MOTTO: "Extinderea reprezintă atât o

şansă istorică, cât şi o obligaţie pentru Uniunea

Europeană şi de aceea figurează între cele mai
importante priorităţi".
(Gunter Verheugen)

PLANUL LUCRĂRII:

1. Importanţa şi rolul procesului de extindere pentru Uniunea Europeană.

2. Definiţia termenului "Europa". Conotaţii şi interpretări.
3. Conceptele principale cu privire la lărgirea UE.
4. Scurt istoric, etape şi obiective ale procesului de construcţie şi extindere
europeană.
5.a. Tratatele de bază ale constituirii UE:
b. Cele trei comunităţi Europene şi traiectoria construcţiei Uniunii
Europene.
c. Lărgirea UE de la 6 membri ~9 membri - 12 - 15 membrii.
d. Premisele procesului de extindere a UE.
e. Obiectivele procesului de extindere.
5. Importanţa extinderii UE cu încă 10 state în 2004.
Criteriile şi negocierile de pre-aderare.
6. Principalele probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană.
Concepţiile neocolonialiste privind extinderea Uniunii Politice, Economice
şi Geografice la un număr de 25 de state + 2 state (în 2007- ?)
7. Riscurile şi avantajele integrării în UE.
8. Importanţa extinderii UE pentru asigurarea unui climat de securitate,
prosperitate economică şi stabilitate politică în Europa.
9. Strategia extinderii UE şi divergenţele de opinii în ţările membre.
10. Viitorul Uniunii Europene. O posibilă extindere la 28 de state membre
UE?
Relaţiile UE cu ţările care nu vor adera la Uniune în viitorul apropiat.
11. Evaluarea procesului de extindere spre Est a Uniunii Europene.
12. Concluzii şi interpretări.

1
 La începutul secolului XXI, lărgirea Uniunii Europene este considerată una
dintre cele mai mari şanse de unificare paşnică a continentului european, de
realizare a unei zone de stabilitate şi prosperitate, o şansă unică şi istorică. În
conturarea viitorului previzibil al Uniunii Europene nu se poate face aşadar
abstracţie de procesul de extindere a acestuia în spaţiu şi timp, de amplificarea
procesului de integrare europeană şi de impactul integrării asupra tuturor părţilor
implicate în proces.
Timp de 80 de ani, nu s-a pus problema frontierelor Europei. Comunitatea
Europeană monopoliza utilizarea cuvântului Europa.
Dar ce este Europa? Cum este ea definită? Cea mai adecvată şi reală
noţiune atribuită Europei este definită de Paul Vallery în eseul Criza spiritului la
1919: "Europa se defineşte prin filosofia grecească, prin dreptul roman şi
creştinism".
Când au fost depuse primele cereri de aderare la Uniune. Comisia de la
Bruxelles a precizat şi ea punctul de vedere cu privire la noţiunea Europei:
"Termenul Europa combină elemente geografice, istorice şi culturale care împreună
constituie identitatea europeană prin extinderea frontierelor Uniunii".1
Pentru a explica procesul de extindere a UE este oportun să delimităm şi să
analizăm cele trei aspecte ale lărgirii Uniunii: "Europa politică", "Europa
geografică", şi "Europa geoeconomică". În analiza acestui proces este util să
abordăm şi concepţiile neocolonialiste cu privire la extinderea Uniunii Europene.
Întrebarea care apare, aici, este: "Dacă procesul de integrare europeană a
început mai întâi printr-o strategie geoeconomică sau una geopolitică?
Pentru a răspunde la această întrebare vom analiza succint istoricul,
obiectivele, etapele şi scopul constituirii Uniunii Europene, precum şi premizele
procesului de extindere a Uniunii.
Primii paşi în construcţia europeană au avut loc o dată cu semnarea
Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comună a şase membri fondatori: Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma
(1957), aceste şase ţări au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE)
şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM).
În toate aceste tratate se regăsesc obiectivele de bază: promovarea
dezvoltării armonioase a activităţilor economice în toată Comunitatea, o creştere
continuă şi echilibrată, mărirea stabilităţii, ridicarea standardului de viaţă şi
strângerea relaţiilor dintre statele care îi aparţin şi între cele care tind să aparţină.

