APARIȚIA DREPTULUI CONSUMAȚIEI ȘI ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL DE

DREPT EUROPEAN ȘI NAȚIONAL

I. Apariția dreptului consumației

Dreptul consumației sau dreptul consumului cum mai este numit în unele cazuri1 a cunoscut
o afirmare recentă în sistemele de drept europene și, în contextul dezvoltării pieței de consum din
România, acesta a căpătat importanță și în sistemul național de drept.
Consumul este legat în mod direct de noțiunea de economie, fiind parte a acesteia. Cu toate
acestea, deși primele economii veritabile au apărut în timpurile străvechi2, noțiunile de consum și
consumator nu au prezentat cu adevărat importanță și nu au căpătat primele valențe juridice decât
în a doua jumătate a secolului XX.
Așa cum este lense de înțeles, nu am putea vorbi despre dreptul consumului în lipsa unei
societăți care este obișnuită să consume diverse bunuri sau servicii, astfel că apariția acestei ramuri
de drept a coincis cu dezvoltarea economiei de consum, în primul rând pe continentul american și,
la scurt timp, în Europa.
Economistul canadian John Kenneth Galbraith sublinia în lucrarea sa Era opulenței3 că
prin folosirea producției ca măsură a nivelului de trai din Statele Unite ale Americii (apreciere care
s-a răspândit ulterior în întreaga lume), sunt omiși indicatori importanți ai bunăstării sociale și
personale, producția devenind cel mai important element al societății moderne, condiții în care, în
mod logic, consumul produselor astfel obținute va contribui la definirea acestui tip de societate.
În aceeași perioadă, filosoful germano-american Herbert Marcuse critica în lucrarea sa
Omul unidimensional4 capitalismul contemporan și consumul care luase amploare în societatea
americană, considerând că aceasta este o formă de control social. Autorul aprecia că o persoană
fizică, în calitatea sa de consumator, se comportă irațional în sensul că muncește mai mult decât i
se cere, pentru a-și putea satisface nevoile zilnice de bază, care devin permanent tot mai mari ca
urmare a apariției unor produse noi care le înlocuiesc pe cele vechi și astfel este încurajată nevoia
de a munci mai mult pentru a putea cumpăra mai mult. Ideile afirmate de Marcuse au stat la baza
formării unui nou curent, anti-consumerismul5.

1
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, ed. Hamangiu, București,
2012, pag. 11.
2
Civilizația sumeriană a dezvoltat încă din anul 3000 î.Hr. o economie importantă bazată pe un sistem monetar din
produse.
3
John Kenneth Galbraith, The Affluent Society, Houghton Mifflin, Harvard, 1958.
4
Herbert Marcuse, Omul unidimensional, Routledge, Londra, prima publicare în 1964, a doua ediție publicată în 1991
și republicată în 1994, 1999 și 2002, disponibilă integral la https://libcom.org/files/Marcuse,%20H%20-%20One-
Dimensional%20Man,%202nd%20edn.%20(Routledge,%202002).pdf.
5
O lucrare de bază a acestei ideologii o constituie cea a autoarei canadiene Naomi Klein, No Logo: Taking Aim at the
Brnd Bullies, Knopf Canada, 1999.
 Așadar, consumul a cunoscut un imbold deosebit începând cu anii 1960, în contextul
perioadei de expensiune economică pe care Europa de Vest a cunoscut-o ulterior celui de-al doilea
război mondial, care a determinat o abundență de produse și servicii pe piețele statelor din vestul
Europei6. În această perioadă, mișcarea consumeristă prindea contur, în încercarea de a ocroti
consumatorii de eventualele abuzuri ale producătorilor și distribuitorilor de bunuri și servicii.
În Europa, putem remarca un veritabil drept al consumației în perioada anilor 1960, în
Franța, ca o reacție a societății de consum împotriva abuzurilor profesioniștilor, în special ca
urmare a dezvoltării unor profesioniști și apariția lanțurilor de supermarketuri.
În Statele Unite ale Americii anilor 1970, mișcarea consumeristă7 a devenit deosebit de
prezentă în societate, în principal ca urmare eforturilor avocatului Ralph Nader8 și a procesului
acestuia împotriva producătorului de automobile General Motors prin care a criticat modul de
construcție a autovehiculelor și le-a reclamat ca fiind periculoase pentru consumatori.
În anii 1980, mișcarea consumeristă din Europa occidentală a creat primele organisme de
protecție a consumatorilor, care aveau rolul de a urmări respectarea de către profesioniști a
primelor reglementări legale în materie9.
Mișcarea consumeristă a creat dreptul consumației cu scopul principal de a crește
conștientizarea consumatorilor față de practicile comerciale considerate dăunătore pentru aceștia,
față de caracteristicile bunurilor și serviciilor și efectelor pe care acestea le au asupra
consumatorului și patrimoniului său. În plus, dreptul consumației, prin conturarea principiilor
specifice și a drepturilor consumatorului va crea cadrul juridic complet de protecție, în fața
instanțelor de judecată.
Remarcăm prima variantă a Codului consumației intrată în vigoare în Franța în anul 199310
într-o perioadă în care Uniunea Europeană era preocupată de adoptarea unui set de măsuri
complexe de protecție a consumatorilor11 urmărind creșterea calității vieții cetățenilor europeni și
evitarea unor produse alimentare neconforme, care ar cauza adevărate catastrofe sanitare.
În România, preocuparea pentru ocrotirea intereselor consumatorilor a apărut cu întârziere,
la începutul anilor 1990, din cauza regimului politic comunist, care anterior anului 1989 nu a
permis dezvoltarea unei economii de consum. Odată cu trecerea la regimul democratic, inclusiv
legiuitorul român a simțit nevoia de protecție a cetățenilor față de avalanșa de bunuri și servicii de

6
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 11.
7
Noțiunile de “mișcare consumeristă” și ”consumerism” sunt utilizate în literatura filozofică, economică și juridică
ca termini echivalenți desi prin “consumerism” se înțelege și o idologie care încurajează achiziția de bunuri și servicii
în cantități tot mai mari.
8
Avocat și activist politic american, recunoscut pentru implicarea sa în cauzele care urmăreau protecția
consumatorilor.
9
Juanita Goicovici, Dreptul consumației, ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006, pag. 7.
10
Jean Clais-Auloy, Franck Steinetz, Droit de la consommation, 5e edition, Dalloz, Paris, 2000, pag. 2, citat în Juanita
Goicovici, op. cit., pag. 7.
11
În acest sens a fost adoptată Directiva 85/374 CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase.
la începutul anilor 1990, prin emiterea Ordonanței de Guvern nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor. Actul normativ a însoțit OG nr. 18/1992 privind încetarea activității Comisiei
Naționale pentru Standarde, Metrologie și Calitate și preluarea atribuțiilor acesteia de către
Oficiului pentru Protecția Consumatorilor, instituție înființată prin HG nr. 482/1992, “ca organ de
specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, și acționează pentru
realizarea strategiei, politicii și obiectivelor guvernamentale în domeniul protecției vieții,
sănătății și securității cumpărătorilor, precum și a intereselor legitime ale acestora”12. Ulterior,
activitatea Oficiului a fost preluată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,
înființată ca urmare a reorganizării acestuia, prin HG 166/2001 privind organizarea și funcționarea
Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.
II. Definiția dreptului consumației. Sediul materiei. Definiția noțiunii de
„consumator”.
Am arătat anterior că dreptul consumației a apărut și s-a dezvoltat ca un drept de reacție
față de forța agresivă a producătorilor și comercianților. Trebuie avut în vedere că în toate
raporturile juridice dintre profesioniști și consumatori, elementul caracteristic este poziția de
superioritate a prefesionistului față de consumatorii nespecializați13, cel puțin din punct de vedere
informațional.
Recuperarea decalajului informațional și economic și căutarea unui echilibru juridic este
principalul scop al dreptului consumației care are în vedere, de asemenea, posibilitatea
consumatorilor de a se adresa instanțelor de judecată în cazul în care drepturilor acestora au fost
încălcate.
Astfel, putem defini dreptul consumației ca fiind un ansamblu de norme care privesc
protecția consumatorului14. O definiție mai elaborată este cuprinsă în doctrina franceză și se referă
la dreptul consumației ca fiind “ansamblul de reguli aplicabile raporturilor dintre întreprinderea,
producția sau distribuția de bunuri și servicii, pe de-o parte, și consumator, pe de altă parte”15.
Elementele definiției surprind, pe de-o parte, totalitatea normelor juridice care
reglementează drepturile și obligațiile consumatorilor, iar, pe de altă parte, principalii participanți
la raporturile de dreptul consumației, respectiv consumatorul și profesionistul.
Consumatorul este definit de legislația națională16 ca fiind “orice persoană fizică sau grup
de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. De asemenea, au fost autori care

12
Conform art. 1 alin. 1 din HG nr. 482/1992 privind organizarea și funcționarea Oficiului pentru Protecția
Consumatorilor.
13
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 11-12.
14
Definiție elaborată și în doctrina națională. A se vedea, în acest sens, Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici,
Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 12.
15
Nicole L'Heureux, Droit de la consommation, Yvon Blais, Quebec, 2000, pag. 2, citat în Anca Nicoleta Gheorghe,
Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 12.
16
Pct. 13 al Anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
au definit consumatorul ca fiind “persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în
asociații care cumpără, dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activității
sale profesionale”17. Această definiție o apreciem mai completă odată ce în cadrul acesteia sunt
explicate mai bine “acțiunile” realizate de consumator pentru a intra în raporturile juridice care se
bucură de protecția specifică.
Calitatea de consumator este recunoscută așadar doar persoanelor fizice sau asociaților de
persoane fizice18 și doar în cazul în care acestea acționează într-un scop propriu care este în afara
unei activități profesionale. Legiuitorul exclude calitatea de consumator pentru acele persoane care
urmăresc un scop comercial, deoarece practicarea unor astfel de activități specifice ar exclude
prezumția de lipsă de informare și subordonare economică de care beneficiază consumatorul. În
acest sens, ÎCCJ a stabilit că „persoana fizică ce a încheiat cu o bancă mai multe contracte de
credit în scopul refinanţării altor credite dobândite de la o altă bancă şi al obţinerii de
împrumuturi în vederea dobândirii de imobile pe care, apoi, le-a închiriat, nu poate fi inclusă în
categoria consumatorilor protejaţi de Directiva nr. 93/13/CEE şi de Legea nr. 193/2000”19.
De asemenea, instanța supremă a stabilit că ”o persoană fizică în calitate garant al
restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, neputând
invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat
între acesta şi bancă, rezultat din contractul de garanție imobiliară, este distinct de raportul
juridic principal, născut în baza contractului de credit”20.
Consumatorul este recunoscut ca un profan21 al acestor raporturi juridice, deoarece
capacitatea sa informațională este redusă în raport de cea a agentului economic care produce sau
distribuie cu regularitate bunurile sau serviciile achiziționate de consumator și astfel are cunoștințe
vaste cu privier la acestea, putând să aprecieze cu ușurință efectele pe care acestea le pot crea.
Profesionistul este denumit și operator economic, respectiv “persoana fizică sau juridică,
autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă
sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii”22.
Așadar, profesionistul este acel participant la raportul juridic de dreptul consumației care
are puterea economică și informațională de a impune anumite condiții contractuale
consumatorului, context în care pot apărea abuzuri. Tocmai această tendință caută să o corecteze
dreptul consumației, în aplicarea principiului de drept civil potrivit căruia părțile raporturilor
juridice civile trebuie să se găsească pe poziții de egalitate juridică.

17
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 18.
18
Apreciem că deși definiția nu distinge, asociațiile de persoane fizice trebuie să aibă ca și scop protecția
consumatorilor, ori trebuie să fie constituite doar din consumatori ai anumitor bunuri sau servicii.
19
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 441/02.03.2016 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă.
20
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 763/10.03.2015 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă.
21
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 63.
22
Conform pct. 1 al Anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
 Suplimentar față de consumator și profesionist, apreciem că trebuie recunoscută calitatea
de participant la raporturile de dreptul consumației și Statului român, în principal prin Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorului, instituție creată cu scopul de a urmări respectarea de
către agenții economici a legislației consumului, iar, în subsidiar, prin intermediul legislativului și
al instanțelor de judecată.
Necesitatea creării unei ramuri de drept specializată în studiul relațiilor dintre consumatori
și agenții economici rezultă din poziția economică și juridică distinctă a celor doi participanți
principali. Dacă agentul economic este profesionist în materie și cunoaște tote elementele în
legătură cu bunul sau serviciul pe care îl comercializează, consumatorul nu se bucură de aceeași
posibilitate și astfel se creează o inegalitate fundamentală a cărei victimă este consumatorul și care
nu poate fi corectată decât prin intervenția puterii statale.
În sistemul intern, principalele acte normative care prevăd și ocrotesc drepturile
consumatorilor sunt următoarele:
- Ordonanța de Guvern nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor;
- Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului;
- Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comerciați și
consumatori;
- Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori;
- Ordonanța de urgență nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor
pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;
- Codul civil;
Principalele acte normative la nivel comunitar care reglementează drepturile
consumatorilor sunt următoarele:
- Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii;
- Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a
Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei
85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului Text
cu relevanță pentru SEE;
 - Directiva 2014/92/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 iulie 2014 privind
comparabilitatea comisioanelor aferente conturilor de plati, schimbarea conturilor de plati si
accesul la conturile de plati cu servicii de baza.
III. Rolul dreptului consumației în sistemul de drept european și național
O primă întrebare la care trebuie să răspundem este: Cărei ramuri principale de drept îi
aparține dreptul consumației?
Am arătat anterior că unicul protejat al legislației consumului este consumatorul, respectiv
doar persoana fizică. Se apreciază că acestă limitare a protecției are în vedere “vocația dreptului
consumației de drept al ocrotirii demnității umane prin echilibrarea poziției părții slabe”23. Așadar,
orice persoană fizică are dreptul de a achiziționa și utiliza produse și servicii care să nu îl
prejudicieze material sau moral și pe care să le poată alege în deplină cunoștință de cauză. Orice
abuz al profesionistului sau efect negativ al bunurilor și serviciilor față de consumator afectează
personalitatea sa.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului24 recunoaște printr-o serie de articole25
necesitatea protecției demnității umane, în toate formele sale, ca esență a existenței persoanei în
societatea modernă. Dintre toate acestea, ocrotirea demnității umane în cadrul raporturilor
contractuale se face în baza prevederilor privind dreptul la viață privată26, apreciindu-se că efectele
negative ale bunurilor sau serviciilor contractate de consumator se resfrâng asupra posibilității
persoanei fizice de a-și trăi viața privată și de familie în limitele decente recunoscute de
mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului. Abuzurile agentului economic sau
efectele negative contractuale ale actului juridic asumat de consumator sunt recunoscute ca
semnificând “umilințe morale” suportate de consumator, afectându-i integritatea psihică precum
și creând potențiale importante prejudicii patrimoniale.
De asemenea, dreptul consumației cuprinde elemente specifice ramurii de drept public,
deoarece în cadrul acestor raporturi regăsim Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor, instituție creată special cu scopul ocrotirii consumatorilor și care joacă un rol
important în această materie, putând sancționa contravențional operatorii economici care încalcă
prevederile legale în materie, precum și să sesizeze instanțele naționale în vederea obligării
profesioniștilor la modificarea tuturor contractelor în derulare cu consumatorii27.

23
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 18.
24
Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată de Consiliul Europei a fost
semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și a intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953, fiind ratificată de statele membre
ale Consiliului Europei. România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.
25
Art. 2 privind dreptul la viață, Art. 3 privind interzicerea torturii, Art. 4 privind interzicerea sclaviei și a muncii
forțate, Art. 5 privind dreptul la libertate și siguranță, Art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.
26
Constituția României recunoaște prin at. 26 dreptul la viață intimă, familială și privată.
27
Posibilitate recunoscută de prevederile art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianți și consumatori.
 Cu toate acestea, specificitatea dreptului consumației îl încadrează în ramura de drept
privat, în relație cu dreptul civil.
Raporturile juridice dezvoltate în materia consumului se caracterizează prin izvorul lor
contractual. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, obiectul
prevederilor legale este “reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și
consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare”,
recunoscând factura contractuală a relației profesionist-consumator. De asemenea, Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori
prevede că “orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri
sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea
cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”28.
Raporturile juridice de dreptul consumului prezintă astfel o anumită rigoare dată de
împrejurarea semnării unui contract pentru achiziționarea sau utilizarea bunurilor sau serviciilor.
Originea contractuală a drepturilor consumatorilor facilitează încadrarea dreptului consumației în
ramura dreptului privat, respectiv dreptul civil.
Mai mult, contractele astfel încheiate se referă la bunuri sau servicii oferite de profesionist
în cadrul activității comerciale a acestora. Acestă caracteristică a determinat unii autori să afirme
că “dreptul protecției consumatorului este greu de introdus în categoriile clasice fiind mai
degrabă o prelungire a dreptului comercial”29. Prin urmare este general recunoscută apropierea
dreptului consumației de prevederile de drept comercial30 și prin urmare, incluziunea acestuia în
dreptul civil.
Poate cel mai important aspect care întărește ideea că dreptul consumației este inclus în
ramura de drept privat este acela că potrivit legislației specifice, prevederile acesteia “se
completează cu prevederile Codului civil”31, astfel că trebuie recunoscut că dreptul civil constituie
dreptul comun în materie.
În concluzie, împărtășim opinia dezvoltată în doctrină32, conform căreia dreptul
consumației are un caracter pluridisciplinar. Apreciem însă că încadrarea sa se poate face în mod
corect în ramura de drept privat, fiindcă specificul său este inclus în prevederile de drept civil, în
special în cele de dreptul contractelor. Cu toate acestea, acesta cuprinde multiple elemente de drept
administrativ, împrumutând în special sancțiuni din această materie, așa cum am amintit anterior

28
Art. 1 din Lege nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
29
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 10, citată în Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit.,
pag. 13.
30
Chiar dacă odată cu intrarea în vigoare a Codului civil în anul 2011, noțiunea general utilizată de “drept comercial”
s-a căutat a fi înlăturată, acesta fiind inclus în dreptul civil, cei mai mulți autori recunosc în continuare separația
dreptului comercial de dreptul civil clasic, folosind această denumire și în lucrările publicate ulterior. A se vedea, în
acest sens, Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept commercial român, ed. a IV-a, actualizată, Universul Juridic,
București, 2014.
31
Potrivit art. 64 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.
32
A se vedea Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 13.
despre posibilitatea aplicării de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a
sancțiunilor contravenționale.
Din punct de vedere al scopului dreptului consumației, acesta se înscrie într-un demers
generalizat la nivel european de instituire a unui sistem complex de protecție a consumatorilor,
într-o perioadă în care spațiul digital și contractele la distanță se dezvoltă într-un ritm deosebit de
alert. Conștientizarea necesității redobândirii echilibrului juridic contractual, inclusiv în perioada
pre-contractuală constituie un element important în dezvoltarea unei legislații moderne care
protejează persoana fizică, precum și în buna funcționare a pieței interne europene33.

33
Astfel cum rezultă din scopul Directivei 2011/83/UE a Parlamentului Europen și a Consiliului privind drepturile
consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului
European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului
European și a Consiliului.
 CONTRACTUL DE CONSUMAȚIE

I. CONCEPT ȘI NATURĂ JURIDICĂ

Astfel cum am arătat anterior, relațiile dintre profesionist și consumator au ca origine

contractul semnat între aceștia. Doctrina dreptului civil clasic definește contractul ca fiind
“acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a
modifica sau de a stinge un raport juridic concret”1. Așadar, esențial pentru analiza
raportului contractual este determinare voințelor părților contractante. De asemenea, sub
aspectul drepturilor și obligațiilor părților interesează și efectele pe care actul juridic încheiat
între părți le produc asupra acestora.
Din perspectiva dreptului consumului, contractul care dă naștere raporturilor juridice
dintre profesionist și consumator, denumit contract de consumație, prezintă mai multe
particularități față de viziunea clasică dezvoltată de dreptul civil.
Legiuitorul național a inclus la punctul 14 din Anexa la Codul consumului, o definiție
a contractului încheiat cu consumatorii ca fiind “actul încheiat între comerciant și
consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile,bonurile de
livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condițiile generale
prestabilite”. Apreciem că definiția legislativă nu poate fi reținută deoarece reprezintă mai
mult o exemplificare a acelor înscrisuri care reprezintă contracte de consumație, ceea ce ar
însemna suprapunerea noțiunii de contract peste cea de înscris în sens material, ceea ce se
îndepărtează de opiniile exprimate în doctrină referitoare la natura juridică a contractului de
consumație.
Cu privire la natura juridică a contractului de consumație nu există un punct de vedere
unitar, astfel:
a) într-o opinie se apreciază că acesta nu este un act juridic, ci un regim juridic
legal aplicabil unor raporturi comerciale concrete2. Se apreciază așadar că prin contractul
de consumație se înțelege o instituție juridică care nu este supusă voinței părților, ceea ce face
ca el să fie total diferit de contractul clasic. În această opinie, deși între consumator și
profesionist este încheiat și un contract de fond (vânzare-cumpărare, împrumut etc.),
contractul de consumație este distinct de acesta, creat prin efectul normelor imperative ale
dreptului consumației.
b) într-o altă opinie s-a apreciat că pentru identificarea corectă a naturii juridice
a contractului de consumație trebuie ținut cont de prevederile art. 1177 Cod civil
potrivit căruia ”contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și în
completare dispozițiilor Codului civil”.
Rezultă așadar că în această concepție contractul de consumație este în fond un
contract însă afectat de un regim juridic special, deoarece sintagma ”contract de consumație”
nu are o existență de sine stătătoare, odată ce analiza raporturilor profesionist-consumator nu
se poate face în lipsa existenței unui contract de fond.

Concluzionând, apreciem că cea de-a doua opinie surprinde cel mai bine natura
contractului de consumație, acesta putând fi definit ca acel contract special încheiat între un
profesionist și un consumator căruia i se aplică dispozițiile speciale în materie.

1
Gabriel Boroi, Carla Alexandra-Anghelescu, Curs de drept civil. Parte generală, ediția a 2-a revizuită și
adăugită, ed. Hamangiu, București, 2012, pag. 109.
2
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 43.
 II. PRINCIPIILE CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIE:

Originea de drept francez a dreptului consumului a determinat și principalele direcții

urmărite de acesta, respectiv: libertatea contractuală, egalitatea voințelor contractante și
fraternitatea contractuală3.

a) Principiul libertății contractuale:

În materia dreptului consumului, raporturile dintre consumatori și profesioniști se
caracterizează printr-o libertate contractuală atipică, respectiv o libertate restrânsă la
contractare și libertate nelimitată la denunțare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva profesionistului, la încheierea contractului libertatea
stabilirii termenilor contractuali nu poate fi nelimitată, având în vedere caracterul special al
normelor de dreptul consumului care protejează consumatorul de eventualele abuzuri.
În dreptul consumației există, din perspectiva consumatorului, mai multă libertate
pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieși din raporturile contractuale, în
funcție de prevederile speciale în materie.

b) Principiul egalității contractuale:

Teoria clasică a dreptului civil stabilește că părțile se află de fiecare dată pe poziții de
eglitate juridică. În dreptul consumului o astfel de regulă nu poate fi împărtășită, deoarece
consumatorul este de fiecare dată, pe o poziție inferioară din punct de vedere economic sau
informațional față de profesionist.
Astfel, egalitatea voințelor părților contractante nu poate fi prezumată în dreptul
consumului, astfel cum este în dreptul civil, ci ea va trebui ”căutată”, însemnând că prin
ansamblul de norme care impun obligații suplimentare în sarcina profesionistului în faza
precontractuală, se urmărește recuperarea decalajului informațional dintre părți.

c) Principiul fraternității contractuale (affectio contractus)

Principiul fraternității contractuale are la bază principiul general al bunei-credință,
recunoscut prin art. 14 C.civ., în sensul că în etapa formării contractului, colaborarea dintre
părți trebuie să se facă cu deplină bună-credință pentru ca rezultatul să fie în acord cu
necesitățile fiecăreia dintre acestea și pentru ca părțile să poată previziona întinderea
obligațiilor acestora rezultate din contract. De altfel, obligația de bună-credință în această
etapă semnifică și „căutarea de către cele două părți de soluții într-un spirit pozitiv de
înțelegere, aceasta neîmpiedicând însă negocierea forte riguroasă, excluzând însă
negocierile de fațadă”4.
Prin acest principiu se impune părților o colaborare în faza formării contractului,
întemeiată pe principiile solidarismului5 și echilibrului contractual, care trebuie să se
manifeste așadar și în etapa precontractuală.

III. PARTICULARITĂȚI PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL ÎN FORMAREA

CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIEI

3
Pentru o dezvoltare asupra principiilor contratului de consumație, a se vedea Anca Nicoleta Gheorghe,
Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 44.
4
Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, pag. 175.
5
Juanita Goicovici, „Moralizarea contemporană a raporturilor contractuale – privire specială asupra dreptului
consumației” în „Consumerismul contractual”, coordonată de Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, pag. 155.
 În materia dreptului consumului formarea consimțământului primește valențe noi,
având în vedere lipsa de cunoștințe a consumatorului și necesitatea protecției acestuia prin
instituirea unor mecanisme specifice.
Doctrina clasică de drept civil stabilește că acordul de voințe ar trebui dat numai cu
privire la aspectele esențiale ale încheierii contractului, astfel cum rezultă din prevederile art.
1182 alin. 2 Cod civil care stabilește că este suficient ca părțile să se pună de acord asupra
elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior, ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.
Contrar acestei viziuni, în dreptul consumului, consimțământul la încheierea
contractului de consumație trebuie să fie dat cu privire la toate elementele contractului. O
astfel de soluție are în vedere prezumția de lipsă de informare a consumatorului, astfel că
ulterior îndeplinirii de către profesionist a obligațiilor precontractuale, consumatorul va trebui
să-și exprime acordul cu privire la toate clauzele contractuale. Legiuitorul de dreptul
consumului apreciază așadar că toate elementele contractului de consumație sunt „esențiale”
din perspectiva consumatorului.

O altă particularitate se referă la formarea consimțământului consumatorului, care nu

reprezintă un moment unic, echivalent cu cel al semnării contractului, ci se face în mod
progresiv.
Se apreciază că pentru consumator consimțământul începe să se formeze de la primul
contact cu profesionistul în care își manifestă intenția de a intra în negocieri pentru încheierea
contractului. Întreaga periodă precontractuală contribuie la construirea consimțământului dat
de consumator, instituindu-se astfel un timp de reflecție prealabilă în care profesionistul
trebuie să ofere toate informațiile necesare, iar consumatorul are posibilitatea de a solicita și
asistență de specialitate în vederea înțelegerii pe deplin a termenilor contractuali. În legislația
franceză timpul de reflecție este obligatoriu și reprezint un interval între 10 și 30 de zile 6.
Legiuitorul român nu a instituit un termen minim în acest sens, deși există prevederi, precum
pct. 1 lit. g) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 289/2004 care stabilește că printre clauzele
minimale obligatorii pe care un contract de credit de consum trebuie să le conțină, este și
indicarea unui termen eventual de reflectare.
Semnare contractului de consum reprezintă doar formarea provizorie7 a
consimțământului, chiar dacă acesta a fost dat cu privire la toate elementele contractului.
Ulterior momentului semnării contractului, consumatorul are dreptul de retractare a
consimțământului8, în interiorul unui termen de reflecție ulterioară, respectiv intervalul de
timp începând cu data semnării contractului în care consumatorul se poate retrage din
contractul încheiat fără a exista o încălcare a obligațiilor de către profesionist.
În legislația română timpul de reflecție ulterioară își găsește afirmarea legislativă în
OG 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la
distanță:
- 10 zile pentru toate categoriile de contracte încheiate la distanță;
- 14 zile pentru contractele privind serviciile financiare. Acest termen a fost preluat și
în OUG 50/2010 privind contractele de credit.
De asemenea, OG 106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale
stabilește un termen de 7 zile.

6
Juanita Goicovici, Formare progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, pag. 281.
7
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 48.
8
Ibidem 6, pag. 284
 IV. OBLIGAȚIILE PRECONTRACTUALE DE INFORMARE, CONSILIERE
ȘI SECURITATE.

Încheierea contractului presupune exprimarea unui consimțământ neviciat și liber,

astfel că fiecare parte trebuie să cunoască toate împrejurările referitoare la actul juridic ce se
dorește a fi încheiat.
Potrivit art. 38 C.con., statul încurajează folosirea de programe menite să asigure
consumatorilor o informare și o educare corespunzătoare în vederea unei alegeri corecte.
Scopul urmărit este protejarea consumatorilor la achiziționarea de produse și servicii, precum
și protejarea interesului public general împoriva publicității înșelătoare, a consecințelor
negative ale publicității.

1. Obligația de informare și educare a consumatorilor

Dezechilibrul contractual între comercianți și consumatori are o natură

informațională.
Formarea competențelor în domeniul protecției consumatorului și a mediului trebuie
realizate în cadrul programului de învățământ astfel că în programele de educare trebuie
incluse aspecte privind legislația referitoare la protecția consumatorilor, riscurile produselor,
etichetarea produselor, practicile comerciale ale producătorilor etc (art. 40 – 41 C.con.).
Obligația de informare presupune comunicarea către contractant a tuturor
cunoștințelor care sunt necesare exprimării unui consimțămând valabil la încheierea
contractului dar și la executarea obligațiilor.
Profesionistul trebuie să comunice consumatorului informațiile referitoare la
identititatea comerciantului, clauzele contractuale, caracteristicile produselor și serviciilor,
riscurile, modurile de întrebuințare etc.
Consumatorii trebuie să fie informați și cu privire la riscurile la care sunt supuși prin
folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.
Toate informațiile trebuie prezentate în limba română astfel încât consumatorul să
aibă posibilitatea de a le cunoaște, să fie vizibile, lizibile și inscripționate într-un mod care să
nu permită ștergerea lor. Nu este exlusă informarea și în alte limbi.
Obligația profesionistului de informare a consumatorului nu poate fi înlăturată prin
invocarea secretului profesional sau comercial.
Actele normative care reglementează protecția consumatorilor nu prevăd sancțiuni
specifice astfel că se poate recurge la soluțiile din dreptul comun în materia consimțământului
viciat (eroare, dol); dolul se realizează printr-o omisiune (dol prin reticență) adică prin
necomunicarea unor informații, nefiind exclus și dolul sub forma unei acțiuni spre exemplu,
prin oferirea cu bună-știință a unor documente care nu reflectă realitatea.

Obligaţia de informare a băncilor în cazul creditelor acordate în franci elvețieni

Cum soluțiile propuse în ultima perioadă cu privire la contractele de credit în franci

elvețieni constau în invocarea fie a impreviziuni, fie a Legii 193/2000 privind clauzele
abuzive, scopul prezentului studiu9 este de a schița un alt temei de drept pentru astfel de

9
Conferința de drept bancar ”Creditul bancar în monedă străină:evoluții economice, legislative și
jurisprudențiale, Timișoara 26-27 martie 2015, organizatori Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest
din Timișoara, Asociația Europeană pentru Drept bancar și Financiar – România, studiul prezentat: Obligaţia de
cereri de chemare în judecată, respectiv invocarea unei cauze de nulitate relativă ca urmare a
vicierii consimțământului.
Premisa de la care plecăm este aceea a consumatorului profan care nu deține
cunoștiințele necesare pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză10.
Instituirea obligației de informare este consecința firească a faptului că banca este
partea cea mai experimentată în domeniul financiar și totodată cea mai activă în definirea
conținutului contractului11.
Obligația de informare presupune comunicarea către consumator a tuturor
informațiilor cu scopul exprimării unui consmițământ valabil la încheierea contractului și
la executarea obligațiilor asumate12.
Prin OUG nr. 52/2016 se reglementează expres obligația creditorilor de a organiza
cel puțin anual, activități de informare și educare a consumatorilor, punându-se accent în
special pe specificul creditelor ipotecare și pe situația acelor consumatori care au în
perspectivă contractarea pentru prima dată a unui astfel de credit.
Directiva 2008/48/CE prevede ca banca este obligata sa furnizeze informații
precontractuale unui client care intentioneaza sa contracteze un credit, inainte ca acesta sa
semneze contractul, astfel incat clientul sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza.
Modificarea adusă de OUG nr. 52/2016 o reprezintă necesitatea prezentării
informațiilor cu privire la efectele pe care le-ar produce asupra costului creditului variațiile
cursului de schimb sau alte riscuri specifice, astfel cum sunt variația indicelui de referință sau
scăderea propriilor venituri.
Informațiile oferite consumatorilor devin tot mai precise în cazul prevăzut de art.8,
respectiv acelea oferite pe hârtie sau în formă electronică.
Informațiile prealabile se constituie practic într-o ofertă de credit, pe care
consumatorul trebuie să o evalueze exact, în vederea formării consimțământului său avizat.
Pe lângă informarea, completă, creditorii trebuie să ofere și explicații detaliate cu privire la
aspectele învederate consumatorilor, astfel încât să se substituie unor reali consultanți de
credit, orientați spre satisfacerea nevoilor împrumutaților.
De asemenea, spre deosebire de obligația de negociere, care în opinia noastră rămâne
la stadiul de acordare a posibilității de negociere, informarea trebuie să fie efectivă, să ofere
consumatorului posibilitatea reală de a se găsi pe poziție de egalitate juridică față de creditor
la momentul semnării contractului. Astfel, în cadrul posibilității de informare se regăsesc și
cerințele de formă privind redactarea contractelor de credit.
De asemenea, actul normativ modifică art. 30 al OUG nr. 50/2010 prin instituirea
obligațiilor de evaluare a bonității consumatorului din perspectiva posibilității viitoare de
rambursare raportată la variația cursului de schimb și rata dobânzii. Este o dovadă
suplimentară că preocuparea legiuitorului se îndreaptă spre conștientizarea efectelor negative
ale variației cursului valutar.

Sursele normative ale obligației de informare

Astfel,

informare a băncilor în cazul creditelor în valută http://evenimente.juridice.ro/2015/03/creditul-bancar-in-

moneda-straina-evolutii-economice-legislative-si-jurisprudentiale-26-27-martie-2015.html
10
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, Ed. Hamangiu,
București, 2012, p. 63.
11
Lavinia Elena Smarandache, Contextul apariției și aportul OUG nr. 50/2010 în materia obligației profesionale
de informare, Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr. 3/2011, p. 103
12
Dan Chirică, Obligația de informare și efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, Revista de
Drept Comercial nr. 7-8/1999, p. 51 și urm.
 OG 21/1992 privind protecția consumatorilor:
• Art. 3 lit. b din: Dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi
precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât
decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine
nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori
• Art. 91 din Capitolul III intitulat Protecția intereselor economice ale
consumatorilor: ”În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a
fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor
condițiilor contractuale”

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului:

• Art. 5 Statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei

consumatorilor, are drept obiective:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un
produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime;
• Art. 27 Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de
a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor
legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o
adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor,
precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
d) de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele
generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor,
folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
• Art. 38 Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe
menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare
corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în
vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra
bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi
responsabilităţilor ce le revin.
• Art. 45 Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi
precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a
serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă
posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile
oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în
măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi
securitate.

Prin modalitatea de reglementare a obligației de informare contatăm puternica

intervenția leguitorului în favoarea clienților.
Așadar, nu există nici un dubiu - scopul este protejarea consimțământului
consumatorului, căci în această fază există un dezechilibru de natură informațională.
 Nominalism versus valorism
Ambele noțiuni sunt legate de impreviziune, căci în timp ce nominalismulul, ceva mai
cunoscut, presupune conservarea unei unități monetare chiar dacă valoarea reală s-a
schimbat, dimpotrivă valorismul are menirea de a estompa consecințele trecerii timpului,
unitatea monetară fiind revalorizată la momentul plății prin raportare la puterei ei de
cumpărare13.
Ajungând în acest punct observăm că acordarea creditelor în valută nu este altceva
decât o indexare convențională prin care se urmărește menținerea în timp a valorii reale a
obligațiilor. Oare se poate susține că în cazul creditelor în franci elvețieni aveam de a face cu
o ”ancorare în realitatea materială”14 , metaforă folosită pentru a sugera scopul unei clauză de
indexare?
Dimpotrivă, observăm cu privire la creditele acordate în franci elvețieni că:
• motivația a fost de a se conserva valoric suma împrumutată
• francul elvețian nu este monedă de creditare, ci de raportare (de indexare)
În acest punct al analizei două întrebări se conturează:

Prima întrebare: Care sunt limitele în care vom aprecia ca fiind respectată obligația
de informare din perspectiva riscului valutar?
Răspunsul la această întrebare impune a se face o distincție esențială între:
• informarea cu privire la riscul valutar în sine
• evaluarea măsurii (limitelor) în care acest risc se va produce
În sprijinul necesității unei astfel de distincții cităm considerentele unei hotărâri
pronunțate de Curtea de Apel din Limoge la data de 9 februarie 2015 „Dacă într-adevăr
banca nu putea prevede iminenţa crizei financiare din 2008 la data acceptării ofertei de
credit, este mai puţin adevărat că riscul unei deprecieri a monedei euro în raport cu
francul elveţian nu putea fi evitat având în vedere diferenţele mari existente între
economiile zonei euro şi Elveţia, ţară bogată a cărei economie atrage capital”15.
Distincția cu alte cuvinte trebuie făcută între o mișcare a cursului normală și una
excesivă, iar din această perspectivă volatilitatea unei monede trebuie raportată la singurul
criteriu de referință obiectiv, anume posibilitățile consumatorului așa cum au fost evaluate
chiar de bancă la momentul acordării creditului.
CCR a statuat prin Decizia nr. 62/07.02.2017 că : „Opțiunea pentru un credit într-o
monedă străină este făcută conștient și cu bună-știință de către debitor, în considerarea
avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare
oferite atât de creditor, cât și de alți furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o
sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-și realiza investiții mai substanțiale etc.)
Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea
de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei
pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în
care obține principalele venituri)”.

A doua întrebare: consumatorii au fost protejați printr-o clauză similară de eventuala

creștere a obligațiilor lor?

