Sunteți pe pagina 1din 73

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2098-2020
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei:Drept civil. Partea Generală


Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DI

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: lect. univ. dr. Luiza Cristina Gavrilescu


Contact e-mail: luiza.gavrilescu@uaic.ro
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de T e o r i a g e n e r a l ă a


dreptului

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)


1. Obiective:
Obiectivul general
Însușirea noţiunilor fundamentale din domeniul Dreptului civil Partea generală, care vor
asigura baza de cunoștințe necesare asimilării materiilor de drept civil ce se vor studia în anii
următori

Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Explice noțiunile de bază ale dreptului civil
 Opereze cu regulile ce guvernează aplicarea normelor juridice
 Descrie alcătuirea unui raport juridic civil
 Analizeze valabilitatea unui act juridic civil și să determine întinderea efectelor sale
 Aplice regulile studiate la soluționarea unor cazuri practice

2. Competențe:
Competenţe profesionale
Asimilarea noțiunilor fundamentale din domeniul dreptului civil
C2. Înțelegerea corelațiilor dintre instituțiile de drept civil
C3. Capacitatea de a interpreta conținutul unei norme juridice civile
C4. Însușirea principiilor de aplicare a legii civile
C5. Aptitudinea de a realiza calificarea juridică a situațiilor de fapt prin încadrarea în drept

Competenţe transversale
CT1. Îndeplinirea îndatoririlor profesionale de o manieră responsabilă și eficientă
CT2. Perfecționarea tehnicii de lucru individual și adaptarea la lucrul în echipă
CT3. Valorificarea resurselor de informare și documentare
CT4. Dezvoltarea abilităților de comunicare și argumentație

1
V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere
(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Noțiuni introductive. Definiția dreptului civil. Principiile


dreptului civil. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept – 3 ore
Unitatea de învățare 2: Teoria legii civile. Izvoarele dreptului civil. Aplicarea legii civile.
Interpretarea legii civile – 3 ore
Unitatea de învățare 3: Raportul juridic civil (I). Definiție. Caractere. Izvoare. Structura
raportului juridic civil – 3 ore
Unitatea de învățare 4: Raportul juridic civil (II). Subiectele raportului juridic civil. – 3
ore
Unitatea de învățare 5: Raportul juridic civil (III). Conținutul raportului juridic civil – 3
ore
Unitatea de învățare 6: Raportul juridic civil (IV). Obiectul raportului juridic civil – 3 ore
Unitatea de învățare 7: Actul juridic civil . Noțiune. Clasificarea actelor juridice civile – 3
ore
Unitatea de învățare 8: Condițiile de validitate ale actului juridic civil (I). Capacitatea
cerută pentru încheierea actului juridic civil – 3 ore
Unitatea de învățare 9: Condițiile de validitate ale actului juridic civil (II).
Consimțământul exprimat la încheierea actului juridic civil – 3 ore
Unitatea de învățare 10: Condițiile de validitate ale actului juridic civil (III). Obiectul
actului juridic civil. Cauza actului juridic civil. Forma actului juridic civil – 3 ore
Unitatea de învățare 11: Modalitățile actului juridic civil. Termenul. Condiţia. Sarcina – 3
ore
Unitatea de învățare 12: Efectele actului juridic civil. Efectele între părţi. Efectele faţă de
terţi – 3 ore
Unitatea de învățare 13: Nulitatea actului juridic civil (I). Noțiune. Delimitarea de alte
cauze de ineficacitate ale actului juridic civil. Clasificarea nulităților. Cauzele de nulitate – 3
ore
Unitatea de învățare 14: Nulitatea actului juridic civil (II). Regimul juridic al nulității.
Efectele nulității. Mecanisme de înlăturare a nulității – 3 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs


EVALUARE FORMATIVĂ 1 – realizată pe baza participărilor la dezbaterile din cadrul
fiecărui seminar
EVALUARE FORMATIVĂ 2 – susținerea a două teste cuprinzând întrebări tip grilă, spețe
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%


- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie obligatorie:
1. Luiza -Cristina Gavrilescu, Drept civil. Partea generală, Editura Universul Juridic,
București, 2015
2. Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013

2
Referinţe suplimentare:
1. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coord.),
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012
2. Gabriel Boroi, Mona Maria Pivniceru, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Ioana
Nicolae, Tudor Vlad Rădulescu, Fișe de drept civil. Partea generală. Persoane. Drepturi
reale principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, București,
2018
3. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a
2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
4. Irina Olivia Calinescu, Serban Diaconescu, Luiza-Cristina Gavrilescu, George- Alexandru
Ilie, Raluca-Ștefania Lazăr, Oana-Andreea Motica, Cristian Paziuc; Sevastian Cercel,
Cornelia Munteanu ( coord.), Fișe de drept civil. Partea Generală, Editura Universul Juridic,
București, 2018
5. Adrian Circa, Relativitatea efectelor convențiilor, Editura Universul Juridic, București,
2010
6. Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I-III, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012
7. Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011
8. Viorel Mihai Ciobanu, Mihail Udroiu, Rodica Constantinovici (coord.), Teste grilă,
Editura Solomon, București, 2014
9. Mihail Dinu, Luiza-Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela Iancu, Codrin Macovei,
Alin Speriusi-Vlad, Andreea Tabacu; Emilian Stănișor ( coord.), Admitere în magistratură și
avocatură,Ghidul Candidatului, Editura Universul Juridic, București, 2018
10. Florin Morozan, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012
11. Maria Fodor, Sorana Popa, Drept civil. Teoria generală. Persoanele. Note de curs,
Editura Universul Juridic, București, 2017
12. Pavel Perju, Codul civil adnotat. Vol. I, Art.1-127. Despre legea civilă. Despre persoane,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013
13. Mona-Maria Pivniceru, Gabriela Răducan, Bogdan Micu, Mădalina Dinu, Karoly Benke,
Carolina Maria Niță, Alexandra Sinc, Radu Slăvoiu, Marius Voineag,Teste grilă pentru
concursuri și examene. Licență, admitere în magistratură, promovare în funcții de execuție,
admitere și definitivat în avocatură, Editura Hamangiu, București, 2017;
14. Gabriela Răducan ș.a., Teste grilă pentru concursuri și examene, Ediția a 5-a, Editura
Hamangiu, București, 2014
15. Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura
Hamangiu, București, 2013
16. Marilena Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
17. Colectiv, Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011
18. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013
19. Iosif Robi Urs, Carmen Todică, Drept civil. Teoria generală, Editura Hamangiu,
București, 2015
20. Stănișor Emilian ( coord.), Autori: Luiza-Cristina Gavrilescu, Eugen Huruba, Daniela
Iancu, Codrin Macovei, Alin Speriusi-Vlad, Andreea Tabac, Ghidul candidatului. Examenul
de primire in profesia de avocat. Concursul de admitere la Institutul National al Magistraturii.
Licenţă, Editura Universul Juridic, București, 2016

3
21. Kamelia Sirbu, Daniela Moțiu, Nicoleta Miclăuș-Bădin, Ilie George-Alexandru, Florian
Emese, Vladimir Diaconiță, coord. Moțiu Florin, Teste-grilă, minispețe pentru examenele de
admitere în profesiile juridice. Drept civil, Editura Universul Juridic, București, 2017
22. Mălina Tebieș, Teste-grilă-pentru examenele de admitere în avocatura și magistratură,
Editura Universul Juridic, București, 2017
23. Emőd Veress, Szilárd Sztranyiczki, Ernest Lupan, Rikhárd-Árpád Pantilimon, Drept
civil. Partea generală conform noului Cod civil, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012
24. Viorel Voineag, Teste grila pentru magistratură, avocatură și licență, Editura Juritest,
București, 2017

4
Unitatea de învățare 1: Noțiuni introductive. Definiția dreptului civil. Principiile dreptului
civil. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: definiția dreptului civil; principiile dreptului civil;
delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să definească noţiunea de drept civil
- să aplice principiile care guvernează dreptul civil
- să realizeze o comparație între dreptul civil și alte ramuri de drept

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Definiția dreptului civil


Dreptul civil este o ramură a dreptului privat care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept – persoane fizice şi juridice – aflate pe
poziţii de egalitate juridică. Dreptul civil este baza comună din care s-au desprins, în timp,
toate celelalte ramuri de drept privat. Dreptul civil aparţine domeniului dreptului privat
deoarece reglementează, în principiu, raporturi dintre particulari.
Elementele definitorii ale dreptului civil sunt:
- obiectul de reglementare , care constă în :
▪ raporturi juridice patrimoniale - sunt acele raporturi juridice care au un conţinut
evaluabil în bani; Exemplu: raporturile care au în conţinutul lor dreptul de proprietate,
respectiv de plată a preţului, derivate din încheierea unui contract de vânzare;
▪ raporturi juridice personal-nepatrimoniale - sunt acele raporturi juridice al căror
conţinut nu este evaluabil în bani; Exemplu: raporturile referitoare la dreptul la viaţă,
sănătate, şi integritate ale persoanei fizice, atributele de identificare ale persoanei.
- subiectele, care pot fi :
 persoane fizice, oamenii priviţi individual, ca titulari de drepturi şi obligaţii civile;
Exemplu: vânzătorul poate fi un singur proprietar sau pot fi doi coproprietari persoane
juridice, reprezentate de orice formă de organizare care, întrunind condiţiile prevăzute de
lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile. Exemplu: o societate pe acțiuni; o fundație
- metoda de reglementare specifică:
 egalitatea juridică - presupune că între subiectele raportului juridic nu există vreo
relație de subordonare, părţile fiind libere să decidă dacă şi în ce condiţii iau parte la raporturi
juridice. Exemplu: o persoană poate decide dacă încheie un contract de locațiune , care va fi
durata, prețul;
2. Principiile dreptului civil
Prin principii înţelegem acele idei de referinţă care guvernează o anumită materie. Pe
lângă aplicarea principiilor generale ale dreptului român (care sunt înscrise în Constituție) se
va face şi aplicarea unor principii proprii dreptului civil, care pot fi :
 principiile fundamentale ale dreptului civil şi
 principiile specifice anumitor instituţii ale dreptului civil.
2.1. Principiile fundamentale ale dreptului civil
Acestea guvernează toate raporturile de drept civil și sunt :
5
 Principiul proprietăţii
Proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în
mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Proprietatea poate fi publică
sau privată. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular- art. 136 din
Constituţie.
• Principiul egalităţii în faţa legii civile (principiul nediscriminării)
Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări-
art. 16 alin. (1) din Constituţie
 Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele
moravuri - art. 14 C. civ.
• Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile
Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţilor civile
ale persoanelor juridice sunt recunoscute şi garantate de lege - art. 26 C. civ.
2.2. Principiile specifice instituţiilor dreptului civil
Acestea guvernează o anumită categorie de raporturi juridice civile, dintre care
menționăm:
 Principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
 Principiul forţei obligatorii, care guvernează efectele contractului;
 Principiul ocrotirii şi respectării bunei credinţe, în exercitarea drepturilor civile;
 Principiul răspunderii civile delictuale, care se aplică în cazul săvârşirii unor fapte
ilicite;
 Principiul validării aparenţei în drept, având drept scop înlăturarea efectelor nulităţii.
3. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept
3.1.Criterii de delimitare
Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se face după următoarele
criterii:
 Obiectul de reglementare reprezintă o categorie omogenă de relaţii sociale care
sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice unitare. Raporturile juridice pot fi :
- patrimoniale sau nepatrimoniale
- - în dreptul civil sunt preponderent patrimoniale
 Metoda de reglementare constă în modalitatea de influenţare a raporturilor
sociale de către autoritatea legislativă. Metoda poate fi
- De subordonare sau de egalitate a părților
- în dreptul civil este de egalitate a părților
Calitatea subiectelor se referă la anumite cerințe privind subiectele raportului juridic.
Acestea pot fi:
- cu calitate specială, cum ar fi aceea de rudă, profesionist, angajat, organ statal, sau fără
o calitate specială;
- în dreptul civil nu se cere o calitate specială a părților.
 Caracterul normelor depinde de modul de reglementare a conduitei părţilor în cadrul
raporturilor juridice. Acestea pot fi:
 în funcţie de caracterul conduitei prescrise, norme dispozitive şi norme imperative
Normele dispozitive pot fi permisive sau supletive.
- Normele permisive lasă la aprecierea părţilor să aleagă conduita pe care voiesc a o
urma, din mai multe variante posibile indicate de lege – de exemplu, chiria poate consta într-o
sumă de bani sau în orice alte bunuri sau alte prestaţii - art. 1.780 alin. (1) C. civ.,.
6
- -Normele supletive permit ca persoanele singure să-şi aleagă conduita de urmat şi
numai în situaţia în care nu şiau ales singure această conduită, se vor aplica prevederile
normei- de exemplu, dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în
3 ani de la încheierea lui - art. 2.015 C. civ.
- Normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.
- Normele onerative prevăd expres obligaţia subiectelor de drept civil de a se
supune unei anumite conduite. De exemplu: „dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul
răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale - art. 1.518 C. civ.
Normele prohibitive interzic în mod expres părţilor o anumită conduită- de exemplu: dacă
obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca mposibilitatea fortuită de
executare - art. 1.634 alin. (6) C. civ.
Majoritatea normelor de drept civil sunt dispozitive.
 În funcţie de interesul ocrotit, normele juridice pot fi de ordine publică sau de ordine
privată:
- Normele de ordine privată ocrotesc interese particulare. -de exemplu, obligaţiile
stabilite de art. 1.672 C. civ., care prescriu conduita vânzătorului;
- Normele de ordine publică protejează interesele publice, ale societăţii- de exemplu,
art. 1.011 alin. (1) C. civ. vizează ocrotirea unui interes general,asigurarea securităţii
circuitului civil, instituind irevocabilitatea donaţiilor;
Majoritatea normelor de drept civil sunt de ordine privată.
 În funcţie de întinderea aplicării normelor juridice, acestea pot fi generale şi speciale.
- Normele generale se aplică în toate cazurile
- Normele speciale se aplică numai în cazurile expres stabilite de lege.
 Caracterul sancțiunii pentru încălcarea normelor este diferit.
- Pentru dreptul civil, sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv civil
încălcat,
 Principiile proprii fiecărei ramuri de drept constituie un alt criteriu de departajare a
ramurilor de drept.

1.5. Rezumat
Dreptul civil reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre
persoane fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Majoritatea normelor de drept
civil sunt dispozitive, de ordine privată, iar sancțiunea nesocotirii lor este de natură
patrimonială .

1.6. Test de evaluare - autoevaluare


 Daţi două exemple de norme juridice civile dispozitive supletive.
 Cautăți în surse legislative trimiteri la principiile specifice anumitor instituții juridice.
 Realizați delimitarea dreptului civil față de următoarele ramuri de drept: dreptul
constituțional; dreptul comercial; dreptul familiei; dreptul administrativ; dreptul
muncii, dreptul internațional privat; dreptul procesual civil.

7
Unitatea de învățare 2: Teoria legii civile. Izvoarele dreptului civil. Aplicarea legii civile.
Interpretarea legii civile

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 2 prezintă: izvoarele dreptului civil; aplicarea legii civile în timp, în
spațiu și asupra persoanelor; regulile de interpretare a legii civile

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice izvoarele de drept civil
- să aplice corespunzător regulile care guvernează conflictul de legi în timp
- să interpreteze adecvat conținutul unei legi civile utilizând procedeele specifice

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Izvoarele dreptului civil
Izvoarele dreptului civil reprezintă forma de exteriorizare a normelor juridice
care reglementează raporturile de drept civil. Izvoarele pot fi :
- izvoare formale: legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului- art. 1 alin. (1)
C.civ.;
- izvoarele informale : nu se încadrează în normele obligatorii dar contribuie la
punerea în aplicare a acestora.
1.1. Izvoare formale
a) Legile:
- legile interne
Acestea se împart în constituţionale, organice şi ordinare:
- legea constituţională este însăși Constituţia, precum şi legile prin care este revizuită;
- legile organice detaliază principalele domenii descrise în Constituţie;
- legile ordinare sunt toate celelalte elaborate de Parlament, ce reglementează o
sferă mai restrânsă de relaţii sociale.
- reglementările internaţionale
– convenţii, pacte, acorduri din materie civilă la care România este parte. În caz de
neconcordanţe între pactele şi tratatele fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
-normele dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică
prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor. Regulamentele sunt obligatorii pentru
statele europene, fiind de aplicabilitate directă, nu necesită transpunere. Directivele sunt
obligatorii doar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, autorităţile statale urmând să adopte un
act normativ în care vor transpune conţinutul directivei.
b) Uzanțele
Prin uzanţe se înţelege obiceiul sau cutuma şi uzurile profesionale. Uzanțele se aplică
în calitate de izvor de drept distinct, independent de menţionarea lor în lege, sau derivat din
conţinutul dispoziţiilor legale care le încorporează. Pentru a fi recunoscute ca izvoare de
drept, uzanţele trebuie să fie conforme ordinii publice şi bunelor moravuri, după cum dispune
art. 1 alin. (4) C. civ.
c) Principiile generale ale dreptului
8
În materiile nereglementate de lege sau de uzanţe, conform art. 1 alin. (2) C. civ.,
devin incidente anumite izvoare destinate completării lacunelor legii, respectiv analogia legii
şi analogia dreptului. Doar analogia dreptului - principiile generale ale dreptului-
îndeplineşte rolul de izvor formal de drept. Prin analogia legii se înţelege metoda de aplicare
a dispoziţiilor legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare.
Principiile generale ale dreptului au valoare de izvor de drept subsecvent, ele fiind
destinate a guverna o anumită situaţie juridică numai atunci când cu privire la aceasta sunt
întrunite următoarele condiţii cumulative negative prevăzute de alin. (2) al art. 1 C. civ.:
- nu există o prevedere legală în care acea situaţie să fie încadrată;
- nu sunt constituite uzanţe care să suplinească acest vid legislativ;
- nu poate fi utilizată analogia legii, care presupune aplicarea dispoziţiilor legale
referitoare la situaţii asemănătoare, fie pentru că nu există nici dispoziţii legale care să
reglementeze situaţii asemănătoare, fie e incident vreunul din motivele care, conform art. 10
C. civ., atrag interzicerea analogiei.
1.2. Izvoare informale
Deşi nu au calitatea recunoscută de lege de a guverna raporturi juridice în mod direct,
reprezintă surse ce contribuie, fie şi indirect, la acest proces complex.
a) jurisprudenţa sau practica judiciară reprezintă totalitatea soluţiilor cuprinse în
hotărârile instanţelor judecătoreşti .În principiu, jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului
civil, pe când Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces, pe când
izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă tuturor.
Numai în cazurile prevăzute de lege, deciziile instanţelor sunt invocate cu rolul de
izvoare de drept:
- deciziile Curţii Constituţionale au caracter general obligatoriu limitat la funcţia de
corecţie, ele nu suplinesc textele declarate neconstituţionale;
- hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor
în interesul legii asigurarea unei practici unitare pe întreg teritoriul ţării;
- hotărârile prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în legătură cu
dezlegarea unei probleme de drept, în vederea aplicării unitare a legii. Soluţia constând în
rezolvarea de principiu a problemei de drept, fiind obligatorie atât în cauza în legătură cu care
a fost invocată, de la data pronunţării precum şi în cauzele similare, începând cu data
publicării sale în Monitorul Oficial.
b) doctrina este formată din lucrările de specialitate realizate de către specialiştii în
domeniul dreptului, în care se comentează sau interpretează normele juridice, sunt formulate
opinii care contribuie la perfecţionarea normelor de drept.
c) morala sau regulile de convieţuire socială reprezintă o etică ce caracterizează o
anumită comunitate, fiind variabilă în timp şi spațiu.
2. Aplicarea legii civile
Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale:în timp. În spațiu și asupra
persoanelor.
2.1. Acţiunea în timp a normelor juridice civile
 Determinarea perioadei de aplicabilitate în timp a legii civile
 Intrarea în vigoare are loc în termen de 3 zile de la data de la care legea este publicată
în Monitorul Oficial al României;
• Ieşirea din vigoare se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.
- abrogarea directă – este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau
articolele dintr-o lege care se abrogă.
- abrogarea indirectă – prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor normative,
contrare legii noi, formulându-se „orice alte dispoziţii contrare se abrogă.
9
Abrogarea este implicită (tacită) când legea nouă conţine dispoziţii incompatibile cu
legea veche, fără să prevadă care dispoziţii contrare se abrogă.
După întinderea efectelor, abrogarea poate fi totală sau parţială.
- abrogarea totală are drept consecinţă înlocuirea completă a unei legi, în întreg
conţinutul său, cu alta nouă, având acelaşi obiect de reglementare.
- abrogarea parţială se realizează prin suprimarea, urmată de înlocuirea unor
părţi, pasaje (articole, capitole, secţiuni) din vechea reglementare cu altele noi.
 Principiile care guvernează acţiunea în timp a legii civile
• Principiul neretroactivităţii stabileşte că legea este destinată să guverneze
numai situaţiile juridice care sunt plasate, din perspectiva naşterii, modificării sau stingerii,
după momentul intrării ei în vigoare- art. 6 alin. (1) C. civ. Spre exemplu, actele juridice nule,
anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt
supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit
dispoziţiilor legii noi - art. 6 alin. (3) C. civ.
Prin excepție, legile interpretative pot confirma, sau după caz, infirma,ori modifica
interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea
drepturilor câştigate.
 Principiul aplicării imediate a legii civile noi arată că, de îndată ce a fost
adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare,excluzându-se
astfel aplicarea legii vechi. Astfel, dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor
încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare - art. 6 alin. (5) C. civ..
Intră sub incidenţa noii legi şi situaţiile cu derulare prelungită în timp, aflate în
desfăşurare la momentul intrării ei în vigoare. Astfel, dispoziţiile legii noi sunt de asemenea
aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a
acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al
bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în
vigoare a legii noi art. 6 alin. (6) C. civ. Prin excepție, se admite că legea poate ultraactiva,
ceea ce presupune că legea veche îşi mai produce efectele un timp oarecare, deşi a intrat în
vigoare o lege nouă. Astfel, toate efectele pe care le pot produce actele încheiate şi faptele
săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii noi sunt doar cele prevăzute de legea în vigoare
la data încheierii, producerii sau săvârşirii lor. Mai exact, încheierea, interpretarea, efectele,
executarea şi încetarea contractelor sunt supuse dispoziţiilor legale în vigoare la data când
acestea au fost încheiate.
2.2. Acţiunea în spațiu a normelor juridice civile
Aplicarea legii în spaţiu este denumită principiul teritorialităţii.
În plan intern, actele normative civile care emană de la organele centrale de stat se
aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un organ de stat local se aplică doar
pe teritoriul respectivei unităţii administrativ teritoriale. Dreptul Uniunii Europene se aplică
pe întreg teritoriul ţării, ca o normă internă.
În plan internaţional, se aplică „normele conflictuale” ale dreptului internaţional
privat, cuprinse în art. 2.557-2.663 care presupun aşa-zisul „conflict de legi” în spaţiu.
2.3. Acţiunea în spațiu a normelor juridice civile
Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei
subiectelor la care se aplică:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare: adică se aplică atât persoanei fizice,
cât şi persoanei juridice, art. 3 C. civ.

10
- legile civile cu vocaţia aplicării numai la anumite persoane fizice -: Legea nr.
119/1996, modificată prin O.U.G. nr.80/2011, referitoare la actele de stare civilă; sau doar
persoanelor juridice - Legea nr. 31/1990, republicată, privind societăţile.
3. Interpretarea legii civile
3.1. Noțiune
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile;
- conţinutul interpretării îl reprezintă lămurirea sau explicarea sensului normei;
- scopul interpretării – este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil.
3.2. Clasificare
 În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie), se distinge:
 Interpretarea oficială – este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin,
potrivit legii, de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau
judecătoreşti.
 Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii civile în doctrină sau
practica judiciară.
 În funcţie de rezultatul interpretării, deosebim:
 Interpretarea literală sau declarativă este determinată de faptul că între
formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa
există concordanţă.
 Interpretarea extensivă – este necesară atunci când un text legal este formulat prea
restrictiv faţă de intenţia reală a legiuitorului și trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se
încadrează în litera sa. O asemenea interpretare este interzisă atunci când norma juridică
cuprinde enumerări limitative sau prevederi cu caracter de excepţie ori atunci când se
restrânge aplicarea normei la o anumită situaţie juridică -art. 10 C.civ.
 Interpretarea restrictivă – este impusă de faptul că formularea textului legal este
prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra în text astfel că trebuie limitată la cazurile care
corespund voinței reale a legiuitorului.
 După metoda de interpretare folosită:
 Interpretarea gramaticală- presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintaxa şi morfologia
propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie.
 Interpretarea sistematică –presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale
ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act
normativ.
 Interpretarea istorico-teleologică – presupune stabilirea sensului unei dispoziţii
legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului
normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.
 Interpretarea logică a legii civile- constă în utilizarea unor reguli de interpretare
logică , care sunt expresia unor raţionamente logice și a unor argumente, cum ar fi:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare;
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă;
- legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei;
- legea specială derogă de la legea generală;
- argumentul per a contrario;
- argumentul a fortiori;
- argumentul analogiei;
- argumentul reducerii la absurd.

