Sunteți pe pagina 1din 51

Dreptul consumatorului

1.Evoluţia în dreptul consumatiei


1.1.Observatii generale,
1.2. Era consumismului .Dreptul consumaţiei ca drept de reacţie şi ordine publica de
protecţie.

2. Consumatorul – pentru o primă prezentare.


2.2.Definiţie, încercări legislative.
2.3. Noţiunea de consumator stricto sensu.
2.4.irelevanţa cunoaşterii de către profesionalist a calităţii de consumator a partenerului
contractual.
2.5.Reprezentarea consumatorului printr-un mandat profesionalist.

3.Stabilirea relaţiilor între distributor şi consumator


3.1. Precizări introductive.
3.2. Tipuri de adrese a ofertei de către distribuitor
3.3. Sancţionarea refuzului de a vinde

4.Autorităţile competente cu responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul


protecţiei consumatorului şi cooperarea dintre autorităţile naţionale în acest
domeniu.
4.1. Cadrul juridic privind dreptul consumatorului.
- Ordonanţa privind protecţia consumatorului O.G. Nr.21/1992 republicată 2007
- codul consumatorului Legea nr. 296/2004 ( anterior Legea nr. 425/2006 pentru
modificarea şi completarea codul consumului Legea nr. 363/2005 pentru completarea
unor acte din domeniul protecţiei consumatorilor în vederea respectării angajamentelor
asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană.)
- Legea Nr.148/2000 privind publicitatea modificată de O.G. nr.17/2003 şi O.G.
nr.90/2004, Legea nr.283/2002

5.Forţa contractuală a unor documente publicitare.


5.1.Sediul materiei.
5.2. Principiul coerenţei.Contrazicerea propriului comportament.
5.3.Obligaţia de conformitate.
5.4.Condiţiile în care documentele publicitare le se poate recunoaşte forţa contractuală.

6. Clauze abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.


6.1.Sancţionarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum.
6.2. Timpul de reflexie în formarea contractului de consum.
6.3. Facultatea de retractare – dreptul de răzgândire aparţinînd consumatorului.

7. Contractele de credit pentru consum destinate consumatorilor persoanelor fizice.


7.1.Protejarea consumatorului în operaţiunile de credit . noţiunea de ofertă prealabilă.

1
7.2.Protejarea consumatorului n etapa de executare a contractului.
7.3.protejarea consumatorului în cazurile de supraîndatorare.
7.4.comerţul electronic.
7.5. Încheierea contractelor la distanţă.
7.6. Contractele la distanţă privind serviciile financiare.
7.7.contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale.
7.8.Informarea consumatorilor de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de
schimb valutar.
7.9. Comercializarea pachetelor de servicii turistice.

8.Securitatea generală a produselor.


8.1 Indicarea preţurilor oferite consumatorilor spre vînzare.
8.2.Vînzarea produselor şi garanţiile acestora.
8.3.Compatibilitatea electromagnetică a aparatelor electrice şi electronice.
8.4. Marcajul specific aplicării echipamentelor electrice şi electronice.
8.5. Denumirea, marcarea şi etichetarea produselor textile.
8.6. Regimul materialelor preţioase.

9.Răspunderea producătorului pentru pagubele generate de produsele defecte.


9.1.Răspunderea specială pentru produse cu defecte Cauze de exonerare de răspundere.
9.2. Riscul de dezvoltare .
9.3. Obligaţia producătorului de urmărire a bunului pe piaţă.
9.4. Posibilitatea consumatorului de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii
contractuale sau extracontractuale ori a altui regim special de răspundere.

10 Producţia, circulaţia şi comercializarea alimentelor.


10.1. Imitaţiile de produse alimentare.
10.2. Combaterea efectelor consumului de tutun.

2
1.Evoluţia în dreptul consumatiei

1.1.Observatii generale,
1.2. Era consumismului .Dreptul consumaţiei ca drept de reacţie şi ordine publica de
protecţie.

Noţiunea de dreptul consumaţiei şi mai tîrziu de dreptul consumatorului este


prima dată abordată de Statele Unite ale Americii.
Pericolele generate de societatea de consum au fost denunţate de filosofi precum
Marcuse în „Omul unidimensional” sau economişti precum Galbaraith în „Era opulenţei
„, iar în 1962 Kennedy constată oficial că masa consumatorilor reprezintă în plan
economic , grupul cel mai important din societate. Acesta a fost prilejul prin intermediul
căruia a fost abordată sintagma „dreptul consumatorului” noţiune ce avea să facă o
remarcabilă carieră.
În anii 1970 apare mişcarea consumeristă care avea să cunoască în SUA o
vigoare neobişnuită sub impulsul dat activităţii avocatului Ralph Nader primul care
cîştigă un proces important împotriva Uzinelor General Morors ( prin faptul că denunţă
caracterul periculos al maşinelor fabricate de această firmă).
Un deceniu mai tîrziu , mişcarea consumeristă se extinde şi în Europa occidentală,
iar în 1980 apar primele organisme de ocrotire a consumatorului, dar şi cele dintîi
reglementări legale protectoare.
În franţa prima variantă a codului consumaţiei intră în vigoare în 1993. La nivelul
Uniunii Europene a fost adoptat treptat un program complex de protecţie a
consumatorului prin intermediul Directivei 85/374CEE privind răspunderea pentru
produsele defectuoase, în care domină ideea îmbunătăţirii calităţii vieţii cetăţenilor
uniuni europene şi evitarea pe viitor a catastrofelor alimentare.
Autonomizarea celor trei factori ai spaţiului consumaţiei, respectiv producător
distribuitor şi consumator se identifică de-a lungul timpului sub forma celor cinci etape
cunoscute de societatea umană în evoluţia schimburilor economice.
Prima fază a economiei este cea autarhică sau primitivă , în care producătorul şi
consumatorul se suprapun, fiind una şi aceeaşi persoană, fiecare produce pentru sine şi
consumă ceea ce a creat. Etapa discutată se caracterizează printr-o confuziune a
activităţii de producţie şi a celei de consumaţie, precum şi prin absenţa oricărei activităţi
de distribuţie. ( se consideră că activitatea de distribuţie nu e necesară).

Cea de a doua fază este artizanală , pentru prima dată , consumatorul este o a doua
persoană, căreia i se adresează activitatea de elaborare a producătorului. Disocierea
producţiei de activitatea de consum este posibilă, dar încă nu poate fi vorba despre o
activitate de distribuţie. Relaţia consumatorului cu producătorul se stabileşte cel mai
adesea la iniţiativa primului a producătorului avînd loc „ la comandă” şi respectînd
preferinţele consumatorului care deţine rolul dominant.

Cea de a treia fază este una comercială producătorul şi consumatorul nu se mai află ca
regulă într-o relaţie directă ci sunt puşi în legătură de un al treilea actor distribuitorul.
Apar în faza iniţială vînzătorii ambulanţi apoi cei sedentari. Distribuitorul în acest cadru

3
se limitează iniţial la a fi transportatorul mărfurilor către consumatori , dar devine treptat
un cumpărător în scop de revânzare a bunurilor solicitate sau a bunurilor căutate de
consumator

În cea de a patra fază cea industrială , asistăm la dezvoltarea producţiei apare aşa
numita „ producţie standardizată”- o producţie de masă în privinţa căreia este de remarcat
inversarea originii ofertei, atât iniţiativa stabilirii legăturii comerciale cât şi conţinutul
ofertei aparţin producătorului, care deţine în această fază rolul dominant. Producătorul
depăşeşte starea de expectativă dictată de cererea distribuitorilor şi consumatorilor şi
recurge la o producţie de standard, care se află la sursa „societăţii de abundenţă” şi a
consumismului de mai târziu.
Oferta depăşeşte adesea cererea iar dificultatea majoră încetează să mai fie ceea
de a produce, devenind o problemă de „ a vinde ceea ce s-a produs”. Sistemul abordat
este o argumentare pentru rolul distribuitorului ca şi pentru tragerea semnalului de alarmă
privind poziţia consumatorului care este speculată de producător prin oferte ireale.

Cea de a cincea fază, faza economică este cea consumeristă caracterizată printr-un
exces de produse. Consumatorul în acest sens joacă un rol determinant , exigenţele sale
încep să fie luate în calcul. Nevoia de securitate a produselor şi serviciilor calitate şi
fiabilitate a acestora dar şi reducerile de preţ, ofertele promoţionale, preocuparea
producătorilor şi distribuitorilor pentru „confortul actului de cumpărare” reprezintă prim
planul pentru producător. Pe de altă parte producătorii şi distribuitorii rivalizează pentru
seducerea şi fidelizarea clientelei şi intră într-o concurenţă acerbă ale cărei reguli sfârşesc
prin a fi fixate anumite condiţii de cumpărare. Activitatea de intermediere surclasează
adesea în importanţa actului de producţie iar distribuitorul deţine în numeroase cazuri
„ controlul activităţii producătorului”. În acest caz poziţia cumpărătorului este una de
inferioritate psihologică, informaţională sau economică, în raport cu profesioniştii
comerţului.
Este momentul în care apare dreptul consumatorului un context de norme de drept
civil, comercial, penal, administrativ, şi procesual, dar şi norme autonome, reguli sui
generis.

I.2. Linii de evoluţie în dreptul consumaţiei .

Tehnicile juridice folosite în dreptul consumaţiei , fenomen care apare doar în


societatea de consum, ţin în primul rând de noţiuni concrete de civil şi comercial. Acest
fenomen în faza incipientă îşi începe dezvoltarea abia în sec XIX după cel de al doilea
război mondial cînd societatea de consum este ea însăşi produsul aşa numitei revoluţii
industriale, care a făcut posibilă, producerea şi respectiv livrarea mărfii în exces către
consumator, se trece de la unicat la produsul standard .Acest mod de producţie este
realizat cu costuri mai mici şi favoriza augmentarea nivelului de trai de confort. Obiectele
de folosinţă curentă se transformă în marfă şi produse de serie, valoarea lor de
întrebuinţare dispare treptat lăsând locul aşa numitei valori de schimb originalitatea
obiectelor se schimbă se estompează este înlocuită cu caracterul comun de „ fabricat în
serie”.

4
Unicitatea unui produs casnic, sau fabricarea acestuia după opţiunile
cumpărătorului este taxată drept „ excentritate” şi tinde să izoleze individul de grup, ori
apartenenţa la grup prin gusturi şi la valorile comune ale acestuia este noua religie a
secolului.XX.
Revoluţia industrială a fost aşadar urmată în sec XX de fenomenul revoluţiei
comerciale. Aceasta este centrată pe distribuitori care reuşesc să creeze rezultat din
alianţa metodelor un comerţ modern, rezultat din alianţa metodelor de vânzare noi
(vânzarea pe suprafeţe mari, vânzarea prin corespondenţă, vînzarea telematică, vînzarea
electronică, prin corespondenţă, promoţia vînzărilor şi tehnici eficiente de marketing),
prin intermediul publicităţii, şi atracţiei generată de creditul pentru consum.
Tehnica vînzării speculează timpul limitat al consumatorului, lipsa informaţiei şi
publicitatea excesivă. Atragerea consumatorului este scopul primordial al societăţii. În
faţa unor alegeri atît de variate consumatorul nu dispune întotdeauna de timp şi de repere
pertinente pentru a opta. De unde şi rolul covîrşitor al mesajului publicitar, un produs de
o calitate excelentă. – oferit la un preţ scăzut - se poate dovedi un eşec .
În acest sens dreptul consumaţiei ca drept de reacţie şi ordine publică de protecţie
îşi găseşte necesitatea în societatea contemporană.
În interiorul acestei revoluţii comerciale transformate rapid în consumism pur ,
consumatorul a fost cel mai adesea neglijat, tratat ca un simplu spectator sau mai grav
exploatat ca depozitar al credulităţii naturale.
S- a constatat însă că producţia şi distribuţia în masă prezentau pe lîngă
avantaje şi dezavantaje şi aspecte nefaste:
- produse de proastă calitate sau chiar periculoase,
- exces de publicitate înşelătoare,
- infantilizarea consumatorului prin jocuri şi concursuri cu miză economică,
-servicii post-contractante costisitoare ori ineficace,
-tehnici agresive de vînzare.
Este contextul în care în anii 60 debutează „ mişcarea consumeristă” în SUA şi apoi
in Europa, mişcare care are ca scop protecţia consumatorului. (Sub o altă denumire
informarea şi educarea consumatorulor).
Mişcarea consumeristă a contribuit la luarea în calcul a intereselor consumatorului de
către autorităţile statale dar şi de către profesionaliştii comerţului. În majoritatea ţărilor
Europei occidentale , guvernele au luat în calcul revendicările consumeriste încă din anii
70,80 pe de o parte pentru a oficializa acţiunile acestei mişcări dar şi pentru a institui
măsuri legislative de protecţie a consumatorilor , născîndu-se astfel dreptul
consumatorului . Chiar dacă în multe sisteme de drept a sfîrşit prin a dobîndi autonomie
şi caractere proprii, dreptul protecţiei consumatorului este greu de introdus în categoriile
clasice fiind mai degrabă o prelungire a dreptului comercial.

I.3.Caracteristici

Spiritul şi geneza dreptului consumaţiei i-au impregnat acestuia o puternică


originalitate Este în primul rînd un drept de reacţie contra exceselor societăţii de
consum. Juriştii i-au adăugat ideea unei contestări necesare a autonomiei de voinţă a
libertăţii contractuale şi a individualismului de sorginte liberală ce impregnează
codul civil, pornind de la formula că între profesionist şi consumator există inegalităţi

5
fundamentale în privinţa procesului de negociere a contractului cît şi în planul
dependenţei şi inferiorităţii economice a consumatorului în raport cu comerciantul.
Dreptul consumaţiei sau de protecţie a consumatorului este un drept
esenţialmente imperativ, el este prin natura sa un sistem normativ de ordine publică
izvorît din ideea de ordine publică de protecţie.
Legislaţia dreptului în cauză nu face decît să justifice diferenţa creată în raportul
dintre consumator şi ofertant, diferenţă care se bazează inevitabil prin implementarea
suportului oferit de dreptul obligaţiilor civile, dreptul penal, dreptul comercial şi dreptul
comunitar.
Continua sa expansiune a făcut ca noul drept să întreţină raporturi tot mai strânse cu
zone juridice precum dreptul bancar, dreptul asigurărilor, dreptul concurenţei, dreptul
sănătăţii
Dincolo de interacţiunile indispensabile cu dreptul civil şi cu cel comercial
normele dreptului de protecţia consumatorului sunt complementare celor oferite de
dreptul comun, pe care nu le suprimă nici nu le modifică ci le dublează în ideea oferirii
unui nivel înalt de protecţie juridică. Consumatorul poate opta într-un caz concret fie
pentru plasarea plîngerii în justiţie pe terenul dreptului civil, fie pentru invocarea
normelor consumeriste la instituţiile abilitate.

I.4. Consumatorul –o primă prezentare.

Definiţia consumatorului a implicat indirect formularea unor normative care să


susţină această noţiune. Astfel Codul consumului adoptat prin legea nr. 296/18 iunie
2004 ( urmînd să intre în vigoare în 1 ianuarie 2007) descrie consumatorul şi
consumatorul final ca fiind „ orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în societăţi care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau
servicii în afara activităţii profesionale”
Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorului pentru
pagubele generate de produsele cu defecte nu întrebuinţează ci mai degrabă evită,
dintr-o precauţiune inutilă dictată de dorinţa de a ocroti îndeosebi victimile care nu se află
într-o relaţie contractuală cu responsabilul ( consumatorul este însă o persoană care
utilizează un bun al cărui cumpărător este altul) – termenul de „consumatori”
substituindu-i sintagma „ persoane vătămate sau prejudiciate”.
Legea ne 37/16 ianuarie 2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/
2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/ 1992
privind protecţia consumatorilor reţine- că este consumator „ persoana fizică sau
grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără , dobîndeşte utilizează ori
consumă produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale”.
Potrivit Legii nr. 65 din 16 ianuarie pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, prin
consumator se înţelege „ orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau
comerciale”.
Pentru economişti consumatorul se situiază în zona ultimă a procesului economic.

6
Curs 2

STABILIREA RELAŢIILOR INTRE DISTRIBUITOR ŞI


CONSUMATOR
1. Precizări introductive
Aflat în debutul schimbului de consimţăminte, profesionistul este cel care are iniţiativa
contractării, ceea ce-i permite predeterminarea liberă a condiţiilor în care aceasta va avea loc,
Contractele de consum fiind în larga lor majoritate contracte de adeziune, controlul deţinut de
profesionistul ofertant asupra formulării termenilor de contractare creează un dezechilibru
important între poziţia primului şi cea a consumatorului acceptant.
Superioritatea poziţiei profesionistului - care cunoaşte detaliile relevante cu privire la obiectul
ofertei - se manifestă, principial, ca „superioritate informaţională": sofisticarea crescândă a
produselor, eficacitatea tehnicilor persuasive (tendenţioase) de vânzare - ignorată ori subestimată
de consumator - descriu un spaţiu al „profanului confruntat cu un cunoscător".
Din acest motiv, mai întâi doctrina şi jurisprudenţa (în Franţa), apoi legiuitorul - inclusiv cel
român, iniţial prin dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, modificată - au
imaginat noi figuri juridice, precum obligaţia de informare, obligaţia de consiliere şi dreptul de
răzgândire, pentru a ocroti consumatorul în această etapă a apropierii partenerilor şi a formării
contractelor de consum.

2. Tipuri de adresare a ofertei de către distribuitor


a) Oferta în punctul de vânzare. „Punctul de vânzare" este spaţiul obişnuit de formulare a ofertelor.
Legea nr. 650/2002 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă preferă sintagma „structură de vânzare", pe care o
defineşte (în art. 4) ca fiind „spaţiul de desfăşurare a unuia sau mai multor exerciţii
comerciale". Comerciantul se află în stare de oferta permanentă, ceea ce a permis - prin recursul
judecătorilor la schema clasică a întâlnirii ofertei cu acceptarea - cenzurarea refuzului
profesionistului de a contracta cu consumatorul (cu excepţia „motivelor legitime" de refuz). Este,
totodată, un spaţiu în care poate fi reţinută responsabilitatea delictuală a distribuitorului, privind
siguranţa consumatorului, respectiv responsabilitatea (adesea penală) a consumatorului pentru
săvârşirea unor fapte interzise (de exemplu, schimbarea etichetajului produselor).
b) oferta în afara punctului de vânzare îmbracă fie forma deplasării la domiciliul clientului, fie forma
vânzării la distanţă (în formula tradiţională, a vânzării prin corespondenţă ori în varianta modernă a
comerţului electronic). În special în privinţa contractării la domiciliul consumatorului, este de
remarcat poziţia fragilă a acestuia, confruntat cu un distribuitor înarmat cu un eşafodaj
argumentativ puternic şi aflat în imposibilitate de a compara oferta acestuia cu altele, similare; este
contextul „preferat" al incidenţei unui drept al consumatorului de retractare a consimţământului, întru-
un interval de câteva zile (stabilit de lege).

