Curs Drept Civil

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
PROF.UNIV.DR. SEVASTIAN CERCEL

LECT.UNIV.DR. MĂDĂLIN-SAVU TICU
LECT.UNIV.DR. IRINA OLIVIA CĂLINESCU
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Note de curs pentru IFR
Editura Universitaria Craiova

2016
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire
alta decât în scopuri personale pentru studiu este interzisă de lege sub
sancţiune penală.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CERCEL, SEVASTIAN
Drept civil. Partea generală: Curs pentru IFR / Sevastian Cercel, Mădălin-Savu Ticu,
Irina Olivia Călinescu – Craiova: Universitaria, 2016.
I. Ticu, Mădălin-Savu
II. Călinescu, Irina Olivia
2
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept civil. Partea generală

Codul cursului: D16DRFRL104
An, semestru: An I, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Cercel Sevastian
Birou: Calea Bucuresti nr 107 D, C.D. Craiova, Dolj, Facultatea de Drept, Universitatea din Craiova
E-mail: sevastian_cercel@drept.ucv.ro
Consultaţii: Marţi 14-16
Introducere
Cursul de „Drept civil. Partea generală” se predă în semestrul I, anul I, la Specializarea Drept,
și are ca scop însușirea de către studenţi a fundamentelor juridice ale dreptului civil așa cum
sunt structurate și reglementate acestea în noul Cod civil. Totodată, cursul își propune să
evidențieze particularitățile părții generale a dreptului civil, în raport cu celelalte sub-diviziuni
ale dreptului civil, aparent asemănătoare și să sublinieze rolul și importanța fundamentelor
dreptului civil.
Obiective
1. Însuşirea conceptului complex al dreptului civil.

2. Deschiderea către toate celelalte ramuri şi discipline juridice face ca, încă de la început,
TI
studentul să aibă, în linii mari, imaginea a ceea ce urmează să-şi însuşească în cei patru ani de
studiu.
Rezultate așteptate
Studenții vor reuși să înţeleagă rolul fundamental al dreptului civil în ansamblul normelor
juridice de drept privat.
Studenții vor reuși să înţeleagă importanța raporturilor de egalitate juridică instituite între
subiecții de drept civil, persoane fizice și persoane juridice.
Studenții vor reuși
Structura să dobândească cunoştinţele necesare pentru exercitarea unei profesii
cursului
juridice.
Studenții vor dobândi capacitate de de analiză juridică, îndreptată spre partea practică a
dreptului civil, pe baza instituțiilor fundamentale pe care le vor studia la această disciplină.
3
Structura cursului
Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţele necesare înţelegerii

noţiunilor specifice părții generale a dreptului civil. Cursul se desfăşoară prin tratarea
noţiunilor care stau la baza dreptului civil şi prin argumentarea acestor concepte de ordin
juridic în baza unei documentări susţinute de actualizarea permanentă a bibliografiei.
Modulul Tema
1 Dreptul civil în sistemul dreptului. Dreptul obiectiv civil. Izvoare, aplicarea și

interpretarea legii. Dreptul subiectiv civil. Noțiune și structură. Clasificare.
2 Izvoarele drepturilor subiective civile. Actul juridic civil şi faptul juridic civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile. Voinţa de a încheia acte juridice
civile: formarea şi principiile voinţei juridice. Definiţia şi condiţiile de
valabilitate ale consimţământului.
3 Viciile de consimţământ. Cauza actului juridic civil. Obiectul actului juridic

civil.
4 Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil. Efectele actului
juridic civil. Determinarea efectelor actului juridic civil.
5 Principiul obligativităţii actului juridic civil. Principiul irevocabilităţii actului

juridic civil. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
6 Nulitatea actului juridic civil. Proba drepturilor subiective civile. Noţiune,

obiect, sarcina probei. Noțiuni privind mijloacele de probă.
7 Protecţia juridică a drepturilor subiective civile şi prescripţia extinctivă. Noțiune.

Delimitări. Efecte. Cursul prescripției extinctive.
Bibliografie selectivă:
1. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005;
2. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
3. Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea generalǎ, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
4. Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Colectiv de autori (Baias,
Chelaru, Constantinovici, Macovei), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012 ;
5. Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a 2-a,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013;
6. Dogaru I., Popa N., Dănişor D.C., Cercel S., Bazele dreptului civil, vol. I, Teoria
generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
7. Dogaru I., Cercel S., Drept civil. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. Popa V. V., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2006;
9. Rosetti-Bălănescu, I., Sachelarie O., Nedelcu, N.G., Principiile dreptului civil,
Bucureşti, 1946.
4
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea acestor noțiuni va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii (grile, spețe, comentarii de
jurisprudență etc.). Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea
temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea
cunoştinţelor dobândite.
Competențe obținute
• Cunoaşterea conţinutului instituţiilor generale ale dreptului civil;
• Interpretarea normelor dreptului civil;
• Explicarea relaţiei dintre dreptul civil si alte ramuri de drept;
• Dezvoltarea abilităţii de a înţelege şi analiza pertinent cele mai importante instituții ale
dreptului civil;
• Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor
metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare a noțiunilor dobândite;
• Folosirea unei gândiri logico-formle în analiza studiilor de caz.
Informații evaluare
Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul semestrului, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/testările
semestriale; evaluarea finală etc.
Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ.
Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%)
conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x 0,2) + (notă evaluare finală x 0,7) + 1p (pentru
îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ
Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare
la disciplina „Drept civil. Partea generală”. Conţinutul este structurat în module, în cadrul
fiecărui modul regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să se eşaloneze şi să
se faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se
recomandă următoarea succesiune:
1. Citirea cu atenţie a fiecărei unităţi de învățare şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.
5
II. Suport curs
Modulul I.
Dreptul civil în sistemul dreptului. Dreptul obiectiv civil. Izvoare, aplicarea
și interpretarea legii. Dreptul subiectiv civil. Noțiune și structură.
Clasificare.
Unitatea de învăţare:
1.Sensurile termenului drept
2.Diviziunile dreptului
3.Aplicarea legii civile
4.Interpretarea normelor de drept civil.
5.Definiţia, locul şi rolul dreptului civil
6.Principiile dreptului civil
7.Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil
8.Izvoarelor indirecte ale dreptului civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2012, pag.1-44;
Chelaru, Constantinovici, Macovei), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012, pag.1-18;
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pag.1-37;
4. Dogaru I., Cercel S., Drept civil. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007,
pag.1-107.
Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Înțelegeți sensurile termenului drept
Identificați diviziunile dreptului
Precizați ce presupune aplicarea legii civile
Interpretați normelor de drept civil
Definiţi dreptul civil
Prezentați principiile dreptului civil
Rețineți şi să prezentați izvoarelor dreptului civil
Identificați izvoarelor indirecte ale dreptului civil
6
1. Sensurile termenului drept. Termenul drept are trei accepţiuni: dreptul obiectiv (totalitatea
regulilor, a preceptelor, a legilor care cârmuiesc activitatea omului în societate şi care pot fi
impuse prin forţa publică la nevoie); dreptul subiectiv (prerogativele persoanei în societate,
facultăţile care îi permit să se manifeste într-un anumit sens, să facă sau să nu facă ceva);
dreptul în sens de ştiinţă (studiază „dreptul obiectiv şi drepturile subiective ce decurg din el”).
2. Diviziunile dreptului.
Diviziunea fundamentală a dreptului distinge între dreptul public – care ocroteste interesele
publice şi dreptul privat – care ocroteşte interesele private. Dreptul civil este o ramură a
dreptului privat.
3. Definiţia, locul şi rolul dreptului civil
3.1. Noţiune. Dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
3.2. Dreptul civil şi dreptul privat. Dreptul civil se identifică la origine cu ansamblul
dreptului privat, dar treptat domeniul său se restrânge prin desprinderea şi câştigarea
autonomiei de către alte ramuri de drept, fenomen ce continuă şi în prezent.
3.3. Dreptul civil - drept comun
Poziţia de drept comun se exprimă în ideea că atunci când o altă ramură de drept nu conţine
norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apelează la norma
corespunzătoare din dreptul civil, pe scurt, alte ramuri de drept „împrumută” norme de la
dreptul civil.
Dreptul civil „împrumută” nu doar normele sale juridice, cuprinse în Codul civil ori în alte legi,
dar şi, mai ales, principiile sale, prevăzute ori nu expres în legea civilă, pe scurt, oferă soluţiile
sale întotdeauna când în o altă ramură de drept resimte nevoia unui „împrumut”.
Dreptul civil ocupă un loc central în sistemul juridic. Dreptul civil tinde să fie „dreptul comun”
faţă de toate ramurile de drept, indiferent că aparţin dreptului privat ori dreptului public.
4. Principiile dreptului civil
Sunt principii fundamentale ale dreptului civil: principiul proprietăţii, principiul egalităţii în
faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective, principiul
garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
4.1. Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de normele dreptului civil.
Dreptul de proprietate ocupă astăzi o poziţie privilegiată în sistemul nostru juridic, fiind
principalul drept real al omului, iar principiul apărării proprietăţii exprimă orientarea generală a
legislaţiei civile. Normele dreptului civil reglementează conţinutul şi exerciţiul dreptului de
proprietate, formele, modurile de dobândire şi stingere, dar şi mijlocul specific de ocrotire al
acestuia (acţiunea în revendicare).
4.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile este o aplicaţie a principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 4 alin. 2 şi art. 16 din Constituţie.
Pentru persoana fizică, principiul este consacrat în dispoziţiile art. 30 Noul cod civil: „Rasa,
culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie
similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”. Pentru persoana juridică, principiul
trebuie înţeles în sensul că persoanele juridice aparţinătoare unei anumite categorii sunt supuse
în mod egal dispoziţiilor din legile civile consacrate reglementării acelei categorii de persoane.
4.3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective răspunde nevoii
armonizării intereselor particulare cu cele obşteşti şi este consacrat atât pentru persoanele fizice,
cât şi pentru cele persoanele juridice.
În acest sens, art.11 Noul cod civil prevede că „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, iar
7
art. 60 prevede că „Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Încălcarea acestui principiu
constituie abuz de drept sancţionat de legislaţia în vigoare.
4.4. Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat de
Constituţie dar şi de legea civilă. Noul cod civil dispune în art. 26 că „Drepturile şi libertăţile
civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice
sunt ocrotite şi garantate de lege”. Încălcarea dreptului subiectiv civil permite titularului său să
obţină restabilirea dreptului prin intermediul procesului civil.
4.5. Principiul ocrotirii bunei-credinţe este prevǎzut de art. 14 Noul cod civil, potrivit cǎruia
”Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute
obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară”.Conţinutul acestui principiu este dat de faptul că
buna-credinţă este întotdeauna prezumată şi ocrotită în raporturile juridice civile. Subiectele
de drept sunt întotdeauna presupuse a fi animate de intenţia sinceră de a se comporta cu
onestitate şi de a acţiona în conformitate cu legea. Prezumţia de bună-credinţă este relativă şi
poate fi răsturnată prin dovedirea relei-credinţe, care va atrage şi sancţionarea celui în cauză.
5. Delimitarea dreptului civil.
Criteriile delimitării ramurilor de drept sunt: a) obiectul de reglementare juridică (categorie
omogenă de relaţii sociale care sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice); b) metoda
de reglementare, constând în mijloacele folosite pentru a exercita o anumită influenţă asupra
diferitelor relaţii sociale (în dreptul civil metoda folosită este egalitatea juridică a părţilor); c)
caracterul normelor juridice (în dreptul civil sunt preponderente normele dispozitive,
permisive sau supletive); d) natura sancţiunilor care intervin pentru încălcarea normelor
(specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie); e) calitatea subiectelor (în dreptul civil, spre
deosebire de alte ramuri, este suficientă calitatea de persoană fizică sau persoană juridică, fără a
fi necesară calificarea subiectelor); f) principiile proprii unei ramuri de drept.
6. Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil
Noţiunea de „izvor al dreptului civil" poate primi două sensuri. Mai întâi, în sens material prin
izvor de drept civil se înţelege ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează
normele dreptului civil. Pe de altă parte, în sens formal expresia izvor de drept civil
desemnează formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil (actele normative).
În funcţie de organele de la care emană şi de natura lor deosebim următoarele categorii de acte
normative care pot constitui izvor de drept civil: Constituţia, legile, ordonanţele şi ordonanţele
de urgenţă ale Guvernului, hotărârile Guvernului, actele normative emise de autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale. Un loc important în cadrul izvoarelor dreptului civil îl
ocupă reglementările internaţionale. Principalul izvor al dreptului civil este Codul civil român
de la 1864.
7. Izvoarelor indirecte ale dreptului civil
7.1. Uzanţa (obiceiul juridic sau cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi
neîntreruptă (elementul material), pe care cei care o aplică o consideră obligatorie (elementul
pshiologic). Uzanţa se aplicǎ în cazurile neprevǎzute de lege, iar în cazurile reglementate prin
lege numai atunci când legea face trimitere expresǎ la uzanţǎ. De asemenea, uzanţa este izvor
de drept numai dacǎ nu contravine legii şi bunelor moravuri şi dacǎ partea interesatǎ face
dovada existenţei şi conţinutului uzanţei. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de entitǎţile
sau organizmele autorizate în domeniu se prezumǎ cǎ existǎ pânǎ la proba contrarǎ.
7.2. Morala nu constituie izvor de drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la
regulile de convieţuire socială, atunci ele sunt încorporate de actul normativ respectiv.
7.3. Precedentul judiciar şi doctrina nu sunt izvoare ale dreptului civil, ele prezintă însă
utilitate în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, precum şi
în perfecţionarea legislaţiei civile.
8. Aplicarea legii civile
8
Aplicarea legii poate fi privită sub următoarele aspecte: a) durata acţiunii sau intervalul de timp
în care legea se aplică (aplicarea legii în timp); b) spaţiul în care legea acţionează (aplicarea
legii în spaţiu); c) subiectul căruia i se adresează (aplicarea legii cu privire la persoane).
8.1. Aplicarea legii civile în timp
8.1.1. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare, delimitat de două momente
importante: momentul iniţial şi momentul final. Momentul iniţial sau momentul intrării în
vigoare a legii civile este stabilit de art. 78 din Constituţie: „Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei”.
Momentul final al legii este momentul în care încetează acţiunea legii, iar legea încetează să
mai producă efecte prin abrogare, ajungere la termen ori ca urmare a unei decizii a Curţii
Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea. În ceea ce priveşte desuetudinea
(neaplicarea îndelungată a unei legii) s-a arătat că nu constituie un mod de ieşire din vigoare a
legii, de vreme ce aplicarea legii poate fi reluată.
Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii: a) principiul neretroactivităţii
legii civile noi; b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.
8.1.2. Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor
anterioare. Nici o lege civilă nu poate deroga de la aceast principiu.
8.1.3. Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia legea
nouă se aplică, de îndată ce a intrat în vigoare, tuturor situaţiilor ivite după acest moment,
excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există excepţia ultraactivităţii
(supravieţuirii) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea legii vechi după intrarea în vigoare a
legii noi. Excepţia este justificată de necesitatea ca anumite situaţii să rămână guvernate de
legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă, şi, de
principiu, trebuie consacrată expres de legea nouă.
8.2. Aplicarea legii civile în spaţiu
Aplicarea legii civile în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi aspectul
internaţional.
8.2.1. Aspectul intern priveşte situaţia raporturilor juridice civile stabilite, pe teritoriul
României, între subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română şi se rezolvă astfel:
actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării,
iar reglementările care provin de la un organ de stat local se aplică pe teritoriul respectivei
unităţi administrativ-teritoriale.
Este posibil ca o lege care emană de la o autoritate centrală să se aplice numai în anumite
regiuni ale ţării, ori o reglementare a unei autorităţii locale să se aplice doar pe o parte a unităţii
administrativ-teritoriale respective. Este exclus ca, la nivel local, o reglementare a unui organ
de stat local să se aplice pe teritoriul altei unităţi administrativ-teritoriale.
8.2.2. Aspectul internaţional al aplicării legii civile în spaţiu răspunde la întrebarea dacă legea
civilă naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege străină poate fi aplicată în
limitele propriului teritoriu. Este vorba de raporturile juridice civile cu element de extraneitate,
aşa încât acest aspect se rezolvă de către normele conflictuale ale dreptului internaţional privat
care presupun „conflictul de legii” în spaţiu. Suntem în prezenţa raporturilor juridice cu element
de extraneitate în situaţii precum: o parte a unui contract este un cetăţean străin ori bunul cu
privire la care se contractează se află în străinătate; bunurile lăsate moştenire se află în
străinătate; un contract între cetăţeni români se încheie în străinătate, etc.
Noul cod civil cuprinde regulile de drept internaţional privat în Cartea a VII –a, intitulatǎ
„Dispoziţii de drept internaţional privat”.
8.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele civile pot fi împărţite în
trei categorii: a) norme cu vocaţie generală de aplicare, adică cele ce se aplică atât persoanelor
9
fizice, cât şi persoanelor juridice (ex. Codul civil); b) norme cu vocaţia aplicării numai la
persoanele fizice (ex. Ordonanţa 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice); c) legile civile cu vocaţia aplicării numai la
persoanele juridice (ex. Ordonanţa 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii).
9. Interpretarea normelor de drept civil
9.1. Noţiune. Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea de stabilire a
conţinutului şi sensului normelor civile. Scopul interpretării legii civile este reprezentat de
încadrarea corectă a diferitelor situaţii din practică în ipoteza normei de drept civil.
9.2. Clasificare
a) În funcţie de forţa (puterea) sa – obligatorie sau neobligatorie – se distinge interpretarea
oficială şi interpretarea neoficială. Este oficială acea interpretare care este realizată, în
exercitarea atribuţilor legale, de către un organ de stat aparţinând puterii legislative, executive
ori judecătoreşti. Dacă interpretarea provine chiar de la organul de stat care a edictat norma şi
se concretizează în norme interpretative se numeşte interpretare oficială autentică şi are
caracter general obligatoriu, ca însuşi actul normativ interpretat.
Pe de altă parte, interpretarea oficială jurisdicţională este aceea care provine de la un organ de
jurisdicţie (o instanţă de judecată sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale). Interpretarea
realizată de instanţele judecătoreşti este denumită interpretare judiciară. Obligativitatea acestei
interpretări este numai la speţă, adică în cazul soluţionat prin hotărârea judecătorească
definitivă, intrată în puterea lucrului judecat.
În fine, interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii civile de către doctrină, de
către avocat în pledoariile sale în faţa instanţei şi, în general, de persoane care nu reprezintă
puterea de stat. O asemenea interpretare nu are forţă juridică obligatorie, dar ea poate fi
însuşită de o autoritate dacă convinge prin forţa argumentelor şi rigoarea demonstraţiei.
b) În funcţie rezultatul la care se ajunge prin interpretarea se deosebesc: interpretarea poate fi
literară (declarativă), interpretare extensivă şi interpretare restrictivă. Este literală (declarativă,
strictă) se întâlneşte atunci când între formularea textului legal şi cazurile practice ce se
încadrează în ipoteza sa există deplină concordanţă, astfel încât, ea nici nu extinde, nici nu
restrânge aplicaţia textului de lege. Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului
legal şi cazurile din practică la care acesta se aplică nu există concordanţă, în sensul că
formularea textului este mai restrânsă decât intenţia reală a legiuitorului. Interpretarea este
restrictivă când între formularea textului legal şi cazurile de aplicare practică nu există
concordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de situaţiile ce se pot încadra în text.
c) În funcţie de metoda de interpretarea folosită există: interpretare gramaticală, interpretare
logică, interpretare sistematică, interpretare istorico-teleologică.
Interpretarea gramaticală se realizează prin folosirea metodei gramaticale pentru stabilirea
sensului normei civile cu ajutorul regulile gramaticii. Interpretarea sistematică constă în
raportarea normei interpretate la alte norme juridice, din acelaşi act normativ ori din alte acte
normative, aşa încât stabilirea înţelesului normei civile se realizează prin fixarea locului ei în
sistemul de drept, în sistemul dreptului civil, în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului
civil. Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale prin
luarea în considerare a finalităţii urmărite de legiuitor atunci când a edictat actul normativ în
care este inserată dispoziţia supusă interpretării. Interpretarea logică presupune lămurirea
înţelesului normelor juridice prin folosirea legilor logicii formale generale şi a sistemului de
argumentare pe care se sprijină. Ea se bazează pe raţionamentele inductive şi raţionamentele
deductive (silogismele). În jurisprudenţă şi doctrină mai des folosite sunt următoarele trei
reguli: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să
distingă; legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării
aplicării ei.
Pe de altă parte, dintre argumentele de interpretare logică mai des folosite sunt: argumentul per
a contrario; argumentul a fortiori; argumentul reducerii la absurd; argumentul de analogiei.
10
Concluzii:
Cele trei accepţiuni ale termenului drept sunt: dreptul obiectiv ; dreptul subiectiv; dreptul în
sens de ştiinţă. Diviziunea fundamentală a dreptului împarte dreptul în drept public și drept
privat, dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat. Dreptul civil este acea ramură care
reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt următoarele: principiul proprietăţii, principiul
egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective,
principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Noţiunea de „izvor al dreptului civil" are două accepțiuni: izvor în sens material și izvor în sens
formal.
Izvoarele indirect ale dreptului civil sunt date de: uzanțe, morală, precedent judiciar și doctrină.
Cu privire la aplicarea legii civile în timp este de reținut că există două momente distincte:
momentul inițial și momentul final.
Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii: a) principiul neretroactivităţii
legii civile noi; b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Aplicarea legii civile în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi aspectul
internaţional.
Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi
sensului normelor civile. Scopul interpretării legii civile este reprezentat de încadrarea corectă a
diferitelor situaţii din practică în ipoteza normei de drept civil.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi poziţia de drept comun a dreptului civil în raport cu celelate ramuri de drept.
2. Prezentaţi principiul ocrotirii bunei-credinţe.
3. Prezentaţi aplicarea legii civile în timp.
4. Prezentaţi obiceiul, ca izvor indirect de drept civil.
GRILE
1. Constituie principii de drept civil:
a) principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile;
b) principiul umanismului;
c) principiul legalităţii.
2. Constituie criterii care ajută în procesul delimitării ramurilor de drept următoarele:

