Sunteți pe pagina 1din 9

Apărarea dreptului asupra mărcii și

apărarea mărcilor
Marca reprezintă acel semn susceptibil de reprezentare grafică, menit să deosebească
produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.
Semnele ce pot constitui mărci sunt, conform Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile
geografice, următoarele: cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele,
elementele figurative, formele tridimensionale și, în special, forma ori ambalajul produsului,
combinaâiile de culori.
Functiile mărcii sunt: funcția de diferențiere a produselor; funcția de monopol; funcția de
concurență; funcția de organizare a pieței.
Dreptul de marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică, ce exercită o
investiţie, un comerţ sau prestează un serviciu. Legea nu impune condiţia desfăşurării activităţii la
data formulării cererii de înregistrare, dar impune condiţia folosirii efective a mărcii înregistrate,
sub sancţiunea decăderii din drepturile conferite de marcă. În cazul persoanei juridice se cere
condiţia specialităţii capacităţii de folosinţă.
Subiectele mărcilor pot fi: subiecte ale dreptului la marcă individuală; subiecte ale dreptului
la marcă colectivă; subiecte ale dreptului la marca de certificare.
Conţinutul dreptului de marcă:
a) dreptul de prioritate (art. 9) – cel ce a efectuat mai întâi depozitul unei cereri de
înregistrare este recunoscut ca titular al mărcii;
b) dreptul de folosire în exclusivitate (art. 45 alin. 1) – permite titularului folosirea în
exclusivitate a mărcii pentru acele produse şi servicii pentru care a fost făcută înregistrarea;
c) expertizarea dreptului de marcă (art. 37) – titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să
se interzică altor persoane deţinerea, oferirea spre vânzare sau comercializare a produselor care
poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerţ de însuşi titularul sau cu
consimţământul acestuia.
Condițiile pentru protecția juridică a mărcii sunt împărțite în două categorii: condiții de fond
și condiții de formă.
Condițiile de fond sunt cele care privesc: disponibilitatea, distinctivitatea, liceitatea.
Condițiile de formă privesc modul de folosire a mărcii. Disponibilitatea se referă la faptul că trebuie
ca marca să nu aparțină altei persoane. Distinctivitatea unei mărci presupune ca respectivul semn să
nu fie necesar, uzual sau descriptiv. Cu alte cuvinte, marca trebuie să întrunească două calități:
originalitate și noutate. Liceitatea unei mărci reprezintă acea însușire a semnului distinctiv de a nu
cuprinde indicații false sau înșelătoare ori de a nu fi contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Condițiile de formă ale protecției mărcilor se referă la modul de folosire a acestora. Astfel,
folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare, pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe
imprimate sau pe documentele ce însoțesc produsele.
Modul de dobândire a dreptului la marcă este, în România, sistemul atributiv, care presupune
prioritate de înregistrare. Cu alte cuvinte, dreptul la marcă aparține acelei persoane care
înregistrează prima un anumit semn distinctiv.
Procedura de înregistrare a mărcii constă în parcurgerea a trei etape:
– depozitul național reglementar – în cursul acestei etape trebuie depusă o cerere de
înregistrare (formular-tip) la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.), redactată în limba
română și având ca obiect o singură marcă. De asemenea, trebuie achitată, într-un interval de 3 luni,
o taxă de înregistrare și examinare a cererii.
– examinarea formală a cererii de înregistrare – în această etapă, cererea este
examinată de către O.S.I.M. în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor stabilite pentru constituirea
depozitului național reglementar. Această examinare durează o lună de la data depunerii cererii și
orice decizie, de respingere sau de atribuire a datei depozitului, va fi comunicată solicitantului în
termen de 5 zile de la emiterea ei.
– examinarea de fond a cererii de înregistrare – odată constituit depozitul și înscris în
Registrul Național al Mărcilor, cererea de înregistrare este supusă examinării în fond de către
O.S.I.M., în termen de 6 luni de la data plății taxei de înregistrare și examinare a cererii.
Această nouă examinare privește: calitatea solicitantului, îndeplinirea condițiilor legale dacă
se invocă un drept de prioritate, motivele de refuz. În cazul în care cererea îndeplinește toate
cerințele legale, O.S.I.M. va decide înregistrarea mărcii și înscrierea în Registrul Național al
Mărcilor, iar într-un interval de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca va fi publicată în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile cerute,
O.S.I.M. va transmite solicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni
pentru a-și susține punctul de vedere sau să-și retragă cererea.
Durata de protecție a mărcii este de 10 ani de la data depozitului național reglementar, ceea
ce înseamnă că, după împlinirea acestei durate, înregistrarea poate fi reînnoită, cu plata taxei
aferente.
Înregistrarea internațională a mărcii se efectuează la Biroul Internațional al Proprietății
Intelectuale. Cererea se adresează administrației tării de origine, iar aceasta va prezenta Biroului o
cerere redactată în limba franceză, în două exemplare. Cererea de înregistrare se înscrie în Registrul
Internațional și după înregistrarea mărcii, Biroul Internațional va emite certificatul de înregistrare
internațională, îl va trimite administrației tării de origine, care, la rândul ei, îl va înmâna titularului
mărcii.
Transmiterea mărcii se poate face prin contract de cesiune sau prin contract de licență. În
ceea ce privește cesiunea, aceasta poate fi totală, când cesionarul dobândește toate drepturile
titularului mărcii, cedentul devenind simplu terț sau parțială, când transmiterea este fracționată, pe
anumite produse ori servicii. Cesiunea cu titlu oneros este supusă dispozițiilor privind vânzarea-
cumpărarea, iar cea cu titlu gratuit – celor privind donația. Sub sancțiunea nulității, contractul de
cesiune trebuie scris și semnat de părțile contractante.
În privința contractului de licență, se vor aplica dispozițiile referitoare la locațiune. Există
mai multe tipuri de licență: de exploatare, de folosire, de reclamă. Într-o altă clasificare, poate fi
exclusivă – când licențiatorul renunță la posibilitatea de a mai acorda licențe, iar licențiatul are un
drept exclusiv de utilizare a mărcii, neexclusivă – când licențiatorul are dreptul de a utiliza ori
transmite marca, iar licențiatul are dreptul de a folosi semnul distinctiv în anumite condiții sau
reciprocă – atunci când părțile din contract iși acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs și
fiecare parte își păstrează dreptul asupra mărcii sale. Licența mai poate fi nelimitată sau limitată, în
funcție de cum titularul beneficiază de exclusivitate pe perioada existenței contractului ori folosința,
deși exclusivă, are anumite îngrădiri.
Stingerea dreptului la marcă are loc din următoarele cauze: renunțarea titularului mărcii;
abandonul mărcii; expirarea perioadei de protecție a mărcii; anularea înregistrării; decăderea
titularului din dreptul la marcă.
Apărarea dreptului la marcă se face pe mai multe căi: administrativă, civilă, penală.
Mijloacele de drept administrativ sunt:
• opozitia impotriva deciziei O.S.I.M.;

