UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

MASTER TEHNICI CONTABILE ŞI FINANCIARE DE GESTIUNE A AFACERILOR

FONDUL DE COMERŢ

Cuprins
1
NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ
1.1 DEFINIŢIA FONDULUI DE COMERŢ
1.2 DELIMITAREA FONDULUI DE COMERŢ DE ALTE NOŢIUNI
NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERŢ

STRUCTURA FONDULUI DE COMERŢ

3.1 ELEMENTELE CORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ

3.1.1 BUNURI IMOBILE
3.1.2 BUNURI MOBILE
3.2 ELEMENTELE INCORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ
3.2.1 FIRMA
3.2.2 EMBLEMA
3.2.3 CLIENTELA ŞI VADUL COMERCIAL
3.2.4 DREPTURILE DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
3.2.5 DREPTURILE DE AUTOR
APĂRAREA FONDULUI DE COMERŢ

ACTELE JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

5.1 DONAŢIA FONDULUI DE COMERŢ

5.2 VANZAREA FONDULUI DE COMERŢ
5.3 LOCAŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ
5.4 GAJUL FONDULUI DE COMERŢ
5.5 FONDUL DE COMERŢ, APORT ÎN SOCIETATEA COMERCIALĂ

NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ

2
 1.1 Definiţia fondului de comerţ
În art.1 alin. c) din Legea Nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
modificată, se defineşte legal noţiunea de fond de comerţ: ,,constituie ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad
comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.
Într-o opinie, pe care o împărtăşim, definiţia nu este completă.
Definiţia acceptată în doctrina de drept comercial, până la momentul definirii legale a
fondului de comerţ, conţinea şi scopul fondului de comerţ: atragerea clientelei. Este o condiţie
sine qua non a fondului de comerţ: comerciantul, prin bunurile afectate desfăşurării comerţului şi
care alcătuiesc fondul de comerţ, îşi propune atragerea unui număr cât mai mare de clienţi, şi
astfel, obţinerea unui câştig mai mare.
Din punct de vedere etimologic expresia "comerţ" provine din cuvantul latinesc
"commercium" care la rândul lui pretinde o justă apunere a cuvintelor "cum" şi "merx" care
înseamna "cu marfa", deci comerţul înseamnă operaţiuni cu mărfuri.
Fondul de comerţ are o natură juridică proprie, distinctă de natura juridică proprie a
elementelor ce o compun.

1.2 Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ şi patrimoniul
Patrimoniul este o universalitate de drept, reglementat de lege. Fondul de comerţ fiind o
universalitate de fapt este alcătuit prin voinţa comerciantului, care pune la dispoziţia activităţii
comerciale sau industriale anumite bunuri.
Noţiunea de patrimoniu are o cuprindere mai largă: el este definit ca o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite
ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele. Din punct de vedere etimologic
cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care
era proprietarul întregii averi familiale. Noţiunea avea şi un caracter real, pentru că desemna
bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu .
Fondul de comerţ este alcătuit numai din activ (bunuri si drepturi).
Orice subiect de drept, persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Numai
comerciantul are fond de comerţ. Patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, ci numai

3
parţi din acesta. Dimpotrivă, fondul de comerţ ca bun distinct poate fi obiectul donaţiei, vânzării,
închirierii sau gajării, în integralitatea sa. De aceea, pentru comerciant, fondul de comerţ are un
interes deosebit. Patrimoniul, în totalitate, nu poate face obiectul actelor juridice. Fondul de
comerţ prin această particularitate (se poate transmite ca întreg) satisface conjunctural
comerciantul, care obţine astfel un echivalent bănesc.1

Fondul de comerţ şi întreprinderea

Întreprinderea comercială combină factorii de producţie (capital, muncă şi elemente ale
naturii) pe riscul întreprinzătorului, pentru obţinerea unui produs destinat schimbului, în scopul
obţinerii unui câştig.
S-a susţinut că noţiunea de întreprindere comercială este sinonimă cu noţiunea de fond de
comerţ, care nu conţine printre elementele sale capitalul şi munca. Ambele presupun un complex
de elemente economice, materiale şi imateriale, care sunt ţinute la un loc de voinţa
comerciantului pentru exerciţiul unei industrii sau al unui comerţ.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie
printre care şi bunurile afectate comerţului. Organizarea vizează şi capitalul şi munca, elemente
ce nu se regăsesc în fondul de comerţ.
Aşadar, fondul de comerţ este o instituţie a dreptului comercial distinctă de noţiunea de
întreprindere comercială, numai şi pentru faptul că în conţinut, capitalul şi munca nu fac parte
din fondul de comerţ.
Fondul de comerţ este considerat forma statică a întreprinderii, pe când întreprinderea
este fondul de comerţ în starea dinamică de funcţionare.2

NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERŢ

Fondul de comerţ fiind compus din elemente eterogene de natură diferită, din categorii de
bunuri cu regimuri juridice distincte, şi în literatura juridică şi practică judiciară, opiniile cu
privire la natura sa juridică au fost diferite.
Într-adevăr, fiecare element al fondului de comerţ are o natură juridică proprie: utilaje şi
mărfuri (bunuri mobiliare şi corporale); dreptul la locaţie (drept personal); brevete de invenţie şi
mărci de fabrică (proprietate incorporală). Fiecare element al fondului de comerţ poate face
1
Prof. Univ. Dr Liviu Pop. Dreptul de proprietate şi dezmambramintele sale, Lumina Lex, Bucureşti 1996
2
O. Căpăţână, op cit. Dreptul 9-12/1990, pag. 23