1.5.Rezumat
11
Izvoare formale ale dreptului civil sunt : legea, uzanţele şi principiile generale ale
dreptului. Izvoare informale sunt jurisprudența, doctrina și morala. Norma juridică
acţionează pe trei coordonate esenţiale:în timp. În spațiu și asupra persoanelor. Între
momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este supusă
principiului neretroactivităţii legii civile noi și principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de lămurire, de explicare
a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare în drept a diferitelor situaţii de fapt.

1.6. Test de evaluare


1. Enumeraţi cazurile în care jurisprudenţa este izvor de drept.
2. Delimitaţi principiul neretroactivităţii normei juridice civile de
principiul ultraactivităţii normei juridice civile.
3. Cine face interpretarea oficială a normei juridice civile şi în ce
formă?
4. Care sunt regulile de interpretare logică a normei juridice civile? Daţi câte un exemplu.
5. Ce este interpretarea normei juridice civile prin analogie?

12
Unitatea de învățare 3: Raportul juridic civil (I). Definiție. Caractere. Izvoare. Structura
raportului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 3 prezintă: definiția; caracterele; izvoarele și structura raportului
juridic civil

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să descrie caracterele raportului juridic civil
- să exemplifice diferite izvoare ale raportului juridic civil
- să identifice elementele componente ale raportului juridic civil

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Definiția raportului juridic civil
Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementată de normele de drept civil. Spre exemplu: raporturile contractuale;
de proprietate; de obligaţii; de succesiune, etc.
2. Caracterele raportului juridic civil
Raportul juridic civil are caracter:
- social, deoarece toate raporturile juridice se stabilesc între oameni, priviţi fie ca
persoane fizice, fie ca persoane juridice ;
- voliţional, deoarece exprimă voința legiuitorului inclusă în cadrul normei dar și pe cea
a autorului actului juridic;
- de egalitate juridică a părților, deoarece părțile sunt libere să încheie sau nu raporturi
juridice, în condiţiile pe care le negociază de comun acord.
3. Izvoarele raportului juridic civil
3.1. Noţiune
Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă naşterea
unui raport juridic civil. Acestea nu se confundă cu izvoarele dreptului civil, care sunt
normele juridice.
3.2. Clasificare
Izvoarele raportului juridic civil se clasifică după următoarele criterii:
 după legătura cu voinţa umană: acţiuni ale omului şi evenimente.
 acţiunile omului se clasifică la rândul lor în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite acte juridice civile,
care pot fi unilaterale sau bilaterale- contracte;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, numite fapte juridice civile,
care pot fi licite sau ilicite- delicte civile.
 evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc independent de
voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice, cu, sunt:
cele care determină existenţa subiectului de drept persoană fizică: naşterea şi moartea;
- cele produse de acţiunea unor lucruri sau animale aflate în paza omului: explozia
unui pneu, ruina unui zid, atacul unui animal.
- cele declanşate de fenomenele naturale : inundaţii, cutremure, uragane, etc.
 după sfera lor:

13
 fapte juridice în sens larg : acţiunile omeneşti şi evenimentele;
 fapte juridice în sens restrâns : acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice.
4. Structura raportului juridic civil
În structura raportului juridic se includ trei elemente constitutive: părţile,conţinutul şi
obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice care sunt titulare de drepturi şi obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic este format de totalitatea drepturilor subiective şi
obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică acţiunile sau
inacţiunile pe care trebuie să le desfăşoare părţile.

1.5.Rezumat
Raportul juridic civil este relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal
nepatrimonial, reglementată de normele de drept civil. Izvoarele raportului juridic civil sunt:
actele juridice; faptele juridice și evenimentele. În structura raportului juridic se includ trei
elemente constitutive: părţile,conţinutul şi obiectul.

1.6. Test de evaluare


1. Ce se înțelege prin dublul caracter volițional al raportului juridic civil?
2. Care sunt evenimentele care constituie izvoare ale raportului juridic civil?

Unitatea de învățare 4: Raportul juridic civil (II). Subiectele raportului juridic civil.

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 4 prezintă: definirea noțiunii de subiecte ale raportului juridic;
modalitatea de determinare a părților; cazurile de pluralitate a subiectelor; modalitățile de
schimbare a subiectelor raportului juridic civil; capacitatea civilă a subiectelor de drept civil.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice principalele categorii de subiecte ale raportului juridic civil;
- să distingă formele de pluralitate ale subiectelor raportului juridic civil;
- să stabilească modalitățile de schimbare a subiectelor raportului juridic civil;
- să delimiteze elementele componente ale capacității civile.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Definiţie
Subiecte sau părţi ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
„Persoana fizică” este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile.
„Persoana juridică” este subiectul de drept individual sau colectiv care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
2. Determinarea părţilor
14
Părţile raportului juridic civil pot avea calitatea de:
- subiect activ, când apar drept titulare de drepturi,
- subiect pasiv, când le revin obligaţii.
3. Pluralitatea subiectelor
Pluralitatea subiectelor diferă în funcţie de configuraţia conţinutului raportului juridic:
 În raporturile reale:
- subiectul pasiv este întotdeauna plural, format din toate persoanele,
cărora le revine obligaţia de a nu-i stânjeni exerciţiul dreptului titularului;
- subiectul activ este plural în cazul când dreptul real are mai mulţi titulari care îl
deţin în proprietate comună.
Proprietatea comună este reglementată de art. 632 C. civ. sub două forme:
- coproprietatea sau proprietatea pe cote-părţi;
- devălmăşia.
Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată.
Coproprietatea obişnuită sau temporară, conform art. 634 C. civ. presupune exercitarea
în comun a dreptului de proprietate asupra unui bun sau mai multor bunuri individual
determinate, fiecare deţinând o cotă-parte ideală şi abstractă din acel drept, a cărei întindere
este predeterminată. De exemplu: două persoane cumpără împreună un bun și devin
coproprietari.
Coproprietatea forţată şi perpetuă este reglementată în art. 646-666 C. civ. nu poate
înceta prin partaj judiciar, conform art. 632 alin. (3) C. civ. Se exercită, de exemplu, asupra
părţilor comune din clădirile cu mai multe spaţii locative aparţinând unor proprietari diferiţi
(ascensorul) sau asupra bunurilor comune afectate utilizării a două sau mai multe fonduri (o
centrală termică.
Devălmăşia presupune exercitarea dreptului de proprietate în acelaşi timp, de mai mulţi
coproprietari împreună asupra unor bunuri, fără a avea stabilită cota parte corespunzătoare
nici în plan abstract, cum este cazul reglementat în art. 339-359 C. civ. în materia regimului
matrimonial.
 În raporturile obligaţionale:
- subiectul activ poate fi plural: mai mulţi creditori ce formează pluralitatea activă;
- subiectul pasiv poate fi plural: mai mulţi debitori ce formează pluralitatea pasivă;
- atât subiectul activ, cât şi cel pasiv pot fi plurale: mai mulţi creditori şi mai mulţi
debitori ce formează pluralitatea mixtă.
Distingem următoarele forme:
- divizibilitatea (obligaţiile conjuncte) care formează regula. Art. 1.424 C. civ. instituie o
prezumţie de divizibilitate, arătând că obligaţia este divizibilă de plin drept. Astfel, fiecare
debitor poate fi urmărit doar pentru partea lui din datorie şi fiecare creditor poate pretinde
doar partea sa din drept.
- solidaritatea constituie o excepţie instituită în baza convenţiei părţilor sau printr-o
dispoziţie legală. Solidaritatea pasivă, între debitori, este prevăzută de art. 1.443 C. civ. şi
poate fi legală sau convenţională (art. 1.445 C. civ.), iar solidaritatea activă, între creditori, de
art. 1.434 C. civ. şi poate izvorî doar din convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un act
juridic (art. 1.435 C. civ.).
-indivizibilitatea este o altă excepţie, instituită de art. 1.424 C. civ., teza a II-a. Obligaţia
indivizibilă nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive. După izvorul ei, poate fi
obiectivă, prin natura prestaţiei, sau subiectivă, rezultatul voinţei părţilor.
 În raporturile nepatrimoniale:
- subiectul pasiv este plural;
- pluralitatea activă este mai rară; ea se întâlneşte în raporturile ce au în conţinut drepturi
ce rezultă din creaţia intelectuală (opere comune, colective).
15
4. Schimbarea subiectelor
 În raporturile nepatrimoniale:
- nu se pune problema schimbării subiectelor, dreptul fiind inalienabil;
- subiectul activ este titularul dreptului personal nepatrimonial;
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat.
 În raporturile patrimoniale reale:
- se poate schimba doar subiectul activ;
- subiectul pasiv este colectiv, nedeterminat;
- modalităţile de transmitere sunt reprezentate de modurile de dobândire a drepturilor
reale. Acestea sunt, conform art. 557 alin. (1) C. civ.: convenţia, moştenirea legală sau
testamentară, accesiunea, uzucapiunea, posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile,
ocupaţiunea, tradiţiunea, hotărârea judecătorească, atunci când aceasta este translativă de
proprietate prin ea însăşi şi actul administrativ, în cazurile prevăzute de lege.
 În raporturile patrimoniale de creanţă:
- se pot schimba ambele părţi: creditorul (subiectul activ) şi debitorul (subiectul pasiv).
- pentru schimbarea subiectului activ există următoarele modalităţi: cesiunea de creanţă
- art. 1.566 şi urm. C. civ; subrogaţia personală - art. 1.593-1.598 C. civ; novaţia prin
schimbare de creditor -art. 1.609 alin. (3) C. C. civ.
- pentru schimbarea subiectului activ există următoarele modalităţi: novaţia prin
schimbare de debitor - art. 1.609 alin. (2) C. C. civ.; preluarea de datorie - art. 1.599 C.. civ.;
cesiunea contractului, reglementată de art. 1.315-1.320 C. C. civ.; poprirea.
5. Capacitatea civilă a subiectelor
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept.
În structura capacităţii civile intră două elemente:
- capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor de a avea
drepturi şi obligaţii civile -art. 34 C. civ.
- capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei a-şi exercita drepturile civile şi de a-
şi îndeplini obligaţiile civile, încheind singură acte juridice civile -art. 37 C. civ.
5.1. Capacitatea civilă a persoanei fizice
 Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, aceasta
constituind regula- art. 28 alin. (2) teza I C. civ.
Începutul capacităţii de folosinţă îl reprezintă momentul naşterii acelei persoane -art. 35
C. civ. şi chiar al concepţiei -art. 36 C. civ., în ceea ce priveşte drepturile copilului născut viu
(nu neapărat viabil). Odată dobândită, capacitatea de folosinţă nu va putea fi îngrădită decât
excepţional, în condiţiile legii, şi nici nu va putea forma obiectul vreunei renunţări -art. 29 C.
civ.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul morţii persoanei fizice, stabilită
pe cale de constatare sau declarată prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 49-57 C.
civ., respectiv art. 943-949 C. pr. civ.
 Capacitatea de exerciţiu cunoaşte mai multe grade ale capacităţii de exerciţiu, funcţie
de discernământul pe care se presupune că l-au dobândit:
- persoane lipsite total de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi alienaţii şi debilii
mintal puşi sub interdicţie judecătorească -art. 43 alin. (1) C. civ.;
- persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu: minorii între 14 şi 18 ani - art. 41 alin. (1)
C. civ.;
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu: majorii care nu sunt puşi sub interdicţie
judecătorească şi minorii de 16 ani care au dobândit capacitate de exerciţiu anticipată pentru
motive temeinice, în condiţiile art. 40 C. civ., prin recunoaşterea dată de instanţa de tutelă,
precum şi minorii de 16 ani care, în condiţiile art. 39 C. civ., s-au căsătorit, în baza unui aviz
medical şi cu aprobarea ocrotitorilor legali, în conformitate cu prevederile art. 272 C. civ.
16
Încetarea capacităţii de exerciţiu se produce prin încetarea capacităţii de folosinţă, deci la
moartea acesteia, sau independent, prin punerea sub interdicţie judecătorească ori ca urmare a
anulării căsătoriei minorului care a fost de rea-credinţă
5.2. Capacitatea civilă a persoanei juridice
 Capacitatea de folosinţă este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
Începutul capacităţii de folosinţă este determinat prin înregistrarea sau doar simpla
încheiere ori recunoaştere ori autorizare a actului de înfiinţare, potrivit art. 205 alin. (1) şi art.
207 C. civ. Se admite existenţa unei capacităţi de folosinţă anticipate, constând în
recunoaşterea dreptului de a îşi asuma chiar de la data actului de înfiinţare drepturile şi
obligaţiile necesare pentru a se constitui valabil, conform art. 205 alin. (3) C. civ.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de art. 206 C. civ.
Astfel, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, conform alin. (1). În
schimb, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, act de constituire sau statut.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice se produce în condiţiile art. 244 C.
civ.: prin constatarea sau declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori prin alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
 Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este o aptitudine a sa de a-şi exercita
drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice de către
organele sale de administrare, conform art. 209 C. civ.
Începutul capacităţii de exerciţiu este acela al desemnării organelor de administrare ale
persoanei juridice. Conform alin. (2) al art. 209 C. civ., organele de administrare sunt
persoanele fizice sau persoanele juridice, care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama
persoanei juridice.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu este determinat de două limite: capacitatea de folosinţă
şi pluralitatea organelor de administrare ale persoanei juridice respective.
Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice.

1.5.Rezumat
Subiecte sau părţi ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice. Părţile raportului juridic civil pot avea calitatea de: subiect activ, când apar drept
titulare de drepturi, subiect pasiv, când le revin obligaţii. În materie de pluralitate, regula o
reprezintă divizibilitatea subiectelor,iar excepția solidaritatea care poate izvorî din lege sau
convenția părților și indivizibilitatea, care poate izvorî din natura obiectului sau din convenția
părților. Schimbarea subiectelor poate avea loc doar în raporturile patrimoniale:
- în raporturile reale - se poate schimba doar subiectul activ, iar modalităţile de transmitere
sunt reprezentate de modurile de dobândire a drepturilor reale;
- în raporturile de creanţă: se poate schimba atât creditorul cât şi debitorul .
Capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de
exercițiu poate lipsi, poate fi restrânsă , sau deplină, în funcție de discernământul prezumat al
persoanei. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi şi
obligaţii civile. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi
exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice
de către organele sale de administrare.

1.6. Test de evaluare


17
1. Prezentați deosebirile dintre indivizibiliate și solidaritate.
2. Explicați mecanismul cesiunii de creanță și al subrogației în drepturile creditorului.
3.Precizați care sunt formele capacității d eexercițiu a persoanei fizice.

Unitatea de învățare 5: Raportul juridic civil (III). Conținutul raportului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 5 prezintă: noțiunea de conținut al raportului juridic civil;
clasificarea drepturilor civile; recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile
subiective; clasificarea obligaţiilor civile.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice elementele componente ale conținutului raportului juridic civil;
- să indice criteriile de clasificare a drepturilor civile;
- să distingă limitele exercitării drepturilor civile subiective;
- să evidențieze importanța clasificării obligațiilor civile.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Noţiune
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin
drept civil subiectiv înţelegem posibilitatea titularului dreptului – subiectul activ – de a
desfăşura o anumită conduită, permisă de lege. Obligaţia constă în îndatorirea subiectului
pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva în beneficiul titularului dreptului- subiectului activ.
2. Clasificarea drepturilor civile subiective
 În funcţie de opozabilitate:
 drept absolut: acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită,
fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza. Sunt astfel:drepturile personale
nepatrimoniale şi drepturile reale
 drept relativ: este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv
o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza. Sunt astfel:drepturile de
creanţă.
 În funcţie de conţinut:
 dreptul patrimonial - este dreptul subiectiv ce are conţinut exprimat băneşte, pecuniar.
Acesta poate fi un:
 drept real – acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele
asupra unui bun, fără concursul altcuiva1. Exemplul tipic de drept real este dreptul de
proprietate;
 drept de creanţă - acel drept în temeiul căruia subiectul activ – creditorul – poate
pretinde subiectului pasiv – debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva. Spre exemplu, dacă
A i-a împrumutat lui B o sumă de bani, dreptul lui A de a-i pretinde lui B restituirea sumei
împrumutate este un drept de creanţă.
 dreptul nepatrimonial -acel drept subiectiv ce nu are conţinut bănesc. Acesta poate fi
un :

18
- drept care privește existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei: dreptul la
viaţă, la sănătate, onoare, reputaţie etc. – art. 58 şi art. 252 C. civ.;
- drept care privește identificarea persoanei – pentru persoana fizică: dreptul la nume,
pseudonim, domiciliu, la stare civilă; pentru persoana juridică: dreptul la denumire, sediu,
cont bancar – art. 59 C. civ.;
- drept decurgând din creaţia intelectuală: dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea
operei, dreptul la respectarea integrităţii operei.
 După corelaţia dintre ele poate fi :
 drept principal – acel drept dreptul care are o existenţă de sine stătătoare,soarta sa
nedepinzând de vreun alt drept. Sunt astfel: dreptul de proprietate; dezmembrămintele
dreptului de proprietate ; drepturile de creanţă principale.
 drept accesoriu - acel drept dreptul a cărui soartă juridică depinde de existenţa altui
drept subiectiv civil cu rol principal. Sunt astfel: dreptul de ipotecă; dreptul de gaj;
privilegiile; dreptul la dobândă; arvuna, clauza penală, etc.
 În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor poate fi:
 drept pur şi simplu - acel drept care poate fi exercitat imediat după naşterea lui,
necondiţionat de vreo împrejurare viitoare.
 drept afectat de modalităţi – acel dreptul a cărui existenţă sau exercitare depinde de o
împrejurare viitoare, certă ori incertă.
3. Recunoaşterea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile subiective
Recunoaşterea poate fi:
- generală- redată de conţinutul art. 26 C. civ.;
- specială: se regăseşte în textele înscrise în Constituţie, Codul civil sau alte legi
speciale, cu referire la anumite categorii de drepturi.
Exercitarea drepturilor civile subiective este guvernată de anumite principii:
- respectarea legilor, regulilor de convieţuire socială şi a moralei – art. 14 alin. (1)
C. civ.;
- respectarea limitelor externe (materiale – de exemplu –, respectarea hotarului
dintre proprietăţi şi juridice – de exemplu –, obligaţia uzufructuarului de a conserva
substanţa lucrului dat în uzufruct);
- respectarea limitelor interne, valorificarea conform scopului economic şi social
recunoscut de lege şi nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil – art. 15 C. civ.;
- respectarea bunei-credinţe – art. 14 alin. (1) C. civ. şi art. 57 din Constituţie.
Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apărarea drepturilor subiective este
posibilitatea acordată de lege titularilor de drepturi de a cere, prin acţiune în justiţie,
intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea sau restabilirea
dreptului împotriva oricărei persoane care l-ar nesocoti sau încălca şi pentru a impune prin
constrângere juridică executarea silită a hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate.
Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului
economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi
contrar bunei-credinţe. Sancţiunea abuzului de drept constă în refuzul organului jurisdicţional
de a protegui dreptul folosit abuziv, iar atunci când el se concretizează într-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, va fi antrenată răspunderea civilă.
4. Clasificarea obligaţiilor civile
 În funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi:
- obligaţii de a da, de a face, de a nu face ceva: a da este îndatorirea de a constitui sau a
transmite un drept real; a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori
de a preda un lucru; a nu face ceva - este îndatorirea debitorului de a nu face ceva
anume, ce ar fi putut să facă dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere.
19
- obligaţii pozitive - implică o acţiune, un fapt comisiv şi obligații negative - implică o
inacţiune, un fapt omisiv;
- obligaţii de rezultat (determinate) reprezintă obligaţiile care constau în îndatorirea
debitorului de a obţine un rezultat determinat şi obligaţii de diligenţă (de mijloace);
 După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:
- obişnuite (opozabile inter partes) sunt opozabile între părţi;
- opozabile terţilor (scripte in rem) sunt acele obligaţii strâns legate de un bun, astfel
încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului
real asupra acelui bun;
- reale (propter rem)- reprezintă îndatorirea care revine potrivit legii, deţinătorului
unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate.
 În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting:
- obligaţii perfecte - acelea a căror realizare este asigurată, în caz de neexecutare
voluntară de către debitor, printr-o acţiune în justiţie promovată de creditor;
- obligaţii imperfecte (naturale) - acelea a căror executare nu se poate obţine pe cale
silită, însă, dacă sunt executate de bunăvoie de către debitor, nu pot fi restituite.
 În funcţie de structura lor, obligaţiile sunt:
- obligaţii simple – acelea care pot fi executate imediat, din proprie iniţiativă sau la
cererea creditorului;
- obligaţii complexe - prezintă o pluralitate de subiecte sau o pluralitate de obiecte.
 În funcţie de legătura cu modalităţile, obligaţiile sunt:
- obligaţii pure şi simple acelea care nu sunt susceptibile de modalităţi.;
- obligaţii simple- nu sunt afectate de vreo modalitate şi pot fi executate imediat;
- obligaţii afectate de modalităţi - executarea sau naşterea lor depinde de un termen sau
de o condiţie.

1.5.Rezumat
Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor. Prin
drept civil subiectiv înţelegem posibilitatea titularului dreptului – subiectul activ de a
desfăşura o anumită conduită, permisă de lege. Principalele criterii de clasificare ale
drepturilor civile sunt:
a) în funcţie de opozabilitate: absolute şi relative;
b) în funcţie de natura conţinutului lor: patrimoniale şi nepatrimoniale;
c) după corelaţia dintre ele: principale şi accesorii;
d) în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor: pure şi simple şi afectate
de modalităţi.
Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva în
beneficiul titularului dreptului- subiectului activ. Principalele criterii de clasificare a
obligațiilor civile sunt:
a) în funcţie de obiectul lor, obligaţiile pot fi:
- obligaţii de a da, de a face, de a nu face ceva;
- obligaţii pozitive şi negative;
- obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de diligenţă (de mijloace).
b) după opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:
- obişnuite (opozabile inter partes);
- opozabile terţilor (scripte in rem);
- reale (propter rem).
c) în funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting:
- obligaţii perfecte;
- obligaţii imperfecte (naturale).
20
d) în funcţie de structura lor, obligaţiile sunt:
- obligaţii simple;
- obligaţii complexe.
e) în funcţie de legătura cu modalităţile, obligaţiile sunt:
- obligaţii pure şi simple;
- obligaţii simple;
- obligaţii afectate de modalităţi.

1.6. Test de evaluare


1. Explicați în ce constă deosebirea între obligația negativă corelativă unui drept de creanță și
aceea corelativă unui drept real.
2. Care este sancțiunea pentru neatingerea rezultatului în cazul obligațiilor de mijloace?
3.Dați exemple de obligații reale.