1
Studiu citat în Uniunea Europeană evenimente la zi supliment nr. 5/19.02.2001, Centru de studii europene al IEM

2
 Construcţia europeană continuă cu Convenţia de la Stockholm2 a statelor
noi membre ale CEE, privind înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(AELS), animată de Marea Britanie.
Puţin după acest eveniment, Marea Britanie, atentă la succesele economice
ale Comunităţilor Europene şi intuind sfârşitul imperiului său colonial 3, a solicitat
integrarea în Comunităţile Europene (august 1961). La fel au făcut Irlanda (31 iulie
1961), Danemarca (10 august 1961) şi Norvegia (30 aprilie 1961). Având în vedere
că, aderarea de noi membri reclamă aprobarea Consiliului, nu s-a dat curs cererilor
datorită opoziţiei Franţei.
După abandonarea puterii de către Charles de Gaulle, noul preşedinte
francez, Georges Pompidou flexibilizează poziţia franceză şi, cu ocazia Summitului
de la Haga din decembrie 1969, se decide nu numai realizarea unei Uniuni
Economice şi Monetare, dar şi extinderea Comunităţilor Europene spre, cei "patru".
Aşa se face că încep negocierile de aderare, în iunie 1970, acestea finalizându-se o
dată cu semnarea Tratatului de Aderare şi a Actului referitor la condiţiile aderării,
la 22 ianuarie 1972. Se stabileşte o perioadă de tranziţie de cinci ani.
Referendum-ul organizat în Norvegia, cu această ocazie, a lăsat-o în afara
CE (la fel cum s-a întâmplat şi în 1995). Comunităţile Economice trecând astfel de
la şase la nouă membre. (vezi Anexa nr.1 şi harta nr.1).
Prima lărgire a UE a adus cu sine şi primele probleme, datorită atitudinii, de
multe ori diferite, a Marii Britanii, şi, mai apoi, datorită abandonării Consiliului de
către Franţa. În ianuarie 1965, Franţa revine în Consiliu, ca urmare a Acordului de
la Luxemburg. În aceeaşi perioadă se căutau soluţii la problema "unificării
instituţionale" a Comunităţilor Europene. Prin Convenţia din 8 aprilie 1965, se
decidea şi unificarea Consiliului şi a Comisiei 4. În acest fel, începând cu 1967,
avem "instituţii unice" pentru cele trei Comunităţi Europene.
A doua lărgire a Comunităţii Europene se datorează Greciei care a semnat
Tratatul de Aderare la 28 mai 1979 (acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 1980 şi
prezentând o perioadă tranzitorie de şapte ani). Comunitatea Europeană trecea
astfel, de la nouă membri, la zece.
Negocierile de aderare ale Portugaliei şi Spaniei au început la 5 februarie
1978 şi s-au încheiat la 12 iunie 1985 odată cu semnarea Tratatelor de Aderare a
celor două ţări. Dată fiind dificultatea negocierilor - în principal, datorită
potenţialului economio-social al Spaniei şi impactului aderării asupra CE - a fost
stabilită o perioadă tranzitorie de zece ani (până la 31 decembrie 1995). Astfel,
Spania şi Portugalia devin, formal, membre ai CE la 1 ianuarie 1986; (Vezi harta
nr.1; anexa Nr.1).
2
Semnată la 4 ianuarie 1960 de: Marea Britanie, Elveţia, Austria, Norvegia, Suedia, Danemarca, Portugalia.,
dintre acestea doar Elveţia şi Norvegia nefiind astăţi membre ale UE
3
şi deci, a forţei sale economicedepinzând de respectivul imperiu
4
Unificarea celorlalte instituţii realizându-se mai înainte.