4
obiectul unei tranzacţii şi unei cesiuni separate, dar reunirea tuturor acestor elemente în vederea
unui obiect unic (exploatarea fondului) şi într-un scop precis (atragerea şi reţinerea clientelei)
constituie un ansamblu distinct, supus unor reguli deosebite de cele ale elementelor care-1
compun şi având o valoare bănească distinctă, adesea superioară celei a elementelor sale care fac
parte din el, deoarece trebuie să se ţină seama de clientelă. O reunire artificială de elemente, aşa
de disparate, supusă prin voinţa comercian¬tului unui regim special, cu efecte juridice distincte,
cere o explicaţie juridică aprofundată.
Doctrina juridică a emis, în acest sens, mai multe teorii în privinţa explicarii naturii
juridice a fondului de comerţ, astfel:
1. Teoria universalităţii, în această teorie se consideră că fondul de comerţ constituie o
universalitate: fie juridică, ceea ce echivalează cu un patrimoniu autonom, cu drepturi şi obligaţii
distincte de cele civile fie o universalitate de fapt, reprezentând un complex de bunuri eterogene,
creată prin voinţa titularului său pentru realizarea unui scop comun. Ambele teorii au fost
criticate. Prima teorie, a universalităţii juridice, a fost respinsă pentru că universalităţile juridice
sunt create prin lege, ceea ce nu este cazul cu fondul de comerţ. A doua teorie nu explică natura
juridică a fondului de comerţ, în afară de aceasta, universalitatea de fapt neavând un regim
juridic propriu, nu este posibilă determinarea naturii juridice a fondului de comerţ.
2. Teoria personificării fondului de comerţ din dreptul german, recunoaşte fondului de
comerţ o existenţă juridică independentă de aceea a comerciantului, având un sediu, firmă,
patrimoniu, deci drepturi şi obligaţii proprii.
Această teorie contravine principiului unităţii patrimoniului consacrată de dreptul civil
(art. 1718 C. civ. român). Patrimoniul este legat indisolubil de titularul său, persoana fizică sau
persoana juridică. Fondul de comerţ oricâtă unitate contabilă ar reprezenta, nu poate fi
personificat.
3. Teoria patrimoniului de afectaţie. Potrivit acestei teorii, bunurile componente ale
fondului de comerţ au regimul juridic dobândit prin însăşi afectaţiunea lor. Această teorie este,
de fapt, o reluare în alta exprirnare a teoriei universalităţii juridice şi pentru aceleaşi motive nu
poate fi reţinută.
4. Teoria proprietăţii incorporate consideră că fondul de comerţ este un drept de
proprietate incorporală. Această teorie care este acceptată în prezent de majoritatea autorilor , se

5
bazează pe argumente de interpretare istorică dar şi pentru motive de interpretare raţională şi de
context.
Originea expresiei „fond de comerţ" se găseşte în sintagma „fond de terre" (proprietate
rurală) care mai târziu a devenit „fond de comerţ", folosindu-se în limbajul comun de specialitate
locuţiuni ca: „proprietatea fondului de comerţ", „vânzarea fondului de comerţ" pentru o
proprietate de natură particulară care comportă mai multe elemente incorporale.
În ansamblul bunurilor cuprinse în fondul de comerţ predomină bunurile mobile
corporale de natură comercială, toate formând un bun distinct de elementele ce-1 compun.
Datorită acestor particularităţi, s-a acceptat idea că din fondul de comerţ pot face parte şi imobile
care sunt supuse regimului juridic al dreptului comercial.
Din cele de mai sus se reţin următoarele concluzii:
a) fondul de comerţ este un bun unitar distinct de elementele care-1 compun, fără să
înlăture individualitatea elementelor componente. El poate face obiectul vânzării, locaţiunii,
gajului etc.;
b) Fondul de comerţ este un bun mobil pentru că elementele care-1 compun sunt fie
mobile corporale (materiale, utilaje, mărfuri etc), fie mobile incorporate, drepturi mobiliare
(dreptul la locaţie mai ales) supuse regimului juridic al bunurilor mobile. Executarea silită a
bunurilor din fondul de comerţ se va face, în consecinţă, după regulile de procedură pentru
bunurile mobile, în cazuri de excepţie, când fondul de comerţ cuprinde şi imobile, se aplică
regulile de executare din materie imobiliară;
c) Fondul de comerţ este un bun mobil incorporai în raţiunea elementelor incorporale
preponderente care-1 caracterizează, clientela mai ales. în consecinţă, acestei categorii de bunuri
nu îi este aplicabilă regula prevăzută de disp. art. 1909 C. civ. „posesia valorează titlu”,
deoarece nu ne aflăm în prezenţa unei posesii, ci a proprietăţii asupra unui bun incorporal. S-a
considerat din acest motiv, că fondul de comerţ poate face obiectul unui uzufruct şi i se aplică
teoria accesiunii.
d) Fondul de comerţ este un mobil corporal de natură comercială. Orice operaţie asupra
fondului de comerţ este o operaţie comercială, în virtutea teoriei accesoriul urmează principalul.

STRUCTURA FONDULUI DE COMERŢ

6
 Elementele componente ale fondului de comerţ – bunuri şi drepturi - deşi eterogene,
formează o masă distinctă, ca urmare a voinţei comerciantului care le dă o anumită destinaţie, să
servească exclusiv comerţului, atragerii clientelei şi în final obţinerii unui câştig. Aşadar, fondul
de comerţ este un bun distinct de elementele corporale şi incorporale care îl alcătuiesc. Din punct
de vedere contabil, se admite că valoarea economică a fondului de comerţ nu este suma
aritmetică a elementelor componente, este o valoare superioară.
Fondul de comerţ ca bun distinct subzistă (are aceeaşi valoare contabilă) chiar dacă
elementele sale componente suferă modificări (clientela scade sau creşte , produsele obţinute sau
cumpărate circulă mai greu, se încheie noi contracte etc.).
Fiind bun distinct şi unitar, fondul de comerţ intră în circuitul comercial şi poate fi
vândut, donat, închiriat şi gajat. De aceea, unii autori, consideră fondul de comerţ ca fiind un
drept de proprietate incorporală, ca de exemplu dreptul de autor.
Fondul de comerţ este apreciat ca fiind mobil un bun deoarece majoritatea elementelor
sale componente sunt bunuri mobile.
Fondul de comerţ este un bun incorporal, deoarece majoritatea elementelor sale
componente sunt bunuri incorporale.