Unitatea de învățare 6: Raportul juridic civil (IV). Obiectul raportului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 6 prezintă: definiţia obiectului raportului juridic civil; noţiunea de
bunuri; clasificarea bunurilor.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze sensurile noțiunii de obiect al raportului juridic civil;
- să distingă sensurile noțiunii de bunuri;
- să stabilească diferențele de regim juridic ale diferitor categorii de bunuri.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Definiţia obiectului raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau
inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv şi pe care acesta trebuie să
o îndeplinească. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia.
2.Noţiunea de bunuri
Bunul reprezintă obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect
derivat, la care se referă conduita subiectelor. În sens larg, prin bun se înţeleg, atât lucrurile
cât şi drepturile privitoare la lucruri. În sens restrâns, prin bun se înţeleg numai lucrurile
asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. Bunul poate fi privit atât individual cât şi
universal – ca activ al patrimoniului.
3. Clasificarea bunurilor
 După modul de percepere al bunului distingem între:
 bunurile corporale - sunt acelea care au o existenţă materială, fiind perceptibile de
către om prin intermediul simţurilor – cum sunt majoritatea lucrurilor;
 bunurile incorporale -sunt acelea care nu au o existenţă materială, ci una abstractă-
cum sunt drepturile referitoare la lucruri ( cu excepția dreptului de proprietate) , titlurile de
valoare.
Importanţa clasificării:
21
- spre deosebire de bunurile corporale, care sunt în mod normal apropriabile, bunurile
incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii;
-gajul poate avea ca obiect doar bunuri mobile corporale sau titluri negociabile
dematerializate;
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere) operează doar pentru
bunurile corporale.
 În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
 bunurile imobile (nemişcătoare) sunt acelea care au o aşezare fixă, stabilă,
nesusceptibile de deplasare sau transportare. care pot fi :
- imobile cu caracter permanent- art. 537 C. civ., care pot fi imobile prin natura lor,
sunt acele bunurile care au o aşezare fixă, durabilă, prin structura lor: terenurile, izvoarele şi
cursurile de apă, plantaţiile, etc., și imobilele fixate prin accesiune;
- imobile prin determinarea legii (prin obiectul la care se aplică), prevăzute de art. 542
alin. (1) C. civ., care sunt bunurile necorporale și - drepturile şi acţiunile referitoare la
bunurile imobiliare corporale ;
- imobile prin destinaţia proprietarului de a rămâne sau de a deveni imobile, în
condiţiile art. 538 C. civ., care sunt materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuinţate și materialele aduse spre a fi reîntrebuinţate
- în locul celor vechi,
 bunurile mobile (mişcătoare) sunt acelea care nu au o aşezare fixă, fiind susceptibile
de a se deplasa sau de a fi transportate dintr-un loc în altul prin propria energie sau prin
intermediul unei forţe externe, care pot fi:
- mobilele prin natura lor constituie, conform art. 539 alin. (1) C. civ. -categoria
majoritară;
- mobile prin anticipaţie, conform art. 540 alin. (1) C. civ., sunt bogăţiile de orice natură
ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol,
atunci când sunt, prin voinţa părţilor, privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor;
- mobile prin determinarea legii sunt cele la care se referă alin. (2) al art. 542 C. civ.
„celelalte drepturi patrimoniale”.
Importanţa clasificării:
- în ceea ce priveşte efectele posesiei: pentru bunurile imobile, posesia poate conduce
la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune tabulară sau extratabulară; pentru bunurile mobile,
posesia de bună-credinţă, în sensul art. 938 C. civ. valorează proprietate;
- în ceea ce priveşte regimul înstrăinării bunurilor: actele privind înstrăinarea
imobilelor trebuie încheiate în formă autentică, de regulă, şi sunt supuse înscrierii în cartea
funciară – art. 885 C. C. civ.; actele privind înstrăinarea bunurilor mobile nu necesită
preconstituirea unui înscris decât pentru a fi utilizat ca mijloc de probă- art. 1.674 C. civ.;
-în privinţa modalităţilor de predare a bunului vândut: în cazul imobilelor, predarea
bunului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului- art. 1.687 C. civ.; - în
cazul mobilelor, prin remitere materială a bunului material corporal sau a titlului reprezentativ
al bunului necorporal, conform art. 1.688 C. civ.;
- în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă:- acţiunea în revendicare imobiliară este de
regulă imprescriptibilă; acţiunea în revendicare mobiliară se prescrie după 3 ani de la data
pierderii sau furtului, împotriva unui dobânditor posesor de bună-credinţă.
 După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile distingem între:
- bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite şi înstrăinate
prin act juridic, care pot fi :
- bunuri care pot circula liber, neîngrădit;

22
- bunuri cu regim special de circulaţie sunt acelea care pot fi dobândite, deţinute ori
înstrăinate condiţional -de exemplu: armele de foc şi muniţiile; produsele şi substanţele
stupefiante;
 bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot forma obiectul unui act
juridic civil, fiind inalienabile – art. 1.229 C. C. civ. , care pot fi:
- bunurile aparţinând domeniului public al statului;
- bunurile asupra cărora s-a instituit o clauză temporară de inalienabilitate - art. 627
C.civ.
Importanţa clasificării rezidă tocmai în planul valabilităţii actelor juridice civile
sub aspectul obiectului lor.
 După modul de determinare, se disting:
 bunuri determinate individual- acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate în
actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii - de exemplu: un apartament
individualizat prin adresă, un autoturism individualizat prin marcă,seria motorului;
 bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori categoriei din care fac parte - de exemplu, un kilogram de mere, o tonă de grâu;
Importanţa juridică a clasificării:
- pentru determinarea momentului transmiterii dreptului real: la bunurile certe, dreptul
real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor contractante, chiar dacă
nu s-a predat bunul – art. 1.273 şi 1.674 C. civ.; dacă obiectul este un res genera, dreptul real
se transmite în momentul individualizării ori predării – art. 1.678 C. C. civ.;
- pentru stabilirea părţii ţinute să suporte riscul contractului: în cazul celor care au ca
obiect res certa, dacă lucrul piere fortuit înainte de predare, debitorul este ţinut să suporte
riscul pieirii fortuite a bunului -art. 1.274 alin. (1) C. civ.; în cazul celor care au ca obiect res
genera, dacă lucrul piere fortuit înainte de predare, debitorul nu este liberat de obligaţia de
predare, deoarece el trebuie să procure alte bunuri, potrivit regulii genera non pereunt,
conform art. 1.686 alin. (3) şi art. 1.634 alin. (6) C. civ.
- pentru determinarea locului predării bunului: în cazul actelor care au ca obiect res
certa, bunul trebuie predat în locul unde se găsea la data contractării – art. 1.494 alin. (1) lit.
b) C; în cazul actelor care au ca obiect res genera, predarea bunurilor se face la domiciliul
sau sediul debitorului din momentul încheierii contractului – art. 1.494 alin. (1) lit. c) C. civ.
 După posibilitatea de a fi schimbate unele cu altele în executarea obligaţiei, distingem
între:
 bunurile fungibile sunt acelea determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel
încât, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite unele prin altele;
 bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele, în executarea
unei obligaţii astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
Importanţa clasificării:
- pentru stabilirea valabilităţii plăţii:depozitarul unor bunuri fungibile este ținut la
predarea unor bunuri de acelaşi fel, conform art. 2.105 alin. (1) C. civ;
- pentru determinarea incidenţei compensaţiei legale, care este restrânsă la bunuri
fungibile – art. 1.617 alin. (1) C. civ.
 După cum prin folosire bunurile îşi pierd sau nu substanţa, distingem între:
 bunurile consumptibile - acele bunuri mobil care, conform art. 544 alin. (1) C. civ. nu
pot fi folosite fără ca întrebuinţarea lor obişnuită să nu implice consumarea substanţei ori
înstrăinarea lui. Exemple: banii,combustibilii, alimentele.
 bunuri neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca
prin aceasta să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. Exemplet: autoturisme,
calculatoare, construcţii.

23
Importanţa clasificării rezidă în:
- în materia contractului de împrumut, obiectul împrumutului de folosinţă, denumit
comodat, este reprezentat, conform art. 2.146 C. civ., de un bun neconsumptibil; obiectul
împrumutului de consumaţie, denumit mutuum, îl formează, conform art. 2.158 C. civ., bunuri
consumptibile;
- în materie de uzufruct, în cazul unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să
restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui,
conform art. 713 C. civ.; în cazul unui bun consumptibil, uzufructuarul are obligaţia de a
restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite sau, la alegerea
proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului - potrivit art. 712 C. civ.
 După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în:
 bunurile frugifere - acelea care produc în mod periodic, ca urmare a folosirii, dar
fără consumarea substanţei lor, alte bunuri sau produse, numite fructe- art. 548 alin. (1) C.
civ.;
 bunurile nefrugifere sunt acelea care nu prezintă însuşirea de a da naştere, periodic, la
produse fără consumarea substanţei lor. Fructele sunt produsele care derivă din folosinţa unui
bun, fără consumarea substanţei sale. Se disting trei categorii de fructe, potrivit art. 548 C.
civ.:
- fructele naturale –sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul
animalelor;
- fructele industriale –sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat
al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel;
- fructele civile) - sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile.
Productele sunt foloasele trase dintr-un bun, cu consumarea sau diminuarea substanţei
sale, fără a se mai putea reface. De exemplu, piatra desprinsă episodic dintr-o carieră
neexploatată, nisipul dintr-o albie - art. 549 C. C. civ.
Importanţa clasificării se relevă în următoarele aspecte:
- în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţii lor în patrimoniul titularului bunului
frugifer: - fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere - art. 550 alin. (1) C.
civ., de la data separării de bunul care le-a produs; fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin
simpla scurgere a timpului) - art. 550 alin. (2) C. civ.;
- în materie de uzufruct – uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte care
se cuvin nudului proprietar; fructele naturale şi industriale percepute după constituirea
uzufructului se cuvin uzufructuarului – art. 710 C. civ. –, iar fructele civile se cuvin
uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului – art. 711 C. civ.;
- posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a
productelor, conform art. 948 C. C. civ.;
- înstrăinarea productelor este un act de dispoziţie, iar înstrăinarea fructelor naturale sau
industriale perisabile este un act de administrare.
 După posibilitatea împărţirii fără schimbarea destinaţiei lor, distingem între:
 bunuri divizibile acelea care pot fi împărţite în natură, fără a-şi schimba prin aceasta
destinaţia economică, conform art. 545 C. civ. De exemplu: o bucată de stofă;
 bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite fără a-şi schimba prin aceasta
destinaţia sa economică. De exemplu: un autoturism.
Importanţa clasificării :
- în caz de partaj, bunul indivizibil fie se atribuie unei singure părţi, cu obligaţia la o
sultă către cealaltă, fie scos la vânzare prin licitaţie – art. 676 alin. (2) C. civ.;

24
- în cazul obligaţiilor complexe, bunul indivizibil, care formează obiectul unei obligaţii
cu mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, deci fiecare creditor poate cere
întreaga prestaţie sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie – art. 1.424 C.
civ.
 După corelaţia dintre ele, distingem între bunuri:
 principale - acelea care pot fi folosite independent, fără a servi la întrebuinţarea altui
bun;
 accesorii - acelea destinate, în mod stabil şi exclusiv, să servească la întrebuinţarea
unui alt bun, principal, cât timp satisfac această utilizare -art. 546 alin. (1) C. civ. De
exemplu: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, cutia pentru vioară.
Importanţa clasificării se regăseşte în materia executării obligaţiilor civile:
- pentru valabilitatea plăţii, pentru a se apăra principiul indivizibilităţii, dacă nu se
prevede altfel, accesoriul urmează soarta juridică a bunului principal - art. 546 alin. (3) C.
civ., inclusiv în caz de înstrăinare sau grevare a bunului principal;
- rezoluţiunea contractului se întinde şi la accesoriile sale – art. 1.787 C. civ.
 După posibilitatea executării silite distingem între:
 bunurile sesizabile - bunurile care pot forma obiectul executării silite;
 bunurile insesizabile - sunt bunurile care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei
datorii.
Importanţa clasificării se relevă în regulile după care se determina obiectul executării
silite. În cazul în care se porneşte executarea silită împotriva unor bunuri insesizabile, aceasta
nu este valabilă şi poate fi desfiinţată.

1.5.Rezumat
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau
inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv. Bunul reprezintă obiectul
material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se referă conduita
subiectelor.
Clasificarea bunurilor se realizează după următoarele criterii:
după modul de percepere al bunului distingem între bunuri corporale şi bunuri
necorporale; în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în
imobile (nemişcătoare) şi mobile (mişcătoare) ; după posibilitatea de a face obiectul unor
acte juridice civile distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul
civil; după modul de determinare, se disting bunuri determinate individual (res certa)
şi bunuri determinate generic (res genera); după posibilitatea de a fi schimbate unele cu
altele în executarea obligaţiei, distingem între bunuri fungibile şi nefungibile; după cum prin
folosire bunurile îşi pierd sau nu substanţa, distingem între bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile; după cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se împart în
frugifere şi nefrugifere; după posibilitatea împărţirii fără schimbarea destinaţiei lor,
distingem între bunuri divizibile şi bunuri nedivizibile; după corelaţia dintre ele, distingem
între bunuri principale şi bunuri accesorii; după posibilitatea executării silite distingem între
bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

1.6. Test de evaluare


1. Explicați ce se înțelege prin obiect al raportului juridic civil.
2. Realizați o clasificare a bunurilor după natura lor, indicând și subcriteriile.
3. Arătați care este interesul clasificării bunurilor după criteriul modului de determinare.

25
Unitatea de învăţare nr. 7: Actul juridic civil. Noțiune. Clasificarea actelor juridice civile

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 7 prezintă: definiția actului juridic civil; criteriile de clasificare a
actului juridic civil; diferențele de regim juridic între diferite categorii de acte

1.2. Competenţele unităţii de învăţare:


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze sensurile noțiunii de act juridic civil;
- să identifice principale categorii de acte juridice civile;
- să stabilească regimul juridic propriu fiecărui act juridic în parte.
-
1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Definiția actului juridic civil
Actul juridic civil reprezintă principalul izvor al raportului juridic civil. Actul juridic
civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Noțiunea de act juridic desemnează deopotrivă :
- operațiunea juridică în sine - vânzare-cumpărare, schimb etc.;
- înscrisul constatator al manifestării de voinţă.
2. Clasificarea actului juridic civil
 După criteriul numărului părţilor distingem:
 actul unilateral – art. 1.324 C. civ. – cel care rezultă dintr-o singură voinţă, de
exemplu testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la o moştenire, oferta;
 actul bilateral – art. 1.166 C. civ. –acela care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi – exemplu: contractul de vânzare, contractul de împrumut, contractul de depozit etc.;
 actul plurilateral- acela rezultat din acordul de voinţă ce provine de la trei sau mai
multe părţi – exemplu: contractul civil de societate, contractul de tranzacţie.
Importanţa clasificării:
- analiza validităţii consimțământului la actele – la bi- sau multilaterale se
analizează existenţa şi validitatea acordului de voinţă;
- diferă regimul juridic al viciilor de consimţământ;
- actele unilaterale sunt de regulă irevocabile, iar cele bi- sau multilaterale pot fi
revocate prin acordul părţilor, conform simetriei faţă de modul de formare.
 După scopul urmărit la încheierea sa, poate fi:
 actul cu titlu oneros –acela în care în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial - art. 1.172 alin. (1) C. civ., de
exemplu: contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune;
Actul cu titlu oneros se subclasifică în :
- act comutativ - este acela la a cărui încheiere părţile cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor lor, conform art. 1.173 alin. (1) C. civ., de exemplu: contractul de vânzare,
contractul de antrepriză;
- actul aleatoriu - este la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor,
existând şansa unei pierderi şi a unui câştig, datorită unor evenimente ulterioare, incerte,
potrivit art. 1.173 alin. (2) C. civ. – de exemplu: contractul de rentă viageră, de întreţinere;

26
 actul cu titlu gratuit - acela civil prin care se procură un folos patrimonial, fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb – art. 1.172 alin. (2) C. civ., de exemplu:
contractul de donaţie, contractul de comodat, contractul de împrumut fără dobândă;
Actul cu titlu gratuit se subclasifică în:
- liberalitate - actul prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul prin folosul
patrimonial procurat – de exemplu: donaţiile şi legatele - 984 C. civ.;
- actul dezinteresat - acela prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial, fără
a-şi micşora patrimoniul – de exemplu: mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comandatul.
Importanţa clasificării:
- condiţiile de validitate privind capacitatea părţilor și forma actelor cu titlu gratuit sunt
mai severe;
- răspunderea părţilor este mai sever reglementată la actele cu titlu oneros.
 După efectele produse, distingem:
 actul constitutiv - actul care dă naştere la un drept subiectiv civil care nu a existat
anterior – de exemplu: ipoteca convenţională, constituirea unui uzufruct, convenţia de partaj;
 actul translativ - actul care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu – de exemplu: donaţia, vânzarea;
 actul declarativ - actul care are ca efect consolidarea ori definitivarea unui drept
subiectiv preexistent – de exemplu: tranzacţia, recunoaşterea de paternitate.
Importanţa clasificării:
- actul constitutiv şi cel translativ îşi produc efectele numai pentru viitor (ex nunc),
pe când actul declaraţiei îşi produce efectele pentru trecut (ex tunc);
- rezoluţiunea contractului pentru neexecutare – art. 1.549 C. civ. – operează doar
la actele translative şi constitutive când sunt sinalagmatice;
- întinderea drepturilor: la cele constitutive şi declarative este stabilită de părţi, iar la cele
translative este prestabilită, căci nimeni nu poate transmite mai mult decât are;
- just titlu pentru uzucapiune constituie numai actele translative;
- calitatea de având-cauză (habentes causam) o are numai dobânditorul unui drept printr-
un act translativ sau constitutiv, iar nu şi partea dintr-un act declarativ;
- numai pentru primele două categorii este necesară îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară.
 După importanţa sau gravitatea asupra unui bun sau patrimoniu, distingem:
 actul de conservare - actul care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil - de exemplu: întreruperea unei prescripţii, somaţia, înscrierea unei ipoteci;
 actul de administrare - actul prin care se realizează o normală punere în valoare a unui
bun -de exemplu: închirierea, culegerea fructelor;ori a unui patrimoniu: actele de gestiune și
actele de înstrăinare a unor bunuri perisabile;
 actul de dispoziţie - acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui bun sau a unui drept (vânzarea, schimbul, donaţia) ori grevarea unui bun.
Importanţa clasificării:
- condiţiile de validitate referitoare la capacitate sunt mai riguroase la actele de
dispoziţie, reclamă capacitate deplină de exerciţiu sau prin intermediul reprezentantului legal;
- în materia reprezentării, pentru actele de dispoziţie se cere procură specială art.
2.016 C. civ.;
- valorează acceptare tacită a moştenirii doar actele de administrare ce nu au caracter
urgent şi angajează viitorul, precum şi actele de dispoziţie presupun intenţia neechivocă de a
accepta tacit moştenirea – art. 1.110 C. civ.
 În funcţie de conţinutul lor,distingem:

27
 actul patrimonial - actul care are un conţinut evaluabil în bani; asemenea acte sunt
cele care privesc drepturile reale şi de creanţă – de exemplu: contractul de vânzare, donaţie,
împrumut etc.;
 actul nepatrimonial - actul juridic civil care are un conţinut neevaluabil în bani – de
exemplu: adopţia, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei
Importanţa clasificării:
- referitor la efectele nulităţilor: pentru actele nepatrimoniale nu se pune problema
restituirii prestaţiilor;
- referitor la ocrotirea incapabililor, condiţiile instituite de lege diferă.
 După modul de formare,distingem:
 actul consensual - actul care se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă, fără
a necesita îndeplinirea altor formalităţi - art. 1.174 alin. (2) C. civ. şi art. 1.178 C. civ.; de
exemplu, contractul de vânzare -art. 1.674 C. civ.;
 actul solemn - actul care trebuie să fie încheiat cu anumite formalităţi prescrise de
lege – art. 1.174 alin. (3) C. civ. - forma autentică (act notarial de regulă), de exemplu:
donaţia – art. 1.011 C. civ, testamentul – art. 1.041 C. civ.;sau înscrisul sub semnătură
privată, de exemplu la contractul de: fideiusiune, arendare, testament olograf.
 actul real - actul care reclamă remiterea (predarea) bunului pentru încheierea valabilă
– art. 1.174 alin. (4) C. civ. De exemplu: împrumutul de folosinţă – art. 2.146 C. civ. – sau de
consumaţie – art. 2.158 C. civ.; depozitul – art. 2.103 C. civ.; darul manual – art. 1.011 alin.
(4) C. civ., gajul – art. 2.481 C. civ.
Importanţa clasificării:
- nerespectarea formei stabilite de lege în cazul actelor solemne este sancţionată cu
nulitatea absolută – art. 1.242 alin. (1) C. civ.; în cazul celor pentru care părţile au convenit
încheierea în formă solemnă, nerespectarea acesteia este sancţionată doar prin neadmiterea
altui mijloc de probă – art. 1.242 alin. (2) C. civ.;
- actul care nu îndeplineşte cerinţa solemnităţii sau care nu este însoţit de remiterea
bunului (la cele reale) poate fi considerat o promisiune de încheiere ulterioară a actului
în mod valabil – art. 1.669 C. civ, art. 2.145 C. civ.;
- încheierea actului juridic solemn prin reprezentare (prin mandatar) necesită întocmirea
unei procuri solemne, aplicându-se principiul simetriei de formă – art. 2.013 alin. (2) C. civ.,
art. 1.301 C. civ.;
- modificarea şi revocarea actului solemn se face numai prin formă solemnă – art. 1.243
C. civ; în cazul revocării exprese a testamentului, se admite ca ultimul testament să fie
întocmit într-o formă diferită de cea a celui revocat – art. 1.051 alin. (2) C. civ.;
- actul consensual poate fi probat și printr-un înscris sub semnătură privată, în timp ce
actul autentic trebuie să fie probat prin forma impusă de lege pentru validitate, cea autentică.
 În funcţie de momentul producerii efectelor, distingem:
 actul juridic între vii – inter vivos -actul care îşi produce efectele necondiţionat de
moartea autorului sau autorilor lui – așa sunt majoritatea;
 actul încheiat pentru cauză de moarte – mortis causa –actul care nu îşi produce
efectele decât la moartea autorului său, de exemplu, testamentul.
Importanţa clasificării:
- actele mortis causa sunt numai acte tipice;
- condiţiile cerute pentru capacitatea părţilor sunt mai restrictive la actele pentru cauză de
moarte, fiind instituite anumite incapacităţi speciale de folosinţă;
- actele pentru cauză de moarte sunt de regulă solemne, iar cele între vii, consensuale.
 După corelaţia dintre ele, distingem:
 actul principal - actul care are o existenţă de sine stătătoare,soarta sa nepretinzând de
soarta juridică a altui act juridic;
28
 actul accesoriu - actul a cărui soartă juridică depinde de soarta altui act principal. De
exemplu: clauza penală, fideiusiunea, gajul, ipoteca convenţională, arvuna.
Importanţa clasificării:
- existenţa şi validitatea actului accesoriu depinde şi de cea a actului principal, conform
principiului accesorium sequitur principale;
- soarta actului principal este independentă de aceea a actului accesoriu.
 După reglementarea şi denumirea lor legală,distingem:
 actul numit -actul care are o denumire stabilită de lege şi o reglementare proprie, cum
ar fi contractele de: vânzare, schimb, donaţie, locaţiune, de rentă viageră;
 actul nenumit este acela care nu se bucură de o reglementare şi o denumire
proprie,fiind rodul practicii judiciare, al creativităţii părţilor care, în virtutea libertăţii de
voinţă juridică, pot configura noi acte juridice, conforme intereselor lor – art. 1.169 C. C. civ.
Importanţa clasificării:
- actelor tipice le sunt aplicabile automat regulile supletive ale categoriei din care fac
parte, art. 1.167 C. civ.;
- actelor atipice li se aplică regulile stabilite de părţi şi regulile generale din materia
contractelor- art. 1.168 C. civ.
 Din punctul de vedere al modului de executare distingem:
 actul cu executare dintr-odată – uno ictu – acela a cărui executare implică o singură
prestaţie din partea debitorilor, care se realizează în acelaşi moment de către ambele părţi, de
regulă odată cu încheierea contractului. Actele cu executare instantanee şi formează regula, -
art. 1.495 alin. (1) şi art. 1.555 C. civ. , cum este și contractul de vânzare ;
 actul cu executare succesivă - actul a cărui executare implică mai multe prestaţii,
care pot fi eşalonate în timp, sau prestaţii continue - de exemplu, închirierea unui bun .
Importanţa clasificării:
- neexecutare imputabilă a obligației asumate prin contractul cu executare imediată poate
duce la desființarea sa pentru trecut prin cererea de rezoluțiune; în cazul celor cu executare
succesivă se poate cere rezilierea care determină desfiinţarea contractului pentru viitor, încât
ceea ce s-a prestat nu se mai restituie – art. 1.554 C. civ.;
- suspendarea executării, din motive de forţă majoră, pe durata imposibilităţii
de executare, se pune numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă – art. 1.557 alin.
(2) teza I C. civ.1;
- suportarea riscurilor contractuale se rezolvă diferit;
- denunţarea unilaterală la contractele cu executare instantanee acesta poate fi exercitat
doar înaintea începerii executării; în cazul celor cu executare succesivă, şi după acest
moment, cu respectarea unui termen de preaviz rezonabil – art. 1.276 alin. (1) şi (2) C. civ.;
- denunţarea unilaterale a contractului încheiat pe durată nedeterminată este asigurată în
contractele cu executare succesivă pe durată nedeterminată, fără a putea fi condiţionată de o
prestaţie în schimbul denunţării – art. 1.277 C. civ.;
- în cazul contractelor ce conţin obligaţii cu executare succesivă, debitorul se consideră
de drept în întârziere, pe când la cele cu executare dintr-odată, îndeplinirea acestei formalităţi
condiţionează executarea silită – art. 1.523 alin. (2) lit. c) C. civ.;
- în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge câte o
prescripţie extinctivă distinctă – art. 2.503 alin. (2) C. civ.
 După legătura lor cu modalităţile distingem:
 actul pur şi simplu - acela care nu cuprinde o modalitate care să îi influenţeze naşterea,
existenţa, executarea sau încetarea; De exemplu: vânzarea condiţionată;
 actul afectat de modalităţi - actul care cuprinde o modalitate. De exemplu: vânzarea
condiţionată de o condiție suspensivă.
Importanţa clasificării:
29
- validitatea şi producerea efectelor actelor afectate de modalităţi este influenţată de
respectiva modalitate;
- lipsa modalităţii la actele inseparabile de modalităţi atrage ineficacitatea actului, iar
prezenţa modalităţii într-un act pur şi simplu este de natură să-i întârzie sau să îi înlăture
producerea efectelor.
 Conform legăturii cu cauza (scopul),distingem:
 actul cauzal - actul a cărui valabilitate implică analiza cauzei ori a scopului (dacă
scopul este ilicit sau imoral, actul juridic este lovit de nulitate);
 actul abstract (necauzal)- actul care este detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa
neimplicând analiza acestui element. Sunt abstracte actele juridice constatate în titlurile de
valoare.
Importanţa clasificării:
- validitatea actelor juridice şi regimul probator prezintă particularităţi.
 După modul de încheiere distingem:
 actul strict personal - acela care trebuie încheiat personal, nu şi prin reprezentare. De
exemplu: căsătoria, testamentul, donaţia, mandatul;
 actul care poate fi încheiat nu doar personal, ci şi prin reprezentant, formează
categoria majoritară, de regulă, se pot încheia astfel actele cu caracter patrimonial.
Importanţa clasificării:
- normele care reglementează actul strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare;
- regulile care reglementează capacitatea de a încheia acte strict personale sunt
imperative;
-la actele încheiate prin reprezentare se are în vedere şi capacitatea persoanei
reprezentantului;
- actele strict personale se sting prin moartea părţii în considerarea căreia s-a
încheiat actul.
 În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil:
 actul subiectiv - cel al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau
autorilor lui - numite şi contracte negociate;
 actul-condiţie este actul la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în privinţa
naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga
(exemplu: căsătoria, adopţia, recunoaşterea de paternitate)
Importanţa clasificării:
- regimul actelor condiţie este apreciat cu mai multă severitate, fiind reglementate prin
norme imperative, pe când actele subiective sunt reglementate şi prin norme dispozitive;
- actele-condiţie nu pot fi decât tipice, pe când cele subiective pot fi şi atipice;
- actele-condiţie sunt incompatibile cu modalităţile;
- în cazul contractelor de adeziune, se pune mai frecvent problema clauzelor abuzive;
- invocarea dezechilibrului contractual şi a efectelor sale defavorabile între părţi este mai
lesne de făcut în cazul contractelor de adeziune decât în cazul celor negociate.