13
Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 222
14
Ion Deleanu, op. cit., p. 226.
15
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
 Am putea spune că indexarea în funcție de CHF a rezolvat problema deprecierii, dar,
în schimb avem o supraapreciere a datoriei.
Prin raportarea la franci elvețieni ca și criteriu de valorizare considerăm că s-a ajuns la
deturnarea scopului inițial. Clauzele de indexare au fost considerate ”echitabile și utile,
oricând în timp” ele preîntâmpinând deprecierea.
Însă constatăm că prin creșterea cursului valutar s-a ajuns la valorizarea datoriei fără
nicio legătură cu ”realitatea materială”.
Se impune pentru atenuarea efectelor negative a se insera pentru menținerea
echilibrului contractual o clauză care să conserve și gradul de îndatorare al
împrumutaților.
În lipsa unei clauze care să atenueze efectele neprevăzute ale clauzei dein dexare se
impune a recunoaște necesitatea unei corecții de data aceasta nu convenționale (căci nu
există), ci legale ori judecătorești.
Un astfel de demers își găsește reazem în caracterul comutativ care presupune că
părțile cunosct întinderea prestațiilor la care se obligă și pot totodată aprecia că valoarea
acestora este echivalentă.

Distincție esențială
Trebuie făcută distincție între două categorii de împrumutați: împrumutați avertizați și
împrumutați neavertizați.
Calitatea de avertizat sau neavertizat depinde de un ansamblu de criterii, precum
experiența împrumutatului, cunoștințele sale financiare sau patrimoniul său. Aceste elemente
permit băncii să determine nivelul de competență al împrumutatului. Banca are obligația de a
distinge între cele două tipuri de împrumutați pentru a putea aplica procedurile necesare
corespunzătoare fiecărei categorii în parte.
La încheierea contractului de credit, banca are două obligații esențiale față de clientul
său: o obligație de informare și o obligație de avertizare.
Obligația de informare trebuie respectată față de toți debitorii, fie avertizați, fie
neavertizați și se realizează prin comunicarea către aceștia a unor informații exhaustive,
obiective și neutre cu privire la operațiunea în cauză și care să le permită înțelegerea
condițiilor creditului.
În schimb, obligația de avertizare trebuie respectată doar față de împrumutatul
neavertizat și obligă banca să-l avertizeze pe acesta asupra capacității financiare și mai ales
asupra riscului de îndatorare cauzat de credit. Obiectivul urmărit este de a permite
împrumutatului să măsoare posibilele consecințe nefaste ale împrumutului și să renunșe la
operațiune dacă aceasta pare riscantă.

Soluții pronunțate de instanțele franceze cu privire la nerespectarea obligației de

informare16:
• Prin hotărârea pronunţată la 9 februarie 2015, Curtea de Apel din Limoge a reținut că:

”Asigurarea de stabilitate pe care se bazau argumentele împrumutului ascundea

pericolul iminent pe care îl presupunea în realitate pentru debitori riscul unei variaţii
bruşte şi importante a parităţii dintre moneda de cont în care era exprimat împrumutul şi
moneda de plată”.

”Banca nu a informat debitorul cu privire la acest risc care îi putea provoca supra-
îndatorarea şi pierderea patrimoniului său, a încălcat în mod evident obligaţia de

16
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
informare,informaţiile date în termeni care au o tonalitate liniştitoare nefiind de natură să
detrmine debitorul să conştientizeze suficient potenţialul pericolul al produsului complex
oferit de banc”.

”Această lipsă de informare este cu atât mai gravă cu cât împrumutul era acordat
unui particular care nu dispunea de surse de venit în ţara a cărei monedă fusese aleasă
pentru monedă de cont şi a cărui motivaţie nu era speculativă; scopul său era doar, la sfatul
promotorului care îi propusese o operaţiune la care nu s-ar fi gândit dacă nu ar fi fost
demarată de a-şi valoriza patrimoniul prin oportunitatea oferită de o legislaţie care
încurajează contribuabilii să investească în construirea de locuinţe prin avantaje fiscale”.

”Prejudiciul cauzat de nerespectarea de către creditor a obligaţiei de informare

constă în pierderea şansei pe care ar fi avut-o debitorul de a nu contracta şi de a evita
situaţia de îndatorare în care l-a adus tranzacţia care i-a fost propusă”.

• Prin hotărârea pronunţată la 20 ianuarie 2015, Tribunal de Înaltă Înstanţă din Paris
menţionează că:

” Este de necontestat faptul că furnizorul de credit, bancherul este obligat să informeze

debitorul cu privire la caracteristicile esenţiale ale împrumutului”

„Fiind vorba despre acordarea unui împrumut în franci elveţieni rambursabil în euro şi
destinat finanţării achiziţionării unui bun imobiliar în euro, banca era obligată să furnizeze
persoanelor fizice informaţii clare şi precise despre impactul fluctuaţiilor cursului de
schimb asupra rambursărilor lor astfel încât aceştia să poată accepta oferta în deplină
cunoştinţă de cauză.”;

• În hotărârea din 3 iunie 2014, Tribunalul de Înaltă Instanţă din Clermont-Ferrand a

recunoscut răspunderea băncii creditoare reţinând nelegalitatea clauzei de indexare a
cursului de schimb euro/franc elveţian.

Tribunalul a reţinut în speță că utilizarea francului elveţian are un caracter artificial şi

virtual şi că economia creditului rezultă din euro, având în vedere faptul că părţile îşi au
domiciliul în Franţa, că imobilul achiziţionat este în Franţa, că rambursarea se efectuează în
Franţa şi că fondurile nu au trecut niciodată prin Elveţia.

Drept urmare, nulitatea clauzei de indexare trebuie să se pronunţe, creditul trebuie să fie
considerat ca fiind contractat definitiv pentru suma în euro prevăzută la început şi banca
trebuie să ramburseze debitorilor orice sumă percepută dincolo de ratele lunare, adică atât
taxa de conversie, cât şi cheltuielile de schimb percepute.

În fine, apreciem ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită

Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea
Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că

• incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a

obligațiilor precontractuale de informare și verificare a bonității
 • nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanța
să considere recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte
a obligațiilor precontractuale care incumbă creditorului
• cu privire la evaluarea bonității consumatorului poate să fie efectuată doar pe
baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control
efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente, Curtea constată
că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili
dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a
atesta bonitatea consumatorului și dacă este necesară o verificare prin
intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcție de
împrejurările speței, fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt
furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină
confirmarea acestor informații (un control al informațiilor furnizate)
Cum din directivă nu reiese că evaluarea situației financiare și a nevoilor
consumatorului trebuie efectuată înainte de furnizarea explicațiilor
corespunzătoare. Nu există, în principiu, o legătură între aceste două obligații
precontractuale. Creditorul este, așadar, în măsură să dea consumatorului
explicații, fără a fi obligat să evalueze, în prealabil, bonitatea acestuia. Cu
toate acestea, creditorul trebuie să țină seama de evaluarea bonității
consumatorului, în măsura în care această evaluare impune o adaptare a
explicațiilor furnizate.
• Curtea precizează că obligațiile de informare trebuie, ca urmare a însuși
caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului
de credit, având în vedere că explicațiile nu trebuie în mod necesar să fie
furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în
cursul unei întrevederi. Curtea amintește însă că forma în care explicațiile
trebuie furnizate consumatorului intră sub incidența dreptului național.

Sancțiunea neîndeplinirii obligației de informare

Încercând să identificăm eventuale sancțiuni pentru nerespectarea obligației de
informare trebuie să ne întoarcea la scopul instituirii acesteia – protejarea consimțământului
consumatorului, exprimarea unei voințe neviciate, condiții în care ne aflăm pe tărâmul dolului
prin omisiunea de a se comunica informațiile necesare (dol prin reticență).

2. Obligația de consiliere

Profesionistul trebuie să furnizeze și alte elemente decât cele de informare astfel încât
consumatorul să aprecieze în deplină cunoștință de cauză că bunul sau serviciul corespunde
nevoilor sale.
Obligația de consiliere este văzută ca o completare față de obligația de informare,
aceasta din urmă trebuind să fie îndeplinită oricând.
Consilierea se justifică prin aceea că un consumator are nevoie nu numai de informații
ci și de sfaturi, adică părerea unui specialist.
Cum obligația de consiliere este o obligație de orientare a alegerii clientului aceasta
trebuie efectuată cu prudență, în limite rezonabile.
Apreciem însă că, spre deosebire de obligația de informare, care trebuie îndeplinită în
toate cazurile, obligația de consiliere trebuie să fie îndeplinită doar în cazurile în care fie
există o cerere a consumatorului în acest sens, fie atunci când circumstanțele specifice ale
negocierii o impun.
 Obligația de consiliere17 în cazul creditelor încheiate în monedă străină :
Obligația de consiliere este uneori văzută ca fiind diferită de obligația de informare,
întrucât cea dintâi preupune o judecată de valoare, în timp ce secunda implică doar
comunicarea unor informații stricte menite a permite clientului să ia decizia pe care o crede
de cuvință18.
Oare în momentul în care angajatul băncii constatând că respectivul client nu se
califică pentru un anumit credit în lei sau în valută , nu a realizat o consiliere?
Este adevărat că inclusiv în jurisprudența franceză s-a statuat principiul neamestecului
bancherului în treburile împrumutatului, obligația sa limitându-se doar la a-l avertiza asupra
riscurilor, dar acest principiu trebuie aplicat atât timp cât chiar banca l-a respectat, în caz
contrar cu atât mai mult se impune a reține răspunderea ei.
În situațiile în care reprezentantul băncii a îndemnat și oferit respectivul credit în CHF
implicit a realizat o consiliere, caz în care cele două obligații (informare și consiliere) sunt
inseparabile, obligația de consiliere înglobând-o pe cea de informare, o astfel de interpretare
desprinzându-se din textile de lege citate la începutul articolului care urmăresc să ofere
consumatorilor posibilitatea unei alegeri raționale și fără a li se prejudicia drepturile și
interesele legitime, printre care și cele economice. Consilierea nu se confundă în acest caz cu
serviciile de serviciile de consultanță, activitate permisă băncilor conform art. 18 alin. 1 lit. i)
din O.U.G. nr. 99/2006 doar în sfera afacerilor comerciale.

3. Obligația de securitate a produselor

În dreptul consumului un loc important în ocupă securitatea cumpărătorului.

Obligația de securitate a profesionistului are un caracter continuu, aceasta începând
din momentul punerii pe piață a produsului, adică înainte de contractarea acestuia, continuând
cu faza formării, cât și a executării contractului.
Potrivit art. 9 C. con., sunt interzise importul, fabricația, distribuția precum și
comercializarea produselor falsificate, ori contrafăcute, periculoase sau care pot afecta viația,
sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Orice agent economic este obligat să aducă pe piață numai produse sigure, obligație
care privește inclusiv ambalajele produselor.
Este interzisă comercializarea produselor neînsoțite de documentația obligatorie
prevăzută de lege prin care să se ateste că ele au fost testate și certificate.
Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte;
- OG 97/2001 privind reglementarea producție, circulației și comercializării
alimentelor;

V. PARTICULARITĂȚI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR LA

DISTANȚĂ:

Principalul act normativ în materie este OUG nr. 130/2000 privind protecția
consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță.

17
Cu privire la acest subiect a se vedea Juanita Goicovici, Dreptul consumației, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, p. 32 și urm.
18
Dan Chirică, op. cit., p. 51
 Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat
între un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către
profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau
mai multe tehnici de comunicație la distanță.

Legislația stabilește un minim de informații pe care profesionistul are obligația de a le

prezenta consumatorului anterior încheierii contractului, dar și după acest moment. Spre
exemplu:
- identitatea și adresa sa;
- caracteristicile essentiale ale produsului sau serviciului;
- prețul/tariful;
- cheltuielile ocazionate cu livrarea;
- modalități de plată, de livrare sau de prestare;
- dreptul la denunțarea unilaterală a contractului;

Informațiile trebuie să fie complete, corecte și precise și să releve fără echivoc scopul
său commercial, clar, ușor de înțeles.
De asemenea, profesionistul este obligat să ofere consumatorilor în scris sau pe alt
suport durabil informațiile minime către consumator.

Momentul încheierii contractului la distanță este momentul primirii mesajului

de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Astfel, mesajul de
confirmare are rolul de acceptare a ofertei de a contracta a consumatorului.
Profesionistul trebuie să își îndeplinească obligațiile contractuale în termen de cel
mult 30 de zile de la data transmiterii comenzii de către consumator.

VI. FORȚA CONTRACTUALĂ A UNOR DOCUMENTE PUBLICITARE19

În concepția clasică a formării contractului numai conținutul ofertei urmată de

acceptare era în măsură să contureze obiectul contractului; există o tendință în sensul unei
lărgiri a clauzelor contractului prin includerea și a mesajului publicitar atât timp cât acesta din
urmă a fost ferm, precis și complet astfel încât a determinat consumatorul să contracteze în
condițiile specificate; este o consecință a solidarismului contractual care valorifică principiul
coerenței cu sine însuși, adică regula potrivit căreia nimănui nu îi este permis să se contrazică
pe sine în acțiunile sale, astfel că emitentul unui mesaj publicitar ferm și precis nu se poate
exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat destinatarului mesajului printr-un
comportament contradictoriu ulterior.
Principiul coerenței nu este altceva decât o prelungire a celebrului principiu nemo
auditur propriam turpitudem allegans.
Principiul coerenței este preluat din dreptul anglo-saxon (estoppel) unde partea care
prin susținerile formulate în cursul procesului își neagă propria conduită intervenită într-un
moment din trecut este oprită să acționeze și să se apere pe acest motiv.
Coerența descrie norma potrivit căreia cel ce adoptă un comportament contrar
atitudinii sau susținerilor sale anterioare este de rea-credință întrucât încalcă încrederea
legitimă a celorce li s-a adresat.
Încrederea destinatarului este elementul central care impune reprimarea acestui tip de
conduită.

19
Pentru dezvoltarea acestei opinii, a se vedea Juanita Goicovici, op. cit., pag. 51-69.
 Cu titlu de soluții jurisprudențiale care au făcut aplicarea principiului coerenței:
- în materia contractului de transport (afacerea Chronopost) Curtea de Casație
franceză a reținut că a fost încălcată buna-credință de comerciantul care în mesajele
publicitare anunța că este un specialist al transportului rapid și sigur, însă ulterior invocă o
clauză de exonerare de orice răspundere în caz de livrare cu întârziere (Decizia din 22
noiembrie 1996);
- s-a reținut răspunderea pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului, vânzătorului unui
aparat pentru imprimarea cecurilor, care garantase în ofertele de publicitate că cecurile astfel
imprimate nu puteau fi falsificate; în speță, societatea cumpărătoare fusese prejudiciată ca
urmare a două astfel de falsuri (Curtea de Casație franceză, Decizia din 17 iunie 1997);
- Curtea de Apel din Paris nu a luat în considerare termenele de livrare specificate în
oferta unei societăți de mesagerie în condițiile în care aceasta anunța în alte documente
publicitare livrarea în 24 de ore a bunurilor încredințate oriunde în Franța (Decizia din 29
ianuarie 1997).
O întrebare firească se pune în legătură cu condițiile în care mesajul publicitar face
sau nu parte din conținutul ofertei. Nu orice material publicitar face parte integrantă din
contract și atrage răspunderea contractuală a emitentului în caz de neîndeplinire a respectivei
promisiuni.
Între publicitate și ofertă trebuie să existe o linie de demarcație clară.
Una din spețele importante în chestiunea documentelor publicitare (speța așa-zisă a
„spațiului verde”) este în măsură să lămurească anumite aspecte.
În speță, soții G au achiziționat prin act autentic de la agenția imobiliară P o parcelă
de teren pentru construit, lăsându-se atrași de faptul că în pliantele publicitare primite de la
societatea vânzătoare însoțite de fotografii, respectiva parcelă era mărginită la o extremitate
de o porțiune de spațiu verde. Respectiva fâșie de pajiște a fost cea care a convins soții G să
achiziționeze respectivul teren, în viziunea cumpărătorilor casa în care familia urma să
locuiască și să își crească copiii era o casă mărginită cu o porțiune de pajiște.
Ulterior încheierii contractului soții G au constatat că fâșia de verdeață fusese alipită,
topografic de către agenția imobiliară la terenul vecin neachiziționat la acel moment de vreun
alt cumpărător.
Acțiunea soților G a fost întemeiată pe conținutul unor documente
”extracontractuale”, astfel că șansele de câștig păreau a fi destul de mici având în vedere că
porțiunea de verdeață nu avea o valoare economică de sine stătătoare și nici în cuprinsul
contractului de vânzare-cumpărare nu se făcuse trimitere la vreo obligație a vânzătorului de a
preda terenul însoțit de o zonă de pajiște.
Este limpede că soții și-au format consimțământul exclusiv în virtutea imaginii
sugerate în pliant astfel că dacă ar fi știut că adevărul topografic este altul opțiunea s-ar fi
îndreptat către un alt teren sau altă agenție imobiliară.
Analiza se face prin raportare la momentul formării contractului astfel că avem de-a
face cu un consimțământ viciat. Constatarea nulității absolute nu le profita soților G întrucât
nu-și doreau repunerea în situația anterioară, ei fiind mulțumiți de amplasamentul terenului și
de preț astfel că opțiunea lor este în sensul obligării societății vânzătoare la executarea a ceea
ce au promis prin pliante, respectiv predarea terenului însoțit de fâșia de verdeață.
Din punct de vedere tehnic a obliga vânzătoarea la dezmembrarea a fâșiei cu pajiștea
și predarea către soții G ar fi presupus constatarea unei asemenea obligații în contractul de
vânzare-cumpărare, însă nimeni nu poate fi obligat să execute obligații pe care nu și le-a
asumat liber,în acel moment fiind de neimaginat o răspundere contractuală bazată pe
documente extracontractuale.
Pe de altă parte, nici invocarea obligației precontractuale de informare sau consiliere
nu erau soluții dat fiind setul limitat de remedii pentru neexecutarea acestora, respectiv ori
desființarea contractului însoțită de plata unor despăguburi sau menținerea contractului cu
consecința obligării societății vânzătoare la plata unor daune interese.
Se observă așadar că punctul nevralgic al rezolvării speței îl constituie introducerea în
sfera contractului a informațiilor cuprinse în documentul publicitar ceea ce ar face ca
obligația transferării ”spațiului verde” să nu fie o creație a judecătorului, ci o obligație
asumată voluntar de vânzătoare printr-o veritabilă clauză contractuală, însă această veritabilă
clauză nu figura în cuprinsul ofertei, ci în textul însoțit de imagini a pliantelor publicitare,
aceasta din urmă prin natura lor fiind documente extracontractuale, respectiv mesaje
publicitare iar nu înscrisuri constatatoare ale voinței părților.
În final, instanța obligă societatea vânzătoare la predarea conformă a terenului însoțită
de fâșia de pajiște litigioasă (Curtea de Casație din Franța, Camera a III-a civilă, Decizia din
17 iulie 1997).
Raționamentul instanței franceze este relativ simplu, recunoscând apartenența
anumitor mesaje publicitare la corpul convenției având ca finalitate recunoașterea unei
obligații de conformitate în sarcina profesionistului.
Introducerea de instanța de judecată a unor documente publicitare într-o ofertă are ca
efect nașterea unor obligații de conformitate. Nu orice text publicitar poate să capete acest
sens, ci numai dacă mesajul este suficient de ferm pecis și detaliat. Este important ca
documentele publicitare să fi fost transmise co-contractantului în mod direct, indiferent de
suport, publicitatea prin mass-media sau prin intermediul afișelor neputând avea o valoare
contractuală. Documentul publicitar trebui să fi exercitat o influență decisivă la formarea
voinței celeilalte părți.
Concluzionând, documentele publicitare pot avea forță contractuală, în condițiile în
care mesajul este neechivoc, exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, iar acesta este
determinant pentru exprimarea voinței consumatorului.

VII. DREPTURILE CONSUMATORILOR LA ÎNCHEIEREA

CONTRACTELOR.

Legea acordă anumite drepturi speciale uneia dintre părților contractante, respectiv
consumatorilor, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în OG nr. 21/1992 sau în Codul
consumului.
Orice informație privind pachetele de servicii turistice, prețurile acestora, contractele
de credit pentru consum trebuie să conțină indicații corecte și clare care să nu permită
interpretări echivoce ale acestora (art. 76 C. con.).
Clauzele contractuale neclare se interpretează în favoarea consumatorului (art. 77
C.con.).
Orice contract încheiat între comerciant și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea
cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 75 C.con.).
Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează,
în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru
dezemnificativ între drepturile și obligațiile părților (art. 78 și art. 79 C.con.).
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei,
cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de
comercianți pe piața produsului sau a serviciului respectiv (art. 80 C.con.).
 Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a
fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul
contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a
fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (art.
81 C.con.).
Contractul trebuie să stipuleze cu caractere mari și în imediata vecinătate a locului
rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare
unilaterală a contractului după caz, precum și numele și adresa comerciantului față de care
consumatorul poate să își exercite acest drept (art. 82 C.con.).
Comerciantul este obligat să remită consumatorului un exemplar din contractul
încheiat și să poată proba acest lucru în fața organelor de control(art. 83 C.con.).
Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau
restrâns de nici o clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege,
aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire
nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale (art. 84 C.con.).
 OBLIGAȚIA DE CONFORMITATE

Conturarea unei obligații de conformitate este consecința efectelor limitate a

soluțiilor tradiționale, respectiv garanția pentru vicii ascunse sau viciilor de consimțământ20.

Spre exemplu, în cazul defectelor estetice, respectiv urmare a livrării unui bun ulterior
încheierii unui contract între profesionist și consumator a unui aparat electrocasnic, dar care
prezintă câteva zgârieturi minore sau livrarea unui mobilier căruia îi lipsește un accesoriu
minor, de o valoare foarte mică, invocarea garanției pentru vicii ascunse nu ar fi o soluție în
primul rând din cauza valorii mici a imperfecțiunii estetice, cât și a neîntrunirii condițiilor
pentru funcționarea garanției, odată ce respectivul defect nu afectează însăși folosința
lucrului.

De asemenea, nici obligația de securitate nu poate constitui temei pentru solicitările

consumatorului, deoarece invocare acesteia presupune periculozitatea bunului pentru
sănătatea, integritatea fizică sau a bunurilor unei persoane.

În foarte multe situații, nemulțumirea consumatorului la momentul livrării bunului

este urmare a unei discrepanțe între caracteristicile bunului dorit de el, așa cum au fost
indicate expres în contract și cele ale bunului efectiv predat de către profesionist (o altă
culoare, lipsa unor detalii tehnice, etc.), ceea ce dă dreptul consumatorului să invoce
neexecutarea obligației de conformitate.

Or, așteptarea consumatorului de a i se livra un bun lipsit de orice imperfecțiune este

pe deplin justificată, motiv pentru care obligația de predare (livrare) conformă își justifică
existența în comparația cu obligația de livrare din dreptul civil, căci din perspectiva protecției
consumatorului și cele mai mici neajunsuri pot constitui motiv de refuz al primirii bunului
sau de invocare a neexecutării contractului de către profesionist.

În dreptul consumului, conformitatea bunului or a serviciului contractat este apreciată în

raport cu ”așteptările legitime ale consumatorului”, fapt ce denotă două accepțiuni:

• Calitatea bunului sau a serviciului este așteptată de consumator în baza unor

specificații contractuale exprese (conformitate contractuală).

20
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 63
 • Așteptările consumatorului cu privire la bun, astfel cum ele sunt legitimate de
reglementări legale în vigoare (conformitate normativă).

Normarea a fost concepută ca o contrapondere la reglementarea legală punitivă. Deși

inițial normarea (standardizarea) comunitară era limitată la anumite bunuri, în prezent
privește toate bunurile de consum, noile tehnologii și servicii. În esență, normativizarea
reprezintă un set amplu de norme (standardizare). Norma este un document tehnic care poate
fi obținut pentru fiecare produs de la organismul național de normare; importanţa sa rezidă
parţial în încrederea cu care simbolul normei (spre exemplu, CE) este investit de
consumatori. Competitivitatea este dublată de garanţia de securitate şi de calitatea pe care
standardizarea o aduce.

În analiza conformității unei livrări se impune o verificare atentă a specificațiilor

contractuale, astfel că simplele preferințe de culoare, dimensiuni, specificații tehnice, etc. nu
vor constitui un criteriu al predării conforme, decât dacă aceste preferințe au fost convenite
cu profesionistul. Cu privire la absența unui instrument constatator al preferințelor clientului,
jurisprudența franceză apreciază că în măsura în care s-ar admite să se aibă în vedere
și specificațiile subînțelese ori implicite sau cele convenite verbal s-ar ajunge la un
arbitrariu din partea consumatorului. Tocmai din aceste motive s-a reținut că existența
unei obligații de conformitate doar în cazul stipulațiilor contractuale exprese stabilite în scris.

Carența de conformitate trebuie semnalată chiar în momentul livrării, prin refuzul

de primire a bunului. În caz de primire a bunului deși acesta prezintă deficiențe de
conformitate, instanțele franceze au apreciat că manifestarea de voință a consumatorului a
fost în sensul renunțării la acțiunea în justiție pentru invocarea neîndeplinirii obligației de
conformitate.

În caz de neconformitate a unui bun preluat de către consumator, acesta are la

dispoziție fie rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de livrare conformă, fie
o acțiune în executarea silită a obligației de predare conformă.

Atunci întrebarea logică ar fi: ce aduce în plus obligația de conformitate? Răspunsul a

fost dat de teoria doctrinei franceze, în sensul că aceasta oferă o soluție suplimentară, aceea a
revendicării bunului în patrimoniul vânzătorului, întrucât, în ipoteza livrării
neconforme, aceasta echivalează cu predarea altui bun decât cel a cărui proprietate a
fost dobândită de consumator la momentul încheierii contractului. De asemenea, s-au
reținut următoarele:

• Proprietatea bunurilor de gen din cauza fungibilității și consumtibilității este o

pseudoproprietate, mai fragilă în comparație cu proprietatea bunurilor
individual determinate.
• Revendicarea pe temeiul neconformității livrării a bunului de gen este
posibilă, identificarea acesteia în patrimoniul vânzătorului urmând să aibă loc
pe baza specificațiilor inserate în contract.
• Acest tip de revendicare este sui generis.
• Avantajul acestei soluții suplimentare este acela că acțiunea este
imprescriptibilă

Obligație de conformitate vs. viciu de consimțământ:

S-a pus în discuție în ce măsură neconformitatea și vicierea consimțământului pot

coexista în aceeași speță în cazul în care așteptările legitime ale cumpărătorului în legătură cu
anumite proprietăți ale bunului nu se regăsesc în realitate la momentul livrării acestuia.

La prima vedere răspunsul este unul negativ căci eroarea viciu de consimțământ și
obligația de livrare nu se suprapun.

Luând ca exemplu cazul mașinii de imprimat cecuri în care furnizorul anunțase că

este infailibilă sau cel al achiziționării unui teren pe considerentul că acesta se mărginește pe
o latură cu un spațiu verde, inexistent în realitate, nu putem susține că consumatorul poate
invoca fie viciul de consimțământ al erorii/dolului, fie neîndeplinirea obligației de
livrare/predare, odată ce vicierea consimțământului se analizează pe terenul formării
contractului, în timp de obligația de livrare se află în etapa efectelor contractului. Totodată
regimul lor juridic este diferit, căci conformitatea încearcă să se folosească de mecanismul
revendicării (imprescriptibilă), atât timp cât se are în vedere că livrarea unui bun neconform
cu stipulațiile exprese contractuale este de fapt livrarea unui alt bun decât cel al cărui
proprietar a devenit cumpărătorul la momentul contractării.

Trebuie avut în vedere că dreptul consumului nu înlătură, ci dublează reglementările

tradiționale în încercarea de a oferi consumatorului o opțiune pertinentă. Consumatorul poate
invoca neconformitate pe tărâmul dreptului consumului, dar tot atât de bine poate opta pentru
remediile erorii sau dolului, invocând ca temei de drept dispozițiile Codului civil. Aceste
acțiuni, chiar dacă fac parte din ramuri de drept distincte nu se exclud a priori, ci pot coabita
până la alegerea uneia dintre acestea de către consumator.

O analiză între obligația de conformitate și răspunderea producătorului pentru

produsele cu defecte ne-ar conduce la concluzia că această carență de conformitate are o sferă
mai largă de aplicare dacă avem în vedere că privește și deficiențele estetice, indiferent de
valoarea lor, cât și în cazul în care bunul comandat nu corespunde cu cel livrat, dar, pe de altă
parte, trebuie observate și condițiile mai suple de invocare a răspunderii profesionistului, în
sensul că regimul conformității este permisiv, nefiindu-i aplicabile condițiile clasice privind
dovedirea existenței și întinderii prejudiciului, raport de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu, fapta ilicită și culpa profesionistului.

Obligația de conformitate vs. Garanția convențională:

Se impune și o analiză a clauzelor de amenajare a garanției convenționale oferită

consumatorilor de către profesionist, prin stipulații contractuale concrete. Garanția
convențională nu poate fi decât mai profitabilă consumatorului decât garanțiile legale, o astfel
de garanție obligându-l pe profesionist mai mult decât o face legea, cum ar fi spre exemplu
cazul în care profesionistul se obligă să ofere cumpărătorului o garanție pe o perioadă mult
mai mare decât cea legală.

Astfel de clauze de garanție contractuală nu pot să vizeze suprimarea oricărui interes

al garanției pentru consumator, caz în care ar fi apreciată drept abuzivă, cum ar fi clauza prin
care se înlătură dreptul consumatorului la repararea bunului sau clauza prin care
profesionistul se exonerează de garanția legală, oferind doar garanția contractuală. Garanția
contractuală nu este o simplă amenajare a garanției legale.

În dreptul intern, obligația de garanție a fost instituită prin Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora.

Conform art. 2 lit. e), garanția este definită ca „orice angajament asumat de vânzător
sau producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a
preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă
acesta nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în
publicitatea aferentă”. Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant,
în condiţiile specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă.
Aceasta trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege
consumatorului şi să ateste în mod clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia
oferită. Garanţia trebuie să precizeze elementele de identificare a produsului, termenul de
garanţie, durata medie de utilizare, modalităţile de asigurare a garanţiei - întreţinere, reparare,
înlocuire şi termenul de realizare a acestora, inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale
unităţii specializate de service și să fie redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.

Conform art. 16 din Lege, răspunderea vânzătorului este angajată dacă lipsa de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului. După expirarea
acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi
folosite în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare, în condiţiile legii. Pentru produsele a căror durată medie de
utilizare este mai mică de 2 ani, termenul se reduce la această durată.

Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen

de două luni de la data la care a constatat-o.

Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea

produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care
prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.
 RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI PENTRU PRODUSE DEFECTE

Noțiunea de răspundere, indiferent de temeiul acesteia, reprezintă obligația de a

suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului
faptei contrare acestor reguli. Răspunderea reprezintă cadrul juridic de realizare pentru
sancțiune21.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de
obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin
fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi care plasează în centru ideea de

securitate a produselor intrate în circulaţie, precum şi a studiului aprofundat a mecanismului
prin care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se
justifică în primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia
consumatorului a devenit o componentă esenţială a întregului sistem de protecţie socială. Mai
mult decât atât, dreptul consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un
principiu constituţional comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către forurile
comunitare ca o nouă formă de cetăţenie. Dezvoltându-se iniţial în cadrul literaturii de
specialitate şi în jurisprudenţă, pe cale pretoriană, mecanismul răspunderii producătorului
pentru produsele defectuoase a pătruns în cele din urmă şi în legislaţie făcându-se resimţită
tot mai acut nevoia creării la nivel european a unui regim juridic uniform care să aibă ca scop
reglementarea unui tip de control şi a unor standarde de exigenţă asupra fabricanţilor,
importatorilor şi distribuitorilor de produse periculoase pentru oameni.

Obiectul de analiză al acestei cercetări pătrunde în ordinea juridică europeană o dată

cu adoptarea Directivei CEE nr. 374/1985 după îndelungi negocieri şi dezbateri, directivă
care, fără a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru
produsele cu defect, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al

21
Pentru o analiză extensivă a acestui subiect, a se vedea: Țucă Maria-Adriana, Răspunderea producătorului
pentru produsele cu defect, disponibil pe https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-
stiintifica/raspunderea-producatorului-pentru-produsele-cu-defect.pdf
protecţiei consumatorului. Aceasta este considerată în doctrină a fi prima imixtiune de
anvergură a legiuitorului european în domeniul dreptului civil.

În România, legiferarea în acest domeniu a avut o istorie lungă şi marcată de

sinuozităţi. Primul pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea de către Guvern a Ordonanţei
nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor. În prezent, prevederile Directivei sunt transpuse
în dreptul român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte.

S-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva, şi astfel şi legea română de

transpunere, ar configura o răspundere de tipul al treilea, fără a se preciza natura civilă
delictuală sau contractuală. Acest fapt poate fi motivat prin renunţarea la instituţiile
tradiţionale în materie de răspundere ca rezultat al melanjului dintre sistemele de drept anglo-
saxon şi romano-germanic, melanj pe care îl regăsim în fiecare instituţie reglementată în
Directivă.

Într-o altă opinie, mecanismul răspunderii, obiectul analizei noastre, a fost calificat ca
aparţinând dreptului consumaţiei, având un particularism insurmontabil şi consacrând o
răspundere semiobiectivă semi-subiectivă.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în

Directivă şi alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege
nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale
sau extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază
caracterul complementar şi facultativ al mecanismului, victima fiind singura îndreptăţită să
aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a
putea combina regimuri diferite de răspundere.

Persoanele ținute să răspundă:

Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul.

Astfel, în sensul prevederilor din Lege, producătorul este, în general, orice

profesionist care procură o materie primă şi o comercializează; cel care îşi înscrie pe produs
numele, marca sau alt semn distinctiv; cel care importă în Uniunea Europeană în vederea
comercializării, fiind introduşi în această categorie atât fabricanţii produsului finit (în
întregime sau a unei părţi componente), cât şi fabricanţii de materii prime.
 Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat,
răspunderea cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil
consumatorului prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a
furnizat produsul.

Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei
activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea
pe piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii.

Conform art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, se instituie o ordine de chemare la răspundere, în

sensul că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care
producătorul nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în
subsidiar intermediarii vor putea fi traşi la răspundere.

Produsele pentru care operează răspunderea:

Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Lege definesc produsele pentru care operează
răspunderea ca fiind orice bunuri mobile, chiar şi cele încorporate în alte bunuri mobile ori
imobile (prin destinaţie, dar mobile prin natura lor). Aria de cuprindere este foarte generoasă
incluzând şi bunuri precum energia electrică, medicamentele, elemente sau produse ale
corpului uman, fiind excluse însă serviciile şi persoanele.

Obiectul protecţiei juridice îl reprezintă securitatea şi dreptul la sănătate al

consumatorului, care este susceptibil de a fi încălcat prin producerea şi apoi comercializarea
unui produs cu defectuos. Legea defineşte produsul cu defect în art. 2 alin.1 lit. d
(corespunzător art. 6 din Directivă) considerându-l a fi produsul care nu conferă siguranţa şi
securitatea la care se aşteaptă în mod legitim o persoană având în vedere momentul punerii în
circulaţie a produsului, precum şi prezentarea şi modul de utilizare a acestuia.

Defectuozitatea, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau

omisiuni culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul
mecanismului garanţiei contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie
priveşte exclusiv imposibilitatea totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform
destinaţiei atribuite, pe când defectul din materia răspunderii pentru produsele defectuoase
are în vedere securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate
sau nu să fie întrebuinţat conform destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă
siguranţa persoanelor şi a bunurilor şi mai puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în
orice deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie, defect de concepţie ori simplul fapt că
produsul nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.

Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de

securitate a producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din
analiza cauzelor exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului,
se activează o prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în
circulaţie a fost defect, astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului
punerii în circulaţie a produsului. Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului
precum şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă.

Cauze exoneratoare de răspundere:

Articolul 7 din Lege reglementează cauzele care înlătură răspunderea producătorului,

antamând probleme precum activitatea de producere, punerea în circulaţie, defectul cauzator
de prejudicii, relevanţa culpei concurente a victimei, precum şi situaţii obiective care
exonerează de răspundere:

• Producătorul nu a pus în circulaţie produsul. Legea îl exonerează pe

producătorul care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie
produsul. Momentul punerii în circulaţie este acela care face ca riscul
prejudicierii să se transforme într-unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie
trebuie să fie făcută voluntar, cu consimţământul producătorului. Dacă acesta
dovedeşte că bunul a fost sustras ori că l-a predat în alte scopuri (situaţia în
care bunul este predat spre distrugere, testare, ori este abandonat ca deşeu,
spre exemplu), nu va mai răspunde pentru daunele provocate de defectele
acestuia.
• Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la
acel moment din cauze neimputabile producătorului. Din interpretarea art. 7
alin 1 lit. b reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în
circulaţie a bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că
defectul nu exista la acea dată sau că a apărut ulterior.
• Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie.
Analiza acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată
numai pentru produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării,
 consumului propriu sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat
în doctrină, răspunderea poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru
activităţile lor profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul
unui recurs în interpretare, a nuanţat concluzia de mai sus, considerând că nu
se impune exonerarea de răspundere a unui spital public pentru produsele
fabricate sau utilizate de acesta în situaţia în care sunt defectuoase, întrucât
finanţarea din fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a produselor
caracterul economic şi profesional.
• Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi. În situaţia
în care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme
imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se
dovedesc cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului.
• Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare,
demonstrate prin expertiză tehnică de specialitate. Când în lanţul cauzal
intervine fapta culpabilă a victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit
instrucţiunilor ataşate, răspunderea este înlăturată, respectându-se astfel
tradiţia dreptului continental civil, unde culpa victimei exonerează de
răspundere. În ceea ce priveşte exonerarea producătorului pentru fapta
exclusivă a terţului, întâlnim o aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care stipulează
excluderea producătorului de componente de la răspundere dacă defectul e
imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau
instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
• Defectul se datorează riscului de dezvoltare. Această cauză de exonerare a
făcut obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi
după pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care
opuneau sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi
competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a
sintetiza ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e a fost îndelung criticată, întrucât
limitele cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au
făcut indecelabil defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi
vorba de un tip special de defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la
momentul punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de
 către producător. Criteriul în aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă
stadiul atins de cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice din acel moment.