3. Sancţionarea refuzului de a vinde

A decide în mod autonom cine va fi partenerul contractual ori dacă va exista sau nu un contract
ţine de esenţa libertăţii contractuale. Este vorba, în fond, despre condiţia care face obligatorii
stipulaţiile contractuale: să fie liber consimţite. Când însă ţi se refuză furnizarea apei potabile
pentru locuinţa recent construită ori vânzarea unui analgezic de către farmacia din colt, principiul
libertăţii de a contracta ar primi un înţeles prea aspru. Mai mult, situaţia ar prinde un profil insolit
şi nefericit. întrebarea - temă, formulată în maxima ei simplitate, sună astfel: cum trebuie tratat, vis-

7
ă-vis de trebuinţele fireşti ale consumatorului, refuzul profesionistului de a-i permite accesul în
perimetrul contractelor de consum? Aceasta, câtă vreme consumatorului i se recunoaşte
întotdeauna libertatea nestânjenită de a accepta sau nu oferta comerciantului. Să dispună oare şi
ultimul de aceeaşi libertate ori, dacă nu, cât mai subzistă azi - în privinţa profesionistului - din aşa-
zisa libertate de a contracta?
Interesul particular pe care tema îl prezintă ţine de caracterul de „garant al demnităţii umane"
dobândit de dreptul consumaţiei. În aceasta posibilitate concretă a consumatorului de a avea acces
la bunurile şi serviciile dorite, de a nu-i fi opus un refuz arbitrar, neanticipat şi umilitor, de a duce
o viaţă normală îşi împlântă ultimele sale rădăcini sancţionarea refuzului profesionistului de a
contracta.
Dacă, pentru literatura autohtonă de specialitate, subiectul a suscitat doar un interes relativ
modest, în Franţa doctrina anunţă deja existenţa unei veritabile obligaţii pozitive a profesionistului
de a contracta, ultimul neavând - spre deosebire de consumator - libertatea de a nu vinde.
Avatarurile libertăţii contractuale nu sunt lipsite de spectaculos: pentru comerciant, amintita
libertate s-a transformat - nici mai mult nici mai puţin decât - într-o adevărată obligaţie. Deşi,
după cum cu maliţiozitate s-a observat, în cea mai mare parte a timpului comercianţii sunt ispitiţi
nu de practicarea refuzului de a vinde, ci de exact contrariul
Legiuitorul francez a interzis pentru prima dată oficial refuzul de a vinde în perioada din jurul
anului 1945, văzând în acesta o „poarta deschisă" pentru discriminări anormale şi
„bolnăvicioase" practicate de comercianţi în rândurile clienţilor.
Ulterior, şi în cu totul alt context social şi economic, Ordonanţa din 1 decembrie 1986 a
delimitat refuzul de a vinde opus consumatorilor - interzis prin art. 30 - şi cel intervenit între
profesionişti - prohibit prin textul art. 36 al reglementării franceze. între ultimii, refuzul contractării
este considerat a fi un delict civil, în vreme ce, opus consumatorului, îmbracă forma unei
contravenţii şi se sancţionează cu o amendă cuprinsă între 3000 şi 6000 F.

OBLIGAŢIA DE CONSILIERE.

Observaţii introductive
Spre deosebire de noţiunea cu care se învecinează - cea de obligaţie de informare1 - obligaţia de
consiliere revenind profesionistului în contactul său contractual cu profanul nu a reţinut,
deocamdată, atenţia doctrinei şi practicii judecătoreşti române decât cu titlu precar şi cel mult
sporadic2. Lipsa de interes faţa de analiza consilierii obligatorii a fost, în plus, o marcă a
înţelegerii acesteia ca fiind un simplu apendice al obligaţiei de informare ori, la rigoare, o obligaţie
accesorie unei alte obligaţii principale a profesioniştilor comerţului. O asemenea calificare este
criticabilă, în opinia noastră, motiv pentru care, în cele ce urmează, vom încerca detalierea reperelor
ce pot fi fixate în materia naturii juridice şi obiectului (I) datoriei de consiliere, însoţită de o trecere în
revistă - necesară - a criteriilor de delimitare (II) a amintitei obligaţii faţă de instituţiile juridice

1
Dezvoltată cu suficientă acribie în literatura noastră de specialitate; a se vedea D. Chirică,
Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, în „Revista de
drept comercial" nr. 7- 8/1999, p. 50 şi urm.
2
Consilierea ca datorie civilă este amintită, de exemplu, de I.-F. Popa,
Răspunderea civilă medicală, în „Dreptul" nr. 1/2003, p. 50, în contextul discutării obligaţiei medicului
de a-şi sfătui pacientul „în privinţa tratamentului pe care îl consideră cel mai adecvat".

8
proxime, ca şi de conturarea câmpului specific de aplicare a acesteia (III), pentru a enunţa, în final,
câteva observaţii în privinţa limitelor obligaţiei de consiliere (IV).
O precizare se cuvine, în plus, a fi făcuta: înţelegem să tratăm obligaţia de sfătuire prioritar din
perspectiva incidenţei sale în materia formării contractelor (îndeosebi a celor de consum),
consilierea post-contractare nefiind amintită, aici, decât cu titlu secundar.

2. Natura juridică şi obiectul datoriei de consiliere. Consilierea


— obligaţie de rezultat

Puţine figuri, în dreptul consumaţiei, au rămas la fel de misterioase precum


obligaţia de consiliere. La prima vedere, nimic nu pare să obstaculeze analiza:
conceptul amintit descrie datoria - forjată mai întâi jurisprudenţial – a
profesionistului de a orient alegerea profanului, (îndeosebi) la momentul încheierii
contractului, ori de câte ori este vorba despre bunuri de o tehnicitate sporită. La o a
doua privire, enunţul deconcertează: obligaţia de informare, odată îndeplinită -
întrucât a presupus livrarea unui set de date – ar trebui dublată de executarea
unei a doua obligaţii, cea de „consiliere.
Dacă da, în ce situaţii? Este această „a doua obligaţie" una de mijloace ori una de
rezultat? In fine, întrebarea-tampon: cum rezolvăm cazurile în care
consumatorul, deşi „informat şi consiliat" într-un sens anume, stăruie în
prima sa opţiune, escamotând sfaturile profesionistului şi - procedând astfel – suferăun
prejudiciu devenit ulterior sursă de litigiu? în acest context, nu este limpede ca
lumina zilei că obligaţia de consiliere ar trebui înţeleasă ca o simplă obligaţie
de mijloace? Răspunsul afirmativ pare a fi inclus în întrebare. Credem că nu este
totuşi cel corect, urmând să dezvoltăm, în continuare, argumentele pe care ne
întemeiem opţiunea. Dar întrebarea cea mai stânjenitoare, în materia aici abordată,
rămâne următoarea: dacă admitem existenţa {în special) în perioada
precontractuală, a unei „obligaţii de informare" şi a unei „obligaţii de consiliere",
când începe una şi când sfârşeşte cealaltă? în cazul unuia şi aceluiaşi contract,
implicând o tehnicitate sporită - achiziţionarea unui echipament informatic de
ultimă generaţie, de pildă, ori a unui dispozitiv electronic de alarma şi supraveghere a
locuinţei, care presupune uzul unei instalaţii complicate de emisie-recepţie -
când anume, în ce moment al dialogului pregătitor de contract putem afirma
tranşant: „aici sfârşeşte obligaţia de informare, livrarea acestor date a fost
suficientă pentru a o considera îndeplinită. Natura îndatoririi de sfătuire este
prima obligaţie premergătoare contractului, dar aceasta poate fi livrată şi după
perfectarea contractului prin dezvoltarea unei proceduri de iniţiere a
consumatorului în anumite posibilităţi de abordare a unui produs. Obligaţia de
consiliere are ca obiect întreţinerea şi amplasamentul bunului faţă de poziţia
consumatorului. De cele mai multe ori consilierea acre ca scop orientarea
profanului în materia condiţiilor optime de contractare .
Este contextul în care un autor francez susţinea o teorie care avea să facă o
importantă - şi surprinzător de nemeritată - carieră: obligaţia de consiliere (mai
mult chiar decât obligaţia de informare) ar fi o obligaţie de mijloace. Piesa
centrală în argumentaţia autorului amintit: consumatorul rămâne liber - în orice
moment al dialogului pregătitor purtat cu profesionistul - să valorifice

9
informaţiile primite ori, dimpotrivă, să le ignore în mod deliberat, întrucât
creditorul obligaţiei (de consiliere) este singurul îndreptăţit să decidă în
ceea ce priveşte luarea sau nu în considerare a informaţiei / sfaturilor
primite, nu am putea reţine - în sarcina profesionistului - altceva decât simpla
diligentă de a livra, just şi obiectiv, datele relevante.
Dacă, pe acest eşafodaj tehnic, obligaţia de informare este una de mijloace, cu atât
mai mult ar fi astfel o obligaţie de consiliere. Orientarea consumatorului,
consilierea acestuia - dat fiind gradul de libertate aparţinând destinatarului - nu
ar putea nicicând cuantificată într-un „rezultat" precis. Dacă mă oblig la prestarea
unui serviciu concret - cum ar fi cel de transport de la destinaţia X către destinaţia
Y - când promit, fireşte, un rezultat precis - nu va fi acelaşi lucru cu a fi obligat să
orientez, prin judecăţi de valoare, alegerea consumatorului între mai multe oferte.
Consilierea ar fi o operaţiune psihologică ce - în interpretarea autorului francez
amintit - nu s-ar solda cu un rezultat „palpabil". În consecinţă obligaţia de
consiliere poate fi privită ca o obligaţie de rezultat..
În încercarea de a stabili dacă o obligaţie a fost sau nu executată, conduita
debitorului şi nicidecum cea a creditorului se cuvine a fi luată în calcul. Deşi just că, odată
primite indicaţiile aferente, consumatorul rămâne liber să ţină cont sau nu de sfaturile
profesionistului1, obligaţia de consiliere va fi considerată îndeplinită de îndată ce ultimul a
procedat la enunţarea reperelor informaţionale apte de a-1 orienta pe consumator.
La drept vorbind, nici una din obligaţiile subliniate în dreptul consumaţiei nu pot fi altcumva decât
obligaţii de rezultat. Apariţia obligaţiei de securitate, a obligaţiei de informare, a celei de
conformitate, a celei de transparenţă ş.a. a avut loc tocmai datorită faptului că simplele diligente -
Ia care, în baza bunelor moravuri, moralei colective şi a principiului quasi-universal al bunei-
credinţe, profesioniştii ar fi fost oricum obligaţi prin pârghiile dreptului civil clasic - s-au dovedit
ineficiente şi înşelătoare. întregul eşafodaj ridicat pe pilonii individualismului liberal, ca şi
temperarea acestuia prin resorturile echităţii nu livrează - în dreptul civil clasic3 - decât remedii
imperfecte, greu sau imposibil de aplicat în materia protecţiei „depline" a
consumatorului. Limitele dolului, erorii, violenţei, răspunderii contractuale,
garanţiei pentru viciile ascunse ale lucrului etc. sunt cele care, în final, au „activat"
nevoia de imaginare a unor noi soluţii, inovate şi eficiente.
Relevanţa afirmaţiei: şi obligaţia de consiliere - din aceleaşi pricini ca şi
obligaţia de informare - s-ar dovedi o noţiune superfluă şi lipsită de
reverberaţii practice, dacă am înţelege-o ca pe o simplă obligaţie de mijloace. Nu
mai puţin decât în cazul obligaţiei de informare, consilierea trebuie să fie efectiva şi
reală şi să se materializeze în enunţarea unor judecăţi de valoare pertinente, menite
să orienteze alegerea consumatorului. Nu impactul psihologic al
3
In ciuda unor pronosticuri mai mult sau mai puţin optimiste, „contopirea" dreptului civil cu nou-
venitul drept aî consumaţiei nu a avut loc în cei 35 de ani de când, în Franţa, problema rezolvării „în
termeni juridici" a consumerismului a început să fie abordată constant. Şi nici nu credem că, la rigoare, am
putea asista vreodată la un melanj între cele două. Dintr-o pricină foarte simplă: dreptul civil şi dreptul
consumaţiei fac
aplicarea unor ideologii, filosofii şi psihologii radical diferite. Este suficient să amintim că, în perimetrul
contractelor de consum, profanul este „un major tratat ca un minor", în vreme ce dreptul civil cunoaşte
o abordare antagonică „Majorul minor" care este consumatorul ar fi - pentru civilistul tradiţionalist -
un nonsens absolut...
Încă o precizare: dreptul consumaţiei este, de lege lata, un supradrept (inclusiv în dreptul nostru): de
îndată ce consumatorul alege plasarea litigiului pe terenul legilor speciale consumeriste, profesionistul nu
poate invoca, în respectivul proces (pentru a le opune consumatorului) norme aparţinând dreptului civil,
comercial, al distribuţiei etc. Că este bine sau nu, dreptul consumaţiei se caracterizează prin exclusivitate în
raporturile cu dreptul civil şi comercial.

10
respectivelor enunţuri trebuie să intereseze, ci existenţa lor concretă, posibil de
probat. Misiunea profesionistului este, în sfera acestei obligaţii, nu aceea de a
persuada cu orice preţ consumatorul îndărătnic, ci de a-1 ghida, de a-i îndrepta
opţiunile pe făgaşul pertinent, de a-1 „asista" cu judecăţi de valoare în
demersul său de evaluare a oportunităţii contractării. Atât şi nimic mai mult. Doar că
aceasta înseamnă o obligaţie de rezultat şi nu una de simplă prudenţă şi
diligentă. In această materie, profesionistului nu i se poate cere să fie
„diligent"; lui trebuie să i se ceară să fie eficace.
3. Obligaţia de consiliere ca variantă specială a obligaţiei de
informare
Poate fi considerat determinant ă obligaţia de consiliere, atunci când se încearcă
delimitarea ei de obligaţia de informare stricto sensu. Este relativ constant,
doctrina (franceză) obişnuieşte să definească acesta prin „ruperea" setului de
date transmis consumatorului, pentru „luminarea" consimţământului acestuia. În
acest sens o primă parte a datelor ar avea caracter obiectiv şi s-ar circumscrie
exclusiv prezentării „neutre" a caracteristicilor, limitelor, pericolelor bunului / serviciului
oferit. Obligaţia de informare se consideră a fi îndeplinită de îndată ce acest set de informaţii
obiective sunt aduse la cunoştinţa celui profan. Dacă bunul este de o tehnicitate aparte ori dacă
se pune problema conturării - printr-un al doilea set de anunţuri subiective - a oportunităţii
contractării, apare în scenă obligaţia de consiliere care, în asemenea împrejurări, trebuie să o
dubleze pe cea de informare, prin judecăţi de valoare.
Două obligaţii, în loc de una, pe umerii unuia şi aceluiaşi profesionist, în anumite
circumstanţe. La drept vorbind, adevărul poate fi exprimat şi astfel.
Să luăm cazul celebrei decizii IBM contra Flammarion: în speţă, un ordinator insuficient adaptat
nevoilor unei întreprinderi a dus la dezorganizarea şi bulversarea activităţii acesteia.
Judecătorii fondului au considerat că revenea furnizorului obligaţia de a orienta alegerea
clientului către un echipament apt să execute sarcinile prevăzute şi chiar îndatorirea de a
descuraja opţiunea clientului pentru respectivul aparat, prin punerea sa în gardă cu privire la
eventualele dificultăţi de operare.
Un al doilea caz edificator: în speţă, vânzătorul şi-a informat clientul asupra caracteristicilor (şi
varietăţilor) unui „registrat alimentar" (un soi de vopsea destinată aplicării în interiorul
recipientelor de păstrare a anumitor produse alimentare), dar s-a abţinut să semnaleze - deşi
cunoştea intenţia cumpărătorului de a folosi recipientul pentru păstrarea vinului - că, aplicat
unor asemenea vase, „registratul" imprima vinului un miros şi un gust care-1 făceau impropriu
consumului. Din nou, judecătorii reţin responsabilitatea vînzătorului în temeiul obligaţiei de
consiliere.
În acest sens a se vedea ca ofertantul a dispus de anumite caracteristici faţă de produsul care
urma a fi vîndut dar pentru acesta există şi situaţii de excepţie ... cazul vinului care aliment.

4. Delimitarea obligaţiei de consiliere de obligaţia de informare stricto


sensu
Ceea ce particularizează obligaţia de consiliere este, mai întâi, funcţia sa
specifică: în discuţie este o „obligaţie de orientare", menită să fixeze, (inclusiv) prin
judecăţi de valoare, repere pertinente pentru opţiunea celuilalt contractant,
îndeosebi în privinţa oportunităţii contractării. La un nivel funciar, atât consilierea,
cât şi informarea ţintesc, în fond, la facilitarea formării unui consimţământ avizat,
ceea ce ne-ar putea determina să credem că funcţia celor două îndatoriri este, la
rigoare, aceeaşi. Ar fi o aserţiune credibilă? Da şi nu. Da, pentru că, Ia un nivel bazic,
protejarea consimţământului „părţii slabe" este cea asigurată. Nu, pentru că, Ia un

11
nivel superior al analizei, operaţiunea de consiliere este mult mai complexa decât
cea de informare, dat fiind caracterul neutrii, obiectiv al ultimei .
Orientarea alegerii clientului înseamnă, vrând-nevrând, mult mai mult. Astfel,
instanţele franceze au reţinut constant, în context, îndatorirea notarului public, de
exemplu, de a descuraja încheierea (uneori doar în anumiţi termeni) a unui act
juridic a cărui instrumentare ar eluda dispoziţiile legii ori ar contraveni moralei
publice. In asemenea cazuri, doctrina a vorbit chiar despre metamorfozarea
obligaţiei de orientare a deciziei părţii într-o îndatorire de substituire în locul
celuilalt, pentru a decide. O viziune deloc utopică, Ia urma urmelor: după cum s-a
arătat într-o decizie de referinţă a judecătorilor francezi, profesionistul este dator să
refuze executarea anumitor lucrări, ori de câte ori îi este limpede, în baza
cunoştinţelor sale tehnice, că o decizie conformă opţiunii clientului s-ar solda cu un
rezultat dezastruos. Nimic bizar totuşi, chiar şi pentru un spirit mai puţin
progresist: ar fi inacceptabil să se admită edificarea pe un teren nisipos sau
mlăştinos, de exemplu, ori edificarea unui imobil cu încălcarea unor parametri
tehnici obligatorii ş.a., chiar dacă, procedând astfel, profesionistul se subrogă deciziei
profanului.
Concluzia este surprinzătoare - dacă o privim prin prisma dreptului civil
clasic - şi chiar banala, dacă o analizăm cu un ochi atent: nici unde în istoria
dreptului privat nu s-a susţinut că una din părţile la act ar trebuie să achieseze,
necondiţionat, la propunerile c3leilelte părţi..
Obiectul obligaţiei de consiliere este, aşadar, mai larg decât cel al informării,
întrucât debitorul nu poate renunţa la enunţarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie
să evidenţieze clientului oportunitatea - în plan tehnic şi / sau pecuniar ~ a încheierii
contractului preconizat. O viziune de un roz optimist, dar de care instanţele Franţei
au ţinut seama în mod constant, în ultimele decenii.

