I.

NOŢIUNEA DE COMERCIANT SI CATEGORIILE DE

COMERCIANŢI

1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT

Concepţia obiectivă
Reglementarea Codului comercial român are la baza concepţia obiectivă.
“Potrivit Codului comercial român, subiectele ale raporturilor comerciale pot fi
atât comercianţii, cât şi necomercianţii.”1 Săvârşirea de către o persoană a unei
fapte obiective de comerţ atrage incidenţa legii fie că e persoană în cauză este sau
nu comerciant. Sau, altfel spus, poate fi subiect al unui raport comercial atât un
comercinat, cât şi un necomerciant dacă acesta săvârşeşte una sau mai multe dintre
faptele de comerţ enumerate exemplificativ in art. 3 Cod comercial.
Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana in
cauză devine comerciant (art. 7 C.com.). Dobândind această calitate, toate actele şi
faptele juridice ale persoanei respective sunt prezumate a fi comerciale (art. 4
C.com.).
Daca săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter
accidental, deşi raportul juridic care s-a nascut este supus reglementării comerciale,
totuşi persoana pastrează calitatea de necomerciant (art. 9 C.com.).
Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este faptă de comerţ
numai pentru una dintre părţile actului juridic, iar pentru cealaltă parte este act
juridic civil; actul juridic va fi supus legilor comercilae, fără ca prin aceasta
persoana pentru care actul nu este faptă de comerţ să devină comerciant (art. 56 C.
Com.).
Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât
şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către
comercianţi.2
Potrivit concepţiei subiective (specifică dreptului german), o persoană
fizică este comerciant dacă exercită cu titlu de profesie o activitate de comerţ şi are
numele sau firma înregistrate în Registrul Comerţului.
Prin înregistrarea firmei se creează o prezumţie absolută cu privire la
calitatea de comerciant a persoanei în cauză, indiferent dacă săvârşeşte sau nu fapte
(acte) de comerţ. Consecinţa practică este că persoana respectivă suportă procedura
falimentului, fără a avea posibilitatea de a contesta calitatea de comerciant.

Definitia comerciantului
Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci prezintă cine are
calitatea de comerciant. Art. 7 C. com. Prevede că:”Sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.”
1
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 61.
2
Radu I. Motica, Lucian Bercea, Drept comercial român si drept bancar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
 Astfel, din definiţie, putem trage concluzia că au calitate de comerciant
persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită şi
societăţile care au ca obiect activitatea comercială. Comerciantul poate fi definti ca
“orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară activitate comercială, adică
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracater profesional.”1
Întrucât activitatea comercială cuprinde, atât activitatea de producere a
mărfurilor şi serviciilor, cât şi activitatea de circulaţie (distribuţie) a mărfurilor,
noţiunea de comerciant este o noţiune generică; ea desemnează orice persoană,
fizică sau juridică, care desfăşoară, în mod profesional, o activitate comercială,
indiferent de forma acesteia.
Definirea comerciantului prezintă un interes practic deosebit, statutul
comerciantului fiind diferit de cel al necomerciantului sub următoarele aspecte:2
- instituirea prin lege a anumitor obligaţii profesionale pentru comercianţi,
cum ar fi aceea de înregistrare în registrul comerţului sau de ţinere a
registrelor contabile;
- instituirea prezumţiei de comercialitate pentru toate actele şi faptele
săvârşite de comerciant (art. 4 C. com.);
- instituirea unei reguli derogatorii pentru actele comerciale încheiate de
comerciant cum sunt: prezumţia de solidaritate a codebitorilor (art. 42 C.
com.), curgerea de drept a dobânzii la datoriile comerciale plătibile în bani,
din ziua în care devin exigibile (art. 43 C. com.), interzicerea acordării
termenului de graţie de către judecători (art 44 C. com.), interdicţia
retractului litigios (art. 45 C. com.), libertatea probatorie a drepturilor
rezultând din actele comerciale (art. 46 C. com.);
- aplicarea numai comercianţilor, în condiţiile legii, a procedurii lichidării
judiciare şi a falimentului;
- dreptul comercianţilor de a se constitui în camare de comerţ şi industrie;
- obligaţia comercianţilor de plată a impozitului pe profitul realizat din
activitatea comercială.