1.6. Test de evaluare

1. Explicați care sunt sensurile noțiunii de act juridic.


2. Evidențiați subcriteriile de clasificare a contractelor cu titlu oneros și a celor cu titlu gratuit.
3. Caracterizați din punct de vedere a criteriilor cunoscute contractele de: mandat; donație.

30
Unitatea de învăţare nr. 8: Actul juridic civil. Condițiile de validitate ale actului juridic
civil. (I). Capacitatea cerută pentru încheierea actului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 8 prezintă: noțiunea și clasificarea condițiilor de validitate ale
actului juridici civil; formele capacității civile; clasificarea incapacităților civile; delimitarea
sancțiunilor aplicabile pentru nerespectarea regulilor privind capacitatea.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare.


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze condițiile de validitate ale actului juridic civil;
- să distingă formele capacității civile;
- să diferențieze categoriile de incapacități civile

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Noţiunea şi clasificarea condițiilor de validitate ale actului juridic civil


Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act. Acestea pot fi
clasificate astfel:
 În funcţie de aspectul la care se referă, condiţiile actului juridic civil pot fi:
 de fond (când privesc conţinutul actului juridic civil) şi
 de formă (când se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei părţilor).
 În funcţie de raportul dintre condiţiile şi elementele structurale ale actului
juridic, există condiţii:
 intrinseci, care privesc în mod direct elementele structurale ale actului;
 extrinseci, care privesc fapte sau acte exterioare actului juridic considerat, cum ar
fi: autorizaţia administrativă prealabilă, formele de publicitate etc.;
 În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există condiţii:
 esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi
 neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi, fără ca, prin aceasta, să fie
afectată valabilitatea actului juridic).
 În funcţie de sancţiunea nerespectări lor, distingem între condiţii:
 de valabilitate, a căror nerespectare atrage anularea actului juridic;
 de eficacitate, a căror nerespectare atrage sancţiunea neproducerii efectelor actului
juridic (cum ar fi condiţia executării întocmai şi la timp a unei obligaţii esenţiale derivate din
actul juridic), a inopozabilităţii, a caducităţii sau altele.
 După izvorul lor, acestea se subclasifică în condiţii de eficacitate:
o legale, care se referă, de exemplu, la vânzarea de lucruri viitoare – art. 1.658 C.civ.,
când actul juridic nu-şi produce efectele dacă lucrul nu există efectiv în viitor, ori vânzarea
lucrurilor de gen, când de individualizarea lucrului se leagă efectele actului
juridic;
o voluntare, stabilite prin voinţa părţilor, care se referă la termen şi la condiţie – ca
modalităţi ale actului juridic civil.
 În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere, există condiţii:
 generale (care privesc toate actele juridice) şi

31
 speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile, de
exemplu, actele solemne)
Potrivit art. 1.179 şi urm. C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract
sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se obligă; un obiect
determinat, posibil şi licit; o cauză licită şi morală a obligaţiei.
Condiţiilor de fond prevăzute de art. 1.178 C. civ., care sunt obligatorii la încheierea
oricărui act juridic, li se adaugă şi o condiţie de formă, care este obligatorie numai în cazul
actelor juridice solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor juridice
respective. Majoritatea actelor sunt însă consensuale, conform principiului libertăţii formei
actelor juridice, enunţat de art. 1.178 C. civ., ceea ce face ca cerinţa de formă să fie impusă
doar în cazurile expres prevăzute de lege.
2. Capacitatea- condiție de validitate a actului juriidic civil
Capacitatea de a încheia actul juridic constă în aptitudinea subiectului de drept civil de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă se împarte în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Regula o reprezintă recunoaşterea capacităţii persoanelor de a contracta, art. 1.180 C.
civ. stabileşte că poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi
nici oprită să încheie anumite contracte. De altfel, art. 1.181 C. civ. face trimitere la regulile
privind capacitatea, înscrise în Cartea I, Despre Persoane (art.25-257 C. civ.).
Astfel, art. 28 alin. (2) C. civ. stabileşte că orice persoană are capacitate de folosinţă,
iar art. 29 alin. (1) C. civ. precizează că nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă
sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege.
3. Clasificarea incapacităților civile
Incapacitatea este excepţia de la regula recunoaşterii capacităţii. Cei care sunt declaraţi
incapabili vor putea încheia acte juridice prin reprezentanţii lor legali, fiind lipsiţi de
capacitate de exerciţiu, iar cei care sunt opriţi să încheie anumite contracte nu vor putea
încheia acele acte nici personal, nici prin reprezentant, fiind lipsiţi, parţial, de capacitate de
folosinţă.
 După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în:
 incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti, pedepsele
civile stabilite de Codul civil în materie succesorală – de exemplu, nedemnitatea succesorală,
acceptarea forţată a moştenirii, precum şi incapacităţile civile stabilite de legea penală – de
exemplu, interzicerea drepturilor părinteşti, interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator) şi
 incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire – de exemplu, interdicţia minorilor
de a încheia donaţii şi legate şi de a garanta obligaţiile altora.
 În raport de opozabilitatea lor, distingem:
 incapacităţi absolute (în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de
către incapabil cu orice altă persoană – incapacităţile de exerciţiu şi anumite incapacităţi de
folosinţă din Legea nr. 312/2005);
 incapacităţi relative (în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de
către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane determinate – spre exemplu,
incapacităţile stabilite de art. 147 alin. (1) C. civ., de art. 990 C. civ., art. 991 C. civ., art. 1.653
alin. (1) C. civ., art. 1.654 C. civ. etc.
 După incidenţa lor asupra actelor juridice, distingem între:
 incapacităţi generale–vizează interdicția încheierii unei categorii de acte juridice - și îi
privesc pe minorul care nu a împlinit 14 ani şi interzisul judecătoresc. Prin urmare, ei vor
putea contracta doar în condiţiile stabilite de art. 104-186 C. civ. Aceştia sunt loviţi de o
incapacitate generală de a încheia orice acte juridice - art. 43 C. civ.

32
Şi în privinţa persoanei juridice regula este, de asemenea, aceea a capacităţii. Sunt
excluse doar acele drepturi şi obligaţii care, prin natura lor ori conform legii, pot aparţine doar
persoanelor fizice – art. 206 alin. (1) C. civ. În plus, în încheierea de acte juridice se va ţine
seama, conform art. 192 C. civ., de reglementările specifice categoriei din care face parte
respectiva entitate. Dacă este vorba de o persoană juridică fără scop lucrativ, va putea
beneficia doar de drepturile specificate prin actul de înfiinţare sau statut – art. 206 alin. (2) C.
civ.
 incapacităţi speciale- vizează interdicția încheierii anumitor acte juridice, cum ar fi
liberalităţile făcute medicilor, preoţilor şi farmaciştilor, de cei aflaţi sub îngrijirea sau
asistenţa lor - art. 990 C. civ.
 În funcţie de modul în care operează, deosebim:
 incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis)
 incapacităţi ce operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (în această din urmă
categorie se includ unele incapacităţi de folosinţă cu caracter de sancţiune, cum ar fi, spre
exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, precum şi incapacitatea de exerciţiu a persoanei
puse sub interdicţie)
4. Delimitarea sancțiunilor aplicabile pentru nerespectarea regulilor privind
capacitatea
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii
actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii, distingem:
 În cazul persoanelor fizice, va interveni:
 nulitatea absolută, dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru
ocrotirea unui interes obştesc, sau
 nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de
folosinţă instituite pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor
referitoare la capacitatea de exerciţiu – art. 44 alin. (1) C. civ.;
 În cazul persoanelor juridice, va interveni:
 nulitatea absolută, pentru lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice fără scop lucrativ art. 206
alin. (3) C. civ.;
 nulitatea relativă, pentru nerespectarea anumitor dispoziţii privind capacitatea de
exerciţiu în condiţiile art. 211 C. civ., însă, de regulă, nesocotirea regulilor referitoare la
realizarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu se sancţionează cu nulitatea – art.
210 alin. (2) şi art. 218 alin. (2) C. civ.

1.5.Rezumat
Condiţiile actului juridic sunt elementele care alcătuiesc acest act. Condițiile de
valabilitate sunt acelea a căror nerespectare atrage anularea actului juridic. Incapacitatea este
excepţia de la regula recunoaşterii capacităţii. Cei care sunt declaraţi incapabili vor putea
încheia acte juridice prin reprezentanţii lor legali, fiind lipsiţi de capacitate de exerciţiu, iar cei
care sunt opriţi să încheie anumite contracte nu vor putea încheia acele acte nici personal, nici
prin reprezentant, fiind lipsiţi, parţial, de capacitate de folosinţă. Nerespectarea incapacităţii
de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv

1.6. Test de evaluare


1. Explicați care este diferența între condițiile de validitate și cele de eficacitate ale actului
juridic civil.
2. Enumerați incapacitățile speciale ale persoanei fizice.
3. Precizați care este sancțiunea pentru încălcarea condițiilor de validitate ale actului juridic.

33
Unitatea de învățare 9: Actul juridic civil. Condițiile de validitate ale actului juridic civil
(II). Consimțământul exprimat la încheierea actului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 9 prezintă: legătura dintre consimţământ şi voinţa juridică;
condiţiile de valabilitate ale consimţământului; viciile de consimțământ: eroarea; dolul;
violența; leziunea.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze principiul voinței interne de principiul voinței externe;
- să identifice condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un consimțământ valabil;
- să determine ipotezele în care consimțământul este viciat prin eroare;
- să determine ipotezele în care consimțământul este viciat prin dol;
- să determine ipotezele în care consimțământul este viciat prin violență;
- să determine ipotezele în care consimțământul este viciat prin leziune

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Legătura dintre consimţământ şi voinţa juridică
Consimţământul reprezintă manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia un act
juridic civil. Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa juridică a
persoanei. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
- principiul libertăţii actelor juridice civile, numit şi principiul autonomiei de
voinţă – art. 1.169 C. civ.;
Acest principiu consacră următoarele soluţii:
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
- părţile sunt libere să stabilească conţinutul (clauzele) actului juridic civil, prin
acordul lor, să modifice ori să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.
- principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
Voinţa exteriorizată a unei persoane trebuie să reflecte fidel voinţa
sa internă. Reflectarea acestui principiu se regăseşte în mai multe texte legale: art. 1.266 alin.
(1) C. civ.; art. 1.206 alin. (1) C. civ.; art. 1.211 C. civ.; art. 1.289 alin. (1)C. civ.
2. Condiţiile de valabilitate ale consimţământului
Consimţământul reprezintă materializarea în exterior a manifestării de voinţă juridică a
persoanei,realizată cu scopul de a produce efecte prin încheierea de acte juridice.
Consimţământul trebuie să existe, absenţa consimţământului atrage nulitatea absolută
a actului juridic, pe când neîndeplinirea oricăreia din condiţiile sale de valabilitate poate fi
sancţionată cu nulitatea relativă. Condiţiile de validitate ale consimţământului sunt exprimate
de art. 1.204 – 1.205 C. civ. Astfel, consimţământul trebuie:
 să provină de la o persoană cu discernământ, pentru a fi asumat în mod conştient;
Persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu – art. 37-38 C. civ. –, respectiv
majorul nepus sub interdicţie judecătorească, este prezumată că are discernământ.
Persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu – art. 41 alin. (2) C. civ. –, respectiv
minorul între 14 şi 18 ani, are discernământul juridic în curs de formare.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, respectiv minorul sub 14 ani şi persoana
pusă sub interdicţie judecătorească – art. 43 C. civ. – este prezumată a nu avea discernământ.

34
În afară de aşa-numitele incapacităţi legale, acele cazuri în care legea prezumă
persoana ca fiind lipsită de discernământ, există şi cazuri de incapacităţi naturale, în care se
găsesc persoane capabile după lege, dar care, în fapt, sunt lipsite temporar de discernământ,
aflându-se la data încheierii actului în stare de: beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică, de natură să le afecteze luciditatea.
 să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, deci să fie serios;
Cerinţa exprimării consimţământului cu intenţia de a produce efecte juridice decurge
din esenţa actului juridic civil (art. 1.166 C. civ.). Lipseşte intenţia de a se angaja juridic în
ipoteza în care consimţământul a fost dat:
- în glumă, din prietenie, din curtoazie sau din pură complezenţă;
- sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă -art. 1.403 C. civ.;
- când manifestarea de voinţă este prea vagă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală cunoscută destinatarului.
 să fie exteriorizat, deci voinţa să fie declarată;
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă, directă, când se redă
în scris sau verbal consimţământul la realizarea unui act juridic. Alteori, voinţa poate fi
exprimată tacit, implicit, însă neîndoielnic, urmând a fi dedusă din anumite comportamente cu
o semnificaţie specifică - art. 1.240 alin. (1) C. civ.
În principiu, în dreptul civil, tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat. Prin
excepţie, tăcerea valorează consimţământ:
- când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii –
de exemplu, în cazul reînnoirii unui contract;
- în materie de succesiune, neacceptarea expresă sau tacită a succesiunii în termen de 1 an
de la deschiderea succesiunii – art. 1.112 alin. (1) C. civ.;
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului, uzanţelor sau acordului
părţilor – de exemplu, situaţia indicată de prevederile art. 1.196 alin. (2) C. civ., privind
acceptarea ofertei.
Prin excepție de la principiul consensualismului, în cazul actelor solemne, manifestarea
de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege.
 să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ, adică să fie asumat liber şi în
cunoştinţă de cauză.
Voinţa persoanei trebuie să fie liberă şi conştientă, fără presiuni exterioare ori manopere
viclene şi având imaginea corectă şi exactă a consecinţelor juridice asumate. Viciile de
consimţământ sunt considerate a fi deficienţe ale voinţei interne, care sunt sancţionate cu
nulitatea relativă a actului juridic.
Conform art. 1.206 C. civ., consimţământul este viciat când este dat din eroare,
surprins prin dol sau smuls prin violenţă – alin. (1). De asemenea, consimţământul este
viciat în caz de leziune – alin. (2).
3. Eroarea – viciu de consimțământ
3.1. Definiţie
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care
deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia actul juridic - dispoziţiile art. 1.207-1.213 C. civ.
3.2. Clasificare
 După criteriul consecinţelor pe care le determină, eroarea poate fi:
• eroarea esenţială, atunci când poartă asupra următoarelor elemente considerate
determinante, conform art. 1.207 alin. (2) C. civ.:
- asupra naturii sau asupra obiectului contractului – o parte crede că încheie un
anumit act juridic, iar cealaltă parte are greşita credinţă că încheie alt act juridic. Spre
exemplu, o persoană intenţionează să închirieze un bun, dar, din eroare, încheie un contract de
vânzare-cumpărare;
35
- asupra identităţii obiectului contractului –poartă asupra prestaţiei asumate: o parte
crede că s-a obligat la o anumită conduită, în sensul de a săvârşi o anumită acţiune sau
inacţiune, iar cealaltă parte vizează o altă prestaţie. În cazul prestaţiilor care se referă la
bunuri, eroarea poate privi chiar bunul care este obiectul prestaţiei: Spre exemplu, o persoană
crede că s-a înţeles cu privire la cumpărarea casei şi a grădinii acesteia, deşi contractul s-a
încheiat numai cu privire la casă.
- asupra unei calităţi a obiectului prestaţiei- părţile au în vedere categorii
diferite ale aceluiaşi obiect, care prezintă caracteristici semnificativ distincte. În aceeaşi
categorie se încadrează şi eroarea asupra altor împrejurări considerate esenţiale de către părţi,
în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat Prin calitate sau caracteristică esenţială
(substanţă) a obiectului se înţelege nu doar materia din care este făcut obiectul – de exemplu:
cumpărătorul casei crede că aceasta este din cărămidă, când în realitate ea este construită din
plăci de beton, sau însuşirile care-i determină natura sa specifică şi care îl disting în mod
obiectiv de alte lucruri, ci ansamblul acelor calităţi ale obiectului care au fost considerate ca
esenţiale de către partea respectivă, deci determinante în luarea deciziei de a încheia actul
juridic .
Eroarea viciu de consimţământ nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale bunului
care face obiectul unui contract, care se referă, conform art. 1.707 alin. (1) C. civ., la prezenţa
anumitor deficienţe sau defecte ale lucrului, care îl fac impropriu întrebuinţării la care este
destinat, sau care îi micşorează valoarea de întrebuinţare, încât, dacă ar fi fost cunoscute de
cumpărător, acesta nu l-ar mai fi cumpărat sau l-ar fi achiziţionat la un preţ mai mic.
- asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia, în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat. Eroarea care priveşte persoana cocontractantului este
considerată viciu de consimţământ numai în cazul unei anumite categorii de acte juridice:
actele juridice încheiate intuitu personae. Spre exemplu, când o persoană, dorind să comande
executarea unui tablou, intenţiona să fie realizat de către un pictor consacrat, însă se adresează
din eroare unuia amator.
- asupra unor motive pe care părţile le-au considerat a fi hotărâtoare în încheierea
contractului – dedus prin interpretarea per a contrario a art. 1.207 alin. (4) C. civ. Prin
motive esenţiale ale contractului înţelegem scopurile urmărite de părţi la încheierea actului.
• eroarea neesenţială (indiferentă) – art. 1.207 alin. (4) C. civ. – priveşte simplele
motive ale contractului. Sunt neesenţiale, spre exemplu: culoarea, data fabricaţiei unui
autovehicul,
dacă aceasta nu împiedică înscrierea sa în circulaţie. Intră în această categorie şi eroarea de
calcul, care este neesenţială pentru încheierea contractului, spre deosebire de eroarea asupra
cantităţii, care a fost esenţială pentru încheierea contractului. Tot astfel, eroarea asupra
preţului este esenţială, deci poate atrage anularea actului, însă se distinge de eroarea asupra
valorii economice a contraprestaţiei, care este supusă regulilor din materia leziunii – art. 1.221
alin. (1) şi art. 1.222 alin. (2) C. civ.
Importanţa acestei clasificări o reprezintă sancţiunea aplicabilă. În cazul erorii
esenţiale, sancţiunea incidentă este nulitatea relativă, pentru toate formele menţionate. În
cazul erorii neesenţiale, sancţiunea nulităţii nu poate fi invocată, partea afectată putând cere
doar îndreptarea contractului şi, eventual, daune interese.
 După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, distingem:
• eroarea de fapt – constă într-o reprezentare falsă asupra unei situaţii faptice (obiectul
actului, identitatea persoanei, valoarea etc.) existentă la încheierea actului juridic;
• eroarea de drept – constă în falsa reprezentare asupra existenţei sau a conţinutului unei
norme de drept civil, aplicabile actului juridic în cauză.
Conform art. 1.207 alin. (4) C. civ., eroarea de drept este esenţială atunci când

36
priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului.
3.3. Structură
Eroarea este alcătuită dintr-un singur element, de natură psihologică, ce constă în
falsa reprezentare a realităţii în conştiinţa uneia din părţi.
3.4. Condiții
Pentru a fi calificată viciu de consimţământ, eroarea trebuie să întrunească
următoarele cerinţe cumulative:
- să fie esenţială, să poarte asupra unui element determinant, încât dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat, conform art.1.207 alin. (2) C. civ.;
- să fie cunoscut caracterul hotărâtor de cealaltă parte – în cazul actelor bilaterale, este
necesar ca şi contractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade
falsa reprezentare a realităţii este determinant, însă nu este necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare, conform art. 1.207 alin. (1) C. civ.;
- să fi existat la data încheierii actului, nefiind necesar să se menţină şi după această
dată; eroarea de comunicare intervine atunci când declaraţia este făcută în prezenţa celeilalte
părţi, însă într-un mod defectuos, ce nu corespunde voinţei reale a emitentului; eroarea de
transmitere intervine în cazul contractelor încheiate la distanţă, când declaraţia de voinţă a fost
emisă corespunzător voinţei emitentului, dar a fost distorsionată în procesul comunicării,
ajungând la destinatar în formă alterată;
- să fie scuzabilă, condiţie care se desprinde din interpretarea per a contrario a art.
1.208 C. civ.; Se consideră nescuzabilă atunci când faptul asupra căruia aceasta purta eroarea
putea fi cunoscut, cu diligenţe rezonabile, stabilite după împrejurări, de către cel care o
invocă; În situaţia unei erori de drept, eroarea nu este scuzabilă atunci când dispoziţiile legale
erau accesibile şi previzibile;
- să nu fi fost asumată – condiţie care se desprinde din interpretarea per a contrario a
art. 1.209 C. civ., din care rezultă că nu poate atrage nulitatea eroarea care poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta;
-- să fie invocată cu bună-credinţă, conform art. 1.212 C. civ., raportat la prevederile
art. 14 C. civ.
3.5. Proba
Proba erorii se poate face prin orice mijloc de dovadă, întrucât constă într-o stare
de fapt, însă este dificil de realizat în mod direct, deoarece se referă la un element subiectiv.
Sarcina probei revine celui ce pretinde că s-a aflat în eroare.
3.6. Sancțiunea
Eroarea atrage anulabilitatea actului când este esenţială sau, în caz contrar, doar
reducţiunea – o diminuare valorică a prestaţiei respectiv rectificarea acestuia. În ipoteza erorii
de calcul se poate cere rectificarea- corectarea acesteia.
În cazul în care ambele părţi au fost în eroare, oricare dintre ele poate solicita anularea
contractului. Acoperirea prin confirmarea, de către una din părţi, a
anulabilităţii actului, nu restricţionează dreptul celeilalte părţi de a obţine desfiinţarea,
pe baza propriei erori, conform art. 1.265 C. civ
Anularea actului poate fi contracarată prin manifestarea de voinţă a celeilalte părţi
de a executa contractul astfel cum a fost acesta înţeles de partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea sau chiar directa executare conformă acestei reprezentări greşite. În acest
caz intervine adaptarea contractului, adică acesta se va considera încheiat aşa cum l-a
înţeles victima erorii – art. 1.213 alin. (1) C. civ. Posibilitatea adaptării contractului pare să
fie rezervată erorii în comunicare.
4. Dolul ca viciu de consimțământ
37
4.1. Definiţie
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic, pe care altminteri nu l-ar fi încheiat,
sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Sediul materiei îl constituie prevederile art.
1.214-1.215 C. civ. Se consideră dol şi eroarea provocată în condiţiile art. 1.207-1.213 C.
civ., referitoare la eroarea neesenţială. Totodată, este considerat dol şi nerespectarea obligaţiei
impuse de art. 1.170 C. civ., referitoare la acţionarea cu bună-credinţă la desfăşurarea
negocierilor şi încheierea contractului
4.2. Structură
Dolul este alcătuit din două elemente:
 un element material, obiectiv, ce constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a
induce în eroare: şiretenii, manopere frauduloase. Acesta poate consta:
 într-o acţiune pozitivă, vizând denaturarea realităţii prin prezentarea falsă a unor
elemente (fapt comisiv)- de exemplu, prezentarea de către vânzător a unei bijuterii ca fiind
dintr-un metal preţios, deşi în realitate aceasta este doar poleită. În materia liberalităţilor,
faptul comisiv se realizează prin sugestie sau captaţie.
 sau într-o acţiune negativă, prin omisiunea frauduloasă de informare a
cocontractantului asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie (fapt omisiv)-
de exemplu, necomunicarea de către vânzătorul unui imobil a faptului că acesta prezintă
infiltraţii în pereţi. În acest fel se realizează un dol prin reticenţă.
 un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic în anumite condiţii. Pentru a atrage
incidenţa dolului, trebuie ca necomunicarea unei informaţii sau informarea greşită să se fi
realizat în mod deliberat, în scop fraudulos.
4.3. Condiţii
Pentru a fi calificat viciu de consimţământ, dolul trebuie să întrunească următoarele
cerinţe cumulative:
• să provină de la cealaltă parte sau de la reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeilalte părţi, conform art. 1.214 alin. (1) C. civ. Nu este necesar ca dolul să fie
comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic.
Dacă dolul provine de la un terţ, conform art. 1.215 C. civ., trebuie să se
demonstreze că contractantul a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască dolul la
încheierea contractului.
 să fie determinant pentru încheierea actului juridic, să influenţeze în mod decisiv
consimţământul celeilalte părţi;
 să reprezinte o eroare scuzabilă, prevederile art. 1.208 C. civ., din materia erorii, fiind
aplicabile prin analogie;
 să se producă anterior şi să persiste la data încheierii contractului.
4.4. Proba
Potrivit art. 1.214 alin. (4) C. civ., „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că
persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, un delict, dolul poate fi
probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.
4.5. Sancțiunea
Victima dolului poate cere anularea actului, în condiţiile art. 1.214 alin. (3) şi ale art.
1.215 alin. (2) C. civ. Dacă există reciprocitate de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară
anularea actului pentru dolul a cărui victimă este. Pentru a acoperi nulitatea, ca şi în cazul
erorii, poate interveni confirmarea, în condiţiile art. 1.265 alin. (3) C. civ. Întrucât dolul
reprezintă şi un delict civil, prevederile art. 1.257 C. civ., referitoare la daunele interese şi
reducerea prestaţiilor, sunt aplicabile dacă victimei dolului i s-a cauzat un prejudiciu.
5. Violența
38
5.1. Definiție
Violenţa constă în ameninţarea injustă a unei persoane cu un rău, care îi produce o
temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Sediul
materiei violenţei îl constituie prevederile art. 1.216-1.220 C. civ. În cazul viciului violenţei
este alterat factorul volitiv, neputându-se manifesta liber voinţa juridică, şi nu cel intelectiv,
ca în cazul erorii şi al dolului, când subiectul nu este pe deplin conştient asupra consecinţelor
angajamentului asumat.
5.2. Clasificare
 După natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
 violenţa morală, când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei;
 violenţa fizică –când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau bunurile persoanei.
 După caracterul ameninţării, deosebim între:
 violenţa constând într-o ameninţare legitimă, justă, care nu este viciu de
consimţământ – presupune utilizarea unor mijloace de constrângere licite într-un scop de
asemenea, licit. Dacă ameninţarea priveşte exercitarea cu bună credinţă a unui drept subiectiv
civil, ea nu se consideră viciu de consimţământ. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor
cu darea în judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte de bunăvoie îndatorirea pe care o are.
 violenţa constând într-o ameninţare nelegitimă, injustă, este viciu de consimţământ
atunci când se utilizează un mijloc de constrângere constând într-un fapt ilicit sau chiar într-
un fapt licit, pentru atingerea unui scop ilicit. De exemplu, sunt ilicite şi mijlocul întrebuinţat
şi scopul vizat, în cazul în care se ameninţă cu distrugerea unor lucruri ale victimei.
5.3. Structură
Violenţa este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv, exterior – ce constă în ameninţarea cu un rău.
Răul cu care se ameninţă poate fi, conform art. 1.216 alin. (2) C. civ.: fizic (de
exemplu, lovirea persoanei), moral (de exemplu, relevarea unor aspecte defăimătoare) sau
patrimonial (de exemplu, distrugerea unui bun); el poate privi fie persoana în cauză sau
bunurile sale, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie alte persoane apropiate, ce sunt
legate de victimă printr-o puternică afecţiune – art. 1.216 alin. (3) C. civ.
- un element subiectiv, intern – ce constă în insuflarea unei temeri, prin constrângerea
persoanei ameninţate.
Temerea insuflată se apreciază după vârstă, starea socială, gradul de cultură, sănătatea,
caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa etc.– art. 1.216 alin. (4) C. civ.
5.4. Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil
Temerea insuflată trebuie să fie de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă,
după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, valorile protejate ar fi expuse unui pericol
grav şi iminent – art. 1.216 alin. (1) C. civ.
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită)
Dacă ameninţarea cu exerciţiul unui drept este făcută cu scopul de a obţine avantaje
necuvenite şi este de natură să insufle o temere, conform art. 1.217 C. civ., acel consimţământ
este smuls prin violenţă. În acest caz, titularul dreptului şi-l exercită în mod abuziv,
deturnându-l de la scopul său legal, neputând invoca protecţia legii. Dacă temerea nu este
insuflată prin violenţă, ci se datorează respectului pe care îl poartă victima, se numeşte temere
reverenţiară şi nu va atrage, conform art. 1.219 C. civ. anularea contractului.
- să provină de la cocontractant sau să fie cunoscută de acesta