Mecanismul de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, aşa

cum a fost gândit, poate părea la prima vedere extrem de inechitabil şi sever pentru cel
responsabil, având în vedere fundamentul acestuia - faptul că este antrenat în lipsa dovedirii
culpei producătorului şi că victima trebuie doar să probeze prejudiciul şi raportul de
cauzalitate dintre acesta şi defectul produsului. Aşa cum a fost afirmat în doctrina de
specialitate, scopul, însă, al Directivei nu a fost acela de a-l împovăra în plus pe producător.
De aceea, mecanismul este condiţionat de un termen de decădere prevăzut în art. 11 de
10 ani de la data la care produsul a fost pus în circulaţie, instituit din considerente
echitabile în ceea ce îl priveşte pe producător. Stingerea dreptului material la acţiune după
îndeplinirea celor 10 ani face ca orice cerere de chemare în judecată pe acest temei să fie
respinsă, fiind indiferent dacă acţiunea este formulată în termenul de prescripţie de 3 ani
reglementat tot prin art. 11. Acest termen de prescripţie începe să curgă de la data la
care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a
defectului precum şi a identităţii producătorului.
 CLAUZELE DE NON-RESPONSABILITATE

În analizarea naturii juridice a unor astfel de clauze vom pleca de la o speță, respectiv
de la cazul exploatării unei parcări, pe ale cărei tichete remise clienților se menționează că
profesionistul își declină orice responsabilitate atât în caz de furt al obeictelor lăsate în
autoturisme, cât și de furt al autovehiculelor.

În ce măsură aceste clauze pot produce efecte juridice?

- Prin această clauză de non-responsabilitate, debitorul asumându-și o obligație,

înțelege să-și decline orice responsabilitate în caz de neexecutare a ei. În materie
contractuală, o astfel de clauză este valabilă în măsura în care nu este interzisă expres prin
lege, respectiv nu este abuzivă, având în vedere că în acest caz contractul devine aproape
întotdeauna aleatoriu.

- Menționându-se că cel ce exploata parcarea nu este responsabil în caz de furt,

implicit nu este obligat să supravegheze bunul în cauză, nefiind deci astfel ținut de o obligație
de pază. Această clauză este valabilă în măsura în care nu înlătură în acest mod o obligație
fundamentală din contract. Așadar, clauza nu ar produce efecte în cazul în care obligația de
pază a profesionstului ar fi una esențială a contractului.

Elementele esențiale ale convenției sunt apanajul legiuitorului neputând fi înlăturată

de părțile la respectivul contract numit. Elementele de natura contractului sunt prevăzute de
lege în cazul convențiilor numite, ca elemente reziduale, supletive, astfel că o clauză expresă
convenită de părți le poate modifica ori înlătura.

Clauzele de amenajare a conținutului obligațiilor intervin așadar pe palierul

elementelor naturale ale contractului.

Clauzele de amenajare a responsabilității debitorului (în sensul înlăturării acesteia) se

limitează la a se indica faptul că debitorul nu va fi responsabil și nu va datora daune interese
în caz de neexecutare, executare tardivă ori necorespunzătoare a obligației. Interesul practic
în delimitarea noțiunilor îl consituie acela de a stabili dacă în prezența unei clauze de non-
responsabilitate, respectiva clauză acoperă toate gradele culpei comise de debitor, or doar
greșeala gravă (culpa lata).
 CONTRACTE DE CREDIT

Creditarea are o mare importanță în desfășurarea circuitului economic, constituind

premisa desfășurării oricărei activități importante în agricultură, industrie sau comerț.
Creditul este figura cea mai importantă în economia ultimului secol, acesta
extinzându-se de la cumpărarea de imobile la achiziția de automobile, electrocasnice etc. și
până la satisfacerea unor trebuințe precum călătorii, vacanțe etc.
Cadrul general al contractelor încheiate cu consumatorii a fost fixat inițial prin OG nr.
21/1992 privind protecția consumatorilor, care conține dispoziții privind conținutul acestor
contracte. Astfel, în contract se vor menționa dobânzi și comisioane, taxe, tarife, orice alte
costuri aferente acordării și derulării contractului, precum și tipul de dobândă, variabilă sau
fixă iar dacă aceasta este fixă numai pentru o perioadă aceasta va fi precizată cu exactitate.
Când consumatorul întârzie cu achitarea ratelor scadente, contractul trebuie să conțină o
clauză prin care consumatorul este atenționat despre raportarea la Biroul de Credite și
Centrala Riscurilor Bancare. Pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului banca
este obligată să notifice consumatorul prin mijlocul de comunicare agreat de părți.

I. CONTRACTUL DE CREDIT DESTINAT CONSUMULUI

Actul normativ care reglementează acest tip de contract este O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori. Scopul reglementării a fost acela al
conturării mobilității consumatorilor, respectiv de a i se permite mutarea creditelor de la un
creditor la altul în condiții mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa
anticipat fără plata unor comisioane sau penalităţi excesive.
Contractul de credit este contractul prin care un creditor acordă, promite sau
stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată,
împrumut sau alte facilități financiare similare.
OUG 50/2010 reglementează și contractul de credit legat care este un contract de
credit în care sunt întrunite în mod cumulativ două condiții: a) creditul servește exclusiv
finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și b)
contractul de credit și contractul de achiziție de bunuri sau servicii formează o unitate
comercială.
Orice publicitate referitoare la contractul de credit trebuie să conțină informații
standard privind rata dobânzii și orice costuri incluse în costul total, valoarea totală a
creditului, dobânda anuală efectivă, durata contractului de credit, prețul de achiziție și
valoarea oricărei plăți în avans.
Intermediarul de credit trebuie să indice în materialele publicitare sfera atribuțiilor
deținute și mai ales dacă lucrează exclusiv cu unul sau mai mulți creditori sau ca broker
independent. Dacă intermediarul de credit percepe consumatorului un onorariu înainte de
încheierea contractului, acesta trebuie să facă cunoscut onorariul perceput, iar acesta va fi
menționat pe suport de hârtie sau alt suport durabil.
Orice informații suplimentare pe care creditorul ar putea să i le furnizeze
consumatorului trebuie oferite într-un document separat, care poate fi anexat la formularul
"Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori". În plus față de
formularul "Informațiile standard la nivel european privind creditul pentru consumatori",
prevăzut în anexa nr. 2, consumatorului i se furnizează, la cerere și gratuit, un exemplar din
proiectul de contract de credit.
 Creditorii și, după caz, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații
corespunzătoare care să îi permită acestuia să evalueze dacă contractul de credit propus este
adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară.
Creditorul evaluează bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de
informații obținute, inclusiv de la consumator, și pe baza consultării bazei de date relevante,
înainte de încheierea unui contract de credit.
Creditorul sau intermediarul trebuie să furnizeze consumatorului informațiile necesare
care să-i permită comparația între mai multe oferte și pentru a lua o decizie informată.
Informațiile furnizate de creditor trebuie comunicate înainte, dar nu mai puțin cu 15 zile
înainte de a se accepta oferta și se realizează prin intermediul unui formular (informații
standard la nivel european privind creditul pentru consumatori).
Așadar, constatând că legea impune inserarea anumitor mențiuni obligatorii putem
concluziona că suntem în prezența unui formalism informativ. Formalismul informativ este
o tehnică perfecționată de protecție a consimțământului consumatorului la încheierea
contractului. Are o natură legală întrucât stabilirea cazului de formalism informativ și a
condițiilor în care informația obligatorie trebuie furnizată rezultă din lege. Literatura franceză
apreciază această nouă specie de formalism fie printre variantele solemnităților, fie printre
măsurile preventive de informare a consumatorilor.
Încălcarea obligației de informare constituie contravenție și se sancţionează cu
amendă de la 10.000 lei la 80.000 lei.
De asemenea, odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, agentul
constatator poate dispune următoarele sancţiuni contravenţionale complementare:
a) respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate;
b) restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de maximum 15 zile;
c) aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale, în termen de maximum 15 zile;
d) repararea deficienţelor constatate prin procesul-verbal, întermen de maximum 15 zile.

Categorii de comisioane:

Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar,
comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în
cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un
comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se
acordă.
Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de
obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul
la o reducere a costului total al creditului, această reducere privind dobânda și costurile
aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru încetarea
contractului de credit.
În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație
echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de
rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o
perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.
O astfel de compensație nu poate fi mai mare de:
- 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare
de un an;
 - 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai
mare de un an.

Dobânda creditului:

Consumatorul este informat, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în legatură cu orice
modificare a ratei dobânzii aferente creditului. Informațiile cuprind următoarele:
- valoarea plăților de efectuat după intrarea în vigoare a noii rate a dobânzii aferente
creditului;
- în cazul în care numărul sau frecvența plăților se modifică, informații în legatură cu
acestea.
În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:
- dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință
EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului,
la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării contractului;
- marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care
impun în mod expres acest lucru;
- formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în
contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei
dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;
- elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora
vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.
Dobânda anuală efectivă (DAE) reprezintă costul total al creditului pentru
consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. Așadar, DAE are în
componență toate costurile creditului, respectiv dobânda, comisioanele și alte costuri
asociate.

Drepturile și obligațiile în contractele de credit

Contractele de credit trebuie să conțină informații complete, clare și ușor de înțeles, în

limba română. Informațiile cuprinse în contract pot fi detaliate sau explicate suplimentar de
către bancă, la cererea expresă a consumatorului înainte de semnarea contractului sub forma
unei note, anexă la contract.
În termen de 30 de zile de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60 de
zile de la depunerea cererii de solicitare a creditului, creditorul răspunde în scris
consumatorului sau, la solicitarea expresă a consumatorului, în altă formă aleasă de
consumator și acceptată de creditor, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului.
Contractele trebuie redactate în scris, vizibil și ușor de citit, fontul utilizat fiind Times
New Roman, mărimea minim 12 p, pe suport de hârtie sau alt suport durabil.
Sunt interzise clauzele care permit modificarea unilaterală a contractului fără
încheierea unui act adițional.
Se interzice introducerea în contract a clauzelor prin care consumatorul este obligat să
păstreze confidențialitatea prevederilor și a condițiilor contractuale.
Orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale
referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de
aplicarea acestora. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea
notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții.
Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este
considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.
 În cazul modificărilor impuse de lege, nesemnarea de către consumator a actelor
adiționale este considerată acceptată tacită. În cazul unor modificări propuse de bancă (deci
nu ope legis) consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării
pentru a comunica opțiunea de acceptare sau neacceptare. Neprimirea unui răspuns din partea
consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerat acceptare tacită și
contractul rămâne neschimbat. În cazul în care consumatorul nu acceptă noile condiții,
creditorul nu are dreptul de a penaliza consumatorul sau de a declara creditul scadent.
La încetarea contractului, creditorul trebuie să predea consumatorului un document
din care să rezulte că au fost stinse toate obligațiile contractuale.
Conturile creditului se închid de regulă fără plata unor costuri suplimentare cu
excepția următoarelor cazuri:
- contul curent a fost deschis anterior contractării creditului în vederea derulării altor
operațiuni;
- contul curent este utilizat pentru alte servicii contractate de către consumator;
- conturile sunt poprite sau indisponibilizate pentru îndeplinirea unor obligații
asumate față de creditorul însuși sau față de terți;
Creditorii iau toate masurile necesare pentru a raspunde la reclamatiile depuse de
consumatori în termen de maximum 30 de zile de la înregistrarea acestora și depun
diligențele necesare în vederea reparării eventualelor prejudicii cauzate consumatorilor.
Consumatorul are la dispoziție un termen de 14 zile calendaristice în care să poată să
se retragă din contractul de credit fără a invoca motive.
În caz de retragere consumatorul are obligațiile de a-l notifica pe creditor și de a-i
plăti creditul sau partea trasă, precum și dobânda aferentă. Notificarea retragerii se face pe
hârtie sau alt suport durabil și se transmite ori expediază înainte de expirarea termenului.
În cazul retragerii creditorul nu este îndreptățit la nici o altă compensație din partea
consumatorului.

II. CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTIȚII IMOBILIARE

Principalul act normativ – Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiții imobiliare.
Potrivit art. 2 lit. c din Lege, creditul ipotecar pentru investiții imobiliare este creditul
acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă (sau cu altă
destinație) ori în scopul rambursării unui credit ipotecar anterior care este garantat cu ipotecă
asupra imobilului ce face obiectul investiției.
Părțile contractului de credit ipotecar sunt creditorul ipotecar și împrumutatul.
Cu cel puțin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar
împrumutătorul va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde toate
condițiile contractului, precum și termenul de valabilitate a acestuia.
Contractul de credit nu poate fi modificat decât prin acordul scris al părților și cu
respectarea prevederilor legislative.
Suma creditului acordat poate fi exprimată în lei sau în valută convertibilă și va fi pus
la dispoziția împrumutatului eșalonat sau integral.
În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în
regie proprie de către împrumutați sumele de bani vor fi disponibilizate acestora conform
unui plan de finanțare stabilit prin contract.
Este interzisă acordarea de credite ipotecare condiționată de acceptarea de către client
a altor servicii care nu au legătură cu operațiunea de creditare respectivă sau de vânzare sau
cumpărarea de valori mobiliare emise de instituția care acordă creditul.
 În cazul în care prin contract s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă sunt
aplicabile două reguli:
a) variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar,
raportată la fluctuațiile unor indicii de referință verificabili, menționați în contract;
b) contractul poate să prevadă că rata dobânzii nu variază decât atunci când
modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează față de rata inițială a dobânzii o
diferență minimală determinată.

Garantarea creditului ipotecar. Asigurarea obligatorie.

Ipoteca constituită pentru garantarea creditului durează până la rambursarea integrală

a tuturor sumelor datorate în contract.
Potrivit art. 3 alin. 2 printr-un act în formă autentică ipoteca va putea fi transferată
asupra unui alt imobil, caz în care ipoteca asupra imobilului inițial încetează de drept de la
data înscrierii noii ipoteci.
Până la rambrusarea integrală a creditului imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat
numai cu acordul prealabil înscris al creditorului ipotecar, pentru fiecare înstrăinare în parte.
La înscrierea ipotecii aferente unui credit ipotecar biroul de carte funciară notează din
oficiu interdicția de înstrăinare. Nerespectarea inalienabilității se sancționează cu nulitatea
absolută a actului de înstrăinare.
În cazul ipotecării unei construcții (de ex. apartament) împrumutatul trebuie să încheie
un contract de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor. Contractul se încheie și trebuie
reînnoit pentru întreaga durată de valabilitate a creditului.
Ca efect al contractului, drepturile asiguratului vor fi cesionate în favoarea
creditorului ipotecar pe toată durata de valabilitate a contractului de credit.
Opozabilitatea cesiunii față de terți se face prin înscrierea în Arhiva Electronică de
Garanții Reale Mobiliare pe cheltuiala asiguratului.
Opozabilitatea cesiunii față de asigurător se realizează prin notificarea acestuia prin
scrisoare cu confirmare de primire sau prin executorii judecătorești.
Primele de asigurare se achită de împrumutat, iar contractele de asigurare se pot
încheia cu orice societatede asigurări, împrumutătorul neavând dreptul să impună un anumit
asigurător.

Executarea creanțelor ipotecare

Prin creanțe ipotecare se înțeleg drepturile de creanță rezultând din contractele de

credit ipotecar pentru investiții imobiliare.
În caz de întârziere cu plata, creditorul trimite împrumutatului la ultima adresă
comunicată de acesta o notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau
executor judecătoresc prevenindu-l asupra consecințelor.
Dacă în termen de 30 de zile de la primirea notificării împrumutatul nu execută
obligațiile contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept șiîntreaga sumă a
creditului cu dobânzile aferente devine exigibilă.
Contractul de credit ipotecar precum și garanțiile reale personale constituie titluri
executorii.

Cesiunea creanțelor ipotecare

Cesiunea de creanțe ipotecare este operațiunea de investiții financiare care poate avea
ca obiect transferul de creanțe ipotecare individuale sau de portofolii de creanțe ipotecare.
 Creanțele ipotecare pot fi cesionate unei alte instituții de același tip ori alte entități
autorizate.
Cesionarul dobândește pe lângă dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar și
drepturile decurgând din contractul de asigurare și celelalte garanții.
Cesiunea unei creanțe ipotecare, precum și a unui portofoliu de creanțe devine
opozabilă terților prin înscrierea în AEGRM.
Cesiunea unei creanțe ipotecare devine opozabilă debitorului cedat prin notificarea
adresată acestuia de către una dintre părțile contractului de cesiune.

III. EXECUTAREA SILITĂ A CONTRACTELOR DE CREDIT BANCAR

Considerații introductive. Preocuparea practicii și a doctrinei juridice din ultimii ani

privitor la problematicile de drept bancar este evidentă, spectrul acestora fiind destul de larg,
respectiv de la cele ce țin de organizarea sistemului bancar22 ori materia titlurilor comerciale
de valoare sau clauze abuzive23 până la probleme de interpretare a anumitor acte bancare24
sau atragerea răspunderii instituțiilor de credit25 ori anularea incidentelor de plată26 .

Se poate ușor constata conturarea unui adevărat contencios bancar, dar și un interes
din ce în ce mai mare al doctrinei în abordarea acestor subiecte, așa cum rezultă din
trimiterile exempli gratia din notele de subsol, context în care se înscrie și prezentul articol,
respectiv de identificare și punere în dezbatere a unor aspecte mai mult sau mai puțin
lămurite născute în executarea silită a contractelor de credit bancar27.

1. Pierderea caracterului de titlu executoriu al contractului de credit

a. Pierderea caracterului de titlu executoriu prin cesiunea creanței rezultate

dintr-un contract de credit

În ultima perioadă se poate observa că băncile preferă cesionarea creanțelor către

anumite societăți comerciale care nu sunt instituții de credit în sensul O.U.G. nr. 99/2006,
executarea silită a clienților debitori urmând a fi realizată de cesionari.

22
Ianfred Silberstein, Studii de drept bancar, Wolters Kluwer, București, 2011; Carmen A. Gheorghe, Drept
bancar, Ed. 2, C.H. Beck, București, 2009.
23
G. Fărcașiu, R. Mareș, Protecția consumatorilor în în materia serviciilor financiare, în Lucrările Conferinței
Actualitatea în activitatea juridică bancară – Piatra Neamț, 2010, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 671-685.
24
Lucian Bercea, Natura juridică a condițiilor generale de bancă, Pandectele Române, nr. 8/2008, p. 17-24;
M.D. Manea, Rada Postolache, Creditul bancar. De la teorie la practică, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
25
Radu N. Catană, Răspunderea băncilor faţă de terţi pentru credite imprudente acordate clienţilor, în Probleme actuale de
drept bancar, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 489-505; I. Turcu, „Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de
fonduri din contul de depozit (de disponibilităţi)”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2004, p. 37-47
26
L. Săuleanu, Practică judiciară în materia anulării informaţiilor privind incidentele de plăţi, Revista Română
de Jurisprudenţă, nr. 2/2010, p. 282-288.
27
A se vedea și C.C. Moromete, Executarea silită efectuată de executorii bancari în România, în Lucrările
Conferinței Actualitatea în activitatea juridică bancară – Piatra Neamț, 2010, Ed. Hamangiu, București, 2011, p.
611 și urm.
 În astfel de situații apreciem că cesionarul nu se poate prevala de caracterul de titlu
executoriu al contractului de credit, executările silite realizate în acest mod fiind nelegale.

În susținerea punctului nostru de vedere invocăm câteva argumente pe care mai întâi
le enunțăm: (a) leguitorul a înțeles să dea putere de titlu executoriu doar contractului de credit
odată ce instituirea caracterului de titlu executoriu a avut la bază argumente de ordin
economic și de protejare a circuitului și (b) natura specifică a contractului de credit

Punctul de plecare îl constituie identificarea unui răspuns din perspectiva cesiunii de

creanță, anume ce se transferă de la cedent la cesionar odată cu încheierea ei, respectiv dacă
se tansmite sau nu inclusiv titlul executoriu.

Opiniile conturate în doctrină sunt diferite, unii autori susținând că cesionarul primește
odată cu creanța cedată inclusiv eventuala calitate de titlu executoriu a creanței 28 sau,
dimpotrivă, alți autori exprimându-și rezerve sub acest aspect, în sensul că instanțele
judecătorești să considere neaplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 noului creditor care nu
are calitatea de instituiție bancară29. Majoritatea doctrinarilor30, pornind de la concepția
potrivit căreia cesiunea nu transferă numai emolumentul creanței, iar cesionarul este parte
survenită în contractul inițial, apreciază că cesionarul poate exercita toate acțiunile ce au
aparținut cedentului; cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate
drepturile, iar creanța rămâne neschimbată31.

În susținerea tezei afirmative, principalul argument ar fi dispozițiile art. 1396 C. civ. din
1864 care stabilea că vinderea sau cesionarea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței,
precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca (art. 1568 C.civ. în vigoare32); cu alte cuvinte, se
apreciază de cei ce îmbrățișează aceast punct de vedere că odată cu creanța, se cesionează și
caracterul de titlu executoriu.

Și în literatura juridică franceză33, având în vedere că textele de lege34 au aceeași

redactare, punctul de vedere exprimat este în sensul că din categoria accesoriilor fac parte și
acțiunile în justiție (mai puțin acțiunea rezolutorie), inclusiv titlurile executorii. Uneori se
face disticție după cum titlul executoriu a fost obținut sau nu de cedent anteior cesiunii,

28
Radu Rizoiu, Caracterul executoriu al cesiunii de creanță – partea a II-a, Revista de drept Bancar și financiar,
nr. 1/2008, p. 10
29
Roxana Mușoi, Aspecte legale privind transferul portofoliilor de credite neperformante către vehicule
specializate, în Lucrările Conferinței internaționale ”Actualitatea în activitatea juridică bancară”, Ed.
Hamangiu, București, 2011, 317.
30
Liviu Pop, Contribuții la studiul obligațiilor civile, Universul Juridic, București, 2010, p. 215.
31
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1995, p. 315.
32
Raportat la dispozițiile din noul Cod civil discuția este puțin mai nuanțată întrucât leguitorul în redactarea art.
1568 a utilizat o formulare generală menționând că transferul privește toate drepturile pe care cedentul le are în
legătură cu creanța cedată, astfel că în privința creanțelor născute după intrarea în vigoare a Codului civil orice
dispută doctrinară este înlăturată (a se vedea sub acest aspect și art. 117 din Legea pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil).
33
Cu titlu de exemplu P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Woters Kluwer,
București, 2010, p. 805.
34
Art. 1396 C. civ. român din 1864, respectiv art. 1692 C.civ. francez.
apreciindu-se că dacă s-a obținut anterior cesiunii titlul executoriu își păstrează valabilitatea
și se transmite la cesionar35.

Revenind la obiectul analizei noastre și raportându-ne strict la contractele de credit a

aprecia că se realizează transferul către cedent inclusiv a caracterului de titlu executoriu nu
este la adăpostul criticilor, odată ce caracterul de titlu executoriu nu este al sumei
împrumutate (al creanței), ci al contractului de credit ca și înscris formal încheiat între
anumite persoane și într-un anume context; caracterul de titlu executoriu este al contractului
de credit încheiat de o instituție de credit.

Cu toate că majoritatea opiniilor sunt în sensul transferului titlului executoriu,

apreciem că în privința contractelor de credit se impune să reținem natura specifică a
activității de creditare, dar și de nevoia de protecție a clientului, tărâm pe care se poate
identifica o soluție favorabilă punctului nostru de vedere.

Caracterul de titlu executoriu este recunoscut de legiuitor doar contractului de credit (art.
120 din O.U.G. nr. 99/200636). Este evident că legiuitorul a recunoscut acest caracter de titlu
executoriu contractelor de credit din mai multe motive: instituirea unui mecanism rapid de
recuperare a creanțelor, siguranța oferită la momentul acordării creditelor prin folosirea unor
tipizate aprobate, în condiții de creditare și garantare stabilite de BNR și sub supravegherea
prudențială a acestei din urmă instituiții.

De remarcat că legiuitorul a întărit sub acest aspect calitatea celui ce încheie contract de
credit, specificând expres că sunt tituluri executorii doar contractele încheiate de instituțiile
de credit. De altfel, art. 372 C.pr.civ. precizează că executarea silită se va efectua numai în
temeiul unei hotărâri judecătorești ori a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu.

Se impune a fi observată și finalitatea urmărită de legiuitor în redactarea art. 120 din

O.U.G. nr. 99/200637, astfel că odată ce calitatea de instituție de credit a fost subliniată, a
admite că cesionarea creanței are ca efect și preluarea caracterului de titlu executoriu
înseamnă a înfrânge scopul avut în vedere la momentul introducerii acestui text de lege.

Recunoașterea caracterului de titlu executoriu și contractului de credit prin Legea nr.

58/199838 nu este întâmplătoare, soluția leguitorului având în vedere argumente de ordin
economic, dar și ținând cont de interesul public. Aceste argumente sunt oferite chiar de
instanța supremă în considerele Deciziei XIII din 2006 în care, analizându-se practica
neunitară existentă în interpretarea caracterului executoriu al contractelor încheiate anterior

35
Ionel Reghini, Cesiunea de creanță, în Cesiunea de contract, coordonator Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2007, p. 173; Liviu Pop, op. cit., p. 214-215.
36
” Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit
constituie titluri executorii”
37
Cu privire la motivarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională privind respingerea excepțiilor de
neconstituționalitate formulate cu privire la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 a se vedea decizia nr. 832 din 8 iulie
2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 600 din 12 august 2008, precum și decizia nr. 1528 din 25
noiemberie 2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 52 din 20 ianuarie 2011.
38
Până la intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv sub imperiul Legii nr. 33/1991 contractul de credit nu era
titlu executoriu.
intrării în vigoare a Legii nr. 58/1998, a decis că și contractele încheiate anterior acestei legi
sunt titluri executorii:

”Instituindu-se astfel un sistem execuţional unitar, simplificat, de natură a asigura

recuperarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai recurge la procedura
complicată, specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public, de
garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge în
situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau investiţiile pe care le-au făcut.

În această privinţă este de reţinut că activitatea bancară, deşi se realizează de persoane

juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci
printr-o dispoziţie a legii, în sensul ca actul juridic prin care împrumutul a fost convenit să
aibă şi caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei proceduri suple,
simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-credinţă care ar
refuza să le restituie la termenele scadente”
Observând că majoritatea interpretărilor înclină spre a recunoaște că cesionarul se poate
prevala de caracterul de titlu executoriu, totuși nu putem face abstracție de acest interes
public manifestat în domeniul bancar, subliniat chiar în deciazia de mai sus, dar mai ales de
natura raporturilor de creditare.

Astfel, în susținerea punctului nostru de vedere, un argument îl constituie natura juridică

specifică a contractului de credit, respectiv că astfel de contracte sunt încheiate intuitu
personae. În măsura în care reținem că aceste contracte se încheie în considerarea calității
părților, creanța nu mai poate fi cesionată39. Fără îndoilală că toate contractele de credit sunt
urmarea a analizei cocontractantului, din perspectiva băncii a bonității clientului și a
garanțiilor oferite, numai urmare a acestor informații încheindu-se contractul, iar din partea
clientului a costului creditului sau serviciului oferit, acestea fiind diferite de la o bancă la alta.

Nu fără importanță în conturarea unei punct de vedere față de problematica analizată

este și fenomenul de publicizare a dreptului bancar. Legătura din ce în ce mai strânsă a
dreptului bancar cu dreptul public este rezultatul interesului deosebit pe care îl reprezintă
pentru orice stat activităţile permise instituţiilor de credit.

Procesul de publicizare este dedus din40:

1) regimul de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială41 a instituţiilor de

credit exercitat de Banca Naţională a României; astfel, chiar dacă banca centrală este o

39
Ionel Reghini, op. cit., p. 160; pentru o opinie diferită potrivit căreia contractele intuitu personae nu sunt
sustrase aprioric posibilității de a fi cedate a se vedea Juanita Goicovici, Formarea progresivă a contractului,
Ed. Woters Kluwer, București, 2009, p. 278.
40
Lavinia Smarandache, Noțiuni introductive, în L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar,
Universul Juridic, București, 2011, p. 19.
41
Pentru opinia potrivit căreia controlul pe care îl realizează statul prin intermediul băncii centrale are ca scop influenţarea
comportamentului instituţiilor de credit pentru a atinge astfel obiectivele politicii monetare şi valutare, precum şi
supravegherea normală a instituţiilor de credit, a se vedea I. Silberstein, „Banca Naţională a României în perspectiva unei
bănci centrale în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale”, în Revista de drept bancar şi financiar nr. 1/2006, p. 13-
18.
instituţie publică independentă, realizarea obiectivului său fundamental antrenează şi
exerciţiul acestei atribuţii principale, ce intră în sfera sa de competenţă;

2) caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, acesta

fiind expresia unei hiper-reglementări, atipică pentru dreptul comercial, însă justificată de
interesul public al stabilităţii sistemului bancar42;

3) monopolul43 instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare.

Monopolul asupra acestor elemente se justifică dacă avem în vedere interesul

clientelei şi necesitatea protecţiei acesteia, ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate
doar de entităţi care oferă siguranţă44. Altfel spus, în considerarea interesului public legea a
rezervat, după caz, anumite denumiri şi operaţiuni exclusiv instituţiilor de credit, deoarece
acestea asigură suficiente garanţii.

Monopolul asupra acestora este concretizat în interdicţiile consacrate normativ în

domeniul bancar. El are ca prelungire normală exercitarea unui control public asupra
constituirii instituţiilor de credit şi asupra desfăşurării activităţii ce constituie obiectul de
activitate autorizat al acestor entităţi. Totuşi, o analiză a situaţiilor amintite evidenţiază
intenţia de a evita aplicarea monopolului bancar într-o manieră absolută, reglementările în
vigoare consacrând o serie de excepţii.

b. Pierderea caracterului de titlu executoriu ca urmare a rezilierii

În multe contracte de credit bancar regăsim clauza tip conform căreia, în urma
neexecutării obligației de plată de către debitor, banca poate declara scadența anticipată a
contractului și rezilierea acestuia.

Într-o astfel de ipoteză se impune a se analiza legalitatea executării silite încuviințate în

baza respectivelor contracte de credit ce au fost reziliate.

Unele instanțe de judecată45, chiar dacă s-au pronunțat în privința altor contracte,
respectiv a unor contracte de leasing (însă apreciem că acest fapt nu schimbă cu nimic
problematica pusă în discuție) au apreciat că executarea silită în temeiul unui contract
declarat reziliat sau a unui contract accesoriu acestuia (prin care se constituie garanții pentru
executarea obligațiilor rezultate din primul contract), este o executare silită pornită fără să
existe un titlu executoriu din moment ce anterior pornirii executării, contractul a fost reziliat
în temeiul pactului comisoriu expres de ultim grad.

42 Lucian Bercea, „Statutul dreptului bancar”, în Revista de drept comercial nr. 6/2003, p. 134.
43 A nu se confunda cu sensul noţiunii de monopol de stat, în accepţiunea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de
stat.

44A se vedea, I.Turcu, T. B. Enoiu, „Recenta reformă legislativă în domeniul activităţii bancare (I)”, în Revista de drept
comercial nr. 3/2004 p. 15.
45
Tribunalul Dolj, Secția a II civilă, decizia nr. 438/2 iulie 2012 și decizia 439/2 iulie 2012, nepublicate.
 Alte instanțe de judecată46 referindu-se la aceeași problemă, motivează că nelegalitatea
executării silite astfel începute este întemeiată pe dispozițiile art. 1021 C.civ. din 1864
conform căruia partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale are alegerea sau să oblige
cealaltă parte de a executa convenția dacă este posibil sau să ceară desființarea convenției cu
daune-interese.

Așadar, în condițiile rezilierii contractului pentru neplata ratelor, executarea silită poate fi
considerată nelegală dacă este pornită în baza aceluiași contract de credit sau în temeiul unui
contract accesoriu acestuia (contract de garanție reală sau personală)47.

Cum efectul este desființarea contractului pentru viitor de la momentul declarării

rezilierii, actul juridic nu își mai produce efectele față de părți, acestea nemaifiind ținute de
obligațiile asumate prin contract; singurele obligații care nu sunt afectate de reziliere sunt
cele deja scadente la data declarării.

Raportat la soluții pronunțate de instanțele de judecată una din soluții identificate de

instituțiile de credit a fost inserarea unei clauze în contracte care prevede, că în caz de
nerespectare a obligației de plată conform înțelegerii părților are loc declararea scadenței
anticipate a întregului credit acordat, însă fără rezilierea contractului. Într-o atare situație
executarea silită se poate face, cel puțin din punct de vedere formal, în temeiul titlului
executoriu reprezentat de contractul de credit și a art. 372 C.pr.civ. și 379 C.pr.civ.

A oferi o soluție sub acest aspect nu este la adăpostul criticilor întrucât, pe de o parte, se
poate reține că un un contract de credit constituie titlu executoriu, însă numai dacă acesta este
în ființă la momentul investirii și al încuviințării executării silite. Cu toate acestea, art. 120
din O.U.G. nr. 99/2006 referindu-se la caracterul de titlu executoriu nu-l limitează temporal.
Pe de altă parte, în identificarea efectelor în caz de reziliere și rezoluțiune, se reține că plata
daunelor-interese la care s-a obligat debitorul nu constituie un efect al rezoluțiunii sau
rezilierii, ci, dimpotrivă, al contractului48

Totodată, nu se poate susține că și în situația rezilierii contractului valoarea de titlu

executoriu a respectivului contract se menține odată ce o astfel de interpretare nu are un temei
legal; dimpotrivă, putem identifica în Codul civil o serie de dispoziții care susțin punctul de
vedere al practicii judiciare precitate. Astfel, contractul reziliat încetează doar pentru viitor
(art. 1554), iar art. 2165 stabilește în materia împrumutului de consumație că un astfel de
contract constituie titlu executoriu în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau la
exprirarea termenului.

2. Invocarea clauzelor abuzive în contestația la executare

46
Judecătoria Vaslui, Sentința civilă nr. 83/07.04.2012
47
Interpretarea în acest sens poate deveni o problemă și mai mare dacă ținem cont că există chiar prevederi
legislative (art. 20 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare), care prevăd
rezilierea de drept a contractului în cazul neîndepliniri obligației de plată, care în aceste cazuri este dublată și de
un caracter legal.
48
Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All, București, 1997, p. 165.
 În analiza acestei situații avem în vedere următoarea speță: banca majorează rata
dobânzii, motivând acest demers prin faptul că a avut pierderi pe alte piețe internaționale și
trebuie să echilibreze situația la nivel general; în contract era prevăzută o clauză conform
căreia în caz de refuz al împrumutatului cu privire la noile condiții de calcul a dobânzii,
urmează a fi declarată scadența anticipată a creditului; clientul achită respectiva dobândă o
perioadă mare de timp, deși indicele de referință al Euribor scăzuse până la 1%; ulterior, deși
banca revine la cuantumul inițial al dobânzii, totuși clientul nu mai achită ratele conform
graficului de plăți, astfel că banca declară scadența anticipată a creditului și trece la
executarea silită a garanției.

În cazul introducerii de către împrumutat a unei contestații la executare, se pune problema

posibilității acestuia de a invoca pe această cale faptul că vreme de mai mulți ani a plătit o
dobândă mult mai mare decât cea prevăzută inițial în contract (și la care s-a revenit ulterior),
deși contractul de credit era cu dobândă fixă, arătată în cuprinsul acestuia la momentul
semnării?

Scopul debitorul ar fi să obțină pe calea contestației la executare o scădere din suma

solicitată de banca la momentul declarării scadenței anticipate a sumei totale plătită în plus
prin suplimentarea dobânzii. O astfel de posibilitate există pe tărâmul clauzelor abuzive
având în vedere că se referă la perceperea de către bancă a unor sume suplimentare, cu titlu
de dobândă, urmare a modificării unilaterale a ratei acesteia și prin raportare la clauza ce
prevede scadența anticipată în caz de refuz.

Temeiul în care au fost calculate sumele de bani cu titlu de dobândă, într-un cuantum
majorat, îl constituie clauza contractual ce-i conferă posibilitatea băncii de a modifica rata
dobânzii în funcție de anumite criteria; declararea scadenței anticipate ca și sancțiune în caz
de neplată a dobânzii majorate este de natură a forța clientul să o achite. Cele două prevederi
astfel coroborate constituie clauze abuzive în sensul Legii nr. 193/2000, iar atât timp cât
acestea fac parte integrantă din titlul executoriu și, mai mult, determină cuantumul total al
debitului pentru care s-a început executarea silită, legalitatea acestora ar putea fi pusă în
discuție în cadrul unei contestații la executare prin care se aduc apărări de fond împotriva
titlului executoriu.

3. Declararea scadenței anticipate ca urmare a diminuării garanțiilor

În speță, între părţi a intervenit un contract de împrumut pe o anumită perioadă de timp,

împrumutul fiind garantat prin ipotecarea a două imobile.

Asupra unuia dintre aceste imobile, s-a început executarea silită de către un alt creditor -
beneficiar al unei ipoteci de rangul I, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise în
contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu
formulă executorie, procedând la executarea silită a celuilalt imobil.

Instanța de fond a reținut în acest caz că banca are dreptul să verifice respectarea
destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi asigurarea
acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul înainte de
scadenţă.

În favoarea băncii poate fi adus argumentul că existența garanțiilor în cuantumul respectiv

la semnarea contractului a fost o condiție de eligibilitate a debitorului pentru acordarea
finanțării.

Or, prin diminuarea acestor garanții se poate considera că debitorul nu mai este eligibil
pentru a fi primit un astfel de împrumut. Această apreciere ține strict de persoana debitorului,
așadar și culpa pentru diminuarea garanției o poartă tot acesta deoarece era dator să își
protejeze patrimoniul spre a nu se ajunge la dăunarea intereselor creditorilor săi.