2. CATEGORIILE DE COMERCIANŢI

Prezentare generală
Comercianţii se împart in două categorii (potrivit art. 7 C. com.):
comercianţii persoane fizice (comercinaţii individuali) şi societăţile comerciale
(comercianţii colectivi). Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu
sunt singurele categorii. Prevederile legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului
(art1. alin 2 şi 3) adaugă regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste la
categoriile de persoane juridice care pot face acte de comerţ. Astfel, micii
comercianţi au o situaţie aparte.
1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p.62.
2
I.L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Ed. Socec, Bucureşti, 1946, p. 406.

2
 Aşadar distingem următoarele categorii de comercianţi:1
Comercianţii persoane fizice
Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ
cu caracter profesional.
În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu
prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile,
adică prin faptele de coemrţ pe care le săvârşeşte în mod profesional.
De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul când
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod independent, cât şi în
cazul când realizează această actitvitate în cadrul unei asociaţii familiale, în
condiţiile Decretului-lege nr. 54/1990, sau al unei asociaţii în participaţiune, în
condiţiile art. 251 C. com.

Societăţile comerciale
În privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial se mulţumeşte să
precizeze că ele au calitate de comerciant. Într-adevăr, prin însuşi obiectul lor
comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.
În concepţia Codului comercial, prin societăţi comerciale trebuie să
înţelegem, atât societăţile comerciale instituite în condiţiile Legii nr. 31/1990, cât
şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.

Regiile autonome
Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat,
în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale. Ele
desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale. Regiile
autonome sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară.

Organizaţiile cooperatiste
Potrivit legilor lor organice, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate
de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. Organizaţiile
cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice şi
beneficiază de personalitate juridică.

Micii comercianţi
Art. 34. C. com. prevede că dispoziţiile Codului comercial privind registrele
comerciale nu se aplică colportorilor, comercianţilor care fac micul trafic
ambulant, cărăuşilor sau acelor căror comerţ nu iese din cercul unei profesiuni
manuale.
Pornind de la aceste dispoziţii legale, unii autori au considerat că legea ar
consacra o categorie a micilor comercianţi, distinctă de cea a marilor comercianţi.
1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p.64.
2
I.L. Georgescu, op.cit., vol. I, p.444.

3
 Pe bună dreptate s-a arătat că, în concepţia Codului comercial, volumul
operaţiunilor comerciale nu are relevanţă asupre regimului juridic al
comercianţilor.2 În realitate, dispoziţiile art. 34 C. com. nu fac altceva decât să
scutească pe comercianţii care desfăşoară activităţile menţionate de îndeplinirea
unei obligaţii profesionale, aceea de a ţine registrele comerciale. Această scutire
este determintaă de volumul redus al operaţiunilor comerciale şi este concepută ca
o măsură de protecţie a unor comercianţi care, în general, nu au o pregătire
adecvată pentru a ţine registrele comerciale cerute de lege.

Delimitări
Nu are calitatea de comerciant, potrivitart. 9 Cod comercial persoana care, în
mod accidental face o operaţiune de comerţ, dar este supusă legilor şi jurisdicţiei
comerciale pentru toate contestaţiile ce se pot ridica din această operaţiune.
Împuterniciţii sau auxiliarii comerciantului, şi anume: prepuşii, comişii pentru
negoţ, comişii călători pentru negoţ nu au caliatea de comercianţi, ca de altfel, nici
administratorii societăţilor comerciale în numele cărora ei săvârşesc fapte de
comerţ.
Apartenenţa la o societate comercială în nume colectiv nu conferă
asociatului calitatea de comerciant, nici asociaţii comandiţi nu devin comercianţi în
acest mod, doctrina cristalizându-se altfel.
Prin tradiţie nu au calitatea de comerciant persoanele fizice care exercită
profesiuni libere şi anume: medicii, arhitecţii, avocaţii, notarii.
Meseriaşii – persoane fizice care presetază servicii şi agricultorii nu au nci ei
calitatea de comerciant.1

II. CALITATEA DE COMERCIANT

1. DOBÂNDIREA CALITĂŢII DE COMERCIANT

În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod

diferit, după cum este vorba de o persoană fizică sau societate comercială.
Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de subiecte
participante la raporturile comerciale.