• contestatia impotriva deciziei O.S.I.M.;

Mijloacele de drept civil sunt:

• actiunea in daune;

• actiunea negatorie.

Mijloacele de drept penal sunt:

• actiunea in contrafacere;

• actiunea in concurenta neloiala.

Marca este un element esențial al strategiei întreprinderilor: ea face distincția dintre


produsele și serviciile întreprinderii și cele ale concurenței.
Pentru consumator reprezintă cel mai comod mijloc da a recunoaște rapid o categorie de
produse și servicii care i-a fost recomandată sau, pe care experiența l-a determinat să o prefere altor
produse sau servicii de aceeași natură. Pentru întreprindere, marcă reprezintă un mijloc de a cuceri
și a păstra o clientelă. O marcă poate fi opusă altei mărci, utilizată de concurență, numai după
înregistrarea la OSIM.
Solicitantul trebuie să-și aleagă o marcă cât mai atractivă pentru consumator și care să
răspundă condițiilor impuse de lege. Conform legii marca este definită ca un semn susceptibil de
reprezentare grafică servind la deosebirea produselor, sau a a serviciilor, unei persoane fizice sau
juridice, de cele aparținând altei persoane.
Art. 35 din legea nr. 84/1998 precizează faptul că înregistrarea mărcii conferă titularului său
un drept exclusiv asupra mărcii. Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să
interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului:
a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca
a fost înregistrată;
b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca, ori dată fiind identitatea sau
asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru
care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și
riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de cele
pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă
din folosirea semnului, fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de
renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.
În aplicarea alin.2, titularul mărcii poate cere să fie interzise terților, în special următoarele
acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;

b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz,
oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;

c) importul sau exportul produselor sub acest semn;

d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terților să efectueze


actele prevăzute la art.35 alin.2 numai după publicarea mărcii. Pentru acte posterioare publicării
mărcii solicitantul poate cere despăgubiri potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata
despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii.

În cazul în care cererea de înregistrare a mărcii a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la
despăgubiri. Titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane deținerea,
oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele
care au fost puse în comert de insuși titular sau cu consimțământul acestuia. Aceste dispoziții nu
sunt aplicabile dacă titularul probează motive temeinice de a se opune la comercializarea
produselor, în special, când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în
comerț.

Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială:

a) numele sau adresa titularului;

b) indicații care se referă la specia, calitatea, destinația, valoarea, originea geografică,


perioada de fabricație a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, ori alte
caracteristici ale acestora;

c) marca, daca aceasta este necesară pentru a indica destinația produsului sau serviciului, în
special pentru accesorii sau piese detașabile.

Potrivit art. 83 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau


cu amendă de 15 milioane lei:
a) contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a
publicului asupra calității produselor sau serviciilor la care se referă marca ;
b) punerea în circulație, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o
marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care prejudiciază pe titularul mărcii
înregistrate;
c) punerea în circulație a produselor care poartă indicații geografice ce indică sau sugerează
că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică alta decât locul adevărat de origine, în
scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a produsului.
Săvârșirea de către un terț a oricărui act prevăzut la art.35 alin.2, fără consimțământul
titularului mărcii înregistrate, constituie contrafacere.
Nici un act din cele prevăzute la art.35 alin. 2 nu constituie contrafacere dacă a fost efectuat
înainte de data publicării mărcii.
O acțiune în contrafacere poate fi pornită de titularul mărcii, numai după data înregistrării
mărcii în Registrul Național al Mărcilor. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă
a părții vătămate.
Titularul mărcii sau, după caz, Ministerul Agriculturii și Alimentației poate solicita instanței
judecătorești competente să dispună măsura confiscării și, după caz, a distrugerii produselor care
poartă mărci sau indicații geografice prevăzute la art.83.
Pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea faptelor prevăzute la art. 83, persoanele vinovate
pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun. Orice utilizare a mărcilor și indicațiilor
geografice contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială în scopul de a induce
în eroare consumatorii, constituie un act de concurență neloială și se pedepsește cu închisoare de la
o lună la 2 ani sau cu amendă de 15 milioane lei. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Titularul mărcii poate solicita instanței judecătorești să dispună luarea unor măsuri
asiguratorii, atunci când se consideră că există un risc de încălcare de către terți a drepturilor cu
privire la marca protejată și dacă această încălcare amenință să cauzeze un prejudiciu ireparabil, ori
dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă. Măsurile asiguratorii se vor referi, în
special, la încetarea actelor de încalcare a drepturilor și conservarea probelor pentru dovedirea
provenienței produselor sau serviciilor purtând în mod ilicit o marcă protejată. Dispozitiile din
dreptul comun referitoare la sechestrul asigurator vor fi aplicabile și actelor care aduc atingere
drepturilor cu privire la marca protejată.
Pentru ordonarea măsurilor sunt aplicabile dispozitiile art.581 si art.582 din Codul de
procedura civila. Când ordonă măsuri asiguratorii, instanța poate obliga reclamantul la plata unei
cauțiuni, în suma stabilită de aceasta. Instanta va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice
elemente probatorii de care dispune, pentru a dovedi că este deținătorul dreptului ce a fost încălcat,
ori a cărui încălcare a fost inevitabilă. În cazurile în care mijloacele de probă în susținerea
pretențiilor reclamantului se află sub controlul pârâtului, instanța va putea să ordone ca probele să
fie produse de către pârât sub condiția garantării confidențialității informațiilor, potrivit legii.
Instanța va putea ordona reclamantului să plătească toate daunele cauzate pârâtului, ca urmare a
unei exercitări abuzive a drepturilor procedurale cu privire la marca protejată.
Titularul mărcii poate solicita autorului încălcării dreptului, informații imediate privind
proveniența și circuitele de distribuire a mărfurilor ilegal marcate, precum și informații despre
identitatea fabricantului sau comerciantului, cantitatea de marfă fabricată, livrată, primită sau
comandată.
In situațiile prevăzute la art.83, autoritățile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la cererea
titularului dreptului, suspendarea vămuirii la importul sau exportul produselor care poartă mărci.

Brandul este cunoscut în legislația românească sub numele de “marcă”, dreptul asupra
acestuia fiind dobândit și protejat prin înregistrarea la OSIM. Acest lucru însemnă că pentru a
beneficia de protecție, marca trebuie să fie înregistrată (trebuie să fie înscrisă în Registrul Național
al Mărcilor, ținut de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci).
Ca orice regulă, și aceasta are o excepție: marca notorie - care este protejată, chiar dacă nu
este înregistrată. Plecând de la ideea că cei care fac investiții substanțiale în popularizarea unei
mărci merită o protecție specială, s-a născut ideea protejării mărcii notorii chiar în lipsa înregistrării
și chiar cu depășirea clasei de produse sau servicii pentru care este folosită marca respectivă.
În SUA, protecția mărcilor notorii este expres prevazută de lege, protecția acestora depășind
principiul specialității. În sistemul Uniunii Europene și a statelor membre, această protecție a fost
mai confuză la început, doctrina, dar mai ales jurisprudența încercând să găsească cele mai eficiente
mijloace de protecție a mărcii notorii sau care se bucură de reputație. Nu toate statele Uniunii au
acordat o protecție egală în cazul utilizării unor semne identice sau similare cu o marcă notorie în
cazul unor produse sau servicii diferite, protecția nedepășind limitele principiului specialității
mărcii.
Astfel, Curtea de Casație franceză a refuzat cererea companiei Coca-Cola de a obliga firma
pârâtă să înceteze utilizarea faimoasei mărci Coca-Cola pentru tricouri. Doar în câteva țări europene
cum ar fi țările scandinave și Germania a existat o prevedere legală potrivit căreia, dacă un procent
determinat de consumatori aveau cunoștința de o marcă, aceasta reprezenta un criteriu decisiv
pentru ca o marcă să fie considerată faimoasă sau notorie și să fie îndreptățită în consecință la o
protecție extinsă dincolo de principiul specialității.
Recunoasterea institutiei marcilor notorii si a protectiei acestora s-a facut prin Directiva
Consiliului Comunitatilor Europene 89/104 EEC si Regulamentul Marcii Comunitare nr. 89/104,
inregistrarea unei marcii notorii de catre un tert fiind un motiv relativ de refuz sau motiv de anulare.
În România, legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice definește în articolul
3 litera (c) marca notorie ca fiind “marcă larg cunoscută în România la data depunerii unei cereri de
înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere; pentru a se determina, dacă o marcă
este larg cunoscută se va avea în vedere notorietatea acestei mărci, în cazul segmentului de public
vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă li se aplică, fără a fi necesară
înregistrarea sau utilizarea mărcii în România.”
De fapt, nu există o rețetă a mărcii notorii, ci legea enumeră doar câteva criterii de apreciere,
nici unul dintre acestea nefiind absolut:
a) gradul de distinctivitate initială sau dobandită, al mărcii nortorii în România;
b) durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătura cu produsele și
serviciile pentru care o marcă se solicitată a fi înregistrată;
c) durata și întinderea publicității mărcii notorii în România;
d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;
e) gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața românească de către segmentul de public
căruia i se adresează;
În general, se consideră că principalul element de probă în cazul mărcilor notorii îl constituie
sondajul de opinie în rândul publicului, acesta fiind factorul decizional în aprecierea notorietății
unei mărci.
În ceea ce privește însușirea mărcii notorii de a fi larg cunoscută, legea română nu stabilește
o cotă procentuală din cadrul segmentului de public care să cunoască marca, ceea ce înseamnă că
rămâne la latitudinea examinatorilor, respectiv a instanței de judecată să aprecieze în funcție de
probele prezentate dacă o marcă poate fi considerată notorie sau nu.
Ar mai fi de subliniat faptul că notorietatea sau faima unor mărci poate fi câștigată
instantaneu printr-o reclamă agresivă de poziționare, sau ca și acestea poate fi efemeră, adică
limitată în timp sau la o anumită categorie profesională. Progresul mijloacelor tehnice și coborârea
barierelor la folosirea acestora a dus la comprimarea timpilor necesari dobândirii unei reputații
comerciale a unui produs sau serviciu în ochii consumatorilor.
Astfel, deși uneori se întâmplă ca anumite produse/servicii să nu fie comercializate în
România, publicul român poate fi familiarizat cu anumite mărci notorii datorită televiziunii,
internetului sau publicațiilor internaționale (mărci faimoase de mașini cum ar fi Ferrari sau
Lamborghini). Acest lucru înseamnă că deși nu sunt îndeplinite toate condițiile enumerate de legea
mărcilor, mărcile pot fi considerate notorii, fapt recunoscut și în practica judiciară.
Singurii care potrivit legii române pot aprecia dacă o marcă este notorie sau nu sunt Comisia
de Opoziții și Comisia de Reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și
instanțele de judecată (respectiv Tribunalul București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de
Casație și Justiție).
Apărarea mărcilor notorii (neînregistrate) este apanajul titularului acesteia. Oficiul de Stat
pentru Invenții și Mărci sau instanțele de judecată nu pot apăra din oficiu o marcă notorie, datorită
regulii potrivit căreia "cine invocă notorietatea este ținut să o dovedească". În plus, numai titularul
mărcii notorii poate pune la dispoziție Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și instanțelor de
judecată probele necesare demonstrării notorietății.
Acest lucru înseamnă că cei care dețin un „brand” (marcă) trebuie să investească și în
protejarea lui, prin urmărirea Buletinelor Oficiale de Proprietate Intelectuală pentru a observa din
timp dacă cineva încearcă să înregistreze marca respectivă pentru alte produse sau servicii astfel
încât să se poată opune din timp înregistrării lui și folosirii în mod neloial a renumelui mărcii
respective.