Fimele competitive ce-şi desfăşoară activitatea de producţie, prestare de servicii sau

comercializare de produse, oferă consumatorilor informaţii variate, corecte, concludente care să

le asigure acestora o alegere adecvată în funcţie de propriile preferinţe şi certitudinea că au ales
un produs sau un serviciu performant. Dar, din păcate, nu în toate cazurile se întâmplă aşa. De
multe ori, consumatorii ajung să constate că nu au fost corect informaţi, că aşteptările le-au fost
înşelate, că oferta s-a concretizat printr-o restricţionare a alternativelor ori că le-au fost oferite
produse sau servicii care le-au daunat sănătăţii.

Întrucât frecvenţa acestor cazuri este mare, mai ales în ţări în care economia de piaţă este
în curs de formare, s-a conturat din ce în ce mai pregnant necesitatea unei miscări sociale,
cunoscută sub denumirea de consumerism. În esenţă asceasta cuprinde activitatea desfăşurată de
anumite grupuri sociale, asociaţii de consumatori, comunităţi academice, agenţii guvernamentale
şi unele organisme patronale, destinată a proteja cu mijloace specifice consumatorii şi drepturile
acestora.

Nu putem spune că protecţia consumatorului este o activitate tipică societăţii moderne,

contemporane. Aceasta a existat, de-a lungul întregii istorii a societăţii omeneşti, doar că,
măsurile luate urmăreau, în special, pedepsirea celor ce obţineau venituri în mod fraudulos,
înşelând consumatorii, sau împiedicarea prin mijloace represive a situaţiilor generatoare de
pericole la adresa sănătăţii consumatorilor.

Astfel, regele Singaşid din Uruk se pare că a fost primul care a fixat preţuri maximale la
cele mai importante articole ce făceau obiectul comerţului: grâne, lână, cupru, untdelemn, etc. În
imperiul Bizantin, aşa cum precizează Ovidiu Drimba în lucrarea „Istoria culturii şi civilizaţiei”,
înainte de a fi puse în vânzare, mărfurile erau ştampilate de un funcţionar al prefecturii, iar
controlorii vizau zilnic atelierele şi prăvăliile. De asemenea în Ţara Românească, măcelarii şi
brutarii prinşi cu ocaua mică erau ţintuiţi de o ureche în mijlocul târgului.

Dacă toate aceste măsuri protejau doar în aparenţă consumatorii, ilustrând mai degrabă
intenţia autorităţilor de la acea vreme de a controla cât mai deplin societatea, în secolul al XIX-
lea, o dată cu dezvoltarea fără precedent a industriei şi a serviciilor, ce ofereau o gamă din ce în
ce mai variată de produse şi servicii, au început să apară primele forme organizate prin care
consumatorii încercau să-şi protejeze propriile lor interese. Este cazul cooperativelor de consum
în Anglia, ce aveau ca scop cumpărarea de produse pentru consumul individual, direct de la
depozitele en-gross sau cazul asociaţiilor de chiriaşi din Germania ce revendicau clauze
contractuale clare în relaţiile cu proprietarii de locuinţe.

Dar prima asociaţie de consumatori, cu obiectivele pe care le cunoaştem în prezent, s-a

născut în Statele Unita ale Americii, în 1932. Aceasta nu este o întâmplare, întrucât o expresie de
genul „societatea de consum”, deşi purtătoare de nuanţe critice şi contestatare, s-a născut în
această ţară, care, mai ales după al doilea război mondial, a cunoscut cea mai accelerată
dezvoltare economică, beneficiind de o societate civilă activă şi bine structurată, în care
cetăţeanul nu se lăsa dominat, făcând adeseori referire la drepturile sale constituţionale. Între
1950 şi 1960 se înfinţează asociaţii ale consumatorilor şi în ţările dezvoltate din Occident: Marea
Britanie, Belgia, Olanda, Franţa, Germania, Italia. Acestea evoluează de la acţiuni punctuale, cu
caracter revendicativ, la elaborarea de strategii şi politici de amploare în acest domeniu. Ele
câştigă pe parcursul anilor din ce în ce mai mulţi aderenţi şi încep să publice reviste cu
recomandări privind calitatea produselor şi serviciilor, cu teste comparative între produse
similare, dar realizate de companii diferite, etc. În 1960, asociaţiile consumatorilor din SUA,
Marea Britanie, Olanda, Belgia şi Australia formează IOCU (International Organization of
Consumers Union – Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori) cu sediul la Londra.

