Sunteți pe pagina 1din 8

În Codul comercial există o singură dispoziţie care se referă accidental la fondul de

comerţ art. 861 C.com. Referire la fondul de comerţ găsim şi în legea nr.26/1990 privind
registrul comerţului (art. 21).
Doctrina a definit fondul de comerţ ca fiind un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,
corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării activităţii comerciale,
în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.1
De aici rezultă că fondul de comerţ prezintă următoarele trăsături:
- este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale
- este afectat de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale
- scopul afectării sale este atragerea clientelei şi obţinerea de profit.
Noţiunea de fond de comerţ. Deşi fondul de comerţ constituie o creaţie proprie a
dreptului comercial, dreptul român nu a cunoscut, pentru o lungă perioadă, o definiţie legală a
acestuia.
Legislaţia comercială editată după 1990, resimţind încă lipsa unei reglementări
exhaustive a acestei instituţii, a făcut totuşi unele trimiteri sporadice la fondul de comerţ, pe
care le amintim în ordinea lor cronologică:
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, prin prevederile art. 21 impune
înregistrarea menţiunilor privind donaţia, vânzarea, iocaţiunea, gajul sau încetarea fondului de
comerţ.
- Legea nr. 99/1999 prin art. 10 din Titlul VI privind Regimul juridic al garanţiilor reale
mobiliare stabileşte că garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau
determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile, în cazul în care bunul afectat garanţiei
constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un tond de comerţ, conţinutul şi
caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. în
acest caz nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare
de interdependenţă funcţională.
- Art. 20-22 din Legea nr. 346/2004 menţionează transferul/cesiunea întreprinderii
şi a fondului de comerţ către terţi.2
Definiţii legale. O primă definiţie legală a fondului de comerţ a fost data prin
prevederile art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, articol
introdus prin Legea nr. 298/2001, potrivit căruia constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor

1 St. Cărpenaru, pp.97-98


2 B. Berstem, p. 467
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad
comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
Fără a trimite în mod explicit la fondul de comerţ, art. 2 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 44/2008 defineşte patrimoniul de afectaţiune ca fiind totalitatea bunurilor,
drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii tamil ia le, afectate scopului exercitării unei activităţi economice,
constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general ai
creditorilor personali ai acestora.
Definiţii doctrinare. O definiţie interesantă a fondului de comerţ, menţionata în doctrina
interbelică, consideră că fondul de comerţ este „un complex organic de elemente economice,
materiale sau imateriale, ţinute laoialtă printr-o voinţă individuală sau socială, pentru
exercitarea unei industrii sau unui comerţ" Chiar dacă nu foarte precisă, definiţia are meritul
de releva faptul că voinţa şi iniţiativa întreprinzătorului sunt cele care conturează existenţa
fondului de comerţ, creaţie care, în absenţa unei asemenea voinţe, s-ar stinge.3
Pornind de la aceste coordonate, literatura juridică recentă a definit fondul de comerţ, în
lipsa unei definiţii legale, ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporaie şi incorporate,
pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii
clientelei ŞL implicit, obţinerii de profit/ Se poate constata că legiuitorul s-a inspirat din această
definiţie doctrinară, prezervând două importante elemente definitorii:
- fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri, un patrimoniu de afectaţiune constituit ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului comerciantului;
- fondul de comerţ se constituie de comerciant (deci din iniţiativa şi pe riscul său), în vederea
desfăşurării activităţii sale profesionale.
Interesul determinant ai regimului juridic al fondului de comerţ rezultă din necesitatea
protecţiei adecvate a bunurilor pe care comerciantul le afectează comerţului său precum şi din
necesitatea protejării intereselor creditorilor comerciantului.
Distincţii faţă de alte noţiuni. Fondul de comerţ se delimitează de alte noţiuni înrudite
sau cu care prezintă elemente de asemănare, prin următoarele caracteristici:
1. Patrimoniul. Spre deosebire de patrimoniu, care reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor unei persoane, care au valoare economică, fondul de comerţ reprezintă doar o
tracţiune a acestuia, cuprinzând numai acele bunuri care, în mod exclusiv şi explicit, sunt