3
 Deci cel de al doilea val de extindere5 lărgeşte frontierele CE ajungând, la
12 membri. Cu toate acestea, procesul construcţiei europene continuă. Se reuşise
lărgirea frontierelor CE şi extinderea geoeconomică a CE, dar nu se aprofundase şi
nici nu se consolidase încă o lărgire geopolitică reală. Această strategie
disfuncţională a procesului de extindere se datorează sistemului instituţional al
anilor 50 care era unul intact şi "nelegitim" într-o oarecare măsură; competenţele
instituţiilor comunitare erau aceleaşi, în pofida noilor probleme cu care se confrunla
Comunitatea Europeană.
Deci, pentru a putea realiza o extindere şi integrare geopolitică şi
geoeconomică reală, fără riscuri şi probleme decizionale în sistemul instituţional, se
impune necesitatea unei reforme la nivelul instituţiilor Comunităţii Europene. În
faţa pericolului unei paralizii decizionale iminente ca urmare a extinderii CE de la
şase membri la doisprezece şi a unor aderări, nu foarte bine asimilate, Consiliul
European se dovedea conştient de necesitatea unor reforme imediate. Astfel la 19
iunie 1983, la Stuttgart, Consiliul adopta un acord de natură strict politică -
Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene. În această declaraţie se definesc
funcţiile Consiliului European şi cele ale, "Cooperării Politice Europene" (CPE) 6,
se stabileşte angajamentul de a se "merge mai departe" de Acordurile de la
Luxembourg din 1966 cât şi acela de a democratiza şi aprofunda aquis-ul comunitar
în scopul, creării bazelor Uniunii Europene.7
Intrarea în vigoare în 1986 a Actului Unic European a generat o nouă
reformă a sistemului instituţional, ce a avut ca obiectiv - dotarea procesului de
decizie cu o mai mare eficacitate, cât şi democratizarea acestuia; Actul Unic
European a instituit prima mare revizuire a Tratatului de la Roma.
Pentru a reuşi o şi mai mare democratizare a procesului legislativ, AUE a
mărit capacitatea de influenţă a PE asupra Consiliului, prin sistemul de cooperare, a
introdus sistemul votului majoritar în cadrul Consiliului.
Actul Unic European a condus, inevitabil, la Tratatul Uniunii Europene sau
"altfel zis, Tratatul de la Maastricht. Angajamentul de a realiza o adevărată Piaţă
Internă şi Unică a atras şi pe acela de a realiza o Monedă Unică. La rândul ei,
aceasta a reclamat atribuirea unor noi competenţe, aparent economice, dar, în
realitate, de mare importanţă politică. Aceste noi competenţe trebuiau, însă
administrate de instituţii cu mai mari responsabilităţi politice.
Experienţa acumulată în procesul de formare şi dezvoltare a comunităţilor
europene, extinderea succesivă de la 6 la 15 membri, mutaţiile intervenite după
anul 1990 în relaţiile dintre Uniunea Europeană şi fostele ţări comuniste din Europa
centrală şi de Est şi impactul acestora asupra performanţelor politice, economice şi

5
Cel al anilor ’80 (incluzând în CE: Grecia, Spania, Portugalia)
6
Vezi art. 30 al Actului Unic European, articol ce a constituit baza viitoarei politici externe şi de securitate a UE
7
Revista: Instituciones Europeas, Madrid, 1999, pg. 2