a) metoda de reglementare;
b) natura sancţiunilor;
c) caracterul normelor juridice.
3. Nu este principiu de drept civil:

a) principiul proprietăţii;
b) principiul ocrotirii bunei-credinţe;
c) principiul legalităţii.
4. Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat de urmǎtorul act
normativ in vigoare:
a) Noul cod civil;
11
b) Codul de procedură civilă;
c) Decretul nr. 31/1954.
5. Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective:

a) răspunde nevoii armonizării intereselor particulare cu cele obşteşti;
b) este consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele persoanele juridice;
c) este consacrat de Decretul nr.31/1954.
6. În sens material, prin izvor de drept civil, se înţelege:

a) ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează normele dreptului civil;
b) formele specifice de exprimare a normelor dreptului civil;
c) actul juridic civil.
7. Sunt izvoare de drept civil:

a) Constituţia României;
b) doctrina;
c) jurisprudenţa.
8. Momentul intrării în vigoare a legii civile este reprezentat de:

a) momentul publicării în Monitorul Oficial al României;
b) la trecerea a 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei;
c) la trecerea a 5 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei;
9. Legea civilă încetează să mai producă efecte prin:

a) abrogare, ajungere la termen;
b) Decizia Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţionalitatea;
c) cădere în desuetudine.
10. Interpretarea oficială:

a) este acea interpretare care este realizată, în exercitarea atribuţiilor legale de către un organ de
stat aparţinând puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) poate fi de două feluri: interpretare oficială autentică şi interpretare oficială jurisdicţională;
c) are caracter general obligatoriu.
Răspunsuri corecte:
1. a), c); 2. a), b), c); 3. c); 4. a); 5. a), b), c); 6. a); 7. a); 8. b); 9. a), b); 10. a), b).
12
Modulul II.
Izvoarele drepturilor subiective civile. Actul juridic civil şi faptul juridic
civil. Capacitatea de a încheia acte juridice civile. Voinţa de a încheia acte
juridice civile: formarea şi principiile voinţei juridice. Definiţia şi condiţiile
de valabilitate ale consimţământului.
1. Definiţie
2. Elementele dreptului subiectiv
3. Dreptul subiectiv civil şi raportul juridic civil.
4. Clasificarea drepturilor subiective civile
5. Noțiunea de izvor al drepturilor subiective civile
6. Clasificarea izvoarelor drepturilor subiective civile
7. Noţiunea actului juridic civil
8. Accepţiuni
9. Structura actului juridic civil
10. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil
11. Clasificarea actelor juridice civile
12. Noţiunea şi reglementarea capacității de a încheia acte juridice civile.
13. Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile
14. Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
15. Capacitatea de a încheia acte juridice civile şi discernământul
16. Formarea voinței juridice
17. Principiile voinței juridice
18. Definiţia consimțământului
19. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
Bucureşti, 2012, pag. 51-141;
Chelaru, Constantinovici, Macovei), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012, pag.1215-
1285;
pag. 44-116.
13

Identificați izvoarele drepturilor subiective civile.
Delimitați și definiți actul juridic civil şi faptul juridic civil.
Înțelegeți capacitatea de a încheia acte juridice civile.
Definiți delimitați voinţa de a încheia acte juridice civile, modul ei de formare şi
principiile voinţei juridice.
Rețineți definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.
1. Definiţie. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea civilă