5. Câmpul de aplicare al obligaţiei de consiliere, încercare de taxonomie

O eroare care trebuie corectată este obiceiul de a raporta îndeplinirea


obligaţiei de consiliere la furnizarea unor simple informaţii tehnice,
profanului care cumpără un echipament informatic, un material complex, un
micro-ordinator sofisticat şi lista exemplelor poate continua la nesfârşit. Or, buna
executare a datoriei de consiliere nu constă în simpla atenţionare a
cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnice ale unui echipament sau
altul, ci în asigurarea că profanul a achiziţionat un bun corespunzător trebuinţelor sale
concret.4 O tipologie a cazurilor în care obligaţia de orientare există se poate dovedi
utilă din această perspectivă:
a, consilierea circumstanţiată;
4
Este şi motivul pentru care garanţia tradiţională pentru vicii ascunse ar fi aici inoperabilă
- bunul corespunde parametrilor tehnici normali, dar nu este cel potrivit trebuinţelor
consumatorului - ceea ce a şi impulsionat elaborarea, jurisprudenţială şi doctrinară, a unei
obligaţii speciale, cea de consiliere, necunoscută ca atare dreptului privat clasic. De
altfel, în numeroase cazuri, nu ar fi operabilă nici obligaţia de conformitate - întrucât
nu există în contract specificaţii privitoare la uzul special al bunului, avut în vedere de
cumpărător - şi, deci, despăgubirea acestuia nu ar fi posibilă, în absenţa forjării teoretice a
obligaţiei de consiliere. O dovadă în plus că nici unul din conceptele de dreptul
consumaţiei nu s-a autonomizat altfe decât prin învederarea unei funcţii specifice,
neacoperite de noţiunile de drept privat deja existente.

12
Domeniul predilect al obligaţiei de consiliere a fost, la origini, vinderea de
echipamente informatice - care, în urmă cu câteva decenii, surclasau în
complexitate tehnică (orice) alte materiale oferite spre vânzare. însuşi
termenul de „profan" ataşat consumatorului a fost rostit, pentru prima
dată, în contextul contractelor privitoare la domeniul informaticii. Treptat
raţionamentul s-a extins asupra tuturor produselor pentru o mai largă
dezvoltare a pieţei.

Limitele obligaţiei de consiliere

Trebuie stipulat concret cît de mult contează colaborarea cu profanul , în eludarea trebuinţelor
specifice ale acestuia din urmă şi în conturarea oportunităţii contractării? Un client inflexibil ori
unul refractar se cuvine a fi consiliat cu tot dinadinsul?
Cel puţin la prima întrebare, răspunsul nu este deloc simplu. Consilierea trebuie „forţată", cel
puţin uneori; este cazul antreprenorului îndreptăţit să refuze contractarea şi / sau executarea
unor lucrări periculoase ori care ar urma să fie efectuate, la solicitarea clientului, în baza unor
parametri tehnici precari. Aici, disuadarea este sinonimă cu „orientarea" alegerii clientului. În alte
împrejurări, refuzul clientului de a ţine cont de sfaturile cocontractantului nu poate fi cenzurat,
profesionistul fiind chemat să dea curs cererii acestuia de a încheia contractul în anumiţi
termeni. Aşadar, cât de mult poate fi constrâns clientul să accepte consilierea din partea
profesionistului?
a, datoria de colaborare incumbând cumpărătorului;
Este vorba despre o dualitate esenţială a procesului de consiliere: datoria profesionistului de
orientare a alegerii clientului are drept corolar datoria ultimului de a colabora în sensul
definirii trebuinţelor sale specifice şi a obiectivelor pe care intenţionează să le atingă, prin
achiziţionarea acelui bun. Un refuz de colaborare se traduce, cu necesitate, în estomparea până la
dispariţie a responsabilităţii profesionistului.
b) ignorarea legitimă a trebuinţelor cumpărătorului;
De ordinul evidenţei este şi precizarea că obligaţia de consiliere încetează acolo unde începe
alegerea cumpărătorului de a păstra, în mod deliberat, tăcerea asupra destinaţiei pe care urmează să
o imprime bunului. Opacitatea trebuinţelor consumatorului fixează o graniţă de netrecut pentru
încercarea profesionistului de a-i orienta opţiunea. Putem afirma, aici, că nu ar exista o obligaţie de
consiliere? Ignorarea trebuinţelor cumpărătorului de către profesionist trebuie să fie legitimă.
Or, debutul în schimbul reciproc de informaţii aparţine vânzătorului. Acesta din urmă, în baza
specializării sale, este dator să solicite cumpărătorului să-şi precizeze intenţiile şi obiectivele, numai
refuzul ultimului de a comunica asemenea date fiind cel care pune capăt procesului de consiliere. Nu
orice tăcere a clientului, aşadar, ci o tăcere „provocată", o tăcere obstinată va fi cea care stopează -
legitim - executarea obligaţiei de consiliere1.
c. competenţa notorie a cumpărătorului;
Consilierea nu este altceva decât un repertoriu de date „vitale" pentru formarea unui
consimţământ avizat, în ipoteza dezechilibrului informaţional dintre partenerii contractuali. Or,
de o asemenea asistenţă are trebuinţă, în principiu, numai profanul, nu şi cel care împărtăşeşte
comunitatea de specializare cu vânzătorul bunului / prestatorul serviciului.
Şi totuşi... Am spune mai degrabă că vom asista la o estompare a datoriei de consiliere şi nu la o
dispariţie totală a acesteia. Este atenuată consilierea circumstanţiată, nu şi cea solicitată. Aparţine
clientului dreptul de a cere partenerului său să-i orienteze alegerea potrivită, chiar şi atunci când

13
specializarea lor coincide ori când, cel puţin, clientul deţine informaţii de bază în domeniul în care
contractează.
d). cumpărătorul asistat de un consilier profesionist;
Circumstanţial, faptul că clientul a fost asistat la contractare de un consilier
profesionist (un agent de afaceri, un avocat, un expert ori chiar un confrate de-al
cumpărătorului, ultimul fiind el însuşi specialist în domeniu) este de natură să
atenueze - până la dispariţie intensitatea obligaţiei de consiliere a partenerului sau în
respectivul contract.
Ipoteza în care cumpărătorul acceptă deliberat şi în cunoştinţă de cauză să
contracteze în termeni care se pot dovedi inadecvaţi ori chiar periculoşi exclud
posibilitatea acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată pentru angajarea
răspunderii . Refuzul clientului de a da curs sfaturilor primite şi persistarea sa în mod
conştient într-o alegere riscantă constituie o culpă şi este de natură să conducă la
exomerarea cel puţin parţial a partenerului sau contractual. Pe de altă parte dacă
acceptarea riscurilor se concretizeză într-o clauză contractuală expres convenită în
acest sens respectiva stipulaţie valorează Clauza de responsabilitate în privinţa
daunelor materiale rezultînd din culpa ordinară a debitorului
În consecinţă Obligaţia de consiliere este o obligaţie de orientare a alegerii clientului
, ori de cîte ori contractarea se face în termeni periculoşi, deci ilicită, în contrast cu
normele imperative ale legii

Curs 3

14
Obligaţiile părţilor contractante

Aceste obligaţii sunt prevăzute în Codul consumatorului (Legea 296/2004 modificată şi


completată prin Legea 425/2006)

Codul consumatorului , are ca obiect reglementarea raporturilor juridice create între


agenţii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a
serviciilor financiare, asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii, informării lor
complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor
şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive, participării acestora
la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Prevederile prezentului Cod se aplică comercializării produselor noii folosite sau recondiţionate,
şi a serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, destinate consumatorilor, contractelor încheiate
cu consumatorii, regulilor privind publicitatea produselor şi serviciilor, cu excepţia produselor şi
serviciilor care sunt reglementate prin legi speciale, a produselor care se comercializează
ca antichităţi şi a produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, cu
condiţia ca agentul economic săi informeze consumatorul despre aceasta. Actele normative
privind protecţia consumatorilor nu trebuie săi includă bariere în calea liberei circulaţii a
mărfurilor şi serviciilor.

Art. 4. din Codul consumatorului subliniază principalele principii de bază ale protecţiei
consumatorilor. Acestea sunt:

a) contradictorialitatea - presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate pe poziţii


divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu posibila încălcare
a dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor;

b) celeritatea procedurii de cercetare - presupune obligaţia autorităţii competente în


domeniul protecţiei consumatorilor de a proceda, fără întârziere, la cercetarea sesizării
consumatorilor, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege;

c) proporţionalitatea - conform căreia trebuie respectat un raport corect între gravitatea sau
consecinţele faptei constatate, circumstanţele săvârşirii acesteia şi măsura sancţionatorie
aplicată;
d) legalitatea măsurilor propuse/dispuse - presupune că autorităţile competente nu
pot propune/dispune decât masurile prevăzute de lege;
e) confidenţialitatea - obligaţia personalului din cadrul autorităţilor
competente de a păstra confidenţialitatea datelor, actelor, informaţiilor de orice natură, prin a
căror divulgare se pot aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice, care sunt sau pot fi
menţionate în aceste informaţii;
f) recunoaşterea reciprocă - orice produs legal fabricat sau comercializat într-
un stat membru al Uniunii Europene sau în Turcia ori fabricat în mod lega! într-
un alt stat aparţinând Spaţiului Economic European este admis pe teritoriul

15
României, dacă oferă un grad echivalent de protecţie cu cel impus de
normele române.
Statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, are
drept obiective:

a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un


produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa,
sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b) promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
c) accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte şi precise
asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia
pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine
nevoilor lor;
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;
f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de a
se organiza, pentru a-şi expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care Ti priveşte;
g) promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei
consumatorilor şi participarea ia schimburile rapide de informaţii;
h) prevenirea şi combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale
abuzive şi a prestării serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele
economice ale consumatorilor.
Prevederile cuprinse în prezentul Cod sunt obligatorii pentru toţi consumatorii şi
agenţii economici care efectuează acte şi fapte de comerţ, în condiţiile legii.

OBLIGAŢIILE OPERATORILOR ECONOMICI

- Agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care
corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu
consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

- Sunt interzise importul, fabricaţia, distribuţia, precum şi comercializarea produselor falsificate ori
contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot afecta viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor.

- Este interzisă condiţionarea vânzării către consumator a unui produs, de cumpărarea unei
cantităţi impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs sau serviciu. De asemenea,
este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiţionată de prestarea altui
serviciu sau de cumpărarea unui produs.

- Orice vânzare forţată este interzisă. Expedierea unui produs sau prestarea unui serviciu către o
persoană se face numai în baza unei comenzi prealabile din partea acesteia.

- Cheltuielile legate de înlocuirea produselor defecte, de remedierea sau de restituirea


contravalorii acestora vor fi suportate de vânzător şi recuperate de acesta de la producător sau,
după caz, de la importator sau de la furnizorul anterior aflat pe lanţul de distribuţie, dacă prin
contractul încheiat între aceştia nu s-a stabilit altfel.

16
- Orice persoană care are calitatea de producător, distribuitor sau vânzător de produse alimentare
va comercializa numai alimente care prezintă siguranţă pentru consumator, sunt salubre şi apte
pentru consum uman.

- Consumatorii trebuie să primească toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare,


potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor.

- În cazul în care agenţii economici iau cunoştinţă, la o dată ulterioara punerii pe piaţă a
produselor comercializate, despre existenţa unor pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu
puteau fi cunoscute, trebuie să anunţe, fără întârziere, autorităţile competente şi să facă aceste
informaţii publice.
- În cazul produselor identificate sau identificabile cu defecte producătorii şi/sau
distribuitorii au obligaţia de a le retrage de pe piaţă, de a le înlocui sau de a le repara iar în
situaţia în care aceste măsuri nu pot fi făcute într-o perioadă rezonabilă de timp, stabilită de
comun acord între vânzător şi consumator şi fără nici un inconvenient semnificativ pentru
consumator, consumatorul trebuie să fie compensat în mod corespunzător.

- În cazul lipsei conformităţii, astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul
conformităţii produselor, constatate de consumator, acesta are dreptul de a solicita
vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără
plată, cu excepţia cazului în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată.

- Orice reparare sau înlocuire a produselor va fi făcută în cadrul unei perioade rezonabile de
timp, stabilită de comun acord între vânzător şi consumator şi fără nici un inconvenient
semnificativ pentru consumator, luând în considerare natura produselor şi scopul pentru care
acesta a solicitat produsele, în condiţiile legii.

- Guvernul elaborează prevederi privind reguli de securitate şi reguli privind întocmirea


documentelor de conformitate, care asigură că produsele comercializate pe piaţă sunt sigure.

- Ambalajele produselor trebuie să asigure integritatea şi protecţia calităţii acestora, fiind,


totodată, conforme prevederilor legale referitoare la protecţia muncii, mediului şi a securităţii
consumatorilor.

- Operatorii economici sunt obligaţi să comercializeze alimente care:


a) sunt însoţite de documente care le atestă originea, provenienţa şi securitatea, după
caz;
b) sunt manipulate şi comercializate în condiţii corespunzătoare de igienă, care nu
pun în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor şi care respectă normele sanitare în vigoare;
c) nu afectează viaţa şi sănătatea consumatorilor.

- Se interzice comercializarea produselor ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel de


produse şi care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
conform reglementărilor legale în vigoare.

Obligaţiile producătorului:
a) să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum
şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a
unei terţe persoane;

17
b) să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd,
acestea să fie testate şi/sau certificate;
c) să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise sau
declarate;
d) să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la consumatori
produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea
caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea
consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina
neconformităţile respective;
e) să asigure, în cursul procesului de producţie, condiţii igienico- sanitare conform
normelor sanitare în vigoare.

Obligaţiile distribuitorilor:
a) să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile
prescrise sau declarate;
b) să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau consideră că pot fi
periculoase;

c) să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi


producătorul, despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că este
periculos;

d) să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate


de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă
acesta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective;

e) să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile


igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării, depozitării desfacerii, conform normelor
în vigoare.
Obligaţiile prestatorilor de servicii.
a) să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi
proceduri sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd,
acestea să fie testate şi/sau certificate şi să anunţe imediat existenţa pe piaţă
a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;

b)să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor ori interesele economice ale acestora;

c) să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în


contracte;

d) să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de producător,


precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform normelor în vigoare;

e) să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos


prestat.

18
Alte obligaţii ale agenţilor economici sunt:
a)de a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate în
cadrul termenului de valabilitate şi care nu prezintă riscuri pentru viaţa, sănătatea
şi/sau securitatea consumatorilor;

b)de a nu comercializa, în spaţii în care nu pot fi asigurate condiţiile de păstrare


cerute de producător pentru a se preveni perisabilitatea accelerată, produse
alimentare preambalate sau ambalate;

c)de a nu comercializa, în alte condiţii decât cele cerute de legislaţia în vigoare,


produse nealimentare noi, folosite sau recondiţionate, fără a putea fi, acolo unde
este cazul, probate, verificate sau asigurate condiţiile de păstrare cerute de
producător, pentru a se asigura menţinerea caracteristicilor iniţiale ale
produselor;

d)de a nu importa, în vederea distribuţiei cu titlu oneros sau gratuit, produse


periculoase, expirate sau care pot afecta viaţa, sănătatea şi/sau securitatea
consumatorilor prin utilizarea acestora.

Drepturile Consumatorului

- Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:


a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sa securitatea ori să le aducă atingere
drepturilor şi intereselor legitime;

b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicile esenţiale ale produselor


şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai
bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;
d)de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
e)de a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor;
f)de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive conform prevederilor legale
în vigoare;
g)de a nu li se interzice de către un operator economic să obţină un beneficiu prevăzut în
mod expres de lege.
Se interzice vînzarea unui produs sau prestarea unui serviciu din partea operatorilor
economici faţă de un client sau consumator daca acest lucru nu este motivat concret.