3.1 Elementele corporale ale fondului de comerţ

3.1.1 Bunuri imobile
Comerciantul, în activitatea comercială se foloseşte de bunuri imobile, prin natura lor (de
exemplu, clădirea în care comerciantul îşi exercită comerţul, terenul unde se amplasează
întreprinderea de fabrică, etc.), dar şi prin destinaţia lor (utilaje, instalaţii, agregate).
O precizare: bunurile imobile nu fac obiectul circuitului juridic comercial. Actele juridice
ce au ca obiect imobilele se supun regulilor civile şi nu comerciale.
În ipoteza în care fondul de comerţ cuprinde bunuri imobile contopite în masa fondului de
comerţ, acestea fac obiectul actelor juridice de donaţie, vânzare, închiriere, gaj şi se supun legii
comerciale.
În dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură, civile, iar nu comerciale, chiar
atunci când intervin, între părţi care sunt comercianţi, deoarece art. 3 C. com., în enumerarea
faptelor de comerţ, nu prevede şi aceste contracte. Numai când imobilele vândute fac parte dintr-
un fond de comerţ, vândut în totalitatea lui, vânzarea poate avea un caracter comercial şi atunci

7
numai din cauză că operaţiunea intervenind asupra unui fond comercial, este de natură
comercială, independent de persoanele între care a intervenit.3
Prin decizia nr. 10/2.02.1994, Curtea Supremă de Justiţie a statuat caracterul comercial
al operaţiunilor făcute asupra imobilelor, care fac parte din fondul de comerţ.
Imobilele afectate fondului de comerţ pot fi, prin natura lor, afectate acestui fond -
clădirea în care comerciantul îşi desfăşoară comerţul, hotelul pentru societatea hotelieră, sau
imobile prin destinaţie, de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc. Sub acest aspect, 3 categorii de
imobile prezintă importanţă deosebită în dreptul comercial: bunurile concesionate, bunurile
închiriate şi bunurile date în locaţie în gestiune.
Imobilele proprietate de stat devin elemente ale fondului de comerţ prin:
a) Contract de închiriere
Dreptul de folosinţă dobândit de comerciant din contractul de închiriere al localului unde
îşi desfăşoară activitatea nu este reglementat expres în dreptul românesc.
Există reguli speciale în materia vânzării şi închirierii spaţiilor comerciale proprietate de
stat aparţinând administraţiei centrale şi locale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu
capital majoritar de stat. Potrivit art. 30 şi 31 din Legea Nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi Legea Nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, suprafeţele locative cu destinaţie
comercială se închiriază având în vedere criterii comerciale, pe baza concurenţei, prin licitaţie
organizată de organul de stat sau persoana juridică care are spaţiul comercial în patrimoniu.
Contractul prin care comerciantul a închiriat imobilul unde se desfăşoară activitatea
comercială este element al fondului de comerţ în calitatea lui de bun mobil corporal.
b) Contract de concesiune
Ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi
consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, potrivit art. 5 din Legea Nr. 219/1998
privind regimul concesiunilor, în calitate de concedent pot concesiona bunuri proprietate publică
sau privată a statului ori activităţi şi servicii publice de interes naţional respectiv de interes local,
oricărei persoane fizice sau juridice de drept privat, română sau străină (concesionar). Prin
contractul de concesiune, concesionarul dobândeşte dreptul de a exploata anumite bunuri sau

3
Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 183/1939, în “Practica judiciară în materie comercială”,
op. cit., pag. 180-181

8
servicii publice ale statului pe o perioadă de cel mult 49 de ani, în schimbul unor beneficii -
redevenţă - care revine bugetului statului sau bugetelor locale.
Concesiunea se acordă prin licitaţie publică sau prin negociere directă. Concesionarul nu
poate subconcesiona bunul concesionat.
c) Contractul de locaţie a gestiunii
Contractul de locaţie a gestiunii poate fi încheiat numai de către regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat, având ca obiect gestiunea secţiilor, uzinelor, fabricilor şi
a altor subunităţi din structura lor (art.32 din Legea Nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale). Se face prin licitaţie publică sau
negociere directă, potrivit regulilor specifice stabilite prin H.G .

3.1.2 Bunuri mobile

Bunurile mobile care fac parte din fondul de comerţ sunt cele care au o anumită
stabilitate şi care servesc la exploatarea fondului de comerţ cum sunt: mobilierul destinat
comerţului, stocurile de combustibili, mărfurile, materiile prime, ambalajele, utilajele,
instalaţiile, fie că acestea sunt mobile sau imobile prin destinaţie. Materialele şi utilajele au
uneori multa importanţă, ca de exemplu în transporturi unde constituie mijloc sau fond fix.
Activele aferente capitalului imobilizat potrivit disp. art. 2 din legea nr. 15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi incorporale sunt bunurile şi valorile
destinate să servească activităţii agenţilor economici pe o perioadă mai mare de un an şi care se
consumă treptat. Potrivit art. 3 din aceeaşi lege, aceste active sunt:
 terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora;
 mijloacele fixe care sunt bunurile ce se utilizează ca atare şi îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
1) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotarare a Guvernului,
la data intrării în patrimoniul contribuabilului;
2) au o durată normală de utilizare mai mare de un an. Sunt, de asemenea,
mijloace, fixe supuse amortizării conform art. 4 din lege:
a) investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie;
b) capacităţile puse în funcţiune parţial pentru care nu s-au întocmit formele de
înregistrare ca mijloace fixe;

9
 c) investiţiile efectuate pentru decopertă în vederea valorificării de substanţe minerale
utile. Sunt considerate active corporale care nu sunt supuse amortizării: lacurile, bălţile, iazurile
care nu sunt rezultatul unei investiţii, precum şi terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia
terenurilor cu destinaţie economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv
despăgubire, în cazul exproprierilor (art. 6). în alte texte ale legii - art. 9-26 - se stabilesc norme
de amortizare şi de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe, casarea şi declasarea. mijloacelor
fixe, având loc după normele înscrise în Hotărârea Guvernului nr. 52/1990.

