CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

1.1. Obiectul Dreptului Afacerilor

10. Definiţii

Dreptul Afacerilor este ansamblul normelor juridice ce reglementează

raporturile juridice dintre profesioniştii comercianţi, dintre aceştia şi stat şi
dintre profesioniştii comercianţi şi salariaţi.
Norma juridica este regula de conduita cu caracter general,impersonal
si obligatoriu aplicabila oamenilor in raporturile dintre ei sau in raport cu
societatea. In caz de nerespectare a normei juridice se recurge, in ultima
instanta, la forta coercitiva a statului.
Norma juridica este:
-generala pentru ca impune o conduita tipica, adresandu-se tuturor
persoanelor, putand viza totusi si numai o anumita categorie sau grupa de
persoane. Ex.: Codul Muncii, Legea salarizarii.
-impersonala pentru ca nu se adreseaza direct unei persoane,
individualizate, concretizate, ci vizeaza un numar nedeterminat de persoane.
-obligatorie, deci daca nu este indeplinita de buna voie, se apeleaza la
forta de constrangere a statului.
Ca obiect al dreptului afacerilor studiem raporturile juridice
patrimoniale si cele nepatrimoniale care iau nastere intre profesionistii
comercianti, intre acestia si stat si intre profesionistii comercianti si salariati.
Raportul juridic civil este o relatie sociala - patrimoniala ori nepatrimoniala -
reglementata de norme de drept civil. Ex.: raportul juridic dintre vanzator si
cumparator in legatura cu imobilul vandut.
Este patrimonial acel raport juridic al carui continut poate fi evaluat in
bani, adica pecuniar.
Este nepatrimonial acel raport juridic al carui continut nu poate fi
evaluat in bani. Ex: raportul juridic ce are in continutul sau dreptul la nume ori
denumire sau dreptul la domiciliu sau sediu.
Subiectele raporturilor juridice sunt persoane fizice sau/si persoane
juridice care sunt titularele drepturilor si obligatiilor civile.
Persoana fizica, este subiect individual de drept, adica omul, privit ca
titular de drepturi si obligatii civile.
Persoana juridica, este subiect colectiv de drept, adica un colectiv de
oameni care, intrunind conditiile cerute de lege, este titular de drepturi si
obligatii civile.
Continutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor si
obligatiilor pe care le au partile.
 Obiectul raportului juridic consta in actiunile ori inactiunile la care sunt
indreptatite partile ori pe care acestea sunt tinute sa le respecte. Cu alte cuvinte,
obiectul raportului juridic civil consta in conduita pe care o pot avea ori trebuie
s-o aiba partile. Ex.: la un raport juridic de vanzare-cumparare, continutul
raportului juridic cuprinde pentru vanzator dreptul de a primi plata pretului,
caruia ii corespunde obligatia corelativa a cumparatorului de a plati pretul.
Potrivit art.3 Cod Civil, profesionist este persoana fizica sau persoana
juridica care exploateaza o intreprindere. Constituie exploatarea unei
intreprinderi, exercitarea sistematica de catre una sau mai multe persoane, a
unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea, instrainarea de
bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ.
Conform art.8 din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului
Civil, profesionist include categoriile de comerciant, intreprinzator,operator
economic, precum si orice persoane autorizate sa desfasoare activitati
economice sau profesionale, astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege, la
data intrarii in vigoare a Codului Civil.

1.2. Izvoarele Dreptului Afacerilor

Acestea se împart în două categorii: izvoare creatoare şi izvoare interpretative.

10. Izvoare creatoare.
• Constituţia României adoptată la 8 dec.1991 (astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
publicată în Monitorul Oficial nr. 669 din 22 septembrie 2003, aprobată prin
Referendumul naţional privind revizuirea constituţiei din 19 octombrie 2003)
include norme fundamentale pentru întregul sistem de drept, deci şi pentru
Dreptul Afacerilor. Potrivit art. 135 din Constituţie economía României este o
economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie sa
asigure libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale.
• Codul Civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 prind Codul Civil.
Codul Civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil. Potrivit art. 3 Cod Civil,
dispoziţiile acestuia se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Pentru
raporturile juridice de dreptul afacerilor prezintă interes dispoziţiile
Codului Civil privind statutul juridic al persoanelor (Cartea I din Codul
Civil despre persoane), cele privind obligaţiile (Cartea a V-a despre
obligaţii) şi cele referitoare la prescripţie (Cartea a VI-a despre prescripţia
extinctivă, decădere şi calculul termenelor).
 • Legile adoptate de Parlament reprezintă un important izvor de drept
al afacerilor. Dintre aceste legi amintim: Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, ş.a.
• Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului1 reglementează aspecte ale
activităţii comerciale. Amintim în acest sens: Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale.
• Normele, reglementele şi ordinele adoptate de organele competente,
cum sunt actele emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de
stat pot avea incidenţă în activitatea de afaceri.
• Potrivit art. 5 Cod Civil, în materiile reglementate de Codul Civil,
normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de
calitatea sau statutul părţilor.

20. Izvoarele interpretative

Din categoria izvoarelor interpretative fac parte: doctrina şi practica

judiciară.
• Doctrina2 nu este izvor de drept totuşi, datorită rolului jucat în
cunoaşterea relaţiilor sociale supuse normării de către legiuitor, în interpretarea
legilor este un factor de progres al dreptului pentru că legiuitorul preia, când i
se par fondate, soluţiile oferite de doctrină.
• Practica judiciară are rolul, pe de o parte, de interpretare a legilor şi pe
de altă parte, de sursă de inspiraţie pentru legiuitor.

1 Art.107 Constituţie: ʺGuvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea legilor. Ordonanţele
se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceastaʺ.

2 ʺDoctrina este ştiinţa juridică şi cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările făcute de analiştii fenomenului
juridicʺ.
 CAPITOLUL II
ÎNTREPRINDEREA – FORMA JURIDICĂ DE DESFĂŞURARE A
ACTIVITĂŢII CU CARACTER PROFESIONAL

2.1. Noţiunea şi formele întreprinderii

Codul civil nu defineşte întreprinderea, ci exploatarea întreprinderii.

Definiţia dată exploatării întreprinderii de art. 3 alin. 3 Cod civil cuprinde
elmentele esenţiale ale noţiunii de întreprindere.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 3 Cod Civil, ”constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a
unei activități organízate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau un un scop
lucrativ”. Cu alte cuvinte, întreprinderea este o activitate sistematic organizată,
autonomă, realizată de o persoană, pe riscul său, constând în producerea de
bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau un
un scop lucrativ.3
Definiţia întreprinderii are un caracter general; ea priveşte orice activitate
realizată cu caracter profesional, indiferent de obiectul şi scopul activităţii.
Din definiţie rezultă caracterele întreprinderii.
a) Noţiunea de întreprindere desemnează o activitate sistematic
organizată. Această activitate se desfăşoară cu caracter permanent şi potrivit
unor reguli proprii. Ea este caracteristică activităţii profesionale, prin opoziţie
cu actele izolate întâmplătoare.
b) Organizarea activităţii are un caracter autonom. Cel ce organizează
activitatea este independent în luarea deciziilor.
c) Activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor.
Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist.
d) Obiectul activităţii organizate este producerea de bunuri, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii.
e) Scopul realizării activităţii poate fi lucrativ sau nelucrativ, adică
obţinerea unui câştig sau fără un atare scop.
Formele întreprinderii. În caracterizarea întreprinderii esenţiale sunt
obiectul activităţii şi scopul urmărit de persoana sau persoanele care
organizează activitatea.
Desfăşurarea unei activităţi economice cu caracter profesional, în scopul
obţinerii unui profit este proprie activităţii comerciale. Deci, o întreprindere
având ca obiect o activitate economică şi al cărei scop este obţinerea profitului
este o întreprindere economică (comercială) şi, dimpotrivă, o întreprindere cu

3 St. D. Cărpenaru – op. cit., pag. 36.

un obiect non economic şi având un scop non profit este o întreprindere civilă
(necomercială).

2.2. Întreprinderea economică (comercială)

Definiţia întreprinderii economice (comerciale). Întreprinderea economică

(comercială) se poate defini pe baza definiţiei generale a întreprinderii şi
dispoziţiilor art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008. Astfel, constituie întreprindere
economică aceea activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent
și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materia prime,
mijloace logistice și informatice, pe riscul întreprinzătorului în cazurile și în
condițiile prevăyute de lege.
Caracterele întreprinderii economice (comerciale). Din definiţie rezultă
caracterele întreprinderii economice (comerciale).
a) Activitatea întreprinderii este o activitate economică. Potrivit art. 2 lit.
a) din OUG nr. 44/2008, constituie activitate economică, activitatea cu scop
lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii.
b) Activitatea este realizată în mod organizat, permanent şi sistematic, de
către una sau mai multe persoane pe riscul lor. Persoanele pot fi persoane fizice
sau persoane juridice şi au calitatea de profesionist comerciant.
c) Obiectul activităţii economice constă în producerea şi circulaţia
mărfurilor sau executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil denumeşte aceste
activităţi „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” (art. 8 alin. 2
din lege).
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea de profit
(animus lucri).

2.3. Actele juridice comerciale – actele aferente exploatării unei

întreprinderi economice (comerciale)

Definiţia actelor juridice comerciale. Actele juridice comerciale sunt

actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează
de către un profesionist comerciant, activitatea economică privind producerea şi
circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii, în cadrul
unei întreprinderi economice (comerciale).
Caracterele actelor juridice comerciale. Din definiţia dată rezultă
caracterele actelor juridice comerciale.
a) Actele juridice comerciale sunt actele juridice, faptele juridice şi
operaţiunile economice prin care se exploatează o întreprindere economică
(comercială).
 b) Actele juridice comerciale sunt săvârşite de către profesionişti
comercianţi.
c) Actele juridice comerciale au ca obiect producerea şi circulaţia
mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
d) Actele juridice comerciale au drept scop obţinerea de profit.
Regimul actelor juridice comerciale. În condiţiile noului Cod civil,
regimul juridic al actelor juridice comerciale este acelaşi cu cel al actelor
juridice civile (Cartea a V-a Despre obligaţii – art. 1166 – 2499).
Reglementarea noului Cod civil cuprinde şi unele dispoziţii derogatorii de
la principiul unităţii de reglementare a raporturilor juridice civile şi a
raporturilor comerciale.
Menţionăm dispoziţiile privind determinarea, în subsidiar, a preţului în
contractele încheiate între profesionişti (art. 1233 Cod civil), reprezentarea (art.
1295 – art. 1314 Cod civil), solidaritatea codebitorilor (art. 1446 Cod civil),
aprecierea diligenţei părţilor în executarea obligaţiilor (art. 1480 Cod civil),
întârzierea în executarea obligaţiilor băneşti (art. 1523 Cod civil), caracterul
oneros al contractului de mandat (art. 2010 Cod civil).
Aceste dispoziţii se aplică actelor juridice încheiate în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi de către profesioniştii comercianţi.

2.4. Întreprinderea civilă

2.4.1. Noţiune şi caracterele întreprinderii civile

Definiţia întreprinderii civile. În definirea întreprinderii civile trebuie

avută în vedere definiţia generală a întreprinderii prevăzute de art. 3 alin. 3 Cod
civil, precum şi elementele ei specifice.
Întreprinderea civilă (necomercială) este o activitate sistematic
organizată, executată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca
obiect acte sau fapte juridice cu caracter civil, fără a avea ca scop obţinerea
profitului.
Caracterele întreprinderii civile (necomerciale). Din definiţia dată rezultă
caracterele întreprinderii civile (necomerciale):
a) Activităţile care fac obiectul întreprinderii civile sunt activităţile
desfăşurate în cadrul profesiilor liberale (activităţile avocaţiale, medicale);
b) Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist şi
desfăşoară această activitate potrivit legii organice care reglementează regimul
juridic al profesiei în cauză;
c) Aceste persoane pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi
competenţa lor, pentru care primesc onorarii (nu profit).
 2.4.2. Actele juridice aferente întreprinderii civile (necomerciale)

Caracterizare generală. Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii

civile (necomerciale) sunt acte juridice cu caracter civil.
Regimul acestor acte juridice este cel prevăzut de legea organică a
profesiei în cauză, care se completează cu dispoziţiile Codului civil.

Tema de referat:

1. Intreprinderea - forma juridica de desfasurare a activitatii cu caracter

profesional. Notiunea si formele intreprinderii: Intreprinderea economica
(comerciala), Intreprinderea civila (necomerciala). A se consulta: Art.3
Cod Civil si Art.2 lit.f din O.U.G. 44/2008 privind desfasurarea activitatilor
economice de catre persoana fizica autorizata, Intreprinderea Individuala
si Intreprinderea Familiala.