1.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică

Pentru dobândirea calităţii de comerciante sunt necesare, în lumina

prevederilor Codului comercial şi a doctrinei îndeplinirea, următoarelor patru
condiţii:2
1
Elena Cârcei, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 26.
2
Radu I. Motica, Lucian Bercea, op. cit., p. 54-55.

4
a) Săvârşirea a unor fapte obiective de comerţ, dintre cele care sunt prevăzute de
art. 3 C.com. Calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea de fapte de
comerţ obiective numai în măsura în care aceste fapte au acest caracter pentru
persoana care le săvârşeşte.
Pentru a asigura dobândirea ca1ităţii de comerciant, săvârşirea faptelor de
comerţ obiective trebuie să fie efectivă, nefiind suficientă simpla intenţie de a
deveni comerciant. Săvârşirea efectivă de fapte de comerţ se poate realiza şi
indirect, prin intermediul altei persoane. Deci, caracterul efectiv al săvârşirii
faptelor de comerţ trebuie înţeles în sens juridic, adică asumarea de către persoana
respectivă a răspunderii pentru urmările actelor săvârşite direct sau indirect. 1
În sfârşit, săvârşirea de fapte de comerţ obiective trebuie să aibă caracter
licit. Orice acte sau operaţiuni contrare ordinii publice sau bunelor moravuri sunt
nule şi nu produc nici un efect (quod nullum est nullum producit efectum).

b) Săvârşirea faptelor de comerţ cu caracter de profesiune obişnuită (art. 7 C.

com.). Aceasta înseamnă, în primul rând, că actele de comerţ trebuie să fie
efectuate în mod repetat şi obişnuit, iar în al doilea rând, că activitatea desfăşurată
prin efectuarea de acte de comerţ trebuie să constituie exerciţiul unei profesiuni
independente. Astfel, nu este suficientă o activitate întâmplătoare şi discontinuă, ci
este necesară o activitate permanentă, sistematică şi omogenă, săvârşită ca
profesiune.
Caracterul profesional nu înseamnă că activitatea comercială trebuie să fie
singura activitate a acelei persoane; nu este obligatoriu ca această activitate să fie
principala activitate a persoanei, ci esenţial este ca săvârşirea faptelor de comerţ să
întrunească cerinţele unei profesiuni.

c) Exerciţiul comerţului trebuie să se facă în scop de câştig (finis mercatorum est

lucrum), deoarece nu poate fi concepută desfăşurarea unei activitaţi comerciale
fără intenţia de a realiza un profit.

d) Săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu. O persoana fizică nu devine

comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional,
în nume propriu, independent şi pe riscul său. Această condiţie asigură delimitarea,
din punct de vedere juridic, a comerciantului de auxiliarii folosiţi de acesta în
activitatea sa, care sunt reprezentanţi ai comerciantului. Întrucât auxiliarii
săvârşesc fapte de comerţ nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama altuia, ei
nu au calitatea de comerciant.

1.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoanele juridice

a) Societăţile comerciale au, în mod evident, calitatea de comerciant, acest lucru

fiind prevăzut expres şi în art. 7 C. com.
1
I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p.408, Stanciu D. Cărpenaru, op.cit., p. 66.