3.2 Elemente necorporale ale fondului de comerţ

Identificarea comerciantului şi a întreprinderii sale se realizează prin: domiciliu sau sediu
social, nume comercial sau firmă, emblemă şi naţionalitate.
Din acestea vom examina: firma şi emblema care nu sunt numai elemente de identificare dar şi
componente ale fondului de comerţ.

3.2.1 Firma
Firma este denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează
(art. 27 din legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului). în materie comercială, principiul
este că numele comercial corespunde cu cel civil. Firma unui comerciant, persoană fizică se
compune din: numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala acestuia, legea
interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii
comerţului ori situaţiei comerciantului.
Se vor putea însă face menţiuni care să arate mai precis persoana comerciantului sau felul
comerţului sau. Firma va fi scrisă în limba română (art. 27 alin. (3) din Legea nr. 26/1990).
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, distinge între firma care aparţine unui singur
comerciant şi firma unei societăţi comerciale. Firmele societăţilor comerciale sunt reglementate
diferit în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. Firma societăţii în nume colectiv se
compune din numele şi prenumele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în
nume colectiv" scrisă în întregime. Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din
numele şi prenumele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi cu menţiunea „Societate în
comandită" scrisă în întregime.

10
 Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său în firma
unei societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită simplă, această persoană devine
răspunzătoare nelimitat şi în solidar cu toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă este aplicabilă
şi comanditarului, al cărui nume figurează în firma unei societăţi în comandită. Firma unei
societăţi pe acţiuni sau a unei societăţi în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime „Societate pe acţiuni" sau „S. A. " ori, după caz, „Societate în comandită pe acţiuni".
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care arată obiectul de
activitate şi este însoţită de menţiunea scrisă în întregime „Societate cu răspundere limitată" sau
„S. R. L. ". Firma sucursalei sau a filialei din România a unei societăţi străine va trebui să
cuprindă şi menţiunea sediului principal în străinătate.
Potrivit legii, nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din
sectorul public. Orice firmă trebuie să se deosebească de cele existente, să cuprindă un element
de noutate, fie printr-o menţiune prin care să asigure o individualizare, fie prin desemnarea mai
precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în alt mod. Oficiul Registrul
Comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care nu are elemente de deosebire şi
poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art. 36 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului).
Numele de fantezie, în principiu, alegerea numelui comercial, cel puţin la societatea pe
acţiuni şi la societatea în comandită pe acţiuni este absolut liberă, cu simpla condiţie de a se
deosebi de numele comercial al altor societăţi şi a se face menţiunile prevăzute de lege. În
exercitarea dreptului de a utiliza un nume comercial, practica judiciară şi uzanţele comerciale au
stabilit unele limite: numele comercial să nu fie contrar ordinii publice şi bunelor moravuri, să nu
fie prea generic şi nici prea uzual, să nu aducă prejudicii altei persoanei fizice sau juridice, să
corespundă într-o oarecare măsură mărfii vândute clientelei sale.
Prin înregistrarea firmei în Registrul Comerţului, comerciantul dobândeşte un drept
exclusiv de proprietate incorporală, asupra ei. Aceste drept poate fi transmis în condiţiile legii, în
măsura în care serveşte la atragerea clientelei.
Firmele societăţilor comerciale se trec într-un registru diferit de cel al fir¬melor
comercianţilor individuali.
Reguli pentru înregistrarea şi folosirea firmei

11
 a. Comerciantul persoană fizica sau juridică este obligat a menţiona pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de
ordine sub care este înmatriculată firma în Registrul Comerţului şi anul înmatriculării (art. 26
din Legea nr. 26/1990). Comercianţii care nu respectă aceste obligaţii sunt pasibili de o amendă
civilă. Raţiunea instituirii acestei obligaţii este:
- atenţionarea asupra obligaţiei principale de înmatriculare, prevăzută de art. l din Legea
nr. 26/1990;
- informarea publicului şi a partenerilor comerciali asupra poziţiei din Registrul
Comerţului de unde pot să se informeze asupra comerciantului.
b. Societatea comercială este obligată, în orice act, scrisoare sau publicaţie să arate pe
lângă denumire şi numărul de ordine din Registrul Comerţului, forma juridică şi sediul societăţii
(art. 44 alin. (1) din Legea nr. 31/1990). La societatea cu răspundere limitată va trebui să se
arate şi capitalul social, iar pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni se va
arăta şi capitalul social, din care capitalul efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ.
c. Aplicat pe produsele de comerţ, numele comercial joacă un rol similar mărcii de
fabrică. El garantează provenienţa produsului.
d. În fine, numele comercial situat pe faţada exterioară a imobilului ocupat de comerciant
serveşte, de asemenea, de firmă.
Natura juridică a firmei. Numele comercial sau firma pe lângă funcţia de individualizare
este în materie comercială şi un element patrimonial, suportul pe care se grefează clientela.
Legea nr. 26/1990 nu prevede expres că firma şi emblema devin proprietatea persoanei care a
cerut înmatricularea, prin înregistrarea în Registrul Comerţului, dar din conţinutul disp. art. 35-
39 din legea nr. 26/1990 se pot desprinde caractere neîndoielnice: patrimonial, exclusiv, real şi
absolut care-i conferă comerciantului un adevărat drept de proprietate asupra numelui comercial.
a. Caracterul exclusiv al dreptului asupra numelui comercial este consacrat de art. 35 din
legea nr. 26/1990: „Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente"; de art. 37
din Legea nr. 26/1990: „nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public"; de art. 39 din aceeaşi lege: „Firma nu poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerţ".