FORŢA CONTRACTUALĂ A UNOR

19
DOCUMENTE PUBLICITARE

1. Preliminarii
A vorbi, în dreptul privat român, despre forţa contractuală a unor documente
publicitare poate părea prezumţios şi oarecum exagerat: în varianta tradiţională a formării
contractelor, numai conţinutul ofertei (contopită cu acceptarea) este cel care conturează obiectul
convenţiei astfel create. Or, o constantă jurisprudenţă franceză a ultimilor ani este în sensul
admiterii unei viziuni „lărgite” a textului contractual, pentru a îngloba şi mesajul publicitar, câtă
vreme ultimul a fost suficient de ferm, precis şi complet încât să incite destinatarul la contractare
în respectivii termeni.
Viziunea despre care vorbim este o reverberaţie a solidarismului contractual 5

care pare a fi impregnat dreptul privat francez al ultimelor decenii şi valorifică, în


contextul discutat de noi, principiul coerenţei cu sine însuşi: regula potrivit căreia,
întrucât nimănui nu-i este permis să se contrazică pe sine, în acţiunile / actele sale
succedanee – din pricina confuziei pe care astfel ar putea-o cauza celor care s-au încrezut,
în mod legitim, în respectivul act/fapt – emitentul unui mesaj publicitar ferm şi precis nu
se poate exonera valabil de răspundere, pentru prejudiciul cauzat destinatarului mesajului,
printr-un comportament contradictoriu ulterior. Deşi are izul unei abstacţiuni greu de
sintetizat, principiul coerenţei – şi aplicaţia sa jurisprudenţială cea mai importantă:
„contractualizarea” anumitor documente publicitare – nu poate fi ignorat, în opinia noastră, ca
posibilă sursă de „moralizare” a spaţiului contractual, inclusiv în dreptul nostru, unde
similitudinea de reglementare şi principiile coordonatoare ale materiei contractuale permit un
asemenea „import”. În cele ce urmează, înţelegem să dezvoltăm înţelesul contemporan al
principiului coerenţei în domeniul convenţiilor comerciale (I), scopul conturării unei soluţii
radicale – precum cea de a încorpora în textul contractului anumite documente publicitare:

5
Matricea unui drept privat virtuos şi generos, un templu juridic în interiorul căruia datoria de asistenţă materială,
întrajutorarea şi privilegierea intereselor celuilalt reprezintă principalele coloane. Solidarismul a început prin a fi aplicat
răspunderii civile – contractuale, mai întâi ; delictuale, în final -şi a sfârşit prin a propulsa figuri juridice inedite,
68 68

precum obligaţia de securitate (a), obligaţia de informare (b), obligaţia creditorului de minimizare a propriului
prejudiciu (c) ş.a. Filonul mutaţiei filosofice despre care vorbim este utilitarist: individualismul liberal care a inspirat
odinioară redactarea Codului civil napoleonian lasă locul unei viziuni mai „umaniste”, împăciuitoare, de sinteză –
uneori forţată – între interesele opuse ale părţilor, pentru a le reuni pe terenul unei pacienţe altruiste şi tolerante.
„Părintele” doctrinei utilitariste este Jeremy Bentham, filosof şi jurist născut în Anglia, în 1748. Pentru prezentarea
reverberaţiilor juridice ale acestui curent filosofic, a se vedea P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 49 şi urm., iar pentru o succintă evocare a ideilor lui Bentham, trimitem la P.-Y. Gautier,
Contre Bentham: l'inutile et le droit, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/1995, p. 797 şi urm

20
admiterea şi valorificarea unei obligaţii de conformitate (II) a produsului vândut cu stipulaţiile
contractuale; condiţiile în care documentelor publicitare li se poate recunoaşte – forţat, de către
judecător – forţă contractuală (IV) şi raporturile în care nou-apăruta obligaţie de conformitate
intră cu tradiţionalul viciu de consimţământ al erorii (V).

2. Principiul coerenţei. Contrazicerea propriului comportament: un fine de neprimire


special

Nimic nu este mai necesar decât a fi coerent cu sine însuşi şi, în acelaşi timp, nimic nu
este mai dificil. Poate surprinzător, în dreptul privat recent regula conform căreia „nimeni
nu se poate contrazice pe sine” a primit valenţe inedite. Coerenţa descrie, în perimetrul
dreptului privat, un fine de neprimire special , a cărui substanţă împărtăşeşte comunitatea
6

de fundament cu un alt principiu celebru -nemo auditur propriam turpitudinem allegans.


„Importată” în Franţa pe filiera dreptului comerţului internaţional, din dreptul anglo-
saxon – unde este cunoscută sub denumirea de estoppel -regula coerenţei a fost
aclimatizată relativ uşor la fondul dreptului privat intern, numeroase voci începând să
recunoască în configuraţia sa un veritabil „principiu general al dreptului” 7
. Coerenţa
6
În accepţiunea de mijloc de apărare prin intermediul căruia pârâtul, fără a-şi îndrepta contestaţia către
fondul dreptului, susţine că judecătorul nu are puterea de a examina cererea reclamantului, din pricina
neîndeplinirii uneia din condiţiile dreptului la acţiune.
Partea care, prin susţinerile formulate în cursul procesului, îşi neagă propria conduită intervenită într-un
moment din trecut, este oprită (is estopped) să acţioneze / să se apere (pe acest motiv) în justiţie. Pentru
dezvoltări, a se vedea K. R. Abbolt, N. Pendlebury, Business Law, ed. a VI-a, DP Publications, Londra,
1993, p. 72; A. Levasseur, Les contrats en droit américain, Dalloz, Paris, 1996, p. 47-49. 71 Traseul urmat a
fost acesta: din dreptul roman, unde echitatea aplicată conjunctural înlătura încercarea uneia din părţi de a
nega propriul „trecut juridic”, rezolvarea a fost menţinută în dreptul anglo-saxon (unde doctrina estoppel

7
Regula coerenţei într-o a doua etapă, regula a trecut în dreptul comerţului internaţional, pentru ca, în final, să fi fost
„absorbită” în ultimele două decenii în dreptul comercial intern (francez). Principiul coerenţei nu este însă străin
oricărei aplicări în dreptul român: în materia acceptărilor tacite ale succesiunii (prin acte materiale sau juridice
neechivoce, a căror efectuare a presupus asumarea implicită a calităţii de moştenitor), literatura juridică română a
recurs făţiş la regula protestatio non valet contra actune/factum (expresia latină a principiului coerenţei; infra, nr. 51 şi
urm.), pentru a conchide că, în ipoteza acceptării tacite, renunţarea expresă ulterioară în faţa notarului este ineficace
(„afirmaţia nu are valoare faţă de actele făcute”: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p.
470, nr. 273-5). O comunitate de inspiraţie leagă regula coerenţei de instituţia aparenţei în drept. De altfel, agency by
72

estoppel – un soi de mandat aparent în common law – este una din ipostazierile posibile ale principiului coerenţei, cu
îmbinarea fericită a consecinţelor „aparenţei creatoare de drept”. A se vedea şi Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la
résponsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, nº 3057. Chiar dacă a coincis cu un fapt juridic şi chiar dacă a
73

debutat ca un act juridic, mai înainte de a fi fapt. O ficţiune, fireşte; dar o ficţiune care reaşează elementele realităţii
74

juridice, în pofida configuraţiei acestor elemente în realitatea temporală; repunerea părţilor în starea anterioară,
consecutivă desfiinţării retroactive a actului, nu este decât un efort susţinut de a pune în acord elementele realităţii
materiale cu cele ale realităţii juridice fictive. Pentru detalii: G. Wicker, Les fictions juridiques, L.G.D.J., Paris, 1997,
p. 277 şi urm.; I. Deleanu, Ficţiunile juridice - conotaţii şi încercare de sinteză, în „Pandectele Române - Supliment”
2004, p. 18 şi urm.

21
descrie norma potrivit căreia cel care adoptă un comportament contrar atitudinii şi / sau
susţinerilor sale anterioare este de rea-credinţă, întrucât încalcă încrederea legitimă cu care a
fost investit de către cei asupra cărora s-au răsfrânt reverberaţiile respectivei atitudini.
Consecinţa: negarea interesului său de a acţiona / a se apăra în justiţie pe acest temei.

3. Protestatio non valet contra actum / factum – aplicaţii jurisprudenţiale


Pe scurt, ceea ce aminteşte regula coerenţei este faptul că protestul ulterior nu poate
şterge, din trecutul mai mult sau mai puţin recent, faptul (sau actul) săvârşit de către autorul
negaţiei. La drept vorbind, explicaţia este mai degrabă simplă, decât spectaculoasă şi derivă nu
din aplicarea vreunui mecanism tehnico-juridic complicat, ci dintr-o cerinţă de logică (şi / sau de
fizică): faptul material, brut - întrucât prin survenienţa sa, se detaşează de autor, se autonomizează
– scapă de sub controlul autorului, care nu-l poate retracta cu succes, din acelaşi motiv pentru
care orice eveniment petrecut undeva în trecut nu poate fi „şters” printr-o intervenţie plasată în
viitor.
Cheia soluţiei rezidă – precum în cazul aparenţei creatoare de drept – în credinţa
legitimă cu care comportamentul din trecut al subiectului de drept a fost investit de către un alt
subiect de drept. Încrederea destinatarului atitudinii contrazise este piesa centrală în reprimarea
acestui tip de conduită, în dreptul anglo-saxon: prejudiciul rezultat dintr-o încredere legitimă în
cuvântul dat de celălalt. Prima condiţie impusă reclamantului, pentru a obţine despăgubiri în
temeiul încrederii trădate este aceea de a fi contat efectiv pe promisiunea ce i-a fost făcută şi
de a fi acţionat în consecinţă. O a doua cerinţă a admiterii acţiunii ţine, dimpotrivă, de
conduita promitentului: este necesar ca ultimul să se fi aşteptat în mod rezonabil ca
destinatarul promisiunii să-şi fi fondat opţiunea pe respectivele afirmaţii.
0 O marcă a teoriei promissory estoppel: promitentului nu i se cere să fi urmărit (să fi
căutat în mod activ) să determine – cu ajutorul promisiunii făcute – o anumită cale de acţiune, în
persoana destinatarului. Este suficient să se fi aşteptat ca acesta din urmă să se încreadă în
aserţiunile ce i-au fost adresate. Buna-credinţă este motorul relaţiilor contractuale. Truism,
aproape, dar un truism care nu trebuie să însemne taxarea încrederii drept naivitate.
1 Interesantă, în fine, este modalitatea de evaluarea a daunelor şi intereselor ce se cuvin
părţii trădate, în caz de detrimental reliance . O primă categorie de daune -interese se referă la
75

„valoarea aşteptărilor” (expectation interest); acestea echivalează rezultatul pe care, în chip


rezonabil, destinatarul s-a aşteptat să-l obţină în urma executării promisiunii. O a doua sumă îi
va putea fi acordată pentru acoperirea „încrederii decepţionate” (releance interest – apropiată

22
de ceea ce, pe continent, numim deja cu apelativul de „daune morale” – şi al cărei cuantum este,
în general, mult inferior sumelor acordate cu titlu de expectation interest. Inconstanţa în
comportament are, aşadar, un preţ; ea este posibilă, dar contra cost.
2 Riscul este să vedem în regula coerenţei un simplu exerciţiu de retorică. Or, nu este deloc
astfel, o constantă jurisprudenţă franceză a ultimilor ani făcând cu obstinaţie aplicarea acestui
principiu, în domenii dintre cele mai variate:

-în materia contractelor de transport, în celebra afacere Chronopost, Casaţia franceză


reţinea că încalcă buna-credinţă comerciantul care, deşi în mesajele sale publicitare anunţa că este
un specialist al transportului „rapid şi sigur”, invocă ulterior o clauză exoneratoare de orice
răspundere, în caz de întârziere în livrarea bunului;
-în materia vânzării-cumpărării de imobile, încalcă încrederea legitimă a
cocontractantului vânzătorul care indică în mod fals, în documentele sale publicitare, scutirea de
taxă funciară a terenului pentru o perioadă de 15 ani; un important reper în jurisprudenţa franceză
este cazul Societăţii Centrale alsaciene de mezelărie (CCA), care a achiziţionat de la Societatea G
3 I un număr de 14 spaţii comerciale, într-un ansamblu imobiliar format din 50 asemenea spaţii în
curs de construire, cu destinaţie de complex comercial, decizia de cumpărare fiind motivată de
placheta publicitară a vânzătorului care descria complexul ca fiind unul „modern, complet şi
activ” şi preconiza un număr zilnic de vizitatori impresionant. Ulterior, societatea G 3 I a reuşit să
vândă doar o mică parte din aceste spaţii, din lipsă de cerere, ceea ce a avut un puternic impact
negativ asupra vânzărilor înregistrate de societatea de mezelărie. Ultima a acţionat vânzătorul
imobilelor în judecată, solicitând despăgubiri; cererea sa a fost totuşi respinsă de instanţa supremă
franceză, pe motiv că plângerea ar fi fondată pe un risc comercial inevitabil ataşat activităţii
oricărui comerciant; 8

-este responsabil pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului vânzătorul unui aparat


pentru imprimarea cecurilor care garanta, în documentele sale publicitare, faptul că
8
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 22 octombrie 1996, citată după J. Mestre, Observaion,
în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1998, p. 364. Curtea de Apel Paris, decizia din 10 octombrie 1997, „Le
78

Dalloz. Recueil” 1997, Informations rapides, p. 240. Curtea de Casaţie franceză, camera a III-a civilă, decizia din 17
79

iulie 1996, citată după J. Mestre, Observation, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 1/1997, p. 118. Soluţia a fost
conjuncturală şi „emoţională”; la fel de bine s-ar fi putut raţiona în sensul trădării încrederii legitime a cumpărătorului
în previziunile optimiste prezente în textul plachetei publicitare. Singura problemă ar fi putut fi, mai degrabă, cea a
conţinutului prezumtiv al plachetei (care nu enunţa date precise, ci descria ambiţia constructorului de a edifica un spaţiu
comercial „modern şi activ”); aşadar, documentul ar fi lipsit de forţă contractuală nu pentru că „riscul comercial
aparţine societăţii de mezelărie”, ci din pricina impreciziei afirmaţiilor publicitare.
Rezolvarea instanţei are totuşi izul unui parti-pris: dacă plângerea ar fi fost plasată pe terenul cauzei contractului
(nu neapărat pe terenul dolului, mai greu de dovedit de către cumpărător), soluţia ar fi trebuit să fie radical diferită
(nefiind vorba despre un alea regăsit în preţul de achiziţie); remarcile optimiste ale vânzătorului au fost, fără îndoială,
cele care au determinat achiziţionarea celor 14 spaţii – aspect cunoscut de societatea vânzătoare, care s-a putut aştepta
ca previziunile sale să incite la cumpărare.

23
cecurile astfel imprimate erau infalsificabile; or, societatea achizitoare a fost ulterior
victima a două astfel de falsur;
Situaţia privilegiată de care se bucură, în dreptul francez, principiul coerenţei în practica
judecătorească recentă este atât de evidentă încât, la prima vedere, am putea crede că suntem în
prezenţa unei reguli aflată la adăpost de orice critici. O privire mai atentă surprinde însă
conexiunea fiecăreia din cauzele mai sus amintite cu problema de a „imprima” forţă contractuală
nu oricăror documente emanând de la ofertant, ci documentelor sale publicitare. O întrebare se
ridică, firesc: în ce condiţii mesajul publicitar face parte din corpul ofertei şi în ce cazuri se
situează în afara acesteia? Orice document publicitar constituie parte integrantă din contract,
cu consecinţa angajării răspunderii contractuale a emitentului, în ipoteza neîndeplinirii
promisiunii făcute? Evident, nu. Între publicitate şi ofertă linia de demarcaţie se cuvine să
rămână clară.
.

4. Forţa contractuală a unor documente publicitare – o aplicaţie a principiului coerenţei

A încerca elucidarea unei probleme de teorie prin intermediul aplicaţiilor sale practice
poate părea o metodă nepotrivită, dar cu siguranţă nu mai este de mult timp una originală.
Printre cele mai importante speţe care au pus pe tapet – în practica judiciară franceză –
chestiunea documentelor contractuale şi relaţia acestora cu regula coerenţei s-a numărat
şi aşa-numita cauză a „spaţiului verde. În speţă, soţii G. au achiziţionat prin act autentic,
de la agenţia imobiliară P., o parcelă de teren pentru construit, lăsându-se atraşi de faptul
că, în pliantele publicitare primite de la societatea vânzătoare, însoţite de fotografii,
respectiva parcelă de teren era mărginită, la una din extremităţi, de o porţiune de spaţiu
verde; or, fâşia de pajişte a fost cea care a convins soţii G. să achiziţioneze acea parcelă
de teren şi nu o alta, întrucât, în viziunea cumpărătorilor, casa în care familia urma să
locuiască, să-şi crească copiii şi să se bucure de compania câinelui lor ar fi trebuit să fie,
cu necesitate, o casă mărginită de o porţiune de pajişte.

Posterior contractării, soţii G. constată că – în realitate şi în contradicţie cu menţiunile


cuprinse în pliantele publicitare – fâşia de verdeaţă fusese alipită, topografic, de către agenţia
imobiliară la terenul vecin, neachiziţionat la acel moment de vreun alt cumpărător.
Acţiunea soţilor G. a fost întemeiată, previzibil, pe conţinutul unor documente tradiţional
„extracontractuale”. În plus, şansele lor de a avea câştig de cauză se conturau a fi destul de
precare: porţiunea de verdeaţă nu avea o valoare economică de sine stătătoare; în plus, niciunde în
cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu se făcea vorbire despre vreo obligaţie a
vânzătorului de a preda terenul însoţit de o zonă de pajişte.
La un anumit nivel al înţelegerii speţei, era limpede că, dacă soţii G. au

24
consimţit la cumpărare, au făcut-o exclusiv în virtutea imaginii sugerate în pliant cum că
viitoarea lor casă va fi limitată de un „spaţiu verde”. Dacă ar fi ştiut adevărul
„topografic”, este de presupus că opţiunea lor s-ar fi îndreptat fie către un alt teren, fie
către o altă agenţie imobiliară. Aşadar, formarea contractului ar fi momentul în timp la
care ar trebui plasată discutarea speţei. Consimţământ neavizat, propulsat de o cauză
falsă: nulitatea convenţiei s-ar fi cuvenit a fi constatată. Soţilor G., constatarea nulităţii
absolute nu le putea profita în cauză, întrucât preferinţa lor s-a orientat nu către repunerea
în situaţia anterioară contractării (cumpărătorii erau mulţumiţi, la urma urmelor, de
amplasamentul terenului şi de preţul de achiziţie), ci către obligarea societăţii vânzătoare
la executarea a ceea ce a promis prin pliantele remise: predarea terenului însoţit de fâşia
de verdeaţă dorită de aceştia. Aceasta a şi fost, de altfel, solicitarea cumpărătorilor
adresată instanţei franceze.

Două obstacole s-ar fi putut ridica, în teorie, pentru o asemenea pretenţie. Primul, un
obstacol de ordin material (şi / sau juridic, în subsidiar): aflarea porţiunii de verdeaţă – la
momentul judecării speţei – în proprietatea altui achizitor, împreună cu terenul la care aparţinea,
topografic. În cauză, obstacolul material nu exista: societatea vânzătoare era încă proprietara
terenului la care alipise fâşia verde.
Intră însă în scenă un obstacol tehnic: a condamna vânzătoarea la „dezlipirea”
topografică a fâşiei de pajişte şi la predarea către soţii G. ar fi presupus constatarea existenţei unei
asemenea obligaţii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii G., nimeni neputând fi
obligat să execute obligaţii „contractuale” pe care nu şi le-a asumat în mod liber. O „răspundere
contractuală pentru documente extracontractuale” ar fi fost de neimaginat.
Or, tocmai de angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului aveau imperioasă
nevoie cumpărătorii . Cauza falsă s-ar fi dovedit un remediu indezirabil. Invocarea viciului de
85

consimţământ al dolului ar fi fost – teoretic şi practic – imposibilă întrucât, pe de o parte, soţii G.


– dintr-o pudoare care a exclus euforiile sentimentale fade – nu au denunţat agenţiei, în nici un
moment, motivarea intenţiei de a cumpăra de mobilul – mai mult decât subiectiv – al prezenţei
porţiunii de verdeaţă. Pe de altă parte, manevre dolosive propriu-zise din partea agenţiei
imobiliare nu au existat, aceasta neîncercând atragerea clientului prin intermediul apartenenţei
fictive a fâşiei de pajişte la imobilul vândut (zonă căreia, de altfel, nici nu i-a plasat o valoare
economică aparte, regăsită în preţul de achiziţie). Aşadar, dolul vânzătorului nu putea intra în

25
discuţie, ca temei pentru tripticul de acţiuni pe care, îndeobşte, acesta le oferă celui lezat.
Eroare asupra substanţei? Puţin plauzibil şi total ineficace. Puţin plauzibil
întrucât, în accepţiunea tradiţională a sintagmei, nu s-ar fi putut susţine – nici în cele mai
îndrăzneţe interpretări – că o fâşie îngustă de pajişte (fără valoarea imobiliară intrinsecă)
ar aparţine substanţei unui teren pentru construit. Edificarea unei reşedinţe pe respectivul
teren nu ar fi fost în nici un fel periclitată ori făcută imposibilă de absenţa zonei cu iarbă,
a cărei „utilitate” ar fi fost una, cel mult, estetică. Desigur, în doctrina şi practica
judecătorească de ultimă oră, „eroarea asupra substanţei lucrului” evoluează către o
eroare asupra substanţei contractului”, pentru a îngloba şi mobilele (subiective) care au
animat intenţia de contractare – ca edulcorant pentru cazurile în care dolul propriu-zis, ca
viciu de consimţământ, fie nu a existat, fie ar fi dificil de probat.

Dar „eroarea asupra substanţei contractului” nu este (cel puţin uneori) decât un
eufemism pentru „eroarea asupra cauzei” convenţiei; or, după cum subliniam deja, falsitatea
cauzei – ducând la nulitatea absolută a vânzării – ar fi trebuit mai degrabă evitată, decât invocată,
din punctul de vedere al soţilor G. Probarea viciului de consimţământ al erorii – chiar dacă ar fi
admisă ca posibilă în speţă, printr-un înţeles „diluat” aplicat noţiunii de substanţă – ar împinge
rezolvarea către desfiinţarea (eventual însoţită de daune-interese) a contractului şi nu către o
executare silită – dorită de cumpărători – a predării fâşiei de verdeaţă!
Nici recursul la noţiunea obligaţiei precontractuale de informare ori a obligaţiei de
consiliere nu s-ar dovedi cu mult mai pertinent, dat fiind setul limitat de remedii pe care
neexecutarea acestora le oferă: fie desfiinţarea contractului (acompaniată, la rigoare, de plata unor
despăgubiri), fie menţinerea legăturii contractuale, cu obligarea societăţii vânzătoare la achitarea
de daune-interese. Dincolo de bariera acestor soluţii, instanţei nu îi stă în putinţă să intervină în
contract, modificându-l şi completându-l cu o aşa-zisă obligaţie de predare a porţiunii de pajişte
litigioase.
Punctul nevralgic al rezolvării ar fi, aşadar, „introducerea” în câmpul
contractual a precizărilor cuprinse în documentele publicitare, în baza caracterului
„contractual” al acestora, ceea ce ar face ca obligaţia transferării „spaţiului verde” să nu
mai fie o creaţie a judecătorului, ci o obligaţie voluntar asumată de către societatea
vânzătoare, printr-o veritabilă clauză contractuală în acest sens. Numai că „veritabila
clauză contractuală” despre care vorbim figurase, în speţă, nu în cuprinsul ofertei, ci

26
undeva în textul (însoţit de imagini al) pliantelor publicitare remise cumpărătorilor, în
perioada precontractuală. Or, ultimele erau – prin chiar natura lor – documente
extracontractuale; mai mult, erau mesaje publicitare şi nu înscrisuri constatatoare ale
acordului de voinţe. Instanţa franceză sfârşeşte – ca şi în cazurile mai sus amintite – prin a
recunoaşte forţă contractuală anumitor documente publicitare. Cărora dintre acestea şi în baza
căror condiţii? Vom vedea în cele ce urmează. Deocamdată să notăm un aspect care, în general, a
scăpat atenţiei comentatorilor unor asemenea speţe. Este limpede că, cel puţin în acest caz,
investigarea poziţiei psihologice a reprezentantului societăţii vânzătoare – buna sau reaua-
credinţă a acestuia – ar fi inutilă şi neavenită. Chiar dacă judecătorii ar sfârşi prin a fi convinşi de
bunele intenţii şi, deci, de totala onestitate a vânzătorului, instanţa nu poate trece peste un fapt
vizibil: contractul a avut drept pilon subiectiv (consimţământul nu a fost propulsat de o cauză
-mobil), din punctul de vedere al soţilor G., un singur element (care a şi fost criteriul decisiv de
opţiune) – prezenţa „spaţiului verde” la una din extremităţile terenului. A încerca „salvarea”
legăturii contractuale în absenţa acestui element ar fi, în mod cert, o nedreptate. Soţii G. au dorit
achiziţionarea nu a oricărui teren, ci a unuia (cu caracteristici similare celui predat de agenţia
vânzătoare şi) mărginit de un fragment de pajişte. Dacă extirpăm din corpul contractului acest
pilon, întregul eşafodaj convenţional se prăbuşeşte: nulitatea convenţiei,
Şi totuşi… Cumpărătorii se arată interesaţi nu de desfiinţarea contractului, ci de
menţinerea acestuia şi obligarea vânzătorului la livrarea a ceea ce a promis, în contextul favorabil
în care porţiunea de verdeaţă era alipită topografic unui teren aflat încă în proprietatea agenţiei
vânzătoare. Pentru condamnarea ultimeia la executarea silită a amintitei obligaţii de predare,
trebuie mai întâi să se reţină că promiterea „spaţiului verde” a făcut parte integrantă din clauzele
contractului; de unde şi necesitatea de a investiga în ce condiţii documentele publicitare primesc,
volens -nolens, conotaţii contractuale. Fireşte, dar pe ce temei tehnico-juridic?
5. Obligaţia de conformitate: ţinta ultimă a „contractualizării” unor
documente publicitare
Am observat mai sus că nici unul din remediile plasate pe terenul formării contractului
nu era util rezolvării solicitate de cumpărători. Pe de altă parte, în speţă, societatea
vânzătoare „una afirmă şi alta face”, fără nici o umbră de îndoială: a insera date inexacte
şi fotografii înşelătoare în pliantele publicitare remise clienţilor, aşteptându-se ca aceştia
să-şi fondeze consimţământul pe asemenea date nu poate fi un comportament loial şi,
deci, nu poate fi un comportament scuzabil.

Indispensabil însă, pentru sancţionarea atitudinii contradictorii cu sine însăşi a

27
vânzătoarei, ar fi fost un remediu situat pe palierul efectelor contractului, instanţa
încercând să găsească un fundament tehnic corect pentru condamnarea agenţiei la
executarea silită a obligaţiei de livrare (posibilă, în speţă) a fâşiei de verdeaţă, în
concordanţă cu ceea ce lăsase aceasta să se înţeleagă în documentele sale publicitare.
Acest remediu a fost cel al obligaţiei de conformitate, o figură recent conturată în dreptul
consumaţiei şi a cărei consistenţă ar fi, după mulţi autori, un soi de „fata Morgana”
imposibil de cuprins în tipare.
Noţiunile forjate în dreptul consumaţiei sunt însă simple şi uşor de aplicat; de
îndată ce vor fi altfel, locul lor va fi lăsat altor concepte, mai suple şi mai adecvate
nevoilor consumatorului. Nici obligaţia de conformitate nu face figură aparte, ea având
meritul unei simplităţi -cristal. Conformitatea este formulată ca problemă ori de câte ori,
la momentul livrării bunului, acesta nu respectă specificaţiile contractuale.
Revenind la speţa comentată, se cuvine a fi făcută o precizare. Practic, soţii G.
invocau predarea neconformă a bunului. Or, am reţinut deja că, în interiorul obligaţiei de
conformitate stricto sensu, rolul stipulaţiilor contractuale (exprese şi scrise) este unul
decisiv. Or, precizarea potrivit căreia terenul achiziţionat era mărginit, la una din
extremităţi, de un îngust „spaţiu verde” figura nu în textul contractului,9 ci într-unul din
pliante, aşadar într-un document publicitar. A admite însă încercarea vânzătorului de a-
şi contrazice propriile afirmaţii, în două documente decisive pentru naşterea contractului
(oferta şi documentul publicitar care a servit la elaborarea consimţământului) ar fi fost,
din punctul de vedere al instanţei franceze, în contradicţie cu comendamentele bunei-
credinţe.

Instanţa se decide, aşadar în sensul condamnării profesionistului la predarea conformă

9
Ori al prestării serviciului; nimic nu se opune, funciar, aplicării conformităţii şi în materia serviciilor
contractate de consumatori, în pofida rezistenţei doctrinare (deocamdată) de a extinde conceptul către zona
serviciilor. Se cuvine menţionată recenta adoptare, în dreptul român, a Legii nr. 245 din 9 iunie 2004
privind securitatea general ă a produselor (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 565
din 25 iunie 2004; parţial în vigoare din 1 ianuarie 2005) care, în pofida denumirii – o scăpare a
legiuitorului, în fond – tratează în cuprinsul său nu problema securităţii produselor, ci pe cea a
conformităţii acestora, Capitolul II fiind dedicat enunţării criteriilor legale de evaluare a conformităţii
produselor. Foarte pe scurt, amintim că apelativul „conform” aplicat unui produs sau serviciu poate
îmbrăca mai multe sensuri: conformitatea cu regulile legale imperative (dacă există, în respectivul caz, o
aşa-numită „normare” a produsului) (1); conformitatea bunului / serviciului cu uzanţele profesionale (2);
conformitatea cu prevederile contractuale exprese (3). Ultimul caz surclaseaz ă prin frecvenţă primele două
situaţii într-o măsură atât de mare încât prin „obligaţie de conformitate” stricto sensu (în dreptul francez,
deocamdată, jurisprudenţa română fiind absentă) urmează să se înţeleagă conformitatea cu stipulaţiile
contractuale, care au imprimat lucrului dorit de cumpărător un anumit particularism.

28
a terenului, acompaniat de fâşia de pajişte litigioasă. Ca să procedeze astfel, era însă nevoie de
prezenţa unor stipulaţii contractuale exprese în sensul datorării „spaţiului verde” de către agenţia
vânzătoare. Stipulaţiile cu pricina existau în textul unui document publicitar, fiind de ajuns –
pentru naşterea obligaţiei de conformitate – ca instanţa să decidă că respectivul document
publicitar are forţă contractuală şi că, deci, este un document contractual.
Drumul urmat de raţionamentul instanţei franceze pare sinuos, dar în realitate el este unul
simplu. Apartenenţa anumitor documente publicitare la corpul convenţiei avea drept finalitate
ultimă recunoaşterea unei obligaţii de conformitate pe umerii profesionistului, ceea ce, în speţă,
ar fi permis condamnarea acestuia la livrarea „spaţiului verde”, cu menţinerea totodată a
contractului – dorită de părţi.
Nu există însă aici o totală inversare a realităţii. Documentele publicitare nu pot fi
suprapuse, aprioric şi discreţionar, textului contractual propriu-zis, fără ca, printr-o asemenea
decizie, instanţa să păşească în absurd: publicitatea nu este nici informare (ci incitare la
contractare), nici consiliere (ci persuadare „tendenţioasă”), nici ofertă propriu-zisă (dat fiind
caracterul aluziv, uneori hiperbolic şi imprecis, al mesajului publicitar). O publicitate - ofertă ar fi
un exemplu admirabil de utopism juridic! Când, prin urmare, şi în ce condiţii ne este permis să
afirmăm că anumite documente publicitare au – în pofida destinaţiei şi denumirii lor – nici mai
mult, nici mai puţin decât „o forţă contractuală”?

6. Condiţiile în care documentelor publicitare li se poate recunoaşte forţă


contractuală
Introduse de judecător în ofertă, documentele publicitare devin specificaţii
contractuale – o „trambulină” pentru naşterea obligaţiei de conformitate . Pentru a deveni 90

o10 parte a ofertei, textul publicitar trebuie să „împrumute” caracteristicile actului juridic
10
Pentru detalii, trimitem la J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris,
89

2000, p. 219 şi urm. Interesantă de amintit, în context, este formularea dată de Casaţia franceză motivării soluţiei sale
90

în cazul cecurilor falsificate (maşină de imprimat cecuri, anunţată prin publicitatea furnizorului ca fiind infailibilă:
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 iunie 1997, cit. supra, nr. 8). Instanţa reţinea cu acest
prilej că, livrând o maşină care a permis falsificarea cecurilor astfel imprimate, contrar afirmaţiilor sale publicitare,
furnizorul nu şi-a executat obligaţia de livrare conformă; or, ultima este o „obligaţie de rezultat”.
Corectând apărarea furnizorului, cum că „oricât de bine ar fi conceput şi fabricat, orice aparat comportă cu
necesitate o marjă de imperfecţiune inerentă oricărei realizări tehnice”, Casaţia franceză aprecia în speţă că scopul
urmărit de părţi a fost livrarea unei maşini „perfecte”; or, livrarea oricărui aparat, altul decât unul perfect a materializat
o non-conformitate.
Puţin forţată – la nivelul barierelor logicii – formularea Casaţiei, dacă ne gândim că, urmând acelaşi raţionament,
am sfârşi prin a afirma că „perfecţiunea” convenită prin contract trebuie efectiv livrată, în caz contrar vânzătorul
încălcând obligaţia de conformitate (astfel, un contract având ca obiect „Luna de pe cer” obligă la livrarea chiar a Lunii
– pare să spună, in extremis, decizia instanţei supreme franceze – altfel, predarea eşuează într-o „non-conformitate”)...
Reamintim însă: conceptele dreptului consumaţiei – întrucât aparţin unui supradrept axat pe ocrotirea explicită a „părţii
slabe” – nu se preocupă în exces de limitele logicii ori tehnicii juridice. Supleţea obligaţiei de conformitate

29
al ofertei. Documentul publicitar primeşte valoare contractuală numai în măsura în care
este suficient de ferm, precis şi detaliat încât – integrat ofertei – să angajeze emitentul de
îndată ce există acceptul destinatarului; concluzia va fi identică şi în prezenţa unei
menţiuni de genul „acest document nu este contractual”, importantă fiind precizia
afirmaţiilor publicitare şi impactul acestora asupra formării consimţământului celeilalte
părţi şi nu denumirea atribuită documentului de către emitent. Este esenţial ca
documentele publicitare în discuţie să fi fost remise cocontractantului (comunicate pe
cale directă acestuia), indiferent de suportul material concret: cataloage, broşuri, pliante
etc.; neprielnicia luării în considerare a unor documente care nu se conformează acestei
cerinţe este de ordinul evidenţei: publicitatea prin mass-media sau prin intermediul
afişelor nu poate purta valoare contractuală, ea situându-se în timp înainte de orice
apropiere a părţilor. Mesajul publicitar nu este destinat a informa cu privire la
caracteristicile produsului sau serviciului oferit; finalitatea sa este una mult mai simplă şi
univocă: să atragă atenţia, să convingă şi, în acest demers de prezentare (adesea) emfatică a
produsului sau serviciului său, emitentul mesajului nu poate fi privat de prezenţa oricărei unde de
optimism. De abia în momentul în care autorul mesajului şi persoanele interesate vor debuta în
relaţii concrete, menite să conducă la perfectarea unui contract, profesionistul este chemat să
ofere informaţii pertinente şi detaliate în legătură cu produsul promovat publicitar. Aceasta nu
înseamnă însă că a atrage cu orice preţ atenţia, prin intermediul publicităţii, ar fi o sinecură:
principiul protestatio non valet contra actum / factum şi forţa contractuală pe care, în anumite
condiţii, documentele (iniţial) publicitare o primesc sunt remedii îndeajuns de rafinate pentru
evitarea situaţiilor în care încrederea legitimă în afirmaţiile ofertantului ar fi prilej de abuz, iar
buna-credinţă a partenerului ar fi exploatată drept credulitate.

Ceea ce i se cere, în fond, profesionistului este să-şi pună de acord – cu prilejul


discuţiilor precontractuale – afirmaţiile făcute în mesajul publicitar remis direct
partenerului său cu realitatea materială şi / sau juridică în care efectele contractului

deconcertează, uneori, dar se cuvine să nu îngrijoreze prea tare: într-o celebră speţă privitoare la publicitatea
hiperbolizantă (cazul valizelor de voiaj care rezistă, în clip-ul publicitar, „atacului” unui buldozer şi al unui elefant, dar
care, în speţă, scăpate fiind de către consumator de la etajul I al hotelului, se dezmembrează: alegaţie de publicitate
mincinoasă, Curtea de Casaţie franceză, camera penală, decizia din 21 mai 1984, afacerea Samsonite, citată după J.
Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 129), judecătorii îşi temperează suficient elanul recunoaşterii unui „defect de
conformitate”, pentru a afirma că „bunul simţ” şi o conduită matură (echilibrată, non-credulă) ne orientează, în calitate
de consumatori, pentru a discerne între obiectul „posibil” al contractului şi cel „imposibil”.

30
urmează să intervină. Un clip publicitar, de exemplu, nu va angaja cu forţa unei oferte.
Un document incitativ remis unui destinatar precis, în scopul determinării acestuia să
contracteze, va deveni însă document contractual, în măsura în care afirmaţiile incluse
sunt suficient de clare, precise şi ferme. Documentul trebuie să fi exercitat o influenţă
decisivă asupra formării consimţământului celeilalte părţi11. Se ataşează la condiţiile
menţionate aceea ca partea care se prevalează de documentele publicitare să facă proba
influenţei decisive pe care acestea au avuto asupra formării consimţământului său.
Practica instanţelor franceze indică însă faptul că o atare dovadă este in ce în ce mai uşor
93

admisă şi că eforturile de a „seduce” cocontractantului în faza precontractuală pot deveni


pentru autor izvor de angajament.