Bibliografie si resurse electronice:

1. C. Popa Nistorescu - Drept Comercial. Curs Universitar., Editura Universitaria,

Craiova, 2019.http://editurauniversitaria.ucv.ro/drept-comercial-curs-universitar
2. C. Popa Nistorescu - Studiu de Drept Comparat cu privire la regimul juridic al
intermediarilor din mediul de afaceri, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2013.http://
editurauniversitaria.ucv.ro/studiu-de-drept-comparat-cu-privire-la-regimul-juridic-
al-intermediarilor-din-mediul-de-afaceri
3. S. Angheni, Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck,
București, 2013;
4. S. Angheni, Raporturile juridice dintre profesioniștii comercianți, Ed.
C.H.Beck, București, 2014;
5. Gh. Piperea, Drept comercial roman.Teoria generala, intreprinderea si insolventa,
Ed. C.H.Beck, Bucuresti,2020.
6. S. Angheni, Drept comercial. Tratat, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2019.
7. https://drept.ucv.ro/licenta/resurse-electronice.html
8. Site-uri pt Jurisprudenta: www.scj.ro (dec.ICCJ); www.jurisprudenta.com
9. Pentru articole: www.avocatnet.ro; www.juridice.ro
Legislatie:

1. Art.3 Codul Civil;

2. Art.2 lit.f din O.U.G nr.44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice

de catre persoana fizica autorizata, Intreprinderea Individuala si
Intreprinderea Familiala.
 Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

5.1.4.1. Întocmirea actelor constitutive

Contractul de societate trebuie să întrunească elementele specifice care-l individualizează în

raport cu alte contracte (aporturile, affectio societatis, împărţirea beneficiilor) şi condiţiile de
validitate ale oricărui contract.
• Capacitatea de a contracta. Pentru a încheia un contract de societate o persoană
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. În acest sens art.6 al.2 Legea nr.31/1990 prevede
că nu pot fi fondatori persoanele care ”potrivit legii sunt incapabile ”.1
• Consimţământul părţilor. Părţile trebuie să-şi exprime hotărârea în sensul încheierii
contractului, în scopul constituirii societăţii. Potrivit art.4 Legea nr.31/1990 societatea va avea
cel puţin doi asociaţi în afară de cazul când legea nu prevede astfel.
• Obiectul contractului. Notiunea de obiect al contractului de societate desemneaza
activitatea societatii, adica operatiunile comerciale pe care aceasta le savarseste.
• Cauza contractului. Cauza contractului de societate constă în obiectivul urmărit de
părţi la încheierea contractului, obiectiv care constă în realizarea şi împărţirea beneficiilor.
• Condiţiile de formă ale contractului de societate. Art.5 alin 6 din legea nr.31/1990
dispune că actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie publică de
fondatori şi se încheie în formă autentică. Forma autentică a contractului este cerută ad
validitatem, ceea ce înseamnă că este nul contractul care nu întruneşte această condiţie.
Actul constitutiv al societăţii trebuie să fie încheiat în forma înscrisului sub semnătură
privată. Rezultă că mai este obligatorie încheierea actului constitutiv în formă autentică doar în
următoarele situaţii, prevăzute de art. 5 (6) din Legea nr. 31/1990:
- dacă printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil.
- dacă forma juridică a societăţii implică răspunderea juridică nelimitată a tuturor asociaţilor
sau a unora dintre ei după cum este cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită
simplă.
- dacă societatea comercială se constituie prin subscripţie publică.
➢ Clauzele contractuale.
O primă categorie de clauze contractuale priveşte părţile contractante, adică numele şi
prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia - în cazul persoanelor fizice - şi denumirea,
sediul, naţionalitatea şi numărul de înmatriculare (înregistrare) în cazul persoanelor juridice.
O altă categorie de clauze contractuale include date utile pentru identificarea societăţii ce se
creează, adică denumirea sau firma societăţii, forma juridică a societăţii, sediul societăţii, emblema
societăţii.
O categorie importantă de clauze include date specifice societăţii, adică obiectul societăţii
(precizat în concret şi nu formulat generic,) durata societăţii şi capitalul social (subscris şi vărsat).
O altă categorie de clauze se referă la conducerea şi gestionarea societăţii, adică asociaţii
trebuie să stabilească persoanele care vor administra şi reprezenta societatea în relaţiile cu terţii şi în
instanţă.
Nu în ultimul rând se vor include în contract clauze privitoare la drepturile şi obligaţiile
asociaţilor, adică modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor.

1 Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea soc. nr. 31/1990, ”nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori
care au fost condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracțiuni de corupție,
delapidare, infracțiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracțiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a
finanțării actelor de terorism, republicată, sau pentru infracțiunile prevăzute de prezenta lege”.
 Într-o altă categorie de clauze intră acelea privitoare la sediile secundare adică acele unităţi
fără personalitate juridică ale unei societăţi, care poartă denumiri diferite: sucursale, agenţii,
reprezentanţe.
O ultimă categorie de clauze include menţiuni privitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
➢ Statutul societăţii.
Art.5 alin. 1 legea nr.31/1990 stabileşte că societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni și
societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Conform art.5 al.3
Legea nr.31/1990 contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic
denumit act constitutiv.
Specific statutului este faptul că el este un act care dezvoltă, precizează, nuanţează,
întregeşte conţinutul contractului şi aceasta pentru că societăţile avute în vedere de legiuitor au un
anumit grad de complexitate care impun detalierea aspectelor legate cu deosebire de organizarea şi
funcţionarea societăţii. Şi statutul trebuie încheiat în formă autentică (art.5 alin. 4 Legea nr.
31/1990).
În cazurile în care legea permite ca actul constitutiv să se încheie în forma înscrisului sub
semnătură privată, înscrisul este redactat de asociaţi care apelează la un specialist. Acesta poate fi
un avocat, un notar sau, în prezent, serviciul specializat din cadrul oficiului registrului comerţului.
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie să fie datat şi
semnat de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii
publici, de avocatul părţii interesate sau consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei
juridice.
În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este prezentat
notarului public, pentru autentificare, de către persoana desemnată în calitate de administrator al
societăţii ori de către un asociat anume împuternicit.
În vederea autentificării înscrisului, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau
prin mandatar cu procură specială în formă autentică.
La autentificarea actului trebuie prezentată dovada eliberată de oficiul registrului comerţului
privind disponibilitatea firmei (art. 17 din legea 31/1990).
Verificarea disponibilităţii firmei se face de către oficiul registrului comerţului, înainte de
întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei.
În cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, la autentificarea actului
constitutiv trebuie prezentată declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat
unic într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 17 din legea 31/1990).
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea principiilor generale, viitoarea
societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă.
Această capacitate priveşte numai drepturile şi obligaţiile de care depinde valabila
constituire a societăţii comerciale. Avem în vedere actele referitoare la aporturile asociaţilor şi,
implicit, patrimoniul societăţii, precum şi formalităţile ulterioare privind constituirea societăţii.

5.1.4.2. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării societăţii

Înmatricularea (înregistrarea) societăţii comerciale în registrul comerţului se realizează în

temeiul unei cereri, care se soluţionează de către judecătorul delegat al oficiului registrului
comerţului.
Potrivit art. 36 din legea 31/1990, cererea trebuie însoţită de următoarele documente:
a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
 b) dovada efectuării vărsămintelor;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei. Potrivit legii, trebuie făcută dovada
deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social (contract de vânzare-cumpărare, contract de
închiriere, certificat de moştenire, etc.);
d) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul aportului în
natură, subscris şi vărsat la constituire. Aceste acte pot fi contracte de vânzare-cumpărare, contracte
de concesiune, brevete de invenţii, etc.
e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a
primilor membrii ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a cenzorilor, că îndeplinesc
condiţiile prevăzute de legea 31/1990.
Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societăţii se soluţionează de judecătorul delegat.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se
exercită de justiţie prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa respectării
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Apoi, verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv (numărul
asociaţilor, capitalul social subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul de activitate, etc.).
De asemenea, verifică existenţa sediului societăţii. Judecătorul delegat mai verifică existenţa
şi valabilitatea actelor anexate la cererea de înregistrare.
În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile privind
înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea
societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului.
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s-a autorizat constituirea societăţii şi s-a
dispus înregistrarea ei, oficiul registrului comerţului eliberează certificatul de înregistrare.
Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind firma societăţii, sediul social,
activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului, precum şi codul unic de
înregistrare, atribuit de Ministerul Finanţelor Publice.
Prin autorizarea funcţionării societăţii se înţelege asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate. Este vorba de respectarea
legislaţiei specifice în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii.
După efectuarea înmatriculării societăţii, un extras al încheierii judecătorului delegat se
comunică, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial spre publicare, pe cheltuiala societăţii
(art. 14 din legea 359/2004).
Extrasul cuprinde în mod obligatoriu următoarele menţiuni: numărul şi data închierii,
denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când
este cazul, ale cenzorilor, domeniul şi activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare.
 Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează procesul de încetare a

existenţei societăţii comerciale şi asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni
se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea
asociaţilor ori de instanţa judecătorească.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute în art. 227 – 229 şi art. 237 din
legea 31/1990.
Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art.
227 lit. a din legea 31/1990). Acest efect este, deci, expresia voinţei asociaţilor privind soarta
societăţii. În acest caz, dizolvarea, ca urmare a expirării termenului stabilit pentru durata societăţii,
poate fi înlăturat prin prelungirea duratei societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului
societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 227 lit. b din legea 31/1990).
Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus, evident,
societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când
imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societăţii, cât şi în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc.
Există o imposibilitate a realizării obiectului unei societăţi de persoane şi în cazul ivirii între
asociaţi a unor neînţelegeri grave, care fac imposibilă desfăşurarea activităţii societăţii.
Dacă obiectul societăţii s-a realizat şi deci scopul asociaţilor a fost atins, societatea se
dizolvă (de exemplu, obiectul societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat).
Atât în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii, cât şi în cazul realizării acestuia,
asociaţii pot să modifice obiectul societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei (art. 227 lit. c din legea
31/1990).
Nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art. 56 din legea
31/1990, atrage nulitatea societăţii. La data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a
devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a
existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor (art. 227 lit. d din
legea 31/1990).
Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor, manifestată prin
actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii.
Adunarea asociaţilor poate hotărî dizolvarea societăţii în toate cazurile impuse de interesele
asociaţilor. Asociaţii sunt liberi să aprecieze motivele de dizolvare a societăţii.
Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condiţiile legii (art. 227 lit. e
din legea 31/1990).
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate
realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru „motive temeinice”. Un
asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
societăţii.
Articolul 237 din legea 31/1990 reglementează anumite cazuri de dizolvare-sancţiune, care
sunt următoarele:
1) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
2) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
 3) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediu social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută. Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă, anunţată
organelor fiscale şi înscrisă la registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani;
4) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.
În cazul dizolvării de drept a societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.
Legea 31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării termenului
stabilit pentru durata societăţii.
Întrucât dizolvarea se produce de drept nu este necesară nici o manifestare de voinţă a
asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.
Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării
generale.
Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilite de
lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 204 din legea 31/1990).
Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea în forma cerută de lege, se
depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din
oficiu Monitorului Oficial, spre publicare (art. 232 alin. 2 din legea 31/1990).
În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa,
dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la
publicarea în Monitorul Oficial. Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea asupra
hotărârii privind dizolvarea societăţii.
Hotărârea privind revenirea asupra dizolvării societăţii trebuie luată în condiţiile de cvorum
şi majoritate cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este permisă atâta timp cât nu
s-a făcut nici o repartiţie de activ între asociaţi.
Noua hotărâre se va menţiona în registrul comerţului, după care oficiul registrului
comerţului o va trimite Monitorului Oficial, spre publicare.
Împotriva acestei hotărâri orice persoană interesată poate face opoziţie, în condiţiile art. 62
din legea 31/1990.
Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul investit cu procedura
insolvenţei (art. 232 alin. 3 din legea 31/1990).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea
societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului
şi publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalităţi trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la
data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
În cazurile de dizolvare-sancţiune, dizolvarea societăţii se poate cere de orice persoană
interesată, precum şi de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se înregistrează la registrul comerţului, se
comunică direcţiei finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi, se publică în
Monitorul Oficial al României.
Împotriva hotărârii de dizolvare, orice persoană interesată poate face recurs, în termen de 30
de zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
La data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis dizolvarea, societatea intră în
lichidare, în condiţiile art. 237 alin. 7-10 din legea 31/1990.
Pentru realizarea lichidării se numesc lichidatorii în condiţiile art. 262 şi 264 din legea
31/1990.
 Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei peroane
interesate, numeşte un lichidator de pe lista practicienilor în reorganizare şi lichidare.
În cazul când judecătorul delegat nu a fost sesizat cu o cerere de numire a lichidatorului,
societatea comercială va fi radiată, din registrul comerţului, prin încheierea judecătorului delegat
pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea părţilor (art. 237 alin.
8 din lege).
Încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerţului şi se comunică societăţii la
sediul acesteia, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiei generale a finanţelor publice.
Ea se afişează pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului (art. 237 alin. 9
din lege).
Efectele dizolvării societăţii comerciale privesc deschiderea procedurii lichidării şi
interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a
societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă
numai pentru operaţiunile de lichidare.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul are obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea
lichidatorilor.
Potrivit art. 233 alin. 2 din legea 31/1990, din momentul dizolvării, directorii,
administratorii, respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operaţiuni.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a
persoanelor în cauză pentru operaţiunile întreprinse.
Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi se aplică, după caz, din ziua expirării termenului
fixat pentru durata societăţii ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor
sau declarată prin hotărâre judecătorească (art. 233 alin. 3 din legea 31/1990).