Internaţionalizarea mişcării consumeriste a avut ca rezultat apariţia şi dezvoltarea acesteia

şi în alte ţări precum India, China, Brazilia şi alte 10 ţări ale Americii de Sud, Egipt şi Africa de
Sud. În ţările din Europa Centrală şi de Est, mişcarea consumeristă a apărut mai târziu, asociaţii
ale consumatorilor funcţionând în Polonia din 1980, în Cehia, Slovacia, Bulgaria şi Ungaria din
1984.

În România prima organizaţie ce promovează interesele consumatorilor s-a format în

1990, iat în 1992, o dată cu emiterea Ordonanţei Guvernamentale nr. 21 privind protecţia
drepturilor consumatorilor, s-a înfiinţat şi Oficiul pentru protecţia consumatorilor (OPC),
organism de specialitate al administraţiei publice centrale, care are ca obiectiv coordonarea şi
realizarea politicii guvernului în acest domeniu.

Indiferent însă de ţara în care a apărut şi se manifestă, mişcarea consumeristă se

constituie ca răspuns la întrebarea: de ce trebuie consumatorul să fie protejat? Argumentele
invocate şi care reflectă realitatea nemijlocită se referă în principal la:

 Îngrădirea libertăţii de alegere a consumatorului de către cel puţin patru actori:

- Statul, care socielizează o bună parte a consumului colectiv, consumatorul
individual limitându-se să plătească serviciul public prestat, neputând
influenţa calitatea acestuia;
- Producătorul, de a cărui decizie depinde în ultimă instanţă dacă produsul sau
serviciul apare sau nu pe piaţă.mai mult, prin intermediul mijloacelor pe care
le are la dispoziţie (reclamă, publicitate, informare) poate influenţa
comportamentul de cumpărare şi consum, înlăturând orice eventuală rezervă a
consumatorului;
- Ceilalţi consumatori, clasa socială, categoria socială căreia consumatorul îi
aparţine, în sensul că gusturile, preferinţele, nevoie, conmportamentul de
consum al acestora influenţează opţiunile proprii ale consumatorului;
- Consumatorii înşişi, în sensul că aceştia prin comportamentul lor, ce are la
origine o experienţă anterioară de consum, exercită o influenţă neîndoielnică
asupra comportamentului de cumpărare şi consum al consumatorului.
  Menţinerea unui permanent dezechilibru pe multiple planuri între forţa, puterea
ofertanţilor de bunuri şi servicii şi cea a consumatorului – purtător al cererii. Astfel:
a. pe plan economic: resursele consumatorului sunt evident mai reduse decât
cele de care dispune agentul economic;
b. pe plan informaţional: agentul economic, indiferent că este vorba de
producător, distribuitor sau comerciant, ştie mai multe decât consumatorul
despre bunul sau serviciul aflat în tranzacţie. Cel care furnizează informaţia
este ofertantul, consumatorul deţinând rolul de receptor;
c. pe plan juridic: ofertantul, ca agent economic responsabil de faptele sale,
cunoaşte legile care guvernează relaţiile comerciale şi le foloseşte dispunând
în acelaş timp de personal specializat, pe când consumatorul poate să ignore
chiar existenţa unei legi care il apără.
Acestea sunt câteva dintre argumentele ce justifică necesitatea creării unui cadru
instituţional şi legislativ pentru asigurarea unor drepturi specifice consumatorilor şi promovarea
intereselor acestora1.

1
Brigitte – Piaţa şi consumatorii -