Concluzii
În pofida lipsei de interes înregistrate de problema documentelor publicitare în literatura
română de specialitate şi chiar în practica judiciară, chestiuni precum incidenţa acestor
documente asupra obiectului contractului şi forţa contractuală pe care amintitele documente o pot
primi, prin intervenţia judecătorului merită, credem, a fi tratate cu atenţia cuvenită. Din această
perspectivă, practica judecătorească franceză în materie se poate dovedi un important reper,
pentru fixarea condiţiilor în care mesajului publicitar ferm şi precis i se poate imprima forţa
ofertei propriu-zise, în încercarea de a evita orice posibilitate de abuz din partea profesionistului
emitent.
Protestatio non valet contra actum nu este, astfel, decât epifania unei norme a bunei-
credinţe dinamice, care permite angajarea răspunderii (contractuale a ) emitentului, de îndată ce
acesta s-a putut aştepta în mod rezonabil ca alegerile sale publicitare să motiveze substanţial
intenţia de contractare a celuilalt. Încrederea legitimă a partenerului contractual în afirmaţiile
(inclusiv publicitare) emanând de la ofertant nu poate fi exploatată drept credulitate, iar a atrage
cu orice preţ atenţia – prin documente publicitare incitative – nu este o sinecură, nici măcar în
dreptul privat român – mai static şi mai „amorţit” la nivelul inovaţiilor pretoriene decât principala
11
Un enunţ de genul „vând casă prost construită, veche şi afectată de igrasie” ar contrazice însuşi specificul
91

sociologic al comportamentului unui vânzător, arăta, în urmă cu multe decenii, Troplong (De la vente, Paris, 1856,
p. 506), citat după P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Les contrats spéciaux, Litec, Paris, 1997, p. 155. Cerinţa
92

este amintită expres de Muriel Fabre-Magnan (citată după J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contrat, L.
G. D. J, Paris, 1993 p. 649) sub formularea „legitimitatea aşteptărilor creditorului”, apropiată de condiţiile în care, în
dreptul anglo-saxon, promissory estoppel poate fi invocată. În dreptul continental însă, cerinţa este, în bună parte,
superfluă, întrucât nu face decât să reia ideea caracterului ferm şi precis pe care afirmaţiile publicitare trebuie să-l
îmbrace, pentru a deveni o parte a ofertei. Or, întrucât juridic prin „ofertă” se înţelege un set de informaţii complete,
precise, clare şi ferme despre obiectul contractului propus, este limpede că afirmaţiile cu pricina nu pot fi – natura lor –
altfel decât „decisive pentru formarea consimţământului celeilalte părţi”… Supra, nr. 8.
93

31
sa sursă de inspiraţie, dreptul privat francez.

OBLIGAŢIA DE SECURITATE ELEMENT PRINCIPAL AL RĂSPUNDERII


SPECIALE ÎN DREPTUL CONSUMATORULUI

1. Istoric

32
Autonomizarea unei obligaţii speciale de securitate s-a constituit într-un răspuns la o
formă modernă de angoasă: cea legată de relaţia consumatorului cu profesioniştii comerţului.
Obligaţia de securitate apare, în prima sa variantă, în jurul anului 1911, ca fiind o specie de
obligaţie contractuală prezentă ca element esenţial în convenţiile de muncă mai întâi, apoi în cele
de transport de persoane.
De ce era nevoie de o obligaţie contractuală specială? Foarte simplu: pentru că, de pe
poziţia consumatorului creditor al obligaţiei, răspunderea contractuală este mult mai uşor de
antrenat decât varianta delictuală a responsabilităţii civile, ştiută fiind dificultatea cu care poate fi
dovedită culpa, în cazul ultimeia.
În plus, obligaţia amintită urma să fie una de rezultat. Din două motive: pe de o parte,
victima era scutită de proba culpei transportatorului, fiind suficient să dovedească paguba. Pe de
altă parte, a vorbi despre o simplă îndatorire de prudenţă şi diligenţă, în privinţa societăţilor de
transport de persoane, -care îşi propuseseră această activitate ca scop juridic, -ar fi fost un
nonsens şi ar fi plasat victimele accidentelor pe un teren extrem de neprielnic despăgubirilor.
Jurisprudenţa a extins domeniul obligaţiei de securitate asupra tuturor cazurilor
în care victimei i-ar fi fost imposibil să facă proba vinovăţiei comerciantului. Astfel,
obligaţia în discuţie a fost impusă, pe care pretoriană şi uneori legislativă, proprietarilor
ori exploatanţilor de hoteluri, restaurante, piscine, cluburi de echitaţie, săli de spectacole,
cluburi sportive, patinoare, agenţii de voiaj .

Treptat, în dreptul privat francez s-a asistat la o decontractualizare a obligaţiei


de securitate: nu numai contractanţii, dar şi cei care erau terţi faţă de contractul încheiat
cu comerciantul urmau a fi despăgubiţi de către acesta din urmă, în ipoteza prejudicierii
lor prin intermediul produselor defectuoase. Cazul „trecătorului inocent”, ori al rudelor
cumpărătorului de produse, răniţi sau lezaţi într-un alt mod de bunul defect intrau, de
acum, în categoria victimelor cu drept de despăgubire în temeiul obligaţiei de securitate.

2. Răspunderea specială pentru produsele cu defecte. Cauze de exonerare de


răspundere
Ceea ce anticipau instanţele franceze avea să se regăsească, mai târziu, în Directiva nr.
85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului, care îşi propunea, în preambul,

33
instituirea unei răspunderi obiective (detaşate de elementul -culpă), fondate pe defectul
produsului şi nu pe vinovăţia fabricantului şi în acelaşi timp a unei răspunderi imperative (orice
clauză vizând înlăturarea sau limitarea acestui tip de responsabilitate fiind reputată ca nescrisă) . 173

Un element -cheie al reglementării cuprinse în Directivă: Statele -membre erau


obligate se adopte o legislaţie conformă cu prevederile comunitare, dar erau autorizate să
conserve, în acelaşi timp, sistemele de răspundere deja existente.

Răspunderea specială urma să se prezinte:

-un mijloc de protecţie mai eficace şi mai favorabil consumatorilor,

-noi variante de reparaţie a intereselor acestora deja oferite de dreptul naţional.

Consumatorul era cel care, conform situaţiei sale concrete, avea să aleagă între
acţiunile în justiţie „clasice” şi cele oferite de textul Directivei, „transplantat” în sistemul
juridic naţional (De remarcat că, după cum arată expres textul art. 16, Legea nr. 240/2004
privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte
reprezintă o transpunere în dreptul român a Directivei nr. 85/374/EEC. ) Potrivit
Directivei, un produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la care consumatorul
se poate aştepta în mod legitim, definiţie reluată în linii mari de legiuitorul nostru în
textul art. 2 (1) din Lege (Art. 2 (1) lit. d) din Lege: „produs cu defecte -produsul care nu oferă siguranţa la care
persoana este îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de: 1. modul de prezentare a
Deşi fondată
produsului; 2. toate utilizările previzibile ale produsului; 3. data punerii în circulaţie a produsului).
pe orice altceva decât elementul -culpă, răspunderea instituită de Directivă nu era menită
să se transforme într-o „povară” mult prea greu de dus de umerii -şi aşa „fragilizaţi” de
regulile stricte ale regimului concurenţei legale ai fabricanţilor de bunuri.
Responsabilitatea pentru produsele defectuoase este supusă, mai întâi, unei duble condiţii
temporale:
← •pe de o parte, aceasta se stinge la scurgerea unui termen de 10 ani de la data punerii
produsului în circulaţie (art. 11 din Lege) . Un termen criticabil, fără îndoială, -însă doar de pe
176

poziţia consumatorului (întrucât majoritatea pagubelor intervin în practică după expirarea acestei
durate), nu şi din perspectiva fabricanţilor, eliberaţi de răspunderea specială după 10 ani (se ţine
cont, în fond, de faptul că fiecare produs nu este decât rezultatul unei etape, -adesea depăşită mai
târziu, - în evoluţia ştiinţei şi tehnicii);
← •pe de altă parte, acţiunea în reparaţie se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care
victima a luat sau ar fi putut lua la cunoştinţă despre existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii
producătorului (art. 11 din Lege, reluând termenul indicat de Directivă).

34
Problema cea mai delicată a răspunderii „obiective” astfel reglementate a fost cea a
cauzelor exoneratoare de răspundere. Faptele purtând această titulatură sunt expres şi limitativ
enumerate dar, de la prima vedere, juristul este surprins: forţa majoră – cauză tradiţională de
nerăspundere – nu figurează printre acestea. Explicaţia nu este deloc spectaculoasă: pur şi
simplu, autorii Directivei au avut ca model uzanţele dreptului anglo-saxon, unde sunt cunoscute o
serie de cauze de exonerare, apropiate mai mult sau mai puţin de ceea ce, pe continent (în special
în sistemele de drept de inspiraţie romană) numim prin sintagma „forţă majoră” . 178

În esenţă, este vorba despre cauze de nerăspundere relativ uşor de explicat, în


puţine cuvinte şi fără comentarii prea elaborate:

- producătorul nu este răspunzător dacă dovedeşte absenţa defectului în momentul


punerii în circulaţie a bunului sau naşterea defectului posterior acestui moment;

-fabricantul nu răspunde dacă aduce proba faptului că nu el este la originea punerii


bunului în circulaţie, că produsul nu a fost destinat vânzării şi distribuţiei comerciale,
ori că defectul rezultă din respectarea regulilor legale imperative în vigoare.

I se mai dă şansa producătorului să dovedească intervenţia faptei victimei – drept


cauză a prejudiciului (art. 8 din Lege) – ceea ce respectă tradiţia dreptului civil continental, unde
culpa victimei exonerează de răspundere. Nu trebuie, totuşi, să ne lăsăm înşelaţi de termenii
folosiţi: în fond, foarte rar s-ar putea ajunge la exonerarea totală a producătorului pe acest temei,
odată ce defectul există; mai degrabă, către o diminuare a răspunderii trebuie să ne orientăm aici.
Cauzele de neimputabilitate au fost expres şi limitativ arătate în textul art. 7 (1) lit. a) – d) şi f)
din Lege. În esenţă, vorbim aici despre două tipuri de cauze de neimputabilitate:

(a) Cauze de neimputabilitate a prejudiciului, însumând următoarele situaţii:

-nu producătorul este cel care a pus bunul în circulaţie (art. 7 (1) lit. a) din Lege).
Foarte pe scurt, lucrurile stau astfel: în baza unei prezumţii simple, producătorul este considerat
– până la proba contrară, adusă de acesta – a se afla la originea punerii bunului în circulaţie.
Noţiunea „punerii în circulaţie” a unui produs trimite la desesizarea voluntară de bun, ceea ce
înseamnă că, ori de câte ori intrarea în posesia produsului a avut loc fără consimţământul
fabricantului, ultimul va fi exonerat de răspundere. Ipoteze ale ivirii acestui caz în practică pot
fi, de pildă: cazul prejudicierii unui angajat al producătorului, de către un produs defectuos, mai

35
înaintea punerii lui în circulaţie; cazul în care paguba intervine în contextul în care, odată depistat
viciul, fabricantul a încredinţat bunurile unei societăţi specializate, pentru a fi distruse, iar aceasta
le pune în circulaţie fără ştirea sa etc.

-produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă


formă de distribuţie în scop economic (art. 7 (1) lit. c) din Lege).

Prevederea legală vizează, de exemplu, cazul bunurilor destinate exclusiv


procedurilor experimentale, dar nu şi pe cel al eşantioanelor gratuite oferite pentru
atragerea, fidelizarea ori recompensarea clientelei.

Doar o observaţie, odată ajunşi în acest punct: Legea reia, pe segmentul cauzelor
exoneratoare de răspundere, prevederile Directivei C.E.E. din 25 iulie 1985 privind răspunderea
pentru produse defectuoase; or, textul Directivei este uşor ambiguă: cazul în care produsul nu a
fost destinat distribuţiei comerciale nu este o veritabilă cauză autonomă de neimputabilitate, ci
doar o variantă a ipotezei în care producătorul nu a pus produsul în circulaţie – deja vizată de art.
7 lit. a) din Directivă (respectiv art. 7 (1) lit. a) din Legea română). Deşi reduntant, textul lit. c)
vine să atragă atenţia – în mod util, poate, -asupra uneia din modalităţile concrete ale ivirii cauzei
de neimputabilitate prevăzute deja la lit. a).

(b) cauze de neimputabilitate a defectului. Două situaţii pot fi aici încadrate:

-defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din cauze neimputabile
producătorului (art. 7 (1) lit. b) din Lege). Din nou asistăm, şi în acest caz, la solicitarea unei
probe din partea producătorului, care să ţintească la răsturnarea prezumţiei simple de
imputabilitate a pagubei. Misiunea fabricantului nu este deloc facilă, pentru că, pe teren probator,
el va trebui să arate că defectul nu îşi are originea în sfera sa de producţie.
Textul legal nu lasă loc pentru dubii: dacă se poate aprecia că defectul ce a cauzat
paguba s-a născut ulterior punerii bunului în circulaţie, fabricantul produsului nu va fi ţinut
responsabil. Situaţii practice de intervenţie a acestui caz de nerăspundere pot fi, de exemplu, cele
în care defectul apărut este rezultatul greşitei manipulări sau transportări a bunului, de către
distribuitor sau transportator.
Redundant, pe alocuri, dar şi inconsecvent este şi cazul de neimputabilitate a pagubei

36
prevăzut la lit. b). Şi aceasta, întrucât implică adesea dovada intervenţiei unei cauze străine (fapta
victimei, fapta unui terţ), la care trimite oricum art. 8. Utilitatea textului legal poate fi salvată,
eventual, prin prisma faptului că acest caz exonerator intervine uneori şi în absenţa faptei
victimei: ipoteza viciilor apărute în cursul exploatării normale a bunului este şi ea aici vizată.

-paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările


emise de autorităţile competente (art. 7 (1) lit. d) din Lege). Această cauză de nerăspundere are,
totuşi, un teren de aplicare extrem de strict. În următorul sens: nu este suficient ca produsul să fi
fost fabricat cu respectarea normelor legale imperative existente ori să fi făcut obiectul unei
autorizaţii administrative. Este, în acelaşi timp, necesar ca producătorul să fi monitorizat (în cei
zece ani de la punerea bunului în circulaţie la care face trimitere textul art. 11) evoluţia bunului pe
piaţă şi apariţia posibilelor defecte. Supravegherea urmată de retragerea bunului de pe piaţă, odată
intervenite în practică efectele nocive ale produsului şi de avizarea prin mass-media a
consumatorilor asupra riscurilor atrase de achiziţionarea produsului compromis.
Rezumând, constatăm că Legea face implicit vorbire, -pe modelul Directivei europene –
despre două prezumţii simple aplicate producătorului: o prezumţie de imputabilitate (raportul de
cauzalitate dintre prejudiciu şi defectul bunului s-ar datora, până la proba contrară,
producătorului, întrucât a ţinut de voinţa sa) şi o prezumţie de implicare (raportul de cauzalitate
– înţeles în sens material – între pagubă şi defectul produsului intervine datorită activităţii
producătorului).
Textul Directivei debuta cu următorul postulat: răspunderea pentru produse este o
formă obiectivă de răspundere, detaşată total de elementul – culpă şi independentă de orice
element subiectiv ţinând de starea de conştiinţă a producătorului.
La prima vedere, lucrurile sunt limpezi: s-a vrut o răspundere „garantată”, un
soi de socializare a răspunderii, sensibilă la interesele consumatorului, la angoasele şi
ezitările acestuia. ( Speţa : cazul thalidomidei, medicamentul pus pe piaţă fără a se fi
aşteptat investigarea posibilelor efecte nocive şi naşterea unor copii cu malformaţii, de
către toate femeile însărcinate care l-au consumat, a fost – poate – semnalul de alarmă cel
mai puternic tras vreodată pe continent, în materia produselor defectuoase. ) În acest sens
cineva este chemat să răspundă, chiar dacă despre un vinovat – în termeni clasici, -nu se
poate întotdeauna vorbi. Aminteam, mai sus, despre ponderea pe care o deţine vinovăţia
producătorului în angajarea răspunderii sale speciale. Nu se mai pleacă, precum în cazul
răspunderii civile clasice, de la dovada culpei profesionistului. Victimei nu i se solicită o astfel de

37
probă, imposibil de adus în practică împotriva fabricantului. Ultimul este prezumat a se fi aflat în
culpă, lui revenindu-i sarcina de a se dezvinovăţi, prin probarea uneia din cauzele de
neimputabilitate enumerate limitativ de art. 7 (1) din Lege. Aceasta înseamnă, până la urmă,
„caracterul obiectiv” al răspunderii producătorului, amintit în debutul Directivei: profesionistul
este prezumat a fi în culpă, până la dovada contrară, care îi incumbă. Or, se ştie deja: „prezumţia
de culpă” indică o formă de răspundere în interiorul căreia vinovăţia nu joacă decât un rol minor
(cel puţin în prima fază, cea în care prezumţia nu este încă răsturnată). Iar aceasta, numai o
răspundere subiectivă nu poate fi şi totuşi adăugarea unor cauze de nerăspundere care, aproape
toate, sunt şi cazuri de neimputabilitate „alterează” caracterul obiectiv al răspunderii în discuţie.
Rezultatul este, după cum aminteam, o răspundere semi-obiectivă, semi-subiectivă. Nu trebuie
uitat: răspunderea producătorilor instituită de Directivă.

3. Riscul de dezvoltare sau în dreptul clasic riscul contractului

Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte, atunci când face vorbire despre împrejurările speciale în care
producătorul este exonerat de răspundere, enumeră la lit. e) şi cazul în care „nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis
depistarea defectului în cauză”.