39
Conform art. 1.216 alin. (1) C. civ., temerea poate fi indusă de cealaltă parte sau de
către un terţ. În situaţia în care autorul violenţei nu este însuşi cocontractantul, ci
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi, s-a apreciat că prevederile art.
1.214 alin. (3) C. civ. sunt aplicabile prin analogie. Dacă violenţa este exercitată de un terţ,
anularea contractului poate fi cerută,conform art. 1.220 C. civ., numai dacă partea al cărei
consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa
săvârşită de terţ. Se poate reţine viciul violenţei și când contractul a fost încheiat sub imperiul
temerii insuflate de starea de necesitate, după cum rezultă din textul art. 1.218 C. civ.,deci se
datorează presiunii exercitate de o cauză externă. În acest caz însă este necesar a se demonstra
că cealaltă parte a profitat de această împrejurare, prin aceea că a urmărit să obţină avantaje
excesive de la partenerul său care se găseşte sub imperiul stării de necesitate.
- să fie exercitată la data încheierii actului
Pentru a fi prezent viciului violenţei, temerea provocată trebuie să fie actuală, adică să
fie exercitată sau să persiste la momentul încheierii actului. Răul cu care se ameninţă este
viitor, iar ameninţarea trebuie să fie anterioară acestui moment. Alterarea consimţământului
prin violenţă nu presupune transpunerea în fapt a ameninţărilor, nefiind necesar să se aducă
efectiv atingere valorilor puse în pericol. Ceea ce se cere este doar ca gravitatea şi iminenţa
producerii violenţei să fie plauzibile pentru victimă.
5.5. Proba
Dovada violenţei se poate face prin orice mijloace de probă, având caracterul unui fapt
juridic. Sarcina probei revine victimei violenţei.
5.6. Sancțiunea
În măsura în care sunt întrunite cerinţele menţionate pentru ca violenţa să fie
considerată drept viciu de consimţământ, se poate aplica sancţiunea anulabilităţii actului
juridic. Victima violenţei poate cere daune-interese din partea cocontractantului – art. 1.257
C. civ. – sau acordarea de despăgubiri de către terţ – art. 1.220 alin. (2) C. civ.
6. Leziunea
6.1. Definiție
Leziunea reprezintă paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui contract
oneros şi comutativ, din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii
reciproce. Sediul materiei se regăseşte în cadrul art. 1.221-1.224 C. civ.
6.2. Structură
În actuala reglementare, a fost adoptată concepţia subiectivă – conform căreia leziunea
presupune două elemente:
- elementul obiectiv – constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii;
- elementul subiectiv – constând în profitarea de stare de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe a acesteia.
În cazul leziunii ce îl afectează pe un minor, elementul obiectiv este apreciat în sens
mai larg, iar elementul subiectiv este prezumat că există.
6.3. Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, leziunea trebuie să întrunească, cumulativ,
următoarele condiţii:
- să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- să existe în momentul încheierii actului şi să subziste cel puţin până la data cererii
de anulare (în cazul minorului nu se cere decât primul reper);
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită;
Conform art. 1.222 alin. (2) C. civ., acest criteriu se are în vedere doar atunci când
leziunea nu se exercită asupra unui minor. Dacă victima leziunii este un minor, în condiţiile
art. 1.221 alin. (3) C. civ., valoarea excesivă a obligaţiei asumate de acesta se stabileşte prin

40
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract, sau la
ansamblul circumstanţelor.
- partea lezată trebuie să se afle într-o stare de vulnerabilitate, determinantă pentru
încheierea actului;
Aceasta cerinţă presupune cercetarea poziţiei subiective a părţii lezate: victima să fi
încheiat actul în stare de nevoie extremă, de lipsă de experienţe sau de cunoştinţe. Starea de
nevoie este de natură să altereze libertatea consimţământului şi partea afectată să accepte
condiţii ruinătoare pentru a contracta.
- dezechilibrul contractual să fie creat injust;
Prin aceasta se înţelege că cealaltă parte a profitat de circumstanţele dezavantajante
pentru victimă, care au creat ocazia încheierii actului în condiţii vădit inechitabile
economic.
6.4.Domeniu de aplicare
 În ceea ce priveşte leziunea cauzată majorului, reglementată de art. 1.221 alin. (1)
C. civ., leziunea operează atât în cazul când beneficiul excesiv este stabilit în folosul
părţii care profită de starea de nevoie, lipsa de experienţe sau cunoştinţe a celeilalte
părţi, cât şi atunci când beneficiul este stabilit în favoarea unui terţ, prin aplicarea
figurii juridice a stipulaţiei pentru altul.
 În ceea ce priveşte leziunea exercitată asupra minorului, reglementată de art.
1.221 alin. (3) C. civ., constituind o ipoteză de excepţie, are un domeniu de aplicare
mai restrâns:
- din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, leziunea priveşte minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă -între 14 şi 18 ani, care a contractat singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
- din punctul de vedere al actelor susceptibile de anulare acte bilaterale cu titlu oneros,
comutative, de administrare şi care sunt prejudiciabile pentru minor din coroborarea art. 1.221
alin. (2) C. civ.:cu prevederile art. 1.224 C. civ.
6.5. Proba
Pe lângă probarea disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii, apreciată în
felul arătat, în ipoteza reglementată de art. 1.221 alin. (1) C. civ., trebuie să se dovedească şi
conduita culpabilă a cocontractantului, constând în profitarea de vulnerabilitate a „părţii
slabe” din contract.
În cazul leziunii ce-l afectează de minor, proba se referă doar la dovedirea caracterul
excesiv al obligaţiilor asumate de acesta, lipsa sa de experienţă sau de cunoştinţe fiind
prezumate.
Fiind vizate elemente de fapt, proba acestora se va realiza prin orice mijloace de
dovadă, sarcina administrării lor revenind victimei leziunii, personal sau prin reprezentant
legal, în cazul minorilor.
6.6. Sancțiunea
Conform art. 1.222 alin. (1) C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin
leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului, respectiv acţiunea în resciziune, sau
menţinerea contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor interese la care ar
fi îndreptăţită.
Pentru a contracara invocarea nulităţii, partea interesată se poate prevala de
dispoziţiile referitoare la adaptarea contractului care sunt reluate expres şi în art. 1.222
alin. (3) C. civ.

1.5.Rezumat
Consimţământul reprezintă manifestarea în exterior a hotărârii de a încheia un act
juridic civil. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiții:
41
- să provină de la o persoană cu discernământ, pentru a fi asumat în mod conştient;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, deci să fie serios;
- să fie exteriorizat, deci voinţa să fie declarată;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ, adică să fie asumat liber şi în
cunoştinţă de cauză.
Viciile de consimțământ sunt :
- eroarea , care constă în falsa reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care
deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia actul juridic;
- dolul, care constă în constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace
viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic, pe care altminteri nu l-ar
fi încheiat, sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali;
- violența, care constă în ameninţarea injustă a unei persoane cu un rău, care îi produce
o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat;
- leziunea, care constă în paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui
contract oneros şi comutativ, din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două
prestaţii reciproce.

1.6. Test de evaluare


1. Indicați prevederile legale care consacră principiul voinței interne
2. Delimitați cazul erorii asupra obiectului prestației de viciile ascunse ale bunului.
3. Explicați în ce cazuri se poate exercita dolul sub forma captației și a sugestiei.
4. Precizați care este structura violenței ca viciu de consimțământ.
5. Comparați condițiile privind leziunea exercitată în cazul minorului de leziunea asupra
majorului.

Unitatea de învățare 10: Condițiile de validitate ale actului juridic civil (III). Obiectul
actului juridic civil. Cauza actului juridic civil. Forma actului juridic civil

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 10 prezintă: noțiunea de obiect al actului juridic civil; condițiile de
valabilitate ale obiectului actului juridic civil;noțiunea de cauză a actului juridic civil;
structura cauzei actului juridic; condițiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil; proba
cauzei; sancțiunea pentru încălcarea condițiilor de validitate a cauzei; noțiunea de formă a
actului juridic civil; clasificarea formei actului juridic civil.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să delimiteze obiectul contractului de obiectul obligației;
- să identifice condițiile generale și condițiile speciale de valabilitate ale obiectului
actului juridic;
- să delimiteze cauza imediată de cauza mediată a actului juridic civil;
- să determine ipotezele în care cauza actului juridic nu este valabilă;
- să delimiteze categoriile de forma cerută pentru validitatea actului juridic de forma
cerută pentru proba actului juridic, respectiv de forma cerută pentru opozabilitate față de terți;

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore
1.4. Conţinutul unităţii de învăţare
42
1. Obiectul
1.1.Noțiunea
Potrivit art. 1.225 C. civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică
convenită de părţi, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea. Conform art.
1.226 C. civ., obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul şi pe care
creditorul este îndreptăţit să i-o pretindă. Obiectul prestaţiei constă fie în constituirea sau
transmiterea unui drept real, fie într-un fapt al debitorului (pozitiv sau negativ). Când
conduita părţilor priveşte „lucrurile” ori „bunurile” în sensul art. 535 C. civ., acestea sunt
privite ca „obiect derivat” al obiectului obligaţiei, în condiţiile art. 1.228-1.230 C. civ.
1.2. Condiţii de valabilitate
Condiţiile generale sunt aplicabile oricăror acte juridice, al căror obiect trebuie să
întrunească, următoarele condiţii cumulative:
- să fie posibil;
Cerinţa ca bunul să fie posibil trebuie analizată în raport cu starea bunului la diferite
momente:
• Obiectul este posibil la momentul încheierii contractului şi la data executării;
• Obiectul nu este posibil la momentul încheierii contractului dar este posibil în viitor
(la data executării);
• Obiectul este posibil la momentul încheierii contractului dar nu mai este posibil la
data executării;
- să existe;
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie implică verificarea
stării sale la data contractării:
• bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic civil;
• bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că există;
• bunul care a existat în trecut, dar nu mai există în prezent (la data contractării), este
considerat că nu există;
- să fie în circuitul civil;
Această cerinţă este prevăzută expres de art. 1.229 C. civ. şi priveşte doar obiectul
derivat al actului – bunurile.
- să fie determinat sau determinabil;
Din contract să rezulte cu claritate: operaţiunea juridică ce se realizează, prestația la
care se angajează părţile, cât şi bunul avut în vedere, în calitate de obiect derivat. Legea
admite şi posibilitatea ca bunurile să fie cel puţin determinabile, astfel contractul să conţină
suficiente indicaţii privind caracteristicile acestora pentru a putea fi determinate în viitor, în
vederea executării
- să fie licit.
Obiectul se consideră ilicit când prestaţia efectivă a debitorului este prohibită de lege
sau contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Condiţiile speciale sunt aplicabile doar anumitor categorii de acte juridice, al căror
obiectul trebuie să întrunească, în funcţie de specificul lor, următoarele condiţii alternative:
- să constea într-un fapt personal al debitorului;
Această condiţie se verifică îndeosebi la actele intuitu personae, deoarece au fost
încheiate în considerarea calităţilor personale ale debitorului, cum este cazul contractului de
mandat (
- să existe autorizaţia administrativă sau judiciară cerută de lege ş.a.
Spre exemplu, în cazul contractului de executare a unei lucrări de construcţie, trebuie
obţinute autorizaţiile de construcţie instituite prin lege specială.
2. Cauza
2.1. Noțiune
43
Conform art. 1.235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul. Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.
2.2. Structura
Structural, noţiunea de cauză cuprinde două elemente: cauza imediată şi cauza
mediată. Scopul imediat este un element abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii
de acte juridice:
- în contractele sinalagmatice, (de exemplu, vânzare, schimb), constă în prefigurarea
mentala a contraprestaţiei ce va fi executată de cealaltă parte;
- în actele cu titlu gratuit (de exemplu, donaţie, testament), îl reprezintă intenţia de a
gratifica;
- în actele reale (de exemplu, depozit, împrumut), îl reprezintă prefigurarea remiterii
lucrului, bunului;
- în contractele aleatorii (de exemplu, asigurare, întreţinere), constă în prefigurarea
riscului de câștig sau de pierdere;
- în actele nenumite, cauza imediată se va determina după caracteristicile sale
esenţiale, prin raportare la cauza actului cu care se aseamănă cel mai mult.
2.3. Condiţii de valabilitate
Conform art. 1.236 alin. (1) C. civ., cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
- să existe
Lipsa cauzei poate fi determinată de lipsa ambelor elemente – scopul mediat şi
scopul imediat, sau doar a unuia dintre ele.
- să fie reală
Cauza poate fi falsă când există eroare asupra scopului imediat, fiind incidentă error
in negotium sau asupra scopului mediat dacă eroarea poartă asupra motivului determinant.
- să fie licită şi morală
Art. 1.237 C. civ. reglementează frauda la lege, statuând: „cauza este ilicită şi atunci
când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative”.
Caracter ilicit poate fi doar scopul mediat. Scopul imediat este întotdeauna licit în cazul
actelor numite, iar în cazul actelor nenumite ilicitul cauzei imediate este absorbit de acela al
cauzei mediate sau chiar al obiectului contractului.
2.4.Proba
Cauza este prezumată până la dovada contrarie – art. 1.239 C. civ
Se instituie două prezumţii relative: prezumţia de existenţă a cauzei; prezumţia de
valabilitate a cauzei
2.5. Sancțiunea
Conform art. 1.238 C. civ., în caz de nerespectare a cerinţelor legale referitoare la
cauza actului juridic, sancţiunea:
- nulitatea relativă pentru lipsa cauzei, cu excepţia cazului în care contractul a
fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice, ceea ce atrage incidenţa
conversiunii, conform art. 1.260 alin. (1) C. civ.;
- nulitatea absolută, pentru situaţia în care cauza ilicită sau imorală este comună
sau măcar dacă era sau trebuia să fie cunoscută de cealaltă parte, după împrejurări,
conform art. 1.238 alin. (2) C. civ.
3. Forma
3.1. Noţiune
Forma actului juridic civil desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice.
Consensualismul este principiul potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care ea se exprimă.
Aplicaţii particulare ale consensualismului sunt consacrate în materia vânzării – art. 1.674 C.

44
civ., cât şi generic, în privinţa contractelor constitutive sau translative de drepturi reale – art.
1.273 alin. (1) C. civ.
3.2.Clasificare
 În funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor, distingem:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil – ad validitatem – nerespectarea
acesteia atrăgând nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului juridic civil –ad probationem–
nerespectarea acesteia atrăgând imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi – ad oposabilitatem – nerespectarea ei
se sancţionează cu inopozabilitatea faţă de terţi (terţii pot să ignore acest act).
 În funcţie de izvorul lor, distingem:
- forma legală, care este impusă de o dispoziţie a legii;
- formă convenţională – care este stabilită de părţi
Condiţiile formei solemne sunt:
- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa;
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;
- modificarea contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru
încheierea sa;
- actul care determină ineficacitatea unui act solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi
el forma specială solemnă.
Condițiile formei ad probationem:
-întocmirea unui înscris sub semnătură privată în cazul actelor consensuale;
-întocmirea unui înscris autentic în cazul actelor solemne.
Condiţii ale formei ad oposabilitatem:
- îndeplinirea, în prealabil, a unei alte cerinţe de formă, instituită fie ad validitatem, fie
cel puţin ad probationem;
- îndeplinirea formalităţilor specifice, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil
şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul asigurării respectării efectelor
generate.

1.5.Rezumat
Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică convenită de părţi, iar obiectul
obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul şi pe care creditorul este îndreptăţit să i-
o pretindă. Condiţiile generale sunt aplicabile oricăror acte juridice, al căror obiect trebuie să
întrunească, următoarele condiţii cumulative: să fie posibil; să existe; să fie în circuitul civil;
să fie determinat sau determinabil; să fie licit. Condiţiile speciale sunt aplicabile doar
anumitor categorii de acte juridice, pentru care obiectul trebuie: să constea într-un fapt
personal al debitorului; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară cerută de lege.
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Cauză cuprinde
două elemente: cauza imediată şi cauza mediată. Scopul imediat este un element abstract şi
invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Conform art. 1.236 alin. (1) C.
civ., cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este prezumată până la dovada
contrarie.
Forma actului juridic civil desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice.
Se disting următoarele categorii de forme: forma cerută pentru valabilitatea actului; forma
cerută pentru probarea actului; forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţe
persoane.

1.6. Test de evaluare

45
1. Explicați care este corelaţia dintre obiectul şi conţinutul contractului.
2.Precizați care sunt condițiile speciale de valabilitate ale obiectului actului juridic civil
3. Indicați în ce constă scopul imediat în contractele aleatorii
4. Menționați în ce ipoteză cauza actului juridic poate fi falsă
5. Indicați niște acte juridice care să reflecte principiul consensualismului
6. Precizați care este sancțiunea pentru neîndeplinirea formei cerută pentru dovada actului
juridic civil

Unitatea de învățare 11: Modalitățile actului juridic civil. Termenul. Condiţia. Sarcina

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noțiunea de termen; clasificarea termenului; efectele
termenului; noțiunea de condiție; clasificarea condiției; efectele condiției; noțiunea de
sarcină; clasificarea sarcinii; efectele sarcinii;

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice principale categorii de termene;
- să stabilească efectele care se produc până la împlinirea termenului și după îndeplinirea
termenului;
- să distingă diferitele forme ale condiției;
- să determine efectele care se produc până la împlinirea condiției și după îndeplinirea
condiției;
- să delimiteze felurile sarcinii;
- să menționeze efectele care se produc în cazul îndeplinirii sarcinii și pe cele care intervin
în caz de neîndeplinire a sarcinii.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


Modalităţile sunt materializate în împrejurări viitoare, care afectează existenţa sau
executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic.
1. Termenul
1.1. Noţiune
Termenul reprezintă un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la a cărui împlinire
care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării
obligaţiilor civile – art. 1.411 alin. (1) C. civ
1.2. Clasificare
 În funcţie de izvorul său, termenul poate fi, conform art. 1.411 alin. (2) C. civ.:
- termen legal, stabilit de lege - de exemplu, termenul stabilit în materia clauzei de
inalienabilitate, care nu poate să depăşească 49 de ani – art. 627 C. civ.
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de părţile actului juridic civil, cum ar fi
termenul stabilit în contractul de locaţiune;
- termen judiciar, stabilit de instanţa de judecată, în vederea executării obligaţiilor;
 În funcţie de cunoaşterea, la data încheierii actului, a momentului împlinirii sale,
distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii actului

46
juridic, fiind indicat direct,- de exemplu, 1 mai 2018, sau indirect - de exemplu, când
debitorul va împlini 50 de ani;
- termen incert, a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul încheierii
actului, deşi realizarea sa este sigură - de exemplu, data morţii creditorului rentei viagere;
 În funcţie de efectul său, termenul este:
- termen suspensiv – art. 1.412 alin. (1) C. civ., care amână începutul exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, de exemplu, părţile prevăd ca preţul să
se achite după două săptămâni de la momentul încheierii vânzării;
-termen extinctiv – 1.412 alin. (2) C. civ., care amână stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, de exemplu, într-un contract de rentă
viageră debitorul se obligă să plătească periodic creditorului o sumă de bani, până la moartea
acestuia;
În funcţie de titularul beneficiului termenului, distingem:
- termen în favoarea debitorului,care reprezintă regula – art. 1.413 alin. (1) C. civ.;
- termen în favoarea creditorului – în cazul contractului de depozit, în care termenul
este în favoarea deponentului ca regulă – art. 2.115 alin. (1) C. civ.;
-termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu: termenul dintr-un contract de
asigurare, împrumutul de consumaţie cu titlu oneros – art. 2.161 C. civ.;
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că numai cel ce are de partea sa
termenul poate renunţa la acest beneficiu – art. 1.413 alin. (2) C. civ.
1.3. Efectele termenului
 Înainte de împlinirea termenului se produc următoarele efecte:
 în cazul termenului suspensiv:
- creditorul nu poate cere de la debitor plata;
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă, se consideră că face o plată
valabilă şi nu va putea cere restituirea ei ca plată nedatorată (art. 1.343 C. civ.);

- titularul dreptului poate face acte de conservare;