3 loan Schiau, p.79


afectate exerciţiului comerţului. în plus, deşi în doctrina interbelică s-a opinat ca tondui de
comerţ include şi toate raporturile de drept cu valoare patrimoniala precum şi datoriile unui
comerţ', doctrina modernă, întărită şi de opţiunea legiuitorului, consideră că acesta, spre
deosebire de patrimoniu, nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, care sunt şi rămân
ataşate persoanei acestuia.
Chiar dacă în literatura juridică mai veche fond de comerţ mai e denumit şi patrimoniu
comercial iar reglementări legale recente îl plasează în stera patrimoniului de afectaţiune, aceste
denumiri nu au altă semnificaţie decât aceea de a sublinia afectaţiunea specială a acestor bunuri
din patrimoniul comerciantului precum şi faptul că ele reprezintă, sub aspectul scopului şi
regimului juridic, o fracţiune distinctă a acestui patrimoniu.
Oricum, fondul de comerţ se distinge de patrimoniul de afectaţiune, astfel cum este
acesta definit prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, prin aceea că
această recentă creaţie cuprinde şi obligaţiile titularului, în timp ce este unanim acceptat că
fondul de comerţ nu include creanţele şi obligaţiile comerciantului.
2. Întreprinderea. Noţiunea de întreprindere, privită ca o grupare de persoane şi o
reuniune de bunuri şi capitaluri, prezintă o legătură indisolubilă cu fondul de comerţ; în fapt,
fondul de comerţ este elementul central al oricărei întreprinderi comerciale. Dar, în timp ce
întreprinderea reprezintă, eminamente, o formă de organizare a activităţii comerciale, fondul de
comerţ reprezintă, sub raport material, un ansamblu de bunuri. De aici şi principala distincţie
conceptuală între noţiuni care se intercondiţionează reciproc, întrucât, pe de o parte, nu poate
exista o întreprindere în absenta unui fond de comerţ care să pună în valoare modul de
organizare a activităţii comerciale iar, pe de altă parte, existenţa unui iond de comerţ, în absenţa
unei activităţi comerciale organizate sistematic, este un nonsens, scopul fondului fiind tocmai
acela de a servi unei asemenea activităţi.
Tocmai de aceea, art. 20-22 din Legea nr. 346/2004 reglementează în mod unitar
transferul întreprinderii şi ai fondului de comerţ, întrucât fondul de comerţ fiind o componentă
indispensabilă a întreprinderii, orice transfer totai al acesteia, separat de fondul de comerţ, ar
reprezenta înstrăinarea unei forme lipsite de conţinut.
3. Societatea comercială. Fondul de comerţ nu poate fi identificat cu noţiunea de
societate comercială sau filială a acesteia, întrucât, spre deosebire de acestea, nu are
personalitate juridică, fiind doar o parte componentă a patrimoniului acestor entităţi juridice.
între societatea comercială şt fondul de comerţ se stabilesc legăturile juridice pe care, de regulă,
o persoană le are cu bunurile din patrimoniul său.4
În aceeaşi ordine de idei, fondul d6 comerţ nu poate constitui o sucursală a societăţii
comerciale. Sucursala, ca dezmembrământ al societăţii comerciale, beneficiind de o organizare
proprie, cu un anumit grad de autonomie, dar fără a se bucura de personalitate iuridică,
reprezintă o structură socială cu un anumit grad de autonomie; în absenţa personalităţii morale.,
sucursala este o fiinţă juridică imperfectă sau o parte a fiinţei juridice a societăţii comerciale. în
ambele ipoteze, ea este o categorie supraordonată fondului de comerţ, existând posibilitatea ca,
în virtutea autonomiei sale, o sucursală să dezvolte o clientelă proprie şi un fond de comerţ
afectat atragerii şi menţinerii acesteia. În final, aşa cum în mod îndreptăţit s-a reţinut, fondul de
comerţ este numitorul comun al noţiunilor de întreprindere, societate comercială şi sucursală.
Valoarea economică a acestora este dată de componenţa şi eficacitatea exploatării fondului
de comerţ care le sta la dispoziţie.5
Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii. Deşi, de-a lungul timpului, au fost
emise mai multe teorii privind natura juridică a fondului de comerţ, doar trei dintre acestea îşi
mai păstrează actualitatea:
1.Teoria universalităţii de bunuri. Această teorie se prezintă sub două forme: teoria
universalităţii de drept şi teoria universalităţii de fapt.
Teoria universalităţii de drept (universstatis juris) porneşte de la conceptul civil de clasificare
a bunurilor, potrivit căruia universalitatea este o uniune de elemente sau de bunuri pe care
ordinea juridică le priveşte ca formând o entitate unică, având un regim juridic propriu, distinct
de cel al elementelor singulare ce o compun. În fond, această teorie asimilează fondul de comerţ
unui patrimoniu autonom, de afectaţiune comercială, cu drepturi şi obligaţii distincte de cele ce
revin elementelor componente, privite în singularitatea lor; această teorie contravine
principiului unităţii patrimoniului, potrivit căreia o persoană are un singur patrimoniu. Nu există
patrimoniu fără titular, iar un titular nu poate avea mai multe patrimonii.
Teoria universalităţii de fapt (universitas facti - universum corpus), potrivit căreia fondul de
comerţ reprezintă doar o universalitate de fapt şi nu una de drept, creată de voinţa titularului, a
fost criticată şi ea întrucât, privind fondul de comerţ ca un ansamblu faptic de bunuri, nu explică
natura juridică a acestei instituţii şi nu justifică aplicarea unui regim distinct, pentru ansamblul
de bunuri obţinut, faţa de cel atribuit fiecărui element component. Totuşi, de remarcat că
legiuitorul roman a definit fondul de comerţ drept un „ansamblu de bunuri" (art. 1 din Legea