Ulterior, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel Cluj49 a statuat că împrejurarea că

unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe, au început
executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul obligaţiei
de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a debitorului deoarece nu prin fapta ei s-a
adus atingere garanţiilor oferite prin contract.

În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută debitorului nerespectarea obligaţiilor

contractuale. Analiza instanței de recurs scoate în evidență și riscul asumat de către bancă în
momentul în care a acceptat ca și garanție înscrierea unei ipoteci de rang inferior. La acel
moment putea fi prevăzută situația pornirii unei executări silite de către creditorul de rang
prioritar.

Or, în aceste condiții instanța nu consideră că mai poate fi vorba de către culpa
debitorului atât timp cât acesta a dus imobilul în garanție într-o stare care deși nefavorabilă
băncii, a fost acceptată de aceasta. Mai mult, nu se poate reține o diminuare a garanției care
să ducă la declararea scadenței anticipate în sensul prevederilor contractuale atât timp cât
această diminuare nu a fost rezultatul acțiunii directe a debitorului, vânzarea imobilului
făcându-se într-o procedură de executare silită.

4. Lipsa caracterului de titlu executoriu

a. Lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de credit față de garanți

Executarea silită trebuie pornită față de fidejusor în baza contractului de garanție și nu

a contractului de credit, iar, pe de altă parte, semnarea contractului de credit de către
fidejusori nu echivalează cu exprimarea consimțământului privind acordarea împrumutului
către debitorul principal,

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție50 , statuând în sensul că

49
Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 202 din 24 octombrie 2008.
50
Î.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 3628/ 2010.
 • semnarea contractului de împrumut de către garanți nu are semnificația
unui consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o
condiție intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai o
obligație de garantare a împrumutului, obligație asumată prin contractile de
garanție accesorii față de contractual de împrumut
• vicierea consimţământului garanţilor ca semnatari ai contractului de
împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului în ce privesc
raporturile dintre creditor şi debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanţiilor
constituite, obligaţia principală rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de
garanţii.

b. Încheierea contractului de credit înainte de intervenirea modificărilor

legislative.

În baza unui contract de credit încheiat în 1997 și a garanției reale imobiliare accesorie
acestuia, banca a început executarea silită imobiliară prin investirea cu formulă executorie a
contractului.

Or, contractul de credit este un simplu înscris sub semnătură privată, nefiind nici un
înscris autentic, nici un titlu executoriu, deoarece a fost încheiat în 1997, anterior Legii nr.
58/1998 (actul normativ în vigoare la acea dată și abrogat prin O.U.G. nr. 99/2006), ce
prevede că sunt titluri executorii contractele de credit bancar.

Referindu-se la lipsa caracterului de titlu executoriu ca motiv de anulare a executării

silite, instanța, Judecătoria Sector 3 București (sentința civilă nr. 1835/2004) reține că nu ar
fi întemeiat deoarece prevederile art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 atribuiau valoarea de
titlu executoriu oricărui contract de credit bancar, indiferent de momentul încheierii lui.
Întrucât legea nu distinge, se aplică principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici
interpretul nu trebuie să o facă, ceea ce înseamnă că respectivul contract de credit are caracter
de titlu executoriu.

Mai mult, se arată că dispozițiile art.56 alin. 2 reprezintă norme privind executarea silită,
iar în această materie se aplică normele în vigoare în momentul executării silite a actelor
juridice, independent de legea în vigoare la momentul încheierii lor.

În plus, se mai arată că dispozițiile legale nu creează și nu modifică drepturile și

obligațiile părților asumate prin contractele de credit anterioare intrării lor în vigoare. Art. 56
alin. 2 din Legea 58/1998 crea pentru creditor un mijloc în plus de valorificare a creanței sale,
dar acesta nu înseamnă modificarea sau îngreunarea situației contractuale a debitorului,
deoarece în materie contractuală operează principiul executării voluntare a obligațiilor
asumate.

Această problemă a fost lămurită prin Decizia XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție – Secțiile Unite care în esență reține că:
 ” ...prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că
sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme
procedurale referitoare la executarea silită.
Acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului
juridic de drept material nu exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu
executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi. Mai întâi, pentru motivul că, în
materie contractuală, sunt supuse reglementării date prin legea în vigoare în momentul
încheierii contractului numai condiţiile necesare valabilităţii naşterii raportului juridic,
precum şi conţinutul său juridic, înţeles ca sumă de drepturi şi obligaţii corelative pe care
părţile şi le-au asumat sau care le erau impuse de legea în vigoare în momentul respectiv.
Or, textul art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 nu distinge în raport de momentul în care a
luat naştere raportul juridic de drept bancar şi nici nu aduce vreo atingere drepturilor
private determinate prin contractele de credit bancar valabil şi definitiv încheiate sub
imperiul legii vechi.
De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia
normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu
supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de
ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care
orice lege nouă are un efect imediat”.
 PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎMPOTRIVA CLAUZELOR ABUZIVE

I. Fundamentul clauzelor abuzive: echilibrul contractual.

Apariția unor noi forme de contractare (contractele tip, contractele de adeziune), au

determinat un dezechilibru între prestațiile părților, în defavoarea consumatorului.

Regimul juridic al clauzelor abuzive își găsește fundamentul în principiile libertății

contractuale, consensualismului și forței obligatorii, principii care nu mai reușesc să asigure în
materia raporturilor juridice de consumație un echilibru, motiv pentru care s-a intervenit legislativ
pentru contracararea efectelor nefavorabile ale contractelor care conțin clauze abuzive.

Odată ce consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate cu profesionistul, nici nu poate

negocia de pe o poziție egală, neputând modifica clauzele contractului. Dreptul consumului
pornește de la premisa unui dezechilibru între poziția dominantă a profesionistului și situația
precară a consumatorului. Pentru înlăturarea unui astfel de dezechilibru sunt posibile, în primul
rând, remediile prevăzute în dreptul comun, anume anularea contractului pentru vicii de
consimțământ, anularea pentru lipsă de cauză, despăgubiri pentru abuzul de drept. Însă, în practică,
acestea au fost mai dificil de aplicat, motiv pentru care echilibrul contractual este restabilit prin
mecanisme juridice particulare, specifice dreptului consumatorului.

În primul rând, asigurarea libertății voinței consumatorului se realizează printr-o totală

transparență a contractului, cum este, spre exemplu, cerința ca toate clauzele contractuale să fie
redactate în mod clar, fără echivoc, astfel încât să fie înțelese fără a fi necesare cunoștințe de
specialitate (art. 1 din Legea nr. 193/2000). Nu sunt compatibile cu această cerință clauzele ilizibile,
clauzele incomplete, clauzele inserate pe verso-ul documentului, precum și cele care figurează după
semnătura consumatorului.

II. Noțiunea și elementele clauzelor abuzive.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct
cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Din textul alin. 1 al art. 4 rezultă că trei elemente caracterizează clauza abuzivă :
a) Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe
piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, conform alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000: ”Daca un comerciant
pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria
lui sa prezinte probe in acest sens”.
Se prezumă așadar că nu a fost negociată o clauză care nu dă posibilitatea consumatorului să
influențeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare,
practicate de profesioniști. Se are în vedere o negociere reală în urma căreia clauza poate fi
modificată sau chiar înlăturată din contract, iar nu o negociere formală. Acceptarea unor clauze nu
echivalează cu negocierea lor.
În acest sens, Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 a statuat asupra interpretării
caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla afirmație că o clauză este abuzivă
întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea
acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau împreună cu alte
prevederi din contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.

b) Este încălcată cerința bunei credințe

Cerința unei conduite de bună credință, fiind una generală se aplică și contractelor dintre
profesioniști și consumatori. Potrivit art. 14 C.civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să-și
exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri.
Inserarea unei clauze care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea
consumatorului este prin ea însăși contrară bunei credințe.

c) Să existe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Deși textul de lege nu precizează ce se înțelege prin dezechilibru, totuși este de la sine
înțeles că se urmărește asigurarea unor condiții egale la momentul încheierii contractului, pentru
evitarea unui prejudiciu viitor.
Criteriul de apreciere al dezechilibrului este unul concret, respectiv în funcție de
împrejurările specifice fiecărui contract. Oricum, nu orice inegalitate prezintă relevanță, ci numai
acel dezechilibru care este semnificativ.

III. Lista clauzelor considerate abuzive.

ANEXA la Legea nr. 193/2000 cuprinde lista clauzelor considerate ca fiind abuzive

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un
motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii
financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata
acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca
exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai
curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a
rezilia imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul isi
rezerva dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminata, in conditiile
in care comerciantul are obligatia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabila
transmisa in termen rezonabil, pentru ca acesta din urma sa aiba libertatea de a rezilia contractul;
b) obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului;
c) obliga consumatorul sa isi indeplineasca obligatiile contractuale, chiar si in situatiile in
care comerciantul nu si le-a indeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului sa prelungeasca automat un contract incheiat pentru o
perioada determinata, prin acordul tacit al consumatorului, daca perioada limita la care acesta putea
sa isi exprime optiunea a fost insuficienta;
 e) dau dreptul comerciantului sa modifice unilateral, fara acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor si serviciilor care urmeaza sa fie furnizate sau termenul de livrare
a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului sa constate unilateral conformitatea produselor si serviciilor
furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale;
h) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului sa pretinda despagubiri in cazurile in care
comerciantul nu isi indeplineste obligatiile contractuale;
i) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii
obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrang sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
j) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului de a denunta sau de a rezilia unilateral
contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele prevazute la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
- comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume
fixe in cazul denuntarii unilaterale;
k) exclud sau limiteaza raspunderea legala a comerciantului in cazul vatamarii sau
decesului consumatorului, ca rezultat al unei actiuni sau omisiuni a comerciantului privind
utilizarea produselor si serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitandu-i in acelasi timp rezolvarea disputelor in special prin arbitraj;
m) permit in mod nejustificat impunerea unor restrictii in administrarea probelor evidente
de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte
parti din contract;
n) dau dreptul comerciantului sa transfere obligatiile contractuale unei terte persoane agent,
mandatar etc. , fara acordul consumatorului, daca acest transfer serveste la reducerea garantiilor sau
a altor raspunderi fata de consumator;
o) interzic consumatorului sa compenseze o datorie catre comerciant cu o creanta pe care el
ar avea-o asupra comerciantului;
p) prevad ca pretul produselor este determinat la momentul livrarii sau permit vanzatorilor
de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creste preturile, fara ca, in ambele cazuri, sa
acorde consumatorului dreptul de a anula contractul in cazul in care pretul final este prea mare in
raport cu pretul convenit la momentul incheierii contractului.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor, atat timp cat sunt
legale, cu conditia ca metoda prin care preturile variaza sa fie descrisa in mod explicit;
r) permit comerciantului obtinerea unor sume de bani de la consumator, in cazul
neexecutarii sau finalizarii contractului de catre acesta din urma, fara a prevedea existenta
compensatiilor in suma echivalenta si pentru consumator, in cazul neexecutarii contractului de catre
comerciant;
s) dau dreptul comerciantului sa anuleze contractul in mod unilateral, fara sa prevada
acelasi drept si pentru consumator;
t) dau dreptul comerciantului sa inceteze contractul incheiat pentru o durata nedeterminata
fara o notificare prealabila rezonabila, cu exceptia unor motive intemeiate.

IV. Constatarea, sancționarea și probarea clauzelor abuzive.

 a) Constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contracte, poate fi făcută fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege.
Atunci când consumatorul apreciază că o clauză este abuzivă el poate fie să introducă
acțiune în justiție, fie să sesizeze autoritățile competente să controleze respectarea dispozițiilor
legale.
În situația în care consumatorul sesizează instanța invocând caracterul abuziv al unei clauze,
instanța din oficiu poate să analizeze și caracterul altor clauze, chiar dacă partea nu le-a indicat.
Dreptul personal de constatare în sensul art. 6 din Legea nr. 193/2000 aparține și asociațiilor
pentru protecția consumatorilor.
Pe de altă parte, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi realizată și de către
autoritatea competentă, respectiv de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor
(ANPC), sau de alți specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice. Organele de
control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu, ocazie cu care
profesioniștii trebuie să prezinte contractele încheiate cu consumatorii în original.
Organele de control abilitate încheie procese verbale în care se consemnează faptele
constatate, precum și eventualele articole încălcate de comerciant.
Procesul verbal se transmite tribunalului în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în
care contravenientul își are domiciliul, după caz.
De precizat că în cazul contractelor de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de
control pot solicita profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare prin
eliminarea clauzelor abuzive.

b) Sancționarea clauzelor abuzive.

Sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive o constituite nuliatatea clauzei respective, potrivit
art. 6 din Legea nr. 193/2000 ” Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie
prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar
contractul se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea
acestora mai poate continua”.
Din perspectiva naturii sancțiunii, ÎCCJ a stabilit că ”astfel, consecinţa constatării
caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora,
nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei
respective”(Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a
civilă).

Conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în masura in care contractul nu își mai poate
produce efectele dupa înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit să
ceara rezilierea contractului, putand solicita, dupa caz, si daune-interese”.
Cu privire la restituirea prestațiilor executate în temeiul unei clauze constatată utlerior ca
fiind abuzivă : Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în situaţia în care clauza privind
comisionul de risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulităţii
absolute a acesteia, instanţa de fond trebuie să dea eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum
est, nullum producit effectum, şi, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestaţiilor/sumelor
încasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind
imprescriptibil. (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare clauză abuzivă)”

c) Proba clauzelor abuzive

Îndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv trebuie probată, iar cum legea
nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții speciale, urmează a se aplica regulile generale din materia
probațiunii, respectiv art. 249 C.pr.civ., care prevede că cel care face o susținere în cursul
procesului trebuie să o dovedească. În această materie, cel care invocă natura abuzivă este
consumatorul, astfel că lui îi revine sarcina probei, mai puțin în situația prevăzută de art. 4 alin. 3
ultima teză din Legea nr. 193/2000 : ”Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard
preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest
sens”.

Cu privire la mijloacele de probă admisibile în litigii privind clauzele abuzive, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în litigiile dintre profesioniştii care sunt specializaţi în acordarea
de credite şi consumatorii neprofesionişti, nu se pot administra alte probe decât proba cu înscrisuri,
dar cu înscrisuri preexistente momentului introducerii cererii de chemare în judecată. În acest sens,
Înalta Curte a precizat că aprecierea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit
trebuie să se facă, exclusiv, pe baza acestor înscrisuri şi al cuprinsului clauzelor însăşi, iar nu pe
baza unei expertize tehnice de specialitatea finanţe-bănci, care nu ar avea nicio relevanţă în cauză,
deoarece s-ar raporta la elemente extrinseci contractelor de credit”. (Decizia nr. 3661 din 20
noiembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie având ca obiect constatare clauze abuzive).

V. Particularități ale acțiunilor în instanță formulate de consumatori. Aspecte

procedurale

În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive,
organele de control vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului,
solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea
clauzelor abuzive.La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit.
Competența tribunalului revine doar când cererea este formulată de organul de control, iar nu și în
cazul cererilor formulate direct de consumatori, care urmează regulile instituie de art. 14 din Legea
nr. 193/2000 și art. 94 din C.pr.civ.

Conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 193/200 asociaţiile pentru protecţia consumatorului
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe
profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanța mai sus
arătată, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor
aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
Posibilitatea organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza instanța nu aduc atingere
dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a
invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă
profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine
clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii
profesionale.
Instanţa, de asemenea, va aplica şi amenda contravenţională.
Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal
întocmit.
Hotărârea pronunțată de instanță este supusă numai apelului.

Pe de altă parte, independent de dreptul organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza

instanța, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi
au dreptul de a se adresa direct instanțelor în conformitate cu prevederile Codului civil şi
ale Codului de procedură civilă.
 1. Competenţa conform Codului de procedură civilă

1.1. Competența materială.

În situațiile cele mai frecvente, competența materială a judecării cererilor introduse de

consumator aparține judecătoriei conform art. 94 pct. 1 lit. k Cod pr. civ. conform căruia
judecătoriile judecă în primă instanță orice cerere evaluabilă în bani de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Considerăm că obiectul cererilor în materia clauzelor abuzive este prin natura lui, evaluabil
în bani, având în vedere că reclamanții consumatori urmăresc obținerea unor avantaje patrimoniale,
în general prin scăderea valorii obligațiilor născute din contract.

Se poate ivi totuși și situația în care un contract de credit să nască și obligații

nepatrimoniale, iar cererea de chemare în judecată să privească chiar clauze de acest tip. Spre
exemplu, o clauză care obligă să înștiințeze profesionistul în caz de schimbare a domiciliului sau a
locului de muncă sau o clauză atributivă de compenteță în favoarea instaței de la sediul
profesionistului. Într-o astfel de situație, care nu poate fi încadrată în disp. art. 94 Cod pr. civ.,
compentența materială va aparține tribunalului în temeiul disp. art. 95 pct. 1 Cod pr. civ.

De asemenea, trebuie menționat că, în această materie, cererile de chemare în judecată

cuprind, în general, mai multe capete principale, în sensul că se solicită constatarea caracterului
abuziv al mai multor clauze.

În această situație, competența materială trebuie verificată pentru fiecare dintre capetele de
cerere principale formulate, pentru că, în condițiile art. 99 alin. 2 Cod pr. civ., dacă instanțele ce ar
fi competente sunt diferite, cauza va fi soluționată de instanța de grad mai înalt.

Plecând de la concluziile trase anterior, în sensul că, în general, astfel de cereri sunt
evaluabile în bani, rămâne să stabilim care este valoarea la care trebuie să ne raportăm.

Concret, dacă se solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze care reglementează
un comision, ar trebui să fie avută în vedere valoarea totală a sumelor ce sunt în sarcina
consumatorului în temeiul contractului, corespunzătoare acestui comision.

În situația în care se cere costatarea caracterului abuziv al unei clauze care prevede un
mecanism de modificare a dobânzii ar trebui să fie avută în vedere diferența dintre suma totală
datorată cu titlu de dobândă în condițiile contractului și suma totală ce ar fi datorată în condițiile
admiterii cererii de chemare în judecată.

Așadar, pentru determinarea valorii la care ne raportăm pentru stabilirea competenței

materiale, trebuie avut în vedere avantajul patrimonial pe care consumatorul încearcă să-l obțină
prin admiterea cererii de chemare în judecată.

1.2. Competența teritorială:

 Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile
prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este
considerată ca nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea
nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului
încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse
consumatorilor„.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care
părţile unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al
băncii, iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la
care este situată instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze
o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a
compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe
la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013
pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict
negativ de competenţă).

2. Acțiunile sunt scutite de obligația de plată a taxei de timbru.

Un aspect important este acela că legiuitorul prevede o scutire a reclamanților consumatori
de la obligația de plată a taxei de timbru în cauzele având ca obiect constatarea caracterului abuziv
al clauzelor contractuale și repararea prejudiciului cauzat prin acestea.
Art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013: ”Sunt scutite de la plata taxei judiciare de
timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi
extraordinare, referitoare la: f) protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice
şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor
economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor„.

3. Particularități privitoare la obiectul cererii.

Capetele principale sunt, de obicei, enunțate în forma ”să se constate caracterul abuziv și
nulitatea absolută a clauzei”, iar, uneori, sunt prezentate ca două solicitări distincte, creându-se falsa
impresie că ar fi vorba despre două capete de cerere. Alteori se solicită să se constate caracterul
abuziv și să fie eliminate clauzele din contract, iar în unele cazuri se cere doar constatarea nulității
absolute a clauzei, referirile la caracterul abuziv făcându-se în cuprinsul motivelor de fapt și de
drept ale cererii.

Ca orice acțiune în constatarea nulității absolute, acțiunea din materia clauzelor abuzive este
una în realizare, și nu în constatare, în ciuda cuvintelor folosite. De altfel, în practică, s-a și invocat,
în apărare, excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze,
arătându-se că partea are la îndemână acțiunea în realizare, excepția respinsă în mod corect.

Potrivit art. 194 lit. c) C.pr.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă și
valoarea obeictului cererii, după prețuirea reclamantului, precum și modul de calcul prin care s-a
ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. În practică, în
materia în discuție, reclamanții nu indică de fiecare dată valoarea obiectului capetelor principale de
cerere, făcând însă acest lucru pentru capetele accesorii, cu toate că, astfel cum reiese din
dispozițiile art. 123 C.pr.civ., competența se determină după valoarea capătului principal de cerere.
Având în vedere importanța acestei mențiuni pentru stabilirea competenței materiale, se impune
completarea cererii în condițiile art. 200 C.pr.civ.

Cerererile prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și al nulității absolute a unor
clauze din contractele de credit au, în general, obeictul evaluabil în bani.

Cererile de chemare în judecată în această materie cuprins, în general, și capete accesorii.

Prin acestea se solicită, în caz de constatare a caracterului abuziv al clauzei, obligarea
profesionistului să restituie sumele încasate în temeiul respectivelor clauze. Uneori, se solicită și
dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți făcute de consumator și până la data restituirii
efective. Și în cazul acestor cereri accesorii este valabilă obligația de indicare a valorii obiectului,
precum și a modului de calcul, cu mențiunea că valoarea nu are nicio influență asupra determinării
competenței materiale, în ciuda unor soluții de speță în acest sens.

Printre apărărie mai frecvente formulate de profeniști strict cu privire la acest tip de capăt
accesoriu de cerere se numără invocarea excepției prescripției.

O altă apărare specifică este excepția inadmisibilității cererii de restituire a sumelor încasate
în temeiul unor clauze abuzive. În situația în care se constată caracterul abuziv al unei clauze
contractuale, practica este cvasiunanimă în a admite și cererea de restituire a sumelor plătite în
temeiul respectivei clauze.

4. Particularități referitoare la motivele de fapt.

În art. 194 lit. d) C.pr.civ. se prevede obligația de a menționa în cererea de chemare în

judecată motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta. De asemenea, art. 196 C.pr.civ.
instituie sancțiunea nulității cererii care nu cuprinde motivele de fapt.

În practică se întâlnește, uneori, situația în care acțiunea cuprinde mai multe capete de
cerere, în sensul că se solicită constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze, însă motivarea
privește, în concret, doar o parte a acestora. Cu alte cuvinte, pentru una sau mai multe clauze pretins
abuzive, nu se invocă niciun motiv propriu.

O astfel de omisiune ar trebui îndreptată în condițiile art. 200 C.pr.civ., însă se ridică
problema soluției în cazul în care reclamantul nu îndeplinește această obligație.

Legea nu prevede expres posibilitatea anulării parțiale a cererii de chemare în judecată în

condițiile art. 200 alin. 4 C.pr.civ., de unde s-ar putea trage concluzia că, având în vedere că
reclamantul nu și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de lege, sancțiunea nulității va afecta
întreaga cerere.

În practică s-a susținut și o altă opinie, respectiv aceea că obligațiile instituite de art. 194 și
197 C.pr.civ. se raportează la fiecare capăt de cerere formulat și că, în cazul în care reclamantul nu
completează lipsurile constatate, instanța va anula o parte dintre capetele de cerere și va continua
procedura cu privire la celelalte.
 Se mai ridică însă o problemă, aceea că, în materia clauzelor abuzive, instanța are
îndatorirea să le analizee sub acest aspect chiar din oficiu. Or, în condițiile învestirii cu o cerere,
chiar parțial informă, s-ar impune totuși verificarea din oficiu a posibilului caracter abuziv al
acestor clauze?

În opinia noastră, din punctul de vedere al dreptului intern, lucrurile sunt clare: arătarea
motivelor de fapt este obligatorie, sub sancțiunea nulității cererii.

În practica internă s-a ridicat o problemă asemănptoare, respectiv reclamantul argumentează

caracterul abuziv cu anumite motive, iar instanța, admițând cererea, reține alte motive sau și altele.
Sub acest aspect ÎCCJ a decis următoarele: ”deși este adevărat că reclamanții au criticat privind
comisionul de administrare doar din perspectiva faptului că acest comision s-ar aplica la întregul
credit, și nu la soldul rămas după plata fiecărei rate, sens în care s-a pronunțat prima instanță, soluția
fiind menținută de instanța de apel, totuși, având în vedere că o instanță se poate pronunța, chiar din
oficiu, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract de împrumut, nu se poate
reține această critică, cu privire la faptul că reclamanții nu ar fi invocat lipsa unei contraprestații în
legătură cu perceperea comisionului de administrare”.

5. Situația cererilor formulate de mai mulți reclamanți.

Într-un prim caz, este vorba despre contracte de credit încheiate de bănci cu mai mult de o
persoană, de cele mai multe ori fiind vorba despre soți. În aceste condiții, fiind vorba despre
drepturi și obligații comune, credem că este chiar util ca în litigiu să figureze, în calitate de
reclamanți, toate persoanele care și-au asumat obligații față de bancă, respectiv atât debitorii
principali cât și eventualii garanți.

Ce se întâmplă însă dacă acțiunea este promovată doar de unul dintre codebitori?

În doctrină s-a arătat că este un caz de coparticipare procesuală obligatorie acela în care un
terț formulează o cerere de declarare a nulității unui act juridic încheiat între alte persoane. De
asemenea, în practică s-a arătat că, atunci când se atacă un contract, chemarea în proces a ambelor
părți este o necesitate juridică obiectivă.

Trecând la cel de-al doilea caz ce se impune a fi analizat, menționăm că în practică se

intâmplă că mai mulți consumatori să se asocieze prin desemnarea unui reprezentant comun și să-și
formuleze pretențiile în cadrul aceleiași cereri de chemare în judecată.

În doctrină, o astfel de asociere a fost denumită ”litisconsorțiu simplu formal”, arătându-se

că ”este vorba despre cereri care nu au nicio legătură materială între ele”, că ”pretențiile care fac
obiectul lor au, pe planul dreptului substanțial, un fundament distinct, dar asemănător” și că
”procedura angajată și susținută în comun nu creeaz între părți decât raporturi procesuale, părțile
însă rămânând străine unele de altele”. Ca trăsături ale litisconsorțiului simplu sau facultativ, s-au
reținut: ”respectivele persoane ar fi putut acționa individual; relația procesuală care dă expresie
litisconsorțiului este o legătură ocazională; persoanele se pot disocia oricând; instanța poate
pronunța soluții distincte în legătură cu cei aflați în litisconsorțiu”.
 Se naște, astfel, întrebarea dacă este permisă o asemene asociere procesuală și, dacă nu, care
este sancțiunea introducerii cererii de chemare în judecată în acest mod.

Sunt relevante dispozițiile art. 59 Cod pr. civ., care arată că mai multe persoane pot fi
împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă
drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Din punctul nostru de vedere, legiuitorul prin ”strânsă legătură”, a avut în vedere o legătură
suficient de puternică încât să facă necesară judecarea cererilor împreună, pentru a se evita
pronunțarea unor hotărâri contradictorii sau pentru a se evita suspendarea judecății uneia dintre
cereri până la soluționarea celeilalte.

În orice caz, dacă se consideră că nu există o strânsă legătură care să justifice soluționarea
cererilor împreună, soluția nu este cea de respingere ca inadmisibilă a întregii acțiuni, ci aceea de
disjungere și de judecare separată a cererilor.

6. Particularități în cazul în care creanța a fost cesionată.

În practică se întâlnește relativ frecvent situația în care banca a cesionat creanța către o
societate terță.

Una dintre problemele care se ridică în practică este aceea a calitatății procesuale pasive
într-o acțiune în constatare a caracterului abuziv și a nulității abuzive a unor clauze contractuale fie
că ea cuprinde sau nu un capăt de cerere accesoriu, de obligare a pârâților la restiuirea sumelor
plătite în temeiul acelor clauze.

Reclamanții consumatori obișnuiesc să cheme în judecată atât cedentul, cât și cesionarul,

fără însă a motiva expres această opțiune. Băncile cedente invocă, adesea, excepția lipsei calității
procesuale pasive, arătând că au cesionat creanța. Uneori, și societățile cesionare invocă aceeași
excepție, arătând că nu ele au încheiat contractul de credit.

În opinia noastră, în judecată trebuie să stea, ca pârâți, atât cedentul, cât și cesionarul, iar
aceasta indiferent dacă este formulată sau nu și o cerere de restituire a sumelor plătite în temeiul
clauzelor pretins abuzive.

Considerăm că banca cedent are calitatea procesuală pasivă, alături de cesionar, chiar și în
situația în care cesiunea a fost notificată.

Dacă se formulează și un capăt de cerere privind restituirea sumelor deja plătite, este necesar
a se stabili data până la care debitorul se poate libera prin plată către cedent. Pentru sumele plătite
până la acea dată, calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere respectiv va avea
cedentul, în timp ce pentru sumele plătite ulterior calitatea va aparține cesionarului.

Principalele clauze considerate în prezent abuzive de instanțele române:

 Aprecierea clauzelor ca fiind abuzive variază în funcție de instanța la care ne referim,
precum și de contractul de credit analizat. Băncile nu percep toate aceleași costuri pentru credit și
același tip de dobândă, motiv pentru care clauzele sunt diferite de la contract la contract.
I. Exemplificare
1. Comisionul de acordare; acesta este perceput ca un procent din suma împrumutată și
reținut din aceasta la momentul rambursării, astfel încât consumatorul nu îl achită efectiv din
fondurile sale anterioare. Instanțele consideră comisionul ca fiind abuziv deoarece acesta se justifică
în măsura în care acoperă costurile băncii în procedura de informare, evaluare și aprobare a
creditului, aceste costuri trebuind să fie exprimate într-o sumă fixă, deoarece ar fi aceleași pentru
toate creditele acordate, astfel încât este inechitabil să reprezinte un procent din suma împrumutată.
OUG 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision prin:
Art. 19: ” Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu
se acordă„.
Art. 36: ” (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză
dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în
cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte
costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea
consumatorilor. (2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi
sumă fiind percepută tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de
credit”.
2. Comisionul de risc/comisionul de administrare (cele două nu se confundă în toate
contractele de credit !); comisionul de risc a fost perceput de unele bănci cu motivarea că acesta
acoperă riscurile băncii derivate din activitatea de creditare. Instanțele au considerat aproape în
unanimitate că acesta este abuziv deoarece creditele pentru care acesta era peceput prevedeau
garanții pentru bancă în caz de imposibilitate de restituire. De asemenea, contractele de credit
conțineau clauze prin care consumatorul era obligat să încheie o poliță de asigurare cu un asigurator
agreat de bancă, astfel încât riscul la care se expune banca este practic inexistent.
În cazul contractelor de credit încheiate cu Volksbank, ulterior intrării în vigoare a OUG nr.
50/2010, au fost încheiate acte adiționale la contractele de credit prin care comisionul de risc a fost
eliminate însă a fost înlocuit de un comision de administrare. În realitate modificarea a fost pur
formală și strict în ceea ce privește denumirea comisionului, deoarece la descriere se prevedea că
acest comision este perceput pentru ”administrarea creditului din perspectiva riscului„. Fiind vorba
despre același comision, instanțele au considerat în continuare că acesta este abuziv.
În ceea ce privește comisioanele de administrare clasice, OUG nr. 50/2010 permite
perceperea acestora prin art. 36 alin. 3 : ”Comisionul de administrare se percepe pentru
monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul
utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se
calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului„. Prin urmare, acest
comision a fost la rândul său abuziv în cazul în care nu se prevede destinația sumei percepute sau
atunci când acesta este aplicat la soldul inițial al creditului.
3. Comisionul de rambursare anticipată; acest comision era prevăzut ca un procent din
credit (sau din suma efectiv achitată) și aplicat doar în cazul în care consumatorul rambursa printr-o
singură plată mai multe rate de credit. Comisionul a fost considerat abuziv deoarece procentul prea
mare stabilit de bănci era disproporționat față de pierderea suferită de bancă (dobânda şi costurile
aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului
de credit), provocând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acest
comision în cuantumurile prevăzute de bănci avea practic rolul de a inhiba consumatorul care dorea
rambursarea anticipată a creditului.
OUG nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision însă fixează limitele
sale prin art. 67: ” (1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o
compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de
rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă
în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. (2) O astfel de compensaţie nu poate fi mai mare
de: a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea
anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5%
din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi
data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an„.
De asemenea, acest comision nu poate fi perceput în cazul în care ”rambursarea anticipată
intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă„ (art. 68 alin. 1 lit.
c) din OUG nr. 50/2010)
De remarcat că unele bănci (Piraeus) au eliminat acest comision integral prin actul adițional
de aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010.
4. Rata variabilă a dobânzii în funcție de marja băncii ce poate fi modificată prin
decizia unilaterală a acesteia.
Această clauză a fost considerată abuzivă de instanțe deoarece dobânda variabilă avea ca și
componente indicele de referință (ROBOR, LIBOR, EURIBOR – variabile prin definiție) și marja
variabilă a băncii. Banca avea posibilitatea de a decide în mod unilateral modificarea marjei și o
făcea doar în sens ascendent. Clazuele contractuale identificau criterii total subiective în funcție de
care banca putea decide modificarea marjei, așa cum ar fi ”modificări semnificative pe piața
monetară internațională„ pe care consumatorul nu le putea controla și nici nu le putea prevede la
momentul semnării contractului.
Ulterior, OUG nr. 50/2010 a interzis astfel de formulări în contractele de credit, obligând
băncile să calculeze dobânda variabilă după formula indice de referință variabil+marja fixă a băncii.
Art. 37 din OUG nr. 50/2010 : ”În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica
următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă
EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă
fixă pe toată perioada derulării contractului„.
5. Clauza privind dobânda penalizatoare aplicată de bancă (mai rar); acest tip de
dobândă se aplică în cazul creditelor restante și reprezintă o dobândă mărită a creditului ce include
și penalitățile pentru executarea cu întârziere a obligațiilor. Instanțele au apreciat o astfel de clauză
abuzivă în ipoteza în care cuantumul prevăzut era mult prea mare față de prejudiciul înregistrat
efectiv de bancă într-o astfel de situație. De asemenea, au fost respinse cereri de constatare a acestei
clauze ca fiind abuzivă atunci când s-a constatat că prin aplicarea ei nu s-a produs un prejudiciu
semnificativ consumatorului (suma achitată cu titlu de dobândă era derizorie).
Conform art. 38 din OUG nr. 50/2010: ”(2) Dobânda penalizatoare se calculează pe bază
de procent fix şi se aplică la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit,
cu excepţia sumelor provenite din calculul dobânzii. (3) Rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor
restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci
când creditul nu înregistrează restanţă, în cazul în care consumatorul sau soţul/soţia acestuia se
afla în una dintre următoarele situaţii: şomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea
drastică a salariului se înţelege o reducere de cel puţin 15% din valoarea acestuia. Această
dobândă va fi percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar
nu mai mult de 12 luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni„.

6. Clauza privind competența instanțelor în caz de litigiu; această clauză prevedea că în

caz de litigiu derivat din executarea contractului este competentă instanța de la sediul central al
băncii (de cele mai multe ori instanțele din București).
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care
părţile unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al
băncii, iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la
care este situată instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze
o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a
compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe
la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013
pronunţată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict
negativ de competenţă).
De asemenea, prevederile C.pr.civ. 2013 direcționează spre aceeași soluție :
Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile
prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este
considerată ca nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea
nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului
încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse
consumatorilor„.

Textele de lege aplicabile în astfel de acțiuni.

În general, acțiunile consumatorilor sunt întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale
Codului civil din 1864 (executarea cu bună credință a contractelor).
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct
cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi
considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da
posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate
sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului
respectiv. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale
se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la
momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte
clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde„.
În acest sens, o mare importanță are Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 prin care
s-a statuat asupra interpretării caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla
afirmație că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat
nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză,
prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze, în detrimentul consumatorului
sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.
Fundamentarea pe dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu este posibilă din pricipa formulării
actuale a art. 95 (modificat de Legea nr. 288/2010): ”Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă
nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66–69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit
pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă,
ale art. 50–55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66–71„.
Cu toate acestea, la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (din 21.06.2010 până la
01.01.2011), forma art. 95 era următoarea: ”(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare,
creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe
de urgenţă. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în
termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul
trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu
privire la semnarea actelor adiţionale. (4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor
prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a
oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule
de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este
considerată acceptare tacită„.
Prin urmare, băncile au fost obligate la acea dată să încheie acte adiționale prin care să
elimine din contractele de credit prevederile contrare OUG nr. 50/2010. Prin aceste acte
dobânda a devenit variabilă doar în funcție de indicele de referință (marja băncii fiind fixată),
comisionul de rambursare anticipată a fost eliminat integral sau prevăzut în cuantumul permis de
lege, alte comisioane percepute au fost eliminate, etc.
Posibilitatea consumatorilor de a se prezenta la bancă pentru a încheia actele adiționale a
fost notificată acestora prin diverse mijloace, având în vedere că textul OUG nr. 50/2010 nu a
prevăzut o modalitate expresă în acest sens. Astfel, unele bănci au transmis notificări prin poștă,
altele au afișat notificările la sediul sucursalelelor sau au postat informația pe site-ul băncii.
Băncile au profitat de prevederea art. 7 pct. 15 din OUG nr. 50/2010 și au procedat la
notificare pe suport durabil: ”suport durabil este orice instrument care permite consumatorului să
stocheze informaţii care îi sunt adresate personal, în aşa fel încât acestea să fie accesibile pentru
consultare în viitor pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor, şi care permite
reproducerea fidelă a informaţiilor stocate”. În aceste condiții website-ul este considerat suport
durabil conform pct. 24 din Preambulul Directivei 2007/46/CE, transpusa în dreptul intern prin
OUG nr. 113/2009.
De asemenea, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr. 90/2010, nesemnarea de către
consumator a actelor adiționale de aliniere, care conțin dispozițiile din acest act normativ, este
considerată acceptare tacită de către consumator.