subiectului activ – persoană fizică sau juridică – în virtuatea căreia aceasta poate, în limitele
dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o anumită conduită
corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară, la
nevoie, concursul forţei coercitive statale.
2. Elementele dreptului subiectiv
2.1. Titularii drepturilor subiective civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
2.2. Obiectul dreptului subiectiv civil. Prerogativele dreptului subiectiv civil (conţinutul)
privesc acţiunile (conduita) persoanei, titular la dreptului subiectiv civil.
2.2.1. Noţiunea de bun. Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură, având o existenţă
materială. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta: 1. să fie util
omului; 2. să aibă o valoare economică; 3.să fie susceptibil de apropriere, sub forma unor
drepturi care intră în compunerea unui patrimoniu aparţinând unei persoane fizice ori juridice.
2.2.2. Clasificarea bunurilor.
a) În funcţie de natura bunurilor, dar şi în raport de calificarea dată de legea civilă se disting: a.
bunurile imobile (nemişcătoare) – cele care au o aşezare fixă şi b. bunurile mobile (mişcătoare)
– cele care nu au o aşezare fixă în spaţiu. La rândul lor, bunurile imobile se clasifică în: imobile
prin natura lor, imobile prin destinaţie şi imobile prin determinarea legii. De asemenea,
bunurile mobile se clasifică în mobile prin natura lor, mobile prin determinarea legii, mobile
prin anticipaţie.
b) În funcţie de criteriul regimul circulaţiei juridice, bunurile se împart în: bunuri aflate în
circuitul civil (bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice) şi bunuri scoase
din circuitul juridic civil (bunurile care nu pot forma obiectul unor acte juridice civile).
c) După modul în care bunurile sunt determinate, se disting: bunurile individual determinate,
(care se individualizează prin însuşiri proprii) şi bunuri determinate generic (care se
individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte).
d) În raport de posibilitatea sau imposibilitatea înlocuirii lor în executarea unei obligaţii civile,
bunurile se împart în: bunuri fungibile (care se pot înlocui unele cu altele cu prilejul executării
unei obligaţii, fără să afecteze valabilitatea plăţii) şi bunuri nefungibile (care nu pot fi înlocuite
cu prilejul executării unei obligaţii civile, aşa încât debitorul nu poate fi liberat decât prin
predarea bunului datorat).
e) În raport de faptul dacă folosirea lor implică sau nu înstrăinarea sau consumarea lor, se
disting: bunuri consumptibile (care nu pot fi folosite fără ca prima lui întrebuinţare să nu
implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui) şi bunuri neconsumptibile (care pot fi
folosite repetat, fără ca, prin aceasta să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor).
14
f) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în: frugifere (pot produce
fructe periodic, fără consumarea substanţei sale) şi nefrugifere (nu are însuşirea de a da naştere,
periodic, la produse fără consumarea substanţei sale).
g) În raport de împrejurarea dacă ele pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia economică
bunurile sunt: divizibile (prin împărţire, nu-şi schimbă destinaţia) şi indivizibile (dacă ar fi
împărţite, şi-ar schimba destinaţia afectaţiunea).
h) În raport de corelaţia (legătura) dintre ele, se disting: bunurile principale (care pot fi
folosite, potrivit destinaţiei lor, în mod independent) şi bunurile accesorii (care sunt afectate
întrebuinţării altor bunuri).
3. Dreptul subiectiv civil şi raportul juridic civil. Dreptul subiectiv alcătuieşte, uneori,
împreună cu obligaţia ce-i corespunde conţinutul unui raport juridic.
Raportul juridic civil este definit ca „o relaţia socială – patrimonială ori nepatrimonială –
reglementată de o normă juridică”. În structura raportului juridic se întâlnesc trei elemente:
părţile sau subiectele raportului (persoanele titulare de drepturi şi obligaţii civile); conţinutul
(totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le au părţile); obiectul (acţiunile
ori inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care sunt ţinute să le respecte, conduita pe
care o pot avea sau trebuie să o aibă părţile raportului juridic civil).
4. Clasificarea drepturilor subiective civile
4.1. Drepturile subiective civile absolute şi relative. Dreptul subiectiv civil absolut este acel
drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la alte
persoane pentru a şi-l realiza. Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale şi
drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde unui
(unor) persoane deteminate o anumită conduită, iar realizarea dreptului vizează direct
comportamentul acelei persoane. Sunt relative drepturile de creanţă.
4.2. Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale. Definite ca drepturi
subiective care are o valoare apreciabilă în bani, drepturile patrimoniale intră în categoria de
bunuri; termenul, care desemnează orice valoare economică susceptibilă de a fi utilă unei
persoane, regrupează două categorii foarte diferite: bunurile corporale, adică lucrurile tangibile
considerate ca atare (un imobil, un autoturism, o vioară), la care se adaugă bunurile
incorporale, adică drepturile patrimoniale a căror existenţă nu este matarială, ci numai juridică.
Drepturile patrimoniale se clasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real – jus in
re – este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun fără concursul altei persoane (precum, dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale). Dreptul de creanţă – jus ad personam – este acel drept patrimonial în
temeiul căruia titularul său poate pretinde unei alte persoane (debitor, subiect pasiv)să dea, să
facă sau să nu facă ceva.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este acela care nu are o valoare evaluabilă în bani. Este
dreptul care neavând o valoare patrimonială nu intră în patrimoniu (extrapatrimonial). Există
trei categorii de astfel de drepturi: a) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei
(dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie etc.); b) drepturi care
privesc identificarea persoanei fizice (dreptul la nume; dreptul la pseudonim; dreptul la
domiciliu, dreptul la stare civilă etc.); c) drepturile decurgând din creaţia intelectuală (dreptul la
paternitatea operei sau invenţiei etc.).
4.3. Drepturi subiective civile principale şi accesorii. Este principal acel drept subiectiv civil
care are o existenţă de sine stătătoare. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a cărui soartă
juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, care are, în temeiul legii ori potrivit
voinţei părţilor, rol de drept principal (accesorium sequitur principale).
4.4. Drepturile subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de
modalităţi. Este pur şi simplu dreptul subiectiv civil care conferă mazimă certitudine titularului
său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare, aşa încât poate
fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.
15
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil care nu oferă deplină siguranţă titularului
său, în sensul că existenţa sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Este afectat de modalităţi dreptul subiectiv civil care este însoţit de o condiţie, un termen sau o
sarcină.
5. Noţiune. Prin izvor al dreptului subiectiv civil se va înţelege acea împrejurare de care legea
civilă leagă naşterea unui astfel de drept.
6. Clasificare.
6.1. După legătura lor cu voinţa omului izvoarele drepturilor subiective civile se împart în
acţiuni omeneşti şi fapte naturale.
Acţiunile omeneşti sunt faptele omului, comisive ori omisive, săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice, de care legea civilă leagă naşterea unor efecte civile.
După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea dreptului de existenţa intenţiei producerii
acestui efect, putem avea acţiuni omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice,
care se numesc şi acte juridice civile, pe de o parte, şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, care se numesc fapte
juridice, pe de altă parte.
La rândul lor, faptele naturale sau evenimentele juridice sunt împrejurări care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice civile
concrete. Sunt asemenea evenimente juridice naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia, trecerea
timpului etc.
6.2. După sfera lor izvoarele drepturilor subiective civile se împart în fapte juridice lato sensu
şi fapte juridice stricto sensu. Astfel, în sens larg prin fapt juridic se desemnează acţiunile
omeneşti, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, şi evenimentele sau faptele
naturale. În sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii, şi faptele naturale.
Altfel zis, faptul juridic stricto sensu cuprinde faptele juridice şi evenimentele.
7. În doctrină se arată în prezent că izvoarele obligaţiilor civile (şi drepturilor subiective civile)
pot fi reduse la două categorii principale: a) actul juridic civil; b) faptele juridice, în sensul
restrâns al acestei noţiuni. Prin act juridic civil se înţelege acea manifestare de voinţă animată
de intenţia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii
civile decât dacă o asemenea intenţie a existat. Faptele juridice stricto sensu sunt acele fapte
licite sau ilicite, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc însă în
virtutea legii, independent de voinţa autorului. Sunt cuprinse în această categorie: a) gestiunea
intereselor altuia; b) plata lucrului nedatorat; c) îmbogăţirea fără justă cauză; d) fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
8. Noţiune. Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a naşte modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
9. Accepţiuni. Termenul „actul juridic civil” are două accepţiuni (sensuri).
În sens de negotium juris, actul juridic civil desemnează manifestarea de voinţă intervenită în
scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică încheiată.
Pe de altă parte, actul juridic civil în sens de instrumentum probationis desemnează înscrisul
constatator al manifestării de voinţă (al operaţiei juridice). Este sensul care rezultă din analiza
înscrisurilor ca mijloc de probă.
10. Structura actului juridic civil.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1.capacitatea de a contracta; 2.
consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi
moralǎ.
Prin condiţiile actului juridic civil se înţelege elementele din care acesta este alcătuit,
componentele care, fie trebuie, fie pot să intre în structura acestui act.
11. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil.
11.1. În funcţie de aspectele la care ele se referă, se disting condiţii de fond şi condiţii de
formă.
16
Condiţiile de fond sunt condiţiile care se referă la conţinutul actului şi sunt, de regulă, cele
prevăzute în art. 1179 NCC (capacitate de a contracta, consimţământ, obiect, cauză).
La rândul lor, condiţiile de formă pot să privească:
a) manifestarea de voinţă atunci când aceasta este cerută ad validitatem;
b) concretizarea manifestării de voinţă în instrumente de probă;
c) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
11.2. În funcţie de obligativitatea îndeplinirii lor există condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care, în mod obligatoriu, trebuie îndeplinite, iar în lipsa
lor, actul juridic civil nu este valabil.
Condiţiile neesenţiale sunt condiţiile care pot lipsi din actul juridic civil, dar care pot fi şi
inserate în acel act. Se arată că intră în această categorie modalităţile actului juridic civil
folosite în cazurile în care prezenţa lor nu este obligatorie.
11.3. După sancţiunea nerespectării lor (după consecinţele pe care acestea le produc) se
distinge între condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate. Se consideră că de validitate sunt
condiţiile fără a căror îndeplinire actul juridic civil nu se consideră încheiat valabil;
nerespectarea lor se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil.
La rândul lor, aceste condiţii pot fi: 1. legale, când sunt impuse de lege (când rezultă din lege);
2. voluntare, când sunt stabilite prin voinţa părţilor. De asemenea, pot fi de fond ori de formă.
Condiţiile de eficacitate sunt condiţiile care nu privesc formarea valabilă a actului juridic, a
căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci privesc doar eficacitatea acestui
act.
12. Clasificarea actelor juridice civile
12.1. În funcţie de criteriul numărului părţilor, actele juridice se clasifică în actele juridice
unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic civil unilateral este rezultatul unei singure voinţe, precum: testamentul, oferta,
acceptarea succesiunii, etc.
Actul juridic civil bilateral este acel act care este rezultatul unui acord de voinţă a două părţi,
precum: contractul, considerat specia cea mai importantă a actului juridic civil.
În fine, actul juridic civil multilateral este rezultatul manifestării de voinţă (acordului) a trei sau
mai multe părţi (contractul de societate).
12.2. În funcţie de scopul urmărit cu prilejul încheierii lor, actele juridice se clasifică în acte
juridice civile cu titlu oneros şi actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic civil cu titlu oneros este actul în care, în schimbul unui folos patrimonial procurat,
se urmăreşte, obţinerea unui alt folos patrimonial, precum: contractul de vânzare-cumpărare,
contactul de antrepriză, etc.
Actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări
obţinerea altui folos patrimonial în schimb, precum: donaţia, comodatul, etc.
La rândul lor, actele cu titlu oneros se subdivid în două categorii: comutative şi aleatorii. Actul
comutativ este actul cu titlu oneros în care părţile cunosc ori pot cunoaşte de la început – din
momentul încheierii actului – existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin, precum contractul
de vânzare-cumpărare. Actul aleatoriu este actul cu titlu oneros în care părţile au în vedere
posibilitatea unui câştig ori riscul unei pierderi, de care fac să depindă existenţa sau întinderea
obligaţiilor, precum: renta viageră, contractul de întreţinere etc.
Pe de altă parte, actele juridice cu titlu gratuit, după cum atrag sau nu diminuare patrimoniului
celui care se obligă, se subdivid în: liberalităţi (actele prin care cel ce execută prestaţia la care
s-a obligat îşi diminuează patrimoniul, aşa cum este donaţia) şi acte dezinteresate (cele care nu
implică diminuarea patrimoniului părţii care se obligă, cum sunt: împrumutul fără dobândă,
mandatul gratuit etc.).
12.3. În funcţie efectele produse acte juridice se clasifică în constitutive, translative şi
declarative.
17
Actul juridic civil constitutiv este actul care dă naştere unor drepturi subiective (şi obligaţii
civile) noi, inexistente anterior ca atare, precum: actul prin care se constituie o ipotecă ori un
dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Actul juridic civil translativ este actul prin care se strămută un drept de la un titular la altul
precum: contractul de vânzarea-cumpărarea, cesiunea de creanţă etc.
În fine, actul juridic civil declarativ este acela prin care se definitivează (consolidează) drepturi
preexistente, precum: partajul, tranzacţia, actul confirmativ.
12.4. În funcţie de criteriul importanţei (al gravităţii) lor în raport cu un bun sau un patrimoniu
actele juridice civile se clasifică în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Actul juridic de conservare are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil,
precum: întreruperea unei prescripţii prin intentarea unei acţiuni în justiţie, înscrierea unei
ipoteci sau a unui privilegiu, etc.
Actul juridic civil de administrare este actul prin care se înfăptuieşte punerea în valoare
(normala exploatare) a unui bun ori a unui patrimoniu. precum: actul prin care este închiriat un
bun în anumite condiţii, contractul de asigurare a unui bun, actul care priveşte efectuarea unor
reparaţii de întreţinere etc.
Actul juridic civil de dispoziţie are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea
cu sarcini reale a unui bun, precum: vânzarea-cumpărarea, donaţia, ipoteca, etc.
12.5. După modul de încheiere actele juridice civile sunt consensuale, solemne şi reale.
Actul consensual este acela pentru a cărui încheiere valabilă este suficientă manifestarea de
voinţă a părţilor.
Actul solemn este acela pentru a cărui încheiere valabilă se pretinde pe lângă manifestarea de
voinţă respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute expres de lege, precum: donaţia,
testamentul etc.
Actul real ia naştere valabil dacă manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea)
lucrului (care constituie obiectul actului), precum: împrumutul, depozitul, etc.
12.6. În funcţie de momentul în care actele juridice civile îşi produc efectele distingem acte
juridice între vii şi acte juridice civile pentru cauză de moarte.
Actul juridic civil între vii (inter vivos) este actul ale cărui efecte se produc fără a fi
condiţionate de moartea autorului sau autorilor lui.
Actul juridic civil pentru cauză de moarte (mortis causa) este actul care îşi produce efectele
numai după moartea autorului, el fiind încheiat tocmai în considerarea morţii, precum:
testamentul, asigurarea asupra vieţii.
12.7. În funcţie de legătura lor cu modalităţile, distingem acte juridice civile pure şi simple şi
acte juridice afectate de modalităţi.
Actul civil pur şi simplu este actul juridic care nu poate fi afectat de modalităţi (termen,
condiţie sau sarcina), precum: căsătoria, recunoaşterea de filiaţie, actul de opţiune succesorală
etc.
Actul juridic afectat de modalităţi este actul care cuprinde modalităţi. Se poate distinge între
acte juridice civile considerate esenţialmente afectate de modalităţi (contractul de împrumut,
contractul de întreţinere, contractul de asigurare etc) şi acte juridice care pot sau nu să fie
afectate de modalităţi.
12.8. După cum actul are sau nu o existenţă juridică proprie distingem acte juridice civile
principale şi acte juridice civile accesorii.
Actul juridic civil principal (regula) este actul care are o existenţă de sine stătătoare,
independentă, în sensul că soarta lui nu depinde de un alt act al părţilor.
Actul juridic civil accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, aşa încât soarta
lui juridică depinde de soarta unui act juridic civil principal, precum: ipoteca convenţională,
gajul etc.
12.9. În raport de faptul dacă legea le reglementează şi le dă o denumire distingem acte juridice
civile numite şi acte juridice civile nenumite.
18
Actele juridice civile numite (sau tipice) sunt actele cărora legea le asigură reglementarea
juridică şi le acordă o denumire, precum: contractul de vânzare-cumpărare, schimbul, contractul
de locaţiune, etc.
Actul juridic civil nenumit (atipic) este actul căruia legea nu-i consacră o reglementare proprie
şi o denumire, precum contractul de întreţinere.
12.10. După modul de executare distingem acte juridice civile cu executare imediată şi acte
juridice civile cu executare succesivă.
Actele juridice cu executare imediată (dintr-o dată, instantanee, uno ictu) sunt actele a căror
executare implică o singură prestaţie săvârşită de debitor, precum: darul manual, vânzarea-
cumpărarea unui bun când, pe loc, se plăteşte preţul şi se predă bunul etc.
Actele juridice civile cu executare succesivă sunt actele a căror executare se realizează din mai
multe prestaţii succesive (eşalonate în timp), precum: contractul de rentă viageră, donaţia cu
sarcina întreţinerii, etc.
12.11. În funcţie de conţinutul actului juridic civil distingem acte juridice civile patrimoniale şi
acte juridice civile nepatrimoniale. Astfel, actul juridic patrimonial are un conţinut ce poate fi
evaluat în bani, în timp ce conţinutul actului juridic nepatrimonial nu este susceptibil a fi
evaluat în bani.
13. Noţiune şi reglementare
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil care exprimă aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni
titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile pe calea încheierii actelor juridice civile.
Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice a persoanei, iar capacitatea de folosinţă este
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile. La
rândul ei, capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care exprimă aptitudinea
persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin angajamente juridice proprii.
În acest cadru, capacitatea de a încheia actul juridic civil este o parte a capacităţii de folosinţă a
persoanei (fizice şi juridice). Pe de altă parte, capacitatea de a încheia actul juridic civil este o
premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
14. Principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile
În această materie regula este capacitatea de a încheia acte juridice civile, potrivit căreia poate
contracta orice persoană care nu este declarată necapabilă de lege şi nu este opritǎ sǎ încheie
anumite contracte.
15. Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar
textele care prevăd o anumită incapacitate sunt de strictă interpretare.
Potrivit art. 43 NCC alin. (1), nu au capacitate de exerciţiu minorii care nu împlinit 14 ani şi
interzişii. În ceea ce priveşte incapacitatea minorilor de a încheia acte juridice civile trebuie să
avem în vedere şi următoarele dispoziţii legale de principiu: a) art. 43 alin. (2) NCC. („pentru
cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege”); b) art. 143 NCC (,,Tutorele are
îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte
vârsta de 14 ani.”); d) art. 41 alin. (1) și (2) NCC (,,Minorul care a împlinit vârsta de paispre-
zece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau
autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului”); e) art. 164 NCC:
„Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească. Pot fi puşi sub
interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă”; f) potrivit art. 171
NCC, regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit 14 ani se aplică şi în cazul tutelei
celui pus sub interdicţie. Aşadar, tutorele este obligat a-l reprezenta pe interzis în actele civile.
16. Capacitatea de a încheia acte juridice civile şi discernământul
19
În timp ce capacitatea de a face acte juridice civile este o stare de drept (de jure) a cărei
fizionomie juridică este stabilită de lege, discernământul este o stare de fapt (de facto) care se
apreciază de la persoană la persoană (in concreto), în funcţie de aptitudinea şi puterea sa psiho-
intelectivă de a aprecia şi deosebi între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral etc., instanţa
fiind suverană în a aprecia dacă într-o situaţie anume o persoană a avut discernământ.
Existenţa ori inexistenţa discernământului sunt luate în seamă de legiuitor atunci când
reglementează capacitatea de exerciţiu a persoanei, capacitate care interesează în materia
încheierii de acte juridice. Se prezumă relativ că o persoană care are capacitate de exerciţiu are
şi discernământ. Legea admite însă că o persoană ce are capacitate de exerciţiu se poate afla
într-o situaţie în care, pasager, nu are discernămât, situaţie care trebuie dovedită de cel care o
invocă. Pe de altă parte, nu este exclus ca o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu să
acţioneze în anumite împrejurări cu discernământ.
17. Formarea voinţei juridice
Elementul fundamental al actului juridic civil este, voinţa juridică. Voinţa juridică reprezintă un
proces complex care înglobează deopotrivă atât consimţământul, cât şi cauza actului juridic.
Punctul de plecare în procesul de formare a voinţei juridice îl reprezintă existenţa, din punct de
vedere obiectiv, a unor nevoi pe care omul tinde să le satisfacă. Urmează o serie de alte etape,
precum: a) conturarea motivelor care determină acţiunea; b) deliberarea, analiza ori cântărirea
mentală a motivelor şi a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective; c) intervenţia
motivului determinant, care nu reprezintă altceva decât conştientizarea la nivel intelectiv a
scopului urmărit; d) hotărârea exteriorizată de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea
scopului urmărit, adică formarea consimţământului.
În cadrul procesului de formare a voinţei juridice, prezintă interes doar ultimele două etape,
care, de fapt, constituie cele două elemente ale voinţei juridice: a) consimţământul, adică
manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic; b) cauza, adică scopul concret urmărit prin
încheierea actului respectiv.
18. Principiile voinţei juridice
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care guvernează voinţa juridică:
a) principiul autonomiei de voinţă (principiul libertăţii actelor juridice);
b) principiul voinţei reale (interne).
18.1 Principiul libertăţii actelor juridice civile. Potrivit acestui principiu, părţile pot încheia
între ele orice convenţii cu putere de lege, care să deroge de la celelalte legi.
Conţinutul principiului prezentat poate fi exprimat prin următoarele idei: subiectele de drept
civil, în anumite limite, pot încheia orice acte juridice; în cazul în care încheie un act juridic
civil, subiectele de drept civil îi pot da acestuia conţinutul dorit de ele, altul decât cel la care se
referă legea; părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic
pe care l-au încheiat anterior.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt: normele imperative, regulile de convieţuire
socială şi ordinea politică, economică şi socială.
Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite,
constă în nulitatea acestuia.
18.2 Principiul voinţei reale. Voinţa cuprinde un element intern (psihologic) şi un element
extern (social). Sunt situaţii în care între cele două elemente ale voinţei juridice poate exista
discordanţă, punându-se astfel întrebarea căreia dintre cele două voinţe trebuie să i se acorde
prioritate.
Concepţia subiectivă susţine că trebuie să i se acorde prioritate voinţei interne sau reale,
întrucât aceasta este elementul constitutiv al actului juridic, declaraţia de voinţă nefiind altceva
decât mijlocul de exteriorizare a voinţei interne. Această concepţie asigură securitatea statică a
circuitului civil, întrucât, se poate pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a
transmis dreptul subiectiv civil, pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea
exprimată.
20
Concepţia obiectivă susţine că trebuie să se acorde preeminenţă voinţei declarate, întrucât atât
timp cât voinţa internă nu este exteriorizată, ea nu prezintă utilitate sau relevanţă pentru drept;
declaraţia de voinţă devenind un fapt social, trebuie să fie elementul care să prevaleze.
Codul nostru civil a consacrat, chiar dacă nu în mod expres, principiul voinţei interne sau reale.
19. Definiţie
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic civil
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.
Termenul consimţământ poate primi două sensuri diferite. Într-un prim sens, prin consimţământ
se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a autorului actului
juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral ori multilateral. În al doilea
sens, consimţământul desemnează acordul de voinţă al părţilor în actele multilaterale sau
bilaterale.
Principiul ce se aplică în privinţa exteriorizării consimţământului este cel al consensualismului,
părţile fiind libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. Prin simpla manifestare de
voinţă actul juridic se naşte valabil.
În principiu, consimţământul trebuie manifestat în exterior, pentru că voinţa care nu se
manifestă prin semne externe nu există (voluntas in mente retenta nihil efficit). Dar
exteriorizarea voinţei poate fi expresă ori tacită. Manifestarea de voinţă este expresă atunci
când ea se exteriorizează prin modalităţi (prin scris, cuvinte ori semne) de natură să o facă în
mod nemijlocit cunoscută tuturor persoanelor interesate (părţilor sau terţilor). Manifestarea
tacită de voinţă este cea care se deduce (dacă prezintă avantajul economiei de timp, are riscul
echivocităţii).
Dar dacă voinţa poate fi şi tacită, tăcerea persoanei căreia i s-a făcut o ofertă de a contracta nu
poate fi considerată, în principiu, un consimţământ tacit, pentru că ea dovedeşte că cel în cauză
nu a luat nicio hotărâre (qui tacet, non utique fatetur; sed tamen verum est eum non negare).
Prin excepţie, se consideră că tăcerea are valoare de consimţământ în situaţii precum: a) când
legea prevede expres aceasta; b) dacă se bazează pe un acord de voinţă anterior; c) când este
considerată consimţământ, potrivit obiceiului.
De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepţie actele solemne, care trebuie să
îmbrace formele prevăzute de lege pentru a fi valide (forma ad validitatem) şi cele pentru
dovedirea actelor juridice (forma ad probationem).
20. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului
Pentru a dobândi valoare juridică, pentru a fi valabil, potrivit art. 1204 NCC, consimţământul
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie exprimat în cunoştinţǎ de cauzǎ,
să fie serios, sǎ fie liber.
20.1. Consimţământul trebuie să fie exprimat în cunoştinţǎ de cauzǎ, adicǎ sǎ emane de la o
persoană cu discernământ.
Întrucât actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, persoana care îl încheie trebuie să fie conştientă de aceste efecte, să le dorească, deci
persoana trebuie să aibă discernământ pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu se presupune că au discernământul necesar
pentru a încheia acte juridice civile. Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu este prezumată a
nu avea discernământ fie datorită vârstei, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorii între 14
şi 18 ani au capacitate restrânsă de exerciţiu, deci sunt consideraţi că au discernământ în
formare, iar actele încheiate de ei trebuie încuviinţate, în prealabil, de reprezentantul legal.
Probleme apar în cazul în care un act juridic civil este încheiat de un alienat sau debil mintal
care, nefiind încă pus sub interdicţie judecătorească, are formal deplină capacitate de exerciţiu,
fiind prezumat că are discernământ. Soluţiile diferă după cum actul a fost încheiat sau nu în
momentele de luciditate.
Pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor
sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.
21
Se distinge între incapacităţile legale (în care sunt incluşi minorii sub 14 ani şi cei puşi sub
interdicţie judecătorească) şi incapacităţile naturale (determinate de situaţii precum. hipnoza,
somnambulismul, beţia, mânia puternică).
20.2. Consimţământul trebuie să fie serios, adicǎ sǎ fie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice (animo contrahendi negoti). Această condiţie rezultă din esenţa actului juridic civil,
care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Ca urmare,
consimţământul trebuie să exprime angajarea autorului lui din punct de vedere juridic.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în
următoarele cazuri:
a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din
curtoazie sau pură complezenţă;
b) când s-a făcut sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă;
c) dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
d) dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală cunoscută de destinatarul acesteia.
20.3. Consimţământul trebuie să fie liber, adicǎ sǎ nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ. Această condiţie rezultă din caracterul conştient şi liber al actului juridic civil.
Concluzii:
Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoană fizică sau juridică – în virtuatea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei,
să aibă o anumită conduită, să pretindă o anumită conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori
să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară, la nevoie, concursul forţei coercitive statale.
Elementele dreptului subiectiv civil constau în titularii dreptului și în obiectul dreptului
subiectiv civil.
Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta: 1. să fie util omului; 2.
să aibă o valoare economică; 3.să fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi care
intră în compunerea unui patrimoniu aparţinând unei persoane fizice ori juridice.
Raportul juridic civil este definit ca „o relaţia socială – patrimonială ori nepatrimonială –
reglementată de o normă juridică”. În structura raportului juridic se întâlnesc trei elemente:
părţile sau subiectele raportului; conținutul; obiectul .
Actul juridic civil este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,
adică de a naşte modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1.capacitatea de a contracta; 2.
consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat şi licit; 4. o cauză licită şi
moralǎ.
1. Prezentaţi elementele dreptului subiectiv civil.
2. Analizaţi din punct de vedere comparativ clasificarea bunurilor în funcţie de modul de
determinare şi respectiv clasificarea bunurilor în funcţie de posibilitatea sau
imposibilitatea înlocuirii lor în executarea unei obligaţii civile.
3. Prezentaţi izvoarele obligaţiilor civile.
4. Analizaţi izvoarele dreptului civil (ca ramură de drept) şi izvoarele dreptului subiectiv
civil.
5. Comparaţi actele juridice solemne şi actele juridice reale.
6. Analizaţi importanţa clasificării actelor juridice în funcţie de criteriul importanţei lor
în raport cu un bun sau un patrimoniu.
7. Prezentaţi principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile.
22
8. Analizaţi excepţiile în materia capacităţii de a încheia acte juridice civile.
GRILE
1. Potrivit Codului civil român, bunurile pot fi imobile:
a) prin natura lor;
b) prin determinarea legii;
c) prin anticipaţie.
2. Potrivit Codului civil român, bunurile pot fi mobile:

a) prin destinaţie;
b) prin natura lor;
c) prin determinarea legii.
3. După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, bunurile se clasifică
în:
a) divizibile şi indivizibile;
b) fungibile şi nefungibile;
c) sesizabile şi insesizabile.
4. În funcţie de natura lor şi de calificarea data de lege, bunurile se împart:

a) bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
b) bunuri mobile şi bunuri imobile;
c) bunuri principale şi bunuri accesorii.
5. Prin raport juridic civil se înţelege:

a) manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice;
b) relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de norma de drept civil,
c) norma de drept civil aplicabilă într-un caz determinat.
6. După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea dreptului de existenţa intenţiei
producerii acestui efect, distingem:
a) acte juridice civile şi fapte juridice;
b) fapte juridice lato sensu şi fapte juridice stricto sensu;
c) faptele naturale şi evenimentele juridice.
7. După sfera lor, izvoarele drepturilor subiective civile se împart în:

a) faptele naturale şi evenimentele juridice;
b) acte juridice civile şi fapte juridice;
c) fapte juridice lato sensu şi fapte juridice stricto sensu.
8. Faptele juridice stricto sensu pot fi:

a) numai fapte licite;
b) numai fapte ilicite;
c) fapte licite şi fapte ilicite.
9. Sunt fapte juridice licite:

a) gestiunea intereselor altuia;
b) plata lucrului nedatorat;
c) îmbogăţirea fără justă cauză.
23
10. Este izvor al dreptului subiectiv civil:
a) numai un fapt juridic ilicit;
b) numai un fapt juridic licit;
c) delictul civil.
11. Sunt condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii:

a) capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect
determinat şi licit şi o cauză licită şi moralǎ;
b) capacitatea de a contracta, discernământul părţii ce se obligă, un obiect determinat şi
licit şi o cauză licită şi moralǎ;
c) capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă şi discernământul.
12. Actele comutative:

a) sunt actele prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea unui alt
folos patrimonial;
b) pot fi numai acte juridice cu titlu gratuit;
c) pot fi acte juridice cu titlu oneros.
13. În funcţie de scopul urmărit cu prilejul încheierii lor, actele juridice civile se împart în:
a) acte juridice civile cu titlu oneros şi acte juridice civile cu titlu gratuit;
b) acte dezinteresate şi liberalităţi;
c) acte juridice civile comutative şi acte juridice civile aleatorii.
14. În funcţie de aspectele la care se referă, condiţiile actului juridic civil se clasifică în:
a) condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale;
b) condiţii de fond şi condiţii de formă;
c) condiţii legale şi condiţii convenţionale.
15. Actele juridice solemne sunt:

a) actele pentru încheierea valabilă a cărora se pretinde pe lângă manifestare de voinţă
respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute expres de lege;
b) actele care iau naştere valabil numai dacă manifestarea de voinţă este însoţită de
predarea lucrului;
c) actele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor.

a) capacitatea de a contracta;
b) condiţia;
c) termenul.
17. Capacitatea de a contracta:

a) este o condiţie de formă;
b) este o condiţie generală de validitate a actului juridic;
c) este o condiţie specială de validitate a actului juridic.
18. Nu au capacitate de a contracta:

a) minorul de 13 ani;
b) interzisul judecătoresc;
c) persoana de 18 ani.
19. Discernământul:
a) este o stare de drept;
24
b) este o stare de fapt;
c) se apreciază in abstracto.
20. Se prezumă relativ că:

a) o persoană care are capacitate de exerciţiu nu are şi discernământ;
b) o persoană care are capacitate de exerciţiu are şi discernământ;
c) nu există o astfel de prezumţie.

a) voinţa juridică;
b) condiţia;
c) consimţământul.
22. Capacitatea de a contracta:

a) este o parte a voinţei juridice;
b) este o condiţie generală de validitate a actului juridic;
c) este o modalitate a actului juridic civil.
23. Constituie principii care guvernează voinţa juridică:

a) principiul autonomiei de voinţă;
b) principiul proprietăţii;
c) principiul voinţei reale.
24. Discernământul:
a) este un element al voinţei juridice;
b) este o stare de fapt;
c) se apreciază in abstracto.
25. Sunt elemente ale voinţei juridice:

a) manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic;
b) scopul concret urmărit prin încheierea actului;
c) obiectul actului juridic.
1. a), b); 2. b), c); 3. b); 4. b); 5. b). 6.a); 7. c); 8. c); 9. a), b), c); 10. c). 11. a); 12. c); 13. a); 14.
b); 15. a). 16. a); 17. b); 18. a), b); 19. b); 20. b). 21. c); 22. b); 23. a), c); 24. b); 25. a), b).
25
Modulul III.
Viciile de consimţământ. Cauza actului juridic civil. Obiectul actului juridic
civil.
1. Viciile de consimţământ
2. Noțiunea de obiect al actului juridic civil
3. Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil
4. Noțiunea de cauza a actului juridic civil.
5. Structura cauzei
6. Condiţiile de valabilitate a cauzei
7. Proba şi rolul cauzei
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1299;
pag.117-137.