- termenul de prescripţie extinctivă nu curge înainte de data împlinirii termenului
sau a renunţării la beneficiul acestuia – art. 2.524 alin. (2) C. civ.
- compensaţia -art. 1.617 C. civ. nu poate interveni;
- în actele translative de drepturi reale având ca obiect un bun cert, dreptul se transmite
dobânditorului, însă riscul pieirii fortuite al bunului este suportat de înstrăinător;
 în cazul termenului extinctiv:
- efectele actului afectat de termen se produc întocmai ca şi când actul ar fi încheiat pur
şi simplu.
 După împlinirea termenului se produc următoarele efecte:
 în cazul termenului suspensiv:
- debitorul va putea fi obligat la plată,
- împotriva creditorului va începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.
 în cazul termenului extinctiv:
- încetează exercitarea dreptului şi executarea obligaţiei;
- are loc stingerea a însuşi dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative.
2. Condiția
2.1. Noţiune
Condiţia este un eveniment viitor si nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care
depinde eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
2.2. Clasificare
 Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia poate fi pozitivă şi
negativă:
47
 condiţia pozitivă este cea care constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur,
de exemplu: „îţi vând apartamentul dacă voi fi transferat cu serviciul până la începutul anului
viitor”.
 condiţia negativă constă într-un eveniment care urmează să nu se producă; de
exemplu: „îţi donez bicicleta dacă în următorul an nu mi se va naşte un fiu”;
- dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest
termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte
neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce – art. 1.404
alin. (2) C. civ. Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie
împiedică realizarea ei – 1.405 alin. (1) C. civ.
-dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen,
condiţia negativă se socoteşte îndeplinită fie la expirarea termenului, fie înainte de această
dată, dacă încă înaintea acestui moment devenise clar că evenimentul nu se va mai produce.
Dacă nu s-a prevăzut niciun termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită numai atunci
când evenimentul este cu neputinţă să se mai producă – art. 1.404 alin. (3) C. civ. Condiţia se
consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-
credinţă, realizarea evenimentului – art. 1.405 alin. (2) C. civ
 După criteriul efectului, condiţiile sunt suspensive şi rezolutorii:
- condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea obligaţiei –
art. 1.400 C. civ. de exemplu: „îţi vând apartamentul dacă voi fi transferat cu serviciul până la
începutul anului viitor” ,
- condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea obligaţiei -
de exemplu: „îţi vând autoturismul, dar dacă nu îmi pot achiziţiona unul nou în două
săptămâni, vânzarea se desfiinţează”;
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini – art. 1.401 alin.
(2) C. civ.
 În raport de cauza de care depinde realizarea evenimentului, condiţia este:
- cauzală este aceea cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare,
fiind independentă de voinţa părţilor, de exemplu: „dacă va ploua voi comanda un taxi”;
- mixtă aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi
şi de voinţa unei alte persoane, determinată, de exemplu: „îţi cumpăr maşina, dacă
unchiul meu îmi va împrumuta bani”;
- potestativă aceea care poate fi : pură – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa
unei părţi; sau - simplă – a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior
sau de voinţa unei persoane nedeterminate, de exemplu: „dacă mă voi căsători“.
 Din punct de vedere al posibilităţii realizării lor, condiţiile sunt
 posibile şi
 imposibile: din punct de vedere material sau juridic.
Condiţia imposibilă atrage nulitatea absolută a actului juridic în care a fost stipulată
atunci când ea reprezintă însăşi cauza contractului. În caz contrar, se consideră nescrisă, ceea
ce va atrage nulitatea absolută parţială a actului – art. 1.402 C. civ.
 După conformitatea lor cu legea şi morala, distingem între condiţii
 licite şi morale, respectiv
 ilicite şi imorale
Condiţia ilicită şi imorală afectează valabilitatea întregului act juridic când este
cauza obligaţiei, altfel se consideră nescrisă. În prima situaţie, nulitatea este totală, în al
doilea caz, parţială.
Dacă se prevede că stingerea dreptului respectiv va depinde de realizarea unei
48
condiţii imposibile, ilicite sau imorale, se va considera că actul juridic este încheiat pur
şi simplu. În acest caz, condiţia este una rezolutorie, astfel că valabilitatea actului nu va
fi afectată.
2.3. Efectele condiţiei
 Până la împlinirea condiţiei se produc următoarele efecte:
 în cazul condiţiei suspensive:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
- dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea prestaţiei, pentru că a făcut o
plată nedatorată – art. 1.343 C. civ.;
- creditorul poate să solicite şi să ia măsuri conservatorii, să obţină garanţii pentru
creanţa sa (ipotecă, gaj etc.) – art. 1.409 C. civ.;
- creditorul poate să transmită dreptul, afectat de aceeaşi condiţie – art. 1.408 C. civ.;
- prescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune nefiind născut art. 2.524
alin. (3) C. civ.;
- compensaţia nu poate opera;
- dobânditorul unui drept real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară –
art. 898 pct. 1 C. civ.
 în cazul condiţiei rezolutorii
- proprietarul sub condiţie rezolutorie se comportă ca un proprietar pur şi simplu;
- dobânditorul poate dispune de dreptul său, însă sub aceeaşi condiţie;
- creditorul poate cere executarea obligaţiei.
 După îndeplinirea condiţiei se produc următoarele efecte:
 în cazul condiţiei suspensive:
- plata făcută de către debitor se transformă în plată valabilă;
- actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi produc
efecte de la data încheierii lor – se consolidează – 1.408 C. civ.;
- înscrierea provizorie a drepturilor reale imobiliare făcută pe numele dobânditorului
se va definitivă cu rangul înscrierii provizorii;
Prin excepție de la principiul retroactivităţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea condiţiei – art. 2.524
alin. (3) C. civ.;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale – art. 1.410 C. civ.;
- actele de administrare făcute de înstrăinător rămân valabile;
- în actele translative de drepturi reale, riscul pierii fortuite a bunului individual
determinat rămâne în sarcina înstrăinătorului;
- legea nouă, intervenită până la îndeplinirea condiției nu se aplică, ci se va
lua în considerare doar legea în vigoare la data încheierii actului.
 în cazul condiţiei rezolutorii:
- actul se va desfiinţa automat cu efect retroactiv;
- părţile pot cere restituirea prestaţiilor efectuate – art. 1.407 alin. (4) C. civ.;
- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează ex tunc.
Prin excepție de la principiul retroactivităţii:
- pieirea fortuită a bunului va fi suportată de către cumpărător;
- fructele culese de către dobânditor nu se vor restitui - art. 1.410 C. civ.;
- prestaţiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse
restituirii – art. 1.407 alin. (2) C. civ.
 În urma nerealizării condiţiei se produc următoarele efecte:
 în cazul condiţiei suspensive:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
49
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate;
- înscrierea provizorie făcută de dobânditorul unui drept real se va radia din oficiu după
5 ani de la data înscrierii dreptului – art. 912 alin. (1) C. civ.
- drepturile constituite de debitor se consolidează – de exemplu, vânzătorul constituise o
ipotecă asupra bunului.
 în cazul condiţiei rezolutorii:
- plata efectuată rămâne valabil încasată;
- actele de dispoziţie efectuate de dobânditorul sub condiţie rezolutorie se consideră
valabile şi eficace.
- înscrierea provizorie făcută de dobânditorul unui drept real se va consolida dacă nu s-
a cerut radierea în termen de 10 ani de la data înscrierii dreptului – art. 912 alin. (2) C. civ.
3. Sarcina
3.1. Noţiune
Sarcina constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de către
dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).
3.2. Clasificare
 În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina este stabilită de dispunător:
- în favoarea gratificatului: spre exemplu, A îl desemnează pe B, prin testament,
beneficiar al întregii sale averi, cu sarcina pentru B de a se căsători;
- în favoarea dispunătorului: spre exemplu, A îi donează lui B autoturismul, cu
sarcina pentru donatar de a îl transporta atunci când va avea nevoie;
- în favoarea unei terţe persoane: spre exemplu, A îi donează lui B un calculator,
cu sarcina de a-l instrui şi pe C în utilizarea acestuia.
Când sarcina este instituită în beneficiul dispunătorului sau al unui terţ, actul va
reprezenta o liberalitate numai în măsura în care valoarea obligaţiei nu depăşeşte valoarea
bunului cu care beneficiarul a fost gratificat.
 Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi:
- imposibile (care nu pot fi îndeplinite) sau posibile;
- ilicite (care contravin dispoziţiilor legale) sau licite;
- imorale (care încalcă bunele moravuri) sau morale.
Caracterul imposibil, ilicit sau imoral al sarcinii determină considerarea clauzei prin
care a fost instituită ca nescrisă, astfel că actul va fi considerat a fi fost încheiat pur şi simplu,
sau va atrage sancţiunea nulităţii actului, dacă acea sarcină a fost cauza încheierii acelui act.
3.3.Efecte
Sarcina afectează deci numai eficacitatea actului juridic. Donatarul este ţinut să
îndeplinească sarcina numai în măsura valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina
trebuia îndeplinită - art. 1.028 C. civ.
 În caz de îndeplinire a sarcinii :
- actul juridic gratuit se consolidează, ca şi când ar fi fost un act pur si simplu.
 În caz de îndeplinire a sarcinii:
- dispunătorul sau moştenitorii acestuia pot opta, conform art. 1.027 alin. (1) C. civ.,
între:
- revocarea liberalităţii pentru neexecutarea sarcinii, cu consecinţa reîntoarcerii
bunului sau bunurilor la masa patrimonială a dispunătorului liber de orice drepturi constituite
între timp
asupra lui, respectiv orice sarcini şi ipoteci, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.648 C. civ ;
Donatarul va trebui să restituie doar fructele culese cu rea-credinţă
- acţiunea în executarea în natură a sarcinii (atunci când aceasta nu constă într-
o obligaţie de „a face”, care nu se poate executa silit);
- terțul beneficiar poate cere doar executarea sarcinii – art. 1.027 alin. (2) C. civ.
50
- gratificatul poate cere revizuirea sarcinii, art. 1.006 şi urm. C. civ., în condiţiile
intervenirii, ulterior acceptării liberalităţii, a unor situaţii imprevizibile şi neimputabile
beneficiarului, care determină ca îndeplinirea condiţiilor şi executarea sarcinilor să devină
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă.

1.5.Rezumat
Termenul reprezintă un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la a cărui împlinire
care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării
obligaţiilor civile.
Condiţia este un eveniment viitor si nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care
depinde eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei. Împlinirea termenului produce efecte pentru
viitor, în timp ce, în principiu,
împlinirea sau neîmplinirea condiţiei produce efecte retroactive.
Sarcina constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de către
dispunător gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit. Neîndeplinirea sarcinii este
imputabilă gratificatului, în timp ce desfiinţarea retroactivă a actului în cazul îndeplinirii
condiţiei rezolutorii nu are caracter de sancţiune, deoarece părţile îşi asumă caracterul
aleatoriu generat de producerea sau nu a evenimentului.

1.6. Test de evaluare


1.Explicați ce se înțelege prin beneficiul termenului
2.Delimitați termenul de condiție.
3.Precizați care sunt excepțiile de la caracterul retroactiv al condiției rezolutorii.
4.Realizați o comparație între condiţie şi sarcină.

Unitatea de învățare 12: Efectele actului juridic civil. Efectele între părţi. Efectele faţă de
terţi

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noțiunea de efecte ale actului juridic;interpretarea
efectelor actului juridic; principiul forței obligatorii; principiul irevocabilităţii; principiul
relativităţii; principiul opozabilității.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice regulile de interpretare a efectelor actului juridic ;
- să stabilească domeniul de aplicare al principiului forței obligatorii
- să determine cazurile care constituie excepții de la principiul irevocabilității
- să delimiteze categoriile de persoane în raport cu care se aplică principiul relativității
- să aprecieze măsura în care se produc efectele contractului față de terți

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Principiul forței obligatorii
1.1. Domeniul de aplicare
Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante - art. 1.270 alin.
(1) C. civ. Consecinţa acestui principiu rezidă în obligaţia părţilor de a executa contractul cu
bună-credinţă, conform art. 1.270 alin. (2) C. civ. În acest sens sunt şi prevederile art. 1.516
alin. (1) C. civ.: „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.
51
În ipoteza în care debitorul, fără justificare, nu îşi execută întocmai obligaţiile, creditorul are
dreptul să recurgă la remediile conferite de lege pentru a obţine executarea în natură – art.
1.527 C. civ., sau, dacă aceasta nu mai este posibilă, poate solicita daune-interese pentru
repararea prejudiciului cauzat – art. 1.530 C. C. civ.
Contractul se va impune ca realitate juridică nu doar părţilor, ci şi autorităţilor
judiciare care vor trebui să-i recunoască puterea obligatorie şi să-i asigure executarea. Forţa
contractului se opune inclusiv legiuitorului, deoarece efectele sale continuă să se producă sub
imperiul legii în cadrul căreia a fost încheiat, soluţie exprimată de excepţia ultraactivităţii.
1.2. Excepţii de la aplicarea principiului
 Cazuri de restrângere a forţei obligatorii
În unele cazuri prevăzute expres de lege, actul juridic civil îşi încetează efectele înainte de
termen, fapt care se datorează dispariţiei sau modificării esenţiale a unui element al său, cum
ar fi:
 subiectele sau obiectul actului juridic, cum ar fi ipotezele următoare:
- încetarea contractului de mandat în curs de executare din cauza morţii,incapacităţii
sau falimentului mandantului ori a mandatarului – art. 2.030 lit. c) . C. civ.;
- încetarea contractului de locaţiune în derulare din cauza pieirii totale sau
considerabile a lucrului – art. 1.818 alin. (1) C. civ.;
- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriaşului – art. 1.834 alin. (1) C. civ.;
 conţinutul actului juridic cum ar fi ipotezele următoare:
- reducerea prestațiilor sau încetarea contractului datorată impreviziunii în
condiţiile art. 1.271 alin. (2) C. civ.;
 Cazuri de extindere a forţei obligatorii
În unele cazuri prevăzute expres de lege, actul juridic civil îşi amplifică efectele datorită:
- intervenţiei unui caz de forţă majoră care împiedică, pentru un timp, executarea
obligaţiilor;
- prorogării efectelor actului juridic prin efectul unei legi speciale- Legea nr. 10/2001
- acordării unui moratoriul legal în vederea executării obligațiilor, în situații sociale
excepționale;
- admisibilității modificării unilaterale a unui contract -de exemplu, dreptul
recunoscut concedentului în condiţiile art. 53 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006
Nu reprezintă o excepţie de la principiul forţei obligatorii prelungirea contractului prin
acordul tacit al părţilor, aceasta constituind aplicarea acestui principiu. Astfel, menţionăm
cazul tacitei relocaţiuni –art. 1.810 C. civ., reînnoirea contractului de arendare în condiţiile
art. 1.848 C. civ. ş.a.
2. Principiul irevocabilităţii
2.1. Domeniul de aplicare al principiului
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege- art. 1.270 alin. (2) C. civ. Aceste prevederi se vor aplica şi în ceea ce
priveşte actele unilaterale -art. 1.325 C. civ. În principiu, revocarea contractului produce
efecte numai pentru viitor, operând ca o reziliere amiabilă.
2.2. Excepţii de la aplicarea principiului
Contractul se modifică sau încetează (...) din cauze autorizate de lege”- art. 1.270 alin.
(2) C. civ. Recunoaşterea posibilităţii denunţării poate fi instituită, aşadar, fie în baza unei
prevederi contractuale, denumite clauză de dezicere, fie a unei dispoziţii legale exprese.
 Invocarea unei clauze de dezicere
Inserarea unei clauze de dezicere cunoaşte următoarele limitări:
- în cadrul contractelor declarate irevocabile, când denunţarea este prohibită prin

52
convenţia părţilor – art. 1.276 alin. (4) C. civ. – sau prin lege -cum ar fi în cazul contractului
de donaţie – art. 1.015 C. civ.;
- în situaţia în care ar reprezenta o condiţie pur potestativă din partea debitorului -
art.1.403 C. civ.
Condițiile invocării clauzei de dezicere diferă în raport cu modul de executare:
- în cazul contractele cu executare imediată, dreptul de a denunţa poate fi exercitat atâta
timp cât executarea contractului nu a început - art. 1.276 alin. (1) C. civ. și va avea efecte
retroactive;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă încheiate pe durată
determinată, dreptul de denunţare poate fi exercitat, conform art. 1.276 alin. (2) C. civ. şi
după începerea executării, dar denunţarea nu va produce efecte în privinţa prestaţiilor
executate sau aflate în curs de executare ;
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă încheiate pe durată
nedeterminată, denunţarea poate interveni la cererea oricăreia dintre părţi, cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz, conform art. 1.277 C. civ. În acest caz denunţarea nu va putea fi
condiţionată de plata unei indemnizaţii.
 Invocarea unei cauze de denunțare legală
 din categoria actelor unilaterale care pot fi denunţate, menţionăm:
- testamentul - art. 1.051 C. civ.;
- renunţarea la moştenire - art. 1.103 alin. (1) C. civ.;
- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei în vederea contractării art. 1.199 C.
civ.;
- promisiunea publică de recompensă -art. 1.329 C. civ.;
- din categoria actelor juridice bilaterale care pot fi denunţate, menţionăm următoarele:
- contractul de donaţie între soţi, în timpul căsătoriei – art. 1.031 C. civ.;
- stipulaţia pentru altul - art. 1.286 alin. (2) C. civ.;
- contractul de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată– art. 1.816 alin. (1) C. civ.;
- contractul de mandat- art. 2.030 C. civ.;
- contractul de depozit- art. 2.115 alin. (4) C. civ.;
- contractul de asigurare - art. 2.209 C. civ
3. Principiul relativității
3.1. Domeniul de aplicare
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel - art.
1.280 C. civ. Domeniul de incidenţă al principiului relativităţii se circumscrie doar
convenţiilor nu și actelor unilaterale.
Înţelegerea sferei de aplicare a principiului relativităţii presupune delimitarea
noţiunilor de: părţi, avânzi-cauză, terţi.
- Părţile (partes) sunt persoanele care îşi manifestă consimţământul la încheierea
unui act juridic, fie direct – personal –, fie indirect – prin reprezentare. O parte a actului
juridic poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice, care promovează ori au un
interes sau o poziţie comună.
- Avânzii-cauză (habentes causam) sunt persoanele care, deşi n-au participat la
încheierea actului, suportă efectele obligatorii ale acestuia, datorită legăturii lor juridice
cu părţile actului. Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu
titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.
3.2 Excepţii de la aplicarea principiului
 Excepţii aparente sunt reprezentate de:
 Avânzii-cauză, respectiv:

53
- succesorii universali şi cu titlu universal preiau, în principiu, toate drepturile şi
obligaţiile autorului sau o parte a lor;
- succesorii cu titlu particular - profită de drepturile reale şi este ţinut să respecte
sarcinile reale născute din contractele încheiate de autorul său în legătură cu bunul sau dreptul
transmis ;
- creditorii chirografari suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de
debitori cu alte persoane,prin care activul patrimonial, deci „gajul general”, se măreşte sau se
micşorează.
 Promisiunea faptei altuia
Convenţia de porte-fort constă în convenţia prin care o parte – promitentul, se obligă faţă
de cealaltă parte – creditorul promisiunii, să determine pe o a treia persoană – terţ, să încheie
sau să ratifice un act – art. 1.283 alin. (1) C. civ
Promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor dacă terţul refuză să se oblige sau,
atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
Dintre aplicaţiile practice ale convenţiei de porte-fort menţionăm:
- ipoteza când mandatarul se obligă peste limitele mandatului, obligându-se să
obţină ratificarea mandantului – art. 1.311 C. civ. şi art. 2.017 C. civ.;
- ipoteza înstrăinării de către un coproprietar a cotei sale părţi din bunul comun, atunci când
se angajează că va obţine consimţământul celorlalţi proprietari pentru înstrăinarea cotelor lor
din bun – art. 1.683 alin. (5) C. C. civ.
 Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat,
astfel încât efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului, deci
direct între reprezentat şi cealaltă parte – art. 1.296 C. civ
 Acţiunile directe
Acţiunea directă reprezintă dreptul conferit în unele cazuri creditorului, printr-o
dispoziţie expresă a legii, de a pretinde executarea creanţei sale direct de la un debitor al
debitorului său, deşi creditorul n-a fost parte la contractul încheiat între debitorul său şi
debitorul acestuia. Codul civil recunoaşte admisibilitatea acţiunilor directe:
- în cazul sublocaţiunii, art. 1.807 alin. (1) C. civ. recunoaşte locatorului, pentru chiria
cuvenită în temeiul contractului de locaţiune, o acţiune directă împotriva sublocatarului, până
la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal;
- în cazul contractului de antrepriză, conform art. 1.856 C. civ., lucrătorii angajaţi de
antreprenor (care sunt terţi fără de contract de antrepriză) au dreptul de a acţiona direct pe
beneficiarul (client, acesta fiind terţ faţă de contractul dintre antreprenor şi lucrător) pentru
plata sumelor ce li se cuvin, dar numai în măsura în care clientul s-ar găsi dator către
antreprenor în momentul intentării acţiunii;
- în cazul contractului de mandat, conform art. 2.023 alin. (6) C. civ., dacă prin
executarea contractului mandatarul şi-a substituit, pe baza unui contract separat, o altă
persoană, mandantul (în primul contract) are dreptul de a acţiona în instanţă pe submandatar,
deşi este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea.
 Cesiunea de creanţă
Părţile convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi cesionarul,
debitorul cedat fiind un terţ faţă de această convenţie. Totuşi, după ce i-a devenit opozabilă,
debitorul va trebui să efectueze plata către cesionar.
 Cesiunea contractului
Conform art. 1.315-1.320 C. civ., se recunoaşte posibilitatea ca o parte să îşi substituie
un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost integral

54
executate. Esenţial pentru realizarea acestei operaţiuni este faptul ca cealaltă parte să consimtă
la substituire.
Aplicaţii ale cesiunii de contract se regăsesc, de regulă, în contractele cu executare
succesivă, cum ar fi cele de locaţiune, de concesiune, de aprovizionare, sau chiar în
contractele cu executare imediată, în situaţia în care efectele fundamentale ale convenţiei nu
s-au realizat încă la data cesiunii, datorită faptului că erau încheiate sub condiţie suspensivă
sau afectate de un termen suspensiv.
 Preluarea datoriei
Preluarea datoriei se realizează printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul
debitor – art. 1.599-1.608 C. civ., deci produce efecte numai dacă se obţine acordul
creditorului.
 Gestiunea de afaceri
Denumită şi gestiunea intereselor altei persoane – art. 1.330-1.340 C. civ., gestiunea de
afaceri este operaţiunea ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, prin fapta sa
voluntară şi unilaterală, intervine şi săvârşeşte acte materiale sau acte juridice în interesul altei
persoane, numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă. În măsura în care
actele juridice încheiate de gerant, cu intenţia de a gera interesele altuia, sunt utile geratului,
deci au caracterul de acte necesare sau utile, atunci acestea îşi vor produce efectele faţă de
gerat.
 Excepţii reale
Excepţiile reale presupun că prin voinţa părţilor şi nu în temeiul legii, un act juridic dă
naştere la drepturi subiective în sarcina persoanelor care nu au participat la încheierea lui nici
personal, nici prin reprezentant.
 Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este actul bilateral
prin care o parte, stipulantul, dispune ca cealaltă parte promitentul, să efectueze o prestaţie în
favoarea unei a treia persoane, terţul beneficiar, care nu participă la încheierea actului nici
direct, nici prin reprezentare. În temeiul art. 1.284 alin. (2) C. civ.: „prin efectul stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei”. Naşterea
dreptului subiectiv civil direct şi definitiv în patrimoniul terţului beneficiar este condiţionată
de acceptarea acestui drept de către acesta; dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul
său se consideră a nu fi existat niciodată” – art. 1.286 alin. (1) C. civ. Prin acceptare, dreptul
stipulat devine irevocabil, iar obligaţia promitentului actuală. Nefiind parte în contract,
beneficiarul nu va putea cere însă rezoluţiunea pentru neexecutare, atribut rezervat doar
stipulantului.
Aplicaţii ale operaţiunii stipulaţiei le găsim în reglementarea următoarelor contracte:
- de rentă viageră – art. 2.242 alin. (1) C. civ.:
-de donaţie cu sarcini – art. 1.020, art. 1.027 C. civ.:
- de transport de bunuri – art. 1.955 C. civ.:
- de asigurare – art. 2.199 C. civ.
4. Principiul opozabilităţii
4.1. Domeniul de aplicare al principiului
Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a
cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege- art. 1.281 C. civ. Opozabilitatea
anumitor contracte se asigură numai ca urmare a aducerii la îndeplinire a cerinţelor de
publicitate prescrise prin reguli speciale. Menţionăm, în acest context, regulile în materie de
Carte funciară care sunt implicit dedicate şi opozabilităţii efectelor contractului, regulile în
materie de Arhivă electronică de garanţii reale mobiliară ş.a. De exemplu: pentru actele care
interesează creanţele ad rem imobiliare, cum ar fi contractul de locaţiune, este necesară

55
notarea în carte funciară – art. 1.811 C. civ.; convenţia matrimonială este opozabilă doar
după data înscrierii în registrul special – art. 334-335 C. civ.
Îndeplinirea formalităţilor de publicitate, reglementate generic de art. 18-24 C. civ.,
este o îndatorire a părţilor, pentru a da posibilitatea terţilor să fie informaţi cu privire la
efectele juridice ale actelor pe care le-au încheiat şi de care se vor prevala în raport cu aceştia.
Sistemul de publicitate legal organizat asigură o opozabilitate efectivă chiar şi în lipsa
cunoaşterii propriu-zise, ca urmare a prezumţiei absolute de informare pe care realizarea
operaţiunilor specifice o generează.
Există şi posibilitatea ca terţii să fi luat la cunoştinţă în mod direct şi nemijlocit de
încheierea unui contract – prin notificare –, chiar dacă acesta nu a fost supus formelor de
publicitate prescrise de lege. Această cunoaştere efectivă a contractului – art. 22 alin. (3) C.
civ. – nu suplineşte însă lipsa formelor de publicitate în cazurile în care legea stabileşte că
absenţa acestora poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de către terţul care a
cunoscut, pe altă cale, actul supus publicităţii – art. 22 alin. (2) C. civ.
4.2. Excepţii de la aplicarea principiului
Excepţiile de la opozabilitatea actului juridic au în vedere acele situaţii în care terţii nu
au obligaţia de a respecta situaţia juridică creată prin încheierea unui act juridic. Consecinţa
acestui fapt este îndreptăţirea terţilor de a nesocoti efectele acelui act, fără ca atitudinea lor să
genereze angajarea răspunderii lor delictuale şi imposibilitatea părţilor de a se mai prevala de
acel act juridic ca mod de dobândire a anumitor drepturi.
 Simulaţia
Simulaţia este operaţiunea ce constă în crearea, printr-un act aparent, public, dar
nereal, mincinos, a unei situaţii juridice diferite de cea stabilită printr-un act ascuns, secret,
dar adevărat, care precizează raporturile reale consimţite de părţi. Între părţi (precum şi faţă
de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor,ca regulă) nu poate fi invocat decât
actul secret, singurul care este producător de efecte juridice, părţile neputându-se prevala de
prevederile din actul public. Contractul secret nu produce efecte între părţi decât dacă nu
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă – art. 1.289 C. civ.
În principiu, sancţiunea care intervine în cazul simulaţiei constă în inopozabilitatea
faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create prin actul juridic secret, precum şi,
dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Aşadar, deşi între părţi
îşi produce efectele actul juridic secret (real), terţilor de bună-credinţă nu le este opozabil
acest act juridic, ci numai actul juridic aparent (simulat) în condiţiile care rezultă din art.
1.290-1.291 C. civ. Categoria terţilor în materia simulaţiei îi include şi pe succesorii cu titlu
particular şi pe creditorii părţilor şi chiar pe succesorii universali şi cei cu titlu universal, dacă
aceştia fac dovada că prin simulaţie li s-ar fi fraudat drepturile.
Dacă actul secret le vatămă drepturile, terţii de bună-credinţă care au luat ulterior la
cunoştinţă de existenţa acestuia pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, actul
juridic secret, prin intermediul acţiunii în simulaţie – art. 1.290 alin. (2) C. civ. În acest fel vor
înlătura opozabilitatea actului public, pe care îl vor putea ignora, urmând să combată doar
consecinţele generate de actul real. Acţiunea în declararea simulaţiei poate fi intentată chiar
de una dintre părţile contractante, faţă de cealaltă care, prevalându-se de actul public, nu îşi
execută obligaţia asumată. Ca o consecinţă a acţiunii în simulaţie, se înlătură efectele actului
aparent, dându- se eficienţă actului secret, care nu va mai fi inopozabil (decât faţă de terţii de
bună-credinţă pe care i-ar prejudicia).
 Acţiunea pauliană
Acţiunea pauliană sau revocatorie este acea acţiune prin care creditorul poate obţine
inopozabilitatea actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea drepturilor sale, astfel
cum rezultă din art. 1.562 alin. (1) C. civ. Contractul încheiat de debitor în frauda drepturilor

56
creditorului său nu va fi producător de efecte juridice în privinţa sa, creditorul putând urmări
în continuare bunurile obiect al acelui contract, în măsura necesară acoperirii creanţei sale.
În ceea ce priveşte efectele între părţi, adică între debitor şi cel cu care a contractat,
acestea se vor produce în continuare, fiind doar diminuate, în măsura necesară satisfacerii
creanţei chirografe. De menţionat că terţului i se recunoaşte dreptul de a păstra bunul, cu
obligaţia de a plăti creditorului o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta prin
încheierea actului.

1.5.Rezumat
Principiile efectelor actului juridic civil reprezintă regulile care arată faţă de cine şi
în ce măsură pot fi valorificate drepturile şi obligaţiile incluse în cuprinsul unui act
juridic. Principiile efectelor actului juridic civil sunt:
- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii (mutuus consensus, mutuus disensus);
- principiul relativităţii (res inter alios, acta, alüs neque nocere, neque prodesse
potest).
- principiul opozabilității
Fiecare din aceste principii comportă anumite excepții, unele fiind considerate excepții
eale, altele excepții aparente.

1.6. Test de evaluare


1. Interpretați din punct de vedere a criteriilor cunoscute art. 1462 C. civ, care stabileşte că
alegerea prestaţiei prin care se stinge obligaţia alternativă aparţine debitorului.
2. Indicați care sunt cazurile de restrângere a principiului forței obligatorii.
3. Precizați care sunt condițiile recunoașterii unei clauze de dezicere.
4. Explicați care este poziția avânzilor față de efectele unui act juridic.
5. Exemplificați modalitățile în care se realizează opozabilitatea față de terți a actului juridic.

57
Unitatea de învățare 13: Nulitatea actului juridic civil (I). Noțiune. Delimitarea de alte
cauze de ineficacitate ale actului juridic civil. Clasificarea nulităților. Cauzele de nulitate

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noțiunea de nulitate a actului juridic civil;funcțiile
nulității; delimitarea de alte cauze de ineficacitate ale actului juridic civil: rezoluțiunea;
rezilierea; caducitatea; revocarea; inopopozabilitatea; reducțiunea; inexistența. Clasificarea
nulităților. Cauzele de nulitate: cauzele de nulitate absolută; cauzele de nulitate relativă.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să determine funcțiile nulității actului juridic civil;
- să delimiteze nulitatea de alte cauze de ineficacitate a actului juridic;
- să distingă diferite forme de nulitate a actului juridic;
- să identifice cauzele de nulitate proprii diferitor forme de nulitate.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1.Noțiune
Nulitatea este sancţiunea de drept civil ce constă în desfiinţarea actului juridic care a
fost încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate impuse de lege- art. 1.246 alin. (1) C.
civ. Nulitatea poate să vizeze desfiinţarea întregului act, sau doar a clauzelor care încalcă
normele imperative impuse de lege pentru realizarea sa. Momentul în care se apreciază
conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii sale.
2. Funcții
Nulitatea îndeplinește mai multe funcții:
- funcţia preventivă constă în atenţionarea şi determinarea participanţilor la circuitul
civil să evite nerespectarea condiţiilor de validitate în ceea ce priveşte încheierea actului
juridic civil;
- funcţia sancţionatorie presupune înlăturarea efectelor actului care încalcă normele
imperative impuse de lege;
-funcţia de garanţie a principiului legalităţii reprezintă un mijloc de asigurare a
respectării normelor prescrise de lege.
3. Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil
Ineficacitatea lipseşte în totalitate sau în parte, temporar sau definitiv actul juridic de
efectele urmărite de părţi la încheierea sa. Nulitatea este considerată principala şi cea mai
vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil, dar nu este singura sancţiune care lipseşte un
act juridic de efecte juridice. Caracterul generic al nulității rezultă din prevederea art. 1.246
alin. (1) C. civ. dispune că: „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune”.
3.1. Nulitatea în raport cu rezoluţiunea
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu,
pentru neexecutarea, fără justificare, a obligaţiilor de către una dintre părţi. Spre exemplu, se
poate cere desfiinţarea contractului de vânzare dacă vânzătorul nu predă lucrul vândut, sau
cumpărătorul nu plăteşte preţul.
 Asemănări:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
58
- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);
- ambele sunt (în principiu) judiciare, deoarece presupun o hotărâre a organului de
jurisdicţie competent, dacă nu există o convenţie a părţilor privind desfiinţarea actului.
 Deosebiri:
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, chiar şi celor unilaterale; rezoluţiunea
priveşte doar contractele sinalagmatice cu executare uno-ictu;
- cauzele nulităţii sunt contemporane momentului încheierii actului; cauza re-
zoluţiunii este ulterioară momentului încheierii;
- nulitatea presupune un act nevalabil; rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat,
dar neexecutat fără temei;
- rezoluţiunea se poate dispune şi prin declaraţie unilaterală a uneia dintre părţi;
nulitatea doar prin acordul părţilor, în cazul celei amiabile;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli speciale în ceea ce priveşte începutul ei
în cazul nulităţii relative.
3.2. Nulitatea în raport cu rezilierea
Rezilierea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, cu executare succesivă,
pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiilor de către una dintre părţi. De exemplu,
neplata chiriei de către locatar îl îndreptăţeşte pe locator să solicite încetarea contractului.
Între nulitate şi reziliere există, în esenţă, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi în cazul
nulitate-rezoluţiune, cu menţiunea că efectele rezilierii nu sunt retroactive, ci numai pentru
viitor – ex nunc.
3.3. Nulitatea în raport cu caducitatea
Caducitatea este o cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil
de orice efecte, datorită survenirii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independente de
voinţa autorului său. Caducitatea se datorează dispariţiei unuia dintre elementele sale
constitutive (părţi, obiect sau cauză). De exemplu, orice legat devine caduc în cazul
predecesului legatarului sau când bunul ce face obiectul legatului piere înainte de data
deschiderii succesiunii - art. 1.071 C. civ
Deosebiri:
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, chiar şi celor bilaterale, în timp ce
caducitatea priveşte preponderent actele unilaterale;
- nulitatea presupune un act nevalabil; caducitatea presupune un act valabil;
- nulitatea presupune cauze contemporane încheierii actului; caducitatea presupune o
cauză ulterioară încheierii acestuia şi străină de voinţa autorului actului;
- nulitatea retroactivează (ex tunc); caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex
nunc), deoarece pentru trecut nu s-au produs niciun fel de efecte ale actului;
- nulitatea are ca efect restituirea prestaţiilor deja efectuate; în cazul caducităţii această
problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză, încă nu s-a prestat nimic;
- nulitatea intervine ca sancţiune pentru o conduită contrară legii; caducitatea nu are
caracter de sancţiune, deoarece, în mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea
loc.
3.4. Nulitatea în raport cu revocarea
Revocarea constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil, datorită ingratitudinii
gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii. De asemenea, revocarea poate interveni ca
o excepţie de la principiul irevocabilităţii actelor juridice. Astfel, noţiunea de revocare este
folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală a actului juridic, în cazurile prevăzute de
lege, iar uneori în sensul de desfiinţare a unui contract prin acordul părţilor – art. 1.270 alin.
(1) C. civ.
Deosebiri

59
- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic civil; revocarea se aplică, în principiu,
actelor cu titlu gratuit (liberalităţi);
- nulitatea presupune un act nevalabil; revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea presupune cauze contemporane momentului încheierii actului, revocarea
presupune cauze ulterioare încheierii actului;
- nulitatea intervine pentru nerespectarea unor prevederi legale privind formarea
valabilă a actului; revocarea intervine fie pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de
recunoştinţă a donatarului faţă de donator sau a neîndeplinirii obligaţiei impuse ca sarcină, fie
pentru lipsa de interes în continuarea executării a părţii care poate denunţa contractul;
- regimul prescripţiei extinctive a acţiunilor este diferit.
3.5. Nulitatea în raport cu inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau situaţia juridică
creată prin acest act să nu producă efecte şi să nu se impună respectului terţelor persoane, ca
urmare a neîndeplinirii de către părţi a formelor de publicitate cerute de lege pentru ca actul
să fie opozabil terţilor – art. 22 C. civ. – sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta. De
asemenea, mai este invocată în cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprietate
comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul coproprietarilor – art. 641 alin. (1)
C. civ. –, precum şi în cazul fraudării drepturilor creditorilor chirografari, invocată în cadrul
acţiunii revocatorii (pauliene).
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea presupune un act valabil
încheiat;
- cauzele care determină nulitatea sunt contemporane încheierii actului; cauzele ce
determină inopozabilitatea constau în neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii lui
sau fraudării drepturilor unor terţe persoane;
- nulitatea face ca actul să fie lipsit de efecte atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi;
inopozabilitatea lipseşte actul de efecte doar faţă de terţi;
- nulitatea relativă poate fi „confirmată”; inopozabilitatea poate fi înlăturată, în cazul
reprezentării, prin „ratificare”.
3.6. Nulitatea în raport cu reducţiunea
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nerespectarea unor interdicţii legale ce au ca scop ocrotirea unor persoane, cum ar fi
drepturile moştenitori legali rezervatari, sau în cazul contractelor sinalagmatice comutative,
ca urmare a dezechilibrului excesiv dintre prestaţii, existent fie la data încheierii contractului,
în cazul leziunii, fie intervenit pe parcursul executării succesive, în cazul impreviziunii, când
se impune revizuirea contractului.
Deosebiri:
- nulitatea poate interveni în cazul oricărui act juridic; reducţiunea este limitată la
liberalităţi sau contracte comutative;
- nulitatea presupune un act nevalabil; iar reducţiunea presupune un act valabil
încheiat (cu excepţia cazului leziunii);
- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii actului; cauzele reducţiunii sunt
ulterioare şi neavute în vedere de părţi la încheierea actului (cu excepţia leziunii, când cauzele
sunt contemporane încheierii actului);
- nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor de validitate; reducţiunea se
dispune fie pentru încălcarea rezervei succesorale, fie pentru existenţa unei disproporţii vădite
între contraprestaţii, în cazul impreviziunii sau al leziunii.
3.7. Nulitatea în raport cu inexistenţa

60
Inexistenţa este sancţiunea care declară invaliditatea unui act juridic civil care s-a
îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru existenţa sa; actul
inexistent nefiind o realitate juridică, este un act aparent.
Deosebiri:
- actul inexistent se caracterizează prin lipsa elementelor privitoare la însăşi natura sa,
cum ar fi: părţile actului nu sunt determinate sau determinabile, consimţământul nu a fost
exprimat;
- actul nevalabil prezintă structura cerută de lege pentru a fi calificat drept act juridic,
însă datorită carenţelor existente la nivelul elementelor sale constitutive nu îşi poate produce
efectele scontate;
- nulitatea presupune un act recunoscut ca realitate juridică, însă imperfect; inexistenţa
implică un act care nu este recunoscut ca realitate juridică, ci doar materială;
- actul nul produce efecte juridice până la declararea sa ca atare, actul inexistent fiind
lipsit de orice fel de efect juridic, chiar de la încheierea sa;
- nulitatea se constată de regulă de instanţă, pe când inexistenţa se constată fără
intervenţia instanţei, actul fiind desfiinţat de drept;
- actul nul poate fi confirmat, refăcut, însă actul inexistent nu poate fi asanat, oricât
timp a trecut de la încheierea sa.
4. Clasificarea nulităţilor
 În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nulitatea
poate fi :
 absolută- sancţionează nerespectarea unei norme juridice imperative de ordine
publică, care ocroteşte un interes general, obştesc - art. 1.247 alin. (1) C. civ.;
 relativă- sancţionează nerespectarea unei norme care ocroteşte un interes particular,
individual ori personal, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată.- art. 1.248
alin. (1) C. civ.;
Dacă nu rezultă expres din textul legii sau nu se poate stabili natura interesului
ocrotit, felul nulităţii se determină după prezumţia de nulitate relativă stabilită de art. 1.252
C. civ.
 În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi:
 totală - desfiinţează actul juridic în întregime, lipsindu-l de toate efectele sale, dacă s-
a adus atingere unui element esențial al actului juridic;
Nulitatea totală poate interveni numai în cazul indivizibilității clauzelor actului.
Clauzele care atrag nulitatea totală sunt acelea care:
- sunt contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, adică încalcă norme
imperative;
- conţin obligaţii care, prin natura lor, sunt esenţiale;
- sunt determinante pentru încheierea contractului (în absenţa lor contractul nu s-ar
fi încheiat);
- nu sunt considerate nescrise.
 parţială - desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte
efecte ale actului producându-se în continuare, dacă nu contravin legii.
Nulitatea parţială poate interveni doar în cadrul unui act juridic cu un conţinut
complex. Clauzele care atragă nulitatea parţială sunt acelea care :
- sunt contrare legii;
- conţin obligaţii neesenţiale prin natura lor;
- nu sunt determinante pentru încheierea contractului;
- nu sunt considerate nescrise.
Nu constituie cazuri de nulitate parţială:

61
- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice distincte, aflate în strânsă legătură,
este anulat numai unul;
- situaţia în care operează conversiunea actului juridic;
- situaţia în care actul juridic anulabil este validat prin confirmare;
- situaţia când actul juridic este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este
îndeplinită condiţia încălcată în momentul încheierii lui;
- situaţia când forma ad probationem nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege,
dar operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.
Clauzele nule sau anulabile se deosebesc de clauzele considerate nescrise. Clauzele
nescrise:
- sunt doar cele expres prevăzute de lege, cum ar fi : art. 1.246 alin. (4) C. civ.; art.
1.277 C. civ.; art. 1.402 C. civ.; 1.009 C. C. civ.; art. 1.541 C. civ.; art. 1.699 C. civ.
- operează de drept, iar cele nule presupun aprecierea instanței;
- atrag întotdeauna nulitatea parțială;
- confirmarea clauzei nescrise nu este posibilă;
- părţile pot însă să modifice contractul pentru a suplini prevederile înlăturate.
Nulitatea parţială este regula, iar nulitatea totală reprezintă excepţia, conform art.
1.255 alin. (1) C. civ.
 După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitatea:
 expresă - este prevăzută direct, ca atare, într-o dispoziţie legală – de exemplu, cea
prevăzută de art. 1.226 C. civ.
 virtuală - nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă indirect din modul în care este
reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil, fie din scopul acesteia -
art. 1.253 C. civ.
În noul Cod civil sunt reglementate mai multe cazuri de nulităţi exprese, tocmai pentru
a evita confuziile pe care le poate genera instituirea unor nulităţi virtuale
 După felul condiţiei de validitate nerespectată, deosebim între nulitatea:
 de fond - intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a actului juridic civil:
consimţământ, capacitate, obiect, cauză – art. 1.179 alin. (1) C. civ.;
 de formă - intervine în cazul nerespectării formei cerută ad validitatem, conform art.
179 alin. (2) C. civ., de exemplu, a cerinţei prevăzute art. 1.041 C. civ.
Datorită aplicării principiului consensualismului, mai numeroase sunt cazurile nulităţii
de fond, decât acelea de formă.
 După modul de valorificare, nulitatea poate fi:
 amiabilă –se realizează prin convenția părților,fără intervenția instanței, fiind permisă
numai în cazul actelor juridice care pot fi revocate prin acordul părţilor art. 1.246 alin. (3) C.
C. civ.
 judiciară –se dispune prin decizia instanței competente, fie atunci când părţile nu se
înţeleg în privinţa anulării actului, fie atunci când nu este permisă nulitatea amiabilă- cazul
căsătoriei, adopției;
 de drept - se impune în baza legii,însă numai în măsura în care a fost invocată de către
partea interesată.
5. Cauzele de nulitate
Cauzele de nulitate constau în nesocotirea, la încheierea actului, a unei cerinţe de
validitate, reglementată printr-o normă imperativă. Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi
nici suprimate cauze de nulitate, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă
- art. 1.246 alin. (4) C. civ.

62
 Cauzele de nulitate absolută sunt prevăzute expres de lege sau rezultă neîndoielnic
din încălcarea unei norme care ocrotește un interes general - 1.250 C. civ., cum ar fi
dispoziţiie privind :
 incapacităţile speciale de folosinţă, instituite pentru ocrotirea unui interes general – de
exemplu, cele instituite de prevederile: art. 1.653 alin. (1) C. civ; art. 1.654 alin. (1) lit. c) C.
civ.; art. 1.847 alin. (2) C civ.; art. 293 alin. (1) C. civ.; art. 206 alin. (1) şi (3) C. C. civ.; art.
206 alin. (2) şi (3) C. civ.; sau a unei incapacităţi de exerciţiu, în materie de căsătorie - art.
294 alin. (1) C. civ.; art. 276 C. civ.;
 lipsa totală a consimţământului la încheierea actului, cu excepţia cazurilor în care este
instituită sancţiunea nulităţii relative ;
 nevalabilitatea obiectului actului juridic sau a obiectului obligaţiei: art. 1.225 alin. (2)
C. civ.; art. 1.229 C. civ.; art. 1.229 C. C. civ.; art. 956 C. civ.; art. 2.274 alin. (1) C. civ.;
art. 684 alin. (2) C. civ.; art. 1.163 alin. (1) C. civ.;
 nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este
ilicită (inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală, afară de situaţia în care prin lege s-ar
dispune altfel, anume: art. 1.238 alin. (2) C. civ.; art. 1.237 C. civ.; art. 1.015 alin. (2) C.
civ.;
 nerespectarea formei cerute ad validitatem - art. 1.179 alin. (2) C. C. civ.; art. 1.242
alin. (1) C. civ.; art. 1.244 C. civ.; art. 287 C. civ.;
 nerespectarea dispoziţiilor legale privind publicitatea contractului -art. 780 alin. (1)
C. civ.;
 nerespectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, prin acte care nesocotesc regulile
de convieţuire socială – art. 11 C. civ.;
 nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ) prevăzute de
lege: art. 45 alin. (5) din Legea nr. 46/2008.
 Cauzele de nulitate relativă sunt determinate de nesocotirea regulilor care ocrotesc
un interes individual, privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre
părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege:
 nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, reglementate
conform art. 44-45 C. civ. privind capacitatea de exercițiu și cele privind capacitatea de
folosință ce ocrotesc un interes individual: art. 1.654 alin. (1) lit. a) şi b) C. civ.; art. 211 alin.
(1) C. civ.
 nevalabilitatea consimţământului, atunci când se datorează: lipsei discernământului
în momentul încheierii actului juridic civil- art. 1.205 alin. (1) C. civ. sau vicierii
consimţământului; art. 1.207 C. civ.; art. 1.214 C. civ.; art. 1.216-1.220 C. civ.; art. 1.221 C.
civ.;
 lipsa cauzei – art. 1.238 alin. (1) C. civ. –, cu excepţia situaţiei în care contractul a fost
greşit calificat şi produce alte efecte juridice;
 nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres şi limitativ prevăzute de
lege, anume de art. 15 alin. (2) şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996
 încălcarea altor dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular: –
art. 627 alin. (1) şi (3) C. civ. şi art. 629 C. civ.
Art. 1.252 C. civ. stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că, dacă nu
rezultă neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că interesul
ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă.

1.5.Rezumat
Nulitatea este sancţiunea de drept civil ce constă în desfiinţarea actului juridic care a fost
încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate impuse de lege. Nulitatea este considerată

63
principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil. Alte cauze de
ineficacitate care se deosebesc prin diferite criterii de nulitate sunt: rezoluțiunea; rezilierea;
caducitatea;revocarea; ineficacitatea; reducțiunea;inexistența. În funcţie de întinderea
efectelor sale, nulitatea poate fi totală sau parțială. După modul de consacrare legislativă,
distingem între: nulitatea expresă şi nulitatea virtuală. După felul condiţiei de validitate
nerespectată, deosebim între nulitatea: de fond. După modul de valorificare, nulitatea poate fi:
amiabilă, judiciară și de drept. Cauzele de nulitate absolută sunt prevăzute expres de lege sau
rezultă neîndoielnic din încălcarea unei norme care ocrotește un interes general Cauzele de
nulitate relativă sunt determinate de nesocotirea unei reguli care ocrotește un interes
particular.

1.6. Test de evaluare


1. Evidențiați în ce constă funcția sancționatorie a nulității actului juridic civil.
2. Realizați o comparație între nulitate și caducitate.
3. Precizați în ce ipoteze se aplică sancțiunea nulității parțiale a actului juridic.
4. Explicați ce se înțelege prin clauza nescrisă.
5. Enumerați cauzele care atrag nulitatea relativă a actului juridic civil.