5
 În prezent, aceasta calitate este atribuită celor cinci categorii de societăţi
comerciale prevăzute de Legea nr. 31/ 1990 (societatea în nume colectiv, societatea
în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni,
societatea cu răspundere limitată), precum şi societăţilor comerciale constituite
prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990.
Prin lege nu se prevăd condiţii pentru ca societăţile comerciale să
dobândească această calitate de comerciant, deoarece acestea au o unică finalitate:
de a se constitui în scopul desfăşurării unei activităţi comerciale. Aşadar, societatea
comerciala dobândeşte calitatea de comerciant chiar din momentul constituirii ei,
independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ (ab origine). “Aşa cum s-a spus,
persoanele fizice “devin” comercianţi, în timp ce societăţile comerciale “se nasc”
comercianţi.”1

b) Regiile autonome. Potrivit art. 135 din Constituţie, proprietatea publică aparţine
statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale. Bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială,
resurse naturale ale zonei economice şi platoul continental, precum şi alte bunuri
stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Potrivit Legii nr. 15/1990 regiile autonome sunt organizate în ramurile
strategice ale economiei naţiona1e (industria de armament, energetică, exploatarea
minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare), fiind persoane
juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară
(art. 2 şi 3 din Legea nr. 15/1990), iar calitatea lor de comercianţi rezultă expres
din dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/ 1990 privind registrul comerţului.
Această calitate se dobândeşte din momentul înfiinţării lor, prin hotărârea
guvernului, respectiv prin decizia organului administraţiei publice locale.

c) Organizaţii1e cooperatiste au calitatea de comerciant, lucru prevăzut în art. 1

alin. 2 din Legea nr. 26/1990, calitate ce este justificată prin aceea că ele
desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii
etc. prin care se urmăreşte obţinerea de profit.
Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea de comerciant de la data
înfiinţării în condiţiile legii.

Nu au calitatea de comerciant: asociaţiile şi fundaţiile, Statul şi unităţile sale

administrativ-teritoriale.
Asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant, întrucât scopul
înfiinţării lor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, nu obţinerea unui profit
(Legea nr. 21/1924 privind persoanele juridice).
1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p.72

6
 Asociaţiile şi fundaţiile pot, însă, să săvârşească anumite fapte de comerţ. În
acest sens, art. 40 din Legea nr. 21/1924 recunoaşte asociaţiilor dreptul “sa facă
întreprinderi economice întrucât acestea sunt în legătură cu scopul principal al
asociaţiunii”; de exemplu, o asociaţie organizează un restaurant pentru membrii
săi.1
În toate cazurile raporturile juridice rezultate din săvârşirea faptelor de
comerţ sunt supuse legilor comerciale.
Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C. com. Prevede că
“Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi.” Această concepţie
a Codului comercial era pe deplin justificată la data adoptării sale, când activitatea
statului şi a unităţilor sale adminstrativ-teritoriale privea numai serviciile publice.
De multă vreme, însă, statul a intervenit în activitaea economică, mai ales acolo
unde iniţiativa particulară s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă,
telefon, telegraf etc.). Mai mult, statul a monopolizat exploatarea unor bogăţii sau
industrii. În toate aceste activităţi, statul se manifestă ca orice agent economic, în
raporturile juridice la care participă.
Pornind de la faptul că statul săvârşeşte, pe lângă actele de autoritate,
necesare funcţionării serviciilor publice, şi acte cu caracter privat (more
privatorum), în doctrină s-a considerat că el este subiect al raporturilor comerciale.
Deci, cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate săvârşi anumite fapte
de comerţ şi, ca urmare raporturile juridicecare iau naştere sunt supuse legilor
comerciale, Concluzia este deopotrivă valabilă şi pentru unităţile adminsitrativ-
teritoriale.
Săvârşirea de fapte de comerţ de către Stat şi unităţile sale teritoriale priveşte
numai serviciile publice cu gestiune privată, adică serviciile publice industriale şi
comerciale.2

2. DOVADA CALITĂŢII DE COMERCIANT

În cazul unui litigiu, se poate pune problema eistenţei calităţii de comerciant

a unei dintre parţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine parţii care
formulează anumite pretenşii (onus probandi incumbit actori). Deci, cel care
invocă ori neagă calitatea de comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi
comerciale trebuie să facă dovada. O atare dovadă se poate face cu orice mijloace
de probă admise de legea comercială (art. 46 C. com.).
Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum este
vorba de o persoană fizică ori o soietate comercială.