4
sociale ale ţărilor care au devenit candidate la integrarea în Europa se constituie în
premisele procesului de extindere a Uniunii Europene în cursul primului deceniu al
noului secol. Şi fiecare dintre aceste premise are importanţa sa în construcţia
viitorului Uniunii Europene.
Prin 1957, Jean Monnet putea spune că frontierele comunităţii a celor şase
nu fuseseră fixate de statele membre, ci de cei ce refuzaseră să participe la
construcţia europeană. Azi ne găsim într-o situaţie inversă: aderarea la Uniunea
Europeană apare ca un obiectiv râvnit. şi o prioritate politică pentru un număr
crescând de state din Europa centrală şi de Est. Acest elan este pe măsura drumului
parcurs- inclus în termenul francez de "aquis" comunitar şi îndeplinirea criteriilor
de aderare: regim democratic stabil, autentic şi confirmat; capacitatea de adopta
legislaţiile şi normele Uniunii; capacitatea de a suporta şocul unei deschideri rapide
a pieţelor naţionale pentru produsele unor economii mai avansate; reforma
administraţiilor naţionale.
De vreme ce Uniunea funcţionează ca un "pol de stabilitate", extinderea sa
nu poate fi întreprinsă decât în conformitate cu condiţiile sale, enunţate în aceste
criterii la Copenhaga8.
Putem afirma că, acest proces de lărgire a CE, care este cel al integrării de
tip funcţional-sectorial, se află, prin apariţia obiectivului Uniunii Economice şi
Monetare, în faza ultimei trepte de integrare economică şi a primei trepte de
integrare politică, deoarece strategia geopolitică se impune mai mult după lărgirea
geografică şi geoeconomică a Comunităţii Europene.
Pentru majoritatea statelor Comunităţii Europene (în afara Marii Britanii şi
Danemarcei) integrarea monetară reclama paşi concreţi spre Uniunea Politică,
întărind astfel, puterile PE şi consolidând prerogativele Consiliului European9. Era
evident că, vor fi afectate mecanismele Cooperării Politicii Europene şi că, în faţa
pierderii influenţei şi interesului pentru alianţele militare existente, era posibilă
abordarea problemei unui sistem propriu de politică externă şi de securitate
comună.
Lărgirea frontierelor Comunităţii şi construcţia ei aveau drept obiective
două tendinţe: crearea Uniunii Economice şi Monetare mai întâi, după care se dorea
crearea unei Uniuni Politice reale. În acest fel, se poate afirma că Actul Unic
European şi "geopolitica" au fost cele care au fixat data noii reforme: 1990-1992
prin semnarea Tratatului de la Maastricht - 7 februarie 1992. Acest Tratat a creat
Uniunea Europeană, bazată pe trei filiere: unul comunitar (Comunitatea Europeană)
; doi interguvernamentali (Politica Externă şi de Securitate Comună / PESC şi
Cooperarea în Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).

8
Consiliul European din iunie 1993
9
Bulner S. The European Concil, Divizion – Making în European Politics, London, 1987, pg. 37

5
 Astfel, cu începere de la Maastricht, noile state membre trebuiau să solicite
integrarea în UE consemnându-se, integrarea acestora într-un proces unitar politic
şi economic. Deci, această etapă a construcţiei europene constă nu numai în
modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană,
dar şi în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.
În anii 90 construcţia europeană a înregistrat o dinamică mai accelerată în
procesul lărgirii UE. prin aderarea la Uniune a încă trei ţări - Austria, Finlanda,
Suedia - şi lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa Centrală şi de
Est.
Tratatele de Aderare ale acestui al treilea val mare de extindere s-a semnat
la 24 iunie 1994, la Corfu, dar a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. În acest an,
Uniunea Europeană s-a lărgit şi mai mult, trecând de la 12 la 15 membri. Procesul
de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a
necesitat numai trei ani de negocieri (dificile) în comparaţie cu Spania şi Portugalia
ale căror negocieri au durat şapte ani.
O dată cu lărgirea Uniunii Europene la 15 membri şi crearea noului Spaţiu
Economic European marea problemă a UE rămâne reforma instituţională, adică
rolul instituţiilor în procesul decizional şi absenţa unei definiri politice a extinderii
frontierelor Uniunii Europene. Această reformă instituţională s-a realizat în două
etape:
- 1997, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam;
- 2000, Tratatul de la Nisa (încă neratificat).
Aceste ultime două Tratate, continuă şi consolidează drumul deschis la
Maastricht în vederea construirii unei adevărate Europe Geopolitice, Geoeconomice
şi chiar, poate, în viitor o reală Europă Geografică.
În acest punct al raţionamentului, e oportun să analizăm un model de
articulare între Europa politică (Uniunea Europeană) şi Europa "geografică", este
oportun să nu întrebăm dacă lărgirea UE e o chestiune de geografie sau una
politică? Am putea menţiona că întinderea teritorială nu poate determina, într-un
mod aproape geologic, sfârşitul procesului de construcţie europeană. Însă, metoda
geogragică ne ajută, totuşi să evidenţiem mizele şi să clarificăm mijloacele propuse.
Pe măsură ce Europa politică se extinde, ea devine mai eterogenă; încă de la
trecerea de la 6 la 12 apoi la 15 membri, Consilile europene şi-au pierdut orice
urmă de convivialitate, deoarece procesul de extindere şi lărgire a Uniuni Europene
depinde, în mare parte de diversele interese şi scopuri cu precădere Germania şi
Franţa, în ciuda faptului că comunitatea de interese tinde să fie mai puţin vizibilă ea
totuşi există. Această idee constituie nucleul concepţiei neocolonialiste privind
procesul de lărgire a UE.