Lichidarea societăţilor comerciale

Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop

terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului
net între asociaţi.
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra societăţii,
şi anume:
a) obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării;
b) administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de
administrare a societăţii;
c) gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea aflată în
lichidare.
Obiectul şi scopul societăţii se modifică în sensul că obiectul activităţii societăţii se
restrânge. Astfel, activitatea societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor comerciale aflate în
derulare în momentul dizolvării societăţii.
Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se află societatea, legea prevede că toate
actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
De vreme ce obiectul societăţii se restrânge, înseamnă că şi scopul societăţii suferă anumite
modificări; prin desfăşurarea activităţii societăţii nu se mai urmăreşte realizarea de profit şi
împărţirea lui între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării societăţii.
 Lichidatorii îi înlocuiesc pe administratori şi vor organiza şi conduce operaţiunile de
lichidare şi repartizare a activului net între asociaţi.
Potrivit art. 253 alin. 3 din legea 31/1990, îndată după intrarea lor în funcţie, lichidatorii sunt
obligaţi ca împreună cu directorii şi administratorii, respectiv cu membrii directoratului societăţii să
facă un inventar şi să încheie un bilanţ.
Prin efectuarea inventarului şi încheierea bilanţului se constată starea patrimoniului
societăţii, adică activul şi pasivul societăţii. Pe această bază se pot realiza operaţiunile de lichidare a
patrimoniului societăţii.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca
şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică,
trebuie să fie lichidatori autorizaţi (art. 253 din legea 31/1990).
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul societăţilor în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă
în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,
hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului
constitutiv (două treimi din drepturile de vot).
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţi de
către tribunal, la cererea oricăruia dintre administratori, respectiv membrii directoratului sau
asociaţi. Soluţionarea cererii se face cu citarea societăţii şi a celor care au cerut-o, în condiţiile
stabilite de lege (art. 262 alin. 2 şi art. 264 alin. 3 din legea 31/1990).
Hotărârea adunării asociaţilor de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul trebuie
depusă, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrisă de îndată şi
publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea formalităţilor menţionate, lichidatorii vor depune semnătura lor la
registrul comerţului şi vor intra în funcţie.
Art. 253 alin. 2 din legea 31/1990 prevede că „lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi
administratorii”.
Potrivit art. 72 din legea 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de legea societăţilor
comerciale. Deci, în concepţia legii, lichidatorii sunt consideraţi mandatari ai societăţii, cu toate
consecinţele care decurg din această calitate.
Legea stabileşte şi anumite îndatoriri ale lichidatorilor (întocmirea inventarului şi încheierea
bilanţului; primirea şi păstrarea patrimoniului societăţii, a registrelor şi actelor societăţii; ţinerea
registrului jurnal cu operaţiunile lichidării).
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor societăţii sau, după caz, al
consiliului de supraveghere (art. 253 alin. 5 din legea 31/1990). În societăţile în care nu există
cenzori, dreptul de control aparţine asociaţilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, art. 255 din legea 31/1990 prevede şi alte puteri
ale lichidatorilor.
a) Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale, care nu sunt necesare scopului lichidării.
Dacă se angajează asemenea operaţiuni, lichidatorii răspund personal şi solidar de executarea lor.
b) Lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Deci, dacă este
necesar, lichidatorii trebuie să îi urmărească pe debitorii sociali, pentru satisfacerea creanţelor
societăţii. Pentru creanţele încasate, lichidatorii sunt în drept să dea chitanţă.
c) Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile şi imobile
aparţinând societăţii. Sumele obţinute din valorificarea bunurilor societăţii, ca şi cele provenite din
valorificarea creanţelor societăţii, sunt destinate satisfacerii creditorilor societăţii, iar restul
satisfacerii drepturilor cuvenite asociaţilor. Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă de bani
în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii (art. 256 din
legea 31/1990).
d) Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării.
Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii, de la data intrării în funcţie a lichidatorilor, nicio
acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau
împotriva lor (art. 252 alin. 3 din legea 31/1990).
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în
bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.
Operaţiunea de transformare a bunurilor societăţii în bani se realizează pe calea licitaţiei
publice. Lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a
societăţii (art. 255 lit. c din legea 31/1990). Ca măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc
a bunurilor societăţii, adică vânzarea bunurilor societăţii pe un preţ forfetar. Deci, fiecare bun care
se vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii. Această operaţiune se face
la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.
Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea
activului societăţii.
Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii bani. Într-un asemenea caz,
lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Lichidatorii nu vor putea reclama
împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi (art. 258 din
legea 31/1990).
Întrucât procedura lichidării nu afectează raporturile juridice ale societăţii cu creditorii săi,
plata datoriilor se face la scadenţă şi integral.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatorii sunt
obligaţi să întocmească situaţia financiară finală pentru a constata rezultatele lichidării, precum şi
proiectul de repartizare a activului net între asociaţi.
În situaţia financiară finală se consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din
vânzarea la licitaţie publică a bunurilor societăţii şi din încasarea creanţelor societăţii şi, pe de altă
parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societăţii. Bilanţul constată eventualul activ
net, ca diferenţă între activul şi pasivul societăţii.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor rezultate din
lichidare.
Situaţia financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare a activului net întocmite şi
semnate de lichidatori trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin formalităţile prevăzute de lege.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei financiare finale de lichidare şi a
proiectului de repartizare, în condiţiile art. 62 din legea 31/1990 (art. 263 şi 268 din legea 31/1990).
Opoziţia se face la tribunal în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în termen de
30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial, a situaţiei financiare finale şi a proiectului de
repartizare.
După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opoziţie sau
după ce hotărârea asupra opoziţiei a rămas irevocabilă, situaţia financiară finală de lichidare şi
propunerile de repartizare a activului net între asociaţi se consideră aprobate (art. 263 alin. 4 şi art.
269 din legea 31/1990).
Legea 31/1990, în forma sa actuală, a instituit un termen limită de 3 ani pentru efectuarea
lichidării societăţii, care curge de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate
prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art. 260 din lege).
 După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura
lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru
finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul
comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale societăţii.
Potrivit art. 260 alin. 2 din legea 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să
ceară radierea societăţii din registrul comerţului. Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie.
Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la
data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi (art. 22 din legea
26/1990).
Pentru a determina pe lichidatori să ceară radierea, legea prevede că judecătorul delegat
poate, la sesizarea oricărei părţi interesate, să aplice o amendă judiciară de 200 lei pentru fiecare zi
de întârziere.
După terminarea repartizării activului net între asociaţi, registrele şi actele societăţii
comerciale trebuie depuse pentru păstrare, în condiţiile stabilite de lege (art. 261 din legea 31/1990).
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată,
registrele şi actele societăţii se depun pentru păstrare la unul dintre asociaţi, desemnat prin votul
majorităţii asociaţilor.
În cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, registrele prevăzute de art. 177
alin. 1 lit a-f, vor fi depuse la oficiul registrului comerţului la care a fost înregistrată societatea.
Orice parte interesată va putea lua cunoştinţă de registre, cu autorizarea judecătorului delegat.
Celelate acte ale societăţii vor fi depuse la Arhivele Naţionale (art. 261 din legea 31/1990).
Registrele tuturor societăţilor comerciale trebuie păstrate timp de 5 ani de la data depunerii
lor (art. 261 alin. 3 din legea 31/1990).
 Funcţionarea societăţilor comerciale

5.2.1. Adunarea generală

5.2.1.1. Noţiuni generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale. Ea este

formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Adunarea generală exprimă voinţa socială, care decide
în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, inclusiv numirea celorlalte organe ale
societăţii (administratorii şi cenzorii societăţii).
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea
exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.
Atribuţii adunarea generală ordinară. Adunarea generală este obligată să discute, să aprobe
sau să modifice situaţia financiară anuală, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de
administraţie, respectiv directorat, cenzori sau, după caz, auditorul financiar; să fixeze dividendul
cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi cenzori; să se pronunţe asupra
gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de
activitate pe exerciţiul următor (art. 111 din legea 31/1990).
În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării
ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin ¼ (o pătrime) din numărul
total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Actul constitutiv poate
prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate (art. 112 din legea 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată, adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel
(art. 192 din legea 31/1990).
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iau prin
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Luarea deciziilor în adunarea generală are astfel la bază principiul majorităţii. Prin
majoritate sau majoritate absolută, legea înţelege jumătate plus unu (½ + 1).
Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în
probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Asemenea probleme sunt:
prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori a
formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a societăţii, etc.
(art. 113 din legea 31/1990).
Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru luarea hotărârilor sunt mai riguroase.
a) În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni este necesară, la prima convocare,
prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la
convocările următoare, prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de
drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Pentru modificarea obiectului principal de activitate al societăţii, reducerea sau majorarea
capitalului social, schimbarea formei juridice a societăţii, fuziunea, divizarea sau dizolvarea
societăţii, hotărârea se ia cu majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 din legea 31/1990).
b) În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazurile
când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 192 din legea 31/1990).
 5.2.1.2. Convocarea adunării generale

Adunarea generală se convoacă, de regulă, de către consiliul de administraţie, respectiv de

directorat în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, şi de administratori, în cazul
societăţii cu răspundere limitată.
Adunarea generală se convoacă cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar (art. 117 şi
195 din legea 31/1990).
a) În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, va convoca adunarea generală, la cererea acţionarilor reprezentând individual
sau împreună cel puţin 5% din capitalul social şi dacă cererea cuprinde dispoziţii care intră în
atribuţiile adunării generale. În cazul neconvocării adunării generale, instanţa judecătorească va
putea autoriza convocarea, în condiţiile art. 119 din legea 31/1990.
b) În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care
reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării generale,
arătând scopul acestei convocări (art. 195 alin. 2 din legea 31/1990). Cererea este adresată
administratorilor, iar în cazul când aceştia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura
reglementată de art. 119 alin. 3 din legea 31/1990.
c) În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, asociaţii au deschisă
calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală privind
convocarea asociaţilor.
Convocarea trebuie să conţină locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi.
a) În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de
acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul
dintre ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată
localitate (art. 117 alin. 3 din legea 31/1990).
Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi numai prin
scrisoare recomandată, sau dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă electronic.
b) În cazul societăţii cu răspundere limitată, convocarea adunării se va face în forma
prevăzută în actul constitutiv; în lipsa unei dispoziţii speciale în actul constitutiv, convocarea se face
prin scrisoare recomandată (art. 195 alin. 3 din legea 31/1990).
c) În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, comunicarea
convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură participarea asociaţilor la luarea deciziilor, în
condiţiile actului constitutiv.

5.2.1.3. Şedinţa adunării generale

Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală. Pentru a

exercita acest drept, asociatul trebuie să facă dovada calităţii de asociat, în condiţiile legii (art. 123
din legea 31/1990).
Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală şi prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acordate special pentru respectiva adunare generală.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.
Şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie respectiv al
directoratului sau de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor verifica lista
de prezenţă a acţionarilor, care arată capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum şi procesul –
verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului acţiunilor şi îndeplinirea tuturor
formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării.
 Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru prezenţa la adunarea generală şi
pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi.
Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu
s-a prevăzut altfel (art. 101 din legea 31/1990).
Prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor care posedă
mai mult de o acţiune; de exemplu, acţionarii care deţin peste 20 de acţiuni, vor avea un vot pentru
patru acţiuni.
Nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept
de vot (art. 95 din legea 31/1990).
Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat vărsămintele
ajunse la scadenţă.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează pe acelaşi
principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecare parte socială dă
dreptul la un vot (art. 193 din legea 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret este
obligatoriu, pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului
de supraveghere şi a cenzorilor / auditorilor interni, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor
referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de control ale
societăţii (art. 130 din legea 31/1990).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate face şi prin corespondenţă, dacă
prin actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut o atare modalitate de vot.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces – verbal semnat de preşedinte şi
secretar. Procesul – verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de
convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi dezbaterile în
rezumat şi hotărârile luate. La cererea acţionarilor se vor consemna şi declaraţiile făcute de ei în
şedinţă (art. 131 din legea 31/1990).
La procesul – verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum şi listele de
prezenţă a acţionarilor (art. 131 alin. 2 din legea nr. 31/1990).

5.2.1.4. Hotărârile adunării generale

Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt

obligatorii pentru toţi asociaţii.
a) În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile adunării vor fi depuse,
în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în registru, şi publicate
în Monitorul Oficial (art. 131 alin. 4 din legea 31/1990).
b) Pentru societatea cu răspundere limitată, legea nu prevede obligaţia aducerii la cunoştina
terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile adunării generale ale acestei
societăţi sunt supuse înregistrării în registrul comerţului, dacă ele privesc acte sau fapte a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot fi
anulate pe cale judecătorească.
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, şi chiar a societăţilor cu
răspundere limitată, legea prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului
constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul – verbal al şedinţei (art.
132 alin. 2 din legea 31/1990).
 Dreptul de a ataca hotărârea adunării generale considerată nelegală aparţine şi membrilor
consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere. Aceştia au chiar obligaţia să
ceară anularea hotărârii adunării generale care prejudiciază societatea.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de la data
publicării ei în Monitorul Oficial.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială societatea
îşi are sediul (art. 132 din legea 31/1990).
Hotărârea irevocabilă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi publicată
în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă tuturor acţionarilor
(art. 132 alin. 10 din legea 31/1990).

5.2.2. Administrarea şi conducerea societăţilor comerciale

În calitate de administrator este numită, de regulă, o persoană fizică.

Legea 31/1990 permite numirea în calitate de administrator a unei persoane juridice, dar
numai în cazul societăţii pe acţiuni (art. 15313 alin. 2). În cazul în care o persoană juridică este
numită administrator, ea este obligată să îşi desemneze un reprezentant personal, persoană fizică,
prin care să îşi îndeplinească funcţia.
Răspunderea reprezentantului nu exonerează de răspundere administratorul persoană
juridică. Mai mult, în actuala reglementare, administratorul persoana juridică şi reprezentantul său
răspund solidar pentru prejudiciile cauzate societăţii.1
Persoana care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii cerute de lege:
1) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru
realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină.
2) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca administrator trebuie să aibă o
moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 alin. 2 din lege, calitatea de administrator nu poate fi îndeplinită
de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită.
3) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi comerciale poate
fi desemnat un cetăţean român, dar această calitate o poate dobândi şi o persoană de cetăţenie
străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumie interdicţii.
4) Calitatea de asociat a administratorului. În prezent, în orice formă de societate
comercială, administratorul poate fi asociat sau neasociat.
5) Cumulul de funcţii. Interdicţia cumulului – art. 1371 alin 3 din lege prevede că pe durata
îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul
în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă
este suspendat pe perioada mandatului.

1 Potrivit art. 15313 alin. 2 din legea 31/1990, ”o persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al
consiliului de supraveghere al unei societăți pe acțiuni. Odată cu această numire, persoana juridică este obligată să-și
desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta este supus acelorași condiții și obligații și are aceeași
răspundere civilă și penală ca și un administrator sau membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce
acționează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere
sau să i se micșoreze răspunderea solidară. Când persoana juridică își revocă reprezentantul, ea are obligația să
numească în același timp un înlocuitor”.
 Limitarea cumulului – art. 15316 din lege prevede că o persoană fizică poate exercita
concomitent cel mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de supraveghere în
societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României.
În cazul încălcării dispoziţiei legale privind limitarea cumulului de mandate, persoana în
cauză este obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului de administraţie sau al
consiliului de supraveghere care depăşesc numărul maxim de mandate, în termen de o lună de la
data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. La expirarea acestei perioade, persoana respectivă pierde
mandatul obţinut prin depăşirea numărului legal de mandate, în ordinea cronologică a numirilor şi
va fi obligat la restituirea remuneraţiei şi a altor beneficii primite către societatea în care a exercitat
acest mandat.
În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că administratorii nu pot primi,
fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune (art. 197 alin.
2 din legea 31/1990).
Potrivit legii 31/1990, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior,
de către adunarea generală.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează şi reprezintă
societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă
ei urmează să le exercite împreună sau separat.
Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv trebuie să
cuprindă datele de identificare a primilor membrii ai consiliului de administraţie, puterile conferite
administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună ori separat.
Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile şi „durata
însărcinării” (art. 77 şi art. 197 alin. 3).
Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că durata
mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. În
privinţa primilor membrii ai consiliului de administraţie, durata mandatului nu poate depăşi 2 ani
(art. 15312).
La expirarea duratei mandatului, administratorii pot fi realeşi, dacă prin contractul de
societate sau statut nu s-a prevăzut altfel.
Potrivit legii 26/1990 privin Registrul Comerţului, cererea de înmatriculare a unei societăţi
comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora (art. 14). Referitor la
puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care dintre ei au împuternicirea să
reprezinte societatea în raporturile cu terţii.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea societăţii au
obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din legea 31/1990). Deci, nu toţi
administratorii societăţii sunt obligaţi să depună semnăturile, ci numai cei care au fost împuterniciţi
să reprezinte societatea.2