VI. Problema creditelor acordate în CHF și a riscului valutar.

Opinia instanțelor naționale este până în prezent în sensul respingerii acțiunilor privind:
obligarea băncilor de a percepe ratele de credit la cursul RON/CHF de la momentul semnării
contractului; obligarea băncii de a converti în RON creditele (cu excepția hotărârii de la
Galați) sau ”înghețarea„ cursului valutar la momentul semnării contractului.
S-a reținut că un consumator și-a asumat în mod conștient și voluntar riscul de schimb
valutar aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, ceea ce nu poate fi negat. De
asemenea, nici nu există o culpă a băncii în această alegere.
În plus, variația circumstanțelor contractuale și deci riscul contractual este suportat de
debitorul obligației de executat, respectiv de împrumutat, în cazul în care nu există o
dispoziție contractuală contrară. În acest sens a statuat deja ÎCCJ prin Decizia nr. 1122/2003:
”Variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea fac parte din
riscul contractual, pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii
contrare.”

C.civ. 1864 a instituit principiul nominalistului monetar:

- Art. 1584 C.civ. prevede : ”Împrumutatul este dator să restituie lucrurile
împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat„.
- Art. 1778 C.civ. prevede : ”Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este
totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contractul. Întâmplându-se o sporire sau
scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma
numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în
curs la momentul plății„.
Instanțele au dat deja eficiență principiului nominalismului monetar prevăzut de art.
1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„ iar ”în
cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că
nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„
(Sentința nr. 13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova).

Deciziile recente privind creditele acordate în CHF

1. Cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP (Curtea de Justiție a Uniunii Europene).
Ca o considerație preliminară arătăm că hotărârea preliminară a CJUE (art. 267 TFUE) este
obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost
formulată chestiunea prejudicială.
Cu toate acestea, de fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru toate instanţele
tuturor statelor membre, fiindcă instanţa care intenţionează să interpreteze în alt fel norma
europeană deja interpretată de CJUE are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în
chestiunea aflată în discuţie

În cauza Kasler exista o diferență între prețul de vânzare și prețul de cumpărare al monedei
creditului. Creditul soților Kasler, conținea prevederi conform cărora, valoarea in franci urma sa
fie cea de la data eliberarii imprumutului, calculata in functie de cursul de cumparare a
valutei. In schimb, banca urma sa primeasca contravaloarea ratelor lunare in forinti, la
cursul de vanzare a francului din ziua de dinante de scadenta ratei. De asemenea, creditul
acordat de OTP conținea o clauză conform căreia : ”imprumutatorul stabileste valoarea in forinti
maghiari a fiecareia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vanzare al monedei
[straine] aplicat de banca in ziua anterioara scadentei”.
Speța este în general inaplicabilă în sistemul național din cauza specificului acesteia. Pe
teritoriul României, creditele acordate de bănci în CHF nu conțin (în general) o astfel de clauză ci
percep ratele tot în CHF, efectuând schimbul valutar dacă este necesar și astfel protejându-se de
efectele deciziei CJCE.

2. Cauza C-186/16 Andriciuc si altii impotriva Banca Romaneasca SA

Pe rolul Curții de Apel Oradea, s-a aflat dosarul nr. 1713/111/2014, având ca obiect „acțiune
în constatare clauze abuzive”. Dosarul a devenit mediatizat și cunoscut ca „dosarul Andriciuc” 51, nu
doar deoarece a supus atenției instanței de apel52 solicitarea de „stabilizare a cursului de schimb”
pentru executarea obligațiilor de plată rezultate din contractele încheiate de apelanții reclamanți cu
intimata pârâtă, însă și pentru că în cadrul acestuia s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii
Europene cu o cerere de hotărâre preliminară. În concret, instanța națională a sesizat CJUE cu o
cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 4
alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii, în legătură cu caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate
în contracte de credit care prevăd, printre altele, rambursarea creditelor în aceeași monedă străină în
care acestea au fost acordate.

51
După numele primului apelant reclamant înregistrat, astfel cum a fost denumit și ulterior, atunci când a ajuns
în atenția Curții de Justiție a Uniunii Europene;
52
În fața instanței de fond, Tribunalul Bihor, respinsese cererea consumatorilor;
 În concret, întrebările transmise de Curtea de Apel Oradea în cadrul cererii de transmitere a
unei hotărâri preliminare53, au fost următoarele : „1) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13
trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților
care decurg din contract trebuie analizat prin raportare strict la momentul încheierii contractului
sau include și situația în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă,
prestația consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii
contractului din cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar? 2) În
accepțiunea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, prin caracterul clar și inteligibil al unei
clauze contractuale trebuie să se înțeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă
doar motivele care au stat la baza includerii acestei clauze în contract și mecanismul său de
funcționare sau trebuie să prevadă și toate consecințele sale posibile în funcție de care prețul plătit
de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar, și, din perspectiva Directivei 93/13, se
poate considera că obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului
vizează exclusiv condițiile de creditare, respectiv dobânzile, comisioanele, garanțiile puse în
sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii sau a deprecierii unei monede străine neputând fi
inclusă în această obligație? 3) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în
sensul că termenii «obiectul principal al contractului» și «caracterul adecvat al prețului sau
remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de
altă parte», acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între
un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale,
potrivit căreia creditul va fi restituit în aceeași valută?”.

Trebuia avut în vedere și că legislația națională aplicabilă la data acordării creditelor în

CHF, respectiv Codul civil din 1864 stabilea prin art. 1578 că „obligația ce rezultă din un împrumut
în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire
sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie
suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în
curs în momentul plății”. Prin urmare, instanțele trebuiau să se raporteze și la prevederea legală
amintită și să determine dacă prin aceasta se instituie o normă obligatorie și, astfel, ar înseamna că
obligația asumată conform acesteia este una esențială.

Cu privire la sfera de cuprindere a art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene a reluat raționamentul său expus în hotărârile anterioare: „În ceea ce privește
categoria clauzelor contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”,
în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a considerat că aceste clauze
trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca
atare, îl caracterizează (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de
Madrid, C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 34, și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove,
C-96/14, EU:C:2015:262, punctul 33)”54.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că obligația împrumutatului de a rambursa

creditul în aceeași monedă în care a fost acordat se circumscrie obiectului principal al contractului

53
Cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene;
54
Idem 15, para. 35;
de credit : „În această privință, trebuie să se observe că, printr-un contract de credit,
împrumutătorul se angajează, în principal, să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă,
acesta din urmă angajându-se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă,
această sumă potrivit termenelor de scadență prevăzute. Principalele prestații ale unui astfel de
contract se raportează, așadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată și de
rambursare stipulată. În consecință, după cum a arătat avocatul general la punctul 46 și
următoarele din concluzii, faptul că un credit trebuie să fie rambursat într-o anumită monedă nu
privește, în principiu, o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului,
constituind astfel un element esențial al unui contract de împrumut”. Așadar, Curtea interpretează
obligația esențială rezultată din contractul de credit ca fiind cea de plată, în sensul de rambursare, a
ratelor de credit. În atare situație, odată ce rambusarea privește plata în condițiile contractuale,
înseamnă că obligația se va întinde cu privire la toate elementele sale, inclusiv moneda de plată.

Odată stabilit că astfel de clauze fac parte din obiectul principal al contractului, trebuie să
continuăm analiza clauzelor contractuale din perspectiva respectării de către acestea a cerinței
redactării „într-un limbaj clar și inteligibil”. Cu privire la acest aspect, Curtea a apreciat, în analiza
asupra celei de-a doua întrebări că această cerință este satisfăcută doar în ipoteza în care clauza
beneficiază de o transparență privită în sens extensiv în sensul că „instituțiile financiare trebuie să
furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în
cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a
mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și
majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor
împrumutului”55.

În plus, existența normei amintită mai sus crea o altă dilemă juridică în legătură cu
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE56. Cu alte cuvinte, dacă
respectivele clauze ar reproduce esența dispozițiilor art. 1578 C.civ. înseamnă că instanțele
naționale n-ar putea aplica dispozițiile Directivei 93/13/CEE și prin urmare nici a legislației
naționale cu privire la clauzele abuzive.

55
Idem 15, para.49;
56
Conform art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE: „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor
contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori
principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în
domeniul transportului”;
 JURISPRUDENȚA INSTANȚELOR ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA CLAUZELE
ABUZIVE :

1. Clauze privind rambursarea creditului în aceeași monedă :

În ultimul timp, ca urmare a fenomenului de hipervalorizare a francului elvețian (CHF),

clienții băncilor au ajuns în imposibilitatea de a-și executa obligațiile de plată asumate prin contract,
ajungându-se la un fenomen îngrijorător dacă ținem cont de numărul mare de împrumutați. În
concret, împrumutații deși au contractat credite în CHF doar din punct de vedere scriptic, deoarece
tragerea creditului s-a făcut în moneda națională, și la un curs leu/chf aflat la un minim instoric (2,1
lei/1 chf) trebuie să achite ratele de credit exprimate în CHF la cursul de schimb de la momentul
fiecărei plăți (în prezent 4,14 lei/ 1 chf).
În lipsa unui răspuns concret din partea legislativului sau executivului la această situație,
precum și în condițiile în care poziția Băncii Naționale a României rămâne una pasivă față de
problemele împrumutaților și protectoare față de instituțiile bancare ce au fost instruite să găsească
soluții individuale pentru creditele în CHF, speranța cetățenilor se îndreaptă spre instanțele de
judecată.
Soluțiile instanțelor nu conturează încă o jurisprudență constantă la nivel național și nici
măcar la cel local/regional, aflându-se încă într-o fază incipientă a unui nou val de litigii.
Prima soluție de acest gen a fost pronunțată de Tribunalului Galați, însă într-o speță care are
o aplicabilitate limitată ca și argument juridic (în sistemul de drept național jurisprudența nefiind
izvor de drept).
În speța judecată de Tribunalul Galați (dosarul nr. 7843/233/2012, definitivă), contractul de
credit al recurenților, încheiat cu V.R. SA, conținea o clauză (art. 5.1), prin care exista posibilitatea
băncii de a converti creditul într-o altă valută, cu o majorare de curs de 10%. Prin urmare, exista o
prevedere contractuală care să ofere în mod expres această posibilitate, instanța obligând banca să
efectueze conversia în baza acestei prevederi și în favoarea recurenților. De asemenea, prevederea
presupunea o cerere anterioară în sensul convenției, căreia banca să nu îi fi dat curs, instanța
reținând că există astfel de cereri. Speța nu este aplicabilă în cazul în care contractele de credit nu
conțin o astfel de clauză, astfel încât nu există nici un temei pentru admiterea unei astfel de cereri.
În caz contrar, instanța ar adăuga, în mod nelegal, la contractul încheiat între părți.

Ulterior, în alte două cazuri, Tribunalul Buzău (dosarul nr. 1730/114/2014) și Judecătoria
Tg. Jiu (dosarul nr. 7530/318/2014) au fost admise acțiunile clienților cu credite în CHF, și s-a
dispus ”înghețarea„ cursului de schimb leu/chf la valoarea de la data încheierii contractului. De
menționat că aceste două hotărâri nu sunt încă definitive, ele putând fii atacate cu apel.
Dacă în hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați soluția a fost convertirea creditului
contractat în CHF într-un credit în lei la cursul valutar leu/chf de la momentul semnării contractului
majorat cu 10%, în celelalte două hotărâri soluția a fost de menținere a monedei creditului însă de
”înghețare„ sau ”stabilizare„ a creditului la cursul de schimb leu/chf de la momentul semnării
contractului.
Soluțiile pronunțate la Târgu Jiu și la Buzău au avut la bază o motivare întemeiată pe Legea
nr. 193/2000 prin analizarea caracterului abuziv al clauzelor privind efectuarea plăților în moneda
creditului. În concret instanțele au reținut că băncile și-ar fi încălcat obligația de informare corectă a
împrumutaților asupra riscurilor pe care le implică un împrumut într-o monedă necunoscută până la
acel moment pe piața din România.
 De reținut însă că există destule dosare pe rolul instanțelor naționale în care judecătorii nu
au dat dreptate împrumutaților, respingând acțiunile având ca obiect conversia împrumuturilor sau
înghețarea cursului valutar. Instanțele au dat astfel eficiență principiului nominalismului monetar
prevăzut de art. 1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„
iar ”în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că
nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„ (Sentința
nr. 13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova). Soluții asemănătoare au fost pronunțate și de
Judecătoria Târgu Jiu (Sentința nr. 769/02.02.2015 în dosarul nr. 15883/318/2014* sau Sentința nr.
Sentința nr. 8285/19.12.2014 în dosarul nr. 3680/318/2014) sau Judecătoria Slatina (Sentința nr.
1928/04.03.2015 în dosarul nr. 883/311/2014).

Un aspect important în contextul acestei probleme este faptul că recent a fost adoptată
Directiva 17/2014/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit oferite
consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, cu termen de implementare pentru statele
membre UE până cel mai târziu la 16 martie 2016, prevede la art. 23 alin. 3 că : ” În cazul în care un
consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă în
conformitate cu alineatul (1) litera (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se
efectuează conversia este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă
contractul de credit nu specifică altfel„.

2. Contract de credit pentru consum. Modificarea unilaterală a dobânzii. Clauză

abuzivă.
Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori
Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi
raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar
în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea
consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi
proporţională scopului urmărit.
Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea
dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de
natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic şi nu precis,
individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de
credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
Critica împrumutătorului în sensul că se impunea ca urmare a admiterii acţiunii şi
rezilierea contractului este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 cumpărătorul
este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, eventual şi daune-interese numai în măsura în care
contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)

Prin cererea introductivă reclamanţii Ş.F. şi Ş.N. au chemat în judecată pe pârâta S.C. „E”
S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat în 2008 conţine o
clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.
 Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract „Pe parcursul derulării contractului, banca îşi
rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii şi/sau a
comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data aplicării ei prin
oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a băncii”.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că încă de la semnarea
contractului reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest
risc.
Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată
şi a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţin o clauză
abuzivă şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.
Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr.
193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi
legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu
privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în
materie de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).
Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract constituie o
clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o
poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse
fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica
sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici
o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi
că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în
cauză.
Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea
unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii
acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile
legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză
care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un
indicator precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să
fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da
posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era
necesară şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un
contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi
normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine
că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine
pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii
anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.
Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând
caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa
urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de
reglementarea abuzivă.
 Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că instanţa
de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr.
193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea
dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.
Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în
continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv: reeşalonarea soldului prin
extinderea perioadei de plată până la zece ani; modificarea datei scadente fără comision până la data
de 30 iunie 2009; rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de
comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.
Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a
susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de
prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de
cauză.
De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică
contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu
dobândă fixă.
Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia pronunţată
de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind
clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice
comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar
dispoziţiile art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul
contractelor standard preformulate.
Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat
între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul
împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la
vreun indicator.
Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor
modificarea dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională,
dar şi acest indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel Iaşi constată că aceasta
este în legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că
este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce
efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul de
credit, acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu
dobânda/comisioanele stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu
sunt întrunite condiţiile legale pentru rezilierea întregului contract.
Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de
apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 lista are caracter exemplificativ
şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea
ce în cauză nu este cazul.
 Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor referitoare la definirea
„consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă presupune, în principal, caracterul prestabilit al
acesteia şi nicidecum o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

3. Contract de credit şi contract de garanţie imobiliară. Anulare clauză privind

interdicţia de construire
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, decizia comercială nr. 22/A din 26 februarie 2010)

Prin Sentinţa nr. 1791/C/19.11.2009 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea formulată de

reclamanţii D. J. B. şi D. P. N. împotriva pârâtei BANCA D. SA Sibiu şi s-a constatat abuzivă
clauza prevăzută la art. V din contractul de garanţie imobiliară privind interdicţia de construire ce a
fost notată asupra imobilului, fiind obligată pârâta să-şi dea consimţământul la radierea din CF a
interdicţiei de construire, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de
consimţământ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor este
întemeiată şi a admis-o reţinând că respectivele contracte de creditare au fost încheiate pentru
achiziţionarea imobilului (teren), cât şi pentru construirea a trei imobile de locuit şi spaţii
comerciale pe terenul situat în intravilanul oraşului. Angajarea ambelor credite, conform uzanţelor
bancare, a fost condiţionată de semnarea contractelor de garanţie imobiliară arătate mai sus, în
condiţiile prestabilite de către bancă.
În contractele de garanţie imobiliară s-a inserat clauza privind notarea interdicţiei de
construire pe acest teren. Datorită notării acestei interdicţii, Serviciul Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului din cadrul Primăriei nu a eliberat reclamanţilor autorizaţia de construire pentru
terenurile menţionate, deşi, anterior, prin Hotărârea Consiliului Local S M nr. 131/24.04.2008, s-a
hotărât aprobarea „planului urbanistic zonal” ansamblu de locuinţe cu 48 apartamente P + 1 - 4E cu
spaţii comerciale şi 3 clădiri E., în S M,(...).
Prin adresa înregistrată la BANCA D. SA, sub nr. 3111/21.01.2009, reclamantul
învederează băncii că desfăşoară activităţi exclusiv în domeniul construcţiei de locuinţe şi doar în
acest scop a achiziţionat terenul.
În acest context, a propus băncii radierea interdicţiei de construire şi inserarea clauzei
potrivit căreia înstrăinarea apartamentelor care se vor construi să se facă de comun acord.
Banca pârâtă nu a răspuns afirmativ solicitării reclamantului. În cursul desfăşurării
procesului, deşi părţile au solicitat la termenul de judecată din 20.08.2009 amânarea cauzei pentru
stingerea procesului pe cale amiabilă, acest acord al părţilor nu s-a realizat în final.
Instanţa apreciază că în speţă cele 4 condiţii ale art. 78 şi următoarele din Legea nr.
296/2004 ce definesc o clauză ca fiind abuzivă sunt fost îndeplinite.
Este adevărat că reclamanţii au acceptat toate clauzele contractelor, însă aceste clauze au
fost prestabilite de către bancă.
 Reclamanţii intenţionează să realizeze investiţii profitabile, din care să aibă posibilitatea
achitării obligaţiilor către bancă, cu atât mai mult cu cât, până la data intentării acţiunii, şi-au onorat
obligaţiile faţă de banca creditoare.
Mai mult, instanţa a considerat că atitudinea reclamanţilor relevă bună credinţă în relaţia cu
partenerul contractual, prin propunerea de vânzare numai cu acordul băncii a apartamentelor care se
vor edifica.
La toate acestea se adaugă şi un aspect exterior voinţei părţilor – actuala criză economică,
care afectează reclamanţii, ca investitori imobiliari.
Clauza prin care se interzice reclamanţilor dreptul de a construi, este considerată de instanţă
ca abuzivă şi datorită faptului că banca nu a făcut vreo dovadă în sensul că prin construirea de
locuinţe pe terenurile achiziţionate de reclamanţi ar fi prejudiciată în vreun fel.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul menţinând soluţia instanţei de fond considerându-
se nefondate argumentele băncii prin care se arăta că s-au negociat clauzele contractuale prin
adoptarea de către reclamanţi a unui pachet bancar cu dobânda mai scăzută faţă de alte pachete cu
costuri mai ridicate care nu presupuneau garanţii, instanţa reţinând că aceasta nu reflectă o
negociere, întrucât negocierea trebuie să existe cu privire la tipul de produs pentru care s-a optat şi
nu poate fi interpretată în sensul alegerii unui produs din mai multe pentru care se putea opta.
Este neîndoielnic caracterul standard şi preformulat al clauzelor contractului de garanţie, iar
reaua-credinţă a pârâtei reţinută de instanţa de fond decurge din caracterul abuziv al refuzului
radierii interdicţiei de construire, care determină implicit imposibilitatea atingerii scopului pentru
care a fost încheiat contractul – investiţii .
Mai mult, acest refuz nu are justificare în condiţiile în care, prin adresa nr. 2108/25.04.2008,
pârâta şi-a exprimat acordul privind radierea interdicţiei de demolare a imobilelor, susţinerea
apelantei că demolarea construcţiilor ar fi sporit valoarea imobilului fiind contrară realităţilor
economice.
Dispoziţiile art. 1777 Cod civil invocate de pârâtă drept omise de instanţa de fond referitoare
la extinderea ipotecii oferă argumente în sensul majorării în fapt a garanţiilor băncii în urma
edificării de construcţii noi pe terenurile ipotecate, astfel că interdicţia de construire nu îşi găseşte
justificare nici prin prisma intereselor economice ale băncii. Aşa-zisul risc ce ar exista până la
momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietatea asupra construcţiilor edificate nu
este sustenabil prin prisma faptului că orice construcţie, chiar neterminată, conferă un plus de
valoare.
Totodată, existenţa interdicţiei de construire în cartea funciară are ca efect direct
imposibilitatea emiterii autorizaţiei de construire de către primar potrivit dispoziţiilor legale.

4. Constatarea caracterului abuziv a clauzei privind modalitatea de determinare a

nivelului dobânzii din contractul de credit. Competenţă materială.
(Curtea de apel Iaşi, Secţia comercială, decizia nr. 79 din 5 octombrie 2009)

Prin sentinţa comercială nr. 832/com din 20.03.2009Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea
de chemare în judecată formulată de reclamantul S.J.B. în contradictoriu cu pârâta Banca R. S.A. şi
a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 şi 7.3 din contractul de credit bancar
încheiat de către părţi, doar în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului dobânzii
contractuale după primul an din perioada de creditare şi, pe cale de consecinţă, a dispus înlăturarea
acestora din contract.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000 a obligat pârâta să modifice art. 7 din contractul
de credit bancar încheiat de către părţi, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului
dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare cu respectarea principiilor
previzibilităţii, a bunei-credinţe şi a corectei informări ce guvernează raporturile contractuale dintre
părţi.

În apelul formulat de societatea bancară s-a invocat, printre altele, necompetenţa materială a
Tribunalului Iaşi având în vedere prevederile deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

Curtea de Apel a apreciat excepţia ca fiind întemeiată, anulând sentinţa atacată şi trimiţând
cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, reţinând că prin decizia nr. 38/2008 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus că
dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 281 ind. 1 alin. 1 Cod procedură civilă se
interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă
instanţă, în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect
anularea unui act juridic privind drepturi patrimoniale.

Faţă de obiectul acţiunii, respectiv anularea unor clauze a unor contracte bancare, valoarea
obiectului acţiunii (sub 100.000 lei), dispoziţiile deciziei nr. 38/2008 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, raportat la art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 158 Cod procedură civilă, Curtea
constată că aparţine Judecătoriei Iaşi, competentă de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

5. Clauză de reziliere în caz de diminuarea garanţiilor ca urmare a faptei unui terţ faţă
de contractul de credit. Caracter abuziv. Executarea silită bunurilor aduse ca şi garanţie.

(Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr.
202/2008)

Prin sentinţa civilă nr.274/2008 Tribunalul Bistriţa Năsăud a respins ca neîntemeiată

acţiunea formulată de reclamanta E. J. împotriva pârâtei Banca R., reţinându-se că între părţi a
intervenit un contract de împrumut pentru 64.200 Euro pe o perioadă de 10 ani, împrumutul fiind
garantat prin ipotecarea a două imobile, unul situat în A. iar celălalt în comuna M. jud. B-N.
Asupra imobilului situat în comuna M. s-a început executarea silită de către un alt creditor -
beneficiar al unei ipoteci, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise la pct.8 alin.2 şi
pct.10 din contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu
formulă executorie, procedând la executarea silită asupra imobilului din A. ce a fost cumpărat cu
creditul acordat de bancă.
 Instanţa a reţinut că potrivit pvct.8 şi 10 din contractul de credit, banca are dreptul să
verifice respectarea destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi
asigurarea acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul
înainte de scadenţă. Declararea scadenţei anticipate era reglementată şi în pct.10 din contract pentru
situaţia în care împrumutatul nu plăteşte la scadenţă şi dobânzi de la creditul acordat sau nu respectă
oricare din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta susţinând că dispoziţiile pct.8 şi

pct.10 din contractul de credit nu constituie obligaţii, ci o facultate pentru intimata, fiind o
problemă de oportunitate. Se susţine că s-a dovedit refuzul băncii de a încasa ratele ajunse la
scadenţă conform graficului anexă la contract. Se motivează că nu are importanţă dacă pct.8 şi 10
din contract sunt interpretate în sensul că ele constituie o clauză penală atâta timp cât se susţine
caracterul leonin al acestora. Declararea scadentă la o dată anticipată faţă de contract a creditului
acordat reclamantei în baza unui regulament intern al băncii care nu este opozabil apelantei,
contravine practicii Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
referitoare la „cerinţa de accesibilitate” precum şi dispoziţiile art.1581 C.civ.57

Curtea de Apel Cluj analizând apelul declarat reţine că acesta este fondat. În primul rând, în
cauză nu se poate reţine că dispoziţiile art.8 şi 10 din contract sunt lovite de nulitate absolută
datorită caracterului leonin avându-se în vedere că specificul clauzei leonine nu corespunde naturii
contractului de credit bancar, deoarece nici debitorul şi nici creditorul parte în contract nu îşi pot
stipula totalitatea câştigurilor şi nici nu pot ca unul dintre ei să fie absolvit de pierderi.

În cauză nu se poate pune nici problema unei clauze abuzive deoarece nu s-a făcut dovada
că art.8 şi 10 nu au fost negociate în mod direct. În plus prin ele însele aceste clauze nu creează
apelantei în raport cu intimaţii, contrar cerinţelor băncii-creditor, un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile lor, conform definiţiei din art.4 alin.1 al Legii nr.193/200.

Din motivarea hotărârii instanţei de fond rezultă că soluţia de respingere a acţiunii s-a
întemeiat pe dispoziţiile pct.8 şi 10 din contractul de credit.

Din conţinutul pct.10 al contractului rezultă că acesta devine aplicabil în situaţia în care
împrumutantul nu plăteşte la scadenţă rate şi dobânzile aferente creditului acordat sau nu respectă
nici una din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract. Pentru situaţiile expres prevăzute în art.10,
banca solicită de îndată rambursarea acestuia şi a dobânzilor. Prin urmare în această situaţie creditul
poate fi declarat scadent anticipat, iar debitorul trebuie înştiinţat cu privire la aceasta.

Referitor la declararea creditului scadent pentru situaţia expresă reglementată de art.8 din
contract, Curtea reţine că acesta intervine dacă pe parcursul declarării creditului au dispărut
garanţiile aferente sau acestea au fost diminuate. Art.8 alin. 2 se referă la nerespectarea de către
împrumutant a obligaţiei de a menţine permanent şi integral garanţiile, astfel că acesta este cel care
trebuie să se abţină de la orice faptă care ar avea un astfel de rezultat. În cauză intimata a declarat
scadent întregul debit datorită diminuării garanţiilor ca urmare a intervenţiei unui terţ faţă de
raportul de credit.

57
Împrumutătorul nu poate cere mai înainte de termen să ceară lucrul împrumutat
 Împrejurarea că unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe,
au început executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul
obligaţiei de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a apelantei deoarece nu prin fapta ei s-a
adus atingere garanţiilor oferite prin contract. În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută
apelantei nerespectarea obligaţiilor contractuale, astfel că pentru fapta unui terţ nu devin aplicabile
dispoziţiile art. 8 din contract.

În aceste condiţii apare întemeiată cererea reclamantei-apelante de a obliga societatea

bancară să încaseze ratele conform graficului de rambursare.

Referitor la constatarea existenţei refuzului pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia menţionată,

Curtea reţine că o astfel de cerere în constatare este inadmisibilă, în condiţiile în care, reclamanta
are la îndemână acţiunea în realizare.

În ceea ce priveşte cererea de a se constat ca valabile plăţile făcute de reclamanta apelantă

după declararea scadenţei anticipate a creditului cu consecinţa obligării la emiterea unui nou grafic
de rambursare, Curtea reţine că aceste cereri apar ca nefondate. În condiţiile în care Curtea a
obligat pârâta să respecte graficul de rambursare apelanta-debitoare poate face imputaţia plăţilor
făcute după declararea scadenţei anticipate în baza art.1110 Cod civil, sau aceasta poate fi realizată
de creditor, în condiţiile art.1111 Cod civil.

Faţă de toate considerentele reţinute anterior, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat
modificând sentinţa instanţei de fond în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei împotriva
societăţii bancare obligând-o să încaseze sumele scadente conform graficului de rambursare, parte
din contractul de credit nr. 30/18.04.2003, respingând celelalte cereri.

JURISPRUDENTA IN SENSUL RESPINGERII CERERILOR PRIN CARE SE

SOLICITA CONSTATAREA CARACTERULUI ABUZIV AL UNOR CLAUZE
CONTRACTUALE

1. Contract de credit de investiţii imobiliare şi contract de ipotecă. Asumarea obligaţiei

de a nu închiria imobilul ipoteca. Cerere de chemare în judecată formulată împotriva băncii
pentru ca aceasta să-şi dea acordul în sensul închirierii imobilului.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială. decizia nr. 215/A din 17.12.2009, definitivă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.10.2008, reclamantul E.
M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta J. BANK B. obligarea pârâtei să emită adresa/avizul prin
care aceasta să-şi dea acordul pentru închirierea imobilului,în motivarea cererii, motivându-se că a
încheiat cu pârâta un contract de credit de investiţii imobiliare şi un contract de ipotecă prin care a
adus ca şi garanţie imobilul arătat; pe parcursul derulării contractului de credit reclamantul a adus o
serie de îmbunătăţiri imobilului, cu respectarea clauzelor contractuale, respectiv solicitând acordul
Băncii pentru modificări, după finalizarea lucrărilor întocmindu-se un raport de evaluare, evaluarea
fiind superioară evaluării de la momentul acordării creditului.
Reclamantul a solicitat acordul băncii pentru a închiria imobilul, acord refuzat de către
bancă; în aceste condiţii, reclamantul a revenit cu un memoriu, arătând că există posibilitatea
închirierii cu o chirie lunară deloc de neglijat, iar pe de altă parte interdicţia astfel cum este înscrisă
în cartea funciară nu prevede obligaţia contractuală a reclamantului de a obţine acordul.
Prin sentinţa civilă nr. 474/PI/28.04.2009 Tribunalul Timiş a admis cererea şi a obligat
pârâta să-şi exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului proprietatea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat următoarele:
Potrivit art. 2.2 Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze
de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al J. Bank.
La data de 30 iunie 2008, reclamantul a comunicat J. Bank intenţia de închiriere a
apartamentului, solicitând comunicarea condiţiilor în care banca este de acord cu închirierea. Prin
cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al refuzului
şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată banca a-şi da acordul privind închirierea imobilului
ipotecat.
Analizând clauza contractuală invocată de către pârâtă în justificarea refuzului, instanţa de
fond a constatat că această clauză permite garantului închirierea; limitările, agreate într-adevăr de
către reclamant, vizează condiţiile închirierii, acestea nefiind lăsate la libera apreciere a garantului
şi a terţului cu care se contractează, proprietarul locator fiind obligat a respecta condiţiile impuse de
bancă. Prin urmare, clauza oferă dreptul creditorului garantat de a impune propriile clauze
contractuale, nicidecum nu interzice închirierea. De altfel, chiar pârâta consideră că, stabilitatea
raporturilor contractuale şi previzibilitatea înţelegerii contractuale se opune ca una dintre părţi
contractante să-şi asume anumite obligaţii pentru ca ulterior să se sustragă sub diferite pretexte; or,
în speţă, pârâta a permis închirierea, iar faptul că în prezent normele interne impun interdicţia
închirierii, indiferentă fiind justificarea acestei interdicţii cât timp părţile nu au agreat-o în condiţiile
art. 969 C.civ., este lipsită de relevanţă.
Prin urmare, instanţa a reţinut refuzul abuziv al pârâtei în darea acordului privind închirierea
imobilului ipotecat, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la exprimarea acordului,
prealabil, în vederea închirierii imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta J. BANK NV B. solicitând, în principal,
admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, schimbând soluţia instanţei de fond în sensul
respingerii cererii în judecată reţinându-se aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda, principiu
conţinut de art. 969, alin. 1 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante. Încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul autonomiei de voinţă a
părţilor contractante, singurele limite fiind dispoziţiile imperative ale legii, morala şi ordinea
publică. În speţă, prin clauza care condiţionează închirierea imobilului pentru care s-a contractat
împrumutul de acordul băncii, nu se încalcă aceste limite care circumscriu libertatea contractuală.
Ca urmare, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este
ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său
rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai de către
reclamantul.
Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 296/2004 pentru ca o clauză
contractuală să fie considerată abuzivă, întrucât inserarea clauzei respective în contractul de ipotecă,
la fel ca şi refuzul băncii de a-şi da acceptul în vederea închirierii sunt justificate, în adresa nr.
CM/RT 5710/19.08.2008, de greutăţile ce s-ar putea ivi în cazul în care banca ar trece la executarea
silită a imobilului ipotecat. Astfel, în cazul în care în imobil locuieşte doar proprietarul, executarea
silită se face în baza contractului de ipotecă, acesta constituind titlu executoriu, conform art. 79,
alin. 2 din Legea 58/1998, însă, în cazul în care în imobil locuieşte un chiriaş, evacuarea sa nu se va
mai putea face în baza contractului de ipotecă, iar prezenţa sa în imobil ar putea duce la o micşorare
a valorii imobilului respectiv. Prevederi similare sunt conţinute şi de Legea 190/1999, privind
creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (art. 21 şi art. 22).
Trebuie acceptat că orice credit acordat de către bancă trebuie protejat printr-o serie de
garanţii care să conserve dreptul băncii şi care, în ansamblu, contribuie la asigurarea unui climat de
stabilitate şi securitate pe piaţa bancară. Ïn cazul clauzei în litigiu se oglindeşte preocuparea
legitimă şi de bună credinţă a băncii de a putea controla şi conserva integritatea (fizică şi juridică) a
garanţiilor imobiliare afectate la plata creditului contractat.
Curtea reţine că reclamantul chiar a obţinut, anterior, permisiunea băncii de a aduce
modificări interioare în imobil, în vederea creşterii confortului, însă permisiunea a fost obţinută
numai cu condiţia să nu se diminueze valoarea de circulaţie a imobilului. Din această perspectivă,
se observă clar că interesul băncii este de conservare a bunului ipotecat, iar condiţiile puse, în acest
sens reclamantului, nu sunt excesive, fiind justificate de conservarea garanţiei.
Curtea consideră că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, astfel cum ele sunt prevăzute în contractul de credit şi în cel de ipotecă, întrucât dreptul
băncii de a controla închirierea imobilului ipotecat este justificat de normele de prudenţă bancară
mai sus expuse.
Prin refuzul băncii de a emite acordul la închirierea imobilului nu se poate spune că se
încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv, întrucât tocmai
reclamantul a consimţit în sensul limitării exerciţiului dreptului său de proprietate, prin contractul
de ipotecă.

2. Cerere de chemare în judecată formulată de o societate comercială Neaplicarea în

cauză a prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât reclamanta nu are calitate de consumator.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 340/2009)
Prin acţiunea introductivă Societatea Comercială „N. D. & U.” S.R.L. reclamă caracterul
abuziv al clauzelor privitoare la schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, a clauzelor privind
modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor şi dobânda majorată, a clauzelor privind
declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului invocând
prevederile Legii nr.193/2000, Directivei 93/13/CEE şi OUG nr.174/2008.
Prima instanţă a reţinut că normele conţinute în Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE,
O.U.G. nr.174/2008 nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât potrivit art. 2 din Legea nr.193/2000
"prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri
din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".
De asemenea, art.2 al Directivei 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislaţia română prin
Legea nr.193/2000 şi O.U.G. nr.174/2008, prevede: "În sensul prezentei directive:(a) "clauzele
abuzive" înseamnă clauzele contractuale definite la articolul 3; (b) "consumator" înseamnă orice
persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri
care se află în afara activităţii sale profesionale;(c) "vânzător sau furnizor" înseamnă orice persoană
fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în
scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."
Reclamanta este o societate comercială, iar potrivit cererii de chemare în judecată creditul a
fost utilizat în desfăşurarea activităţii comerciale. Prin urmare, reclamanta, fiind un comerciant, un
profesionist, nu poate beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE,
O.U.G. nr.174/2008, scopul acestor reglementări fiind protejarea persoanelor fizice care acţionează
în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială a menţinut soluţia instanţei de fond
reţinând că aceasta a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, reglementare legală specială
nefiind aplicabilă reclamantei, raportat la faptul că legea invocată protejează pe consumatorul
persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în
afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale.
În sensul articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE, D. este denumită orice persoană
fizică ce, în cadrul contractelor care cad sub incidenţa acestei directive, acţionează în scopuri care
nu vizează aspecte legate de o afacere sau profesiune proprie, chiar dacă aceasta este proprietate
publică sau privată.
Chiar dacă s-ar face în cauza de faţă o aplicare extensivă a dispoziţiilor din Legea
nr.193/2000, trebuie să se aibă în vedere că natura abuzivă a unei clauze se evaluează în funcţie de
natura serviciilor care fac obiectul contractului, toţi factorii care au determinat încheierea
contractului şi celelalte clauze din convenţie.
În acest sens, se reţine că potrivit articolului 1 litera a din Anexa la Legea nr.193/2000, este
considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a modifica
unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii
financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii
financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care
comerciantul este obligat să informeze despre aceasta cealaltă parte contractantă şi aceasta din urmă
are libertatea de a rezilia contractul.
Or, în cauza de faţă suntem în prezenţa unui contract de servicii financiare (contract de
credit bancar), există indicat temeiul modificării ratei anuale a dobânzii (fluctuaţia în funcţie de
evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară), există prevăzută obligaţia băncii de a notifica clientul în
privinţa schimbărilor aplicate la rata dobânzii în cazul în care fluctuaţia totală a acesteia atinge +/-
1% pe an pentru utilizările în valută sau +/-3% pe an pentru cele în lei şi este prevăzută libertatea
clientului de a nu accepta modificările propuse cu rambursarea în întregime a Creditului.
Aşa fiind, nu se poate aprecia existenţa unor clauze ca fiind abuzive de vreme ce nu sunt
modificări ale ratei dobânzii sau comisioane despre care să nu se fi convenit prin clauze clare,
asumate de părţi, şi nu s-au produs nici schimbări fără notificări.

3. Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la declararea anticipată a

creditorului şi calcularea dobânzii majorate. Respingere.
(Curtea de Apel Bucureşti, decizia comercială nr. 77 din 13 februarie 2008)
 Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea clauzelor abuzive din
contractul de credit considerând ca fiind abuzive clauzele referitoare la declararea scadenţei
anticipate a creditului şi cele referitoare la dreptul băncii de a calcula dobânda majorată invocând
prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa comercială nr. 11583/2007 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială a
respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul E. H. în contradictoriu cu pârâta SC M.
BANK SA, iar Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia instanţei de fond reţinând cu privire la
caracterul abuziv al clauzei referitoare la majorarea dobânzii în cazul depăşirii termenelor de plată,
se reţine că nu este incidentă în cauză dispoziţia din anexa la Legea nr. 193/2000 invocată de
apelant. Se susţine de către apelanta reclamantă că în anexa Legii nr. 193/2000 este prevăzută ca
exemplu de clauză abuzivă cea care permite comerciantului obţinerea unor sume de bani de la
consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a
prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator în cazul neexecutării
contractului de către comerciant. Exemplu invocat de apelanta reclamantă are în vedere prevederea
unor compensaţii în sumă echivalentă pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către
comerciant. Or, este evident că în cazul semnării contractului de credit comerciantul, în speţă banca
intimată, şi-a executat obligaţia ce îi revenea, respectiv cea de virare a sumei acordată cu titlu de
credit. În consecinţă, nu poate fi prevăzută o clauză compensatorie în sensul oferit de exemplul din
anexa la lege, câtă vreme comerciantul şi-a executat propria obligaţie, deci, a procedat la executarea
contractului. Este evident, deci, că prevederea contractuală referitoare la majorarea dobânzi pentru
depăşirea termenelor de plată este în strânsă relaţie cu executarea de către comerciant – banca
intimată a obligaţiei ce îi revenea, aceea de virare a sumei împrumutate. În lipsa virării sumei
împrumutate nu se naşte obligaţia de rambursare a împrumutatului, deci nu se poate vorbi de plata
cu întârziere a ratelor stabilite în graficul de rambursare.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul
băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susţine că această modificare se
realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul
dintre părţi şi, deci, asumată de părţi prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea
contractului împrumutatul şi garanţii săi şi-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse
procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul
reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al
împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.

Nu este reţinută nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor la care se supune
consumatorului faţă de care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării
contractului. Este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea
reală de a lua cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus
semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele contractuale a existat,
împrumutatul putând lua cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului.

Nici critica referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului ca fiind abuzivă nu

poate fi reţinută, această posibilitate fiind stabilită doar în cazuri clar şi strict determinate care
afectează dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanţiile
constituite, ca urmare a unor fapte săvârşite de împrumutat sau garanţi. Referirile apelantului la
denunţarea unilaterală a convenţiilor nu au relevanţă în cauză, în speţă nefiind vorba de o denunţare
unilaterală a contractului, ci doar de accelerarea rambursării creditului, ceea ce nu echivalează că
denunţarea contractului.
 VÂNZAREA DE CONSUMAȚIE

Astfel cum arătat anterior, una din operațiunile prin intermediul căreia consumatorul
intră în raportul juridic cu profesionistul este cumpărarea de bunuri. În dinamica relațiilor
specifice dreptului consumului, cel mai important dintre contractele încheiate între
profesionist și consumator este vânzarea de consumație, având în vedere multitudinea de
astfel de contracte încheiate, precum și efectele pe care le creează. Deși în doctrină s-a
exprimat opinia conform căreia deoarece contractul de vânzare cumpărare este reglementat în
principal de Codul civil, acesta va constitui dreptul comun al vânzării de consumație, urmând
ca normele să se completeze cu dispozițiile speciale ale protecției consumatorilor58, apreciem
criticabilă o astfel de opinie raportat la specificul contractului de consumație, astfel că dreptul
comun va fi reprezentat de prevederile legale speciale în materie, completate cu cele ale
dreptului civil.

Vânzarea de consumație poate fi definită plecând de la definiția clasică prezentată de

normele de drept civil ca fiind contractul prin care profesionistul, în calitate de vânzător,
transmite sau, după caz, se obligă să transmită consumatorului, în calitate de cumpărător,
proprietatea asupra unuia sau mai multor bunuri în schimbul unui preț pe care consumatorul
se obligă să îl plătească și cu respectarea dispozițiilor legale speciale în materie.

Specificul vânzării de consumație rezultă din categoria de subiecți de drept între care
se formează raportul juridic, respectiv profesionistul și consumatorul, ceea ce determină
aplicarea unor dispoziții speciale în vederea protecției celui din urmă. Operațiunea nu va fi
așadar una clasică, odată ce libertarea contractuală nu mai poate fi exprimată în aceleașii
limite.

I. Particularitățile vânzării de consumație:

În concret, vânzarea de consumație este o varietate a contractului de vânzare-

cumpărare, astfel cum ar mai fi, spre exemplu, vânzarea imobiliară, vânzarea unei moșteniri,
etc59. O astfel de calificare prezintă importanță în vedere identificării sediului materiei,
respectiv dreptul comun aplicabil acestor raporturi juridice. În principal, vânzarea de
consumație este reglementată de dispozițiile Legii nr. 499/2003 privind vânzarea produselor
și garanțiile asociate acestora60, împreună cu alte acte normative incidente, respectiv Legea
nr. 296/2004, OG nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, OG
nr. 21/1992.

1. Formarea contractului de vânzare de consumație:

Astfel cum am arătat, părțile contractului de vânzare de consumație sunt vânzătorul

profesionist și cumpărătorul consumator.

58
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 206
59
Idem 1, pag. 217
60
Legea nr. 499/2003 transpune în dreptul intern Directiva 1999/44/CE Parlamentului European și a Consiliului
din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe.
 Legea nr. 499/2003 definește vânzătorul ca fiind persoana fizică sau juridică
autorizată care, în cadrul activității sale, comercializează produse în condițiile unui
contract încheiat cu consumatorul.

Așadar, profesionist poate fi atât persoana juridică însă și o persoană fizică în măsura
în care aceasta acționează în interiorul unui scop profesional, respectiv dacă este o persoană
fizică autorizată să desfășoare o anumită activitate, sau în cazul în care desfășoară o activitate
de comerț cu caracter permanent în scopul obținerii unui profit.

Cumpărătorul consumator este definit ca fiind persoana fizică sau un grup de

persoane fizice constituite în asociații, care, în cadrul contractelor intră sub incidența
prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de
producție, artizanale sau liberale.

Evident că obiectul contractului de vânzare de consumație îl va reprezenta un bun, pe

care legiuitorul în denumește ”produs” și care reprezintă un bun material mobil a cărui
destinație finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă, inclusiv bunurile
executate la comandă.

În acest sens, sunt asimilate produselor și bunurile achiziționate în temeiul unui

contract de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate. Așadar, materia
dreptului consumului nu interzice vânzarea unui bun viitor, în condițiile în care
caracteristicile acestuia sunt în mod clar și expres prevăzute în contract.

În schimb legiuitorul nu asimilează produselor care fac obiectul reglementării:

bunurile vândute în urma confiscărilor (acestea având un cadru de comercializare special, atât
din perspectiva locației de vânzare cât și a persoanei care efectuează comercializarea),
bunurile vândute în cadrul procedurii de executare silită (de asemenea, fiind vorba despre un
cadru juridic special de vânzare, care exclude răspunderea persoanei cre organizează această
operațiune), bunurile vândute pe baza unui alt act emis de autoritățile judecătorești (pentru
același motiv), apa și gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sa într-o cantitate
fixă și energia electrică (acestea fiind servicii furnizate în temeiul unor contracte supuse unei
aprobări legislative prealabile având în vedere importanța domeniului pentru populație).

Sub aspectul îndeplinirii obligației de informare precontractuală, se remarcă faptul că

vânzătorul trebuie să informeze consumatorii cu privire la prețul final al produsului și să le
ofere în prealabil toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească
respectivul produs.

De asemenea, este interzisă condiționarea vânzării unui produs către consumator de

achiziționarea unei cantități minime impuse sau de cumpărarea concomitentă a altui produs
sau serviciu. Pirin excepție, nu sunt apreciate ca fiind vânzări condiționate: vânzările la un
preț global pentru acele produs care constituie un ansamblu și pentru produse identice
preambalate oferite într-un ambalaj colectiv, cu condiția ca fiecare produs să poată fi
achiziționat și separat la prețul practicat și să existe o informare a consumatorului cu privire
la această posibilitate, vânzările de produse în loturi sau ambalaje consacrate de uzanțele
comerciale și de nevoile de consum.

Profesionistului nu îi este permis să practice vânzarea forțată, respectiv să expedieze

un produs sau să presteze un serviciu către un consumator în lipsa unei comenzi prealabile
ferme din partea acestuia.

Se apreciază că nu sunt vânzări forțate ofertele efectuate în scopuri filantropice, caz în

care acesta trebuie să fie însoțit de documente pe care să fie inscripționată în mod clar și
vizibil mențiunea că destinatarul nu are nicio obligația de a plăti sau de a returna produsul.

În cazul în care consumatorul solicită cumpărarea unui produs sau prestarea unui
serviciu din oferta profesionistului, acestuia din urmă îi este interzis să refuze fără un motiv
justificat operațiunea.

Vânzătorul va răspunde față de cumpărător în temeiul obligației de conformitate, a

obligației de garanție și a obligației de securitate, confor reglementărilor legale în vigoare și a
prevederilor din contractul încheiat, în cazul în care acestea sunt mai benefice pentru
consumator.

2. Prețurile și tarifele vânzării de consumație:

Profesionistul are obligația de a indica prețul de vânzare practicat și prețul pe unitatea

de măsură pentru produsul oferit spre vânzare în rețeaua de distribuție. Obligația este una
esențială pentru că voința consumatorului cu privire la vânzare se formează în principal în
raport de prețul practicat. Prețul pe unitate de măsura este necesar a fi indicat pentru a exista
posibilitatea reală a consumatorului de a compara mai multe produse similare ca și
caracteristici.

Prețurile produselor, în condițiile indicate mai sus, se indică în mod vizibil, lizibi și
fără echivoc, prin marcare, etichetre sau afișare, pentru a fi respectate cerințele legale privind
informarea.

Profesioniștii au obligația de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale și să

elibereze bonuri fiscale cumpărătorilor, inclusiv în cazul în care acesta din urmă achită doar
un avans pentru produsul achiziționat. În toate cazurile, consumatorii au obligația corelativă
de a păstra documentele fiscale cel puțin până la momentul părăsirii spațiului comercial.

În ceea ce privește caracteristicile produsului, profesioniștii nu pot comercializa decât

pe acelea pe ale căror ambalaje se indică în mod vizibil, lizibil și fără echivoc dimensiunile
sau numărul de articole, cantitatea netă conținută, exprimată în unități de măsură recunoscute
de autoritățile naționale.

De asemenea, în cazul în care consumatorul utilizează o bancnotă mai mare decât

valoarea prețului produsului la momentul plății în numerar, profesionistul nu poate plăti
restul datorat decât prin acordarea în numerar, iar nu, eventual, prin darea în plată a altui
produs, indiferent de existența acordului consumatorului în acest sens.
 3. Condițiile vânzării produselor și serviciilor de piață:

Activitățile de vânzare a produselor sunt reglementate de OG nr. 99/2000 privind

comercializarea produselor și serviciilor de piață.

În conformitate cu prevederile legale, comerțul în zone publice se desfășoară în

structuri de vânzare cu sediu fix sau ambulant. Prin structură de vânzare se înțelege spațiul de
desfășurare a unuia sau mai multor exerciții comerciale.

Structurile de vânzare cu amănuntul și cele în care se prestează servicii de piață pot fi

deschise publicului în toate zilele săptămânii. Structurile de vânzare cu amănuntul din
sectorul alimentar nu pot fi închise mai mult de două zile consecutive, cu excepția unor cauze
obiective de nefuncționare.

Orarul de funcționare a acestor structuri se stabilește de către profesionist, cu

respectarea reglementărilor în vigoare privind liniștea și ordinea publică și în conformitate cu
solicitările autorităților administrației publice. Acesta trebuie afișat la intrarea în unitate, în
mod vizibil din exterior, profesionistul fiind obligat să respecte durata acestuia în toate
cazurile.

II. Vânzările realizate în afara spațiilor comerciale:

Conform dispozițiilor art. 26 alin. 1 din OG nr. 21/1992, comercializarea produselor și

prestarea serviciilor se fac în locuri și spații autorizate, conform reglementărilor în vigoare.
Cu toate acestea, este posibilă și desfășurarea activităților de comercilizare în afara spațiilor
autorizate.

Bineînțeles că operațiunea de vânzare realizată în afara spațiului special amenajat și

autorizat în acest sens creează posibilitatea unor practici abuzive ale profesionistului, odată ce
consumatorul nu ar mai beneficia de securitatea juridică oferită de structura de vânzare
autorizată.

În vederea protecției intereselor economice ale consumatorului, încheierea

contractelor de vânzare de consumație în afara spațiilor comerciale a impus adoptarea unei
reglementări speciale, respectiv OG nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara
spațiilor commerciale, care implementează la nivel național Directiva nr. 85/577/CE.

1. Noțiunea de spațiu comercial și domeniul de aplicare al reglementării:

Potrivit legii, spațiul comercial reprezintă orice loc sau spațiu autorizat conform
reglementărilor legale în vigoare, folosit în mod obișnuit de comerciant în scopul desfășurării
activității pentru care a fost autorizat. Rezultă așadar că celelalte spații decât cele indicate
intră în categoria „spații în afara spațiilor comerciale”.

Conform dispozițiilor OG nr. 106/1999 sunt supse reglementărilor mai sus

menționate, contractele încheiate în următoarele situații:
 - în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara spațiilor sale comerciale;

- în timpul unei vizite efectuate de comerciant, dacă aceasta nu a avut loc la solicitarea
expresă a consumatorului:

• la locuința unui consumator, unde pot fi încheiate contracte și cu alte persoane

prezente;
• la locul de muncă al consumatorului sau în locul în care acesta se găsește,
chiar temporar, pentru motive de lucru, studiu sau tratament;

- în orice alte locuri publice sau destinate publicului, în care comercianul prezintă o
ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de
către consumator.

Potrivit prevederilor legale, protecția consumatorilor în astfel de contracte este

necesară pentru a preîntâmpinare o decizie nechibzuită, influențată de profesionist. În acest
sens, legea exclude protecția în situația în care vizita profesionistului a fost făcută la
solicitarea consumatorului.

Dispozițiile OG nr. 106/1999 se aplică și în cazul propunerilor de contract făcute de

consumator. Astfel:

- conduit comerciantului trebuie să îndeplinească toate cerințele pentru a putea fi

considerată ofertă;

- propunerea trebuie să fie precisă, fermă, complete, astfel încât acceptarea din partea
consumatorului să ducă la încheierea contractului.

Dispozițiile actului normativ nu se aplică:

- contractelor pentru care valoarea totală care urmează să fie achitată de consumator
este mai mică decât echivalentul în lei a 30 de euro la cursul de zi al Băncii Naționale a
României;

- contractelor privind construirea, vânzarea și închirierea de bunuri imobile, precum și

contractelor care conțin alte drepturi referitoare la bunuri imobile, cu excepția contractelor
privind furnizarea de produse ce urmează să fie încorporate în bunuri imobile și, de
asemenea, a contractelor privind repararea de bunuri imobile;

- contractelor privind furnizarea de produse alimentare, băuturi sau de produse de uz

curent utilizate în gospodărie, livrate cu regularitate de către comerciant;

- contractelor de asigurări;

- contractelor privind valorile mobiliare;

 - contractelor referitoare la furnizarea de bunuri sau servicii, în cazul în care sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

• contractul s-a încheiat pe baza unui catalog al comerciantului, pe care

consumatorul a avut posibilitatea să îl consulte în absența acestuia, pentru a fi
corect informat în vederea luării unei decizii;
• contractul prevede o continuitate a relațiilor comerciale dintre consumator și
comerciant în cadrul unor livrări succesive de produse sau de servicii;
• atât catalogul, cât și contractul menționează expres dreptul consumatorului de
a returna produsul într-un termen de 7 zile lucrătoare, începând de la data
primirii acestuia, sau de a denunța unilateral contractul în decursul aceleiași
perioade, fără o altă obligație decât aceea de a avea grijă în mod rezonabil de
bunuri.

2. Încheierea contractului de vânzare în afara spațiilor comerciale:

Contractul de vânzare de consumație în afara spațiilor comerciale trebuie încheiat cel

mai târziu în momentul livrării produsului sau serviciului. În acest sens, proba încheierii
contractului o reprezintă înscrisul constator al livrării produsului.

Contractul astfel încheiat trebuie să conțină cel puțin datele complete de identificre a
părților contractante, obiectul și prețul contractului, data și locul încheierii acestuia. Astfel, se
impune cerința încheierii contractului în formă scrisă, care va fi cerută însă ad probationem,
respectiv pentru dovedirea îndeplinirii de către profesionit a tuturor obligațiilor prevăzute de
lege.

Contractul trebuie să stipuleze, cu caractere mari și în imediata vecinătate a locului

rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare
unilaterală a contractului, în termenele și condițiile prevăzute de lege, precum și numele și
adresa profesionistului față de care consumatorul poate să își exercite acest drept.

3. Încetarea contractului prin denunțare unilaterală:

Profesionistul are obligația prealabilă de a informa în scris consumatorul, înainte sau

cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a
denunța unilateral contractul.

Termenul în care consumatorul are dreptul legal de a denunța unilateral contractul

este de 7 zile lucrătoare, care începe să curgă:

- de la data încheierii contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării

produsului;

- de la data încheierii contractuuli de prestări servicii;

- de la data primirii produsului de către consumator, dacă livrarea a fost efectuată

după data încheierii contractului.
 Termenul indicat nu are caracter imperativ sub aspect extensibil, astfel că părțile pot
stabili prin contract un termen mai mare decât cel de 7 zile lucrătoare, având în vedere că în
acest caz termenul ar funcționa exclusiv în beneficiul consumatorului.

Prin excepție, în cazul în care profesionistul nu și-a îndeplinit obligația de a a informa

consumatorul cu privire la posibilitatea de denunțare unilaterală a contractului și nu poate
face dovada în scris asupra acestui fapt, termenul legal de denunțare unilaterală se
prelungește cu 60 de zile lucrătoare.

În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de denunțare unilaterală,, aecsta

trebuie să anunțe comerciantul în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
despre intenția sa. Totodată, acesta va avea obligația de a înapoia bunul livrat, iar
profesionistul are obligația de a primi produsele returnate, în următoarele condiții:

- în starea în care a fost primit, cu eventualele modificări necesare în vederea

examinării acestora;

- cu gradul normal de uzură, cauzat de folosirea conform instrucțiunilor de utilizare

care i-au fost aduse la cunoștință.

Produsul se consideră returnat în momentul în care a fost predat la oficiul poșta sau
unui alt expeditor, ori predat direct profesionistului sau persoanei desemnate de acesta, caz în
care se va încheia un înscris doveditor în acest sens. Cheltuielile de expediere a produsului
returnat în acest termen sunt în sarcina profesionistului.

În cazul denunțării unilaterale a contractului de către consumator, profesionistul are

obligația ca în termen de 15 zile de la primirea comunicării de denunțare unilaterală să
ramburseze toate sumele plătite de consumator, precum și eventualele cheltuieli aferente.

III. Varietăți ale vânzării de consumație. Vânzările promoționale:

Promoția reprezintă acea practică a profesionistului prin care este incitat consumatorul
la cumpărarea unui produs prin oferirea unor caracteristici speciale de preț pentru un anumit
produs sau o anumită categorie de produse. Deși la prima vedere o astfel de practică pare
benefică pentru consumator, în realitate există riscul ca acesta să efectueze cumpărături
inoportune sau peste trebuințele sale reale.

OG nr. 99/2000 care regleentează varietățile vânzării de cunsumație se referă la

vânzările cu preț redus ca fiind: vânzările de lichidare, vânzările de soldare, vânzările
efectuate în structuri de vânzare denumite magazin de fabrică sau depozit de fabrică, vânzări
promoționale.

Posibilitatea practicării acestor categorii de vânzări se constituie ca o excepție de la

regula conform căreia profesionistului îi este interzis să vândă în pierdere, respectiv să
realizeze vânzarea la un preț egal sau inferior costului de achiziție.
 Vânzările de lichidare reprezintă orice vânzare precedată sau însoțită de publicitate
și anunțată sub denumirea de „lichidare” și care, printr-o reducere de prețuri, are ca efect
vânzarea accelerată a totalității sau numai a unei părți din stocul de produse dintr-o structură
de vânzare cu amănuntul, într-una din următoarele situații:

- încetarea definitivă a activității comerciantului, inclusiv în cazul schimbării

proprietarului, chiriașului, locatarului sau mandatarului, după caz, care exploatează structura
de vânzare, cu excepția cazurilor în care aceasta este vândută, cedată sau închiriată unei
persoane juridice administrate de vechiul proprietar (utilizator) sau în care acesta este
acționar;

- încetarea din proprie inițiativă a activității comerciantului în structura de vânzare

respectivă sau ca urmare a anulării contractului de închiriere, locație sau mandat, în baza unei
hotărâri judecătorești rămase definitive sau în baza unei hotărâri judecătorești de evacuare
silită;

- întreruperea activității comerciale sezoniere pentru o perioadă de cel puțin 5 luni

după terminarea operațiunilor de lichidare;

- schimbarea profilului structurii de vânzare, suspendarea sau înlocuirea unei activități

comerciale desfășurate în acea structură;

- modificarea condițiilor de exploatare a suprafeței de vânzare, dacă lucrările de

transformare și amenajare depășesc 30 de zile și sunt efectuate în interiorul acesteia, structura
de vânzare fiind închisă în toată această perioadă, sau modificarea condițiilor de exercitare a
activității în cazul încheierii ori anulării unui contract de distribuție având o clauză de
aprovizionare exclusivă;

- vânzarea stocului de produse de către moștenitorii legali ai comerciantului defunct;

- deteriorarea gravă, din cauza unor calamități sau acte de vandalism, a unei părți sau,
după caz, a întregului stoc de produse, exclusiv cele alimentare.

Vânzările de lichidare sunt supuse notificării în baza unui inventar detaliat a

mărfurilor de lichidat întocmit de comerciant, care este obligat să justifice cu documente
proveniența produselor respective. Notificarea se face la primăria localității în a cărei rază
teritorială este amplasată structura de vânzare, sau, după caz, la primăriile sectoarelor
municipiului București, cu cel puțin 15 zile înainte de începerea vânzărilor de lichidare.

Orice anunț sau altă formă de publicitate privind vânzarea de lichidare trebuie să
specifice în mod obligatoriu data de debut a vânzării și durata acesteia, precum și sortimentul
de mărfuri supus vânzării în aceste condiții.

Vânzările de soldare reprezintă orice vânzare însoțită sau precedată de publicitate și

anunțată sub denumirea „soldare/soldări/solduri” și care, printr-o reducere de prețuri, are ca
efect vânzarea accelerată a stocului de mărfuri sezoniere dintr-o anumită structură de vânzare
cu amănuntul.
 Vânzarea de soldare prezintă aceleași elemente precum vânzarea de lichidare,
particularizându-se însă de aceasta prin situația legală în care poate interveni, respectiv pentru
stocul de mărfuri sezoniere.

Vânzările de soldare se pot efectua numai în cursul a două perioade pe an, cu o durată
maximă de câte 45 de zile fiecare, cu condiția ca produsele propuse pentru soldare să fie
achitate furnizorului de către comerciant cu cel puțin 30 de zile înaintea datei de debut a
perioadei de vânzări de soldare și oferite spre vânzare în mod obișnuit înaintea acestei date.
Vânzarea de soldare trebuie să aibă loc în structurile de vânzare în care produsele respective
erau vândute în mod obișnuit.

Perioadele de soldări se stabilesc de comerciant între următoarele limite:

a) perioada 15 ianuarie - 15 aprilie inclusiv, pentru produsele de toamnă - iarnă;

b) perioada 1 august - 31 octombrie inclusiv, pentru produsele de primăvară - vară.

Profesioniștii au obligația să notifice la primăria în a cărei rază teritorială își

desfășoară activitatea perioada în care efectuează vânzările de soldare cu cel puțin 15 zile
înainte de începerea operațiunilor.

Vânzările efetuate în structuri denumite magazin de fabrică sau depozit de

fabrică sunt vânzări din producția proprie, efectuate direct consumatorilor, care pot interveni
doar în următoarele cazuri, exceptând produsele alimentare:

- bunul nu a fost anterior oferit spre vânzare din cauza defectelor de fabricație;

- bunul face obiectul retururilor din rețeaua comercială;

- reprezintă stocul nevândut din sezonul anterior.

Vânzările promoționale strico sensu, sunt vânzările cu amănuntul/vânzările cash

and carry care pot avea loc în orice perioadă a anului, fără a face obiectul unei notificări
prealabile, cu condiția ca:

- să nu fie efectuate în pierdere;

- să se refere la prduse disponibile sau reaprovizionabile, precum și servicii vândute

ori, după caz, prestate în mod curent;

- produsele și serviciile promovate trebuie să existe la vânzarea pe durata întregii

perioade anunțate.

Loteria publicitară este acea practică comercială de promovare a

produselor/serviciilor care tinde să stimuleze în rândul participanților speranța unui câștig
prin tragere la sorți.
 Loteriile publicitare sunt admise numai în condițiile în care participanților nu le este
impusă în contrapartidă nicio cheltuială directă sau indirectă, suplimentară achiziționării
produsului/serviciului.

Nu sunt asimilate loteriei publicitare concursurile în cadrul cărora premiile sunt

câștigate exclusiv datorită abilității, cunoștințelor sau perspicacității participanților,
câștigătorul fiind desemnat în funcție de valoarea prestației sale.
 PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN COMERCIALIZAREA SERVICIILOR
TURISTICE

Serviciile turistice oferite consumatorilor sunt reglementate în dreptul intern de OG

nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, care
transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 90/314/CEE privind pachetele
de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite.

Obiectul principal îl constituie legiferarea activității de comercializare a pachetelor

turistice și protecția oferită consumatorilor în acest context. Rațiunea instituirii protecției
consumatorilor în cadrul operațiunilor de comercializare a serviciilor turistice are la bază
premisa că aceste categorii de servicii au devenit o necesitate pentru persoanele fizice, în
vederea satisfacerii nevoilor recreative. Așadar, dorința consumatorilor de a achiziționa un
pachet de servicii turistice, poate conduce de multe ori, în lipsa unui mecanism de protecție,
la luarea unor decizii pripite, care nu sunt în concordanță cu necesitate efectivă.

OG nr. 107/1999 definește pachetul de servicii turistice ca fiind combinația

prestabilită a cel puțin două dintre următoarele trei grupe de servicii, cu condiția ca durata
neîntreruptă a acestora să depășească 24 de ore sau să cuprindă o înnoptare și anume:
transport, cazare, alte servicii, care nu sunt accesorii ale aecstora dar reprezintă o parte
semnificativă a pachetului (de exemplu: alimentație, tratament balnear, agreement și altele).

I. Informarea prealabilă a turistului consumator:

Orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul acestuia şi toate celelalte
condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de intermediar
consumatorului, trebuie să conţină indicaţii corecte şi clare, care să nu permită interpretări
echivoce ale acestora.

Agenţia de turism are obligaţia să furnizeze turiştilor, în scris, în vederea încheierii

contractului, informaţii referitoare la:

a) localitatea de destinaţie;
b) ruta de parcurs;
c) mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoria
acestuia/acestora;
d) tipul unităţilor de cazare, adresele şi categoriile de clasificare a acestora;
e) serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de alimentaţie;
f) durata programului, cu indicarea datei sosirii şi a plecării;
g) informaţii generale privind regimul paşapoartelor şi al vizelor, precum şi al
asigurărilor de sănătate necesare pentru călătorie şi sejur;
 h) cuantumul avansului, dacă este cazul, precum şi termenul pentru achitarea restului
de plată;
i) numărul minim de persoane necesar pentru realizarea programului şi termenul
limită pentru informarea turistului, în caz de anulare a călătoriei turistice;
j) posibilităţi de încheiere a unor asigurări facultative pentru asistenţă în caz de boală,
accidente şi altele asemenea;
k) durata pentru care operează oferta turistică.

Informaţiile conţinute în materialele publicitare turistice angajează organizatorul sau

intermediarul de călătorii turistice, în afara cazului în care:
- eventualele schimbări în aceste informaţii au fost comunicate în mod clar turistului
înaintea încheierii contractului;
- modificările au fost efectuate, cu acordul părţilor contractante, ulterior încheierii
contractului.
Organizatorul şi/sau intermediarul serviciilor de turism trebuie să comunice turistului,
în scris sau prin orice altă formă corespunzătoare, înaintea încheierii contractului, informaţiile
de ordin general privind regimul paşapoartelor şi al vizelor şi formalităţile de sănătate
necesare pentru călătorie şi şedere.

Organizatorul şi/sau intermediarul serviciilor de turism trebuie să furnizeze în scris

turistului, într-un termen stabilit prin contract, înainte de data plecării, următoarele informaţii:

- orarele, locurile escalelor şi legăturile, precum şi, după caz, locul ce urmează să fie
ocupat de turist în fiecare dintre mijloacele de transport incluse în contract;
- denumirea, sediul/adresa, numărul de telefon şi de fax ale reprezentanţei locale a
organizatorului şi/sau a intermediarului ori, în lipsa acesteia, cele ale autorităţilor locale care
pot ajuta turistul în caz de nevoie; în cazul în care aceste reprezentanţe sau autorităţi locale nu
există, turistul trebuie să dispună de un număr de apel de urgenţă sau de orice altă informaţie
care să îi permită contactarea organizatorului şi/sau a intermediarului;
- pentru călătoriile şi şederile minorilor, informaţii care să permită stabilirea unui
contact direct cu copilul sau cu responsabilul de la locul şederii copilului;
- posibilitatea semnării unui contract de asigurare facultativă, care să acopere taxele
de transfer al turistului, sau a unui contract de asistenţă, care să acopere taxele de repatriere în
caz de accidentare sau de boală.

II. Contractul de servicii turistice:

Legiuitorul definește contractul de comercializare a pachetului de servicii turistice

ca fiind acordul de voinţă dintre agenţia de turism şi turist, care are ca obiect cumpărarea unui
pachet de servicii turistice de către turist şi eliberarea documentelor de plată şi a
documentelor de călătorie de către agenţia de turism.

Contractul de servicii turistice se încheie între agenția de turism touroperatoare sau

detailistă și turistul consumator.
 Agenția de turism reprezintă orice unitate specializată, persoană juridică, care
organizează, oferă și vinde pachete de servicii turistice sau componente ale acestora.

Agențiile de turism sunt de două tipuri:

- touropeatoare sau organizatoare: care combină şi vinde sau oferă spre vânzare
pachete de servicii turistice sau componente ale acestora, direct sau prin intermediar

- detailistă sau intermediară: care vinde sau oferă spre vânzare pachete de servicii
turistice sau componente ale acestora, în calitate de intermediar, în numele şi pe seama unei
agenţii organizatoare, în baza unui contract valabil încheiat.

Turistul este persoana care a cumpărat pachetul de servicii turistice ori componente
ale acestuia de la agenţia de turism.

Consumatorul de servicii turistice este orice persoană sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii care cumpără sau se angajează să cumpere pachetul de servicii turistice
- contractant principal; sau orice persoană în numele căreia contractantul principal se
angajează să cumpere pachetul de servicii turistice - alţi beneficiari - sau orice persoană în
favoarea căreia contractantul principal ori alţi beneficiari cedează pachetul de servicii
turistice – cesionarul.

Contractul de servicii turistice se încheie în momentul în care turistul primeşte

confirmarea scrisă a rezervării, ce se transmite de organizatorul sau intermediarul călătoriei
turistice, care acţionează în numele organizatorului, în cel mult 60 de zile calendaristice de la
data semnării bonului de comandă.

Agenţia de turism organizatoare sau intermediară este obligată să furnizeze turistului

un bon de comandă numai în cazul solicitării unor pachete de servicii turistice care nu fac
parte din oferta agenţiei de turism.

În cazul în care conţinutul bonului de comandă diferă de conţinutul confirmării

călătoriei turistice sau dacă această confirmare nu s-a făcut în termenul de 60 de zile
calendaristice de la data semnării bonului de comandă, turistul poate considera că voiajul nu a
fost rezervat şi are dreptul la rambursarea imediată a tuturor sumelor deja plătite.

Bonul de comandă cuprinde următoarele elemente:

- destinaţia/destinaţiile călătoriei turistice, durata şi datele de sosire şi de plecare;

- mijlocul/mijloacele de transport şi categoria acestuia/ acestora;
- tipul şi categoria structurilor de primire;
- serviciile de masă (pensiune completă/demipensiune/mic dejun);
- programul turistic solicitat;
- numărul de persoane pentru care se comandă pachetul de servicii turistice, numărul
de copii, vârsta şi actele de identificare a acestora;
- alte solicitări speciale.
 Contractul de servicii turistice cuprinde cel puţin următoarele clauze:
a) destinaţia/destinaţiile călătoriei turistice şi, în cazul perioadelor de sejur, durata şi
datele de sosire şi de plecare;
b) mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoriile de
clasificare a acestuia/acestora, datele, orele şi locurile de plecare/sosire, la ducere şi la
întoarcere;
c) în cazul în care pachetul de servicii turistice include şi cazarea, adresa şi categoria
de clasificare ale structurilor de primire turistice, în conformitate cu reglementările ţărilor de
primire;
d) serviciile de masă furnizate: pensiune completă, demipensiune, mic dejun;
e) dacă realizarea pachetului de servicii turistice necesită un număr minim de
persoane, data limită de informare a turistului privind anularea călătoriei turistice comandate;
f) ruta;
g) vizitele, excursiile sau alte servicii care sunt incluse în preţul total convenit al
pachetului de servicii turistice;
h) denumirea şi sediul/adresa agenţiei/agenţiilor de turism organizatoare şi, după caz,
ale agenţiei de turism intermediare şi ale societăţii de asigurări;
i) preţul pachetului de servicii, cu indicarea cazurilor în care acesta poate fi modificat,
şi tarifele pentru anumite servicii: taxe de aterizare, îmbarcare/debarcare în porturi şi pe
aeroporturi, taxe de turist, dacă acestea nu sunt incluse în preţul pachetului de servicii
turistice;
j) termenele şi modalitatea de plată;
k) solicitările speciale ale turistului făcute cunoscute agenţiei de turism organizatoare
sau celei intermediare în momentul efectuării comenzii şi acceptate de cele două părţi;
l) termenele în care turistul trebuie să transmită o eventuală reclamaţie pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de călătorie turistică;
m) condiţiile de modificare şi de reziliere a contractului;
n) obligaţiile agenţiei/agenţiilor de turism în cazul anulării călătoriei, al înlocuirii sau
al neasigurării unor servicii;
o) posibilitatea de transfer al contractului de către turist unei terţe persoane şi modul
de realizare a acestuia;
p) eventualele modificări pe care agenţia de turism le poate aduce serviciilor
cumpărate;
r) răspunderea agenţiei şi despăgubirea turistului în cazul nerespectării clauzelor
contractuale

În toate cazurile agenţia de turism are obligaţia să înmâneze turistului un exemplar din
contract.

În cazul în care turistul nu poate să participe la călătoria turistică, acesta poate să

cesioneze contractul unei terţe persoane care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în
pachetul de servicii turistice contractat. Cesionarea poate fi realizată numai cu anunţarea
agenţiei de turism semnatare a contractului. Turistul care cedează pachetul său de servicii,
precum şi cesionarul sunt responsabili în mod solidar la plata preţului călătoriei şi a
eventualelor costuri suplimentare apărute cu ocazia acestei cedări.

Preţurile stabilite în contract nu pot fi modificate, cu excepţia cazului în care

contractul prevede în mod explicit acest lucru, atât în vederea majorării, cât şi a reducerii,
precum şi modul de calcul al acestora, şi numai dacă modificarea are loc ca urmare a
variaţiilor:
- costurilor de transport, inclusiv costul carburantului;
- redevenţelor şi taxelor aferente serviciilor de aterizare, debarcare/îmbarcare în
porturi şi aeroporturi şi a taxelor de turist;
- cursurilor de schimb valutar aferente pachetului de servicii turistice contractat.

Preţurile stabilite în contract nu pot fi majorate, în niciun caz, în cursul celor 20 de

zile calendaristice care preced data plecării. În cazul în care preţurile stabilite în contract sunt
majorate cu peste 10%, indiferent de motivele majorării, turistul poate rezilia contractul fără
nicio obligaţie faţă de agenţia de turism, aceasta din urmă având obligaţia de a rambursa
imediat turistului toate sumele aferente călătoriei turistice plătite de acesta, inclusiv
comisionul.

În cazul în care agenţia de turism este nevoită să modifice una dintre prevederile
esenţiale ale contractului, aceasta are obligaţia să informeze turistul cu cel puţin 15 zile
înainte de data plecării, iar acesta este obligat să comunice agenţiei de turism, în termen de 5
zile de la primirea înştiinţării, hotărârea sa de a opta fie pentru:
- rezilierea contractului fără plată de penalităţi;
- acceptarea noilor condiţii ale contractului.

În cazul în care turistul reziliază contractul ca urmare a modificării unor prevederi

esențiale de către agenția de turism, sau agenţia de turism anulează călătoria turistică înaintea
datei de plecare, turistul are dreptul:
- să accepte la acelaşi preţ un alt pachet de servicii turistice de calitate echivalentă sau
superioară, propus de agenţia de turism;
- să accepte un pachet de servicii de calitate inferioară, propus de agenţia de turism,
cu rambursarea imediată a diferenţei de preţ;
- să i se ramburseze imediat toate sumele achitate în virtutea contractului.

Turistul poate să rezilieze în orice moment, în totalitate sau în parte, contractul. În

cazul în care turistul reziliază contractul pentru un motiv care îi este imputabil, el va
despăgubi agenţia de turism pentru prejudiciul creat acesteia ca urmare a rezilierii.
Despăgubirea se poate ridica la maximum preţul călătoriei turistice.