6
 Sfera de interese a celor mai puternice state ale Uniunii Europene este
situată într-o Europă geografică extinsă şi în Euromediterana, zone a căror
stabilitate constituie o provocare centrală.
Coincidenţa zonei geoeconomice cu aria de aplicare a programelor PHARE,
TACIS şi MEDA, configurează clar aria în care Uniunea are interese geopolitice
prioritare. UE este primul partener economic (deseori cu peste 50% din totalul
schimburilor) pentru cvasi-totalitatea statelor europene, precum şi pentru statele de
pe ţărmurile estic şi sudic al Mediteranei.
Dincolo de reforma intituţiilor, a modurilor de decizie (în favoarea
majorităţii calificate) şi de finanţare, se instaurează practica "cooperări consolidate"
(metodă, ale cărei mecanisme au fost definite în Tratatul de la Amsterdam) permite
statelor să meargă mai departe în procesul de integrare sau în acţiunile comune, fără
a fi blocate de alte state şi fără a crea discontinuităţi de solidaritate.
Pe scurt, statele Uniunii nu sunt toate angajate în aceleaşi decizii, astfel
încât s-au creat unele uniuni restrânse: geografia monedei euro, de exemplu, diferă
de cea a acordurilor Schengen (Vezi harta Nr.1). Douăsprezece din cinsprezece ţări
au trecut la moneda unică, aplicând astfel formula integrării limitate. Situaţia este
similară în domeniul industriilor şi politicilor de apărare, ce privesc maximum cinci
şase state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Suedia, Spania); statele
europene producătoare de stabilitate şi capabile să implice în gestiunea crizelor, pe
"pieţele" lor, sunt mai puţin numeroase decât cele care participă, de exemplu, la o
politică agricolă comună, - principii esenţiale ale conceptelor neocolonialiste
privind extinderea UE.
Se cuvine totuşi să acceptăm ideea unei geografii variabile, atât istorică cât
şi geopolitică, adică în plin proces de elaborare, şi accelerare a construcţiei
europene.
Multitudinea aparenţelor şi o extindere exagerată şi prost controlată a
Comunităţii Uniunii ar zdruncina coeziunea sistemului european elaborat în
aproape cinci decenii; Conform teoriilor conceptelor "neocolonialiste",este
important, pentru coeziunea Europei politice, ca cel puţin Franţa şi Germania să
participe la cvasi-totalitatea iniţiativilor, conform principiului "cooperării
consolidate".10
În viziunea multor state candidate, Uniunea ideală ar număra, cât de curând
15+10+2, adică 27 de state, cărora li s-ar alătura cei care încă nu au trecut de pragul
candidaturii explicite.
Ne amintim că în Iunie 1993 au fost fixate criteriile de aderare, iar în
Decembrie 1994 Consiliul European de la Essen (Germania), a stabilit strategiile
globale de preaderare. Această strategie specifica:

10
Principiile ce vizează menţinerea unui fel de motor şi echilibru în cadrul sistemului european

7
 1. Crearea condiţiilor necesare de punere în practică a acordurilor de
asociere semnate cu statele candidate.
2. Sprijinirea procesului de tranziţie democratică şi de restructurare
economică prin intermediul unor împrumuturi cu caracter nerambursabil şi asistenţă
tehnică - Programele PHARE, SAPARD şi ISPA.
3. Stabilirea şi promovarea unei comunicări organizate pe principalele
probleme ale statelor candidate.
La 22 Iunie 1995 România a depus cererea de aderare, specificând interesul
ei de integrare în uniunea Europeană.
Consiliul Uniunii Europene din Decembrie 1997 de la Luxemburg, a decis
deschiderea negocierilor în Aprilie 1998 cu primele şase state candidate din Europa
Centrală şi de Est (cele mai adecvat pregătite); Cipru, Estonia, Polonia, Republica
Cehă, Slovenia, Ungaria. Consiliul European de la Helsinki, a decis iniţierea
negocierilor în Februarie 2000 cu următoarele state candidate: Letonia, Lituania,
Malta, Slovacia, Bulgaria şi România. Cele şase state, care au început negocierile
în 1998 şi altele 4 si din 2003: Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia vor constituii
cel de-al patrulea val de extindere fiind invitate să adere în 2004, iar România şi
Bulgaria la 1 Ianuarie 2007.
Aderarea României la Uniunea Europeană constituie un obiectiv strategic şi
prioritar. Dorinţa de integrare are ca fundament vocaţia Europeană a spaţiului
Românesc: geografic, istoric, cultură, tradiţie şi spiritualitate.
Pentru Uniunea Europeană extinderea spre Centrul şi Estul Europei nu
constituie o provocare ci o dorinţă de a crea o unitate mai deosebită între statele
europene. Provocarea se referă la statele candidate în care locuiesc peste 100 de
milioane de cetăţeni. Numărul statelor membre ale UE se vor dubla, iar decalajele
economice, politice şi sociale vor ordona implementarea de programe şi acţiuni
dificile pentru ajustarea structurală.
Uniunea Europeană are două obiective strategice de bază în ceea ce priveşte
extinderea spre Est:
- primul obiectiv este crearea unei Europe care să garanteze pacea şi
stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor
omului şi protecţia minorităţilor. Comisarul european pentru extinderea UE, Gunter
Vurheugen, argumenta: "impresia mea este că cea mai bună cale de a face din
Europa un loc mai stabil, unde referinţele trecutului să dispară cu adevărat este să
mergem înainte cu deplina integrare a continentului european".11
- al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei pieţe deschise şi competitive.
Acest obiectiv dă posibilitatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est care încă suferă
de pe urma moştenirii comuniste, să găsească şi să ofere popoarelor lor cel puţin
opurtunităţi pentru un trai decent.
11
Robert J. Gottman, Europee, nr. 397, Washington, iunie 2000, pg. 19-21.

8
 Teoretic, după cum am menţionat deja, există posibilitatea ca, într-un viitor
previzibil, Uniunea Europeană să cuprindă 27 de ţăti membre sau chiar 28 la un
orizont mai îndepărtat (vezi Harta Nr. 2), dacă luăm în considerare şi Turcia, ţară
candidată care potrivit aprecierilor lui Verhengen, "nu îndeplineşte condiţile
politice pentru a deveni membră UE neîndeplinind nici măcar condiţiile pentru a
începe negocierile".12
La Bruxelles toată lumea percepe problematica extinderii de la 15 la 27 de
membri prin prisma a trei cifre: suprafaţa UE va creşte cu 34 %, populaţia cu 28 %,
iar bogăţia doar cu 8 %. Ca urmare, lărgirea Uniunii afectează şi interesează atât
membri actuali cât şi candidaţii.
Extinderea spre Est a UE va costa, se pare, aproximativ 80 de miliarde de
13
euro , după cum precizează un raport al Ministerului de Externe german. În
document se mai arată că Uniunea nu are de ales, deoarece, ori Vestul va stabiliza
Estul, ori Estul va destabiliza Vestul.14
O dată cu realizarea lărgirii Uniunii în 2007 la un număr de 27 de state, UE,
din punct de vedere politic, va trebui să asigure noile state membre, în principal
state mici ( cu excepţia Poloniei şi României), că vocea lor va fi ascultată şi egală
cu cea a statelor mari ale Uniunii15. Reuşita Conferinţei de la Nisa este parţială,
având în vedere că statele mari sunt din nou avantajate în Consiliu, iar României i
s-au alocat doar 13 voturi în acest organism, în comparaţie cu cele 26 ale Poloniei
şi cele 12 voturi ale Olandei.
Lărgirea Uniunii Europene la 27 de state în 2007 are drept scop principal
extinderea comunităţii de securitate a Uniunii Politice şi Economice create de la
începutul anilor 50. Consider că extinderea comunităţii de securitate a UE va fi un
succes dacă ţărilor din Est li se va oferi posibilitatea de a juca un rol activ şi
important în acest proces, şi mă refer - aici mai ales la Polonia şi România, care vor
fi stâlpii estici ai Uniunii. Prin extinderea către Est, UE va ajunge la Marea Neagră
şi va completa centura de securitate în jurul Iugoslaviei, pentru a asigura
democratizarea acestei ţări şi pacificarea Balcanilor, (Harta nr.2). Întărirea
colaborării la nivel politic între cele 27 de state va dezvolta coeziunea necesară spre
afirmarea acelei, "conştiinţe europene", element atât de necesar pentru asigurarea
securităţii continentului.
Din perspectiva militară, UE va putea să împartă cu noile state membre
sarcinile şi costurile ridicate de implementarea păcii şi asigurarea stabilităţii în
diverse zone de pe continent. România este, în acest sens, un exemplu de partener
şi aliat al UE. Apoi, din punct de vedere social, Uniunea va avea un important
12
Financial Times, Londra, 24 octombrie 2000
13
Cătălina Mihai, Extinderea spre est va costa UE 80 miliarde de euro, în Cronica Română, 18 septembrie 200,
pg. 9
14
ibidem.
15
Idee contrară concepţiilor neocoloniste, privind lărgirea Uniunii Europene.

9
examen de trecut odată ce va primi în "casă" noile state, cu problemele lor legate de
minorităţi. Cazul cel mai interesant va fi al republicilor baltice (harta nr.3), care vor
introduce în UE o largă minoritate rusă, creatoare de mari probleme pe plan
regional. Problemele care se vor ivi o dată cu lărgirea frontierelor UE nu vor fi doar
de ordin economic şi social, ci şi de natură politică.
Se observă faptul că procesul extinderii va perturba raportul actual de forţe
în cadrul instituţiilor europene, care la ora actuală se confruntă cu problema
deficitului democratic. Dintre actualele ţări candidate, o pondere sporită vor căpăta
Polonia (care se va alătura grupului "celor 5 mari") şi România (ţară cu populaţie
medie - 22.356.000, faţă de 82.000.000, ale Germaniei).
O altă problemă majoră pentru cele 6 state fondatoare ale Comunităţii
Europene este candidatura Turciei, pentru care Summit-ul de la Nisa nu a stabilit
ponderea decizională în instituţiile Uniunii.
Această " omisiune se explică dacă avem în vedere populaţia Turciei (67,2
mil. locuitori), care ar plas-o pe locul doi după Germania ( cu 81 locuri în PE, 29
voturi în CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR) fiind înaintea Marii Britanii,
Franţei, Italiei şi Spaniei, ceea ce, bineînţeles, că nu le convine statelor respective.
Rămâne de văzut în ce măsură şi dacă procesul extinderii spre est va mai continua
pe baza premiselor actuale a concepţiilor neocolonialiste?.
Pe altă parte, lărgirea UE la peste 30 de ţări membre, cred că ar crea
probleme deosebite privind birocraţia comunitară şi pune semne de întrebare în
legătură cu eficienţa instituţiilor europene.
Statele UE şi chiar unele candidate la aderare cer creşterea puterilor
Parlamentului European (cum ar fi, de exemplu, dreptul de a adopta bugetul UE,
crearea unei Camere pentru reprezentarea directă a statelor membre sau dreptul de a
alege un Preşedinte al Comisiei etc.), pentru a echilibra prerogativele instituţiilor
UE. Sau, există unele voci care doresc fie o întărire a competenţelor Comisiei 16, fie
la nivelul Consiliului (de exemplu, Marea Britanie).
Creşterea Puterii Parlamentului European " ar putea soluţiona problema
legitimării duale (directă şi indirectă)"17, adică problema deficitului democratic,
astfel încât" extinderea şi integrarea în Uniunea Europeană nu ar mai presupune
nici un risc"18.
La întrebarea dacă: "Uniunea Europeană constituie oare cea mai adevărată
formă de aprofundare şi extindere? Putem răspunde afirmativ, dar cu o condiţie -
nu este vorba despre "orice" aprofundare şi extindere, ci doar "despre acele forme
şi posibilităţi care să "ducă" Uniunea spre un model viabil, capabil a-i permite
îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:

16
Punctul de vedere a lui Romano Prodi.
17
Cezar Bârzea, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, editura Coirint, Bucureşti, 2001
18
Ibidem.

10
 - eficacitate politică (prin aplicarea unei strategii geopolitice)
- eficienţă economică (strategia geoeconomică a Comunităţii
Europene)
- prezenţa semnificativă în sistemul internaţional19 (o lărgire geografică
semnificativă) (harta nr.3).
În concluzie am putea menţiona că Uniunea Europeană va rămâne o "idee
de sinteză" ce răspunde unei concepţii comune, globale şi coerente a procesului de
extindere"20, aprofundare şi lărgire a frontierelor geografice, politice şi economice a
Uniunii Europene.
În final, aşi concluziona că cele trei Comunităţi Europene, de la care am
plecat în această analiză, se prezentau, şi atunci, ca un proces unitar de integrare
politică, realizată prin instrumente economice - constituirea celor trei Comunităţi
Europene: Comunitatea Cărbunelui şi a Oţelului (1951), Comunitatea Economică
Europeană (1957) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice ( 1957). Tratate
diferite, având obiective economice şi instituţii proprii (dar, în acelaşi timp,
comune) şi au beneficiat de personalitatea internaţională distinctă.
Faptul că Uniunea Europeană îşi are originea în proiectele economice ce au
stat la baza constituirii celor trei Comunităţi, nu înseamnă că integrarea europeană
era doar "economică", ea a fost mereu un "fenomen politic" realizat prin
mecanisme economice. Deci, putem argumenta cu certitudine că lărgirea Uniunii
Europene este un scop politic, în sine, realizat printr-un instrument economic şi, de
ce nu, şi prin unul geografic, având în vedere că Uniunea tinde să-şi lărgească
frontierele către întregul spaţiu geografic european. Nu în zadar, Romano Prodi
menţiona înainte de Consiliul European de la Helsinki din 9 decembrie 1999 că:
"pentru a stabili limitele Europei trebuie să privim geografia, să ţinem cont de
istorie şi să decidem politic"21.

BIBLIOGRAFIE

19
Iordan Gh., Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
20
Ibidem.
21
Într-un discurs ţinut la Bruxelles în cadrul unei conferinţe, octombrie 2000.

11
Bulmer S. The European Council, Decision – London, 1987
Making in European Politics
Bărbulescu Uniunea Europeană: aprofundare şi Editura Trei,
Iordan Gh. extindere Bucureşti, 2001
Bârzea Cezar Politicile şi instituţiile UE Editura Corint,
Bucureşti 2001
Guttman Europe, nr. 397 Washington, iunie
Robert. J. 2000
Jinga Ion Uniunea Europeană Bucureşti, 2000
*** Revista: Instituciones Europeas Madrid , 1999
*** Financial Times 24 oct 2000, Londra
*** Cronica Română 18 sept. 2000
Internet www.europe.org.ro/euroatlantic_club
Internet http://docs.yahoo.com/info/terms

12