Înțelegeți care sunt viciile de consimţământ
Rețineți noțiunea de obiect al actului juridic civil
Precizați care sunt condiţiile de valabilitate ale obiectului actului
juridic civil
Prezentați noțiunea de cauză a actului juridic civil și structura
acesteia
Înțelegeți condiţiile de valabilitate a cauzei, proba şi rolul cauzei
26
1. Viciile de consimţământ
Viciile de consimţământ reprezintă acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber
al voinţei de a face un act juridic.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
1.1. Eroarea
Noţiune. Eroarea este viciul de consimţământ care constă în reprezentarea greşită a realităţii
cu prilejul încheierii actului juridic civil.
Structură şi condiţii. În structura erorii-viciu de consimţământ intră un singur element (de
natură psihologică) ce constă în falsa reprezentare a realităţii.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să constituie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două condiţii:
a) elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant, hotărâtor, pentru
încheierea actului juridic. Aprecierea caracterului determinant al elementului fals se face după
un criteriu subiectiv, adică in concreto, în funcţie de circumstanţele în care s-a contractat şi
persoana celui în cauză (vârstă, profesie, nivel de pregătire etc.). Prin excepţie se poate apela la
o apreciere in abstracto, prin luarea în considerare a comportamentului-etalon al unui bonus
pater familias.
Dacă falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare
lezionară care este supusă regulilor de la leziune.
b) în cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros, este necesar ca şi cealaltă parte să fi ştiut
ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil în cauză.
Clasificare
1. În funcţie de natura realităţii reprezentate, eroarea poate fi de două feluri: eroarea de fapt şi
eroarea de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei situaţii de fapt în legătură
cu încheierea actului juridic şi la momentul încheierii lui. Eroarea de drept constă în falsa
reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice civile la încheierea unui act
juridic. Eroarea de drept viciază consimţământul numai în măsura în care privește o normǎ
juridică considerată de părţi determinantă pentru încheierea actului juridic civil. Astfel, în
măsura în care norma juridică asupra căreia poartă eroarea este accesibilă și previzibilă,
consimţământul nu va fi viciat prin eroare.
2. În funcţie de gravitatea ei sau consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi de douǎ
feluri: eroarea esenţialǎ şi eroarea neesenţialǎ.
Eroare esenţială afectează valabilitatea consimţământului exprimat de parte la încheierea
actului juridic civil, atrăgând sancţiunea nulităţii relative şi poartǎ asupra urmǎtoarelor
împrejurǎri: a) naturii sau obiectului actului juridic civil ; b) identitaǎţii fizice a obiectului
prestaţiei ; c) calitǎţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei sau oricǎror altor împrejurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa cărora actul juridic civil nu s-ar fi încheiat ; d)
identitǎţii persoanei contractante sau unei calitǎţi a persoanei în absenţa căreia actul juridic civil
nu s-ar fi încheiat.
Eroarea neesenţială poartă asupra simplelor motive ale unui act juridic civil și nu afectează
validitatea actului decât în situaţia în care acestea au fost considerate esenţiale pentru încheierea
actului juridic civil, caz în care ne aflăm în prezenţa unei erori esenaţiale. Spre exemplu eroarea
de calcul este considerată neesenţială și în consecinţă nu va afecta validitatea consimţământului
exprimat că va atrage rectificarea actului juridic civil. Cu toate acestea, în cazul în care eroarea
priveşte cantitatea, iar acest element a fost considerat determinant pentru încheierea actului
juridic civil, ne aflăm în prezenţa unei erori esenţiale.
Art. 1213 prevede posibilitatea adaptǎrii contractului în cazul erorii, ceea ce înlǎturǎ anularea
acestuia.
1.2. Dolul (viclenia)
27
Noţiune şi structură. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a
unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act
juridic.
Dolul este alcătuit din două elemente:
a) un element material, obiectiv, constând în utilizarea de mijloace viclene prin care persoana
este indusă în eroare.
b) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană,
pentru a o determina să încheie un act juridic. Jurisprudenţa a arătat că nu există dol dacă
cealaltă parte cunoştea împrejurarea pretins ascunsă sau dacă eroarea a fost provocată dintr-o
simplă neglijenţă, fără rea-credinţă.
Condiţii. Pentru a duce la anularea actului, dolul trebuie să îndeplinească o singurǎ condiţie şi
anume să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor
celeilalte pǎrţi sau de la un terţ, cu condiţia ca cealaltǎ parte sǎ fi cunoscut sau sǎ fi trebuit sǎ
cunoascǎ dolul sǎvârşit de terţ.
Sancţiune şi probă. Dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic putând constitui temei şi
pentru acţiunea în despăgubire. De asemenea, victima dolului poate alege sǎ menţinǎ contractul,
cu echilibrarea prestaţiilor contractuale, iar în caz de confirmare a contractului anulabil, aceasta
nu pierde dreptul de a cere despǎgubiri.
Partea care invocă dolul trebuie să-l dovedească cu orice mijloac de probă.
1.3. Violenţa
Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel
nu l-ar fi încheiat.
Structură. Violenţa este alcătuită din două elemente:
a) un element exterior, obiectiv, constând într-o ameninţare cu un rău de natură patrimonială,
fizică sau morală;
b) un element subiectiv, psihologic, constând în starea de teamă insuflată persoanei ameninţate.
Clasificare. Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, şi anume: a) după natura
răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică (vis), atunci când ameninţarea cu răul
priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale, sau morală (metus), atunci când
ameninţarea cu răul se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
b) în raport de caracterul ameninţării, se poate deosebi între violenţă legitimă (justă), şi violenţă
nelegitimă (injustă).
Condiţii. Pentru a atrage anularea actului juridic violenţa trebuie să îndeplinească trei condiţii:
să fie determinantă pentru încheierea actului juridic; să fie nelegitimă (injustă); în actele
juridice bilaterale sau multilaterale ameninţarea sǎ provinǎ de la cealaltǎ parte contractantǎ sau
de la un terţ, cu condiţia ca cealaltǎ parte sǎ fi cunoscut sau sǎ fi trebuit sǎ cunoascǎ violenţa
sǎvârşitǎ de terţ.
Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului
determinant se va folosi un criteriu subiectiv; va fi analizat in concreto în funcţie de
împrejurările cauzei şi situaţia persoanelor.
Cu privire la condiţia ca ameninţarea să fie nelegitimă se va reţine că nu orice ameninţare, prin
ea însăşi, constituie o violenţă viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea
reprezintă o încălcare a legii.
În cazul în care violenţa provine de la un terţ, iar cealaltǎ parte nu a cunoscut şi nu ar fi trebuit
sǎ cunoascǎ violenţa sǎvârşitǎ de terţ, victima violenţei nu poate cere anularea actului juridic,
dar poate cere daune-interese de la terţ.
Proba. Violenţa poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori şi prezumţii.
Datorită naturii juridice duble, atât de viciu de consimţământ, cât şi de faptă ilicită, violenţa
poate constitui temei pentru două acţiuni, atât pentru anularea actului juridic, cât şi pentru
despăgubiri.
1.4. Leziunea
28
Noţiune şi reglementare. Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în paguba
materială pe care o suferă una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare între
contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei.
Structură. Leziunea, în cazul minorului, are un singur element, şi anume prejudiciul material
determinat de diferenţa de valoare între prestaţiile părţilor actului juridic. În cazul majorului,
leziunea are douǎ elemente: profitarea de starea specialǎ în care se aflǎ cocontractantul şi
disproporţia văditǎ de valoare între contraprestaţii.
Domeniul de aplicare. Leziunea se aplicǎ atât minorului între 14 şi 18 ani, cât şi majorului.
În cazul minorilor între 14 şi 18 ani, în ceea ce priveşte actele juridice susceptibile de anulare
pentru leziune, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe: 1) să fie acte juridice civile de
administrare; 2) să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal; 3) să fie lezionare pentru minor; 4) să fie acte juridice bilaterale, cu titlu
oneros şi comutative.
În cazul majorilor, actul poate fi anulat pentru leziune numai dacǎ leziunea depăşeşte jumătate
din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată
de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
În ceea ce priveşte sancţiunea, se admite că leziunea poate atrage două sancţiuni alternative: a)
nulitatea relativă a actului; b) reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. În toate
cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o
reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.
2. Noţiune
Codul civil distinge între obiectul actului juridic civil și obiectul obligaţiei.
Obiectul actului juridic civil este condiţia de fond și de valabilitate a actului juridic care constă
în operaţiunea juridică intervenită între părţi. Spre exemplu poate constitui obiect al actului
juridic vânzarea, locaţiunea, împrumutul, etc.
Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care se angajează debitorul.
3. Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil
3.1. Obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele
condiţii:
a) să fie determinat;
b) să fie licit, în concordanţă cu legea, ordinea publică și bunele moravuri.
3.2. Obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii :
a) să existe. Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun, pot exista următoarele situaţii: dacă
bunul a existat, dar nu mai există în momentul încheierii actului juridic, condiţia nu este
îndeplinită şi deci actul juridic nu va fi valabil; bunul prezent în momentul încheierii actului
îndeplineşte această condiţie; un bun viitor poate forma obiect al actului juridic; prin excepţie,
convenţiile asupra moştenirilor nedeschise sunt interzise. Obiectul obligaţiei poate privi şi un
bun care aparţine unui terţ, debitorul fiind obligat să îl procure şi să îl transmită creditorului sau,
după caz, să obţină acordul terţului.
b) să fie în circuitul civil. Condiţia se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil.
Regula în această materie o constituie bunurile aflate în circuitul civil (alienabile), iar excepţia,
cele inalienabile.
Pe de altă parte, bunurile aflate în circuitul civil se împart, după modul lor de circulaţie, în două
categorii: a) bunuri care pot circula liber, neîngradit (care constituie regula); b) bunuri care pot
circula în condiţii restrictive.
c) să fie determinat sau determinabil. Această condiţie presupune că actul juridic trebuie să
precizeze toate elementele în funcţie de care urmează să se individualizeze obiectul.
Neîndeplinirea ei echivalează, practic, cu lipsa obiectului şi atrage nulitatea actului juridic.
Atunci când obiectul actului juridic îl constituie un bun individual determinat (res certa),
condiţia de valabilitate este îndeplinită. Atunci când vorbim însă de bunuri determinate generic
(res genera), condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii sau valorii
29
(obiect determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare ce se vor utiliza în
momentul executării actului juridic (obiect determinabil).
d) să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula de drept potrivit căreia nimeni nu se
poate obliga la imposibil – ad impossibilum, nulla obligatio. Se are în vedere imposibilitatea
absolută, obiectivă, de neînvins pentru orice persoană, şi nu imposibilitatea relativă, subiectivă,
datorată incapacităţii ori nedibăciei personale a debitorului. Imposibilitatea privitoare la obiect
poate fi de ordin material, atunci când obligaţia nu poate fi îndeplinită din cauza unei stări de
fapt, sau de ordin juridic, atunci când se datorează unei împrejurări de drept.
e) să fie licit. Părţile actului juridic civil trebuie să-şi stabilească o conduită care să fie în
concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială.
4.Sancţiune
Nerespectarea condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil atrage sancţiunea
nulităţii absolute. De asemenea, se sancţionează cu nulitatea absolută nesocotirea condiţiilor
cerute pentru validitatea obiectului obligaţiei.
5. Noţiune
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil care
constă în motivul care determină partea sau părţile să încheie un act juridic civil.
6. Structura cauzei
În structura cauzei actului juridic intră două elemente interdependente: scopul imediat şi scopul
mediat.
Scopul imediat este stabilit pentru principalele categorii de acte juridice civile, astfel:
- în contractele sinalagmatice, constă în prefigurarea mentală de către fiecare parte a
contraprestaţiei, aşa încât reciprocităţii de prestaţii ale părţilor îi corespunde reciprocitatea de
cauze.
- în actele juridice cu titlu gratuit, constă în intenţia de a gratifica (animus donandi);
- în actele juridice reale, constă în prefigurarea remiterii bunului;
- în contractele aleatorii, constă în prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care
depinde şansa câştigului sau riscul pierderii.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract, obiectiv şi invariabil al
cauzei în aceeaşi categorie de acte juridice.
Scopul mediat reprezintă acel element al cauzei care constă în motivul (mobilul) determinant
pentru încheierea unui act juridic şi se referă la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei
persoane. El este elementul concret, subiectiv şi variabil (al cauzei) de la o categorie de acte la
alta şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la un act juridic la altul.
7. Condiţiile de valabilitate a cauzei
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
10. Cauza trebuie să existe. Lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului sau falsitǎţii
cauzei, adicǎ existenţei unei erori asupra motivului determinant.
20. Cauza trebuie să fie licită. Cauza este licită atunci când elementele ei sunt în deplină
concordanţă cu legea, şi este ilicită când contravin legii.
30. Cauza trebuie sǎ fie morală , adicǎ elementele ei sǎ fie în perfectă concordanţă cu „bunele
moravuri”, cu regulile de convieţuire socială, indiferent că sunt sau nu consacrate de o
dispoziţie expresă.
8. Sancţiune
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
9. Proba şi rolul cauzei
Problema dovedirii cauzei presupune lămurirea a două aspecte, şi anume: sarcina probei şi
mijloacele de probă admisibile.
30
Convenţia este valabilă chiar şi în cazul în care cauza nu este expresă, întrucât aceasta este
prezumată până la dovada contrară.
Textul instituie în această materie, două prezumţii relative (juris tantum): a) prezumţia de
valabilitate a cauzei; b) prezumţia de existenţă a cauzei. Oricine invocă lipsa ori nevalabilitatea
cauzei unui act juridic are sarcina probei.
Concluzii:
Viciile de consimţământ reprezintă acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber
al voinţei de a face un act juridic.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Nerespectarea condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil atrage sancţiunea
nulităţii absolute. De asemenea, se sancţionează cu nulitatea absolută nesocotirea condiţiilor
cerute pentru validitatea obiectului obligaţiei.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil care
constă în motivul care determină partea sau părţile să încheie un act juridic civil.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
1. Prezentaţi condiţiile esenţiale ale consimţământului.
2. Analizaţi comparativ eroarea şi dolul ca vicii de consimţământ.
GRILE
1. Eroarea reprezintă:
a) falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea unui act juridic;
b) ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat;
c) prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare
între contraprestaţii, ce există în momentul încheierii convenţiei.
2. În funcţie de consecinţele care intervin eroarea se clasifică în:

a) eroare de fapt si eroare de drept;
b) eroare obstacol şi eroare indiferentă;
c) eroare esenţialǎ şi eroare neesenţialǎ;
3. Eroarea asupra stării civile a cumpărătorului unui teren se sancţionează cu:

a) nulitatea absolută fiind vorba de error in personam;
b) nulitatea relativă fiind vorba de o eroare asupra însuşirilor esenţiale ale persoanei
cocontractante;
c) nu afectează validitatea contractului de vânzare-cumpărare fiind vorba de o eroare
indiferentă.
31
4. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie:
a) să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să fie cunoscut de cocontractant;
b) să provină de la cealaltă parte;
c) să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la un terţ.
5. Leziunea, ca viciu de consimţământ:

a) reprezintă paguba materială pe care o suferă una din părţi din cauza disproporţiei vădite de
valoare între contraprestaţii, ce există în chiar momentul încheierii convenţiei;
b) reprezintǎ falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea unui act juridic;
c) poate duce la douǎ sancţiuni alternative.
6. Sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

a) sarcina;
b) condiţia;
c) obiectul actului juridic civil.
7. Actul juridic este valabil dacă:

a) are ca obiect un bun viitor;
b) numai dacă are ca obiect un bun prezent;
c) are ca obiect o moştenire nedeschisă.
8. Obiectul este imposibil dacă este vorba despre:

a) imposibilitatea absolută, obiectivă, de neînvins pentru orice persoană;
b) imposibilitatea relativă, subiectivă;
c) imposibilitatea se datorează incapacităţii ori nedibăciei personale a debitorului.
9. Sancţiunea care intervine în cazul în care obiectul este imoral este:

a) nulitatea relativă;
b) rezilierea;
c) nulitatea absolută.
10. Sancţiunea care intervine în cazul în care obiectul este imposibil este:
a) rezoluţiunea;
b) rezilierea;
11. Sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

a) cauza;
b) condiţia;
c) obiectul actului juridic civil.
12. Actul juridic este valabil dacă:

a) cauza nu este expres prevăzută, pentru că se prezumă;
b) cauza nu există;
c) cauza este ilicitǎ.
13. Nu sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

a) consimţământul;
b) termenul;
c) sarcina.
14. Sancţiunea care intervine în cazul în care cauza este imorală este:
32
a) nulitatea relativă;
b) rezilierea;
15. Sunt condiţii ale cauzei actului juridic civil:

a) cauza trebuie să fie determinată;
b) cauza trebuie să fie determinabilă;
c) cauza trebuie să fie moralǎ.
1. a); 2. c); 3. c); 4. b); 5. a), c). 6. c); 7. a); 8. a); 9. c); 10. c). 11. a), c); 12. a); 13. b), c); 14. c);
15. c).
33
Modulul IV.
Forma actului juridic civil. Modalităţile actului juridic civil. Efectele actului
juridic civil. Determinarea efectelor actului juridic civil.
1. Noţiune
2. Clasificare
3. Forma cerută ad validitatem
4. Forma cerută ad probationem
5. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi
6. Termenul
7. Condiţia
8. Sarcina
9. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil.
10. Determinarea efectelor actului juridic civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1304, pag.1328-1361, pag.1474-1491;
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pag. 163-193;
pag.138-171.