2 Potrivit art. 45 alin 1 din legea 31/1990, ”reprezentanții societății sunt obligați să depună la oficiul registrului
comerțului semnăturilor lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiți prin actul constitutiv, iar cei
aleși în timpul funcționării societății în termen de 15 zile de la alegere”.
 Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în termen de 15
zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data alegerii administratorilor
de către adunarea asociaţilor.
Administratorul desemnat ca reprezentant al societăţii va semna în registrul comerţului, în
prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a înlocuitorului acestuia, care va
certifica semnătura; în absenţa reprezentantului în cauză, semnătura în registru poate fi înlocuită
prin prezentarea acesteia, legalizată de notarul public (art. 18 alin. 2 din legea 26/1990).
În privinţa societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu
răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social pot alege unul sau mai mulţi administratori fixându-le şi eventuala lor remuneraţie (art. 77 şi
197 alin. 3 din legea 31/1990).
Cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni, remuneraţia
administratorilor este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
acţionarilor (art. 15318 din legea 31/1990).
Pentru a proteja interesele societăţii şi ale asociaţilor, legea interzice creditarea de către
societate a administratorilor acesteia, prin intermediul unor operaţiuni cum sunt: acordarea de
împrumuturi; acordarea de avantaje financiare cu ocazia sau ulterior încheierii de către societate cu
acestea de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări; garantarea
directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate administratorilor;
garantarea directă sau indirectă, în tot sau în parte, a executării de către administratori a oricăror alte
obligaţii personale ale acestora faţă de terţe persoane.
Legea 31/1990 stabileşte obligaţiile care revin administratorului societăţii.
Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:
1) obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii (art. 36);
2) obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost desemnat
reprezentant al societăţii (art. 45);
3) obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii (art. 30 alin. 2)3;
4) obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiile cerute pentru
îndeplinirea obiectului societăţii (art. 70);
5) obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate (art. 73 lit a);
6) obligaţia de a ţine registrele cerute de lege şi corecta lor ţinere (art. 73 lit c);
7) obligaţia de a întocmi situaţia financiară anuală, precum şi de a asigura respectarea legii la
repartizarea profitului şi plata dividendelor (art. 73);
8) obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi organele
de conducere similare acestora (art. 70 alin. 2);
9) obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor (art. 73 lit d);
10)obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum, şi îndatoririle
stabilite de lege (art. 73 lt e).
Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea administratorului,
moartea, incapacitatea administratorului.
a) Revocarea administratorului. În cazul societăţilor de persoane şi societăţii cu răspundere
limitată, revocarea administratorilor se face cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută
a capitalului social numai când administratorii au fost aleşi de adunarea asociaţilor. Aceasta
înseamnă că dacă administratorii au fost desemnaţi prin actul constitutiv, revocarea lor se face cu
votul unanimităţii asociaţilor. În schimb, în cazul societăţilor de capitaluri, revocarea

3 Potrivit art. 30 alin 2 din legea 31/1990, ”fondatorii sunt obligați să predea consiliului de administrație, respectiv
directoratului, documentele și corespondența referitoare la constituirea societății, în termen de 5 zile”.
administratorilor se face de adunarea generală ordinară a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi
majoritate prevăzute pentru luarea hotărârilor de către acest organ, indiferent dacă administratorii au
fost desemnaţi prin actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor.
Legea 31/1990 prevede că administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală
ordinară a acţionarilor (art. 1371 alin. 4)4 şi că administratorii nu pot ataca hotărârea adunării
generale privitoare la revocarea lor din funcţie (art. 132 alin. 4).
b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia administratorului, funcţia de
administrator încetează.
În toate cazurile de încetare a funcţiei administratorului, trebuie îndeplinite formalităţile de
publicitate, ca şi în cazul numirii în funcţie. În caz contrar, societatea nu poate invoca faţă de terţi
încetarea funcţiei (art. 54 alin. 2 din legea 31/1990).
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pluralitatea administratorilor este
organizată de lege într-o structură colegială de administrare: consiliul de administraţie.
Potrivit legii, societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni este administrată de
unul sau mai mulţi administratori. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie (art. 137 din legea 31/1990).
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori,
numind pe unul dintre ei director general (art. 143 alin 1 din legea 31/1990).
Potrivit art. 72 din legea 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din
contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.
Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina lor de legea
privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale poate fi o faptă ilicită
civilă (delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz, o răspundere
civilă delictuală sau o răspundere penală.
a) Cazurile de răspundere. Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea
obligaţiilor care le-au revenit în baza mandatului încredinţat. Este vorba de obligaţiile cuprinse în
actul constitutiv ori stabilite de adunarea asociaţilor, precum şi cele prevăzute în lege (art. 1442 din
legea 31/1990). Aceste obligaţii privesc, fie constituirea societăţii, fie funcţionarea acesteia.
În cazul pluralităţii de administratori, legea prevede răspunderea solidară a administratorilor
pentru nerespectarea unor obligaţii care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta
îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul
constitutiv le impun (art. 73 din legea 31/1990).
Administratorii au şi o răspundere indirectă, ei răspund faţă de societate pentru prejudiciile
cauzate de directori sau personalul salariat, în cazurile în care faptele prejudiciabile au putut fi
săvârşite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligaţiei de supraveghere.
Cât priveşte răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere conjunctă şi
subsidiară.
Răspunderea este conjunctă (divizibilă) şi nu solidară, deoarece, potrivit principiilor
generale, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori din convenţia părţilor. Legea
nu prevede solidaritatea în acest caz. În consecinţă, răspunderea aparţine administratorului căruia îi
revenea obligaţia de supraveghere a persoanei care a cauzat prejudiciul.

4 Potrivit art. 1371 alin 4 din legea 31/1990, ”administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară
a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune –
interese”.
 Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanţie şi nu
înlocuieşte răspunderea persoanei care a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecinţă,
administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana
vinovată.
Legea reglementează şi un caz special de răspundere a administratorilor. Articolul 1442 alin.
4 din legea 31/1990 prevede că administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii
lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia nu le comunică
cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar.
Soluţia este prevăzută de lege pentru societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Ea
poate fi aplicată şi în cazul celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

5.2.3. Controlul gestiunii societăţilor comerciale

Controlul asupra gestiunii societăţii se realizează în mod diferit.

În societăţile pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, datorită
complexităţii activităţii lor, controlul gestiunii se realizează de organe specializate, care sunt
cenzorii societăţii şi auditorul financiar.
În societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă controlul gestiunii se realizează de
către asociaţi.

5.2.3.1. Cenzorii societăţii

Societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi un supleant, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să
fie impar (art. 159 alin 1 din legea 31/1990).
Societăţile cu răspundere limitată ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse
obligaţiei legale de auditare pot avea unul sau mai mulţi cenzori. Dacă numărul asociaţilor societăţii
trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 din legea 31/1990).
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin actele
constitutive, care trebuie să prevadă datele de identificare ale cenzorilor (art. 8 din legea 31/1990).
În societatea cu răspundere limitată cenzorii sunt numiţi prin actul constitutiv ori se aleg de
adunarea asociaţilor (art. 199 din legea 31/1990).
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil. Cenzorii pot fi
asociaţi, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi un terţ ce
exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate de lege.
Activitatea cenzorilor este remunerată. Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă,
determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se va putea face de adunarea generală (art. 111 şi art. 194 din legea
31/1990).
Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a unui cenzor are
drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză cu supleantul cel mai în vârstă.
a) Drepturile cenzorilor. Aceste drepturi sunt menite să asigure informarea cenzorilor
privind activitatea societăţii.
Cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de vot. De
asemenea, cenzorii au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersul
operaţiunilor comerciale.
 În scopul protejării intereselor societăţii, legea interzice cenzorilor să comunice asociaţilor
în particular sau terţilor datele referitoare la operaţiile societăţii de care au luat cunoştinţă cu ocazia
exercitării mandatului lor (art. 164 alin 3 din legea 31/1990).
b) Obligaţiile cenzorilor. Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să
verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele. Ei trebuie să
verifice dacă registrele sunt în mod regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului societăţii s-a făcut
potrivit regulilor stabilite pentru întocmirea situaţiilor financiare.
Referitor la constatările făcute în urma verificărilor precum şi asupra eventualelor propuneri
privind situaţiile financiare şi repartizarea profitului, cenzorii vor prezenta un raport adunării
generale. Prezentarea raportului cenzorilor constituie o condiţie fără de care adunarea generală nu
va putea aproba situaţiile financiare anuale.
Cenzorii sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa administratorilor sau, după caz, a adunării
generale, neregularităţile din activitatea societăţii şi încălcarea actelor statutare şi a dispoziţiilor
legale.
LEGE nr. 102 din 2 iulie 2020 pentru modificarea şi completarea
Legii societăţilor nr. 31/1990
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Art. I
Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se
modifică şi se completează după cum urmează:
1.Articolul 14 se abrogă.
2.La articolul 17, alineatele (1) şi (3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
"Art. 17
(1) La autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz,
la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea şi rezervarea firmei.
............................................................
(3) La înmatricularea societăţii şi la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul
oficiului registrului comerţului documentul care atestă dreptul de folosinţă asupra
spaţiului cu destinaţie de sediu social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripţie se situează imobilul cu
destinaţie de sediu social."
3.La articolul 17, alineatul (4) se abrogă.
4.La articolul 17, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu
următorul cuprins:
"(6) Avizul privind schimbarea destinaţiei imobilelor colective cu regim de locuinţă,
prevăzut de Legea nr. 196/2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor, cu modificările ulterioare,
nu este necesar atunci când administratorul sau, după caz, administratorii declară pe
propria răspundere faptul că la sediul social nu se desfăşoară activitate."
Art. II
Guvernul va revizui normele metodologice de aplicare a prezentelor modificări în
termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
-****-
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, în condiţiile art. 77 alin. (2),
cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României,
republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ION-MARCEL CIOLACU
p. PREŞEDINTELE SENATULUI,
ROBERT-MARIUS CAZANCIUC
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 583 din data de 2 iulie 2020
 LEGE Nr. 223/2020 din 30 octombrie 2020

pentru simplificarea şi debirocratizarea transferului de părţi sociale şi a vărsării

capitalului social prin modificarea Legii societăţilor nr. 31/1990
EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1018 din 2 noiembrie 2020

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

ART. I
Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după
cum urmează:
1. La articolul 11, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"ART. 11
(1) Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată se divide în părţi sociale egale."
2. La articolul 17, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(3) La înmatricularea societăţii şi la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul
oficiului registrului comerţului documentul care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului
cu destinaţie de sediu social. După înregistrarea în registrul comerţului, oficiul registrului
comerţului transmite documentul care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu
destinaţie de sediu social la organul fiscal din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală în a cărui circumscripţie se situează imobilul cu destinaţie de sediu social."
3. La articolul 36 alineatul (2), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv, cu excepţia societăţilor
cu răspundere limitată;".
4. La articolul 61, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"ART. 61
(1) Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare
la modificarea actului constitutiv pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite
instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea
prejudiciului cauzat."
5. La articolul 62, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, fiind aplicabile dispoziţiile
art. 202 din Codul de procedură civilă."
6. La articolul 185, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(6) Ministerul Finanţelor Publice şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului vor încheia un
protocol de colaborare, în vederea transmiterii, în format electronic, a copiilor şi
informaţiilor prevăzute la alin. (3)."
7. La articolul 202, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(2) Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, transmiterea către persoane din afara
societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei
pătrimi din capitalul social."
8. La articolul 202, alineatele (2^1) - (2^4) se abrogă.
9. La articolul 203, alineatul (3) se abrogă.
10. La articolul 204, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(3) Dispoziţiile art. 17 alin. (1) se aplică şi în cazul schimbării denumirii."
ART. II
Se dispun actualizarea şi corelarea prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările
şi completările ulterioare, cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu
modificările ulterioare.
ART. III
Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse
prin prezenta lege, se va republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se
textelor o nouă numerotare.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75

şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

FLORIN IORDACHE

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,
ROBERT-MARIUS CAZANCIUC

Bucureşti, 30 octombrie 2020.

Nr. 223.
 Modificarea societăţilor comerciale

Legea 31/1990 reglementează anumite cazuri concrete de modificare a actului constitutiv,

mai frecvente în viaţa societăţilor comerciale: mărirea sau reducerea capitalului social, prelungirea
duratei societăţii, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, schimbarea formei juridice a
societăţii.
Putem include în sfera noțiunii de modificare a actului constitutiv și cazuri cum sunt:
transmiterea părților de interés sau a părților sociale către un terț, cu excepția cazului când
transmiterea a fost autorizată prin actul constitutiv; excluderea ori retragerea unui asociat;
înființarea de sucursale ale societății; continuarea societății cu moștenitorii unui asociat și
continuarea societății cu răspundere limitată cu un singur asociat ca urmare a retragerii, excluderii
sau decesului celui de-al doilea asociat.

5.3.1. Mărirea capitalului social

Mărirea capitalului social se realizează în următoarele condiţii prevăzute de legea 31/1990.

În primul rând, pentru mărirea capitalului social se cere să existe hotărârea adunării
asociaţilor, iar actul modificator, în forma cerută de lege, să fie menţionat în registrul comerţului şi
publicat în Monitorul Oficial.
În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată,
mărirea capitalului social se face cu respectarea dispoziţiilor referitoare la constituirea societăţii
(art. 212 şi art. 221 din lege). Prin dispoziţiile privind constituirea societăţii comerciale trebuie să
înţelegem prevederile legii care reglementează elementele specifice diferitelor forme ale societăţii
comerciale (aporturile asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor,
etc.).
În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210
din legea 31/1990, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea
valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre subscriere în
primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă (art. 216 alin
1 din legea 31/1990).
Acţionarii pot să îşi exercite dreptul de preferinţă în cadrul termenului stabilit de adunarea
generală, dacă în actul constitutiv nu se prevede alt termen.
Termenul pentru exercitarea dreptului de preferinţă este de cel puţin o lună de la data
publicării în Monitorul Oficial a hotărârii privind mărirea capitalului social.
Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fi
subscrise de public.
În scopul protejării intereselor societăţii, în special cele legate de atragerea unor investitori
importanţi, legea instituie anumite restricţii în exercitarea dreptului de preferinţă al acţionarilor
privind subscrierea noilor acţiuni ale societăţii.
Potrivit legii, dreptul de preferinţă al acţionarilor poate fi limitat sau ridicat numai prin
hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor (art. 217 alin 1 din legea 31/1990).
În cazul când acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise de acţionarii
societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică. În acest scop, administratorii societăţii vor
întocmi prospectul de emisiune, care va cuprinde: data şi numărul de înmatriculare al societăţii în
registrul comerţului; denumirea şi sediul societăţii; capitalul social subscris şi vărsat; ultima situaţie
financiară aprobată; hotărârea adunării generale privind noua emisiune de acţiuni; data de la care se
vor plăti dividendele (art. 212 alin. 2 din legea 31/1990). Prospectul de emisiune trebuie depus la
oficiul registrului comerţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de art. 18 din lege.
În cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, hotărârea
adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazurile prevăzute de lege (art.
210 alin. 4 din legea 31/1990).1
Legea 441/2006 a reglementat şi majorarea capitalului social până la limita unui capital
autorizat (art. 2201 din legea 31/1990).
Capitalul autorizat reprezintă o valoare nominală, stabilită prin actul constitutiv sau
hotărârea adunării generale, până la care poate fi majorat capitalul social, prin decizia consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului.
Prin instituirea capitalului autorizat se asigură un control al acţionarilor asupra operaţiunilor
de mărire a capitalului social realizate de organul de administrare al societăţii.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi pot fi liberate prin
încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210 alin. 2 din legea 31/1990).
Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii şi au destinaţiile
prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale, statutare şi facultative.
Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu, în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii cu
răspundere limitată, prin preluarea din profitul societăţii în fiecare an a cel puţin 5% până ce fondul
atinge minimum a cincea parte din capitalul social. Aceste rezerve sunt destinate acoperirii
pierderilor din capitalul social în perioadele deficitare.
Rezervele statutare se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilite în actul constitutiv.
Asemenea rezerve pot constitui sursa acordării de dividende în perioadele când nu se realizează
beneficii.
Rezervele facultative se constituie şi au destinaţia dată de adunarea generală a asociaţilor.
Acţiunile noi emise de societate pentru mărirea capitalului social pot fi liberate prin
incorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale. Deci, sumele de bani constituite ca rezerve
sunt folosite pentru achitarea noilor acţiuni.
Întrucât rezervele aparţin societăţii, mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor
mai este denumită şi majorarea capitalului social prin autofinanţare.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se realizează printr-o operaţiune
contabilă de virare a unei sume din contul „rezerve” în contul „capital social”, cu consecinţa
scăderii rezervelor şi creşterii corespunzătoare a capitalului social.
Acţiunile noi vor fi distribuite acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul acţiunilor
vechi deţinute de fiecare.
Mărirea capitalului social prin încorporarea profitului. Profitul societăţii destinat a fi
împărţit acţionarilor sub formă de dividende poate servi la liberarea acţiunilor şi, implicit, la mărirea
capitalului social. În locul dividendelor, acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate. O atare
modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului
social prin plata dividendelor în acţiuni.
Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni ale
acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia (art. 210 alin. 2 din legea 31/1990).
În schimbul creanţelor faţă de societate, creditorii primesc acţiuni ale societăţii.