12
 b. Caracterul real al acestui drept rezultă din posibilitatea titularului de a-şi exercita
dreptul, fără vreo intervenţie activă a altor persoane, care sunt datoare numai de a se abţine să
stânjenească exerciţiul dreptului.
c. Caracterul absolut. Opozabilitatea faţă de toţi este un efect al publicităţii ce o creează
înmatricularea în Registrul Comerţului.
Efectele juridice care rezultă din natura patrimonială a numelui comercial sunt:
a) Numele comercial (firma) poate fi înstrăinat, dar numai împreună cu fondul de comerţ
la care este întrebuinţat. Dobânditorul va putea să continue activitatea sub numele comercial
anterior dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în mod expres,
în acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului
fondului de comerţ. Soluţia nu este aplicabilă societăţilor comerciale, cu excepţia societăţii cu
răspundere limitată, pentru care păstrarea numelui anterior este permisă chiar fără menţionarea
raportului de succesiune.
b) Exclusivitatea numelui comercial este garantată prin mijloace preventive: refuzul
Oficiului Registrului Comerţului de a înscrie în registru o firmă care nu se deosebeşte de alte
firme înregistrate şi mijloace reparatorii: acţiune civilă pentru încetarea uzurpării, despăgubiri şi
acţiune penală pentru reprimarea uzurpării cu rea credinţă.
Funcţiile firmei
Firma are funcţia de atragere a clientelei. Calitatea produselor, a lucrărilor sau a
serviciilor oferite, raportul preţ-calitate a produselor sunt factorii ce asigură buna reputaţie a
firmei, implicit prosperitatea comerciantului. Sub acest aspect, firma are şi o valoare economică.
Firma are şi funcţia de credit. Prestigiul pe piaţă a unei firme poate constitui o garanţie
pentru acordarea de credite comerciantului.
Firma mai are şi funcţia de garanţie a calităţii produselor, lucrărilor şi a serviciilor
realizate. Firmele de top sunt căutate şi pentru calitatea produselor oferite, calitate garantată de
prestigiul firmei. Nu rareori firma se înregistrează ca şi marcă.

3.2.2 Emblema

13
 Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen. De ex., trei fabricanţi se deosebesc, în circuitul comercial, prin numele comercial pe care îl
poartă (firma): Dacia, Elvila şi Conel, dar trei fabricanţi de autoturisme se deosebesc între ei şi
printr-un semn distinctiv suplimentar numit emblemă: un semn grafic ce reprezintă la Dacia o
pajură, litera W la Volkswagen sau un semn grafic ce reprezintă leul la Peugeot.
După momentul individualizării comerciantului în circuitul comercial prin firmă,
urmează individualizarea comerciantului, dacă este cazul, de un altul de acelaşi gen, prin
emblemă.
În opinia mea , potrivit dispoziţiilor art.30 alin.2 din Legea Nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, modificată, în ipoteza apariţiei unui alt comerciant de acelaşi gen, acesta
pentru a se deosebi de comerciantul existent, are obligaţia să apeleze la emblemă. În acest sens
emblema este obligatorie. Dacă pe piaţă nu mai există nici un comerciant de acelaşi gen,
emblema este facultativă.
Potrivit unei opinii, spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.4
De asemenea, prevederile art. 39 alin 2 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului,
modificată, “verificarea disponibilităţii emblemei se face de către oficiul comerţului, înainte de
întocmirea actelor constitutive sau după caz, de modificarea firmei şi/sau emblemei”, reprezintă
un alt argument în sprijinul opiniei noastre.
Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu .5
În alegerea emblemei domină principiul libertăţii alegerii în sensul că:
- fiecare comerciant îşi va alege emblema potrivit dorinţei şi fanteziei personale;
- comerciantul va putea utiliza mai multe embleme pentru variatele activităţi care le
desfăşoară sau pentru diferite categorii de unităţi de producţie şi de desfacere.
Există şi restricţii în materie de embleme sau insigne care presupun:
a) unicitatea, respectiv originalitatea emblemei. O emblemă trebuie să aibă caracter de
noutate, să se deosebească de alte embleme înscrise în Registrul Comerţului, de pe piaţa unde
comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
b) Emblema se foloseşte numai împreună cu firma. Aceste semne vor putea fi folosite pe
panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, prospecte, tarife,
4
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.112
5
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998.

14
afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi folosite în mod vizibil de firma comercială.
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă în litere de mărimea a cel puţin jumătatea
literelor cu care este scrisă emblema.
Firma şi emblema vor fi însoţite de numărul de înmatriculare al Registrului Comerţului
pe toate documentele emise de comerciant. Există o legătură strânsă între firmă şi emblemă.
Emblema unei firme comerciale ca şi marca unui produs industrial nu constituie altceva
decât semnul de individualizare al firmei, semn a cărui alegere este de natură să fie asimilat cu
producerea unei opere de artă.
Odată radiată firma unei societăţi comerciale, emblema ei intră în domeniul public,
putând fi adoptată de oricine, prin înscrierea în Registrul Comerţului, cu condiţia de a nu fi
adoptată anterior de altă persoană.
c) între firmă şi emblemă există următoarele deosebiri:
- emblema este facultativă, pe când firma este obligatorie;
- emblema poate să conţină şi o reprezentare grafică, pe când firma nu poate avea o atare
reprezentare;
- nefiind legată de numele comerciantului, emblema poate dura mai mult decât firma;
- emblema se poate ceda şi separat de fondul de comerţ, ceea ce nu se poate face în cazul
firmei.

3.2.3 Clientela şi vadul comercial

Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii. Se pot distinge 3 categorii de clienţi:
1) Clienţii legaţi de comercianţii în cauză prin contracte de aprovizionare, adesea pe
lunga durată, cu sau fără clauză de exclusivitate, alcătuind clientela captivă.
2) Alţi consumatori se adresează constant unui comerciant determinat datorită încrederii
ce le-o inspiră produsele sau serviciile oferite de acesta pe piaţă, formând clientela atrasă.
3) în fine, în comerţul cu amănuntul poate exista şi categoria clientelei ocazionale
formată din consumatori întâmplători, atraşi de amplasamentul fondului de comerţ;
Clientela se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: este comercială, personală
şi actuală.

15
 Comercialitatea este trăsătura specifică majoră a comercianţilor şi se deosebeşte de
clientela civilă a membrilor unor profesii liberale: avocaţi, notari, medici, etc.
Caracterul personal al clientelei se găseşte în orice activitate comercială desfăşurată de un
agent economic.
Actualitatea clientelei este o condiţie sine qua non a fondului de comerţ. Clientela este
elementul esenţial al fondului de comerţ şi fără el nu se poate vorbi de comerţ. Deşi este o masă
de persoane neorganizată şi variabilă, clien¬tela este o valoare economică datorită relaţiilor ce se
stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care îşi procură mărfurile de la
comerciantul respectiv.
Noţiunea de clientelă este strâns legată de noţiunea de vad comercial. Noţiunile sunt mult
discutate în doctrina şi practica judiciară. Se acceptă rolul important al clientelei în prosperitatea
comerciantului.
În art.1 lit. c) din Legea Nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale,
modificată prin Legea Nr. 298/2001, printre elementele fondului de comerţ se enumeră şi vadul
comercial, fără să se facă nici o precizare în legătură cu noţiunea de clientelă.
Unii autori privesc cele două noţiuni ca fiind unul şi acelaşi lucru.6
Într-o opinie contrară, clientela şi vadul comercial sunt noţiuni distincte aflate într-o
relaţie specială.7
Vadul comercial nu este un element distinct de clientelă, ci poate fi evaluat numai
împreună cu clientela, în doctrină nu există un punct de vedere unitar în ce priveşte relaţia dintre
clientelă şi vadul comercial.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau privite ca fiind 2 aspecte ale
aceluiaşi fenomen. Clientela este constituită din ansamblul persoanelor atrase de personalitatea
comerciantului. Vadul comercial ar fi totalitatea persoanelor atrase de amplasarea fondului de
comerţ. Clientela ţine de factorii subiectivi, vadul comercial ţine de factorii obiectivi ai activităţii
comerciale.
Concepţia modernă consideră că distincţia dintre clientelă şi vadul comercial nu are
consecinţe juridice; în ultimă analiză, clientela este mai degrabă scopul comerciantului; celelalte
elemente ale fondului de comerţ fiind destinate ca mijloace pentru atingerea acestui scop :
atragerea, menţinerea sau dezvoltarea clientelei.
6
Cas. III, decembrie Nr. 509/1998, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I pag. 229
7
Stanciu D. Cărpenaru, op. citită, pag. 114

16
 Chiar dacă nu se recunoaşte că dreptul la clientelă este un drept exclusiv al titlului
fondului de comerţ, clientela este un element al fondului de comerţ, iar titularul are un drept
incorporai asupra clientelei pe care şi-1 poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de
sustragere a clientelei sau de concurenţă neloială.

3.2.4 Drepturile de proprietate industrială

Dreptul de proprietate industrială reprezintă acel element de identificare a comerciantului
care are ca obiect pe de o parte creaţiile noi iar pe de altă parte semnele noi.
Sunt alcatuite din: brevetele de invenţii, desene şi modele industriale, mărci de fabrică şi
de comerţ, denumiri de origine şi indicaţii de provenienţă. Sunt supuse înscrierilor la Registrul
comerţului.
Regimul juridic al mărcilor şi indicaţiilor geografice este reglementat în dreptul naţional
prin Legea nr. 84/1998 (M. Of. nr. 161/23.04.1998).
Marca este definită legal ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la
deosebirea produselor şi a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane.
Marca poate fi alcatuită din nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme
tridimensionale şi,în special, forma produsului sau a ambalajului sau combinaţii de culori,
precum şi orice combinatie a acestor semne. Dreptul la marcă apartine persoanei fizice sau
juridice care a depus prima, în conditiile legii, cererea de înregistrare a mărcii la Oficiul de Stat
pentru Invenţii si Mărci (OSIM).
Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului naţional
reglementar la OSIM pentru o perioada de 10 ani. Înregistrarea mărcii poate fi reînnoita, dar
numai la cererea titularului, pentru o perioada de inca 10 ani.
Drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau licenţa, la orice moment din
durata de protecţie a mărcii.

Cu privire la marci, legea distinge:

a) marca anterioară, care este marca înregistrata precum şi cea depusa pentru a fi
înregistrata la Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior sa fie înregistrată;

17
 b) marca notorie - este marca larg cunoscută în Romania la data depunerii unei cereri de
înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere;
c) marca colectivă este marca destinată să servească la deosebirea produselor sau a
serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele si serviciile aparţinând altor persoane;
d) marca de certificare, care este marca care indică faptul că produsele şi serviciile
pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii cu privire la calitatea, materialul,
modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia sau alte caracteristici.
Mărcile beneficiază şi de protecţie internaţională, conform Aranjamentului de la Madrid
privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm la 14
iunie 1967.
Indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o
ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice. Acestea sunt
protejate în România prin înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de către persoane
neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen,
imitaţie si altele asemenea.
Desenele şi modelele industriale fac obiectul protecţiei convenite prin Aranjamentul
privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor industriale încheiat la Haga la
06.11.1929, care dă posibilitatea efectuării unui depozit internaţional unic la Biroul Internaţional
al Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI). Înregistrarea conferă protecţie 15
ani de la modelul constituirii depozitului.
În dreptul românesc, sediul materiei îl reprezintă Legea nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale.
Invenţia. Regimul lor juridic este reglementat de Legea nr. 64/1991. Se constată prin
brevetul de inventie.
O inventie este brevetabilă când are ca obiect un produs sau un procedeu în toate
domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.