4 St.D. Cărpenaru, p. 118


5 Y. Reinhard, p. 291.0
nr. 11/1990, mai sus citat).
2. Teoria patrimoniului de afectaţiune a fost îmbrăţişată de doctrina germană modernă
şi a fost consacrată legislativ în această ţară; potrivit acesteia, fondul de comerţ e un patrimoniu
afectat comerţului. Teoria reprezintă o interpretare modernă a teoriei universalităţii de drept,
considerând fondul de comerţ nu un patrimoniu autonom, ci o tracţiune distinctă, autonomă a
patrimoniului comerciantului, separată de restul averii titularului şi beneficiind de un regim
special. Astfel, creditorii a căror creanţă are natură comercială se vor îndestula mai întâi asupra
bunurilor cuprinse în tondul de comerţ, dar vor avea un recurs subsidiar asupra restului de
bunuri aparţinând comerciantului.
Legiuitorul român a îmbrăţişat, cel puţin aparent, această teorie, când a reglementat
„patrimoniul de atectaţiune", dedicat de comercianţii persoane fizice comerţului lor, drept o
fracţiune distinctă a patrimoniului acestora, separată faţă de gajul generai al creditorilor
personali ai acestora lart. 1 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/20081.
Consecventă cu această teorie a patrimoniului de atectaţiune, Ordonanţa citată conferă
creditorilor comercianţilor care au constituit un patrimoniu de atectaţiune dreptul de a se
îndestula, cu prioritate, asupra acestui patrimoniu şt, în completare, cu întreg patrimoniul
comerciantului persoană fizică. Fără a conduce la o separare de patrimonii, această abordare
pune totuşi în discuţie principiul unităţii patrimoniului, fundament al dreptului civil.
Teoria fondului de comerţ privit ca un bun mobil incorporal, asupra căruia titularul exercită
un drept de proprietate incorporală, este îmbrăţişată în doctrina modernă2, considerându-se că
organizarea elementelor fondului de comerţ în vederea atragerii clientelei reprezintă un act de
creaţie intelectuală.6 O asemenea concepţie vizează în primui rând drepturile pe care titularul
fondului de comerţ le dobândeşte asupra elementelor incorpórale ale rondului de comerţ şi
care intră în stera proprietăţii industriale; aşa cum s-a remarcat în doctrina cie specialitate
„titularul unui brevet de invenţie, al unei mărci înregistrate sau altei componenţe din sfera
proprietăţii industriale, fie creaţie utilitară, fie semn distinctiv, deţine un drept privativ
(exclusiv), pe o anumită durată de timp, stabilită de lege. Prerogativa arătată este opozabilă erga
omnes, depăşind astfel limitele fireşti ale unui drept personal, fără să poată fi lotuşi asimilată
cu un drept real. În fond, avem de a face cu o specie nouă, caracterizată ... ca drept de proprietate
mcorporală."7
Pe de altă parte, această teorie se sprijină şi pe argumente de ordin legislativ; astfel,
legea pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 10 aprilie 1931 stabilea că firma şi