Jurisprudenţa franceză numeşte această situaţie „risc de dezvoltare” şi îi consacră o


detaliere nuanţată şi atentă a elementelor definitorii. În dreptul nostru, noţiunea a fost
reglementată legal încă din anul 2002. Prin amintita noţiune s-a înţeles uneori un „risc societar”,
respectiv un „risc inevitabil în condiţiile progresului tehnic”, ceea ce o apropie nepermis – în
opinia noastră – de situaţia riscurilor contractuale şi de cea a riscurilor proprietăţii.
Confundarea riscului de dezvoltare cu „suportarea unui prejudiciu” ori cu „plasarea costurilor pe
umerii persoanei răspunzătoare” ne îndepărtează de esenţa acestei noţiuni. Riscul de dezvoltare
descrie, în viziunea noastră, un defect aparte al bunului, a cărui existenţă nu este acoperită de
răspunderea specială reglementată de lege.
Mulţimea variantelor în care amintita „cauză exoneratoare de răspundere” apare în
practica dreptului consumaţiei poate descumpăni spiritele prea ordonate. Acest risc de dezvoltare
apare pentru că „stadiul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii în circulaţie a
produsului” are, adesea, înţelesuri diferite la nivel mondial şi la nivel local (regional sau
naţional), la nivelul ramurii de producţie şi la nivelul atins de cercetarea ştiinţifică în general.

38
Care dintre acestea va fi luat în calcul, ca bază pentru anihilarea răspunderii producătorului? Iată
doar una din întrebările ce pot servi drept călăuze în ideea pe care ne-o facem despre riscul de
dezvoltare.
Directiva în materie (iar în dreptul nostru, lit. e) a art. 7 (1) din Lege) prevede
exonerarea producătorului în temeiul a ceea ce se numeşte generic „risc de dezvoltare”.

Chestiunea riscului de dezvoltare a fost una dintre cele mai discutate cauze de exonerare,
la momentul elaborării Directivei. La urma urmelor, era vorba despre a lipsi victima de
despăgubire, ori de câte ori defectul a fost în mod obiectiv scos în evidenţă la momentul punerii
bunului în circulaţie. Indecelabil absolut, din ce pricină? Din cauza cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice insuficiente la momentul amintit. S-a dovedit că utilizarea acestei cauze de exonerare
poate să implice existenţa unui risc care să fie plasat în sarcina producătorilor iar în acest sens
-reglementarea ar putea atrage ruina economică a întreprinderilor (dat fiind numărul mare de
procese în care este de presupus că producătorii ar fi antrenaţi) ori ar timora, iremediabil, crearea
de produse noi şi punerea lor în vânzare pe piaţă. Progresul ar stagna; or, după cum se ştie, orice
lipsă a evoluţiei se traduce rapid într-o involuţie. ( ipoteză susţinută de Germania din statele UE)
În acest sens Franţa susţine o nouă ipoteză, care contracarează afirmaţia Germaniei,
experimentarea produselor noi direct pe consumatori ar antrena victimizarea acestora în proporţii
îngrijorătoare. Dacă întreprinderile trimit produse pe piaţă în pofida nedescoperirii tuturor
efectelor adverse, o fac pentru a obţine profit. Cei care acţionează astfel, însă, trebuie să se arate
pregătiţi a suporta financiar riscurile ce decurg de aici.
Prevederile Directivei în materia riscului de dezvoltare sunt, finalmente,
rezultatul unui compromis: riscul va fi suportat de consumatori, însă acestora le rămân la
îndemână, ca soluţionare practicile pentru aceste situaţii din drepturile naţionale.Toate
Statele membre aveau să admită exonerarea producătorilor pe acest motiv, cu excepţia
Luxemburgului şi a Finlandei. Cât despre Franţa, a fost ultima ţară care a transpus în
dreptul intern textul Directivei. În cele din urmă, avea să admită şi ea riscul de dezvoltare
ca pricină de nerăspundere, printr-o lege din 19 mai 1998. Nu pentru că bagajul
argumentativ adus împotriva riscului de dezvoltare ar fi fost, între timp, perimat. Ci
pentru că, după foarte multe discuţii, protecţia consumatorilor a trebuit a fi conciliată cu
regulile concurenţei întreprinderilor comunitare. Pentru a nu crea un serios handicap
producătorilor interni, în raport cu cei ai celorlalte State membre, Franţa a decis alinierea

39
în materie la normele aplicabile ţărilor vecine. Nici pentru prima, nici pentru ultima oară,
concurenţa dintre comercianţi avea să surclaseze în importanţă nevoia de ocrotire a
consumatorilor…

Definirea termenului de risc de dezvoltare

Prin „risc de dezvoltare” se înţelege defectul unui produs, existent la momentul


punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător, datorită
nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din acel moment.
Citite atent, rândurile definiţiei demonstrează strădania autorilor Directivei din 1985 de
a permite rezolvarea, de o manieră pertinentă, a problemei distribuirii riscurilor inerente
producţiei moderne, în aşa fel încât consecinţele economice ale răspunderii producătorilor să nu
fie ignorate, dar nici interesele consumatorilor să nu fie sacrificate, cu orice preţ, pe altarul
progresului tehnic. Sub veşmântul unei metafore, „riscul de dezvoltare” scoate la rampă nu o
cauză aparte de exonerare de răspundere, ci un anumit tip de defect care, odată prezent, exclude
răspunderea fabricantului, pentru simplul motiv că situaţiile cu pricina nu intră în cercul
ipotezelor prevăzute de lege ca atrăgând răspunderea specială pentru produse.
A fi un „risc de dezvoltare” este, pentru un defect al bunului pus în circulaţie,
sinonimul unei situaţii excluse prin lege de la supunerea sub regimul răspunderii
obiective. Fiind o situaţie „de serie”, o adevărată instituţie, riscul de dezvoltare propune o
viziune cu totul singulară despre statutul consumatorului lezat: el se vede condamnat la a
suporta povara financiară şi/ sau psihologică -a daunelor posibile ori deja produse (şi a
angoaselor astfel declanşate), fără a o putea transfera pe umerii profesioniştilor
comerţului. Aceasta, câtă vreme stadiul tehnicii şi al ştiinţei de la epoca punerii în
circulaţie a bunului asfixia orice posibilitate de decelare a efectelor negative.

Demonstraţia îşi are logica sa, numai că nu toate ipostazele practice ale unui astfel de
defect au un impact identic. Una este punerea în pericol a sănătăţii ori vieţii unei persoane, prin
intermediul unui medicament toxic (ce ar putea antrena decesul, mutilarea ori infirmitatea
permanentă a consumatorului), de exemplu şi alta este prejudicierea persoanei prin distrugerea
unor bunuri, din pricina exploziei unui aparat electric defect din fabricaţie. Până la un punct, miza
psihologică va cântări foarte greu, în primul caz, şi va fi mai puţin presantă în cel de-al doilea. De

40
la un punct încolo, însă, orice defect imputabil producătorului ar trebui să permită angajarea
răspunderii sale.
Elementul care garantează unicitatea conceptului de „risc de dezvoltare” este luarea în
calcul, -ca bază de apreciere, -a „nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din momentul
punerii în circulaţie a produsului”.12 În principiu, producătorul nu răspunde pentru defectele
reproşabile nivelului ştiinţei în general şi stagiului de dezvoltare tehnică atins de omenire.

Criterii de apreciere

Riscul de dezvoltare se fondează pe criteriul stadiului atins de cunoştinţele


ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii bunului în circulaţie. Două sunt manierele în
care acesta poate fi înţeles. Într-o primă variantă, cunoştinţele luate drept reper sunt cele
deţinute de un producător cu un grad normal de diligenţă, ţinând cont de precauţiile
fireşti pentru sectorul industrial aflat în discuţie. Stă la loc de cinste în această concepţie
observarea faptului că nivelul atins de cunoştinţele ştiinţifico-tehnice depinde în practică
de normele de securitate şi de etalonul tehnic efectiv folosit în sectorul industrial în care
operează producătorul.(vezi Ordinul nr. 179 din 5 martie 2003)

Prin „nivel al cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice” s-ar înţelege stadiul cel mai înalt
atins de cercetările ştiinţifice în general, independent de tehnicile utilizate în mod obişnuit într-o
profesie anume. Concepţia prezintă avantajul de a pune consumatorul la adăpost de deficienţele
care ar fi putut fi evitate printr-un efort susţinut de informare, întreprins de producător, inclusiv în
zone ale ştiinţei altele decât cea în care s-a specializat. Varianta ar avea atât un succes reparator,
cât şi un impact preventiv deloc neglijabil, situat în amontele operaţiunii de producţie, prin aceea
că ar obliga producătorii la autoinformare şi la vigilenţă sporită în privinţa datelor ştiinţifice
oferite de alte discipline decât cea în care evoluează aceştia. Numai că, pentru a se dovedi viabil,
criteriul de apreciere a riscului de dezvoltare trebuie să asocieze „nivelului celui mai înalt al
ştiinţei” caracterul accesibil al informaţiei pertinente. Cele publicate în opere ştiinţifice, ori făcute
publice pe altă cale, ca rod al cercetării universitare, de exemplu. Nu şi informaţiile care, deşi
existau la respectivul moment undeva în lumea ştiinţifică, nu au putut fi accesate de către
producătorul în cauză, din pricina lipsei lor de notorietate, din pricina investiţiilor exorbitante

12
Ordinul nr. 179 din 5 martie 2003 privind regimul de comercializare a produselor prezentate ca miraculoase, precum
şi a unor produse alimentare, în scopul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor
(publicat în „Monitorul oficial al României”, nr. 166 din 17 martie 2003).

41
presupuse, ori din motivul păstrării lor secrete de către deţinători.
Tema „nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice” a fost identificată prin trei variante
de apreciere care au fost propuse, pe rând, în legislaţiile, jurisprudenţa ori literatura ştiinţifică a
statelor europene.

(a) Concepţia restrictivă. Aprecierea obiectivă a existenţei riscului de


dezvoltare. Natură paradoxală, defectul nedetectabil pune pe tapet chestiuni echivoce:
care este graniţa ce delimitează deficienţa anormală de cea previzibilă? ce rol joacă
existenţa, de pildă, a unui set de cunoştinţe tehnice cu privire la apariţia în timp a
efectelor nocive, -câtă vreme aceste cunoştinţe ar fi rodul descoperirilor făcute pe un alt
continent, ori într-o altă ramură de activitate? Într-o primă fază, literatura franceză de
specialitate s-a decis în sensul de a exclude răspunderea producătorilor numai în măsura
în care nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din momentul punerii în circulaţie a
bunului făceau ca defectul să fie nedetectabil în mod absolut. Cu alte cuvinte, doar
defectele care nu au putut fi descoperite, inclusiv prin uzul unor mijloace extraordinare,
de prudenţă ieşită din comun, urmau a fi scoase de sub responsabilitatea profesionistului.
În această optică, ultimului îi revenea sarcina de a se informa asupra tuturor cercetărilor
întreprinse în materiile conexe procesului de fabricaţie, indiferent de zona de pe glob
unde acestea fuseseră iniţiate şi independent de gradul de ignorare al rezultatului
amintitelor cercetări, de către comunitatea ştiinţifică.

(b). Concepţia permisivă. Aprecierea subiectivă a existenţei riscului de dezvoltare. În


conturarea acestei păreri considerăm important de amintit interpretarea dată conceptului de către
Curtea de Justiţie Europeană, în cazul recursului introdus de Comisia Europeană împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (legat de transpunerea în legislaţia internă a
art. 7 lit. e) din textul Directivei, privitor la riscul de dezvoltare) .
192

Deşi nu a reuşit, în cele din urmă, să convingă Curtea, opţiunea legiuitorului englez
avea să facă, în istoria conceptului aici analizat, carieră ca reprezentând „varianta permisivă” de
apreciere. În esenţă, în Marea Britanie, The Consumer Protection Act adoptat în 1987, ca
transpunere a Directivei, prevedea în textul art. 4 lit. e) că producătorul va fi exonerat de
răspundere, în măsura în care va dovedi că nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice (la momentul
punerii bunului în circulaţie) nu permitea nici unui fabricant de produse similare celor în cauză

42
sesizarea defectului. Aprecierea propusă era una subiectivă: situaţia fabricantului acţionat în
judecată urma să suporte o comparaţie atentă cu poziţia unui producător diligent din aceeaşi
ramură de activitate.
După cum vom vedea în cele ce urmează, aprecierea permisivă a riscului de
dezvoltare nu a convins câtuşi de puţin Curtea Europeană de Justiţie, care suspecta o atare
interpretare de ignorarea nepermisă a stării victimelor. Cazul Marii Britanii s-a dovedit, însă, un
bun prilej pentru conturarea, de către instanţă, a principalelor repere în materie: riscului de
dezvoltare avea să fie dezlegat, pentru prima oară la nivel european, prin decizia Curţii emisă cu
această ocazie.

(c). „Calea de mijloc”: între regulile aprecierii obiective şi dezideratele aprecierii subiective a
riscului de dezvoltare. De la bun început trebuie spus că viziunea conciliantă asupra riscului de
dezvoltare, -menită să dezamorseze tensiunile create în rândurile producătorilor de concepţia
restrictivă, dar şi temerile consumatorilor în legătură cu potenţiala lor folosire drept „cobai” (în
varianta permisivă), - are la bază un radicalism oarecum temperat. Şi aceasta întrucât impunerea,
în doctrina dreptului consumaţiei, a unor cerinţe excesive ar exclude conceptul riscului de
dezvoltare, treptat sau chiar brusc, din mijlocul teoriei juridice în care se vrea totuşi a fi validat.
Mijloacele prin care producătorul ajunge să se disculpe pentru prejudiciile cauzate de
defectele intrând în categoria „riscului de dezvoltare” au fost clar precizate -după cum aminteam,
-într-o decizie de referinţă a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 1997.
În fond, exonerarea intervine în urma prezentării, de către producător, a unui set de
probe: în primul rând, dovada că acesta a ignorat, în momentul punerii produsului în
circulaţie, defectul cauzator de prejudicii. În plus, proba că, la acelaşi moment, starea
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, la nivelul lor cel mai avansat, nu ia permis depistarea
defectului ori, deşi descoperirea defectului ar fi fost teoretic posibilă, ea nu a intervenit din
pricina lipsei (neimputabile) de acces a producătorului la respectivele cunoştinţe.
Până în acest punct, apropierea de concepţia obiectivă este flagrantă: indiferent cât de
riscant s-a dovedit mersul „prea departe” al producătorului, în elaborarea şi punerea în circulaţie a
unui bun inedit, indiferent de cât de puternică ar fi fost forţarea, de către acesta, a graniţelor
unanim acceptate în materia cu pricina, el nu va fi făcut răspunzător pentru efectele negative ale
produsului, cât timp acestea intervin într-un cadru informaţional steril şi frust, care nu i-a dat

43
şansa de a fi ocolit respectivele neajunsuri.
Se adaugă, însă, o precizare: Curtea nu omite să sublinieze diligenţele maxime cerute
fabricantului, ultimul neputându-se mulţumi cu o privire de ansamblu, insensibilă la detalii,
asupra riscurilor posibile atrase de punerea în circulaţie a produsului, ci fiind, dimpotrivă, chemat
să probeze totala sa onestitate şi uzul tuturor cunoştinţelor accesibile pentru decelarea
eventualelor imperfecţiuni.
Decizia Curţii Europene din 1997 are meritul de a evidenţia, între altele, un aspect
elementar: investigarea situaţiei concrete a producătorului acţionat în judecată şi preluarea în
analiză a unor elemente de ordin subiectiv se dovedeşte de o reală pertinenţă, cât timp judecătorul
este chemat să decidă rolul jucat de fabricantul -pârât pe teritoriul propriei ramuri industriale, iar
nu pe marile „câmpuri de luptă” ale cercetării ştiinţifice. Cu alte cuvinte, nivelul investiţiilor şi
timpul necesar descoperirii defectului prejudiciabil trebuie să fi fost accesibile unui producător al
acelui tip de produs, în realitatea economică a momentului, cunoscută de respectivul sector
industrial. O altă nuanţă, de altfel foarte importantă, a variantei mediane de apreciere, care nu
poate totuşi induce în eroare: după cum aminteam, situaţia producătorului, deşi investigată pentru
observarea particularităţilor sale, nu trebuie în nici un fel să se caracterizeze prin neglijenţă.
Producătorul este dator, finalmente, a se informa cu privire la progresul tehnic atins de alte
sectoare industriale decât cel de proprie specialitate, în măsura în care astfel de date îl pot ajuta la
ameliorarea produselor sale.

•Elementele definiţiei

(a) riscul de dezvoltare este un anumit tip de defect. Uzul unei metafore, precum cea
de „risc de dezvoltare”, -pentru desemnarea unui concept juridic poate deruta: am fi tentaţi să
credem că aşa-numitul „risc” ar fi un „pericol posibil” rezultând din efortul de dezvoltare al
industriilor. Adică, pentru consumator, „posibilitatea de a suferi o pagubă, de a avea de înfruntat
un pericol de natură variată, prin contactul cu un produs nou. (definiţie din Dex)

Juridic, însă, prin „risc de dezvoltare” vom înţelege acel defect al unui produs care,
deşi existent la momentul punerii bunului în circulaţie, nu a putut fi depistat de către producător,
datorită inadvertenţei nivelului de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice al momentului.

44
Defectul apărut în aceste condiţii nu este acoperit de răspunderea specială a
producătorului, iar situaţia astfel rezultată este o „situaţie de nerăspundere”. „Riscul de
dezvoltare” nu este, deci, o veritabilă „cauză exoneratoare” sau cauză străină. După cum nu este
nici caz de forţă majoră, nici caz fortuit. El rămâne a fi o specie aparte de defect, păstrată de
legiuitor în afara răspunderii fabricantului, din raţiuni economice şi de stimulare a progresului
industrial.
Apariţia „riscului de dezvoltare” (ca defect indecelabil) nu exclude apariţia unei cauze
străine, exoneratoare de răspundere, cu care nu este imcompatibil. Astfel, să presupunem, prin
ipoteză, că un medicament nou prezintă un defect ce nu a putut fi descoperit la momentul punerii
în circulaţie (de exemplu, cauzează la femeile însărcinate, avortul spontan sau naşterea de copii
cu malformaţii). În acelaşi timp, poate interveni o cauză străină care să limiteze răspunderea
producătorului: de pildă, fapta victimei, care a asociat culpabil medicamentul cu un al doilea
produs medicamentos, în prezenţa căruia efectele negative ale primului au fost potenţate.
Teoretic, odată apărută cauza străină, responsabilitatea producătorului ar fi diminuată (cel mai
adesea, printr-o reducere a cuantumului despăgubirilor băneşti acordate victimei). Dată fiind însă
excluderea integrală, din sfera responsabilităţii speciale, a defectului indecelabil numit „risc de
dezvoltare”, reţinerea cauzei străine concurente este imposibilă şi inutilă.
Exemplul este, credem, elocvent: „riscul de dezvoltare” nu ar fi, după cum greşit s-a
afirmat uneori, o cauză străină sau exoneratoare de răspundere, care ar „absorbi” alte cauze
străine concurente. El este o varietate de defect, pentru care, din start producătorul nu poate fi
chemat să răspundă. Şi aceasta, independent de eventuala existenţă ori concurenţă în producerea
pagubei a unor cauze străine.