3.2.5 Drepturile de autor

18
 În anumite situaţii, fondul de comerţ poate să includă unele drepturi derivate din creaţiile
artistice, literare fiind vorba practic de drepturile patrimoniale de autor. Astfel titularul fondului
de comerţ în calitate de autor sau de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor are dreptul
de a le valorifica prin: publicare, reproducere, editare sau orice altă activitate de acest gen în
vederea obţinerii foloaselor patrimoniale corespunzătoare.

APĂRAREA FONDULUI DE COMERŢ

În cazul în care dreptul asupra fondului de comerţ este încălcat, el trebuie apărat în
condiţiile legii. Fiind un bun mobil incorporal, el nu poate fi apărat prin acţiunea în revendicare,
deoarece această acţiune este specifică apărării dreptului de proprietate asupra bunurilor
corporale.
În această situaţie litigiile create de atingerile aduse fondului de comerţ sau unora dintre
elementele sale componente, care sunt considerate fapte de concurenţă neloială, vor fi rezolvate
conform dispoziţiilor Legii nr. 11/1991

ACTELE JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

În art. 21 litera a) din Legea 26/1990 privind registrul comerţului, modificată sunt
arătate actele juridice ce privesc fondul de comerţ: donaţia, vânzarea, locaţiunea şi gajul, care se
menţionează în mod obligatoriu în Registrul comerţului.
Actele juridice privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ conexe şi deci sunt supuse
regimului faptelor de comerţ.

5.1 Donaţia fondului de comerţ

Comerciantul poate dispune de bunurile sale cu titlu gratuit. Donaţia este un contract cu
titlu gratuit “prin care donatorul dă irevocabil un lucru donatarului, care-l primeşte”. (art. 801
C. civ.)
Obiectul donaţiei îl poate constitui orice lucru (aşadar şi fondul de comerţ).
Donaţia este un act solemn, potrivit art. 813 Cod Civil: “toate donaţiile se fac prin act
autentic”. Donatarul poate pretinde de la donator sau moştenitorii acestuia predarea fondului de
comerţ.

19
 5.2 Vânzarea fondului de comerţ
Fondul de comerţ fiind un bun mobil, unitar şi distinct de elementele sale componente,
cu o anumită valoare economică, poate fi vândut. S-a statuat că vânzarea fondului de comerţ
cuprinde şi vânzarea bunurilor imobile din componenţa sa.
O precizare: deşi vânzarea fondului de comerţ ce conţine bunuri imobile se supune legii
comerciale, bunului imobil vândut ca urmare a înstrăinării fondului de comerţ i se vor aplica
regulile dreptului comun.
Potrivit unei opinii, vânzătorul fondului de comerţ are o obligaţie specială: “obligaţia de
a nu face concurenţă cumparătorului”.8 Apreciem că justificarea restricţiei rezultă din
prevederile art. 2 Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale ce definesc
concurenţa neloială ca fiind: ”orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea
comercială sau industrială”.
Legea nr. 58/1991 cu privire la privatizarea societăţilor comerciale este o aplicaţie
practică a contractului de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ.
Activele societăţii comerciale, adică unităţile ce pot fi organizate şi pot funcţiona
independent (de ex.: o hală cu un anumit profil industrial, un atelier, o unitate distinctă a
societăţii comerciale cum ar fi unitatea energetică , de transport, de aprovizionare etc.), practic
sunt fracţiuni (de fapt, fonduri de comerţ) ce compun fondul de comerţ aparţinând societăţii
comerciale supuse privatizării. Ele pot fi vândute, pe bază de licitaţie publică sau licitaţie în
plic, cu adjudecarea la cel mai ridicat preţ. Plata integrală a preţului se face în cel mult 30 de zile
de la data încheierii contractului de adjudecare.
În condiţiile legii, şi elementele componente ale fondului de comerţ pot fi vândute. Prin
interpretare ,,per a contrario” a art. 42 Legea 26/1990 s-a admis posibilitatea înstrăinării
separate a emblemei faţă de fondul de comerţ.
Aceeaşi soluţie şi în cazul vânzării drepturilor de proprietate industrială (brevete de
invenţii, mărci de fabrică, comerţ şi servicii etc.) şi a drepturilor de autor.
Nu se pot înstrăina separat de fondul de comerţ:
- firma: art. 42 Legea 26/1990 interzice înstrăinarea firmei separat de fondul de comerţ;

8
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag 118

20
 - clientela şi vadul comercial fiind aptitudini ale fondului de comerţ de a atrage publicul
consumator nu pot avea o existenţă independentă de fondul de comerţ. De aceea nu pot fi
separate de acesta.

5.3 Locaţiunea fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate face obiectul unei locaţiuni, unui contract de închiriere
comercială, în temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în calitate'de locator
transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ, în lipsa unei clauze contrare,
locaţiunea priveşte toate elementele fondului de comerţ. Ca efect al contractului, locatarul are
dreptul să continue activitatea sub numele comercial anterior, menţionând în cuprinsul firmei
calitatea de succesor, dacă locatorul a consimţit expres (art. 38 din legea nr. 26/1990).
Locatorul comercial are următoarele drepturi: dreptul la o locaţie durabilă; dreptul la
reînnoirea locaţiei; dreptul de a ceda locaţia şi de a subînchiria; dreptul de a transforma localul
pentru a ameliora sau moderniza exploatarea lui; dreptul de a menţine localul închiriat, cu
acordul proprietarului, în caz de re-vânzare a imobilului.
Locatarul are obligaţia: să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de
comerţ; în cazul consumării în cadrul folosirii normale a unor bunuri cuprinse în fondul de
comerţ, locatarul este obligat să restituie contravaloarea lor, dacă în contract nu s-a prevăzut
altfel.
Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act pentru care comerciantul trebuie să ceară
înscrierea unei menţiuni în Registrul Comerţului.
O varietate a locaţiunii fondului de comerţ este locaţia în gestiune, reglementată de Legea
nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale cu
capital de stat şi H. G. nr. 1228/1990. Locaţia în gestiune sau gestiunea liberă este un contract în
care proprietarul unui fond de comerţ îl dă în locaţie unui gestionar care-1 exploatează pe riscul
său. Locatarul gestionar este un comerciant supus obligaţiilor care decurg din lege sau din
contract. Proprietarul nu are calitatea de comerciant, dar este supus unei obligaţii cum este
înregistrarea în Registrul Comerţului.
Locatarul gestionar are obligaţia de a întreţine fondul de comerţ în aşa fel încât să
menţină clientela şi să plătească locatorului chiria şi redevenţa cerută. O revânzare este posibilă
dacă părţile au prevăzut în contract o atare clauză.

21
 La intrarea în folosinţă, locatarul este obligat să cumpere marfa şi să depună suma
stabilită prin contract. Locatorul are obligaţia de a se abţine de a-i face concurenţă locatorului
gestionar.
Locaţia în gestiune ia sfârşit prin expirarea contractului, dar se poate reînnoi prin tacită
reconducţiune.

5.4 Gajul fondului de comerţ

Contractul de gaj este contractul prin care debitorul sau o terţă persoană remite
creditorului sau unui terţ un bun mobil, corporal sau incorporal, în vederea garantării executării
unei obligaţii.
Comerciantul, de exemplu, debitor a obligaţiei de restituire a unui împrumut bancar, sau
o persoană apropiată acestuia (între comerciant şi terţ există fie raporturi personale deosebite, fie
un raport juridic anterior) poate garanta executarea obligaţiei de a da (restitui împrumutul) prin
predarea la împrumutător (bancă) a fondului de comerţ, cu titlul de gaj.
Gajul este un contract real, pentru că se încheie în mod valabil numai prin remiterea
bunului (art. 1685 Cod Civil: ”amanetul (gajul) este un contract prin care datornicul remite
creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”).
Remiterea obiectelor gajate trebuie să fie reală şi efectivă, debitorul fiind lipsit de
posibilitatea de a le mai utiliza.S-a apreciat că şi în ipoteza în care bunul gajat se află în mâinile
unui terţ, ales de comun acord de către debitor şi creditor în acest scop, creditorul este în posesia
efectivă a bunului gajat.
Prin excepţie de la principiul general, în art. 480 alin. 4 C. com., s-a instituit gajul fără
deposedare. Acesta are ca obiect numai bunurile expres prevăzute de legiuitor. Astfel, gajul
asupra produselor solului prinse prin rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor prime
şi materiale în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici şi depozitate, se consideră
constituit ca efect al încheierii contractului de gaj fără deposedare, de la data actului, fără ca să
se ia din posesia debitorului.
S-a apreciat că şi gajul fondului de comerţ este gaj fără deposedare.9
Între argumentele invocate se subliniază că ”remiterea fondului de comerţ către creditor
ar avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor…

9
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 120

22
ar echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului”, precum şi “ interesul economic
pledează pentru continuarea comerţului de către comerciantul debitor”.
Gajul fără deposedare nu poate fi extins asupra altor bunuri în afara celor precizate în art.
480 alin 4 C. com.10

5.5 Fondul de comerţ , aport în societatea comercială

Aportul constă în obligaţia asumată în mod liber de asociat de a aduce la societate un
bun, o valoare patrimonială. Aportul constă , într-un sens, în însuşi bunul adus la constituirea
societăţii comerciale.
Obiect al aportului îl poate constitui orice bun, mobil, imobil, corporal, incorporal,
necesar realizării activităţii viitoarei societăţi comerciale.
În legislaţie se arată operaţiile juridice la care poate fi supus fondul de comerţ, fără a se
preciza dacă fondul de comerţ poate fi şi obiectul aportului adus de asociat la societatea
comercială.
Se admite că obiect al aportului în natură îl poate constitui şi fondul de comerţ.22 Fondul
de comerţ constituit ca aport în societate, devine în lipsa de stipulaţie contrarie (asociaţii pot
stabili ca titularul să transmită numai dreptul de folosinţă asupra bunului) proprietatea acesteia
din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.

În opinia mea , fondul de comerţ are o importanţă deosebită atât pentru activitatea
comerciantului ( pentru a-şi asigura protecţia bunurilor pe care le utilizează în activitatea
comercială , de afaceri ), cât şi în scopul protejării terţelor care intră în raporturi juridice
comerciale sau necomerciale cu aceştia .

BIBLIOGRAFIE

 Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Editura ALL, Bucureşti, 1998

 Căpăţână Octavian , Revista „ Dreptul „ numărul 9-12 , 1990
 Profesor Universitar Dr. Pop Liviu – „ Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
sale”, Editura Lumina Lex , Bucureşti , 1996

10
Curtea de Apel Bucureşti , IV, decizia nr 32 din 14 mai 1941, Pandectele Române, 1941, III, pag.243

23
 Palade Constantin , Lucrarea didactică „ Drept comercial” ,Editura Universităţii „Petru
Maior” Tg. Mureş, 2001

24