6 St.D. Cărpenaru, p. 121


7 D. Clocotici, Ch. Cheorghiu, p. 43
emblema devin proprietatea persoanei care a cerut înmatricularea, prin înregistrarea lor, cu
începere de la data cererii, Deşi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului nu mai reia
aceste dispoziţii, asigurând comerciantului doar un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei şi
emblemei lart. 30 alin. (4) din legea, calificarea juridică a dreptului de proprietate mcorporală,
ce este atribuit titularului firmei şi emblemei, subzistă şi în prezent."
Recenta definire a fondului de comerţ ca „un ansamblu de bunuri" (art. 1 din Legea nr.
11/1991) şi menţionarea fondului de comerţ ca „o universalitate de bunuri" (art, 10, Titlul VI,
Legea nr. 99/1999) repun însă în circulaţie teoria uni versalitaţii de bunuri - chiar dacă aceasta
nu explică, în mod satisfăcător, o serie de caracteristici ale fondului de comerţ, privit ca un bun
unitar. Mai mult, ulterior, legiuitorul a aruncat „în arenă" şt conceptul de patrimoniu de
afectaţiune, arătând că opţiunea sa nu este definitivă şi că oscilează încă între diverse teorii.'
Un lucru rămâne cert: în absenţa unei reglementări exhaustive a regimului juridic al
fondului de comerţ, unitatea acestuia este o creaţie pur intelectuală şi nu juridică, este o creaţie
a practicii şi nu a legiuitorului. Din această perspectivă, teoria care priveşte fondul de comerţ
drept un bun mobil incorporai şi drept o creaţie intelectuală a comerciantului explică, încă, ce!
mai adecvat natura juridică unitară a fondului de comerţ.
Rămâne să vedem, din evoluţia ulterioară a legislaţiei comerciale, care este opţiunea
finală a legiuitorului român privind natura juridică a fondului de comerţ, o chestiune încă
deschisă. Fondul de comerţ rămâne o noţiune imperfect conturată, creaţie a doctrinei şi practicii,
cărora legea nu le recunoaşte calitatea de izvor de drept.
Caracteristicile fondului de comerţ. Atât în doctrina juridică de specialitate cât şi în
practica judecătorească, au fost relevate următoarele trăsături caracteristice ale fondului de
comerţ:
1. Bun unitar. Fondui de comerţ constituie un bun unitar, distinct de elementele care îl compun;
universalitatea de bunuri se transformă, prin actul de creaţie intelectuală al titularului, într-un
bun unitar ce poate face obiectul unei vânzări sau locaţiuni şi poate constitui obiectul unei
garanţii reale. Este adevărat că unitatea fondului de comerţ are mai mult un caracter intelectual
decât juridic, întrucât legea nu o enunţă în mod expres, dar o sugerează, atunci când tace
trimitere la transmiterea integrală a fondului de comerţ (art. 20 din Legea nr. 346/2004) sau la
constituirea unei garanţii reaie mobiliare asupra fondului de comerţ (art. 10, Titlul VI, Legea
nr. 99/1999).
2. Bun mobil. Fondul de comerţ constituie un bun mobil, pentru că în structura sa predomina
bunurile mobile; poate fi executat silit, ca un bun unitar, în condiţiile codului de procedură
civilă, în ceea ce priveşte lucrurile mobile; dar, pentru bunurile imobile cuprinse în fondul de
comerţ, urmărirea se tace cu respectarea regulilor prevăzute pentru bunuri imobile.
3. Bun incorporal. Fondul de comerţ constituie un bun incorporai întrucât este rezultatul unei
creaţii intelectuale, în structura căruia predomină bunurile incorpórale (marca, emblema, firma,
brevete de invenţii, vad comercial); nu face obiectul prescripţiei instantanee reglementată de
art. 1909 C.civ.(specifică bunurilor mobile corporale; poate face obiectul unui drept de uzufruct
şi i se aplică teoria accesiunii mobiliare)
Bibliografie
D. Clocotici, Ch. Cheorghiu (1998) - Revista de drept comercial nr. 11
loan Schiau (2009) - Drept comercial, Editura Hamangiul, Bucureşti
St.D. Cărpenaru (2004) - Tratat de drept comercial român, ed. a 4-
a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti
Y. Reinhard (1990) - Droit commercial. Actes de commerce, commerciants, tonds de
commerce, Litec
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice

S-ar putea să vă placă și