Înțelegeți în ce constă forma actului juridic civil și să precizați care sunt cele trei forma
pe care le poate avea un act juridic civil.
Rețineți care sunt modalitățile actului juridic civil.
În ce constau și cum se determină efectele actului juridic civil.
1. Noţiune. Forma este acea condiţie a actului juridic, generală, extrinsecă, şi, după
caz, esenţială sau neesenţială, care se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei făcute cu
intenţia de a produce efecte juridice.
34
În sens larg, noţiunea de formă a actului juridic, desemnează trei cerinţe de formă, care vor fi
analizate imediat: a) forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem sau
ad solemnitatem); b) forma cerută pentru proba operaţiei juridice (forma cerută ad
probationem); c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic să ia naştere în mod
valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă. Aşadar, voinţa juridică este
producătoare de efecte indiferent de forma, de modul în care se exteriorizează, este guvernată
de principiul libertăţii alegerii modalităţii de exteriorizare.
2. Clasificare. Condiţiile de formă ale actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de două
criterii:
1. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lor: a) forma cerută pentru
valabilitatea actului juridic civil, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic
civil; b) forma cerută pentru probarea actului juridic, nerespectarea acesteia atrăgând
imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de probă; c) forma cerută pentru opozabilitate
faţă de terţi, a cărei nerespectare impune aplicarea sancţiunii inopozabilităţii faţă de terţi a
actului juridic civil respectiv.
2. După sursa sau izvorul lor: a) forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie
legală; b) forma voluntară (convenţională), impusă de părţi.
3. Forma cerută ad validitatem
Noţiune şi justificare. Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea
condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor
impuse de lege.
Caractere. Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- este un element constitutiv (esenţial) al actului juridic; lipsa lui atrage nulitate absolută a actul
juridic civil;
- presupune manifestarea expresă a voinţei, pentru că este incompatibilă cu manifestarea tacită
a voinţei vreuneia dintre părţi; altfel spus manifestarea expresă a voinţei este de esenţa actului
juridic solemn;
- este, în principiu, exclusivă, în sensul că pentru un act juridic civil, părţile nu au de ales între
mai multe posibilităţi, ci sunt obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru acel act.
Prin excepţie, pentru anumite acte juridice, există posibilitatea optării între mai multe forme
solemne, echivalente ca valoare juridică, aşa cum este cazul testamentului.
- este abstractă şi invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn, adică independentă de conţinutul
concret stabilit de părţi pentru respectivul act juridic. Astfel, în timp ce în cazul actelor
nesolemne, modalitatea manifestării de voinţă variază de la un act juridic la altul, având
caracter individual, în cazul actelor solemne, forma este întotdeauna aceeaşi pentru o anumită
operaţie juridică (de exemplu, înscrisul autentic, pentru donaţie).
Condiţii. Forma ad validitatem impune respectarea unor cerinţe, precum:
- întregul conţinut al actului, toate clauzele sale trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa; în consecinţă, nu este admis, în principiu, aşa-numitul act per relationem, adică
actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă;
- actul juridic aflat în interdependenţă cu un act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;
- actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (prin excepţie, legatul poate fi revocat şi în mod tacit).
Aplicaţii ale formei ad validitatem: donaţia; testamentul; revocarea expresă a unui legat;
renunţarea expresă la succesiune; fiducia; contractul de întreţinere; convenţia matrimonialǎ;
ipoteca mobiliarǎ şi imobiliarǎ.
4. Forma cerută ad probationem
Noţiune. Prin „forma cerută pentru probarea actului juridic civil” se înţelege acea cerinţă
impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a proba actul
35
juridic civil. Nerespectarea acestei forme nu atrage nevalabilitatea actului (negotium), ci
imposibilitatea dovedirii cu un alt mijloc de probă.
Caractere juridice. Principalele caracteristici ale formei ad probationem sunt următoarele: a)
este obligatorie, şi nu facultativă, asemănându-se, sub acest aspect, cu forma cerută ad
validitatem; b) reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea
de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă.
Sancţiune. Nerespectarea acestei forme atrage inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu
alt mijloc de probă.
Aplicaţii ale formei ad probationem:depozitul voluntar, tranzacţia, contractul de asigurare.
5. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi
Noţiune. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnează acele
formalităţi care sunt necesare potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor
care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
Această condiţie de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă
de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile.
Caractere juridice. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi prezintă următoarele
trăsături: a) este obligatorie, iar nu facultativă; nerespectarea ei atrage inopozabilitatea actului;
b) constituie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece actul trebuie să
îndeplinească anumite măsuri de publicitate.
Sancţiune. În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă sancţiunea constă în inopozabilitatea
actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora juridic actul invocat de părţi
împotriva sa. În astfel de situaţii, actul juridic există şi poate fi probat, aşa încât produce între
părţi efecte juridice, dar este ineficace faţă de terţi.
Aplicaţii. Dintre aplicaţiile formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi prevăzute de normele
dreptului civil, menţionăm: a) publicitatea imobiliară prin cărţile funciare; notificarea cesiunii
de creanţă; publicitatea constituirii gajului; data certă a înscrisului sub semnătură privată.
6.Termenul
6.1. Noţiune. Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a
executării obligaţiilor civile corelative.
6.2. Clasificare. Termenul este susceptibil de clasificare în funcţie de mai multe criterii:
10. După natura efectelor produse, termenul este: suspensiv (care amână până la împlinirea sa
începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi executarea obligaţiei civile corelative) şi
extinctiv (care amână până la împlinirea sa stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi
executării obligaţiei corelative).
20. În funcţie de cunoaşterea sau necunoaşterea datei împlinirii sale, la momentul încheierii
actului juridic civil, termenul este cert (acela a cărui dată de împlinire este cunoscută chiar de la
încheierea actului, fie prin fixarea datei calendaristice, fie în mod indirect, prin fixarea duratei
termenului) şi incert (acela a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii
actului juridic, deşi se ştie precis că evenimentul respectiv se va realiza).
30. În funcţie de izvorul său, termenul este de trei feluri: voluntar sau convenţional (stabilit prin
acordul de voinţă al părţilor), legal (stabilit de legiuitor, care face parte de drept din actul
juridic) şi judiciar (stabilit de către instanţa judecătorească).
40. După titularul beneficiului său, termenul este trei feluri: termen în favoarea debitorului,
termen în favoarea creditorului şi termen atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului.
6.3. Efecte.
10. Termenul suspensiv are ca efect întârzierea (amânarea) începutului exercitării dreptului civil
şi îndeplinirii obligaţiei civile corelative. Dreptul subiectiv şi obligaţia afectate de termen
suspensiv au o existenţă certă; de aici decurg următoarele consecinţe:
- dacă debitorul în favoarea căruia este stabilit termenul suspensiv, execută de bunăvoie
obligaţia asumată, înainte de scadenţă, el face o plată valabilă, şi nu una nedatorată;
36
- până la împlinirea termenului, titularul dreptului (creditorul) are posibilitatea de a lua măsuri
de conservare asupra patrimoniului debitorului său;
- în actele translative de drepturi reale asupra unui bun individual determinat (res certa)
termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi.
Din faptul că drepturile şi obligaţiile există, dar nu sunt exigibile, decurg următoarele
consecinţe:
- creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului, dacă acesta a fost stipulat în
favoarea debitorului;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului
compensaţia, întrucât acest mod de stingere a obligaţiilor presupune o plată dublă, respectiv ca
ambele datorii să fie scadente;
- până la împlinirea termenului suspensiv, dreptul nefiind exigibil, nu începe să curgă termenul
de prescripţie al acţiunii în realizarea acestui drept.
Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă ce se aplică debitorului care ajunge
în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa, micşorează garanţiile date prin contract
creditorului.
20. Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative.
Exerciţiul dreptului şi îndeplinirea obligaţiei nu sunt afectate până la împlinirea lui termenul
extinctiv.
Împlinirea termenului extinctiv pune capăt raportului juridic civil, iar dreptul subiectiv şi
obligaţia corelativă se sting.
7.Condiţia
7.1. Noţiune. Condiţia este acea modalitate a actului juridic care constă într-un eveniment viitor
şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor
corelative.
7.2. Clasificare. Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:
10. După natura efectelor pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă şi rezolutorie.
- condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde naşterea drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative;
- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
20. În funcţie de legătura care există între evenimentele de care depinde îndeplinirea condiţiei şi
voinţa părţilor actului, condiţia poate să fie cazuală, potestativă şi mixtă:
- condiţie cazuală este aceea a cărei realizare depinde de hazard, fiind independentă de voinţa
părţilor.
- condiţie mixtă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi şi de voinţa unei
terţe persoane determinate;
- condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi. La rândul
său condiţia potestativă este de două feluri: condiţie potestativă pură şi condiţie potestativă
simplă.
Este pur potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi. Este
potestativă simplă acea condiţie a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un
eveniment exterior acesteia.
30. După modul ei de formare, condiţia (fie suspensivă, fie rezolutorie) poate să fie pozitivă sau
negativă:
- condiţie pozitivă este aceea a cărei îndeplinire constă în realizarea unui eveniment viitor şi
nesigur;
- condiţia negativă este aceea a cărei îndeplinire constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi
nesigur.
7.3. Efectele condiţiei
Analiza efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă
şi condiţia rezolutorie şi, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul
37
încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine
sigură şi perioada ulterioară acestui moment.
10. Efectele condiţiei suspensive
Cât timp cât condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, actul juridic nu-şi produce efectele juridice.
În consecinţă:
- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei;
- debitorul nu datorează nimic, iar în cazul în care totuşi plăteşte, el poate cere restituirea plăţii
ca fiind nedatorată;
- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici prin plată;
- prescripţia nu începe să curgă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ;
- creditorul poate face acte de conservare;
- creditorul poate să cedeze prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa dreptul său
condiţional, acesta transmiţându-se către dobânditor aşa cum se găseşte în patrimoniul
creditorului, adică afectat de condiţia suspensivă, iar nu ca drept pur şi simplu.
În ipoteza în care condiţia suspensivă s-a realizat, actul se va consolida cu efect retroactiv, fiind
considerat un act juridic pur şi simplu (neafectat de condiţie). În consecinţă:
- plata efectuată pendente conditione este validată;
- transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului
condiţional (creditor) sunt consolidate; dimpotrivă, actele făcute de debitor se desfiinţează.
În ipoteza în care condiţia nu se îndeplineşte, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă
n-ar fi încheiat actul (drepturile şi obligaţiile cărora părţile au intenţionat să le dea naştere prin
actul lor juridic afectat de condiţia suspensivă nu se mai nasc), de unde rezultă:
- prestaţiile efectuate vor trebui să fie restituite;
- garanţiile constituite se desfiinţează;
- drepturile pe care debitorul obligat sub condiţie suspensivă le-ar fi constituit în favoarea unor
terţe persoane se consolidează.
20. Efectele condiţiei rezolutorii
Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie este considerat a fi pur şi simplu. În consecinţă:
- obligaţiile debitorului sunt valabile şi exigibile;
- dobânditorul sub condiţie rezolutorie al bunului individual determinat suportă riscul pieirii
fortuite a acestuia;
- dobânditorul poate să transmită sau să greveze dreptul dobândit prin acte inter vivos sau
mortis causa.
Atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat, actul juridic se desfiinţează retroactiv, toate
drepturile şi obligaţiile izvorâte din el fiind considerate a nu fi existat niciodată. În consecinţă:
- prestaţiile executate în temeiul actului se restituie;
- drepturile constituite de dobânditor în favoarea unor terţe persoane, se desfiinţează retroactiv.
8.Sarcina
8.1. Noţiune. Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă de către dispunător
gratificatului, în actele juridice cu titlu gratuit (liberalităţi).
8.2. Clasificare. În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina poate fi stabilită: în favoarea
dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în favoarea unei terţe persoane.
8.3. Efecte. Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci
numai eficacitatea acestuia.
Dacă gratificatul îndeplineşte sarcina, actul juridic se consolidează retroactiv, ca şi când ar fi
fost un act pur şi simplu. În cazul în care gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau
moştenitorii acestuia au posibilitatea să ceară revocarea (rezoluţiunea) actului juridic cu titlu
gratuit prin care a fost instituit
Neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului de a opta între a cere rezoluţiunea (revocarea)
actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii.
38
Terţul beneficiar având un drept propriu împotriva gratificatului, dar nefiind parte a actului
juridic, poate cere numai executarea sarcinii. În virtutea efectului retroactiv al revocării actului
juridic pentru neexecutarea sarcinii, drepturile reale constituite de gratificat în beneficiul terţilor
se desfiinţează şi bunurile reintră în patrimoniul dispunătorului sau al succesorilor săi, libere de
orice sarcină; actele de conservare şi de administrare încheiate între timp de gratificat rămân
valabile.
9. Noţiune. Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile
civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil.
10. Determinarea efectelor actului juridic civil. Prin determinarea efectelor actului juridic
civil se înţelege stabilirea sau fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative
generate, modificate sau stinse de un asemenea act.
Stabilirea conţinutului actului juridic presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) prima etapă constă în dovedirea actului juridic civil.
b) cea de-a doua etapă constă în interpretarea conţinutului actului juridic.
Ca prim rezultat al interpretării actului juridic civil, calificarea acestuia constă în încadrarea
actului juridic civil concret într-un anumit tip de acte juridice. Această operaţie are o deosebită
importanţă, deoarece există efecte diferite la acte diferite, iar dacă se ajunge la concluzia că, în
speţă, este vorba despre un act juridic civil numit (tipic), vor fi incidente regulile stabilite în
mod expres de lege pentru acel tip de act juridic. Dacă însă, în urma calificării, actul juridic va
fi considerat nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materia actelor juridice
civile.
Prin interpretare se înţelege operaţiunea logică de stabilire a înţelesului şi conţinutului
clauzelor unui act juridic a cărui existenţă este necontestată, în funcţie de voinţa reală a părţii
sau a părţilor.
Regulile de interpretare stabilite de Codul civil sunt următoarele: actul juridic se interpretează
după voinţa reală a părţilor, şi nu după înţelesul literal al cuvintelor; actul juridic produce şi
acele efecte pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei, după natura acesteia; clauzele
obişnuite într-un act juridic se subînţeleg; clauzele unui act juridic trebuie supuse unei
interpretări sistematice, deci se interpretează unele prin altele; dacă o clauză este susceptibilă de
a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, şi nu în sensul
în care nu ar produce nici un efect; clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă
din natura actului juridic; în cazul în care există îndoieli, dispoziţiile respective se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul; clauzele îndoielnice se interpretează în
favoarea celui care s-a obligat; oricât de generali ar fi termenii utilizaţi, efectele actului juridic
trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit; şi când s-a folosit un
exemplu pentru explicarea înţelesului unor clauze, întinderea efectelor actului juridic nu trebuie
redusă la efectele din exemplul dat.
Concluzii:
Forma este acea condiţie a actului juridic, generală, extrinsecă, şi, după caz, esenţială sau
neesenţială, care se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei făcute cu intenţia de a
produce efecte juridice.
În sens larg, noţiunea de formă a actului juridic, desemnează trei cerinţe de formă: a) forma
cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); b) forma
cerută pentru proba operaţiei juridice (forma cerută ad probationem); c) forma cerută pentru
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic să ia naştere în mod
valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă. Aşadar, voinţa juridică este
39
producătoare de efecte indiferent de forma, de modul în care se exteriorizează, este guvernată
de principiul libertăţii alegerii modalităţii de exteriorizare.
Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării
obligaţiilor civile corelative.
Condiţia este acea modalitate a actului juridic care constă într-un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare, de care depinde existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative.
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă de către dispunător gratificatului,
în actele juridice cu titlu gratuit (liberalităţi).
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la
care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act juridic civil.
1. Realizaţi o comparaţie între forma ad validitatem, forma ad probationem şi forma pentru
opozabilitate faţă de terţi, din punctul de vedere al sancţiunii neîndeplinirii lor.
2. Prezentaţi efectele condiţiei suspensive.
3. Comparaţi efectele termenului suspensiv cu efectele sarcinii suspensive.
4. Prezentaţi efectele condiţiei rezolutorii.
GRILE
1. Reprezintă o condiţie esenţială a actului juridic civil:
a) forma pentru probarea actului juridic civil;
b) forma pentru validitatea actului juridic civil;
c) termenul.
2. Sunt aplicaţii ale formei pentru probarea actului juridic civil:
a) tranzacţia;
b) donaţia;
c) testamentul.
3. Forma ad probationem:
a) este obligatorie;
b) reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului;
c) în cazul nerespectării atrage sancţiunea nevalabilităţii actului juridic.
4. Forma ad validitatem:
a) nerespectarea acestei forme atrage inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu alt
mijloc de probă;
b) este obligatorie;
c) este abstractă şi invariabilă pentru acelaşi tip de act solemn.
5. Sunt aplicaţii ale formei ad validitatem:
a) depozitul voluntar;
b) contractul de asigurare;
c) renunţarea expresǎ la succesiune.
6. Reprezintă modalităţi ale actului juridic civil:
a) termenul, condiţia şi sarcina;
b) termenul şi condiţia;
c) condiţia, eroarea şi sarcina.
40
7. Termenul, ca modalitate a actului juridic civil:
a) poate fi incert, în ceea ce priveşte cunoaşterea sau respectiv necunoaşterea datei împlinirii
sale;
b) este un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată începerea sau
stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor corelative
c) este stipulat în favoarea creditorului, aceasta constituind regula în ceea ce priveşte titularul
beneficiului său.
8. Termenul suspensiv:
a) este cel care amână până la împlinirea sa stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi
executării obligaţiei corelative;
b) poate fi reprezentat de data morţii credirentierului în contractul de rentă viageră;
c) are ca efect amânarea începutului exercitării dreptului civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile
corelative.
9. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil este:
a) un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, care afectează existenţa drepturilor subiective şi a
obligaţiilor corelative;
b) un eveniment viitor şi sigur ca realizare, care afectează existenţa drepturilor subiective şi a
obligaţiilor corelative;
c) un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, care afectează exercitarea drepturilor subiective şi
a obligaţiilor corelative.
10. După natura efectelor produse, condiţia poate fi:
a) suspensivă şi rezolutorie;
b) suspensivă şi extinctivă;
c) cazuală şi potestativă.
1. b); 2. a); 3. a), b); 4. b), c); 5. c). 6. a); 7. a), b); 8. c); 9. a); 10. a).
41
Modulul V.
Principiul obligativităţii actului juridic civil. Principiul irevocabilităţii
actului juridic civil. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
1. Principiile efectelor actului juridic civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1361;
pag. 155-171.

