FONDUL DE COMERŢ

REZUMAT

Noţiunea fondului de comerţ s-a conturat în secolul al XIX-lea sub

dominaţia unei duble necesităţi: pe de o parte nevoia comercianţilor de a-şi
proteja clientela de agresiunea concurenţei; pe de altă parte nevoia creditorilor
comercianţilor de a-şi constitui acest fond ca o garanţie a executării obligaţiilor
asumate de comercianţi.
Cu toate că fondul de comerţ joacă un rol important în desfăşurarea
activităţii comerciale, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să
reglementeze regimul său juridic.
În Codul comercial există o singură dispoziţie care se referă incidental la
fondul de comerţ. Art. 861 prevede că “falitul concordatar”, nu va putea
constitui fondul său de comerţ în gaj şi nici înstrăina acest fond, în alt mod,
decât acel cerut de felul comerţului său.
O referire la fondul de comerţ se găseşte în Legea nr. 26/1990 privind
Registrul comerţului, Art. 21 din lege prevede că în Registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni privind “donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de
comerţ” precum şi orice act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau
menţiunilor, “sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ ”.
Lucrarea “Fondul de comerţ” este structurată pe patru capitole.
În primul capitol intitulat “Noţiunea fondului de comerţ” se tratează
definiţia fondului de comerţ şi delimitarea noţiunii fondului de comerţ de
noţiunea de partimoniu şi de noţiunea de întreprindere.
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri, mobile şi
imobile,corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării

1
unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit, obţinerii de
profit.
Noţiunea fondului de comerţ este distinctă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de patrimoniu care reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
comerciantului, care au o valoare economică, fondul de comerţ nu cuprinde
creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul
acestuia.
În doctrină, fondul de comerţ mai este desemnat şi cu denumirea de
patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o semnificaţie
exclusivă economică, ea se referă la bunurile destinate desfăşurării activităţii
economice. Această noţiune nu poate avea nici o semnificaţie juridică,
deoarece, în sistemul de drept român, o persoană nu poate avea două patrimonii,
unul civil şi unul comercial, ci un singur patrimoniu.
În cazul unei societăţi comerciale, întrucât este subiect de drept, ea are un
patrimoniu distinct de patrimoniile asociaţilor, dar, nici în acest caz, fondul de
comerţ al societăţii nu se confundă cu patrimoniul acestuia.
În delimitarea noţiunii de fond de comerţ faţă de noţiunea de întreprindere
există dificultăţi mai mari.
Într-o opinie se consideră că există o echivalenţă între fondul de comerţ şi
intreprindere. Ele ar fi două feţe ale aceleiaşi instituţii: fondul de comerţ este
considerat în forma sa statică, pe când intreprinderea este fondul de comerţ în
stare dinamică de funcţionare.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant al
factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării
activităţii comerciale. Deci ea înglobează şi elemente care nu fac parte din
fondul de comerţ.
În cel de-al doilea capitol “Elementele fondului de comerţ” sunt
prezentate două subcapitole:
“Elementele incorporale ale fondului de comerţ” şi
“Elementele corporale ale fondului de comerţ”.
2
 Situaţia economică a unei societăţi comerciale depinde nu numai de
activele materiale pe care le posedă, ci, în mod deosebit, de elemente
incorporale ale fondului de comerţ. Ele explică atât diferenţele care există în
situarea pe piaţă a unei firme consolidate, cu o anumită vechime, faţă de o firmă
în curs de instalare, cât şi eficienţă, diferită, înregistrată de firme cu vechime şi
dotări materiale comparabile. Factorul care produce diferenţa de profit constă
tocmai în calitatea diferită a elementelor incorporale ale fondului de comerţ.
Aceasta concură la formarea reţelei de relaţii şi parteneri, a clientelei, a
reputaţiei şi creditului în afaceri prin contribuţia calităţii comerciantului,
calitatea mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor oferite, amplasamentul
stabilimentului, firma şi mărcile utilizate, etc. Aceste elemente incorporale au o
pondere însemnată în valoarea economică a societăţii comerciale sau a unei părţi
din ea.
În masa bunurilor incorporale sunt cuprinse: bunuri ce reprezintă însuşiri
ale fondului de comerţ (clientelă, vadul comercial); bunuri ce asigură direct o
sursă de profit pentru comerciant (drepturi de proprietate intelectuală) , cît şi
bunuri care se bucură de protecţia specială a legii şi reprezintă prin aceasta
mijloace de apărare împotriva concurenţei neloiale (firmă, emblemă, marcă,
desen etc).
Castegoria bunurilor corporale cuprinde bunuri mobile şi drepturi
mobiliare afectate fondului de comerţ. Sunt astfel de bunuri: mobilierul destinat
comerţului sau industriei, maşinile şi utilajele, materialele supuse prelucrărilor,
precum şi mărfurile din producţia proprie sau achitiţionate în scop de revânzare,
aflate în stoc. Drepturile mobiliare decurg din contractele de închiriere, atât a
clădirilor în care se exercită activitatea comercială, cît şi a utilajelor şi altor
bunuri deţinute în locaţie, în schimbul chiriei.
Imobilele nu fac parte din fondul de comerţ, deoarece potrivit art.3 pct.1
şi 2 din Codul comercial, actele juridice prin care se operează transmiterea unor
bunuri imobile sunt de natiră civilă. Fondul de comerţ se analizează ca o

3
universalitate de natură mobiliară în care nu au ce căuta imobilele, care au un
regim mai sever în ceea ce priveşte dobîndirea lor.
Capitolul III, intitulat “Natura juridică a fondului de comerţ” prezintă
teoriile fondului de comerţ: teoria personificării, teoria universalităţii de fapt,
teoria proprietăţii incorporale.
Fondul de comerţ constituie un bun incorporal de natură mobiliară fiind o
universalitate de fapt. Universalitatea derivă incă din voinţa comerciantului care
consideră multitudinea de bunuri ca o unitate, tot aşa cum legea priveşte
bunurile ce fac obiectul succesiunii acceptate sub beneficiu de inventar ori
patrimoniul falitului.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt pentru considerentul că
elementul care unifică masa bunurilor este voinţa titularului fondului.
O consecinţă importantă a naturii fondului de comerţ este aceea că fondul
subsistă tuturor modificărilor ce intervin în compunerea sa. Indiferent dacă
mărfirile sunt vândute, iar materialele utilizate, dacă mobilierul este renovat,
lucrătorii schimbaţi şi firma completată, fondul persistă în identitatea sa.
O a doua consecinţă ce rezultă din universalitatea de fapt a fondului de
comerţ, este că în ce priveşte executarea acestuia nu se aplică proceduri
specifice fiecărui element în parte, ci o procedură unică. Soluţia de urmărire
silită unitară a fondului este conformă cu natura sa şi cu interesul economic de a
menţine integritatea intreprinderii sociale.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate, un bun sinteză, ce le
înglobează pe toate celelalte şi în care se găsesc într-o măsură importantă
bunurile incorporale, s-a tras concluzia că acesta este un bun incorporal. Din
calitatea de bun comercial mobiliar incorporal se deduc consecinţele privind
regimul juridic aplicabil fondului de comerţ. Astfel nu se pot sechestra şi urmări
veniturile unui fond de comerţ potrivit regulilor prevăzute de Codul de
procedură civilă, întrucât aceste reguli se aplică numai bunurilor nemişcătoare.
Fondul de comerţ va putea fi urmărit şi atunci când se află în mâna unui
terţ de bună credinţă.
4
 Constituirea în uzufruct a fondului de comerţ atrage pentru uzufructuar
obligaţia de a-l restitui în specia lui.
Atunci când fondul de comerţ face obiectul aportului într-o societate
comercială, vor fi îndeplinite măsurile de publicitate de natură a proteja
creditorii celui care efectuează aportul.
Ultimul capitol al lucrării “Înstrăinarea fondului de comerţ” se referă
la transmiterea acestuia.
Ca orice bun, fondul de comerţ poate fi transmis de deţinătorul său,
temporar sau definitiv, altei persoane fizice sau juridice. Prin modalităţile de
transmitere se află donaţia, testamentul şi moştenirea legală, potrivit disopziţiilor
dreptului civil. În mod obişnuit fondul de comerţ se transmite prin cesiune, gaj,
concesiune, închiriere sau locaţie a gestiunii. Asemenea operaţiuni au calitatea
de acte de comerţ şi ca urmare, vor fi supuse regulilor dreptului comercial şi
condiţiilor de fond şi formă specifice.
Transmiterea unui fond de comerţ ce aparţine unei societăţi comerciale
este considerată nu ca un act de gestiune, ci ca o modificare indirectă de statut
şi, deci, va fi de competenţa adunării naţionale şi nu de competenţa
administratorului sau a consiliului de administraţie.
O problemă dificilă a acestei operaţiuni este stabilitea valorii fondului de
comerţ. Dificultatea constă în faptul că valoarea fondului de comerţ depinde atât
de compoziţia sa cât şi de labilitatea clientelei faţă de concurenţă şi, în aceeaşi
măsură, de calităţile personalului şi reputaţia comerciantului care exploatează
fondul. Ultimele trei elemente sunt greu de evaluat economic, fiind la fel de greu
de ştiut şi dacă ele urmează sau nu în mod real fondul transmis.
Pentru dobânditor, dacă fondul nu este tratat ca o unitate a elementelor
sale cu clientela, există riscul ca acelaşi fond să nu mai producă beneficiile
înregistrate în anii precedenţi. Pentru deţinător evaluarea incorectă a elementelor
incorporale a fondului de comerţ îl poate priva de o sumă importantă care va
lipsi din preţ.

5
 Evaluarea corectă prezintă importanţă şi pentru creditorii deţinătorului
fondului care ar putea fi puşi în situaţia de a nu se putea îndestula din preţul
obţinut printr-o evaluare incorectă.
Soluţia pentru o corectă evaluare constă în analiza beneficiilor aduse de
fond pe durata mai multor ani şi eliminarea factorilor care au influenţat pozitiv
sau negativ pe diferite durate de timp beneficiile activităţii de comerţ.
Asemenea analize trebuie făcute atât de deţinători cât şi de viitorul
dobânditor, ele putând căpăta forma analizelor tehnico-economice a caietelor de
sarcini, a expertizelor etc.
Pentru a nu face din transmiterea fondului de comerţ o operaţiune riscantă
şi pentru a proteja atât pe comerciantul deţinător şi creditorii săi, cât şi pe
comerciantul dobânditor şi toate persoanele interesate, legea a impus o
procedură minuţioasă care să asigure îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă
şi publicitatea necesară.