Unitatea de învățare 14: Nulitatea actului juridic civil (II). Regimul juridic al nulității.
Efectele nulității. Mecanisme de înlăturare a nulității – 3 ore

.
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: regimul juridic al nulității absolute; regimul juridic al
nulității relative; modul de operare şi întinderea efectelor nulităţii; principiile care guvernează
efectele nulităţii; mecanisme de validare a contractului

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil:
- să diferențieze regimul juridic al nulității absolute de regimul juridic al nulității
relative;
- să determine modul de operare şi întinderea efectelor nulităţii
- să stabilească domeniul de aplicare al principiilor care guvernează efectele nulității și
excepțiile de la acestea
- să indice modalitățile de înlăturare a efectelor nulității

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare


1. Regimul juridic al nulităţii
Regimul juridic al nulităţii are în vedere trei aspecte: cine poate invoca nulitatea; cât
timp poate fi invocată nulitatea; dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
1.1. Regimul juridic al nulităţii absolute
 poate fi invocată de oricine are interes:
- părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la
încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu,
- instanţa din oficiu, procurorul, precum şi alte organe prevăzute de lege – art. 1.247
alin. (2) şi (3) C. civ. Instanţa sesizată cu o acţiune în executarea unui contract poate pune în
64
discuţia părţilor problema nulităţii şi respinge acţiunea ca nefondată, dar nu se poate pronunţa
în sensul declarării nulităţii, dacă nu a fost formulată o cerere în acest sens.
 poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă:
Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actului juridic este prevăzută de art.
1.249 alin. (1) C. civ. De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă
extinctiv există şi câteva excepţii: prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în
materia reconstituirii dreptului de proprietate; în materie de constatare a nulităţii societăţii,
acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute este prescriptibilă în 3 ani de la data încheierii
contractului, cu excepţia nulităţii pentru obiect ilicit, care este imprescriptibilă.
 nu poate fi acoperită prin confirmare în principiu
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care persoana îndreptățită să invoce
nulitatea renunţă la acest drept, validând astfel actul. Potrivit art. 1.247 alin. (4) C. civ.,
„contractul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege”.Astfel de excepții sunt :
- confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai
dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive
de nulitate -art. 1.010 C. civ.;
- acoperirea nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale
referitoare la vârsta matrimonială - art. 303 C. civ.
1.2. Regimul juridic al nulităţii relative
 poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită:
- partea al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic prin norma juridică
încălcată -art. 1.248 alin. (2) C. civ.;
- reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu,
- ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă art. 46 alin. (3)C. civ;
- succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu
excepţia acţiunilor intuitu persoane;
- creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, afară de cazul în care
ar fi vorba de drepturi sau acţiuni strict personale - art. 1.560-1.561 C. civ.;
- procuror, în condiţiile prevăzute de art. 92 C. pr. civ., precum şi atunci când actul
juridic s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, deşi o asemenea autorizare era
necesară, potrivit legii – art. 46 alin. (2)-(3) C. civ.;
- notarul public dacă are cunoştinţă de existenţa cauzei nulității trebuie să refuze
autentificarea actului- art. 1.258 C. civ.;
 este prescriptibilă pe cale de acţiune și imprescriptibilă pe cale de excepţie
- pe cale de acţiune poate fi invocată numai în termenul de prescripţie stabilit de lege
-art. 1.249 alin. (2) teza I C. civ.: termenul general de prescripţie este de 3 ani -potrivit art.
2.517 C. civ., cu excepţia nulităţii pentru leziune, care poate fi invocată în termen de 1 an,
prescris de art. 1.223 alin. (1) C. civ.;
- pe cale de excepţie este imprescriptibilă, partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare -art. 1.249 alin. (2) C. civ., cu
excepția leziunii, când este supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
formulării ei pe cale principală, prin acţiune – art. 1.223 alin. (2) C. civ.;
 poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi
ai acesteia) - art. 1.248 alin. (4) C. civ.;
Confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe generale -art. 1.263 C. civ.:
- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă;
- să fie făcută de o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu; minorul, după ce devine
major, poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii– art. 48 C. civ.;
65
- să fie dată în deplină cunoştinţă de cauză, adică numai cunoscând cauza de
nulitate, iar în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia – art. 1.263 alin. (2) C. civ.;
- viciul care afecta actul juridic anulabil să fi încetat ;
- să fie întrunite, toate celelalte condiţii de validitate- art. 1.263 alin. (1) C. civ.
În cazul actelor consensuale, confirmarea poate să fie expresă sau tacită, în funcţie
de modul de exteriorizare a voinţei părţii. În cazul confirmării exprese trebuie
îndeplinite şi următoarele cerinţe speciale - art. 1.264 C. civ:
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei, ceea ce reclamă conştientizarea
caracterului abdicativ al actului;
- să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, ceea ce evidenţiază caracterul
accesoriu al actului confirmativ faţă de actul anulabil;
- să exprime intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune, ceea ce
reliefează faptul că este un mijloc de validare a actului;
- să îndeplinească cerinţele de formă ale actului principal anulabil, datorită caracterului
accesoriu al confirmării.
Confirmarea tacită rezultă din fapte concludente asupra intenţiei de acoperire a
nulităţii relative – de exemplu, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă
– art. 1.263 alin. (5) C. civ. Neintentarea acţiunii în anulare în termenul de prescripţie
extinctivă generează o prezumţie simplă de confirmare.
Confirmarea se poate realiza spontan, din iniţiativa părţii îndreptăţite să ceară
anularea, sau poate fi provocată de cererea cocontractantului. Astfel, potrivit art. 1.263 alin.
(6) C. civ., persoana care poate invoca nulitatea poate să fie pusă în întârziere printr-o
notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să
exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a cere anularea contractului.
2. Efectele nulităţii
2.1. Modul de operare şi întinderea efectelor nulităţii
Distincţia între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu prezintă relevanţă în privinţa
efectelor, în ambele cazuri, actul juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea
cărora a fost încheiat, care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de
validitate. Până la data desfiinţării prin decizia instanţei sau convenţia părţilor, actul juridic
invalid îşi produce efectele, fiind prezumat valabil încheiat.
În funcţie de consecinţele produse după încheierea actului juridic civil, se distinge:
a) dacă până la data declarării nulităţii actul n-a fost executat încă:
- actul va fi desfiinţat retroactiv, chiar de la data încheierii sale;
- prestaţiile asumate nu vor mai trebui aduse la îndeplinire.
b) dacă până la data declarării nulităţii actul a fost executat total sau parţial:
- actul va fi desfiinţat retroactiv;
- prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat vor fi restituite.
c) dacă până la data declarării nulităţii actul a fost executat, iar drepturile dobândite au
fost transmise unor terţe persoane:
- actul va fi desfiinţat retroactiv;
- prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat vor fi restituite;
- actul subsecvent va fi de asemenea desfiinţat retroactivă.
Un efect complementar şi facultativ al anulării actului constă în posibilitatea acordării
de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului cauzat părţii al cărei consimţământ a fost
viciat prin dol sau violenţă, în conformitate cu prevederile art. 1.257 C. civ., raportat la
dispoziţiile art. 1.215 şi art. 1.220 C. civ
2.2. Principiile care guvernează efectele nulităţii
Principiile efectelor nulităţii sunt enunţate de art. 1.254 C. civ.:
66
 Principiul retroactivităţii
 Domeniul de aplicare
Retroactivitatea presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între
momentul încheierii şi momentul anulării efective a actului. Acest principiu al efectelor
nulităţii este consacrat de art. 1.254 alin. (1) C. civ., potrivit căruia: „contractul lovit de
nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege
aplicându-se, în temeiul art. 1.325 C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate
absolută sau de nulitate relativă.
 Excepţii de la aplicarea principiului
Excepţiile de la retroactivitatea efectelor nulităţii sunt acele situaţii în care, pentru
anumite motive temeinice, efectele produse între momentul încheierii actului şi acela al
anulării sale sunt menţinute, astfel că efectele nulităţii se produc numai pentru viitor.
Instituirea unor astfel de excepţii se întemeiază pe întâietatea de care se bucură alte principii,
cum sunt: necesitatea ocrotirii bunei-credinţe, protecţia incapabililor şi a asigurarea
securităţii circuitului civil.
Constituie asemenea excepţii:
- modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoaşterii
de filiaţie, precum şi în cazul anulării căsătoriei;
- soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează statutul de soţ
dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei şi cel în
care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă - art. 304 alin. (1) C. C.
civ.;
- copilul născut dintr-o căsătorie anulată va păstra situaţia de copil din căsătorie și
pentru viitor -art. 305 alin. (1) C. civ.;
- minorul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu dobândită ca efect al încheierii acelei căsătorii– art. 39 alin. (2) C. civ.;
- persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare- art. 198 alin. (1)
C. civ.
 Principiul repunerii în situaţia anterioară
 Domeniul de aplicare
Principiul repunerii în situaţia anterioară ilustrează regula de drept potrivit căreia tot
ceea ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului
juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Principiul repunerii în situaţia
anterioară este consacrat de art. 1.254 alin. (3) C. civ., care prevede că „în cazul în care
contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin
echivalent, prestaţiile primite, conform art. 1.639-1.647 C. civ., chiar dacă acestea au fost
executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1.325 C.
civ. şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. În situaţia actelor unilaterale, va fi ţinută
la restituire doar partea care a primit ceva în baza actului desfiinţat. În cazul contractelor
sinalagmatice, dacă una dintre părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a executat-o, instanţa
va dispune şi restituirea prestaţiei executate de cealaltă parte.
Pentru a se obţine restituirea prestaţiilor executate în baza unui act nul, partea
interesată trebuie să formuleze o cerere în acest sens. Restituirea se face în natură sau prin
echivalent – art. 1.637 alin. (1) C. C. C. civ. astfel :
- regula o constituie restituirea în natură, prin remiterea bunului;
- dacă restituirea în natură a devenit imposibilă sau dacă restituirea priveşte prestarea
unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor
apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie – art. 1.640
alin. (1) şi (2) C. civ.
În cazul pieirii totale şi nefortuite sau al înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1.641
67
C. civ. distinge două situaţii:
- dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire
provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcţie
de valoarea cea mai mare, dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit şi valoarea
bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării;
- dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă sau când obligaţia de
restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ţinut să plătească valoarea cea mai mică a
bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării.
În cazul pieirii totale şi fortuite a bunului supus restituirii, art. 1.642 C. civ.
distinge aceleaşi două situaţii:
- dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire
provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit
şi în cazul în care la data pieirii ar fi fost deja predat creditorului;
- dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire
nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligaţie, însă trebuie să cedeze creditorului
obligaţiei de restituire fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a
încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, respectiv o
deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze
pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau
dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului, riscul suportându-l proprietarul său.
Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul
restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii fără
despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii –
art. 1.643 alin. (1) şi (2) C. civ.
Cu privire la cheltuielile privitoare la acel bun, dacă debitorul care trebuie să restituie
bunul în natură a efectuat cheltuieli legate de bunul respectiv, atunci el poate cere obligarea
celeilalte părţi să îi restituie acele cheltuieli, urmând a se deosebi:
- dacă a fost de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, se aplică regulile
prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă;
- dacă a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu îi este imputabilă, caz în
care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună credinţă – art.
1.644 C. civ.
În ceea ce priveşte fructele produse de bunul supus restituirii:
- dacă debitorul obligaţiei de restituire a bunului a fost de bună-credinţă, are dreptul
de a păstra fructele (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), fără a datora
vreo indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost
obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei
deprecieri rapide;
- dacă cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, va fi ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie
fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor
pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura – art. 1.645 alin. (1) şi (2) C. civ.
Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă, potrivit art. 1646 C.
civ.:
- proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie, dacă părţile au fost de bună-
credinţă şi obligaţia de restituire nu le este imputabilă;
- integral de cel care a fost de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost
desfiinţat.
 Excepţii de la aplicarea principiului
68
Sunt excepţii de la aplicarea principiului acele situaţii în care, pentru anumite motive
temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se
menţin fie total, fie numai în parte, astfel:
- cazul posesorului de bună-credinţă, care păstrează fructele culese în intervalul de
timp cât a durat buna sa credinţă, în temeiul art. 948 C. civ. şi art. 1.645 alin. (1) C. civ.;
- cazul incapabilului, adică a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului
realizat -art. 47 C. civ., apreciat la data cererii de restituire, în raport cu starea sa
patrimonială anterioară încheierii actului;
- cazul dobândirii prin accesiunea imobiliară artificială a bunurilor încorporate
bunului principal, conform art. 580 C. civ.;
- cazul dobândirii prin uzucapiune tabulară a dreptului de proprietate sau a altui drept
real principal, ca efect al posesiei de bună-credinţă timp de 5 ani– art. 930-931 C. civ.;
- cazul prescrierii acţiunii în restituirea prestaţiilor executate.
Nu mai constituie excepții de la principiul restituirii integrale în actuala reglementare:
- prestaţiile efectuate în baza unor contracte cu executare succesivă sau cu caracter
continuu -art. 1.254 alin. (3) C. civ, , restituirea se va face prin echivalent art. 1.640 alin. (1)
C. civ.;
- prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale -art. 1.638 C.
C. civ.
 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
 Domeniul de acţiune al principiului
Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi şi indică faptul că anularea
actului iniţial atrage anularea şi a actului subsecvent -art. 1.254 alin. (2) C. civ., datorită
legăturii sale de interdependenţă cu primul. Principiul este aplicabil și actelor juridice
unilaterale lovite de nulitate - art. 1.325 C. civ.
Principiul se aplică și în raport cu terțul subdobânditor, dacă bunul supus restituirii a
fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi
exercitată şi împotriva acestuia -art. 1.648 C. civ., sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune.
 Excepţii de la aplicarea principiului
În anumite cazuri, va rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de către una
dintre părţile actului juridic primar cu un terţ, în legătură cu dreptul dobândit prin actul
iniţial, menţinându-se implicit şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia. Temeiul
acestor excepţii îl reprezintă întâietatea ce trebuie acordată altor principii, cum ar fi:
principiul ocrotirii bunei-credinţe, al protejării drepturilor dobânditorilor subsecvenţi, al
asigurării securităţii circuitului civil.
Astfel, următoarele situaţii constituie excepţii de la principiul enunţat:
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (mai puțin cele încheiate în
frauda intereselor drepturilor înstrăinătorului din actul primar) – art. 1.649 C. civ.;
- cazul dobândirii de către un terţ subdobânditor de bună-credinţă a unui drept
real imobiliar, înscris în cartea funciară în baza unui titlu nevalabil, ca urmare a împlinirii
termenului de decădere pentru exercitarea acţiunii în rectificarea acelei înscrieri – art. 908
alin. (1) pct. 1 C. civ.: dacă terţul a dobândit printr-un act cu titlu oneros, translativ de
drept de proprietate sau constitutiv de ipotecă, termenul este 3 ani de la data la care a fost
înregistrată cererea de înscriere a dobânditorului nemijlocit; acest termen se va reduce la 1
an dacă încheierea prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare a
fost comunicată celui îndreptăţit, socotit de la data comunicării – art. 909 alin. (3) C. civ.; şi
dacă terţul a dobândit printr-un act cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular)
69
un drept real imobiliar, termenul este de 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea sa de
înscriere a respectivului drept în cartea funciară – art. 909 alin. (2) C. civ.
- cazul în care terţul subdobânditor invocă uzucapiunea de scurtă durată (10-20 ani)
începută în baza reglementării anterioare – art. 1.648 C. civ. de la 1864;
- cazul dobândirii de către terţul subdobânditor de bună-credinţă a unui drept real
mobiliar, printr-un act cu titlu oneros translativ de proprietate, provenind de la un
neproprietar, ca urmare a luării în posesie efectivă a bunului ce face obiectul acelui act – art.
937 alin. (1) C. civ.;
- cazul unor contracte cu executare succesivă, altele decât cele de înstrăinare, sub
condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, care vor continua să
producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de 1 an de la data desfiinţării
titlului constituitorului – art. 1.649 C. civ.;
- cazul actelor cu titlu oneros translative de drepturi asupra bunurilor succesorale,
încheiate de moştenitorii aparenţi cu terţii subdobânditori de bună-credinţă – art. 54 alin. (2)
teza a II-a C. civ.;
- cazul menţinerii ca valabile a căsătoriei soţului de bună-credinţă al unei persoane
declarate judecătoreşte moarte cu o terţă persoană.
3. Mecanisme de validare a contractului
Validarea nu reprezintă un mecanism juridic de sine stătător, ci un concept care
înglobează în sfera sa diferite operaţiuni juridice care au ca scop stingerea dreptului de a
invoca nulitatea - art. 1.261 C. C. civ., după cum urmează :
 confirmarea, însă acţiunea sa este limitată la cazurile de nulitate relativă. În
raporturile dintre părţi, confirmarea are drept efect validarea retroactivă a actului anulabil art.
1.265 alin. (1) C. civ . Faţă de terţii care ar fi afectaţi, în mod injust, de efectele confirmării,
datorită relativităţii convenţiilor, confirmarea produce efecte doar pentru viitor.
Confirmarea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi – art. 1.265 alin.
(2) C. civ. În cazul unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau
violenţă, confirmarea nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere dauneinterese
– art. 1.263 alin. (3) C. civ.
Confirmarea nu trebuie confundată cu ratificarea, care este o modalitate de validare
de către reprezentant a contractelor încheiate de reprezentant cu depăşirea limitelor
împuternicirii – art. 1.311-1.314 C. civ. Totodată, se face deosebire între confirmare şi actul
recognitiv, prin care se recunoaşte un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui,
iar nu şi cu privire la validitatea sa.
 refacerea actului nul, prin care părţile încheie un nou act juridic, identic cu cel
nevalabil, care îşi va produce efectele din acel moment, -art. 1.259 C. C. civ. Prin operaţiunea
de refacere a actului nevalabil, pe lângă remedierea cauzei de nulitate se renunţă şi la dreptul
de a invoca nulitatea primului act. Spre deosebire de confirmare, care este un act unilateral în
toate cazurile, refacerea este un act unilateral sau bilateral, în funcţie de felul actului refăcut.
Tot ca o diferenţă, refacerea este un remediu prin care poate fi înlăturată nulitatea absolută, în
timp ce confirmarea poate fi admisă de regulă doar pentru actele anulabile. În planul efectelor,
refacerea produce întotdeauna efecte retroactive, pe când confirmarea operează uneori doar
pentru viitor.
 regularizarea desemnează un nou acord de voinţă al părţilor cu obiect limitat:
corijarea cauzei de nulitate sau complinirea unei neregularităţi a actului juridic. Un exemplu
de regularizare este obţinerea autorizaţiei prealabile, ulterior încheierii unui act care reclamă
existenţa acesteia ca o condiţie de validitate. Regularizarea produce efecte retroactive, din
momentul încheierii actului spre deosebire de refacere, când noul act produce efecte doar
pentru viitor.

70
 rectificarea sau adaptarea contractului constă în ajustarea implicită a conţinutului
contractului - art. 1.213 C. civ., astfel încât să nu mai fie afectate interesele particulare ale
părţii care solicită anularea. Spre deosebire de confirmare, manifestarea de voinţă în cazul
adaptării este formulată de partea căreia i se opune anularea actului. Astfel, după ce a fost
informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul
şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte, care propune adaptarea contractului,
trebuie ca, în maxim trei luni de la data notificării sau de când i s-a comunicat cererea de
chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere
contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. Dacă declaraţia a fost făcută şi
comunicată părţii aflate în eroare în acest termen sau contractul a fost executat, dreptul de a
obţine anularea este stins, iar notificarea în vederea anulării va fi considerată lipsită de efecte.
 reducerea prestaţiilor poate fi instituită în cazul vicierii consimţământului prin dol
sau violenţă. Victima viciului, în loc să ceară anularea, poate opta pentru solicitarea de
reducere a prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit, conform art.
1.257 C. civ. Similar, în cazul leziunii, conform art. 1.222 alin. (3) C. civ., instanţa poate să
menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe
sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.
 conversiunea constă în reconsiderarea manifestării de voinţă exprimate în actul nul, în
sensul în care ar reprezenta un act juridic valabil. Mecanismul prin care se va realiza această
transformare constă în interpretarea actului nul, în sensul în care el ar produce efecte juridice,
conform regulii stabilite în materia interpretării contractelor – art. 1.268 alin. (3) C. civ.
Pentru a opera conversiunea, sunt necesare următoarele condiţii:
- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil - natura celor două acte
juridice; conţinutul acestora; efectele sau forma celor două acte;
- nulitatea care loveşte actul să fie totală, deoarece în caz de nulitate parţială, actul
nevalabil continuă să îşi producă o parte din efecte;
- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste condiţii să
se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat – art. 1.260 alin. (1) C. civ.;
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii- art.
1.260 alin. (2) C. civ.;
Nu suntem în prezenţa conversiunii în cazurile în care se realizează:
- anularea doar a unor clauze ale actului, în acest caz operând o nulitate parţială;
- denumirea greşită a actului atribuită de părţi, într-un asemenea caz, va interveni
calificarea corectă a actului juridic;
- refacerea actului juridic nul – art. 1.259 C. civ. – care presupune încheierea de către
părţi a unui nou act, valabil, care să-l înlocuiască pe celanterior nevalabil;
- validarea actului juridic prin confirmare, sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate la încheierea lui ori prin alte moduri anume prevăzute de lege – art. 1.261 C. civ.;
- novaţia, care presupune existenţa unei obligaţii anterioare valabile.
Aplicaţii ale conversiunii constituie:
- cazul în care un act de înstrăinare este lovit de nulitate, dar este valabil ca act de
revocare a legatului încheiat anterior având ca obiect acelaşi bun – art. 1.068 alin. (3) C. civ.;
- cazul în care un testament autentic, nul absolut pentru lipsa formei, poate fi convertit
într-un testament olograf – art. 1.050 C. civ.;
- cazul în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală, deşi actul de
înstrăinare este nul, însă manifestarea de voinţă exprimată de transmiţătorul moştenitor
valorează ca act de acceptare a succesiunii – art. 1.110 alin. (2) C. civ.;
- cazul în care manifestarea de voinţă nulă ca vânzare (datorită lipsei formei solemne)
poate valora drept antecontract de vânzare.

71
 principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la
menţinerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate. Înlăturarea nulităţii ca urmare a
aplicării principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul persoanei puse sub interdicţie
judecătorească sau al minorului care, cu ocazia încheierii actului juridic, ar săvârşi un delict
civil, creând, prin manopere dolosive, o aparenţă înşelătoare că este capabil sau major. Într-o
asemenea ipoteză, incapabilul nu va putea cere anularea actului respectiv, deoarece cealaltă
parte ar fi prejudiciată Ipoteza presupune că partea vinovată de cauza de nulitate solicită
anularea actului juridic civil, însă cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu
tocmai din cauza anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel
culpabil. În condiţiile în care prejudiciul invocat ar proveni tocmai ca urmare a anulării actului
juridic respectiv, se poate considera că cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este
menţinerea actului juridic ca valabil.
În asemenea cazuri, principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, instituit de art. 45 teza I C. civ., potrivit căruia „simpla
declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului”, este anihilat de principiul
răspunderii civile delictuale; în acest sens, art. 45 teza a II-a C. civ. dispune că: „dacă însă a
folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul
atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată”.
 principiul validării aparenței înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de
eroare comună, obştească, invincibilă, consacrat de prevederile art. 17 C. civ., care, după ce
în alin. (1) instituie regula potrivit căreia „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe
drepturi decât are el însuşi”, prin alin. (2) admite şi o excepţie: „când cineva, împărtăşind o
credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită
calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul
încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi
valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
Existenţa erorii comune şi invincibile nu se prezumă, ci va trebui să fie dovedită de cel
interesat, conform art. 17 alin. (3) C. civ. Excepţia menţionată nu este aplicabilă în materie de
carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate – art.
17 alin. (4) C. civ.
O aplicaţie a validării aparenţei în drept este instituită în materia actelor de stare civilă.
Astfel, potrivit art. 102 C. civ., „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat
în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale,
sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care
beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi”.
Pentru a se putea extinde aplicarea şi în alte situaţii a teoriei validităţii actelor juridice
încheiate cu subdobânditorul de bună-credinţă cu proprietarul aparent, trebuie întrunite
cumulativ trei condiţii:
- buna-credinţă a cumpărătorului, constând în convingerea sa că ar fi dobândit de la
adevăratul proprietar, condiţie care se apreciază în concret, în funcţie de persoana
subdobânditorului şi de împrejurările în care s-a încheiat contractul;
- caracterul comun al erorii în care s-a aflat subdobânditorul: trebuie să se reţină că
toate sau majoritatea persoanelor cu interese asupra bunurilor în litigiu aveau credinţa că toate
înstrăinările acelor bunuri au fost legale;
- caracterul invincibil al erorii, care presupune cercetarea cauzei erorii, urmând a se
stabili dacă un om capabil, în contextul realităţilor existente la data contractării, ar fi putut
sau nu descoperi viciul titlului aparent.

72
1.5.Rezumat
Nulitatea absolută are următorul regim juridic: poate fi invocată de oricine are interes;
poate fi invocată oricând, fiind imprescriptibilă; nu poate fi acoperită prin confirmare în
principiu .
Nulitatea relativă are următorul regim juridic: poate fi invocată în principiu, numai de
persoana ocrotită; este prescriptibilă pe cale de acţiune și imprescriptibilă pe cale de excepţie.
Efectul nulității constă în lipsirea de efectele în vederea cărora a fost încheiat,cu
posibilitatea acordării de daune-interese, pentru acoperirea prejudiciului cauzat părţii lezate.
Principiile efectelor nulităţii sunt: retroactivitatea nulităţii –desfiinţarea actului începând cu
data încheierii sale; restabilirea situaţiei anterioare- restituirea prestaţiilor efectuate în
temeiul actului anulat; anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial. De la
aceste principii legea admite unele excepții. Modalitățile de înlăturare a efectelor nulității
sunt: refacerea contractului nul, regularizarea contractului nul, adaptarea contractului,
reducerea prestaţiilor în cazul actelor anulabile pentru vicierea consimţământului,
conversiunea contractului nul, aplicarea principiului răspunderii delictuale şi aplicarea
principiului validării aparenţei în drept.

1.6. Test de evaluare


1. Determinați categoria persoanelor îndrituite să invoce nulitatea relativă
2. Enunțați condițiile confirmării actului anulabil.
3. Indicați excepțiile de la principiul repunerii în situația anterioară
4.Exemplificați ipotezele în care își găsește aplicabilitatea principiul conversiunii
5. Precizați în ce situații poate fi solicitată adaptarea contractului

73