1 Potrivit art. 210 alin 4 din legea 31/1990, ”mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acțiunilor poate
fi hotărâtă numai cu votul tuturor acționarilor, în afară de cazul când este realizată prin încorporarea rezervelor,
beneficiilor sau primelor de emisiune”.
 Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de mărirea
capitalului social prin conversia datoriilor societăţii în acţiuni ale acesteia.

5.3.2. Reducerea capitalului social

În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau a unei conjuncturi
nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul patrimoniului societăţii. Într-un
asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus, deoarece, altfel nu se poate face vreo
repartizare sau distribuire de profit (art. 69 din legea 31/1990).
În cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, dacă se constată că, în urma unor
pierderi, stabilite prin situaţia financiară anuală aprobată, activul net al societăţii s-a diminuat la mai
puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul va convoca adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să
fie dizolvată (art. 15324 alin 1 din legea 31/1990).
În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societăţii se poate dovedi prea
mare faţă de nevoile activităţii societăţii. Într-o asemenea situaţie, pentru a asigura echilibrul între
activul şi pasivul patrimoniului societăţii, asociaţii pot reduce capitalul social al societăţii.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului social,
reducerea capitalului social se poate realiza, potivit art. 207 alin. 1 din legea 31/1990, prin:
a. micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale. Procedeul constă în micşorarea
numărului acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea valorii nominale a acestora. Ca urmare,
se va micşora în mod corespunzător numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de
fiecare asociat;
b. reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale. Ţinând seama de
procentul de reducere a capitalului social, valoarea nominală a fiecărei acţiuni sau părţi
sociale se va reduce în mod corespunzător.
c. Dobândirea propriilor acțiuni urmată de anularea lor.
Potrivit art. 207 alin 2 din legea 31/1990, dacă reducerea capitalului social nu este
determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate. În cazul în care
capitalul social subscris nu a fost integral vărsat, reducerea capitalului social se poate realiza
prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele neefectuate;
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea
capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială.
Reducerea capitalului social se poate realiza în condiţiile art. 204 din legea 31/1990, adică
prin hotărârea adunării asociaţilor, constatată printr-un înscris în forma prevăzută de lege, care
trebuie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al
capitalului social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele pentru care se
face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni de la data
publicării hotărârii adunării asociaţilor în Monitorul Oficial al României (art. 208 alin 1 din legea
31/1990).
Reducerea capitalului social poate afecta drepturile creditorilor societăţii, datorită diminuării
gajului lor general. De aceea, ca măsură de protecţie, legea recunoaşte acestor creditori dreptul de a
face opoziţie la hotărârea adunării asociaţilor privind reducerea capitalului social. Acest drept îl au
însă numai creditorii sociali ale căror creanţe sunt anterioare publicării hotărârii de reducere a
capitalului social.
 Prin exercitarea dreptului de opoziţie, creditorii vor fi îndreptăţiţi să obţină garanţii pentru
creanţele care nu au devenit scadente până la data publicării hotărârii privind reducerea capitalului
social.
Ca urmare a opoziţiei, hotărârea privind reducerea capitalului social nu va produce efecte şi
societatea nu va putea face plăţi în beneficiul asociaţilor până când creditorii nu vor fi obţinut
realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate.

5.3.3. Prelungirea duratei societăţii

În cazul în care societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în

prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posbil prin modificarea actului
constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.
Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în actul
constitutiv.
Hotărârea privind prelungirea duratei societăţii se ia de adunarea asociaţilor, în condiţiile de
cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea extraordinară.
Actul adiţional care constată hotărârea privind prelungirea duratei societăţii, în forma
impusă de lege, trebuie menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.
Existenţa actului adiţional în forma scrisă prevăzută de lege trebuie să fie anterioară expirării
duratei societăţii; înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea ar putea fi îndeplinite şi ulterior,
cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii duratei societăţii, până la data îndeplinirii
acestor formalităţi.

5.3.4. Fuziunea şi divizarea societăţii comerciale

Fuziunea este operaţiunea prin care:

a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate, fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate;
b) mai multe societăţi sunt dizolvate, fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii dizolvate.
Aceste definiţii legale privesc cunoscutele forme ale fuziunii: fuziunea prin absorbţie şi
fuziunea prin contopire.
Divizarea este operaţiunea prin care:
a) o societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile
beneficiare şi, eventual al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.
Fuziunea sau divizarea se poate face,atât între societăţi având aceeaşi formă juridică, cât şi
între societăţi de forme diferite.
 Fuziunea sau divizarea poate fi efectuată chiar dacă societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu
condiţia ca acestea să nu fi început încă distribuirea între asociaţi a părţilor care li s-ar cuveni în
urma lichidării.
Realizarea unei operaţiuni de fuziunea sau divizare este un proces care parcurge mai multe
etape.
a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. Administratorii, respectiv membrii
directoratului societăţilor care urmează să participe la fuziune sau divizare vor întocmi un proiect de
fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau divizare cuprinde, potrivit art. 241 din legea 31/1990 următoarele
elemente: denumirea, forma şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate; fundamentarea şi
condiţiile fuziunii sau ale divizării; condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la
societăţile beneficiare; data de la care acţiunile sau părţile sociale primite dau deţinătorilor dreptul
de a participa la profit şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar; drepturile conferite de către
societatea absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni ce beneficiază de drepturi speciale;
orice avantaj special acordat experţilor, în condiţiile legii şi membrilor organelor administrative sau
de control ale societăţilor implicate în fuziune sau în divizare; data la care au fost aprobate situaţiile
financiare ale societăţilor participante, care au fost folosite pentru a se stabili condiţiile fuziunii sau
ale divizării; data la care tranzacţiile societăţii absorbite sau divizate sunt considerate sub aspect
contabil ca aparţinând societăţii abosrbante sau uneia ori alteia dintre societăţile beneficiare.
Pentru cazul divizării, proiectul de divizare trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea
exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare,
precum şi repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi
sociale, la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza căruia se face repartizarea.
b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziunea sau divizare. Proiectul de fuziune sau
divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante la operaţiune, se depune la oficiul
registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în Monitorul
Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părţilor (art. 242
alin 2 din legea 31/1990). Publicarea trebuie făcută cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor
în care adunările generale extraordinare urmează să hotărască asupra fuziunii sau divizării.
c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau divizare. Întrucât prin fuziune sau divizare pot
fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante, legea prevede că aceştia au dreptul la o
protecţie adecvată a intereselor lor.
Orice creditor al unei societăţi participante, a cărui creanţă este anterioară datei publicării
proiectului de fuziune sau de divizare şi care nu este scadentă la data publicării poate face opoziţie,
în condiţiile art. 62 din lege (art. 243 alin 1 din legea 31/1990).
Cererea de opoziţie se poate face în termen de 30 de zile de la data publicării proiectului de
fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial.
Opoziţia are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării până la data la care
hotărârea judecătorească devine irevocabilă. Efectul suspensiv este înlăturat în cazurile în care
societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie
cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
d) Informarea asociaţilor asupra fuziunii sau divizării. Pentru a vota în adunarea generală,
în cunoştinţă de cauză, asupra fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi asupra
condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop, legea prevede obligaţia întocmirii unui raport
al administratorilor, respectiv al membrilor directoratului societăţilor care participă şi un raport al
experţilor, precum şi obligaţia de a fi puse la dispoziţia asociaţilor documentele operaţiunii de
fuziune sau divizare.
 Raportul administratorilor / membrilor directoratului scris, şi detaliat trebuie să explice
proiectul de fuziune sau divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi economic.
Raportul experţilor – Unul sau mai mulţi experţi, desemnaţi de judecătorul delegat, vor
examina proiectul de fuziune sau de divizare şi vor întocmi un raport scris către asociaţi (art. 2433
din legea 31/1990).
Administratorii, respectiv membrii directoratului societăţilor care iau parte la fuziune sau
divizare au obligaţia să pună la dispoziţia asociaţilor, la sediul societăţii, cu cel puţin o lună înainte
de data adunării generale următoarele documente: proiectul de fuziune sau divizare; raportul
întocmit de administratorir respeciv membrii directoratului; situaţiile financiare anuale şi rapoartele
de gestiune pentru ultimele 3 exerciţii financiare ale societăţilor care participă la fuziune sau
divizare; raportul cenzorilor sau raportul auditorului financiar; raportul experţilor; evidenţa
contractelor cu valori depăşind 10.000 lei fiecare şi aflate în curs de executare, precum şi
repartizarea lor în cazul divizării societăţii (art. 244 din legea 31/1990).
e) Hotărârea adunării generale asupra fuziunii sau divizării. Etapa finală a realizării
operaţiunii de fuziune sau divizare o reprezintă adoptarea hotărârii asupra fuziunii sau divizării (art.
246 din legea 31/1990).
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea se ia de către adunarea generală a fiecărei societăţi
participante la operaţiune.
Hotărârea privind fuziunea sau divizarea se ia în condiţiile stabilite de lege pentru
modificarea actului constitutiv.
Actul modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante se înregistrează în registrul
comerţului şi vizat de judecătorul delegat se transmite, din oficiu, la Monitorul Oficial, spre
publicare.
Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre judecătorească, în
condiţiile stabilite de lege (art. 251 din lege).
Fuziunea sau divizarea poate fi declarată nulă numai dacă nu a fost supusă unui control
judiciar de către judecătorul delegat sau dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat
proiectul fuziunii sau divizării este nulă sau anulabilă.
Procedura de anulare nu poate fi iniţiată după expirarea unui termen de 6 luni de la data la
care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249 din lege sau dacă situaţia care
justifică anularea a fost rectificată.
Legea prevede că dacă neregularitatea care conduce la declararea nulităţii fuziunii sau
divizării poate fi remediată, instanţa va acorda societăţilor implicate un termen pentru rectificarea
acesteia.
Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni sau divizări va fi înaintată din
oficiu, de către instanţa oficiilor registrului comerţului de la sediile societăţilor implicate în fuziunea
sau divizarea în cauză.
Hotărârea de declarare a nulităţii fuziunii sau divizării are ca efect desfiinţarea operaţiunii de
fuziune sau divizare şi revenirea la situaţia anterioară.

5.3.5. Schimbarea formei societăţii comerciale

Schimbarea formei juridice a societăţii se poate realiza prin modificarea actului constitutiv
al societăţii, în condiţiile art. 204 din legea 31/1990.
Hotărârea privind schimbarea formei juridice a societăţii se ia în condiţiile de cvorum
prevăzute pentru adunarea generală extraordinară, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 alin 2 din legea 31/1990).
 Totodată, trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma de societate pe care
o va lua societatea existentă (capital social, număr minim de asociaţi, etc.).
Societatea iniţială îşi continuă existenţa, dar într-un cadru juridic nou. În acest sens, art. 205
din legea 31/1990 prevede că schimbarea formei societăţii nu atrage crearea unei persoane juridice
noi.

5.3.6. Retragerea din societate

Ori de câte ori are loc o retragere din societate a unui asociat sau acționar, se produce o
modificare a societății.
Retragerea din societate este un act juridic de ieșire voluntară din societate a unui asociat
sau acționar, cu acordul celorlalți asociați sau acționari sau printr-o hotărâre judecătorească.
Operațiunea de retragere se materializează într-un act aditional modificator al actului constitutiv,
atunci când retragerea este aprobată de asociați printr-o hotărâre luată în condițiile de cvorum și cu
majoritatea prevăzută de lege, cu consecința reducerii capitalului social și a numărului de asociați
sau acționari.
Retragerea asociatului poate fi determinată de: cererea asociatului de a ieși voluntar din
societate în considerarea respectării principiului libertății de asociere; cererea asociatului de
retragere dintr-o societate cu răspundere limitată, atunci când acesta nu este de acord cu
modificările actului constitutiv, dacă acest drept de retragere este prevăzut prin actul constitutiv (art.
194 alin 2 Legea societăților comerciale nr. 31/1990); cererea acționarului de la societatea pe acțiuni
sau în comandită pe acțiuni, care nu este de acord cu hotărârile luate de adunarea generală cu privire
la anumite modificări ale actului constitutiv (mutarea sediului, schimbarea obiectului principal de
activitate, schimbarea formei juridice, fuziunea sau divizarea societăților).
În cazul retragerii voluntare dintr-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă
sau societate cu răspundere limitată, trebuie îndeplinite următoarele condiții: condițiile prevăzute în
actul constitutiv (art. 226 legea 31/1990); adoptarea unei hotărâri a asociaților luată în condițiile de
cvorum și de majoritate de vot prevăzute de lege, materializată într-un act aditional; îndeplinirea
formalităților de autentificare sau data certă, înscriere la registrul comerțului, publicitate și
comunicare la organele fiscale a retragerii.
În cazul retragerii pe cale judecătorească trebuie îndeplinite următoarele condiții: obținerea
unei hotărâri judecătorești de încuviințare a retragerii din societate; îndeplinirea formalităților de
înregistrare în registrul comerțului a hotărârii judecătorești de retragere, de publicitate a retragerii și
de comunicare la organele fiscale a retragerii.
Drepturile asociatului retras se stabilesc prin acordul asociaților sau de un expert desemnat
de aceștia, iar în caz de neînțelegere, de către tribunal. Astfel, prin hotărâre judecătorească de
încuviințare a retragerii instanța va dispune și cu privire la structura participării la capitalul social a
celorlalți asociați.
Asociatul retras pierde calitatea de asociat, cu consecința reducerii numărului de asociați și a
capitalului social, dacă nu este cooptat în societate în același timp un alt asociat, sau dacă nu se
reîntregește capitalul social. Ca urmare a retragerii se naște pentru asociatul retras dreptul la o cotă
valorică din patrimoniul social corespunzător cotei sale de participare la capitalul social, care
cuprinde profitul realizat și activele societății.
 REGIMUL JURIDIC AL PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI DE TIPUL
SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE Legea nr. 31/1990

5.1. Noţiuni introductive

5.1.1. Definiţia societăţii comerciale

Societatea privind activitatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane

constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică, în care
asociații se înțeleg să pună în común anumite bunuri, pentru desfășurarea unei activități comerciale
(activități de producție, comerț sau prestări de servicii), în scopul realizării și împărțirii profitului
rezultat.

5.1.2. Elementele specifice contractului de societate

Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale sunt:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi realizarea si
împărţirea profitului.
Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un
anumit bun, o valoare patrimonială.
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului, care prezintă
interes pentru activitatea societăţii. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.
a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă
să o transmită societăţii.
Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de
forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990)., iar aportul asociatului la capitalul social nu este purtător
de dobânzi.
b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile
(clădiri, instalaţii, etc.) şi bunuri mobile coporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incoporale (creanţe,
fond de comerţ, etc.). Bunurile trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic.
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului
ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii
(art. 65 din legea 31/1990). Dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra
în patrimoniul societăţii, asociatul nemaiavând un drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea
fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la
restituirea bunului, ci la partea care i se cuvine prin lichidarea societăţii (art. 66 din legea nr.
31/1990). Bunul devine proprietatea societăţii „din momentul înmatriculării ei în registrul
comerţului”.
Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili
valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.
Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi (art. 38 alin. 1 din
legea nr. 31/1990). În contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunului şi modul de
evaluare (art. 7 şi 8 din legea 31/1990).
În cazul în care bunul care face obiectul aportului în natură a fost adus în folosinţa societăţii,
în doctrină se consideră că raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile
referitoare la locaţiune. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul rămâne
proprietarul bunului şi, în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
 c) Aportul în industrie. Aportul în industrie constă în prestaţii în muncă sau servicii pe care
asociatul promite să le efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
Aportul în prestaţii în muncă sau servicii este permis numai asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din legea nr.
31/1990). Aportul în prestaţii în muncă sau servicii trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.
Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin
semnarea contractului de societate.
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsământ. Asociaţii sunt obligaţi să efectueze
aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Potrivit art. 65 alin. 2 din legea nr. 31/1990, „asociatul care întârzie să depună aportul social
este răspunzător de daunele pricinuite”. Deci, dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a
aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de
despăgubiri, în condiţiile dreptului comun.
Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul „este obligat
şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul”.
Nerespectarea obligaţiei privind efectuarea aportului poate avea şi consecinţa gravă a
excluderii asociatului din societate (art. 222 din legea 31/1990).
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau
micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.
Pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:
90.000 lei (25.000 euro), în cazul societăţii pe acţiuni, 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere
limitată.
Capitalul social este intangibil, el nu poate fi folosit pentru plata dividendelor către asociaţi.
Capitalul social trebuie să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii
a bunurilor care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi asigurarea în
permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai mica decât capitalul
social.
În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat
să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.
Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii.
Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma
juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită
simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau
acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.
Patrimoniul societăţii îl reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică
aparţinând societăţii.
Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul
societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul
activităţii societăţii.
Pasivul social cuprinde obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor.
 Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimoniul
societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şi obligaţiile, precum şi
bunurile societăţii.
Pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi o valoare care
variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii. Astfel, prin desfăşurarea activităţii comerciale,
patrimoniul societăţii se poate mări, dacă societatea obţine profit, sau poate să înregistreze o
anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic, adică
intenţia asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis).
Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în
comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.
În orice societate comercială, participarea asociaţilor la viaţa societăţii se manifestă prin
exercitarea dreptului de a participa la luarea deciziilor şi la controlul asupra activităţii societăţii.
Intenţia de a colabora implică şi convergenţa de interese ale asociaţilor, concretizată, mai
ales, în obţinerea şi împărţirea profitului.
Colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică între aceştia şi, în consecinţă, lipsa
oricăror raporturi de subordonare.
Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi de a-l
împărţi între asociaţi.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de dividend.
Desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la profitul,
cât şi la pierderile societăţii.
Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfărşitul exerciţiului financiar,
prin întocmirea situaţiei financiare anuale.
Profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică
o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite dividende din activ
în limita capitalului social.
Profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului
social, când activul patrimoniului s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
Dacă, potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite dividende
asociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din capitalul social, cu
prejudicierea drepturilor creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absenţa unui profit real şi util, reprezintă o faptă ilicită, care are
consecinţe sub aspect civil şi penal.
Astfel, dividendele plătite se restituie societăţii, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au
cunoscut neregularitatea distribuirii. Dreptul la acţiunea în restituire a dividendelor se prescrie în
termen de 3 ani de la data distribuirii lor (art. 67 din legea 31/1990).
Tot astfel, administratorii şi directorii societăţii care au încasat ori plătit dividende, sub orice
formă, din profit fictiv sau care nu putea fi distribuit, sunt sancţionaţi cu închisoarea de la 1 an la 5
ani (art. 2721 din legea 31/1990).
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a
decide. Potrivit legii 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă „partea fiecărui asociat la
beneficii şi pierderi” (art. 7) sau „modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor” (art. 8).
În cazul în care, în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a beneficiilor
şi de suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale. Articolul 67 alin. 2 din legea
31/1990 prevede că „dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la
capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel”.
 Adunarea asociaţilor, care se întruneşte în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului
financiar, discută şi aprobă situaţia financiară anuală şi fixează dividendul, precum şi termenul
pentru plata dividendelor.
În cazul când prin hotărârea adunării asociaţilor se stabileşte un termen pentru plata
dividendelor, obligaţia societăţii de plată a dividendelor devine exigibilă la data împlinirii
termenului sau la data expirării termenului în cadrul căruia trebuiau plătite dividendele.
În cazul în care adunarea asociaţilor nu a stabilit termenul de plată, obligaţia privind plata
dividendelor devine scadentă la data expirării termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor la scadenţă, ea îşi angajează
răspunderea. Potrivit legii, pentru perioada întârzierii, societatea va plăti daune-interese la nivelul
dobânzii legale.
Acţiunea privind plata dividendelor se prescrie în termen de 3 ani. Termenul începe să curgă
de la data scadenţei.

5.1.3. Formele societăţilor comerciale

Societatea comercială îmbracă una din următoarele forme: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea
cu răspundere limitată (art.2 Legea nr.31/1990).
Conform art.3 din Legea nr.31/1990 diferenţa dintre cele cinci forme de societăţi comerciale
este dată de întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi. Astfel:
• Societatea în nume colectiv (SNC) este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor.
Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei și, numai
dacă societatea un le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor
putea îndrepta împotriva acestor asociați.1
• Societatea în comandită simplă (SCS) este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniu social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi;
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
• Societatea pe acţiuni (SA) este societatea al cărei capital social este împărţit în
acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu social; acţionarii răspund numai în
limita aportului lor.
• Societatea în comandită pe acţiuni (SCA) este societatea al cărei capital social este
împărţit în acţiuni iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniu social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor.
• Societatea cu răspundere limitată (SRL) este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

1 Art. 3 alin. 2 din Legea societăților nr. 31/1990.

Clasificarea societăţilor comerciale
➢ în funcţie de elementul - subiectiv sau obiectiv - predominant există societăţi de
persoane şi societăţi de capital.
Societăţile de persoane se nasc şi se clădesc în consideraţia personalităţii, identităţii şi
calităţilor profesionale şi personale ale asociaţilor, de aceea rolul hotărâtor în aceste societăţi îl are
nu capitalul ci încrederea şi străduinţa personală a asociaţilor în scopul obţinerii unui profit. Din
această categorie fac parte societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se clădesc nu în considerarea persoanei asociatului ci în
considerarea capitalului.
Societatea cu răspundere limitată apare pe o poziţie intermediară pentru că este adevărat că
se constituie pe baza încrederii dintre asociaţi, dar asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii în
limita aportului ceea ce înseamnă că ea preia elemente atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capital.
➢ în funcţie de existenţa sau inexistenţa unei limite a răspunderii asociaţilor există:
societăţi cu răspundere nelimitată (SNC); societăţi cu răspundere limitată (SA şi SRL) şi
societăţi în care asociaţii răspund diferit (SCA şi SCS).
➢ în funcţie de naţionalitatea lor societăţile comerciale sunt societăţi cu naţionalitate
română, societăţi care şi-au stabilit sediul în România; societăţi cu naţionalitate străină -
societăţi care au sediul în străinătate.
➢ în funcţie de modul de împărţire a capitalului social există societăţi cu părţi de
interes (SNC, SCS, SRL) şi societăţi pe acţiuni (SA şi SCA).
 OBLIGATIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR
COMERCIANŢI.

4.1. Publicitatea prin registrul comerţului

4.1.1. Noţiuni introductive

Persoanele fizice şi juridice au obligaţia ca, în cursul activităţii lor sau la încetarea acesteia,
să solicite înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Potrivit legii, prin înregistrarea în registrul comerţului se înţelege înmatricularea persoanelor
fizice, întreprinderilor familiale şi persoanelor juridice prevăzute de lege, înscrierea de menţiuni,
precum şi înregistrarea altor operaţiuni, care se menţionează în registrul comerţului.
Înmatricularea în registrul comerţului este o operaţiune de luare în evidenţă a comerciantului
sau a persoanei obligate să se înregistreze în registrul comerţului.
Înscrierea de menţiuni în registrul comerţului reprezintă o operaţiune de ţinere la zi a
evidenţei, cu anumite modificări în statutul juridic al persoanei inmatriculate în registrul comerţului.

4.1.2. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor juridice

Persoanele juridice, prevăzute de art. 1 din Legea nr. 26/1990, precum şi sucursalele
înfiinţate de acestea, se înmatriculează şi se autorizează funcţionarea lor, în condiţiile Legii nr.
26/1990, ale Legii nr. 359/2004 şi OUG nr. 116/2009.
Înmatricularea persoanelor juridice în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri
tip, care se adresează oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială se află sediul viitoarei
persoane juridice.
Solicitarea efectuării înmatriculării se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului, de către fondatori, administratori sau reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii.
Cererea trebuie făcută în termen de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel. Termenul curge de
la data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de înfiinţare (art. 17 din Legea nr.
26/1990).
Controlul de legalitate privind cererea de înmatriculare se realizează de directorul oficiului
registrului comerţului şi/sau persoana desemnată.
În soluţionarea cererii de înmatriculare, directorul oficiului registrului comerţului şi/sau
persoana desemnată autorizează, prin rezoluţie, constituirea societăţii privind activitatea comercială.
Potrivit art. 6 alin. 4 din Legea nr. 359/2004, persoanele juridice dobândesc personalitate
juridică de la data înregistrării în registrul comerţului a rezoluţiei directorului oficiului/persoanei
desemnate prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatriculării, dacă legea nu dispune altfel.
De amintit că, potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială este persoană
juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Odată efectuată înmatricularea, solicitantului i se eliberează certificatul de înregistrare, în
termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.
Certificatul de înregistrare cuprinde numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic
de înregistrare atribuit de către Ministerul Finnţelor Publice.
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este
documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal.
 După efectuarea înmatriculării în registrul comerţului, un extras al rezoluţiei directorului
oficiului/persoanei desemnate se comunică din oficiu Monitorului Oficial, spre publicare.
Extrasul va cuprinde: numărul şi data încheierii, denumirea, sediul social şi forma juridică,
numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când este cazul, a cenzorilor, domeniul şi
activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare. Pe extras se va menţiona codul unic
de înregistrare atribuit şi numărul de ordine din registrul comerţului.
Prin autorizarea funcţionării se înţelege asumarea de către solicitant a responsabilităţii
privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate. Legea are în vedere autorizaţiile sanitare,
sanitar-veterinar, protecţia muncii, prevăzute de legislaţia specială (HG nr. 573/2002).
În vederea autorizării funcţionării, solicitantul are obligaţia să depună, odată cu cererea de
înregistrare, declaraţia – tip pe propria răspundere din care să rezulte, după caz, că persoana
îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul stingerii
incendiilor, sanitar, sanitar – veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile
precizate în declaraţia tip sau că persoana juridică nu desfăşoară la sediul social sau la sediile
secundare activităţile declarate pe o perioadă de maximum 3 ani.
Biroul unic eliberează solicitantului certificate constatatoare care atestă că s-a înregistrat
declaraţia – tip pe propria răspundere din care rezultă, după caz, că solicitantul îndeplineşte
condiţiile de funcţionare impuse de lege sau că nu desfăşoară anumite activităţi declarate.
Certificatele constatatoare se eliberează odată cu certificatul de înregistrare.
Pe baza certificatului de înregistrare şi a certificatelor constatatoare, persoana juridică poate
să înceapă activitatea.

4.1.3. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării persoanelor fizice.