(b) defectul purtând această denumire trebuie să fi existat la data punerii


bunului în circulaţie. Nu ne putem apropia de tema riscului de dezvoltare fără a remarca
similitudinile existente între răspunderea producătorilor pentru bunurile defectuoase şi
garanţia tradiţională pentru vicii ascunse. Conflictul celor două este doar aparent: pe de o
parte, autorii Directivei s-au inspirat din dreptul anglo-saxon al responsabilităţii -şi au
atribuit răspunderii speciale a producătorului un caracter obiectiv, dar recunoscând în
acelaşi timp existenţa unor cauze de nerăspundere (şi de neimputabilitate). Pe de altă
parte, aceiaşi autori ai Directivei au utilizat ca model variantele „clasice” de garanţie şi
responsabilitate civilă, existente în dreptul continental. Între acestea, garanţia
vânzătorului pentru vicii ascunse s-a aflat la loc de cinste: după cum lesne se observă,

45
fabricantul este ţinut să răspundă numai pentru defectele prezente la data punerii bunului
în circulaţie. Dintre defectele posibile, cele datorate nivelului insuficient al cunoştinţelor
tehnice şi ştiinţifice nu sunt acoperite de răspunderea specială, rămânând în afara ei.

Rezultatul este spectaculos: răspunderea specială astfel instituită se relevă ca noţiune


sui-generis, în interiorul căreia dihotomia clasică „răspundere obiectivă - răspundere subiectivă”
nu mai poate servi drept criteriu de apreciere. Orice încercare de suprapunere a răspunderii
speciale pentru produse peste responsabilitatea civilă fondată pe culpă sau peste cea obiectivă
(cunoscute în sisteme de drept privat precum cel român) ar avea un efect dezastruos. Răspunderea
specială a producătorilor nu este nici obiectivă, nici subiectivă (date fiind originile sale ideologice
deosebit de eclectice). Iar riscul de dezvoltare nu este nici caz fortuit, nici situaţie de forţă majoră,
ori caz de neimputabilitate. Este doar o specie de defect pentru care răspunderea fabricantului
nu intervine.
Responsabilitatea prevăzută de Directivă (respectiv, la noi, de Legea nr. 240 din 7
iunie 2004) nu se fondează pe culpă -înţeleasă drept „criteriu fundamental” de apreciere.
Decisivă, adică, nu este starea de conştiinţă (inocentă sau nu) a producătorului, ci nevoia victimei
de a fi protejată, în contactul nefericit cu produsele puse de primul în circulaţie.
În acelaşi timp, însă, producătorii nu sunt priviţi ca „semizei”: lor nu li se cere nici
livrarea de produse perfecte -ceea ce ar fi imposibil, - nici despăgubirea tuturor victimelor unui
produs defectuos, nediferenţiat, -ceea ce ar fi inechitabil. Greu de echilibrat, această balanţă a
riscurilor, între producător şi consumator. Cu toate acestea, acolo unde echitatea o cere,
investigarea bunei-credinţe a producătorului (şi a diligenţei sale maxime) are totuşi loc. Astfel se
explică existenţa, în textul Directivei (şi în cel al Legii române) a „cauzelor de neimputabilitate”.
Când, sub nici o formă, defectul nu poate fi reproşat producătorului (nu el a pus bunul în
circulaţie; produsul nu era destinat consumatorilor; nivelul ştiinţei a lăsat de dorit; producătorul
a respectat, de fapt, normele legale imperative în vigoare), răspunderea acestuia nu va fi
angajată. Până la urmă, aceasta nu este o formă de răspundere fără vinovaţi. Ci, dimpotrivă, o
răspundere-compromis: ea funcţionează în favoarea victimei şi în contra producătorului, însă doar
până la un punct. Iar acest punct este absenţa oricărui element care să incrimineze conduita
fabricantului.
Într-o anumită măsură, se poate susţine că răspunderea pentru produse ar fi
răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei speciale de securitate. Or, obligaţia de securitate

46
fiind una de rezultat, „caracterul obiectiv” al răspunderii vrea să însemne că producătorul este
prezumat în culpă, victima trebuind doar să facă proba neîndeplinirii rezultatului (constând în
securitatea la care a fost îndreptăţită să se aştepte). Credem însă că, mai degrabă, răspunderea
pentru produse ar fi o formă de răspundere pentru lucruri, în dreptul consumaţiei după modelul
din dreptul civil. Iată de ce: obligaţia de securitate are o origine contractuală; or, raporturile
juridice pe care le discutăm intervin frecvent între producător şi consumatorul necontractant,
lezat printr-un defect al bunului. Se observă cu uşurinţă: în acest cadru, obligaţia de securitate –
contractuală şi de rezultat, -nu ar avea vocaţia unui remediu; consumatorii prejudiciaţi care nu au
contract cu producătorul nu şi-ar putea sprijini plângerea pe o atare obligaţie convenţională.
Dimpotrivă, răspunderea pentru lucruri de dreptul consumaţiei ar acoperi întreaga paletă a
situaţiilor contactului nefericit cu bunul defectuos, inclusiv pentru cei care nu ar fi contractat cu
producătorul bunului.

(c) defectul se datorează nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la momentul


punerii produsului în circulaţie. Am discutat, în rândurile de mai sus, despre înţelesul acestor
termeni, motivul pentru care explicaţiile nu vor fi reluate aici.
Riscul de dezvoltare este, şi el, o cauză de neimputabilitate? Credem că nu. La
rigoare, toate cauzele de răspundere enumerate de textul art. 7 (1) – inclusiv riscul de
dezvoltare – ar putea fi privite drept cauze de neimputabilitate, adică drept situaţii ce nu
pot fi reproşate producătorului, buna sa credinţă, precum şi diligenţele depuse
dezbrăcându-l de orice vinovăţie. Dacă lucrurile chiar stau astfel în cazul motivelor
arătate la literele a) –d) şi f), ipoteza riscului de dezvoltare prezintă unele trăsături aparte.

Să ne reprezentăm corect acest caz: defectul se datorează într-adevăr insuficienţei


cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, la data punerii lui în circulaţie. Dar cauzarea pagubei nu este
străină de voinţa producătorului care, deşi a avut motive de ezitare din pricina nivelului ştiinţei şi
tehnicii, a ales totuşi punerea bunului în circulaţie. Fireşte, a făcut aceasta în încercarea de a
obţine profit, eventual prin surclasarea unor competitori care nu ofereau încă o varietate similară
de bun. Aşadar, nevinovăţia sa nu este una completă şi incontestabilă. Defectul, până la un punct,
poate fi imputat fabricantului care, ce-i drept, nu l-a putut decela, dar a putut decide dacă va pune
sau nu bunul în circulaţie, în contextul în care stadiul ştiinţei şi tehnicii făceau riscantă o
asemenea acţiune.

47
Cum se face totuşi că, deşi imputabil (măcar parţial), defectul numit „risc de
dezvoltare” nu este acoperit de răspunderea specială a profesionistului? Reamintim ceea ce
arătam deja: în cuprinsul art. 7 (1) lit. e) din Lege avem de-a face nu cu o veritabilă „cauză de
neimputabilitate”, ci mai degrabă, credem noi, cu o „cauză de nerăspundere”. În reglementarea
acesteia nu s-a pornit, precum în cazul lit. a) –d) şi f), de la absenţa vinovăţiei producătorului, ci
de la altceva: raţiuni de ordin economic (procesele în lanţ, intentate de consumatori nu ar fi
benefice nimănui) şi raţiuni ţinând de progresul industrial (timorarea fabricanţilor de bunuri noi
nu ar fi, s-a spus, de bun augur, în unele industrii – precum cea farmaceutică, -inovaţia şi
experimentarea de produse noi fiind vitale). Rezumând, situaţia riscului de dezvoltare este mai
degrabă o „cauză de nerăspundere”, decât una de „neimputabilitate”.
„Situaţie de nerăspundere”: simplă formulă apelativă? Ba, dimpotrivă: oricare ar fi
termenii folosiţi, tehnicitatea acestora nu lasă portiţe de scăpare, atrăgând cu sine un regim juridic
bine delimitat. Sintagma ni se pare mai inspirată decât aceea de „cauză de neimputabilitate”,
pentru motivele mai-sus expuse. Credem, totodată, că trimiterea la teoria forţei majore, ori chiar
la cea a cazului fortuit încurcă nepermis lucrurile. Reamintim: alunecarea către conceptele
dreptului civil, atunci când se doreşte explicitarea unor noţiuni de dreptul consumaţiei trădează
incultura juridică a celui ce ar încerca-o. Falia care desparte ireconciliabil cele două seturi de
norme juridice nu poate fi negată. Dreptului consumaţiei, deşi aflat la noi într-un stadiu incipient,
trebuie să i se recunoască, vrând-nevrând, originalitatea. Mai devreme sau mai târziu.

5. Relaţia exonerării producătorului de răspundere în temeiul riscului de dezvoltare cu


dreptul comun al responsabilităţii civile

În ipoteza în care victima unui defect alege să-şi plaseze pricina pe terenul responsabilităţii de
drept ordinar (-contractuală sau delictuală, după caz -), în ce măsură producătorul ar putea fi
exonerat de răspundere invocând insuficienţa bagajului de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice la
momentul punerii în circulaţie a produsului?
Răspunsul jurisprudenţei franceze la întrebarea enunţată a fost şi este unul tranşant:
sub nici un argument, fabricantului nu-i este permisă invocarea unei situaţii de nerăspundere de
genul celor reglementate de Directiva din 1985 (inclusiv „riscul de dezvoltare”), atunci când
consumatorul decide să se judece prin raportarea la normele de drept privat comun. Spaţiul
dreptului consumaţiei, -favorabil, fără îndoială, „părţii slabe” în contracte care este consumatorul
– nu se impune acestuia din urmă ca unică sursă de remedii, ci vine să se adauge, printr-o

48
reglementare mai actuală şi mai adecvată, acţiunilor în justiţie oferite de dreptul civil al
contractelor ori de cel al obligaţiilor civile în general. Aşadar, singurul în măsură să opteze între
cele două seturi de reglementări legale este consumatorul, care va alege din catalogul de soluţii
juridice pe cea pe care o consideră concordantă cu interesele sale. Odată operată această alegere,
mixtura de norme legale nu este permisă, la fel cum, de exemplu, cel care ar opta pentru acţiunea
în garanţie pentru vicii ascunse rămâne cantonat în spaţiul condiţiilor de admisibilitate ale acestei
acţiuni (inclusiv în privinţa termenului de prescripţie ori a cerinţelor privind anterioritatea şi
caracterul ascuns al viciului).
Nu este greu de înţeles de ce plasarea pricinii pe terenul dreptului civil atrage
implicit şi neputinţa producătorului de a invoca normele legii speciale. Este limpede: dat
fiind statutul de „supradrept” al normelor juridice în materia consumaţiei, opţiunea între
răspunderea de drept comun şi răspunderea obiectivă specială la care face trimitere Legea
aparţine consumatorului. Nu s-ar putea însă susţine cu temei, pornind de aici, că
producătorul acţionat ar fi plasat pe o poziţie de inferioritate, prin respingerea posibilităţii
acestuia de a face uz de cazurile de nerăspundere reglementate de Lege, atunci când se
judecă cu victima pe terenul răspunderii civile ordinare.

Interferenţa răspunderii fabricantului de produse medicale cu răspunderea


medicului pentru lucruri

Ipoteza de lucru o putem rezuma astfel: dauna a fost cauzată prin fapta unui lucru
utilizat de medic, cu prilejul sau ca suport al serviciilor curative acordate.13Dacă defectul a existat

13 198
În Franţa, chestiunea alegerii între planul civil şi cel de dreptul consumaţiei a avut o miză uriaşă, practica
judecătorească fiind chemată să se pronunţe în legătură cu posibila exonerare – în temeiul riscului de dezvoltare – a
unui centru de transfuzii sanguine care livrase sânge infectat cu virusul HIV, plângerea fiind plasată de victime în
spaţiul dreptului comun al responsabilităţii civile. Instanţa a refuzat pe un ton ferm încercarea Centrului de a se eschiva
de răspundere invocând caracterul indecelabil al infectării sângelui cu HIV la momentul livrării. După cum se ştie, în
interiorul acţiunii în garanţie pentru vicii ascunse, necunoaşterea viciului de către vânzător (buna sa credinţă) nu joacă
nici un rol sub aspectul existenţei garanţiei (ci numai sub aspectul întinderii daunelor-interese acordate): Curtea de
Casaţie franceză, camera I civilă, hotărârea din 12 aprilie 1995, citată după ***, Le consommateur et ses contrats,
Ėditions du Juris – Classeur, Paris, 1999, p. 893.
Cazul nu a fost singular. Într-o altă speţă cu serioasă miză socială (sânge contaminat cu virusul hepatitei C), Casaţia
franceză reţinea că „organismele de transfuzie sanguină sunt ţinute să livreze primitorilor produse libere de orice vicii”,
acestea neputându-se exonera – în materia garanţiei pentru vicii ascunse – prin invocarea caracterului indecelabil al
viciului (Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 27 mai 1997, citată după ***, Le consommateur et ses

49
la data punerii bunului în circulaţie, soluţia este limpede: victima poate încerca antrenarea
răspunderii producătorului, în interiorul căreia locul deţinut de „riscul de dezvoltare” a fost
circumscris în rândurile de mai sus.
Mult mai la îndemână (măcar pentru faptul că identitatea adversarului îi este
victimei, din start, cunoscută) este acţionarea medicului în judecată, pentru repararea
pagubei astfel cauzate. Asupra diferenţelor de regim dintre cele două specii de răspundere
– civilă şi de dreptul consumaţiei – am insistat mai sus. Dorim doar să atragem atenţia în
legătură cu necesitatea de a alege cu grijă termenii juridici, atunci când se încearcă
analiza unor noţiuni de dreptul consumaţiei: ultimul „dublează” dreptul comun, fără a-l
înlătura, dar şi fără a presupune uzul neclintit al conceptelor tradiţionale.

Este de la sine înţeles: victima trebuie să probeze situarea faptei lucrului la originile
producerii prejudiciului. Mai departe, însă, care sunt condiţiile de antrenare a responsabilităţii
medicului pentru lucruri? Ceea ce surprinde ochiul cititorului care ar parcurge motivările unor
hotărâri ale instanţelor franceze în materie este extraordinara viteză de evoluţie în tratarea
conceptelor: o jurisprudenţă relativ recentă reţine în sarcina medicului o veritabilă obligaţie de
rezultat. Atunci când paguba a fost pricinuită de lucrul întrebuinţat, profesionistul este
considerat, în dreptul francez, „responsabil de plin drept”.
Sintagma merită reţinută, pentru că ea evocă automatismul angajării amintitei
răspunderi. „Responsabilitatea de plin drept” nu implică în nici un fel, -după cum eronat am fi
tentaţi să credem, -un caracter obiectiv al acesteia (ceea ce ar exclude exonerarea medicului
pentru cauzele străine producătoare de pagube). Dimpotrivă, instanţele franceze recunosc
profesionistului posibilitatea de a fi scutit de răspundere, dându-i şansa să probeze intervenţia
unei cauze străine de tipul celor tradiţionale (forţă majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ).
„Răspunderea de plin drept” înseamnă doar irelevanţa cunoaşterii, de către medic, a defectului de
care era afectat bunul utilizat.
Cea mai spectaculoasă linie de evoluţie, în materia analizată, rămâne însă plasarea răspunderii
medicului pe teren contractual, mai favorabil victimei, dat fiind efortul probator minim.
Jurisprudenţa franceză admite, în ultimii ani, existenţa unei răspunderi contractuale pentru fapta
lucrului, asemănătoare celei cunoscute în temeiul art. 1384 alin. 1 C.

civ. francez (art. 1000 alin. 1 C. civ. român). 202


Medicul „îşi asumă prin contract o obligaţie

contrats, loc. cit. supra).

50
(de rezultat) de securitate în legătură cu instrumentarul folosit” înseamnă a facilita despăgubirea
victimei, fără a mai cere acesteia probe greu de adus. Obligaţia contractuală de rezultat, de îndată
ce nu a fost executată de medic (aspect uşor de dovedit de către consumator, fiind suficientă
proba neîndeplinirii rezultatului promis) antrenează răspunderea acestuia, profesionistului
revenindu-i în continuare misiunea de a se exonera, prin eventuala dovedire a cauzelor externe.

Doar obiectul obligaţiei variază: fapta lucrului este cea „garantată” de către medic,
acesta promiţând ca rezultat absenţa oricărui efect negativ (deplina siguranţă în folosirea
instrumentarului medical). Dincolo de particularitatea de obiect, şi această obligaţie contractuală
de securitate este tratată (în privinţa regimului juridic) la fel ca orice altă specie de obligaţie
născută din convenţii.
174. Până la urmă, ceea ce a putut surprinde, sub apelativul de „răspundere
contractuală pentru lucruri”, nu este nicidecum o inovaţie sau, mai degrabă, nu este pentru
jurisprudenţa franceză un experiment. Includerea în contract, sub titulatura de obligaţii de
rezultat, a unor îndatoriri specifice de dreptul consumaţiei, precum obligaţia de informare,
obligaţia de conformitate, cea de consiliere ori cea de securitate sunt deja „loc comun” în peisajul
jurisprudenţial francez. Judecătorul român s-ar putea lăsa, aici, inspirat: în fond, situaţia victimei
este cea care trebuie să servească drept punct de plecare în analiză. Or, situaţia victimei este
aceasta: nici poziţia psihologică, nici starea fizică şi nici suportul informaţional nu-i permit
autonomia de acţiune, pacientul fiind nevoit să crediteze ca „necesară şi sigură” intervenţia
medicului, inclusiv sub aspectul uzului de aparatură medicală. Iar medicul va fi chemat să
răspundă civilmente, chiar şi în cazurile de daună pricinuită fără culpă, prin intermediul
instrumentarului.

51