Agenţia de turism organizatoare este răspunzătoare pentru buna executare a

obligaţiilor asumate prin contract, inclusiv în situaţia în care contractul de comercializare a
pachetului turistic a fost încheiat de către o altă agenţie de turism intermediară sau de către
alţi prestatori de servicii mandataţi în acest sens.
 Agenția de turism organizatoare este exonerată de răspundere:
- când neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor asumate prin contract
se datorează turistului;
când neîndeplinirea obligaţiilor se datorează unor cauze de forţă majoră sau unui
eveniment pe care nici agenţia de turism, nici furnizorul sau prestatorul de servicii, cu tot
efortul depus, nu îl puteau prevedea sau evita;
- când neîndeplinirea obligaţiilor se datorează unui terţ care nu are legătură cu
furnizarea serviciilor prevăzute în contract, iar cauzele care au determinat neîndeplinirea
obligaţiilor au un caracter imprevizibil şi inevitabil.

Agenţia de turism intermediară este răspunzătoare pentru respectarea contractelor

încheiate cu agenţia de turism organizatoare, pentru plata către agenţia de turism
organizatoare a pachetelor turistice comercializate prin intermediul său, precum şi a celorlalte
obligaţii asumate prin contractul încheiat cu agenţia de turism organizatoare cu privire la
turiştii ce încheie contracte de comercializare a pachetelor turistice prin intermediul său.
Pentru daunele materiale cauzate de nerespectarea de către agenţia de turism
organizatoare a serviciilor cuprinse în contract, responsabilitatea acesteia privind
despăgubirea turistului nu poate depăşi de două ori preţul pachetului de servicii turistice
înscris în contract.
Agenţia de turism organizatoare şi/sau intermediară nu poate exclude sau nu poate
limita responsabilitatea ei pentru prejudiciul cauzat de moartea sau de rănirea turistului ca
urmare a acţiunilor ori a neglijenţei ei.
Deficienţele constatate de către turist la faţa locului, cu privire la realizarea pachetului
de servicii contractat, vor fi sesizate prompt, în scris, atât prestatorului de servicii, cât şi
agenţiei de turism de la care turistul a cumpărat pachetul de servicii turistice.
În cazul unor reclamaţii ale turistului cu privire la realizarea serviciilor turistice
contractate, agenţia de turism organizatoare, agenţia de turism intermediară, precum şi
prestatorii de servicii vor acţiona imediat pentru soluţionarea reclamaţiilor şi vor face proba
eforturilor depuse de ei în acest scop.

III. Acțiuni în justiție în legătură cu obligațiile rezultate din contractele de

servicii turistice:
Acţiunile cărora le poate da naştere un contract de comercializare a pachetului de
servicii turistice, din cauză de deces, de rănire sau altă atingere a integrităţii fizice ori psihice
a turistului, se prescriu după 2 ani.

În cazul rănirii sau al altei atingeri aduse integrităţii fizice ori psihice, care a cauzat
moartea după data la care contractul prevedea că ia sfârşit prestaţia ce a dat naştere la
diferend, termenul de prescripţie de 2 ani începe să curgă de la data decesului, dar nu mai
târziu de 3 ani de la data executării prestaţiei prevăzute în contract.

Acţiunile cărora le-a dat naştere un contract de comercializare a pachetului de servicii

turistice care cade sub incidenţa prezentei ordonanţe, altele decât cele arătate anterior, se
prescriu în termen de un an, care curge de la data la care contractul prevede că ia sfârşit
prestaţia ce a dat naştere diferendului.
 PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN COMERCIALIZAREA ALIMENTELOR

Cadrul general al protecției consumatorilor la comercializarea produselor și serviciilor

de piață este asigurat de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și OG nr. 99/2000
privind comercializarea produslor și serviciilor de piață.

Conform dispozițiilor Codului consumului, orice persoană care are calitatea de

producător, distribuitor sau vânzător de produse alimentare va comercializa numai alimente
care prezintă siguranță pentru consumator, sunt salubre și apte pentru consumul uman.

Operatorii economici sunt obligați să comercializeze numai alimente care:

- sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea, după

caz;

- sunt manipulate și comercializate în condiții corespunzătoare de igienă, care nu pun

în pericol viața și sănătatea consumatorilor, care respectă normele sanitare în vigoare;

- nu afectează viața și sănătatea consumatorilor.

Se interzice comercializare produselor ce imită produse alimentare, fără a fi astfel de

produse și care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
conform reglementărilor legale în vigoare.

Exercitare de activități comerciale cu produse din sectorul alimentar și de alimentație

publică necesită cunoștințe de specialitate și se efectuează cu personal calificat.

I. Condiții generale ale fabricării alimentelor:

Cadrul general al protecției consumatorilor privind producția, circulația și

comercializarea alimentelor este asigurat de OG nr. 97/2001 privind reglementarea
producției, circulației și comercializării alimentelor.

Reglementările acestea nu se aplică alimentelor produse în gospodării individuale

pentru consumul propriu și nici produselor alimentare care sunt în tranzit sau care sunt
depozitate temporar, ca bunuri care tranzitează țara, dacă nu reprezintă un pericol pentru
sănătatea umană sau pentru mediu.

Unitățile în care se produc alimente, ingredient, aditivi alimentari și auxiliari

tehnologici funcționează doar în acele spații care îndeplinesc condițiile stabilite prin
reglementările legale în vigoare.

Alimentele sunt produse în stare natural sau prelucrate, destinate consumululi uman,
inclusiv apa mineral și guma de mestecat, din care se exlud tutunul, produsele medicinale și
substanțe narcotice sau psihotrope.
 La fabricarea alimentelor se utilizează numai aditivi și material de ambalare sau orice
alte material care vin în contact cu alimentele, avizate de instituțiile publice cu competențe în
domeniu (ex. Ministerul Sănătății, Ministerul Agriculturii, etc.)

Fabricarea, depozitarea și transportul alimentelor se fac cu respectarea normelor

tehnologice, igienico-sanitare și sanitare veterinare, care să asigure îndeplinirea cerințelor de
sănătate publică, de igienă alimentară și de calitate a alimentelor.

La fabricarea sau la manipularea alimentelor destinate comercializării sunt interzise:

a) utilizarea aditivilor care nu au fost autorizați, fie singuri, fie în combinație cu alte
substanțe;
b) utilizarea proceselor tehnologice în vederea obținerii de aditivi neautorizați în produsele
alimentare;
c) utilizarea peste limitele maxime admise a aditivilor autorizați.

Prezența contaminanților în alimente poate fi justificată, sub forma iradierii

alimentelor, doar în cazul în care:

a) este justificată și necesară din punct de vedere tehnologic;

b) nu prezintă riscuri pentru sănătate și este realizată în condițiile prevăzute de

reglementările legale în vigoare;

c) este în beneficiul consumatorului;

d) nu este utilizată ca înlocuitor al practicilor de igienă și sănătate sau al bunelor

practici de fabricație ori de cultivare.

Iradierea alimentelor poate fi utilizată numai în următoarele scopuri:

a) pentru reducerea riscului bolilor provocate de organismele patogene din alimente,

prin distrugerea acestora;

b) reducerea procesului de alterare a alimentelor prin distrugerea organismelor

dăunătoare și stoparea proceselor de deteriorare;

c) reducerea pierderilor alimentare prin maturarea, germinarea sau încolțirea

prematură;

d) îndepărtarea din alimente a organismelor dăunătoare plantelor sau produselor din

plante.

Se interzice comercializarea alimentelor care conțin:

a) reziduuri ale substanțelor utilizate pentru protecția plantelor, fertilizatori, astfel cum
sunt definite în reglementările legale specifice, sau alte produse pentru tratarea plantelor și
solului, produse pentru protejarea depozitării ori produsele lor de degradare sau de reacție,
peste limitele prevăzute în reglementările legale în vigoare;

b) reziduuri ale substanțelor utilizate pentru protecția plantelor, astfel cum sunt
definite în reglementările legale specifice, care nu au fost autorizate și care sunt interzise să
fie folosite pentru alimente sau pentru materiile lor prime.

II. Condiții privind producția, igiena și ambalarea alimentelor:

Producătorii de alimente, persoane fizice sau juridice, vor comercializa numai

alimentele care prezintă siguranță, sunt salubre și apte pentru consum.

Producătorii de alimente sunt obligați să organizeze și să aplice controlul calității

alimentelor, fabricate sau manipulate, în laboratoare proprii sau în laboratoare autorizate.
Fabricarea și comercializarea alimentelor contrafăcute sunt interzise.

Materialele și obiectele care vin în contact cu alimentele se produc conform bunelor

practici de fabricație, astfel încât, în condițiile lor normale și prevăzute de utilizare, să nu
transfere alimentelor constituenți în cantități care ar putea periclita sănătatea umană sau care
ar putea aduce o schimbare inacceptabilă, potrivit legii, în compoziția alimentelor sau o
deteriorare a caracteristicilor organoleptice ale acestora.

Etichetarea semnifică orice cuvinte, mărci comerciale, mărci de fabrică, ilustrate sau
simboluri referitoare la aliment și poziționate pe orice ambalaj, document de însoțire, notă,
etichetă, banderolă sau colerată, care însoțesc sau se referă la alimentul respectiv.

Etichetarea alimentelor trebuie să ofere consumatorilor informațiile necesare,

suficiente, verificabile și ușor de comparat, care să permită acestora să aleagă produsul
corespunzător exigențelor și posibilităților lor financiare, să cunoască eventualele riscuri la
care ar putea fi supuși, astfel încât să nu fie induși în eroare.

Informațiile de pe etichetele alimentelor trebuie să fie înscrise în limba română,

indiferent de țara producătoare, fără a se exclude prezentarea lor în alte limbi, să fie vizibile,
lizibile și inscripționate într-un mod care să nu permită ștergerea lor.

III. Condiții privind comercializarea alimentelor:

Alimentele pot fi comercializate numai în spații special amenajate și destinate acestui

scop, în condiții de igienă adecvate și cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Alimentele oferite spre comercializare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să fie fabricate conform prevederilor legale, în scopul protecției sănătății publice,

protecției igienei alimentului și protecției calității produsului;

- să se încadreze în nivelurile maxime admise de contaminare fizică, chimică,

microbiologică, toxicologică sau radiologică, stabilite prin reglementări speciale;
 - să fie ambalate, etichetate și marcate conform reglementărilor specifice, iar
inscripționarea etichetelor să fie vizibilă, lizibilă și corectă.

Se interzice comercializarea alimentelor care:

- nu sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea;

- sunt manipulate și comercializate în condiții necorespunzătoare de igienă, care pun

în pericol sănătatea consumatorilor;

- afectează sănătatea consumatorilor prin vânzarea unor produse sau substanțe drept
alimente.

Se interzice comercializarea drept alimente a unor produse care le imită, nu sunt

alimente și care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
conform reglementărilor legale în vigoare.

IV. Controlul alimentelor și măsurile dispuse:

Controlul oficial al alimentelor se realizează prin intermediul structurilor specializate

din cadrul Ministerului Sănătății, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Autorității
Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Inspecția cuprinde verificarea materiilor prime, ingredientelor, auxiliarilor tehnologici

și a altor produse utilizate pentru prepararea și producția alimentelor, produselor
semifabricate, produselor finite, metodelor de conservare, condițiilor de amplasare și de
igienă a unităților în care alimentele sunt procesate, asigurarea apei potabile, verificarea
mijloacelor de transport, a echipamentelor și mijloacelor tehnologice utilizate în procesarea
alimentelor, etichetarea, materialele utilizate în contact cu alimentele, mijloacele, procedurile
și materialele folosite pentru igienizarea unităților și echipamentelor și îndepărtarea
reziduurilor. De asemenea, controlul urmărește personalul implicat în procesul de fabricație,
manipulare sau comercializare.

Inspecția presupune verificarea securității și a calității alimentelor, prin analize de

laborator.

Autoritatea desemnată pentru controlul alimentelor, în toate cazurile în care constată

nerespectarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau ale altor acte normative în
vigoare, este împuternicită:

- să interzică funcționarea unităților care produc, prelucrează, depozitează, transportă

sau comercializează alimente, precum și folosirea unor materii prime, aditivi, adjuvanți,
materiale de ambalare, echipamente, ustensile, utilaje și substanțe de decontaminare;

- să declare alimentele ca fiind improprii consumului sau necorespunzătoare din punct

de vedere calitativ, să limiteze sau să interzică utilizarea și comercializarea acestora, să le
dirijeze pentru consum condiționat pentru utilizarea sau comercializarea în alte scopuri și să
ordone distrugerea lor în conformitate cu reglementările legale în vigoare;
 - să retragă autorizația de funcționare a unităților producătoare și de comercializare a
alimentelor;

- să sesizeze organele de cercetare penală în cazul în care faptele constatate pot

constitui infracțiuni.
 PUBLICITATEA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

Aspecte generale

Publicitatea constă în orice formă de prezentare a unei activități comerciale,

industriale, artizanale sau liberale, în scopul promovării vânzării de bunuri ori servicii,
inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații (art. 3 lit. a din Legea nr. 158/2008).

Legea nr. 296/2004 (Codul consumului) fixează cadrul general al publicității

produselor și serviciilor.

Publicitatea produselor și serviciilor trebuie să fie decentă, corectă și să fie elaborată

în spiritul responsabilității sociale (art. 69 din Codul consumului).
Potrivit art. 70 C. Consum, se interzice publicitatea care:

a) este înşelătoare;

b) este subliminală;

c) prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;

d) include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică
sau naţionalitate;

e) atentează la convingerile religioase sau politice;

f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor;

g) exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor;

h) prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă;

i) încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;
j) favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii, care sunt produse ori distribuite
contrar prevederilor legale.
Autorul, realizatorul de publicitate și reprezentantul legal al mijlocului de difuzare
răspund solidar cu persoana care își face publicitate în cazul încălcării dispozițiilor privind
publicitatea produselor sau serviciilor (art. 71 C. Consum).
Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea
afirmaţiilor, indicaţiilor sau prezentărilor din anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea
instituţiilor şi autorităţilor publice abilitate să aplice şi să constate contravenţii în domeniul
publicităţii, să furnizeze documentele care să probeze exactitatea acestora. În cazul în care
documentele nu sunt furnizate în termen de maximum 7 zile de la solicitare sau dacă sunt
considerate insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi considerate inexacte
(art. 73 C. Consum).
Legea nu exclude autocontrolul publicității de către organizațiile profesionale cu rol
de autoreglementare în domeniul publicității și nici dreptul persoanelor de a se adresa direct
acestor organizații (art. 21 din Legea nr. 148/2000).
În scopul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii şi informării corecte a consumatorilor,
statul poate adopta măsuri de interzicere totală sau parţială a publicităţii anumitor produse
(art. 74 C. Consum).

Dispoziții speciale privind publicitatea anumitor produse

Principalul act normativ în materie este Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Dispozițiile legii speciale au drept scop protecția consumatorilor de produse și servicii

dar și a persoanelor care desfășoară activitate de producție, de comerț, prestează un serviciu,
sau practică o meserie ori o profesie.

Potrivit art. 10 din Legea, se interzice publicitatea explicită pentru produsele din
tutun:

a) difuzată în cadrul programelor de radiodifuziune şi televiziune;

b) pe biletele de călătorie pentru transportul public.

Potrivit art. 101, se interzice publicitatea explicită pentru băuturile alcoolice:

a) pe prima şi pe ultima copertă sau pagină din materialele tipărite în presa scrisă;

b) pe biletele de călătorie pentru transportul public.

De asemenea, se interzice publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele

din tutun în incinta unităţilor de învăţământ şi a unităţilor de asistenţă medicală sau la o
distanţă mai mică de 200 metri de intrarea acestora, măsurată pe drum public (art. 11 din
Lege).

Publicitatea pentru băuturi alcoolice şi pentru produsele din tutun nu este permisă în
publicaţii destinate în principal minorilor, în sălile de spectacole înainte, în timpul şi după
spectacolele destinate minorilor (art. 12 din Lege).

Potrivit art. 13 alin. 1 din Lege, publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru
produsele din tutun nu este permisă nici în condiţiile în care:

a) se adresează minorilor;

b) înfăţişează minori consumând aceste produse;

c) sugerează că băuturile alcoolice sau produsele din tutun sunt dotate cu proprietăţi
terapeutice sau că au un efect stimulativ, sedativ ori că pot rezolva probleme personale;
d) dă o imagine negativă despre abstinenţă;

e) evidenţiază conţinutul în alcool al băuturilor alcoolice, în scopul stimulării consumului, sau

face legătura între alcool şi conducerea unui vehicul;

f) nu conţine inscripţii-avertisment, în limba română, pentru produsele din tutun.

Potrivit art. 131 din Lege, Publicitatea la băuturile spirtoase, astfel cum sunt definite în
Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, al ministrului sănătăţii şi familiei şi
al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 268/441/117/2003
pentru aprobarea Normelor privind definirea, descrierea şi prezentarea băuturilor spirtoase,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 11 august 2003, cu
modificările ulterioare, este permisă numai în cazul celei difuzate prin intermediul presei
scrise, al radioului, precum şi prin intermediul televiziunii. Potrivit legii, se interzice
publicitatea substanțelor stupefiante și psihotrope (art. 14 din Lege).

Se interzice publicitatea, în alte locuri decât cele de comercializare, pentru orice tip de
arme, muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice, cu excepţia armelor destinate
vânătorii sau sportului şi a celor de panoplie (art. 15 din Lege).

Pentru produsele şi serviciile destinate minorilor este interzisă publicitatea care:

a) conţine elemente ce dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral, intelectual sau
psihic;

b) încurajează în mod indirect copiii să cumpere produse sau servicii, profitând de lipsa de
experienţă sau de credulitatea lor;

c) afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi părinţi sau cadre
didactice, pe de altă parte;

d) prezintă, în mod nejustificat, minori în situaţii periculoase.

Publicitatea este permisă numai pentru produsele medicamentoase care se eliberează

fără prescripţie medicală, pentru care materialele publicitare vor fi aprobate de Agenţia
Naţională a Medicamentului (art. 17 din Lege).
Comparaţiile care se referă la o ofertă specială trebuie să indice, în mod clar şi
neechivoc, data la care încetează oferta sau, dacă este cazul, faptul că oferta specială se referă
la stocul de bunuri sau de servicii disponibil, iar dacă oferta specială nu a început încă, data
de începere a perioadei în care se aplică preţul special sau alte condiţii specifice (art. 9 din
Lege).
Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea materială, civilă,
contravenţională sau penală, după caz (art. 22 din Lege).
În raport de situație, autoritățile competente pot dispune odată cu aplicarea sancțiunii
contravenționale, și următoarele măsuri:
a) interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată sau urmează să fie difuzată;
b) încetarea publicităţii până la data corectării ei;
c) publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea modului în care
urmează să se realizeze;
d) publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri rectificative, cu
fixarea conţinutului şi a modului de difuzare (art. 25 din Lege).

Publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă

Principalul act normativ în materie este Legea nr. 158/2008 privind publicitatea
înșelătoare și publicitatea comparativă.
Scopul declarat al Legii este protecţia comercianţilor împotriva publicităţii înşelătoare
şi a consecinţelor defavorabile ale acesteia, precum şi stabilirea condiţiilor în care
publicitatea comparativă este permisă.(art. 1 din Lege).
Dispoziţiile Legii nr. 158/2008 se aplică conţinutului materialelor publicitare şi
mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul
informaţiei. (art.n 2 din Lege).
Publicitate înşelătoare este publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de
prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau
contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul
economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent
(art. 3 lit. b din Lege).
Publicitatea înșelătoare este interzisă (art. 4 din Lege).
Potrivit art. 5 din Lege, determinarea publicității înșelătoare se face în funcție de:
a) caracteristicile bunurilor sau serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de
execuţie, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă
acestea corespund scopului lor, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, originea
geografică sau comercială, rezultatele aşteptate ca urmare a utilizării lor ori rezultatele şi
caracteristicile esenţiale ale testelor sau ale controalelor efectuate asupra bunurilor ori a
serviciilor;
b) preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se
prestează serviciile;
c) natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea
şi bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau
intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia.
Publicitate comparativă este publicitatea care identifică în mod explicit sau implicit
un concurent ori bunuri sau servicii oferite de acesta (art. 3 lit. cdin Lege).
Potrivit art. 6 din Lege, publicitatea comparativă este considerată legală dacă
îndeplinește în mod cumulativ următoarele condiții :
a) nu este înşelătoare, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi ale art. 5 din prezenta lege, precum
şi ale art. 5–7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările ulterioare;
b) compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate aceloraşi
scopuri;
c) compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante, verificabile
şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi preţul;
d) nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive,
bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;
e) în cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse cu aceeaşi
denumire;
f) nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor
semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente;
g) nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau serviciilor
purtând o marcă ori o denumire comercială protejată;
h) nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau
între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui care îşi
face publicitate şi cele ale unui concurent.
În vederea combaterii şi stopării publicităţii înşelătoare şi a respectării dispoziţiilor
privind publicitatea comparativă, comercianţii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 lit. d), precum
şi asociaţiile şi organizaţiile care au un interes legitim pot să sesizeze Ministerul Finanţelor
Publice sau, după caz, Consiliul Naţional al Audiovizualului (art. 7 alin. 1 din Lege).

Sesizarea adresată Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor poate fi îndreptată:

a) împotriva unuia sau a mai multor comercianţi din acelaşi sector economic;

b) împotriva responsabilului de cod, în cazul în care respectivul cod încurajează

nerespectarea dispoziţiilor legale în materie (art. 8 din Lege).

La sesizarea comercianţilor ori a consumatorilor, a asociaţiilor şi a organizaţiilor care

au interes legitim sau din oficiu, Ministerul Finanţelor Publice ori, după caz, Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, prin reprezentanţii săi, va solicita comerciantului
care îşi face publicitate să furnizeze toate dovezile necesare privind exactitatea afirmaţiilor, a
indicaţiilor ori a prezentărilor din anunţul publicitar. (art. 9 alin. 1 din Lege).

Comerciantul care îşi face publicitate este obligat să pună la dispoziţia

reprezentanţilor Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, ai Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor, la termenele şi în forma stabilite de acestea, toate documentele,
datele şi informaţiile care să probeze exactitatea afirmaţiilor conţinute în anunţul publicitar
(art. 9 alin. 3 din Lege).

În cazul publicității comparative, profesionistul este obligat să prezinte cu celeritate

reprezentanților Ministerului Economiei și Finanțelor dovezile, documentele, datele și
informațiile arătate mai sus.

În cazul în care dovezile solicitate nu sunt prezentate de comerciant ori prezentarea

dovezilor se face de către acesta după expirarea termenului stabilit de Ministerul Finanţelor
Publice sau, după caz, de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ori dacă
aceste dovezi sunt considerate incomplete sau insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar
în cauză vor fi considerate inexacte (art. 9 alin. 5 din Lege).

Potrivit art. 11 alin. 1 din Lege, atunci când constată încălcarea unor dispoziții de
interes public, MInisterul Economiei și FInanțelor poate dispune și următoarele măsuri
complementare :

a) încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale;

b) interzicerea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative care contravine
prevederilor prezentei legi, în cazul în care nu a fost încă adusă la cunoştinţă publicului, însă
acest lucru este iminent.

Potrivit art. 12 alin. 1 din Lege, în vederea eliminării efectelor de durată ale
publicităţii înşelătoare sau ale publicităţii comparative ilegale a cărei încetare, respectiv
interzicere, a fost dispusă printr-un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei,
care nu a fost contestat, ori printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă prin care s-a
dispus o astfel de măsură, Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor, prin reprezentanţi împuterniciţi, va solicita comerciantului
în cauză:

a) publicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau a hotărârii

judecătoreşti, integral ori în extras;

b) publicarea unei declaraţii rectificative care să cuprindă datele de identificare a

comerciantului contravenient, contravenţia săvârşită, data la care a fost săvârşită, precum şi
măsurile dispuse.

Publicarea celor de mai sus se va face, în toate cazurile, de către şi pe cheltuiala

comerciantului contravenient, atât prin intermediul unui ziar de largă circulaţie, cât şi prin
intermediul mijlocului de comunicare folosit pentru difuzarea anunţului publicitar interzis, în
termen de 5 zile de la data comunicării (art. 12 alin. 2 din Lege).

În cazul în care se constată că faptele reclamate nu constituie publicitate înșelătoare

sau, după caz, publicitate comparativă ilegală, MInisterul Economiei și Finanțelor emite
decizie motivată de respingere a sesizării. Decizia poate fi atacată în temeiul prevederilor
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Încălcarea dispozițiilor de mai sus atrag răspunderea profesionistului beneficiar al

anuțului publicitar.

Dreptul comercianţilor de a sesiza faptele de mai sus se prescrie în termen de 3 luni de

la data la care persoanele, asociaţiile sau organizaţiile care au un interes legitim, potrivit
prevederilor prezentei legi, au luat cunoştinţă de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6
luni de la data apariţiei acestuia (art. 18 din Lege).

Prezenta lege nu exclude controlul voluntar al publicităţii de către organizaţiile

profesionale cu rol de autoreglementare în domeniul publicităţii şi nici dreptul persoanelor
fizice şi juridice, al asociaţiilor sau al organizaţiilor interesate de a se adresa direct acestor
organizaţii (art. 19 din Lege).

Particularitățile publicității audiovizuale.

Dispoziții privind publicitatea audiovizualului se regăsesc în Legea nr. 504/2002 a
audiovizualului.

1. Interdicții în comunicările audiovizuale

 Publicitatea televizată şi teleshoppingul trebuie să fie uşor de identificat şi trebuie să
fie separate de conţinutul editorial. Fără a aduce atingere utilizării de noi tehnici publicitare,
se asigură o separare prin mijloace optice şi/sau acustice şi/sau spaţiale între publicitatea
televizată, teleshopping şi, respectiv, celelalte părţi ale programelor (art. 27 alin. 1 din Lege).
De precizat că spoturile publicitare și de teleshoping izolate, altele decât cele difuzate în
cazul transmisiilor sportive constituie o excepție și pot fi difuzate în anumite cazuri.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Lege, Inserarea spoturilor publicitare, inclusiv a celor
autopromoţionale sau de teleshopping, se poate face numai între programe. În condițiile
prevăzute de lege, spoturile de publicitate sau de teleshoping pot fi inserate și în timpul unui
program, astfel încât : integritatea și valoarea programului respectiv să nu fie prejudiciate;
drepturile de autor să nu fie prejudiciate.
De precizat că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de
Televiziune, în calitate de servicii publice, pot insera spoturi publicitare, inclusiv
autopromoţionale sau de teleshopping, numai între programme (art. 28 alin. 2 din Lege).
Difuzarea programelor pentru copii poate fi întreruptă de publicitate televizată şi/sau
de teleshopping o singură dată în timpul unei durate programate de 30 de minute, cu condiţia
ca aceasta să fie de minimum 30 de minut (art. 28 alin. 5 din Lege).
Este interzisă inserarea de publicitate sau teleshopping în cadrul difuzării oficierii
unui serviciu religios (art. 28 alin. 6 din Lege).
Potrivit art. 29 alin. 1 din Lege, comunicările comerciale audiovizuale difuzate de
furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiţii:
a) să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut comercial
mascat fiind interzise;
b) să nu facă uz de tehnici subliminale;
c) să nu prejudicieze demnitatea umană;
d) să nu includă nicio formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate, religie,
credinţă, handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;
e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor şi
radioascultătorilor;
f) să nu stimuleze comportamente dăunătoare sănătăţii sau siguranţei populaţiei;
g) să nu stimuleze comportamente dăunătoare mediului;
h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;
i) să nu promoveze, direct sau indirect, practici oculte
În plus, comunicările comerciale audiovizuale trebuie să nu provoace nicio daună
morală, fizică sau mentală minorilor şi, în special:
a) să nu instige în mod direct minorii să cumpere un produs sau serviciu, prin exploatarea
lipsei de experienţă ori a credulităţii acestora;
b) să nu încurajeze în mod direct minorii să îşi convingă părinţii sau pe alte persoane să
cumpere bunurile ori serviciile care fac obiectul publicităţii;
c) să nu exploateze încrederea specială pe care minorii o au în părinţi, profesori sau alte
persoane;
d) să nu prezinte în mod nejustificat minori în situaţii periculoase.
Comunicările comerciale audiovizuale cu conţinut comercial mascat sunt interzise
(art. 29 alin. 3 din Lege).
Comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturi alcoolice nu pot încuraja
consumul excesiv al băuturilor respective şi nu pot viza în mod special minorii.
Orice formă de comunicare comercială audiovizuală pentru ţigări şi alte produse pe bază de
tutun este interzisă.
 Comunicările comerciale audiovizuale destinate produselor şi tratamentelor medicale
disponibile numai pe bază de prescripţie medicală sunt interzise.
Comunicările comerciale audiovizuale care aduc atingere intereselor legale ale
consumatorilor sunt interzise (art. 29 alin. 7 din Lege).
Potrivit art. 31 alin. 1 din Lege, plasarea de produse este interzisă.
Ca excepție, plasarea de produse este permisă:
a) în opere cinematografice, filme şi seriale realizate pentru prezentarea în cadrul unor
servicii media audiovizuale, programe de sport şi de divertisment;
b) în cazul în care nu se efectuează o plată, ci doar se furnizează anumite bunuri sau servicii
cu titlu gratuit, cum ar fi producţia de elemente de recuzită ori premii, în vederea includerii
acestora în program.
Programele care conţin plasare de produse trebuie să îndeplinească cumulativ cel
puţin următoarele condiţii:
a) conţinutul şi, în cazul serviciilor de programe de televiziune, intervalul orar afectat
acestora să nu fie în nicio situaţie influenţat într-un mod care să afecteze responsabilitatea şi
independenţa editorială a furnizorului de servicii media audiovizuale;
b) să nu încurajeze în mod direct cumpărarea sau închirierea de produse ori servicii, mai ales
prin menţiuni exprese cu caracter promoţional la produsele sau serviciile respective;
c) să nu scoată în evidenţă în mod exagerat produsele în cauză
Programele în care sunt inserate plasări de produse trebuie să cuprindă informaţii
clare privind existenţa acestora, fiind identificate corespunzător atât la început, cât şi la
sfârşit, precum şi la reluarea după o pauză publicitară, astfel încât să se evite orice confuzie
din partea telespectatorului (art. 31 alin. 5 din Lege).
Se interzic plasarea de ţigări ori alte produse din tutun sau de produse ale unor
operatori economici al căror obiect principal de activitate îl constituie fabricarea ori vânzarea
unor astfel de produse, precum şi plasarea de produse sau tratamente medicale disponibile
numai pe bază de prescripţie medicală.
Potrivit art. 32 din Lege, publicitatea şi teleshopping-ul pentru băuturi alcoolice
trebuie să respecte următoarele condiţii:
a) să nu fie adresate minorilor sau să nu prezinte minori consumând băuturi alcoolice;
b) să nu stabilească o legătură între consumul de alcool şi îmbunătăţirea calităţilor fizice,
psihice sau a abilităţii în conducerea de vehicule;
c) să nu sugereze că prin consumul de alcool se pot obţine performanţe sociale sau sexuale;
d) să nu sugereze că alcoolul are calităţi terapeutice sau că acesta este stimulent, sedativ sau
mijloc de rezolvare a problemelor personale;
e) să nu încurajeze consumul exagerat de alcool şi să nu pună într-o lumină negativă
consumul moderat sau abţinerea de la consumul de băuturi alcoolice;
f) să nu prezinte drept o calitate conţinutul ridicat în alcool al băuturilor

2. Particularitățile programelor sponzorizate.

Potrivit art. 34 alin. din Lege, programele sponsorizate trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a) conţinutul şi programarea acestora nu trebuie în nicio circumstanţă să fie influenţate de
sponsor, astfel încât să nu fie afectate independenţa editorială şi responsabilitatea furnizorului
de servicii media în raport cu programele respective;
b) să fie menţionată existenţa unui acord de sponsorizare, semnalată prin denumirea, marca
şi/sau produsele/serviciile sponsorului, prezentate în mod adecvat la începutul, în cuprinsul
şi/sau la sfârşitul acestora;
c) să nu încurajeze în mod direct achiziţionarea sau închirierea produselor ori a serviciilor
sponsorului sau ale unui terţ, în particular prin referiri promoţionale speciale la aceste
produse ori servicii
Totodată, nu pot fi sponzoriate de către persoane fizice sau juridice a căror activitate
principală este fabricarea sau comercializarea ţigărilor ori a altor produse din tutun.
Sponsorizarea serviciilor sau a programelor media audiovizuale de persoane fizice sau
juridice ale căror activităţi includ fabricarea sau comercializarea produselor şi a tratamentelor
medicale se poate face prin promovarea numelui, a siglei şi/sau a oricărui alt element
distinctiv al sponsorului sau ale anumitor produse ori servicii medicale ale acestuia.
Ca excepție, nu pot fi promovate produse medicamentoase ori ale tratamentelor
medicale care sunt disponibile numai pe bază de prescripție medicală (art. 34 alin. 3 din
Lege).
Se interzice sponsorizarea unui serviciu de programe în integralitatea sa, precum şi a
programelor de ştiri, de analize şi dezbatere pe teme politice şi/sau economice de actualitate
(art. 34 alin. 4 din Lege).
Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval
de o oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute.
Fac excepție de la regula de mai sus anunţurilor radiodifuzorului în legătură cu
propriile sale programe şi cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunţurilor de
sponsorizare şi al plasărilor de produse.
Potrivit art. 36 alin. 1 din Lege, ferestrele dedicate transmisiei teleshoppingului de
către un serviciu de programe care nu este dedicat exclusiv teleshoppingului trebuie să aibă o
durată neîntreruptă de minimum 15 minute. În plus, acestea trebuie să fie clar delimitate şi
identificate prin semnale optice şi acustice corespunzătoare.
Teleshoppingul nu trebuie să incite minorii să solicite cumpărarea sau închirierea de
bunuri ori servicii.
Regulile de mai sus se vor aplica în mod corespunzător serviciilor de programe
dedicate exclusiv publicităţii şi teleshoppingului, precum şi serviciilor de programe dedicate
exclusiv autopromovării (art. 37 alin. 1 din Lege).
În afara restricțiilor de mai sus, Consiliul este autorizat să stabilească alte condiţii
(decât cele prevăzute în Lege) cu privire la serviciile de programe de televiziune destinate
exclusiv teritoriului naţional şi care nu pot fi recepţionate, direct sau indirect, de către
publicul din unul ori mai multe alte state membre ale Uniunii Europene (art. 38 din Lege).

3. Protecția minorilor și dreptul la replică

Potrivit art. 39 alin. 1 din Lege, este interzisă difuzarea, în cadrul serviciilor de
programe de televiziune şi de radiodifuziune, de programe care pot afecta grav dezvoltarea
fizică, mentală sau morală a minorilor (de exemplu, programele care conţin pornografie sau
violenţă nejustificată).
Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot
afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai: prin alegerea
intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se
asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea
emisiunile respective.
Difuzarea într-o formă necodată sau fără alte măsuri tehnice de restricţionare a
accesului se poate face numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice, pe toată
durata programului asigurându-se prezenţa unui simbol vizual de avertizare (art. 39 alin. 3
din Lege).
 În cadrul serviciilor media audiovizuale la cerere, programele care ar putea afecta
dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi puse la dispoziţie numai dacă se
asigură măsuri de restricţionare a accesului, astfel ca minorii să nu poată vedea ori auzi, în
mod normal, programele respective (art. 391 din Lege).
Potrivit art. 41 alin. 1 din Lege, orice persoană fizică sau juridică, indiferent de
naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime, în special reputaţia şi imaginea publică,
au fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte în cadrul unui program, beneficiază de
dreptul la replică sau la rectificare.
Consiliul este obligat de Lege să adopte procedura necesară exercitării efective a
dreptului la replică sau la rectificare, precum și orice alte măsuri necesare, inclusiv sancțiuni,
în vederea garantării dreptului la replică sau la rectificare într-o limită rezonabilă de timp de
la primirea cererii solicitantului.
De precizat că difuzarea rectificării sau acordarea dreptului la replică nu exclude
dreptul persoanei lezate să se adreseze instanțelor judecătorești (art. 41 alin. 3 din Lege).
Încheiem succinta noastră prezentare în materie, cu observația că orice clauze
contractuale, indiferent de părți, care încalcă, în domeniul audiovizualului, dreptul publicului
de a primi informaţii de interes public şi libera concurenţă sunt nule (art. 87 din Lege).
 INSTRUMENTE NORMATIVE DE PROTECȚIE A CONSUMATORULUI
SUPRAÎNDATORAT

Contextul normativ al ultimului an a presupus startul cvasi-simultan al aplicării mai

multor mecanisme concepute pentru protecția consumatorului supraîndatorat. Astfel, s-a avut
în vedere un pachet legislativ compus din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței
persoanei fizice, OG nr. 38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre
consumatori și comercianți și Legea nr. 77/2015 privind darea în plată.

Doar că acest start cvasi-simultan a fost ratat, ca urmare a amânării aplicării Legii nr.
151/2015 privind insolvența persoanei fizice61, în timp ce Legea nr. 77/2015 a trecut printr-un
test de constituționalitate care a cauzat amendarea parțială a acesteia.

Necesitatea apariției acestui cadru normativ a rezultat din agravarea situației

financiare a consumatorului ca urmare a supraîndatorării acestuia. În concret, nivelul
financiar al consumatorului și nevoile acestuia au cauzat dorința de îndatorare. Lipsa unui
mecanism legislativ care să impună limite clare privind gradul de îndatorare, precum și
urmărirea de către creditori a obținerii unor profituri rapide a născut premisele pentru
supraîndatorarea debitorilor.

S-a apreciat că supraîndatorarea reprezintă „imposibilitatea de a plăti, mai exact,

venitul relevant rămas după scăderea cheltuielilor de trai este insuficient pentru a permite
plata datoriilor la scadență„62. Rezultă că elementele ce compun această situație sunt :

- existența unei datorii. Aceasta poate să fie o datorie unică sau o datorie compusă din
mai multe debite contractate de la unul sau mai mulți creditori;

- un venit relevant. Venitul la care ne raportăm se obține prin scăderea din venitul
lunar al consumatorului a cheltuielilor curente de trai;

- imposibilitatea achitării datoriei scadente din venitul relevant.