Potrivit art. 7 din OUG nr. 44/2008, persoanele fizice au obligaţia ca, înainte de începerea
activităţii economice, să solicite înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, ca
persoane fizice autorizate, respectiv ca întreprinzători persoane fizice titulari ai unei întreprinderi
individuale.
Aceeaşi obligaţie revine şi reprezentantului întreprinderii familiale.
Persoanele fizice care solicită înmatricularea tebuie să declare pe proprie răspundere că
îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar
veterinar, protecţia mediului şi al protecţiei muncii.
În cazul în care legea specială impune pentru anumite activităţi economice îndeplinirea unor
condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale, persoanele fizice în
cauză trebuie să facă dovada îndepliniri acestor condiţii.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării se depun la
oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul din judeţul în care solicitantul îşi stabileşte
sediul profesional.
Înmatricularea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii
individuale şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal/persoanei desemnate.
Dacă sunt îndeplinite cerinţele legii, directorul oficiului registrului comerţului / persoana
desemnată va dispune înmatricularea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării persoanei
fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale.
Prin aceeaşi rezoluţie va dispune şi înregistrarea în registrul comerţului a declaraţiei – tip pe
propria răspundere dată în condiţiile Legii nr. 359/2004.
În baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului/persoanei desemnate prin care
s-a dispus înmatricularea în registrul comerţului, oficiul registrului comerţului va elibera certificatul
de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, certificatul constatator emis în baza declaraţiei
pe propria răspundere, precum şi alte acte prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care atestă
înmatricularea în registrul comerţului, autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către
autoritatea fiscală competentă.

4.1.4. Înscrierea menţiunilor în registrul comerţului

Articolul 21 din Legea nr. 26/1990 prevede că se vor înregistra în registrul comerţului
menţiuni referitoare la:
a) actele juridice care au ca obiect fondul de comerţ (donaţie, vânzare, locaţiune, garanţie
reală mobiliară), precum şi actele care aduc modificări înregistrărilor sau menţiunilor ori care fac să
înceteze firma ori fondul de comerţ;
b) modificări privind numele, cetăţenia, data şi locul naşterii reprezentantului. Dacă dreptul
de reprezentare priveşte numai o anumită sucursală ori filială, menţiunea se va face numai în
registrul unde este încrisă sucursala sau filiala. Semnătura noului reprezentant va fi dată în
condiţiile art. 13 alin. 5 şi 6 din lege;
c) drepturile de proprietate industrială de care dispune comerciantul (brevetele de invenţii,
mărcile şi indicaţiile de provenienţă) ori drepturile asupra firmei, emblemei şi alte semne distinctive
prevăzute de lege asupra cărora comerciantul are un drept;
d) hotărârea de divorţ a comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune,
pronunţate în cursul exercitării comerţului, în condiţiile legii;
e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia,
precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau faliment, după caz, precum şi
înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
g) hotărârea de condamnare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte
penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate.
La încetarea activităţii, persoana înmatriculată este obligată să ceară oficiului registrului
comerţului radierea înregistrării din registrul comerţului. Radierea nu poate avea loc în cazul
suspendării activităţii comerciale, ci numai la încetarea acesteia.
Cu privire la societăţile privind activitatea comercială, radierea poate interveni, numai după
terminarea operaţiunilor de lichidare a societăţii (art. 260 din Legea nr. 31/1990).
Cererea de înregistrare în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele arătate
trebuie făcută în termen de cel mult 15 zile de la data actelor şi faptelor supuse obligaţiei de
înregistrare.
Potrivit legii, înregistrarea menţiunilor se poate face şi la cererea persoanelor interesate. În
acest caz, termenul este de cel mult 30 de zile de la data când aceste persoane au cunoscut actul sau
faptul supus înregistrării.

4.1.5. Radierea înregistrărilor din registrul comerţului

Înmatricularea sau înscrierea unei menţiuni în registrul comerţului poate să fie păgubitoare
pentru anumite persoane. Pentru protejarea persoanei păgubite prin înregistrările efectuate în
registrul comerţului, legea reglementează cererea de radiere a înregistrării.
 Articolul 25 din Legea nr. 26/1990, în forma dată prin Legea nr. 161/2003 cuprinde
următoarele dispoziţii: „Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări
ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare,
în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la
baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost
dispusă menţionarea în registrul comerţului”.
Din textul citat rezultă că cererea de radiere a înregistrării poate fi exercitată dacă sunt
îndeplinite trei condiţii.
În primul rând, trebuie să existe o hotărâre judecătorească definitivă prin care a fost
desfiinţat în tot sau în parte ori modificat actul care a stat la baza înregistrării (de exemplu, prin
hotărâre judecătorească a fost desfiinţată rezoluţia privind înmatricularea comerciantului).
În al doilea rând, hotărârea judecătorească definitivă în cauză să nu fi dispus efectuarea unei
menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea în tot sau în parte ori modificarea actului care a
stat la baza înregistrării.
În al treilea rând, persoana interesată să facă dovada unui prejudiciu cauzat prin înregistrarea
a carei radiere o solicită.
Prin urmare, întrucât actul care constituie temeiul juridic al înregistrării a fost desfiinţat ori
modificat prin hotărârea judecătorească irevocabilă, dar fără ca această hotărâre să dispună şi
efectuarea unei menţiuni în registrul comerţului cu privire la desfiinţarea sau modificarea actului în
cauză, înregistrarea iniţială a rămas intactă.
Această înregistrare fiind păgubitoare, persoana interesată poate cere radierea ei din registrul
comerţului.
Cererea de radiere se soluţionează de tribunal cu citarea oficiului registrului şi a
comerciantului.
Împotriva hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii de radiere se poate exercita numai
calea de atac a apelului.

4.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale

Obligaţiile care le revin comercianţilor privind evidenţa activităţii comerciale sunt stabilite
în Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1725/2005 au fost aprobate reglementările
contabile conforme cu directivele europene, înlocuit ulterior cu Ordinul Ministrului Finanţelor
Publice nr. 3055/2009.
Categoriile de persoane juridice care aplică reglementările contabile conforme cu directivele
europene şi/sau standardele internaţionale de raportare financiară se stabilesc prin ordin al
ministrului finanţelor (art. 28 din lege).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea revine
societăţilor privind activitatea comercială, societăţilor / companiilor naţionale, regiilor autonome,
instituţiilor naţionale de cercetare – dezvoltare, societăţilor cooperatiste şi celorlate persoane
juridice.
Persoanele fizice care desfăşoară activitate producătoare de venituri au obligaţia să conducă
contabilitatea simplificată, bazată pe regulile contabilităţii în partidă simplă.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să conducă contabilitatea în
partidă dublă şi să întocmeasca situaţii financiare anuale. Ministerul Finanţelor Publice stabileşte
categoriile de persoane care pot ţine contabilitatea în partidă simplă.
 Contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională. Contabilitatea operaţiunilor
efectuate în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută.
Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de
producţie sau la preţul pieţei, după caz, în timp ce creanţele şi datoriile se înregistrează la valoarea
lor nominală.
Articolul 20 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate obligatorii sunt:
Registrul – jurnal, registrul – inventar şi Registrul cartea mare.
a) Registrul – jurnal. În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic toate
operaţinile comerţului său, adică „ce are să ia şi ce are să dea (...) şi în general tot ce primeşte şi
plăteşte sub orice titlu”, aşa cum prevedea art. 23 din Codul comercial (abrogat).
Deci, prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă a actelor
juridice pe care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în oridnea succesiunii lor.
Potrivit legii, lunar, în registrul jurnal se înscriu şi cheltuielile făcute de comerciant pentru
nevoile proprii şi ale familiei sale.
b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniului său.
Aşa cum am arătat, comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală a patrimoniului la
termenele stabilite de lege. Inventarul priveşte averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şi creanţele
comerciantului (art. 24 Cod comercial).
c) Registrul Cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au o activitate
cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de conturi personificate,
iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecare operaţiune comercială dă naştere unei
duble înregistrări.
Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza
înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiară anuală.
În concepţia legii, situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune al
comerciantului. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a
situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de comerciant.
Situaţia financiară anuală are ca obiect activitatea desfăşurată în exerciţiul financiar, care, de
regulă, coincide cu anul calendaristic.

4.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite

În economia de piaţă, exercitarea concurenţei constituie un drept al oricărui agent economic.

Ca orice drept recunoscut şi protejat de lege, dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună –
credinţă, fără să încalce drepturile şi liberatăţile celorlalţi agenţi economici, şi cu respectarea legii şi
a bunelor moravuri. Numai dacă exercitarea concurenţei are loc în aceste limite, concurenţa este
licită sau loială şi, deci, ea este ocrotită de lege.
Concurenţa este protejată de lege sub un dublu aspect.
Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste, care
periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin Legea nr. 21/1996 asupra
concurenţei.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a
clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale.
În sfârşit, legea asigură combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii. Această reglementare face obiectul Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor.
 Ansamblul normelor legale care urmăresc protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi
împotriva comportamentului abuziv al agenţilor economici în atragerea clientelei formează dreptul
concurenţei comerciale.
Legea nr. 21/1996 interzice înţelegerile anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă.
Articolul 5 din lege interzice orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţilor de
întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori
denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
Legea are în vedere înţelegerile şi practicile concertate care stabilesc, direct sau indirect,
preţuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare, limitează sau
controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; împart pieţele sau
sursele de aprovizionare; condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a
unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
Art. 6 din lege interzice folosirea în mod abuziv, de către una sau mai multe întreprinderi, a
unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia.
Asemenea practici pot consta în: impunerea, în mod direct sau indirect a unor preţuri inechitabile de
vânzare ori de cumpărare; limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul consumatorilor; practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de
ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor.
Protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal se
asigură de către Consiliul concurenţei.
Potrivit legii, Consiliul concurenţei este autoritatea administrativă, autonomă, cu
personalitate juridică, în domeniul concurenţei. El îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii
în plen sau în comisii.
Potrivit Legii nr. 11/1991, întreprinderile sunt obligate să îşi exercite activitatea cu bună-
credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale.
Concurenţa neloială este o formă de concurenţă ilicită. Ea constă în săvârşirea de către
comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte şi fapte care contravin legii, bunelor moravuri
în activitatea comercială şi loialităţii profesionale.
În sensul Legii nr. 11/1991, constituie concurenţă neloială practicile comerciale ale
întreprinderii care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei – credinţe şi care
produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă (art. 2 din lege).
Prin practicile comerciale legea înţelege orice comportament, respectiv acţiune, omisiune,
demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea efectuată de o
întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs.
Potrivit art. 2 alin. 2 din legea nr. 21/1996, sunt considerate practici de concurenţă neloială
următoarele fapte:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor / serviciilor sale, realizată prin comunicarea
ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul / angajatul său de informaţii care nu
corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi
lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat / reprezentant al
său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a producţiei acestora şi a căror dezvăluire poate
dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al
bunei – credinţe şi care produc sau pot produce pagubă oricăror participanţi la piaţă.
 Potrivit Legii nr. 11/1991, în forma modificată prin OUG nr. 12/2014, protecţia
întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială este asigurată de Consiliul concureţei şi
Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale.
În scopul unei bune funcţionări a pieţei şi asigurării protecţiei consumatorilor, a fost
adoptată Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii.
Potrivit legii, o practică comercială este incorectă dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii: a) este contrară cerinţelor diligenţei profesionale; b) deformează sau este
susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la
care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică
comercială este adresată unui anumit grup de consumatori (art. 4 din Lege).
Practicile comerciale incorecte pot fi practici comerciale înşelătoare sau practici comerciale
agresive.
a) Practicile comerciale înşelătoare. Practica comercială înşelătoare este considerată ca fiind
o acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau induce în eroare consumatorul mediu
cu privire la caracteristicile produsului, preţul produsului, drepturile consumatorului.
Practica comercială este considerată ca fiind omisiune înşelătoare dacă omite o informaţie
esenţială necesară consumatorului mediu pentru luarea unei decizii de tranzacţionare în cunoştinţă
de cauză.
b) Practici comerciale agresive. O practică comercială agresivă este socotită agresivă dacă,
în contextul prezentării situaţiei de fapt şi ţinând cont de toate caracteristicile şi circumstanţele,
limitează sau este susceptibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de alegere sau
comportamentul consumatorului mediu cu privire la produs, prin hărţuire, constrângere, inclusiv
prin utilizarea forţei fizice, care determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o
decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o (art. 8 din lege).
 PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI AUXILIARII ACESTORA.
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
PERSOANE FIZICE

3.1. Noţiuni introductive

Potrivit art. 3 Cod Civil, „sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o
intreprindere”. „Constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica, de catre una sau
mai multe persoane, a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori
instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu ca scop obtinerea de
profit” potrivit art 3 alin 3 Cod Civil.
Profesionist este acela care lucreaza intr-un anumit domeniu de activitate, pe baza unei
pregatiri corespunzatoare. Codul civil consacra semnificatia juridica a profesionistului, raportand-o
la exploatarea unei intreprinderi. Art. 8 din legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a legii 28/2009
privind Codul Civil, dispune ca notiunea de „profesionist” prevazuta la art. 3 include categoriile
comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alte persoane autorizate sa
desfasoare activitati economice sau profesionale, astfel cum aceste notiuni sunt prevazute de lege, la
data intrarii in vigoare a Codului Civil.
Desi noul Cod Civil nu cuprinde referiri la conceptul de comerciant, totusi, acest concept nu
a disparut, ci isi pastreaza actualitatea. De altfel, numeroase alte acte normative opereaza cu
notiunea de comerciant persoana fizica cat si persoana juridica. Elocvente in acest sens sunt: Legea
26/1990 privind registrul comertului, OUG 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de
catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, legea
11/1991 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in relatia cu consumatorii si
armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia consumatorilor, etc.
Art. 3 alin. 1 din O.U.G. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoana fizică autorizată, întreprinderile individuale şi cele familiale, prevede că: „În temeiul
dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană
fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului
Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile
prevăzute de lege”.
Art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, arată că persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. 1 pot
desfăşura activitaţile economice după cum urmează:
a) Individual şi independent, ca persoane fizice autorizate;
b) Ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) Ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Persoanele fizice pot desfășura activitățile economice în toate domeniile, meseriile,
ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă. Astfel,
reglementarea O.U.G. nr. 44/2008 un se aplică profesiilor liberale, precum și acelor activități
economice a căror desfășurare este reglementată prin legi speciale.1

1 Art. 1 alin. 1 – 5 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
 3.2. Formele de desfasurare a activitatii economice de catre persoanele fizice

3.2.1. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

Persoana fizică autorizată poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de activități
prevăzute de codul CAEN. În scopul exercitării activității pentru care a fost autorizată, PFA poate
stabili relații contractuale, în condițiile legii, cu orice persoane fizice și juridice, cu alte PFA,
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, pentru efectuarea unei activități economice, fără
ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit.
Potrivit art. 17 din O.U.G. nr. 44/2008, PFA poate desfășura activitățile pentru care este
autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de
angajator, cu contract individual de muncă, încheiat și înregistrat în condițiile legii.
O persoană titulară a PFA poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de
salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același domeniu, cât și într-un alt domeniu de
activitate economică decât cel pentru care PFA este autorizată.
Pentru desfășurarea activității, persoana fizică autorizată își poate constitui un patrimoniu de
afectațiune destinat realizării activității autorizate. Patrimoniul de afectațiune este distinct de
patrimoniul personal al persoanei fizice.
Patrimoniul de afectațiune cuprinde totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei
fizice autorizate afectate scopului exercitării unei activități economice. El este o fracțiune distinctă a
patrimoniului persoanei fizice autorizate, care este separată de gajul general al creditorilor personali
ai persoanei fizice autorizate.2
Persoana fizică îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în următoarele
cazuri: prin deces, prin voinţa acesteia sau în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 (adică în cazul
în care o persoană fizică / juridică a fost prejudiciată, ca efect al unei înmatriculări sau menţiuni în
Registrul Comerţului, având dreptul, în acest caz, să ceară radierea înregistrării păgubitoare).