1
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p.74.
2
Radu I. Motica, Lucian Bercea, op. cit., vol.I, p.56.

2.1. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice

7
 În cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin
săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această
calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că
persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute
de art. 3 C. com. ca pofesiune obişnuită şi în nume propriu. 1 Deci, calitatea de
comerciant nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei
adminstrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului,
titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de
comerţ, plata unor impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple
prezumţii, care pot fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai
împreună cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului
de către persoana în cauză.
Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o hotărâre
judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ, neputând fi
invocată în alt litigiu.2
2.2. Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale, regiilor autonome
şi organizaţiile cooperatiste

În cazul societăţii comerciale calitatea de comerciant se dobândeşte prin

însăşi constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale
se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii prevăzute de lege. Un mijloc de
dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată de pe înmatricularea în registrul
comerţului a societăţii comerciale (art. 4 din Legea nr. 26/1990).
În cazul regiilor autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de
comerciant se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în
condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea
în registrul comerţului.

3. ÎNCETAREA CALITĂŢII DE COMERCIANT

Aşa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori încetează

în anumite condiţii.
În privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama de
condiţiile în care această calitate este dobândită.

1
I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 426-427.
2
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 75.

3.1. Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice

8
 În cazul persoanei fizice, de vreme ce calitatea de comerciant se dobândeşte
prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracater porfesional, înseamnă
că persona în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în
care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.
Trebuie observat că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ poate să fie
temporară şi, deci, ea să fie reluată. Pentru a avea efectul încetării calităţii de
comerciant, trebuie ca încetarea săvârşirii faptelor de comerţ să fie efectivă şi din
ea să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant.
Din aceste considerende rezultă că orice alte fapte nu pot avea ca urmare
pierderea calităţii de comerciant, decât dacă sunt însoţite de încetarea săvârşirii
faptelor de comerţ; de exemplu, radierea înmatriculării din registrul comerţului sau
retragerea autorizaţiei administrative trebuie urmată de încetarea efectuării unor
fapte de comerţ cu caracter porfesional.1

3.2. Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale, regiilor autonome

şi organizaţiilor cooperatiste
În cazul societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant
este legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică,
înseamnă că această calitate de comerciant se pierde în momentul când societatea
încetează să mai existe ca persoană juridică.
Întrucât dobândirea de către societatea comercilaă a calităţii de comerciant
nu este legată de săvârşirea faptelor de comerţ, ci exclusiv de constituirea
societăţii, încetarea activităţii societăţii nu duce la pierderea calităţii de comerciant.
Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare sau
prin fuziune. Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea poate avea loc
prin:2
 trecerea termenului stabilit pentru durata societăţii;
 imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
 declararea nulităţii societăţii;
 hotărârea adunării generale;
 hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice,
precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
societăţii;
 falimentul societăţii etc.
Trebuie arătat că, potrivit legii, dizolvarea societăţii nu atrage după sine
pierderea automată a personalităţii juridice a societăţii. Într-o atare situaţie
societatea nu mai poate face operaţiuni comerciale noi, dar poate face operaţiunile
necesare lichidării. Aceasta înseamnă că, practic, personalitatea juridică a societăţii
încetează odată cu ultima operaţiune de lichidare.
1
Stanciu D. Cărepenaru, op. cit., p.76.
2
Radu I. Motica, Lucian Bercea, op. cit., vol. I, p.57.

BIBLIOGRAFIE

9
1. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998
2. Elena Cârcei, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
3. I.L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. Socec, Bucureşti, 1946
4. Radu I. Motica, Lucian Bercea, Drept comercial român şi drept bancar, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001

10