Supraîndatorarea devine astfel un concept juridic, chiar în lipsa unei definiții

legislative, deoarece se referă la o situație socială ce creează efecte juridice, respectiv
imposibilitatea de executare a obligației de plată asumată prin contract.

61
Legea nr. 151/2015 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018.
62
U. Reifner, „Consumer lending and over indebtedness among German Households”, Expert report on the
instructions of the DG XXIV of the European Commission.
 Cu privire la cauzele care pot duce la supraîndatorare, studiile au arătat că acestea pot
fi clasificate în două categorii63:

a) Cauze care privesc comportamentul financiar al consumatorului:

- Supraîndatorarea activă. Aceasta se caracterizează printr-un consum impuldiv și se

manifestă în principal în cadrul consumatorilor cu venituri medii și peste medie care doresc
să își îmbunătățească permanent standardul de viață și astfel se angajează în cheltuieli nu
neapărat utile însă care depășesc bugetul.

- Supraîndatorarea pasivă. Aceasta se caracterizează prin circumstanțe ulterioare

momentului contractării creditelor și care sunt fie de natură socială (astfel cum sunt
schimbările sociale: divorțul, apariția unei boli, nașterea unui copil, etc.) fie au legătură cu o
situație macroeconomică (astfel cum sunt de exemplu măsurile de austeritate socială).

b) Cauze care privesc atitudinea băncilor față de activitatea de creditare:

- Lipsa de transparență a conținutului contractului de credit;

- Impunerea unor clauze abuzive în contractele de credit;

- Transferarea tuturor riscurilor contractului în sarcina debitorului consumator;

- Folosirea practicilor de creditare abuzive.

Analiza cauzelor de supraîndatorare este un subiect de actualitate în cadrul

Organismelor internaționale la care România este parte, având în vedere că numărul tot mai
mare de persoane aflate într-o astfel de situație juridică creează efecte importante asupra
standardului general de viață. Astfel, au fost propuse două soluții complementare pentru
evitarea sau corectarea juridică a inechităților sociale cauzate de supraîndatorare:

- pe de-o parte, prevenția unor astfel de situații prin promovarea unei educații
financiare corecte și a unei informări adecvate dublată de o consiliere din partea atât a
creditorilor însă și la nivel general din partea statelor îndreptată către cetățeni.

- pe de altă parte, mijloacele legislative de sprijinire a debitorilor aflați într-o fază de

supraîndatorare justificate de protecția acordată demnității umane a consumatorilor și a
asigurării unui standard de viață decent.

63
A se vedea în acest sens, Lucian Bercea, Insolvența consumatorilor ca instrument de înlăturare a
supraîndatorării, Drept bancar. Studii, Ed. Universul Juridic, 2014, pag. 268; Daniela Deteșan, Insolvența
persoanei fizice, ed. Hamangiu, 2015, pag. 30.
 Starea de dificultate financiară în care se găsesc cunsumatorii supraîndatorați a
generat necesitatea unor proceduri de protecție în vederea reiserției sociale și financiare a
acestor persoane64.

Înseamnă că din punct de vedere al Organismelor internaționale și al statului ca și

garant al drepturilor cetățeanului, nu au relevanță cauzele care au pricinuit supraîndatorarea și
nu se poate face astfel discriminare între persoanele supraîndatorate. Astfel vor fi corectate
atât derapajele în atitudinea consumatorului cât și cele în comportamentul creditorilor printr-
un set de măsuri legislative care în dreptul nostru intern își fac cu timiditate apariția.

1. Legea nr. 77/2016:

Din punct de vedere al impactului mediatic și social, cea mai așteptată măsură
legislativă, care a și fost concretizată într-un act normativ în anul 2016, a fost darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.

Scurtul act normativ (legea conține doar 12 articole) a avut ca și scop eliberarea de
datorie a consumatorilor supraîndatorați care au contractat credite din care și-au achiziționat
imobile sau pe care le-au garantat cu imobile. Se observă așadar că această soluție legislativă
nu se adresează decât unei categorii restrânse de consumatori, odată ce aceia care au
contractat spre exemplu credite de nevoi personale, nu pot beneficia de prevederile Legii nr.
77/2016, însă și a celor care au contractat credite prin programul național „Prima casă”65.

Domeniul de aplicare al legii se limitează la persoanele care au calitatea de

consumator conform definiției oferită de OG nr. 21/1992 și Legea nr. 193/2000 în relația
acestora cu creditorii care pot fi atât instituții de credit sau instituții financiare nebancare cât
și cesionarii creanțelor acestora.

Prin urmare, legiuitorul nu a avut în vedere doar raportul juridic inițial dintre
consumator și creditorul său (persoana care i-a oferit împrumutul) ci și dinamica acestuia în
contextul actual în care majoritatea creanțelor bancare considerate ca provenind din credite
neperformate sunt cesionate în favoarea unor societăți de recuperări creanțe care se comportă
ulterior ca un veritabil creditor bancar.

Mai departe, legiuitorul s-a referit în mod expres prin art. 1 alin. 3 din Lege la
aplicabilitatea dispozițiilor acesteia și în cazul în care creanța creditorului izvorând dintr-un

64
Lucian Bercea, Instrumente normative de protecție a consumatorului supraîndatorat. (Din nou) despre
convergență și concurență normativă, Revista română de dreptul afacerilor, nr. 5/2016, pag. 17
65
Astfel cum rezultă din art. 1 alin. 4 din Lege.
contract de credit este garantată cu fideiusiunea și/sau solidaritatea unuia sau mai multor
codebitori sau coplătitori, ceea ce poate conduce la ideea că de prevederile acesteia pot
beenficia inclusiv garanții creditorului principal, chiar dacă acesta nu ar înțelege să își creeze
un astfel de beneficiu, însă ar fi de acord cu parcurgerea procedurii de către garanți.

Efectul principal al legii este prevăzut expres de art. 3, respectiv stingerea datoriilor
izvorâte din contractul de credit, împreună cu accesoriile acestora, fără costuri suplimentare,
doar prin darea în plată a imobilului. Înseamnă că odată cu parcurgerea cu succes a procedurii
prevăzută de lege, efectele contractului vor înceta, consumatorul fiind exonerat de orice
obligație de plată. Cu alte cuvinte, nu are nicio relevanță valoarea reală a imobilului adus în
plată, iar transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia este suficientă pentru ca pe
viitor consumatorul să nu mai fie debitor pentru creditul respectiv.

Condițiile pentru stingerea creanței sunt prevăzute de legiuitor astfel:

- creditorul și consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute de Legea nr.

77/2016, respectiv consumatorul să fie o persoană dintre cele stabilite de OG 21/1992 și
Legea nr. 193/2000;

- cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, să nu fi depășit echivalentul

în lei al 250.000 euro. Această sumă se calculează la cursul de schimb publicat de către
Banca Națională a României în ziua semnării contractului de credit;

- creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde,

moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul
pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință.
Așadar, creditul contractat trebuie fie să fi fost pentru achiziționarea sau reabilitatea unui
imobil, fie să fi fost doar garantat cu un imobil, indiferent de destinația creditului. O astfel de
condiție se circumscrie scopului pentru care a fost edictată legea, respectiv liberarea
debitorului și are în vedere faptul că la momentul semnării contractului, garantarea creditului
cu imobilul respectiv a fost făcută tocmai pentru că acesta a fost considerat ca acoperind
riscul de neachitare a creditului, fiind evaluat la o valoare cel puțin egală cu suma
împrumutată. Tocmai acesta este motivul pentru care în situația în care executarea obligațiilor
asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea
aplicării procedurii prevăzute de lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în
favoarea creditorului.
 - consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni
în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. O astfel de condiție se
referă la demnitatea juridică a consumatorului, care nu poate beneficia de prevederile unei
legi, menită să protejeze consumatorul supraîndatorat, în cazul în care a manifestat o
atitudinea antisocială în legătură cu creditul acordat.

Procedura pentru a beneficia de legea dării în plată debutează cu o notificare

transmisă de debitor către creditor, prin intermediul unui avocat, notar sau executor
judecătoresc, prin care îl informează pe acesta că a decis să îi transmită dreptul de proprietate
asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar,
detaliind și condițiile de admisibilitate expuse anterior. Prin aceeași notificare, debitorul
trebuie să convoce creditorul în două zile diferite, pentru ca reprezentantul acestuia să se
prezinte la notar în vederea încheierii actului translativ de proprietate și prin care să se stingă
obligațiile rezultate din contractul de credit. Prima zi de convocare la notarul public nu poate
fi stabilită mai devreme de 30 de zile de la data notificării, interval de timp în care se
suspendă obligațiile de plată ale debitorului și orice procedură judiciară sau extrajudiciară
demarată de creditor împotriva acestuia. Cu toate acestea, legiuitorul nu stabilește și un
termen maxim pentru notificare, ceea ce ar putea cauza, cel puțin teoretic, interpretări abuzive
din partea creditorului, care poate stabili un termen mult prea mare (de exemplu un an sau
chiar mai mult), odată ce nu îi este interzis, iar în acest interval oricum orice acțiune a
creditorului împotriva sa pentru obținerea sumei de bani este suspendată.

În cazul în care creditorul apreciază că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.

77/2016 la situația învederată, acesta are posibilitatea ca în termen de 10 zile de la primirea
notificării să conteste îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, printr-o cerere adresată
judecătoriei în circumscripția căreia domiciliază consumatorul. Cererea se judecă potrivit
regulilor pentru pricinile urgente, cu citarea părților, iar hotărârea pronunțată poate fi atacată
cu apel în termen de 15 zile de la comunicare. Judecarea apelului se va face de asemenea cu
celeritate.

De menționat că suspendarea legală a obligației de plată a debitorului către creditor,

precum și a procedurilor judiciare sau extraudiciare promovate de acesta din urmă pentru
recuperarea debitului.

Admiterea contestației creditorului are ca și efect repunerea părților în situația

anterioară
îndeplinirii demersurilor prevăzute de lege.

În cazul respingerii contestației, în termen de 10 zile de la hotărârea definitivă de

respingere creditorul are obligația să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă
a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia.

Toate costurile notariale în legătură cu încheierea actului translativ de proprietate

asupra imobilului și prin care se constată încetate obligațiile izvorâte din contractul de credit,
precum și costurile ocazionate cu transmiterea notificării de către avocat sau executorul
judecătoresc, sunt în sarcina debitorului.

În ipoteza în care creditorul nu se conformează prevederilor legale, respectiv, fie dacă

la data stabilită pentru convocarea la notarul public nu se prezintă și nu a formulat contestație
în termenul legal, fie, dacă a formulat contestație iar aceasta este respinsă, nu se prezintă la
notarul public în termenul de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, debitorul se poate
adresa instanței cu o cerere prin care să urmărească pronunțarea unei hotărâri prin care să se
constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit și să se transmită dreptul de
proprietate către creditor. Calitatea procesuală activă este recunoscută de legiuitor și
consumatorului care a fost supus executării silite a imobilului pentru care dorește darea în
plată, indiferent de stadiul procedurii, respectiv dacă a fost valorificat sau nu imobilul și de
titularul creanței care a avut calitatea de creditor în dosarul de executare.

Pentru a păstra principiul simetriei, cererea se adresează judecătoriei în circumscripția

căreia domiciliază debitorul și se judecă de urgență, cu citarea părților.

Cererea introdusă de consumator pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri este

scutită de obligația de plată a taxei de timbru, chiar dacă această scutire nu operează și în
cazul cotnestației creditorului.

Hotărârea pronunțată asupra cererii debitorului poate fi atacată cu apel în termen de 7

zile de la comunicare.

Ca efect al stingerii obligațiilor de plată rezultate din contract prin finalizarea

procedurii dării în plată într-unul din modurile arătate anterior, inclusiv codebitorul sau
fideiusorul care a garantat obligația debitorului principal este liberat de obligația de plată.

Din punct de vedere al efectelor în timp ale Legii nr. 77/2016, art. 11 arată că „în
vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea
bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la
momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată”. Așadar, sub
pretextul echilibrării riscurilor rezultate din contractul de credit s-a apreciat ca necesară
aplicabilitatea legii atât contractelor de credit aflate în derulare cât și a celor încheiate după
intrarea acesteia în vigoare. De altfel, principalii beneficiari ai legii ar fi tocmai consumatorii
care au încheiat contractele de credit într-o perioadă de deschidere totală a activității de
creditare către cetățeni, aferentă anilor 2007-2009.

Se pune astfel problema unei retroactivități a legii care, aparent ar încălca principiul
de drept al neretroactivității legii și al guvernării unor situații juridice doar de către normele
legale în vigoare la data la care acestea au luat naștere, pentru a garanta securitatea circuitului
civil. Principiul neretroactivității legii are, de altfel, afirmare constituțională prin art. 15 alin.
2 din Legea Fundamentală conform căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția
legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

Deși textul constituțional pare a fi clar, inițiatorii și susținătorii acestei legi au apreciat
că ”o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută
anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice
constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva
decât să reglementeze modul de acțiune îm timpul următor intrării ei în vigoare, adică în
domeniul ei propriu de aplicare”66.

Opinia generală exprimată în doctrină a fost însă în favoarea retroactivității Legii nr.
77/2016, plecând în principal de la textul constituțional citat anterior și, mai mult, de la ideea
că „în materie contractuală atât valabilitatea contractului, cât și efectele, precum și executarea
și încetarea acestuia sunt supuse legii în vigoare la data la care a fost încheiat”67.

Față de excepțiile de neconstituționalitate formulată împotriva prevederilor acestei

legi, prin Decizia pronunțată în ședința din 25 octombrie 2016, Curtea Constituțională, cu
majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că:

– sintagma „precum și din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din
Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, este neconstituțională;

66
A se vedea Legea dării în plată. Argumente și soluții, colectiv, volum coordonat de Valeriu Stoica, citându-l
pe prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, Hamangiu, București, 2016, pag. 77.
67
Idem 6, citând pe prof. univ. dr. Marieta Avram.
– prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8
din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii
obligațiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care instanța
judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii.

Instanța a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

11 teza întâi raportate la dispozițiile art. 3 teza întâi, precum și excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din lege, iar neîntemeiată, excepția de
neconstituționalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziții ale legii.

Înseamnă că, în opinia Curții consituționale, pentru aplicabilitatea art. 11 din lege,
este necesară verificarea de către instanța națională a condițiilor referitoare la existența
impreviziunii.

Astfel, teoretic, pentru analiza condițiilor referitoare la teoria impreviziunii, este

necesar ca actul juridic respectiv să fi fost încheiat sub imperiul unei legi care recunoaște
acest concept juridic. Cu alte cuvinte, doar contractele încheiate ulterior datei intrării în
vigoare a Codului civil din 2011 pot fi avute în vedere sub aspectul analizei condițiilor
impreviziunii. Este evident că această analiză este posibilă doar în măsura în care legislația
recunoaște mecanismul respectiv, ipoteză care este reală doar pentru actele juridice încheiate
ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil.

Cu toate acestea, din punct de vedere temporal, între data intrării în vigoare a Codului
civil în anul 2011 și data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 există o perioadă de
aproximativ 5 ani în care au fost încheiate acte juridice care, din punctul de vedere ar Curții
Constituționale ar cădea sub imperiul acestei legi. Așadar, problema retroactivității nu este
deloc lămurită din punct de vedere juridic.

2. OG nr. 38/2015:

Prin acest act normativ s-a dorit crearea unor entități de soluționare alternativă a
litigiilor către care se pot adresa consumatorii cu reclamații împotriva comercianților, în
vederea creării unui cadru de soluționare a litigiilor în mod independent, imparțial,
transparent, eficace, rapid și echitabil.

Caracteristica principală a noilor proceduri este că acestea se referă la soluționarea

extrajudiciară a eventualelor litigii izvorâte din contractele de vânzări sau din contractele de
prestări de servicii încheiate între un comerciant care desfăşoară activităţi în România şi un
consumator rezident în Uniunea Europeană.
 Legiuitorul a identificat categoriile de proceduri care nu intră sub incidența OG nr.
38/2015:

- procedurilor de soluţionare a reclamaţiilor consumatorilor derulate de comercianţi

prin proceduri proprii;

- serviciilor neeconomice de interes general;

- litigiilor între comercianţi;

- negocierilor directe între consumator şi comerciant;

- încercărilor efectuate de un judecător de a soluţiona un litigiu pe parcursul

procedurii judiciare referitoare la respectivul litigiu;

- procedurilor iniţiate de un comerciant împotriva unui consumator;

- serviciilor de sănătate prestate pacienţilor de către cadre medicale pentru evaluarea,

menţinerea sau refacerea stării lor de sănătate, inclusiv prescrierea, eliberarea şi furnizarea de
medicamente şi dispozitive medicale;

- unităţilor şi instituţiilor publice de învăţământ postliceal sau superior.

De asemenea, pentru constituirea ca și entitate în vederea soluționării alternative a

litigiilor (SAL) legiuitorul a stabilit următoarele cerințe:

- administrează un site internet actualizat care permite părţilor să aibă cu uşurinţă

acces la informaţiile referitoare la procedura SAL şi care permite consumatorilor să prezinte
online o reclamaţie şi documentele justificative necesare;

- furnizează, la cerere părţilor, pe un suport durabil, informaţiile prevăzute la lit. a);

- permit consumatorului să prezinte o reclamaţie în scris, pe suport hârtie sau pe alt

suport durabil, după caz;

- permit schimbul de informaţii dintre părţi prin mijloace electronice sau prin poştă,
după caz;

- acceptă atât litigii naţionale, cât şi litigii transfrontaliere, inclusiv litigiile

reglementate de Regulamentul (UE) nr. 524/2013;

- se asigură că prelucrarea datelor cu caracter personal este în conformitate cu

dispoziţiile Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi cu Ordinul Avocatului Poporului nr. 75/2002 privind stabilirea unor
măsuri şi proceduri specifice care să asigure un nivel satisfăcător de protecţie a drepturilor
persoanelor ale căror date cu caracter personal fac obiectul prelucrărilor.

Pentru a asigura transparența în relația cu părțile litigante, entitățile SAL au obligația

de a prezenta în mod public pe pagina proprie de internet condițiile de promovare a
reclamațiilor SAL și categoriile de litigii ce pot fi soluționate astfel. Entităţile SAL stabilesc
prin reguli procedurale motivele în baza cărora refuză instrumentarea unui anumit litigiu. De
asemenea, în cazul în care o entitate SAL nu poate analiza o reclamaţie care i-а fost înaintată,
entitatea SAL respectivă prezintă ambelor părţi o explicaţie privind motivele neanalizării
litigiului în termen de 21 de zile calendaristice de la primirea dosarului de reclamaţie.

În vederea asigurării eficacităţii susţinute a procedurilor SAL, acestea trebuie să

îndeplinească următoarele cerinţe:

- procedura SAL să fie disponibilă şi uşor accesibilă online şi pe suport hârtie pentru
părţile în litigiu, indiferent de locul în care acestea se găsesc;

- părţile să aibă acces la procedură fără obligaţia de a recurge la un avocat sau la un

consilier juridic, dar fără a fi private de dreptul lor la consiliere independentă sau de a fi
reprezentate sau asistate de o terţă persoană sau de reprezentanţi ai asociaţiilor de
consumatori în orice etapă a procedurii;

- procedura SAL să fie gratuită;

- părţile aflate în litigiu să fie notificate imediat după primirea tuturor documentelor
care conţin informaţii relevante referitoare la reclamaţie de către entitatea SAL care a primit
reclamaţia.

Interesul consumatorilor pentru a recurge la o astfel de metodă de soluționare a

litigiilor sunt reflectate inclusiv de efectele pe care le poate produce procedura față de părțile
litigante. Entităţile SAL pot propune şi/sau impune o soluţie părţilor. Entităţile SAL pot
derula ambele mecanisme cu condiţia de a elabora proceduri specifice pentru fiecare
mecanism în parte şi de a informa clar şi corect părţile cu privire la consecinţele alegerii
unuia dintre mecanisme. În cazul în care entităţile SAL derulează ambele mecanisme,
consumatorul este cel care alege unul dintre mecanisme.

În cazul propunerii unei soluții, consumatorii au posibilitatea de a se retrage din

procedură în orice moment dacă nu sunt satisfăcuţi de funcţionarea sau de modul de
desfăşurare a procedurii, drept despre care sunt informați la momentul începerii procedurii.
Rezultatul procedurii SAL este comunicat părţilor, printr-o notă de soluţionare alternativă
a litigiilor, în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care o entitate SAL a primit
dosarul complet al reclamaţiei. În cazul unor litigii extrem de complexe, entitatea SAL
responsabilă poate, dacă este necesar, să prelungească termenul cu 20 de zile calendaristice.
Părţile sunt informate în legătură cu orice prelungire a termenului respectiv, precum şi în
legătură cu perioada estimată pentru terminarea litigiului. Înainte de a accepta soluţia
propusă, se acordă o perioadă de 15 zile calendaristice pentru a-şi exprima acordul sau
dezacordul. În termenul de 15 zile calendaristice de la primirea notei de soluţionare
a litigiilor, părţile comunică decizia lor de acceptare sau de respingere a soluţiei propuse.
Rezultatul procedurilor SAL nu este obligatoriu dacă doar una dintre părţi acceptă
soluţia propusă.

Entitatea SAL nu poate soluționa reclamația prin impunerea unei soluții decât ulterior
obținerii acordului cu privire la caracterul obligatoriu al soluției ce urmează a fi pronunțată și
după o informare a părților cu privire la efectele procedurii.

În cazul în care părţile acceptă soluţia propusă, precum şi în cazul soluţiei impuse,
entitatea SAL emite o hotărâre motivată, iar, în cazul în care părţile nu acceptă soluţia
propusă, entitatea SAL emite o încheiere care cuprinde descrierea faptelor, soluţia propusă şi
decizia părţilor. În cazul în care comerciantul nu acceptă soluţia propusă, entitatea SAL
informează consumatorul, prin încheiere, despre căile de atac administrative, respectiv
judiciare la care poate recurge pentru soluţionarea litigiului.

Hotărârea, respectiv încheierea se comunică părţilor în termen de 15 zile

calendaristice de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Acestea pot fi atacate la
instanţa de judecată competentă. Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile
calendaristice de la data comunicării constituie de drept titlu executoriu.

Procedura de soluționare a reclamațiilor de către entitățile SAL este una stabilită ca

fiind de urgență, astfel încât acestea trebuie finalizate într-un termen recomandat de 90 zile de
la data primirii de către entitatea SAL a dosarului complet privind reclamația adresată. Acest
termen nu poate fi majorat decât în cazul unor litigii complexe și cu obligația de a fi
informate părțile în legătură cu orice prelungire, precum şi în legătură cu perioada estimată
pentru terminarea litigiului.
 De reținut că pe parcursul derulării procedurii de soluţionare alternativă a litigiilor,
prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se
suspendă.

Pentru domeniul bancar a fost înființat Centrul de soluţionare alternativă a litigiilor

din sistemul bancar, denumit Centrul SAL, care soluționează exclusiv, prin procedure SAL,
litigiile din domeniul bancar.

Derularea procedurilor SAL este supervizată de o structură înființată în cadrul

Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.

Din punct de vedere al conștientizării consumatorilor s-a impu obligația de informare

de către comercianți cu privire la entitatea sau entităţile SAL de care aceştia aparţin atunci
când comercianţii se angajează să utilizeze respectivele proceduri, obligație a cărei încălcare
atrage sancțiunea contravențională a amenzii.

3. Legea nr. 151/2015:

Legea insolvenței persoanei fizice a fost creată ca un instrument de limitare a

efectelor negative ale proastei administrări a activelor patrimoniale de către debitorul
consumator, ceea ce cauzează supraîndatorarea.

Insolvenţa este definită de actul normativ ca fiind acea stare a patrimoniului

debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Insolvenţa debitorului se prezumă atunci
când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la data scadenţei, nu a plătit datoria sa
faţă de unul sau mai mulţi creditori. Prezumţia este relativă;

În conformitate cu prevederile legale, procedura se aplică debitorului care

îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

- este o persoană fizică;

- obligaţiile acestuia care geenrează starea de insolvență nu rezultă din exploatarea de

către acesta a unei întreprinderi, în sensul art. 3 din Codul civil;

- are domiciliul, reşedinţa sau reşedinţa obişnuită de cel puţin 6 luni anterior depunerii
cererii în România;

- este în stare de insolvenţă, şi nu există o probabilitate rezonabilă de a redeveni, într-

o perioadă de maximum 12 luni, capabil să îşi execute obligaţiile astfel cum au fost
contractate, cu menţinerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine şi pentru persoanele pe care
le are în întreţinere; probabilitatea rezonabilă se apreciază prin considerarea cuantumului total
al obligaţiilor raportat la veniturile realizate sau prognozate a fi realizate faţă de nivelul de
pregătire profesională şi expertiză ale debitorului, precum şi la bunurile urmăribile deţinute
de acesta;

- cuantumul total al obligaţiilor sale scadente este cel puţin egal cu valoarea-prag,
respectiv contravaloarea a 15 salarii medii pe economie;

Legislația stabilește trei forme ale procedurii de insolvență între care poate alege
debitorul:

- procedura de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor, inițiată de

debitor prin depunerea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței pe bază de plan de
rambursare a datoriilor;

- procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active inițiată de debitorul care

consideră că situația sa financiară este iremediabil compromisă și un plan de rambursare a
datoriilor nu poate fi elaborat și pus în executare, sau în măsura în care deși a fost inițiată
procedura de insolvență pe bază de plan de rambursare nu a putut fi pusă în practică. Aceasta
se solicită direct instanţei judecătoreşti competente deschiderea procedurii judiciare de
insolvenţă prin lichidare de active;

- procedura simplificată de insolvenţă.

Comisia de insolvenţă este organul administrativ la nivel teritorial care îndeplineşte

atribuţii decizionale, de control şi supraveghere, prevăzute de prezenta lege, în procedura de
insolvenţă pe bază de plan de rambursare, fiind sprijinită în îndeplinirea acestora de
administratorul procedurii, De asemenea, aceasta îndeplineşte atribuţiile de supraveghere
prevăzute de prezenta lege, în derularea procedurii de insolvenţă simplificată și atribuţiile de
îndrumare, control şi supraveghere, în perioada postînchidere procedură judiciară de
insolvenţă prin lichidare de active, fiind sprijinită în îndeplinirea acestora de lichidator.

Administratorul procedurii poate fi un practician în insolvență, un executor

judecătoresc, un avocat sau un notar public înscrisă în lista administratorilor procedurii și
lichidatorilor pentru procedura insolvenței persoanei fizice. Acesta administrează procedura
de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor, sub controlul comisiei de insolvenţă.
 Instanța competentă pentru judecarea cererilor din procedura de insolvență prin
lichidare de active, contestațiile împotriva deciziilor comisiei de insolvență și cererile de
eliberare de datorii este judecătoria în a cărei circumscripţie şi-a avut domiciliul, reşedinţa
sau reşedinţa obişnuită debitorul cel puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei.

De notat că în toate cele trei forme ale insolvenței persoanei fizice, de la data
rămânerii definitive a sentinţei instanței sau a deciziei comisiei de insolvență privind
deschiderea procedurii, se suspendă de drept toate măsurile de executare silită pentru
realizarea creanţelor asupra patrimoniului debitorului.

1. Procedura administrativă pe bază de plan de rambursare a datoriilor.

Cererea este depusă de debitor la comisia de insolvență competentă. Aceasta poate,

după examinarea cererii să emită fie o decizie de admitere în principiu a cererii și
desemnează un adminsitrator al procedurii, fie o decizie prin care constată că situaţia
financiară a debitorului este iremediabil compromisă şi, numai după obţinerea acordului
debitorului, sesizează instanţa pentru deschiderea procedurii judiciare de insolvenţă prin
lichidare de active, în cazul în care debitorul are bunuri şi/sau venituri urmăribile, fie în cazul
în care se constată că debitorul îndeplineşte condiţiile pentru aplicarea procedurii simplificate
de insolvenţă, sesizează instanţa competentă în vederea constatării îndeplinirii condiţiilor
pentru aplicarea procedurii simplificate de insolvenţă.

În termen de 7 zile de la data comunicării deciziei de admitere în principiu sau, după

caz, de respingere, creditorii ori, după caz, debitorul o pot/poate ataca, cu contestaţie, la
instanţa competentă, contestație care suspendă executarea deciziei comisiei de insolvență.
Sentinţa nu este executorie şi poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare la
instanța superioadă.

În termen de 60 de zile de la publicarea notificării creditorilor cu privire la

deschiderea procedurii și indicarea creanțelor acestora, în Buletinul procedurilor de
insolvenţă, administratorul procedurii elaborează tabelul preliminar de creanţe în care sunt
înscrise după analiza administratorului procedurii, toate creanțele creditorilor care îndeplinesc
condițiile prevăzute de lege. În termen de 7 zile de la data comunicării tabelului de creanţe,
acesta poate fi atacat cu contestaţie de către creditori sau de către debitor. Sentinţa poate fi
atacată cu apel, la tribunal, în termen de 7 zile de la comunicare la instanța superioară. În
termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, administratorul procedurii elaborează
tabelul definitiv de creanţe, pe care îl notifică creditorilor şi debitorului şi îl depune la
comisia de insolvenţă.

În termen de 30 de zile de la notificarea creditorilor privind tabelul definitiv al

creanțelor, debitorul, împreună cu administratorul procedurii, elaborează un plan de
rambursare a datoriilor.

Durata de executare a planului este de maximum 5 ani de la data rămânerii definitive

a deciziei de deschidere a procedurii de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor.
Debitorul şi creditorii săi pot prevedea în plan şi posibilitatea prelungirii executării cu cel
mult 12 luni, în condiţiile stabilite în plan.

În cazul în care planul de rambursare a fost executat, comisia de insolvenţă, sesizată

de administratorul procedurii cu raportul final, necontestat sau rămas definitiv, după caz,
constată îndeplinirea măsurilor şi plata obligaţiilor potrivit clauzelor planului şi dispune
închiderea procedurii de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor, prin decizie.

Dacă, din motive neimputabile debitorului, planul nu mai poate fi dus la îndeplinire,
debitorul şi/sau administratorul procedurii pot/poate adresa comisiei de insolvenţă o cerere de
închidere a procedurii insolvenţei pe bază de plan de rambursare şi de deschidere a procedurii
judiciare de insolvenţă prin lichidare de active. De asemenea, creditorii pot cere deschiderea
procedurii judiciare de insolvenţă prin lichidare de active dacă, din motive neimputabile
debitorului, nu au fost efectuate plăţile prevăzute în planul de rambursare cel puţin 6 luni de
la scadenţă.

2. Procedura judiciară de insolvență prin lichidarea activelor debitorului.

Procedura de lichidare se deschide, de către instanţa judecătorească competentă, în

următoarele situaţii:

a) la cererea debitorului aflat în insolvenţă:

1. dacă situaţia sa financiară este iremediabil compromisă;

2. dacă cererea sa de deschidere a procedurii de insolvenţă pe bază de plan de

rambursare a datoriilor a fost respinsă de comisia de insolvenţă, cu propunerea de deschidere
a procedurii judiciare de insolvenţă prin lichidare de active;

3. dacă niciun plan de rambursare nu a fost aprobat sau, după caz, confirmat de
instanţa judecătorească;
 4. dacă planul de rambursare nu poate fi adus la îndeplinire din motive ce nu îi sunt
imputabile;

b) la cererea oricăruia dintre creditori, dacă planul de rambursare nu poate fi adus la

îndeplinire din motive neimputabile debitorului;

c) la cererea tuturor creditorilor, dacă planul nu a fost adus la îndeplinire din motive
imputabile debitorului.

După verificarea cererii și actelor depuse de debitor, în cazul în care se constată

îndeplinirea condițiilor legale, instanța competentă pronunţă o sentinţă de deschidere
a procedurii de insolvenţă prin lichidare de active şi desemnează un lichidator, din persoanele
înscrise pe Lista administratorilor procedurii şi lichidatorilor pentru procedura insolvenţei
persoanelor fizice, stabilindu-i şi onorariul. Împotriva sentinţei se poate formula apel, în
termen de 7 zile de la comunicare.

În urma deschiderii procedurii, lichidatorul notifică creditorii pentru a transmite, în

termen de 30 de zile de la primirea notificării, o informare cu privire la cuantumul creanţei,
valoarea de piaţă a bunului grevat de cauze de preferinţă, dacă este cazul, şi, dacă creditorul
dispune de o evaluare a bunului. În termen de 15 zile de la primirea informării lichidatorul
întocmeşte tabelul preliminar de creanţe.

Debitorul şi creditorii pot formula contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la

creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute în tabel, în termen de 7 zile de la
comunicare, la instanța competentă. Sentinţa poate fi atacată cu apel, la tribunal, în termen
de 7 zile de la comunicare la instanța superioară.

În termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, lichidatorul întocmeşte

tabelul definitiv de creanţe, pe care îl notifică creditorilor şi debitorului și procedează la
inventarul bunurilor din averea debitorului.

În vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, lichidatorul procedurii valorifică toate

bunurile urmăribile ale debitorului. În acest sens, se consideră bunuri neurmăribile ale
debitorului, acele bunuri din averea debitorului care nu pot fi supuse valorificării în
procedurile prevăzute de lege, întrucât sunt necesare asigurării unui nivel de trai rezonabil.

Sunt incluse în categoria bunurilor neurmăribile:

 - bunurile de uz personal sau casnic, inclusiv mobilierul, necesare debitorului şi
familiei sale pentru un trai rezonabil, dar fără ca valoarea fiecăruia să depăşească 5.000 de
lei;

- obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, dar fără ca valoarea fiecăruia
să depăşească 2.000 de lei;

- un vehicul, dacă acesta este în mod indispensabil necesar debitorului şi familiei sale
inclusiv pentru deplasarea de la/către locul de muncă şi care valorează cel mult 5.000 de euro,
iar costul dobândirii sale nu face obiectul unei creanţe împotriva averii debitorului;

- obiectele necesare, în mod rezonabil, debitorului ce suferă de un handicap sau

persoanelor din întreţinerea sa aflate în această situaţie şi obiectele destinate îngrijirii
bolnavilor;

- alimentele necesare debitorului şi persoanelor aflate în întreţinerea sa pe durata

desfăşurării procedurii;

- bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului, în

condiţiile art. 728 alin. (1) din Codul de procedură civilă;

- inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi

seminţele pentru cultura pământului, dacă debitorul se ocupă cu agricultura, în măsura
necesară continuării lucrărilor în agricultură, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri
există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei;

- scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea.

După ce bunurile urmăribile din averea debitorului au fost valorificate şi sumele

obţinute au fost distribuite creditorilor, lichidatorul întocmeşte un raport final, în termen de
maximum 30 de zile de la finalizarea lichidării, care este comunicat debitorului şi
creditorilor. Lichidatorul anexează o prezentare a situaţiei veniturilor debitorului. Acesta
poate fi contestat de creditori în termen de 7 zile de la comunicare.

Instanţa, la cererea lichidatorului, formulată în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive a raportului final, pronunţă, prin sentinţă, închiderea procedurii judiciare
de insolvenţă prin lichidare de active, în baza raportului final necontestat sau modificat, după
caz, ca urmare a soluţionării contestaţiilor. Sentinţa se comunică debitorului şi creditorilor şi
poate fi atacată cu apel, la tribunal, în 7 zile de la comunicare.
 3. Procedura simplificată de insolvență.

Procedura este aplicabilă debitorului care întruneşte condiţiile prevăzute de lege și,
suplimentare, îndeplineşte, cumulativ, cerinţele următoare:

- cuantumul total al obligaţiilor sale este de cel mult 10 salarii minime pe economie;

- nu are bunuri sau venituri urmăribile;

- are peste vârsta standard de pensionare sau şi-a pierdut total sau cel puţin jumătate
din capacitatea de muncă.

Cererea poate fi depusă de debitor la comisia de insolvență care, analizând cererea

debitorului şi actele depuse în susţinerea acesteia, dacă apreciază că debitorul întruneşte
condiţiile prevăzute de lege sesizează instanţa competentă în vederea constatării îndeplinirii
condiţiilor pentru aplicarea procedurii simplificate de insolvenţă. Instanța constată, prin
sentinţă, îndeplinirea de către debitor a condiţiilor pentru aplicarea procedurii simplificate de
insolvenţă sau, după caz, respinge cererea comisiei de insolvenţă. Sentinţa se comunică
debitorului, creditorilor şi comisiei de insolvenţă şi poate fi atacată cu apel, la tribunal, în
termen de 7 zile de la comunicare.

În termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, comisia de insolvenţă

notifică debitorul cu privire la admiterea cererii sale de aplicare a procedurii simplificate de
insolvenţă şi îi pune în vedere că pe durata a 3 ani de la notificare are următoarele obligaţii:

- să plătească creanţele curente, pe măsură ce devin scadente;

- să nu contracteze noi împrumuturi;

- să furnizeze, anual, comisiei de insolvenţă o informare cu privire la situaţia sa

patrimonială;

- să informeze, de îndată, comisia de insolvenţă cu privire la obţinerea oricăror

venituri suplimentare de peste ½ din salariul minim pe economie faţă de nivelul declarat prin
cererea de aplicare a procedurii simplificate de insolvenţă;

- să informeze comisia de insolvenţă cu privire la dobândirea cu orice titlu, inclusiv

moşteniri sau donaţii, de bunuri şi servicii a căror valoare depăşeşte salariul minim pe
economie.
 La expirarea unui termen de 3 ani, comisia de insolvenţă emite o decizie de încetare
a aplicării procedurii simplificate de insolvenţă prin care constată îndeplinirea de către
debitor a obligaţiilor care i-au revenit pe parcursul procedurii şi a condiţiilor pentru eliberarea
de datorii reziduale. Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de prezentul
capitol, comisia de insolvenţă, din oficiu sau la cererea unuia sau mai multor creditori, emite
o decizie prin care constată încetarea aplicării procedurii simplificate de insolvenţă. Decizia
comisiei se comunică debitorului şi creditorilor şi poate fi contestată la instanţa competentă în
termen de 7 zile de la comunicare.