3.2.2. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al întreprinderii individuale

Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică. Prin urmare, întreprinderea individuală nu
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru organizarea şi exploatarea
întreprinderii sale, întreprinzătorul persoană fizică, poate angaja cel mult 8 salariați terţe persoane
cu contract individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi
calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt
domeniu de activitate economică.
Întreprinderea economică, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, este activitatea economică
desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile
și în condițiile prevăzute de lege.

2 Potrivit art. 2 lit. J din O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectațiune este masa patrimonială în cadrul patrimoniului
întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație scrisă, ori prin acord de
constituire sau act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.
 Persoana fizică, titulara întreprinderii individuale, răspunde pentru obligațiile sale cu
patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit și, în completare, cu întreg patrimoniul său.
În absenta patrimoniului de afectațiune, ea răspunde cu întregul său patrimoniu.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale îşi încetează activitatea şi
este radiat din Registrul Comerţului în caz de deces, prin voinţa sa, sau în condiţiile art. 25 din
Legea 26/1990.

3.2.3. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără personalitate juridică,

organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa. Membrii unei întreprinderi
familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De
asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane. Întreprinderea familială
nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat în formă scrisă,
ca o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor,
reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării,
cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii şi condiţiile de retragere, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toţi membrii întreprinderii.
Întreprinderea familială nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul
Comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în Registrul Comerţului.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu
acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi
acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc bunuri
pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a
membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea
bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii.
Prin acordul de constituire, membrii întreprinderii familiale pot să prevadă constituirea unui
patrimoniu de afectațiune. În această situație, prin acordul de constituire sau printr-un act adițional,
trebuie precizate cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectațiune.
Pentru obligațiile asumate prin actele juridice încheiate, în exploatarea întreprinderii,
membrii întreprinderii familiale răspund solidar și indivizibil cu patrimoniul de afectațiune, dacă
acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare
la împărțirea veniturilor stabilite în acordul de constituiré. Dacă patrimoniul de afectațiune nu a fost
constituit, membrii întreprinderii familiale răspund cu întregul lor patrimoniu.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din Registrul Comerţului în
următoarele cazuri:
➢ mai mult de jumătate dintre membri acesteia au decedat;
➢ mai mult de jumătate dintre membrii înreprinderii familiale cer încetarea acesteia sau
se retrag din întreprindere;
➢ în condiţiile art. 25 din Legea 26/1990
 3.3. Condiţiile legale ale desfăşurării activităţii economice de către persoanele fizice

Pentru desfăşurarea unei activităţi economice, art. 8 din ordonanţă prevede că persoana
fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fi împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanei fizice autorizate şi al întreprinzătorului
titular al întreprinderii individuale, precum şi al reprezentantului întreprinderii familiale, respectiv
vârsta de 16 ani în cazul membrilor întreprinderii familiale;
b) nu a săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar – fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
c) are un sediu profesional declarat: Pentru stabilirea sediului profesional se cere ca
persoana fizică autorizată, întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale sau oricare membru al
întreprinderii familiale, după caz, să deţină un drept de folosinţă asupra imobilului la adresa căruia
acesta este declarat (art. 9 alin. 2 din ordonanţă);
d) declară pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar – veterinar, protecţia mediului şi al protecţiei muncii
(HG nr. 573/2002). Îndeplinirea acestei condiţii impune respectarea dispoziţiilor art. 5, 15 şi urm.
din Legea nr. 359/2004;
e) îndeplinirea condiţiei de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii profesionale,
în cazul în care legea specială prevede o atare condiţie.

3.4. Obligaţia înregistrării şi autorizării funcţionării profesioniştilor comercianţi

persoane fizice

Potrivit art. 7 din ordonanţă, înainte de începerea activităţii economice, persoana fizică are
obligaţia să solicite înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, ca persoană
fizică autorizată, respectiv ca întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale;
În cazul întreprinderii familiale, obligaţia de a cere înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării revine reprezentantului întreprinderii familiale. În cazul când acesta nu
formulează cererea, oricare membru al întreprinderii familiale poate să îndeplinească această cerinţă
legală.

3.5. Condiţiile legale ale dobândirii calităţii de profesionist comerciant

In privinţa dobândirii calităţii de comerciant de către persoana fizică, trebuie avute în vedere
dispoziţiile ordonanţei.
Astfel, persoana fizică autorizată are calitatea de profesionist comerciant dacă îndeplineşte
condiţiile art. 3 alin. 3 Cod civil şi este înregistrată în registrul comerţului.
Apoi, în privinţa întreprinderii individuale, ordonanţa prevede ca întreprinzătorul persoană
fizică, titular al întreprinderii individuale, este comerciant persoană fizică, de la data înregistrării
sale în registrul comerţului (art. 23 din ordonanţă).
În sfârşit, referitor la întreprinderea familială ordonanţa dispune că membrii întreprinderii
familiale au calitatea de comerciant, persoană fizică, de la data înregistrării în registrul comerţului
(art. 31 din ordonanţă).
Desigur, în condiţiile actualei reglementări legale, dispoziţiile ordonanţei trebuie interpretate
în sensul că fac trimiterea la dispoziţiile Codului civil, la calitatea de profesionist comerciant (art. 3)
şi Legea nr. 26/1990 (art. 1).
Prin urmare, în prezent, persoana fizică autorizată, întreprinzătorul, ca titular al
întreprinderii individuale şi membrii întreprinderii familiale dobândesc calitatea de profesionist
comerciant numai dacă îndeplinesc condiţiile cerute pentru desfăşurarea activităţilor economice;
exploatează o întreprindere şi este înregistrată în registrul comerţului.3
În concluzie, indiferent de forma de desfăşurare a activităţii economice, persoana fizică
dobândeşte calitatea de profesionist comerciant numai dacă exploatează o întreprindere economică
(comercială), în condiţiile prevăzute de OUG nr. 44/2008, Codul civil şi Legea nr. 26/1990.
Calitatea de profesionist comerciant a persoanei fizice este atestată de certificatul de
înregistrare eliberat de oficiul registrului comerţului.
Potrivit ordonanţei, orice persoană interesată poate face dovada calităţii de comerciant a
persoanei fizice autorizate, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim (art. 20 alin.
3).
În condiţiile actualei reglementări legale, proba calităţii de comerciant a persoanei fizice se
poate face cu acte doveditoare emise de oficiul registrului comerţului.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează prin radierea din rgistrul comerţului.

3.6. Statutul juridic al meseriaşilor, agricultorilor şi persoanelor care exercită profesii

liberale

Persoanele fizice care desfăşoară activităţi ca meseriaşi, agricultori sau execută profesii
liberale au un statut juridic diferit.
Meseriaşii şi agricultorii pot desfăşura aceste activităţi economice în condiţiile OUG nr.
44/2008. Art. 3 din ordonanţă prevede că persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în
toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres
pentru libera iniţiativă.
Prin activitate economică, ordonanţa înţelege activitatea agricolă, industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi
care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori
determinabili, în scopul obţinerii unui profit (art. 2 lit. a) din ordonanţă).
Din dispoziţiile citate rezultă că meseriaşii şi agricultorii, în calitate de persoane fizice, pot
desfăşura activităţi economice în una din formele prevăzute de ordonanţă: ca persoană fizică
autorizată, ca întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale şi ca membrii ai unei
întreprinderi familiale.
În cazul în care aceste persoane îşi organizează activitatea în forma întreprinderii, în
condiţiile art. 3 Cod civil, şi sunt înregistrate în registrul comerţului, ele au calitatea de profesionişti
comercianţi.
Având în vedere caracterul economic al activităţii, înseamnă că meseriaşii şi agricultorii
exploatează o întreprindere economică (comercială) şi în consecinţă ei au calitatea de profesionişti
comercianţi.
Persoanele care execută profesii liberale (avocaţii, medicii, notarii, etc.) nu sunt supuşi
dispoziţiilor OUG nr. 44/2008, ci reglementărilor din legile speciale.
Activitatea desfăşurată de aceste persoane are un caracter civil, cu particularităţile fiecărei
profesii.

3 În prezent, a fost abrogat criteriul de definire a comercianților, respectiv natura activității pe care o desfășoară,
legiuitorul introducând un singur criteriu de definire a comerciantului, respectiv înmatricularea sau înregistrarea în
registrul comerțului. Într-o altă opinie se susține că, în lipsa unei prevederi exprese a legii, dobândirea calității de
profesionist nu poate fi condiționată de înregistrarea in Registrul Comerțului.
 În cazul în care aceste persoane îşi organizează activitatea sub forma unei întreprinderi, în
condiţiile art. 3 Cod civil, şi sunt înregistrate, în condiţiile legii, ele au calitatea de profesionişti
necomercianţi.
Având în vedere însă că persoanele fizice care exercită profesii liberale exploatează o
întreprindere civilă, ele nu au calitatea de profesionist comerciant.

3.7. Auxiliarii profesioniştilor comercianţi

În realizarea activităţii lor, comercianţii colaborează cu anumite persoane care, fie le

reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale.
Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele juridice
comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către
aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Intră în
această categorie, de regulă, salariaţii comerciantului.
Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au
calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţii cu care colaborează. De
aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii
comerciali.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de reprezentare
între comercianţi şi auxiliarii lor, care sunt guvernate de dispoziţiile Codului civil privind
reprezentarea şi contractul de mandat.
În activitatea lor, comercianţii folosesc anumite persoane în calitate de intermediari:
mandatari, comisionari, agenţi comerciali.
Aceşti intermediari au un statut juridic diferit şi acţionează în cadrul unor raporturi juridice
reglementate de Codul civil sau legi speciale.
Mandatarul este persoana care, în temeiul unei împuterniciri date de un comerciant, încheie
acte juridice în numele şi pe seama comerciantului (art. 2009 Cod civil).
Raporturile juridice dintre mandatar şi comerciant sunt reglementate de art. 2013 – 2038
privind contractul de mandat cu reprezentare.
În anumite cazuri, raporturile de mandat cu reprezentare sunt grefate pe raporturile de
muncă. Este cazul vânzătorilor din magazine, recepţionerilor de hotel, şoferilor de taxi.
Comisionarul este persoana care, pe baza împuternicirii date de un comerciant încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe seama comerciantului (art. 2039 Cod civil).
Raporturile juridice dinte comisionar şi comerciant sunt raporturi de mandat fără
reprezentare şi sunt reglementate de art. 2043 – 2053 Cod civil privind contractul de comision.
Regimul juridic al raporturilor de comision este aplicabil şi în cazul consignatarilor şi
expeditorilor.
Consignatarul este persoana care, în baza împuternicirii comerciantului, încheie acte
juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale comerciantului, în nume propriu, dar pe seama
comerciantului (art. 2054 Cod civil).
Expeditorul este persoana care se obligă faţă de comerciant să încheie în nume propriu, dar
pe seama comerciantului contracte de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii (art. 2064
Cod civil).
Agenţii comerciali. Agentul este persoana pe care comerciantul o împuterniceşte, în mod
statornic, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama
comerciantului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni determinate (art. 2072
Cod civil).
 Raporturile juridice dintre agent şi comerciant sunt reglementate de art. 2072 – 2095 Cod
civil privind contractul de agenţie.
Un regim juridic asemănător îl au şi agenţii care acţionează pe anumite pieţe specializate:
piaţa de capital, piaţa burselor de mărfuri şi piaţa asigurărilor.
Atfel, pe piaţa de capital pot presta cu caracter profesional servicii de investiţii financiare
numai intermediarii prevăzuţi de lege: societăţile de servicii de investiţii financiare autorizate de
Autoritatea de Supraveghere Financiară şi instituţiile de credit autorizate de Banca Naţională a
României (art. 5 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital).
Societăţile de servicii de investiţii financiare sunt societăţi pe acţiuni având ca obiect
exclusiv de activitate prestarea de servicii de investiţii financiare (art. 6 din Legea nr. 297/2004).
Apoi, pe piaţa burselor de mărfuri acţionează ca intermediari societăţile de brokeraj şi
brokeri (art. 13 şi 18 din Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri).
Societatea de brokeraj este o societate, constituită în baza Legii nr. 31/1990 având ca obiect
principal de activitate prestarea serviciilor de brokeraj pe piaţa la disponibil, piaţa mixtă şi pe piaţa
creanţelor (art. 3 lit. t) din Legea nr. 357/2005).
Brokerul este o persoană fizică aflată în raporturi de muncă exclusiv cu o societate de
brokeraj privind negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor pe piaţa la disponibil, pe piaţa mixtă
şi încheierea contactelor pe piaţa creanţelor (art. 3 lit. b) din Legea nr. 357/2005).
Pe piaţa asigurărilor acţionează ca intermediari agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare
(art. 33 din Legea nr. 32/2000 privind Societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică autorizată de asigurător să negocieze
sau să încheie contracte de asigurare în numele şi pe seama asiguratorului (art. 1 pct. 2 din Legea nr.
32/2000).
Brokerul de asigurare este o persoană juridică care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie
contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu
regularizarea daunelor.
Intermediarul ocazional este persoana care se obligă faţă de un comerciant să îl pună în
legătură cu un terţ, în vederea incheierii unui contract.
Acest intermediar ocazional mai este cunoscut şi sub denumirea de mijlocitor şi cea de
curtier.
Raporturile dintre intermediari şi comerciant sunt reglementate de art. 2096 – 2102 Cod civil
privind contractul de intermediere.

Tema de referat:

Asemanari si deosebiri intre cele trei forme de desfasurare a activitatii

de catre persoanele fizice: Persoana Fizica Autorizata (PFA),
Intreprindere Individuala si Intreprindere Familiala. Modalitate de
functionare, constituire, modul in care isi garanteaza obligatiile profesionale si
cele personale, cazuri specifice de incetare a activitatii. A se consulta: O.U.G.
nr.44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoana
fizica autorizata, Intreprinderea Individuala si Intreprinderea Familiala.