Înțelegeți care sunt principiile efectelor actului juridic civil.
Ce rol și ce aplicabilitate au aceste principii.
1. Principii. Prin principiile efectelor actului juridic înţelegem acele reguli de drept
civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de
cine se produc.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii:
a) principiul forţei obligatorii a actului juridic;
b) principiul irevocabilităţii actului juridic;
c) principiul relativităţii efectelor actului juridic.
1.1. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta sunt servanda)
1.1.1. Noţiune. Principiul forţei obligatorii reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia actul
juridic civil legal încheiat se impune autorilor (în cazul convenţiilor) sau autorului (în cazul
actelor juridice unilaterale), întocmai ca şi legea.
1.1.2. Excepţii. Sunt excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic acele situaţii în
care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au convenit părţile la încheierea lui, ci,
independent de voinţa părţilor sau a părţii, aceste efecte sunt mai restrânse sau mai întinse.
42
1.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
1.2.1. Noţiune. Este acea regulă de drept potrivit căreia actului juridic bilateral sau
multilateral nu i se poate pune capăt numai prin voinţa uneia din părţi, iar actului juridic
unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea
autorului acestuia.
1.2.2. Excepţii. Prin excepţii de principiul irevocabilităţii se înţeleg acele situaţii în care actului
bilateral sau multilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei singure părţi, iar actului
unilateral prin voinţa autorului lui.
1.3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest)
1.3.1. Noţiune. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este acea regulă de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de persoana sau persoanele care,
prin manifestarea lor de voinţă, l-au încheiat ori l-au modificat, fără să profite sau să dăuneze
altor persoane.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil arată faţă de cine se produc efectele actului:
efectele se produc numai pentru autor sau autorii actului. Aşadar, în principiu, drepturile şi
obligaţiile corelative lor, născute dintr-un act juridic, sunt ale părţilor. În continuare, persoanele
care nu participă la încheierea actului juridic civil, terţii nu pot nici exercita drepturile
subiective născute din act, nici răspunde pentru executarea obligaţiilor corelative.
1.3.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză. Din punctul de vedere al efectelor actului
juridic civil interesează delimitarea cercului persoanelor care se obligă sau sunt ţinute de voinţa
exprimată de alte persoane şi al persoanelor complet străine de act. Sub acest aspect, prezintă
interes clarificarea noţiunilor de părţi, avânzii-cauză şi terţi.
Părţile sunt persoanele care încheie efectiv actul juridic civil, îşi manifestă voinţa, fie direct
(personal), fie prin reprezentant. Efectele actului se produc în patrimoniul părţilor (părţii),
întrucât actul exprimă interesul personal al celor care şi-au manifestat voinţa la încheierea lui.
Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de un act juridic, care nu au participat nici
direct şi nici prin reprezentant la încheierea acestuia. În principiu, terţul, „cel de al treilea” nu
poate fi afectat de încheierea actului juridic civi: nu-i profită şi nu-i dăunează.
Prin având-cauză (habentes causam) se desemnează persoana care, deşi nu a participat nici
direct nici prin reprezentare la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndreptăţită să profite
de efectele actului respectiv sau, după caz, este obligată să suporte aceste efecte, datorită
„legăturii sale juridice” cu una din părţile acelui act juridic civil.
În anumite cazuri şi condiţii asistăm la un „transfer” de persoane din cercul „avânzilor-cauză”
în cercul „teţilor” şi invers, în sensul sensul că aceeaşi persoană poate fi având-cauză raportat
la un anumit act juridic civil al autorului său, dar şi terţ, în raport cu un alt act juridic al
autorului.
Există trei subcategorii de avânzi-cauză: a) succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
b) succesorii cu titlu particular; c) creditorii chirografari.
10. Succesorii universali şi cu titlu universal. Ei formează o singură categorie de avânzi-cauză
deoarece între ei nu există o deosebire calitativă, ci numai una cantitativă, astfel:
– succesor universal este persoana care dobândeşte un (întreg) patrimoniu, adică o
universalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale: moştenitorul legal unic, legatarul universal şi
persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării, care se înfăptuieşte
prin fuziune sau absorbţie;
– succesor cu titlu universal este persoana care dobândeşte o cotă-parte, o fracţiune dintr-un
patrimoniu: moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal şi persoana juridică dobânditoare a
unei părţi din patrimoniul unei alte persoane juridice divizate total ori parţial.
Din punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai
personalităţii autorului lor şi în principiu, preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului lor (cei
universali) sau numai partea corespunzătoare de drepturi şi obligaţii (cei cu titlu universal).
43
Calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal constă în aceea că actul
încheiat de autorul lor îşi produce efectele şi faţă de ei, aşa încât ei vor prelua, în principiu,
toate, respectiv, o parte din drepturile şi obligaţiile autorului lor (cu excepţia celor strâns legate
de persoana autorului ori declarate de părţi netransmisibile).
20. Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc un anumit drept subiectiv,
privit individual (ut singuli), precum: cesionarul, cumpărătorul, copermutantul, donatarul,
solventul, legatarul cu titul particular, persoana juridică dobânditoare a activului net, ca efect al
dizolvării altei persoane juridice.
Succesorul cu titlu particular (dobânditorul unui anumit drept sau bun) are calitate de având
cauză numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: 1) să fie vorba de drepturi şi obligaţii
strâns legate de bunul dobândit; 2) să fie vorba de acte anterioare ale autorului; 3) să fi fost
îndeplinită cerinţa de publicitate prevăzută de lege pentru acel act.
30. Creditorii chirografari constituie a treia categorie de avânzi-cauză. Creditorul chirografar
nu beneficiază de o garanţie reală pentru creanţa sa, ci numai de dreptul de gaj general asupra
întregului patrimoniu al debitorului.
Creditorul chirografar este considerat având-cauză al debitorului său, în sensul că el suportă
influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin
care activul patrimonial (gajul general) se poate mări sau micşora. Creditorul chirografar nu are
dreptul să se amestece în actele pe care le încheie debitorul său şi este ţinut să respecte aceste
acte, fiindu-i opozabile.
1.3.3. Excepţii. Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice civile acele situaţii în
care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheirea
actului nici personal şi nici prin reprezentant. Sunt excepţii la principiul relativităţii actelor
juridice civile: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea,
acţiunile directe, stipulaţia pentru altul.
Concluzii:
Prin principiile efectelor actului juridic înţelegem acele reguli de drept civil care arată modul în
care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii şi faţă de cine se produc.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii:
a) principiul forţei obligatorii a actului juridic;
b) principiul irevocabilităţii actului juridic;
c) principiul relativităţii efectelor actului juridic.
1. Prezentaţi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la acest
principiu.
2. Analizaţi situaţia avânzilor-cauză.
3. Analizaţi excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil.
GRILE
1. Reprezintă excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil următoarele
situaţii:
a) retractarea moştenirii pentru eroare de drept;
44
b) denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune încheiat pe perioadă nedeterminată de
oricare dintre părţi;
c) revocarea testamentului.
2. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este:

a) regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de persoanele care
l-au încheiat, fără să profite sau să dăuneze altor persoane;
b) regula de drept potrivit căreia actului juridic bilateral nu i se poate pune capăt numai prin
voinţa uneia dintre părţi;
c) regula de drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor lui întocmai ca
legea.
3. Terţii sunt persoanele:

a) străine de un act juridic deoarece au participat prin reprezentant la încheierea actului juridic;
b) străine de un act juridic din cauză că nu participă direct la încheierea actului juridic;
c) pe care nu le afectează, în principiu, încheierea actului juridic.
4. Avânzii – cauzi sunt:

a) părţile actului juridic care nu au participat în mod direct la încheierea lui ci prin reprezentant;
b) terţii;
c) persoanele care nu au participat la încheierea actului juridic dar care pot profita de efectele
acestuia, sau sunt obligaţi să suporte efectele actului juridic.
5. Succesorul cu titlu particular are calitate de având-cauză numai dacă:

a) este vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit;
b) este vorba de acte anterioare ale autorului şi a fost îndeplinită cerinţa de publicitate prevăzută
de lege pentru acel act;
c) a dobândit cu titlu universal o fracţiune din patrimoniul autorului său.
1. b), c); 2. a); 3. c); 4. c); 5. a), b).
45
Modulul VI.
Nulitatea actului juridic civil. Proba drepturilor subiective civile. Noţiune,
obiect, sarcina probei. Noțiuni privind mijloacele de probă.
1. Definiţie
2. Clasificarea nulităţii actului juridic civil
3. Cauzele de nulitate a actelor juridice civile
4. Regimul juridic al nulităţii actului juridic civil
5. Noţiunea de efecte ale nulitatii actului juridic civil.
6. Principii
7. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit efectum
8.Noţiune de proba
9.Obiectul probei
10. Sarcina probei
11. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor
12. Proba prin înscrisuri
13. Proba prin declaraţii de martori (mărturia sau proba testimonială)
14. Prezumţiile
15. Mărturisirea
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1323;
pag.172-232.
Înțelegeți în ce constă instituția nulității actului juridic civil și să faceți deosebirea între
diferitele tipuri de nulitate.
Precizați în ce constă și să folosiți instituția probei drepturilor subiective civile.
46
1. Definiţie.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
2. Clasificarea nulităţii actului juridic civil
10. În raport cu natura interesului ocrotit de lege nulitatea poate fi absolută şi relativă.
Nulitatea absolută sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme de
drept care ocroteşte un interes general, public.
Nulitatea relativă sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme de
drept ce ocroteşte un interes particular, individual.
20. După criteriul întinderii efectelor nulităţii, nulitatea poate fi parţială şi totală.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic,
care rămâne în fiinţă şi îşi produce celelalte efecte, deoarece nu contravin legii.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime.
Se consideră că, în dreptul nostru civil, regula este nulitatea parţială, în timp ce excepţia este
nulitatea totală.
30. În funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea poate fi expresă şi virtuală.
Nulitatea expresă (textuală sau explicită) este acea nulitate ce este prevăzută, ca atare, într-o
dispoziţie legală.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) este acea nulitate pe care legea nu o prevede expres, dar
care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate
a actului juridic civil.
40. După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitatea este de
fond sau de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii unei condiţii
de de fond a actului juridic (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). În practică nulităţile din
această categorie sunt cele mai numeroase.
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem.
50. În raport de criteriul modului de valorificare, nulităţile se clasifică în judiciare şi amiabile.
Se poate admite că în situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic
încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv, prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului
de jurisdicţie competent, suntem în prezenţa unei nulităţi amiabile.
În schimb, în situaţia în care părţile nu se înţeleg cu privire la înlăturarea efectelor actului
juridic încheiat ori suntem în prezenţa unui act căruia nu i se poate pune capăt printr-un act
simetric celui prin care a luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă (precum:
recunoaşterea de filiaţie, adopţia, căsătoria etc.), fiind necesar ca nulitatea actului juridic să fie
declarată de organul de jurisdicţie competent, suntem în prezenţa unei nulităţi judiciare.
3. Cauzele de nulitate a actelor juridice civile
3.1. Cauzele de nulitate absolută. Se consideră că atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului
juridic civil următoarele cauze:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă a persoanelor, atunci când este vorba:
a) de nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice, instituite pentru
ocrotirea unui interes general; b) de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice; c) de
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
- lipsa totală de consimţământ, cum este în cazul în care manifestarea de voinţă a fost exprimată
fără intenţia de a produce efecte juridice (jocandi causa);
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic, dar numai atunci când cauza este ilicită sau imorală;
- nerespectarea formei cerută ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preempţiune al statului (în cazurile stabilite de lege)
- încălcarea ordinii publice;
47
- frauda legii.
3.2. Cauzele de nulitate relativă. Atrag sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil
următoarele cauze:
- nerespectarea normelor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, în următoarele situaţii:
1) nesocotirea regulilor privind capacitatea de exerciţiu: a) actul juridic a fost încheiat de
persoana lipsită de capacitate de exerciţiu; b) actul juridic de administrare s-a încheiat fără
încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul între 14-18 ani; c) actul juridic
de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a autorităţii
tutelare;
2) nerespectarea unor incapacităţi speciale de folosinţă, instituite pentru ocrotirea unor interese
individuale.
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic;
- viciile de consimţământ;
- nerespectarea dreptului de preempţiune (în situaţiile prevăzute de lege).
4. Regimul juridic al nulităţii actului juridic civil
Indiferent că suntem în prezenţa nulităţii absolute sau a celei relative efectul nulităţii este
acelaşi - ineficacitatea actului juridic, dar această clasificare prezintă importanţă sub aspectul
regimului juridic diferit pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi. Prin „regim
juridic al nulităţii” înţelegem regulile care guvernează atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea
relativă şi vizează trei aspecte: persoanele care pot invoca nulitatea, prescrierea dreptului la
acţiune şi posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic, cu alte cuvinte, dacă
este remediabilă sau iremediabilă.
4.1. Regimul juridic al nulităţii absolute
10. Cine poate invoca nulitatea absolută. Pornind de la împrejurarea că nulitatea absolută
ocroteşte un interes general se consideră că ea poate fi invocată de orice persoană interesată,
precum: părţile actului juridic civil; avânzii-cauză ai părţilor; terţii care ar justifica un interes
propriu vor putea invoca nulitatea absolută a actului; procurorul, precum şi alte organe
prevăzute de lege; instanţa judecătorească are obligaţia sǎ invoce nulitatea absolutǎ din oficiu.
20. Nulitatea absolută este imprescriptibilă. Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând,
fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
30. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare. Nulitatea absolută
compromite definitiv operaţiunea juridică pe care o afectează.
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care partea îndreptăţită să invoce nulitatea renunţă
la dreptul de a formula acţiune în nulitate sau la dreptul de a opune excepţia nulităţii. Pentru că
nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată sau chiar de instanţa
judecătorească, apare chiar imposibilă situaţia în care toţi cei care au un asemenea drept să
renunţe la el prin confirmarea actului nul absolut.
Întrucât confirmarea, fie expresă, fie tacită, a nulităţii absolute este inadmisibilă, rezultă că un
act de confirmare este şi el lovit de nulitate absolută.
4.2. Regimul juridic al nulităţii relative
10. Persoanele îndreptăţite să invoce nulitatea relativă. Nulitatea relativă ocroteşte un interes
individual şi ca atare, poate fi invocată de un cerc mai retrâns de persoane, din care fac parte:
persoana ocrotită de dispoziţia legală, succesorii universali, succesorii cu titlu particular ori
creditorii chirografari ai persoanei ocrotite, procurorul în condiţiile art. 45 Cod proc. civ.;
20. Nulitatea relativă este prescriptibilă. Nulitatea relativă trebuie invocată înlăuntrul
termenului de prescripţie extinctivă se justifică prin aceea că, nulitatea relativă, fiind instituită
pentru ocrotirea unor interese individuale, trebuie să cedeze în faţa intereselor generale pe care
le asigură instituţia prescripţiei extinctive.
30. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită de cel îndreptăţit să o
invoce.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
48
- să provină de la partea îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, deoarece renunţarea la un drept
nu poate fi făcută decât de titularul dreptului respectiv;
- viciul care afecta actul juridic anulabil trebuie să fi încetat în momentul confirmării, întrucât,
ca act juridic, confirmarea trebuie să exprime, la rândul său, o voinţă neviciată;
- să fie făcută în deplină cunoştinţă de cauză şi numai de o persoană capabilă, ceea ce înseamnă
că actul juridic anulabil nu poate fi confirmat decât în mod conştient şi după încetarea
incapacităţii;
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune de motivul acţiunii în
nulitate relativă.
La rândul ei, confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţii relative, cum ar fi executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate
relativă, cu condiţia ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă şi să fi
executat actul în cunoştinţă de cauză .
Pe de altă parte, confirmarea poate fi totală (când se referă la toate viciile actului sau la toate
cauzele sale) şi parţială (când priveşte numai unul sau numai unele din vicii).
Confirmarea are ca efect principal validarea actului juridic anulabil de la data când s-a încheiat
actul juridic respectiv, ceea ce înseamnă că partea interesată nu mai poate invoca nulitatea
relativă a actului juridic nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie. Dacă mai multe
persoane sunt îndreptăţite să invoce nulitatea relativă a actului, confirmarea făcută de una din
ele nu operează şi pentru celelalte, care îşi păstrează dreptul de a se prevala de nulitate.
5. Noţiune. Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările survenite în cazul suprimării parţiale sau totale a
unui act juridic civil nul absolut sau relativ.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia acesteia şi constă în lipsirea actului
juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă – quod
nullum est, nullum producit efectum (ceea ce nu există nu produce nici un efect).
Efectele nulităţii diferă şi în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil
lovit de nulitate, mai exact după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost încheiate
sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi. Sub acest aspect, se disting
următoarele ipoteze:
a) în cazul în care actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii constă în faptul că acesta nu mai poate fi executat nici după acest moment,
deci partea sau părţile actului juridic se consideră că nici nu ar fi încheiat respectivul act.
b) dacă actul juridic a fost executat în totalitate sau parţial până în momentul declarării
nulităţii, aplicarea acestei sancţiuni constă în desfiinţarea retroactivă a actului juridic, cu
consecinţa restituirii reciproce sau, după caz, unilaterale a prestaţiilor efectuate în temeiul
acelui act;
c) în ipoteza în care actul a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii, una din
părţile acestuia a încheiat un alt act juridic cu o terţă persoană, act care a avut ca obiect fie
transmiterea dreptului născut din actul nul, fie constituirea ori transmiterea unui drept în
legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii înseamnă desfiinţarea
retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea reciprocă a prestaţiilor
efectuate în baza acestuia, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
6. Trei principii guvernează efectele nulităţii, şi anume:
a) principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, în sensul că efectele nulităţii se
produc din momentul încheierii actului juridic;
b) principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum), care
se realizează prin restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat; şi
c) principiul anulării actelor juridice subsecvente, consecinţă a desfiinţării actului juridic iniţial
(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
10. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
49
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic este regula de drept potrivit căreia
efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil, adică nulitatea
produce efecte şi pentru trecut (ex tunc), nu numai pentru viitor (ex nunc).
Prin retroactivitate se înlătură şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul
încheierii acestuia şi cel al anulării efective a actului, ajungându-se în situaţia în care părţile s-ar
fi aflat dacă nu ar fi încheiat niciodată respectivul act. În cazul în care actul nu a fost pus în
executare, anularea acestuia duce la ineficacitatea lui, astfel încât se consideră că părţile nu au
avut niciodată drepturi şi obligaţii reciproce şi, prin urmare, nici una dintre ele nu mai poate
cere executarea actului juridic încheiat. În cazul în care actul juridic a fost executat total sau în
parte, prin declararea nulităţii ori anularea acestuia, părţile sunt obligate să-şi restituie reciproc
prestaţiile executate.
Excepţii de la principiul retroactivităţii. Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii,
acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, efectele produse între momentul încheierii actului şi
momentul anulării sale sunt păstrate. În asemenea situaţii, nulitatea produce efecte numai
pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut (ex tunc); efectele actului juridic declarat nul sau
anulat sunt menţinute pentru trecut.
Dintre excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor actului juridic civil, reţinem
următoarele:
a) cazul copiilor dintr-o cǎsǎtorie anulatǎ, faţǎ de care nulitatea nu produce efecte;
b) cazul minorului de bună-credinţă la încheierea cǎsǎtoriei, care pǎstreazǎ capacitatea deplinǎ
de exerciţiu;
c) cazul căsătoriei putative, în sensul că efectul retroactiv al declarării nulităţii căsătoriei este
înlăturat faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează
statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii
căsătoriei şi cel al anulării ei.
20. Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum)
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ceea ce s-a
executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să
ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Restabilirea situaţiei anterioare priveşte efectele nulităţii între părţile actului juridic (inter
partes), iar nu şi faţă de terţi.
Prin desfiinţarea actului juridic civil dispare temeiul juridic al executării prestaţiilor, ceea ce
înseamnă că temeiul juridic al acţiunii în restituirea prestaţiilor nu-l mai reprezintă actul juridic
(desfiinţat). Temeiul juridic al acţiunii pentru restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului nul
este îmbogăţirea fără justă cauză sau plata nedatorată (în contractele sinalagmatice, când
părţile şi-au executat obligaţiile în mod reciproc, înainte de anularea actului juridic, pentru că
nu mai sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză)
Excepţii de la principiul restabilirii situaţiei anterioare. Constituie excepţii de la principiul
restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în
temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.
Se admite că sunt excepţii de la acest principiu:
- cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care este
obligat să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat;
- cazul posesorului de bunǎ-credinţǎ, care poate pǎstra fructele culese în intervalul de timp cât a
fost de bunǎ-credinţǎ.
30. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure
dantis, resolvitur ius accipientis).
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis,
resolvitur ius accipientis) priveşte efectele nulităţii actului juridic civil faţă de terţi. El
desemnează regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului iniţial (primar)
atrage şi anularea actului subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice. Altfel spus,
desfiinţarea dreptului transmiţătorului atrage şi la desfiinţarea dreptului subdobânditorului.
50
Excepţii de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. Sunt considerate
excepţii de la acest principiu situaţiile în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic
iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă menţinându-se, deşi se
află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Ca urmare, deşi anularea actului juridic primar
are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul
acestui act, rămâne, totuşi, valabil actul juridic încheiat ulterior de una din părţile actului juridic
iniţial cu un terţ şi care are legătură cu dreptul dobândit prin actul primar, astfel încât,
menţinându-se actul juridic subsecvent, rămâne valabil şi dreptul dobândit de terţ în temeiul
acestuia.
Sunt excepţii acele situaţii în care se produce resoluto jure dantis, dar nu mai intervine şi
resolvitur jus accipientis. Constituie excepţii de la principiul analizat situaţii precum:
a) cazul aactelor de conservare sau de administrare a bunului;
b) cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a II-a NCC, potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat
mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale, dobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă nu este obligat să le
înapoieze;
c) cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului, care se menţin şi după
desfiinţarea actului juridic civil primar, ca efect al nulităţii;
d) cazul subdobânditorului de bună-credinţă al unui drept real imobiliar înscris în cartea
funciară.
7. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit efectum
Regula quod nullum est, nullum producit efectum potrivit căreia nulitatea atrage ineficacitatea
actului juridic, este atenuată sau înlăturată în anumite cazuri prin aplicarea unor reguli de drept
ce justifică menţinerea parţială sau totală a efectelor produse de actul juridic: principiul
conversiunii actului juridic; principiul error communis facit ius; principiul răspunderii civile
delictuale.
10. Principiul conversiunii actelor juridice civile.
Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea actului juridic nul cu un act valabil. În
legislaţia civilă nu există o consacrare cu caracter general a principiului conversiunii actului
juridic, fiind însă reglementate anumite aplicaţii ale acestuia.
Pentru a opera conversiunea actului juridic trebuie îndeplinite, cumulativ, mai multe condiţii:
- să existe identitate de părţi în cele două acte juridice, adică atât în actul juridic nul, cât şi în
actul în care se converteşte acesta să figureze aceleaşi părţi;
- să existe un element de diferenţă între actul juridic nul şi actul în care este convertit (valabil),
precum: natura celor două acte juridice, conţinutul acestora, efectele sau forma celor două acte;
- actul juridic pentru care a fost emisă manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv şi total;
- actul ce urmează să fie considerat valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute
de lege pentru categoria de acte din care face parte;
- manifestarea de voinţă a părţii sau, după caz, a părţilor să fie favorabilă conversiunii, ceea ce
înseamnă că din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte imposibilitatea conversiunii
actului juridic.
Aplicaţii. Conversiunea actului juridic civil cunoaşte o serie de aplicaţii practice, cum ar fi:
- testamentul autentic sau mistic, considerat nul sub aceste calificări pentru vicii de formă,
primeşte, prin conversiune, valoare de testament olograf, valabil încheiat dacă este scris în
întregime, semnat şi datat de testator;
- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare-cumpărare, dar valabilă ca antecontract
de vânzare-cumpărare.
20. Principiul error communis facit ius.
Această regulă, denumită şi principiul validităţii aparenţei în drept, înlătură nulitatea unui act
juridic civil încheiat într-o situaţie de eroare comună, care manifestă în mod public în aşa fel
încât creează credinţa că înfăţişează realitatea.
51
O aplicaţie a acestui principiu o întâlnim în materia actelor de stare civilă, întrucât nu există un
text de lege care să consacre expres acest principiu.
30. Principiul răspunderii civile delictuale.
În legislaţia noastră înlăturarea nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale,
priveşte cazul minorului.
În situaţia în care minorul a întrebuinţat manopere frauduloase pentru a convinge cealaltă parte
că este major, el nu mai are posibilitatea să invoce leziunea. Actul încheiat, lovit de nulitate, va
fi menţinut întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce
cocontractantului prin fapta ilicită a minorului. Principiul ocrotirii minorului care, de regulă,
impune desfiinţarea actului juridic, cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale şi,
în consecinţă, actul juridic este considerat valabil.
8. Noţiune
Termenul probă desemnează: a) mijlocul de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi
un raport juridic; b) faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc
de probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în
soluţionarea cazului.
9. Obiectul probei
Prin obiectul probei se înţelege elementul care trebuie dovedit de către cel ce invocă un drept,
adică actele juridice civile ori faptele juridice stricto sensu din care rezultă drepturile şi
obligaţiile invocate.
10. Sarcina probei
Prin sarcina probei se înţelege îndatorirea de a face dovada faptului din care decurge dreptul
pretins. Reclamantul este cel care se adresează instanţei şi solicită să i se recunoască un drept,
ceea ce înseamnă că sarcina probei îi revine – în primul rând – reclamantului. După ce
reclamantul şi-a dovedit pretenţia sa, este rândul pârâtului ca, în apărare să combată susţinerile
reclamantului şi să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale.
11. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor:
a) să nu fie oprită de lege; b) să fie verosimilă, adică să nu contravină legilor naturii, să nu tindă
la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte demne de a fi crezute; c) să fie utilă (proba
este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile); d) să fie pertinentă, adică să aibă
legătură cu obiectul procesului; e) să fie concludentă, adică să contribuie la soluţionarea
procesului.
12. Proba prin înscrisuri
12.1. Noţiune şi clasificare
Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic stricto sensu, făcută prin
scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.
După scopul pentru care au fost întocmite sunt: înscrisuri preconstituite - care se întocmesc cu
intenţia de a fi folosite ca mijloc de probă în caz de litigii; şi înscrisuri nepreconstituite - la a
căror întocmire nu s-a avut în vedere posibilitatea folosirii în caz de litigiu, dar care sunt totuşi
utilizate pentru a dovedi un drept.
După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii. O copie este reproducerea
exactă în scris a unui act preexistent (original).
În funcţie de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasifică în înscrisuri
autentice şi înscrisuri sub semnătură privată, care vor fi analizate mai departe.
12.2. Înscrisul autentic
Noţiune. Înscrisul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un
funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut.
Condiţii. Pentru ca înscrisul autentic să fie valabil trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii: să
fie întocmit de un funcţionar public; acesta să fie competent din punct de vedere material şi
teritorial; să fie respectate formalităţile impuse de lege.
52
Forţa probantă a înscrisului autentic. Înscrisul autentic se bucură de o prezumţie de
autenticitate şi validitate. În virtutea ei, actul este considerat că provine efectiv de la cei care l-
au subsemnat.
Din punct de vedere al forţei probante se distinge între:
10. menţiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator care privesc
faptele materiale petrecute în faţa sa şi constatate cu propriile simţuri sunt opozabile terţilor
până la înscrierea în fals.
20. menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor în faţa agentului instrumentator fac dovada până
la proba contrară.
30. menţiunile străine de obiectul actului nu pot servi decât numai ca un încept de dovadă.
Forţa executorie a înscrisului autentic. Înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă
şi lichidă, în momentul în care aceasta ajunge la scadenţă are putere executorie.
Consecinţele juridice ale înscrisului nul ca înscris autentic. Dacă forma autentică este cerută ad
validitatem, actul juridic în sens de negotium juris este nul. Dacă forma autentică nu este cerută
de lege, dar este solicitată de părţi ad probationem, înscrisul este nul ca înscris autentic, dar
poate fi valabil ca înscris sub semnătură privată, fără ca prin aceasta operaţiunea juridică pe
care o consemnează să fie afectată.
12.3. Înscrisul sub semnătură privată
Noţiune. Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul care constată un act juridic şi este
întocmit şi semnat de parte sau de părţile împotriva cărora el poate fi folosit ca dovadă, fără
intervenţia unui funcţionar public.
Condiţie. Singura condiţie, cu caracter general, pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură
privată este semnătura autorului sau autorilor, executată de mână.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată între părţi este condiţionată, în raporturile
dintre părţi, de recunoaşterea sa.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată în raporturile cu terţii. În raporturile dintre
părţi şi terţi, înscrisul este considerat ca nedatat.
Terţilor le este opozabilă numai data certă, care se dobândeşte printr-una din următoarele patru
modalităţi: a) din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică (dacă a fost
înregistrat sau s-a făcut o menţiune despre data prezentării); b) din ziua înscrierii lui într-un
registru anume destinat; c) din ziua morţii părţii care a semnat sau uneia dintre părţile care au
semnat; d) din ziua trecerii actului, chiar şi prescurtat, în acte întocmite de funcţionarii publici.
12.4. Condiţii speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată.
10. Înscrisul sub semnătură privată care cuprinde convenţii sinalagmatice trebuie, pentru a fi
valabil ca instrument de probă, să fie făcut într-un număr de exemplare originale egal cu
numărul părţilor cu interes contrar, iar fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul
originalelor ce s-au făcut.
20. Actul unilateral prin care o parte se obligă a plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare de
bunuri trebuie să fie scris în întregime de mâna debitorului sau, cel puţin, înainte de a semna,
debitorul să adauge la finalul actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma
sau câtimea lucrurilor.
30. Condiţia cerută testamentului olograf. Testamentul olograf nu este valabil decât când este
scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului.
13. Proba prin declaraţii de martori (mărturia sau proba testimonială)
13.1. Noţiune. Mărtuia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa instanţei de judecată,
cu privire la acte sau fapte litigioase pe care le cunoaşte personal.
13.2. Admisibilitate. Faptele juridice stricto sensu - faptele naturale şi acţiunile omeneşti
produse fără intenţia de a produce efecte juridice, pot fi dovedite neîngrădit cu martori.
În privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile martorilor, legea civilă
instituie două reguli restrictive: interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare
mai mare decât cea prevăzută de lege; interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste
cuprinsul unui înscris.
53
13.3. Interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei
Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, nu se poate
face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Această regulă se aplică
tuturor actelor juridice, unilaterale sau bilaterale, prin care se stabilesc raporturi juridice ori se
recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting raporturi juridice preexistente.
Evaluarea obiectului se face în momentul încheieirii actului.
13.4. Interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris
Dacă părţile au întocmit un înscris pentru constatarea unei înţelegeri, chiar pentru o sumă sau
valoare mai mică de 250 lei, proba testimonială nu poate fi admisă pentru a stabili că părţile au
convenit şi asupra altor lucruri decât cele scrise.
Restricţiile instituite prin regulile menţionate mai sus nu se aplică în raporturile dintre părţi şi
terţi, pentru care actul juridic apare ca un fapt material, aşa încât proba cu martori împotriva sau
peste conţinutul înscrisului este admisibilă.
13.5. Excepţii comune de la interdicţiile menţionate mai sus.
Există situaţii în care proba cu martori în domeniul actului juridic este admisibilă şi în
raporturile dintre părţi: convenţia părţilor; existenţa unui încept de dovadă scrisă;
imposibilitatea procurării sau păstrării unui înscris.
10. Înţelegerea părţilor. Convenţia poate fi atât expresă, cât şi tacită.
20. Începutul de dovadă scrisă.
Pentru a fi considerată un început de dovadă scrisă o scriptură trebuie să îndeplinească două
condiţii:
a) să provină de la cel căruia îi este opusă, de la acela pe care îl reprezintă ori de care este
reprezentat;
b) să fie concludentă, să facă verosimil faptul pretins.
30. Imposibilitatea preconstituirii sau păstrării probei scrise de către creditor. Excepţia are în
vedere: imposibilitatea de a preconstitui un înscris şi pierderea înscrisului, dintr-o cauză de
forţă majoră. Pentru ca proba testimonială să fie admisibilă în această situaţie creditorul trebuie
să dovedească în prealabil, prin orice mijloace de probă: a) existenţa înscrisului; b) pierderea
înscrisului din cauză de forţă majoră. Jurisprudenţa a adăugat imposibilitatea morală de
preconstituire a probei scrise, care poate fi justificată de raporturi de afecţiune, de prietenie, de
deferenţă ierarhică în serviciu între persoanele în cauză.
13.6. Forţa probantă a mărturiei
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
14. Prezumţiile
14.1. Noţiune. Prezumţia este definită ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus din
existenţa altui fapt, vecin şi conex, fie ca inducerea existenţei unui fapt necunoscut din
cunoaşterea altui fapt, datorită legăturii existente între cele două fapte.
14.2. Clasificare. După cum raţionamentul deductiv specific prezumţiilor este opera
legiuitorului sau judecătorului, prezumţiile se împart în două categorii: prezumţii legale şi
prezumţii simple.
După forţa lor doveditoare prezumţiile legale se împart în absolute şi relative. Prezumţii legale
relative conferă credibilitate faptului pretins, de regulă, până la proba contrară. Prezumţiile
legale absolute nu pot fi răsturnate prin contraprobă. Se distinge între: a) prezumţii legale
absolute care corespund unui interes general, numite şi irefragrabile, şi nu pot fi răsturnate prin
niciun mijloc de probă; b) prezumţii legale absolute care corespund unui interes particular şi pot
fi răsturnate, dar numai prin mărturisire judiciară.
Între cele două categorii de prezumţii legale, există o categorie intermediară – prezumţiile
legale mixte, care pot fi combătute, dar numai prin anumite mijloace de probe ori în anumite
condiţii sau numai de anumite persoane, potrivit legii.
Efectul prezumţiei legale constă în a dispensa de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este
făcută.
54
Prezumţiile simple, numite şi judecătoreşti sau ale omului, nu sunt stabilite de lege ci sunt
lăsate la aprecierea instanţei.
Aceste prezumţii sunt permise judecătorului numai când este permisă şi dovada prin martori, cu
exepţia situaţiei în care un act este atacat pentru că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
15. Mărturisirea
15.1. Noţiune. Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unei împrejurări, act sau
fapt, pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să
producă efecte juridice împotriva autorului ei.
15.2. Clasificare Legea distinge între mărturisirea extrajudiciară şi cea judiciară.
Mărturisirea extrajudiciară este făcută în afara judecăţii procesului în care se foloseşte şi poate
fi scrisă sau verbală.
După structură mărturisirea poate fi: simplă (o recunoaştere fără rezerve sau adaosuri a
pretenţiilor reclamantului); calificată (o recunoaştere iniţială, la care se adaugă aspecte noi
strâns legate de faptul pretins şi concomitente cu el, care îi schimbă urmările juridice);
complexă (recunoaşterea faptului pretins dar şi susţinerea unor împrejurări ulterioare care îl
anihilează).
15.3. Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea suverană a judecătorului.
Concluzii:
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Indiferent că suntem în prezenţa nulităţii absolute sau a celei relative efectul nulităţii este
acelaşi - ineficacitatea actului juridic, dar această clasificare prezintă importanţă sub aspectul
regimului juridic diferit pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi. Prin „regim
juridic al nulităţii” înţelegem regulile care guvernează atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea
relativă şi vizează trei aspecte: persoanele care pot invoca nulitatea, prescrierea dreptului la
acţiune şi posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic, cu alte cuvinte, dacă
este remediabilă sau iremediabilă.
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii
nulităţii, adică urmările survenite în cazul suprimării parţiale sau totale a unui act juridic civil
nul absolut sau relativ.
Esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia acesteia şi constă în lipsirea actului
juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă – quod
nullum est, nullum producit efectum (ceea ce nu există nu produce nici un efect).
Trei principii guvernează efectele nulităţii, şi anume:
a) principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, în sensul că efectele nulităţii se
produc din momentul încheierii actului juridic;
b) principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum), care
se realizează prin restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat; şi
c) principiul anulării actelor juridice subsecvente, consecinţă a desfiinţării actului juridic iniţial
(resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Termenul probă desemnează: a) mijlocul de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi
un raport juridic; b) faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc
de probă, este folosit, la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în
soluţionarea cazului.
Condiţiile generale de admisibilitate a probelor:
a) să nu fie oprită de lege; b) să fie verosimilă, adică să nu contravină legilor naturii, să nu tindă
la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte demne de a fi crezute; c) să fie utilă (proba
este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile); d) să fie pertinentă, adică să aibă
55
legătură cu obiectul procesului; e) să fie concludentă, adică să contribuie la soluţionarea
procesului.
1. Delimitaţi regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
2. Prezentaţi principiile cu acţiune în materia efectelor nulităţii actului juridic civil.
3. Analizaţi principiul răspunderii civile delictuale.
4. Prezumţiile: noţiune, clasificare, forţă probantă.
5. Prezentaţi excepţiile comune de la regulile prevăzute de art. 1191 alin. 1 şi 2 C. civ.
GRILE
1. După modul de consacrare legislativă, nulitatea actului juridic civil se clasifică în:
a) nulitate absolută şi nulitate relativă;
b) nulitate expresă şi nulitate virtuală;
c) nulitate de fond şi nulitate de formă.
2. Este nulitate absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil:
a) a unei condiţii de formă a actului juridic civil, condiţie cerută ad validitatem;
b) a unei condiţii de fond a actului juridic civil;
c) a unei norme care ocroteşte un interes general sau personal.
3. Nulitatea absolută este:

a) numai totală;
b) numai parţială;
c) poate fi parţială.
4. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) nulitatea virtuală poate fi numai absolută;
b) nulitatea parţială poate fi relativă;
c) nulitatea expresă este numai relativă.
5. Sunt cauze de nulitate absolută următoarele:

a) nerespectarea formei cerute ad validitatem;
b) eroarea viciu de consimţământ;
c) frauda la lege.
6. Produce efecte numai pentru viitor următoarea sancţiune civilă:

a) rezoluţiunea;
b) nulitatea absolută;
c) rezilierea;
7. Constituie excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii actului juridic civil:

a) acele cazuri în care efectele produse între momentul încheierii actului şi momentul anulării
sale sunt păstrate;
b) acele situaţii în care prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse
restituirii;
c) numai cazul cǎsǎtoriei putative.
56
8. Principiul quod nullum est, nullum producit efectum este înlăturat prin aplicarea următoarelor
reguli de drept:
a) principiul răspunderii civile delictuale;
b) principiul repunerii în situaţia anterioară;
c) principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
9. Principiul restitutio in integrum:

a) priveşte efectele nulităţii între părţile actului juridic, iar nu şi faţă de terţi;
b) are ca excepţii acele situaţii în care, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat nu
sunt supuse restituirii;
c) priveşte efectele nulităţii între părţile actului juridic, şi faţă de terţi.
10. Au valoare de adevăr în ceea ce priveşte nulitatea actului juridic, următoarele afirmaţii:
a) nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acţiune, sau pe cale de excepţie;
b) nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu au aceleaşi efecte;
c) nulitatea absolută poate fi acoperită prin confirmare.
11. Enumeraţi condiţiile de admisibilitate a probelor.
12. Prezentaţi consecinţele juridice ale înscrisului nul ca înscris autentic.
1.b); 2. a); 3. c); 4. b); 5. a), c). 6. c); 7. a); 8. a); 9. a), b); 10. a).
57
Modulul VII.
Protecţia juridică a drepturilor subiective civile şi prescripţia extinctivă.
Noțiune. Delimitări. Efecte. Cursul prescripției extinctive.
1. Noţiune
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive.
3. Efectul prescripţiei extinctive
4. Principiile efectului prescripţiei extinctive
5. Domeniul prescripţiei extinctive
6. Termenele de prescripţie extinctivă
7. Începutul prescripţiei extinctive. Regula generală
8. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive
9. Suspendarea prescripţiei extinctive
10. Întreruperea prescripţiei extinctive
11. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
12. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
Chelaru, Constantinovici, Macovei), Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012, pag. 2501-
2554;
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pag. 255-294;
pag. 233-288.
Înțelegeți natura, rolul, efectele și importanța instituției prescripției extinctive.
Aspectele privind termenele de prescripție, începutul, suspendarea și repunerea în
termenele de prescripței.
58
1. Noţiune. Prescripţia extinctivă din dreptul civil este un mijloc de stingere a
dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie.
Prescripţia extinctivă este stingerea, după caz, fie a acelei componente a dreptului la acţiune
care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la
executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi
dreptului dreptului real principal, datorită neexercitării în termenul prevăzut de lege.
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive.
Sub aspectul naturii juridice, prescripţia extinctivă se înfăţişează ca un mod de transformare a
conţinutului raportului juridic civil, întrucât transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia
corelativă corespunzătoare, din drept şi obligaţie perfecte, în drept şi obligaţie imperfecte.
Prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune în sens material, nu şi dreptul
subiectiv civil însuşi şi nici obligaţia corelativă lui.
3. Efectul prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material. De aici decurg două
consecinţe juridice importante.
Mai întâi, dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune şi, tot
astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, cu menţiunea că sunt transformate din
perfecte (asigurate prin acţiune), în imperfecte (naturale).
Pe de altă parte, dreptul la acţiune în sens procesual este şi rămâne imprescriptibil şi, în
consecinţă, titularul dreptului subiectiv poate sesiza instanţa. Dacă nu ar avea această
posibilitate, nu s-ar putea verifica, jurisdicţional, dacă prescripţia este sau nu împlinită (de
principiu, curgerea unei perioade de timp egală cu termenul de precripţie stabilit de lege nu
înseamnă automat şi împlinirea prescripţiei, pentru că legea stabileşte reguli speciale pentru
cursul prescripţiei).
4. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Efectul prescripţiei extinctive - stingerea
dreptului la acţiune în sens material - este guvernat de două principii, reglementate de Noul cod
civil.
10. Primul principiu – prescrierea acţiunii privind un drept accesoriu o dată cu prescrierea
acţiunii privind un drept principal – este, în esenţă, o aplicaţie a unui alt principiu de drept
potrivit căruia soarta juridică a dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal
(accesorium sequitur principale; accessio cedat principale). Având în vedere dependenţa
existenţei dreptului subiectiv accesoriu de dreptul subiectiv civil principal, este firesc a admite
că şi protecţia lui juridică este în aceeaşi relaţie cu protecţia dreptului principal.
Din reglementarea acestui principiu decurg două consecinţe importante:
- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului
subiectiv accesoriu;
- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu determină şi stingerea
dreptului la acţiune privind dreptul subiectiv principal.
Astfel, s-a decis că dobânda fiind un accesoriu al creanţei principale, prescripţia dreptului la
acţiune pentru creanţă atrage prescripţia dreptului la acţiune pentru dobândă.
20. Al doilea principiu – stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului privind fiecare
prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă - se aplică ori de câte ori debitorul este
ţinut faţă de creditor la prestaţii succesive (chirii, dobânzi, arenzi, ratele de rentă viageră, etc)
indiferent de izvorul obligaţiei.
5. Domeniul prescripţiei extinctive
5.1. Noţiune şi criterii de determinare. Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera
drepturilor subiective civile care cad sub incidenţa normelor ce reglementează prescripţia
extinctivă.
5.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. Drepturile de creanţă, indiferent de
izvorul lor concret, fac parte, prin excelenţă, din domeniul prescripţiei extinctive.
59
În principiu, drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă sunt prescriptibile
extinctiv.
Constituie excepţii de la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt prescriptibile
extinctiv acele situaţii în care drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă sunt
imprescriptibile. De exemplu, sunt imprescriptibile extinctiv drepturile asiguraţilor asupra
sumelor care rezultǎ din rezervele tehnice care se constituie la asigurǎrile de viaţǎ pentru
obligaţii de platǎ scadente în viitor.
5.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale.
În domeniul drepturilor reale principale regula o constitue prescriptibilitatea, dupǎ cum rezultǎ
din art. 2501 alin. (1) NCC, însǎ prin dispoziţii legale majoritatea acţiunilor reale sunt declarate
imprescriptibile.
Sunt imprescriptibile extinctiv: acţiunea în revendicare - mobiliară şi imobiliară - întemeiată
pe dreptul de proprietate privată; acţiunea în revendicare - mobiliară şi imobiliară - întemeiată
pe dreptul de proprietate publică; acţiunea de partaj; acţiunea negatorie; acţiunea în
grăniţuire.
Sunt prescriptibile extinctiv, următoarele acţiuni reale: acţiunea în revendicare imobiliară în
cazurile prevăzute de art. 572 NCC şi art. 520 C.p.civ.; acţiunea confesorie prin care se
urmăreşte apărarea drepturilor de uzufruct, a dreptului de uz sau de abitaţie şi a dreptului de
servitute.
5.4. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii. Prescriptibilitatea ori
imprescriptibilitatea dreptului de creanţă principal determină şi în privinţa dreptului accesoriu
prescriptibilitatea ori imprescriptibilitatea.
5.5. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale. În materia drepturilor
nepatrimoniale este aplicabil principiul imprescriptibilităţii.
Prin excepţie de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, se
consideră că sunt prescriptibile extinctiv, deşi au un obiect nepatrimonial, următoarele acţiuni:
acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil nepatrimonial; acţiunea în nulitate relativă a
căsătoriei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii, atunci când este introdusǎ de soţul mamei sau
moştenitorii acestuia, de mamǎ sau moştenitorii acesteia, de moştenitorii tatǎlui biologic;
acţiunea în stabilirea paternităţii, atunci când este pornitǎ dupǎ decesul copilului de cǎtre
moştenitorii acestuia.
6. Termenele de prescripţie extinctivă
6.1. Noţiune şi clasificare. Termenul de prescripţie este intervalul de timp stabilit de lege sau
de pǎrţi, în limita căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea pierderii
posibilităţii de a obţine obligarea în justiţie a pârâtului la executarea obligaţiei ce-i incumbă.
Limitele termenului de prescripţie sunt date de: 1) data la care începe să curgă, începutul
prescripţiei; 2) data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, sfârşitul prescripţiei. Între
aceste momente este delimitată durata prescripţiei, intervalul de timp.
Termenul de prescripţie extinctivă nu mai este un termen esenţialmente legal, potrivit Noului
cod civil, pǎrţile putând modifica termenele de prescripţie prevǎzute de lege.
6.2. Clasificare.
După vocaţia sau sfera lor de aplicare se face distincţie între termenul general de prescripţie
extinctivă şi termenele speciale de prescripţie extinctivă.
În funcţie de izvorul normativ, actul normativ care le instituie, se distinge între: termene de
prescripţie extinctivă instituite de Noul cod civil şi termene instituite de alte acte normative.
6.2.1. Termenul general de prescripţie extinctivă. Termenul general de prescripţie extinctivă
este acela care se aplică ori de câte ori pentru dreptul prescriptibil la acţiune legea nu a prevăzut
un termen special sau pǎrţile nu au stabilt un alt termen.
Noul cod civil a instituit, prin art. 2517, termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil
tuturor acţiunilor personale.
60
6.2.2. Termenele speciale de prescripţie extinctivă. Termenul special de prescripţie extinctivă
stinge dreptul la acţiune anume stabilit de lege, pentru că are aplicabilitate (vocaţie) numai
pentru situaţia expres prevăzută de lege.
Termenele speciale pot fi împărţite după durata lor în: a) termene mai mari decât termenul
general; b) termene egale cu termenul general; c) termene mai mici decât termenul general de
prescripţie.
7. Începutul prescripţiei extinctive. Regula generală. Prescripţia începe să curgă de la data
când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, dupǎ împrejurǎri, trebuia sǎ cunoascǎ naşterea
lui.
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv civil este încălcat, negat,
contestat, sau data de la care dreptul subiectiv, chiar în lipsa unei încălcări sau contestaţii,
trebuie exercitat.
8. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive. Regula generală potrivit căreia
prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut
sau, dupǎ împrejurǎri, trebuia sǎ cunoascǎ naşterea lui nu se aplică ori de câte ori există o
regulă specială, edictată pentru a anumită situaţie.
10. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face. Dacă prin lege nu se
prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă
de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute. În cazul în care
dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea
termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în
favoarea creditorului. Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să
curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.
20. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi alte cazuri asimilate. Prescripţia începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care
răspunde de ea.
30. Ipoteza acţiunii în anularea actului juridic. Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui
act juridic începe să curgă: a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; b) în cazul
dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din
ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să
îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua
încheierii actului juridic.
40. Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţei.
Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei
lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la
împlinirea termenului de garanţie ( un an de la predarea ori recepţia finalǎ a lucrului sau
lucrării). Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie (trei ani de la
predarea sau recepţia finalǎ a construcţiei).
9. Suspendarea prescripţiei extinctive.
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă
în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl
pun pe titularul dreptului material la acţiune în imposibilitatea de a acţiona.
Cauzele de suspendare:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
61
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală
contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea
acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor
dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi
persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de
un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare;
forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectele suspendării prescripţiei extinctive:
- un efect general: după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare;
- un efect special: prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni,
socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai
scurte,care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea
suspendǎrii.
10. Întreruperea prescripţiei extinctive.
Noţiune. Întreruperea prescripţiei extinctive este acea modificare a cursului prescripţiei care
constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi începerea
unei prescripţii extinctive noi.
Cauzele întreruperii:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei
la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul
urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui
acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată
până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii,
din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc
constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
Efectele întreruperii prescripţiei.
Întreruperea prescripţiei produce următorul efect:
- anterior apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia este înlăturată, ştearsă, ca şi când nu ar fi
curs;
- după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie extinctivă, adică un
nou termen de prescripţie.
62
11. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Noţiune. S-a considerat că repunerea în termen este beneficiul acordat de lege titularului
dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul
termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în
fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de
prescripţie.
Prin „cauze temeinic justificate” se înţeleg acele împrejurări cu caracter obiectiv, care, fără a
avea gravitatea forţei majore, sunt piedici relative, iar nu absolute, în sensul că „au acest
caracter pentru reclamant şi pentru cei care se află în condiţii asemănătoare, dar nu
necesarmente pentru orice om diligent”.
Termenul de repunere în termen. Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a
exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în
care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea
termenului de prescripţie.
Textul legal stabileşte două aspecte ale termenului în care poate fi cerută repunerea în termenul
de prescripţie extinctivă: a) durata termenului, este de 30 de zile; b) începutul acestui termen,
respectiv data în care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au
justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Termenul de 30 de zile priveşte atât cererea de repunere în termen formulată de reclamant, cât
şi introducerea cererii prin care se exercitǎ dreptul la acţiune privind pretenţia pe fond. Cu
privire la natura juridică a termenului de o lună, se consideră că acesta este un termen de
prescripţie extinctivă.
Efectul repunerii în termenul de prescripţie. Efectul repunerii în termen constă în considerarea
prescripţiei ca fiind încă neîndeplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat. Aşadar, prin
repunerea în termen este înlăturat efectul extinctiv al prescripţiei, iar organul de jurisdicţie are
posibilitatea să treacă la soluţionarea cauzei în fond.
12. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive. Prin împlinirea prescripţiei extinctive se
înţelege determinarea momentului în care se împlineşte termenul de prescripţie.
Stabilirea momentului final al prescripţie extinctive implică un calcul ce presupune cunoaşterea
următoarelor elemente: a) termenul de prescripţie aplicabil în cazul dat; b) data la care începe să
curgă acest termen; c) dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a
prescripţiei extinctive, iar în situaţia în care a intervenit, durata acestei cauze; d) regulile în
funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte prescripţia extinctivă (regulile de
calcul).
Calculul termenului de prescripţie se face diferit după cum este stabilit pe ani, luni ori
sǎptǎmâni, pe de o parte, sau este stabilit pe zile ori pe ore, pe de altă parte.
Calculul termenului de prescripţie stabilit pe ani, luni sau sǎptǎmâni. Când termenul este
stabilit pe ani, luni ori sǎptǎmâni, el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultima sǎptǎmânǎ
ori lunǎ sau din ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se cosideră
împlinit în ultima zi a acestei luni.
Calculul termenului de prescripţie stabilit pe zile. Pentru calculul termenului pe zile, nu se iau
în calcul prima şi utlima zi a termenului.
Calculul termenului de prescripţie stabilit pe ore. Pentru calculul termenului pe ore, nu se iau
în calcul prima şi utlima orǎ a termenului.
63
Concluzii:
Prescripţia extinctivă din dreptul civil este un mijloc de stingere a dreptului la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie.
Prescripţia extinctivă este stingerea, după caz, fie a acelei componente a dreptului la acţiune
care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la
executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi
dreptului dreptului real principal, datorită neexercitării în termenul prevăzut de lege.
Prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material. De aici decurg două
consecinţe juridice importante.
Mai întâi, dreptul subiectiv civil supravieţuieşte momentului stingerii dreptului la acţiune şi, tot
astfel se consideră şi în privinţa obligaţiei corelative, cu menţiunea că sunt transformate din
perfecte (asigurate prin acţiune), în imperfecte (naturale).
Pe de altă parte, dreptul la acţiune în sens procesual este şi rămâne imprescriptibil şi, în
consecinţă, titularul dreptului subiectiv poate sesiza instanţa. Dacă nu ar avea această
posibilitate, nu s-ar putea verifica, jurisdicţional, dacă prescripţia este sau nu împlinită (de
principiu, curgerea unei perioade de timp egală cu termenul de precripţie stabilit de lege nu
înseamnă automat şi împlinirea prescripţiei, pentru că legea stabileşte reguli speciale pentru
cursul prescripţiei).
1. Prezentaţi întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
2. Analizaţi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
GRILE
1. Prescripţia începe să curgă:
a) de la data când s-a împlinit termenul suspensiv dacă dreptul este afectat de un astfel de
termen;
b) de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, dupǎ împrejurǎri, trebuia sǎ
cunoascǎ naşterea lui;
c) de la data când se stinge dreptul la acţiune.
2. Reprezintă cauze de suspendare a prescripţiei extinctive următoarele:

a) introducerea unei cereri de chemare în judecată la instanţa competentă;
b) introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar la o instanţă necompetentă;
c) reclamaţia administrativă.
3. Reprezintă cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive următoarele:

a) forţa majoră;
b) lipsa ocrotitorului legal;
c) recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia.
4. Întreruperea prescripţiei produce următorul efect:

a) anterior apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia este înlăturată, ca şi când nu ar fi curs;
b) pentru perioada anterioară cauzei de întrerupere, întreruperea nu produce nici un efect;
64
c) ulterior cauzei de întrerupere, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de
apariţia cauzei de întrerupere.
5. Motivează repunerea în termen, situaţii precum:

a) lipsa ocrotitorului legal;
b) eroarea de drept;
c) spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să
introducă acţiunea în stabilirea paternităţii.
1. a), b); 2. c); 3. c); 4. a); 5. c).
65

Curs Drept Civil

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Civil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

PROF.UNIV.DR. SEVASTIAN CERCEL

DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ

Editura Universitaria Craiova

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Numele cursului: Drept civil. Partea generală

1. Însuşirea conceptului complex al dreptului civil.

Cursul este structurat pe 7 module în care se regăsesc cunoştinţele necesare înţelegerii

1 Dreptul civil în sistemul dreptului. Dreptul obiectiv civil. Izvoare, aplicarea și

3 Viciile de consimţământ. Cauza actului juridic civil. Obiectul actului juridic

5 Principiul obligativităţii actului juridic civil. Principiul irevocabilităţii actului

6 Nulitatea actului juridic civil. Proba drepturilor subiective civile. Noţiune,

7 Protecţia juridică a drepturilor subiective civile şi prescripţia extinctivă. Noțiune.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

2. Constituie criterii care ajută în procesul delimitării ramurilor de drept următoarele:

3. Nu este principiu de drept civil:

5. Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective:

6. În sens material, prin izvor de drept civil, se înţelege:

7. Sunt izvoare de drept civil:

8. Momentul intrării în vigoare a legii civile este reprezentat de:

9. Legea civilă încetează să mai producă efecte prin:

10. Interpretarea oficială:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

1. Definiţie. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea civilă

2. Potrivit Codului civil român, bunurile pot fi mobile:

4. În funcţie de natura lor şi de calificarea data de lege, bunurile se împart:

5. Prin raport juridic civil se înţelege:

7. După sfera lor, izvoarele drepturilor subiective civile se împart în:

8. Faptele juridice stricto sensu pot fi:

9. Sunt fapte juridice licite:

11. Sunt condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii:

12. Actele comutative:

15. Actele juridice solemne sunt:

16. Sunt condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii:

17. Capacitatea de a contracta:

18. Nu au capacitate de a contracta:

20. Se prezumă relativ că:

21. Sunt condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii:

22. Capacitatea de a contracta:

23. Constituie principii care guvernează voinţa juridică:

25. Sunt elemente ale voinţei juridice:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

2. În funcţie de consecinţele care intervin eroarea se clasifică în:

3. Eroarea asupra stării civile a cumpărătorului unui teren se sancţionează cu:

5. Leziunea, ca viciu de consimţământ:

6. Sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

7. Actul juridic este valabil dacă:

8. Obiectul este imposibil dacă este vorba despre:

9. Sancţiunea care intervine în cazul în care obiectul este imoral este:

11. Sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

12. Actul juridic este valabil dacă:

13. Nu sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:

15. Sunt condiţii ale cauzei actului juridic civil:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

2. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este:

3. Terţii sunt persoanele:

4. Avânzii – cauzi sunt:

5. Succesorul cu titlu particular are calitate de având-cauză numai dacă:

3. Nulitatea absolută este:

4. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

5. Sunt cauze de nulitate absolută următoarele:

6. Produce efecte numai pentru viitor următoarea sancţiune civilă: