Cod curs
Denumire curs
Durata cursului/Nr. de credite
Perioada de accesare a cursului
Prelegeri pentru forma de
învăţământ I.D.
Prelegeri pentru forma de
învăţământ F.R.
Prelegeri pentru forma de
învăţământ ZI
Seminarii pentru studenţii care
urmează cursurile la ZI
Manual recomandat
Obiectivele principale ale cursului
Modul de stabilire a notei finale
pentru studenţii de la forma de
învăţământ I.D.
Modul de stabilire a notei finale
pentru studenţii de la forma de
învăţământ F.R.
Modul de stabilire a notei finale
pentru studenţii de la forma de
învăţământ ZI
Titular de curs:
Drept procesual civil
1 Semestru/ 7 credite
2016-2017
-
la datele anunţate pentru sesiunile
din iarnă şi vară
sediul din str. Turnului nr.9,
Braşov
săptămânal
Ion Iordache, Drept procesual
civil, note de curs, Biblioteca
facultății
Minodora Condoiu – “Drept
procesual civil.Note de curs”, I,
Ed. Fundației România de Mâine
- însuşirea conceptelor
fundamentale ale dreptului
procesual civil;
- formarea unei logici juridice, prin
înţelegerea şi stăpânirea
noţiunilor, conceptelor şi
instituţiilor prezentate;
- dobândirea aptitudinilor
necesare aplicării legislaţiei şi
doctrinei la soluţionarea unor
cazuri practice
- pondere de 100%―testul de
evaluare finală
- pondere de 100%―testul de
evaluare finală
- pondere de 100%―testul de
evaluare finală
- activitatea de la prelegeri şi
seminarii poate aduce un bonus
de un punct faţă de nota obţinută
la evaluare
Lector univ. dr. Iordache Ion
1
 Facultatea de ştiinţe juridice şi
administrative – Braşov, str.
Turnului nr.9
Telefon: 0268/543.260
E-mail:
avocat_jordache@yahoo.com
Conţinutul tematic al cursului 1. Dreptul procesual civil. Noțiuni
introductive,
domeniu,izvoare,aplicare
2. Principiile dreptului procesual
civil
3. Organizarea judiciară;
compunerea instanței
4. Competența instanțelor
5. Acțiunea în procesul civil
6. Părțile în procesul civil
7. Probele
Bibliografie obligatorie 1. Ion Iordache, Drept
procesual civil;
2. Mihaela Tăbârcă –
« Drept procesual civil »,
Teoria generală, Vol I,II, III
Editura Universul Juridic
București 2013
3. Ion Deleanu, Valentin
Mitea, Sergiu Deleanu,
”Tratat de procedură civilă” –
Ediție revăzută, completată și
actualizată; Vol. I, Vol. II, Vol.
III, Ed. Universul Juridic,
București 2013; ”Noul Cod de
procedură civilă”- Vol. I și Vol.
II – Comentarii pe articole,
Ed. Universul Juridic,
București 2013.
4. Gabriel Boroi, Octavia
Spineanu-Matei, Andreia
Constanda,Carmen Negrilă,
Veronica Dănăilă,
Delia Narcisa Theohari,
Gabriela Răducan, Dumitru
Marcel Gavriș, Flavius
George Păncescu, Marius
Eftimie – ”Noul Cod de

2
 procedură civilă”- Comentariu
pe articole (două volume), Ed.
Hamangiu, București 2013
5. Viorel Mihai Ciobanu,
Gabriel Boroi, Traian
Cornel Briciu ”Drept
procesual civil. Curs selectiv.
Teste grilă- Ediția a V-a”, Ed.
C.H. Beck, București 2014
6. Ioan Leș ”Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu
pe articole. art. 1-1133”, Ed.
C.H. Beck, București 2013;
7. Gabriela Cristina
Frentiu, Denisa Livia
Baldean – ”Noul Cod de
procedură civilă Comentat și
adnotat”, Ed. Hamangiu,
București 2013;
8. Gheorghe Piperea,
Cătălin Antonache, Petre
Piperea, Alexandru
Dimitriu, Mirela Piperea,
Rațoi Alexandru-Șerban,
Ana-Gabriela Atanasiu,
”Noul Cod de procedură civilă
- Note. Corelații. Explicații”,
Ed. C.H. Beck, București
2012;
9. Liviu Alexandru
Viorel, Georgeana Viorel
”Noul Cod de procedură civilă.
Fundamentele. Art. 1-248.
Comentarii și explicații, Ed.
C.H. Beck, București 2012.
10. Andreea Tabacu,
”Drept procesual civil –
Conform Noului Cod de
procedură civilă”, Ed.
Universul juridic, București
2013.
11. Alexandru Suciu,
”Excepțiile procesuale în Noul
Cod de procedură civilă”; Ed.

3
 Universul Juridic, București
2012
12. Constituția României;
13. Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale,
Roma, 4.11.1950, amendată
prin protocoalele 9, 11, 12,
13.
14. Codul de procedură
civilă, astfel cum a fost
modificat şi completat prin
Legea nr. 202/2010 şi Legea
nr. 71/2011 (prefatat de
coordonator VM Ciobanu
15. Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor
și procurorilor
16. Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară
17. Legea nr. 554/2004
privind contenciosul
administrativ
18. Legea nr. 192/2006
privind medierea şi
organizarea profesiei de
mediator
Bibliografie facultativă 1. MINODORA CONDOIU – “Drept
procesual civil. Note de curs I”,
Editura Fundației România de Mâine,
2006
2. I.DELEANU – « Tratat de drept
procesual civil », vol. I, Ed. All Beck,
București, 2005
4. I. LEȘ – « Principii și instituții de
drept procesual civil », vol. I-II
5. G. BOROI – « Drept procesual
civil », București 1993, vol. I, note
de curs
6. V.M.CIOBANU – « Tratat teoretic
și practic », vol. I, Editura Național,
1997
7. D. RADU, GHE. DURAC – « Drept
procesual civil », Ed. Junimea, Iași,

4
2001
8.S. ZILBERSTEN, I. STOENESCU –
« Drept procesual civil. Teoria
generală », Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1983
9. ILIE STOENESCU, GRAȚIAN
PORUMB – « Drept procesual civil
român », Ed. Didactică și
Pedagogică, 1966
10. VASILE NEGRU, DUMITU RADU
– « Drept procesual civil », Ed.
Didactică și Pedagogică, București
11. ARTUR HILSENRAD, ILIE
STOENESCU – « Procesul civil în
R.P.R. », Ed. Științifică, București,
1957
12. EUGEN HEROVEANU – « Tratat
teoretic și practic de procedură
civilă », Iași, 1926
13. V.G. CADERE – « Tratat de
drept procesual civil »,
14. G. TOCILESCU – « Curs de
procedură civilă », București, 1893.

Bibliografie selectivă ; lucrări

monografice pe teme:

1. I. LEȘ – « Organizarea
sistemului judiciar românesc. Noi
reglementări », Ed. All Beck,
București, 2004
2. F. MĂGUREANU –
« Organizarea instituțiilor
judiciare », Ediția a III-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2003
3. N. COCHINESCU –
« Instanțele judecătorești.
Ministerul Public. Jurisdicțiile
speciale », Ed. Lumina Lex, 1997
4. T. BODOAȘCĂ – « Competența
instanțelor judecătorești în
materie civilă », Ed. All Beck,
2002
5. I. LAZĂR – « Competența

5
 instanțelor judecătorești în
procesul civil », Ed. Servo-Sat,
2000
6.D.ANDREIU (coordonator) –
Competența instanțelor
judecătorești în materie civilă »,
Ed. Lumina Lex, București, 2004
7. O. UNGUREANU – « Actele de
procedură în procesul civil (La
instanța de fond) », ed. a III-a,
Ed. Lumina Lex, 2000
8. AL. BACACI – « Excepțiile de
procedură în procesul civil », Ed.
Dacia, 1983
9. M.TĂBÂRCĂ – « Excepțiile
procesuale în procesul civil », Ed.
Rosetti, București, 2002
10.V. LOZNEANU – « Excepțiile
de fond în procesul civil », Ed.
Lumina Lex, 2003
11.O. UNGUREANU – « Nulitățile
procedurale civile », Ed. All Beck,
1998
12. GHE. DURAC – « Drept
procesual civil . Actele de
dispoziție ale părților în procesul
civil», Ed. Polirom,1999
13. I. LEȘ – « Sancțiunile
procedurale în procesul civil
român », Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1988
14.I. LEȘ – « Participarea părților
în procesul civil », Ed. Dacia,
1982.

Pentru drept comparat:

- Jean Vincent, Serge Guichard
– « Procedure civile », Dalloz,
2003.

Coduri ; coduri adnotate de

procedură civilă ; coduri comentate:

1. Codul de procedură civilă cu

6
ultimele modificări și completări
aduse prin Legea 71/2011, M. Of.
409/2011
2. Codul de procedură civilă
adnotat, ediţia a treia revăzută şi
adăugită, G. Boroi, O. Spineanu
Matei, Ed. Hamangiu, 2011
3. Codul de procedură civilă
adnotat, G. Boroi, O. Spineanu
Matei, Ed. All Beck, 2005
4. Codul de procedură civilă
comentat și adnotat cu legislație,
jurisprudență și doctrină, M.
Tăbârcă, Ed. Rosetti, 2003
5. Comentariile Codului de
procedură civilă, I. Leș, vol.I și II,
Ed. All Beck, 2001
6. Codul de procedură civilă
comentat și adnotat, G. Boroi, Ed.
All Beck, 2001
7. Codul de procedură civilă
comentat și adnotat - G. Boroi, D.
Rădescu, Ed. All Beck, 1994 ;
8. Codul de procedură civilă
comentat și adnotat – G. Porumb,
Ed. Științifică, București, 1962

Jurisprudență:

1. Repertorii de practică și
literatură juridică, vol. I-IV,
Ed. Universul Juridic, 2010.
2. Jurisprudența secției civile,
Înalta Curte de Casație și
Justiție, anii 2000-2010, Ed.
Hamangiu/Rosetti.

7
 CURSUL NR.1

DREPTUL PROCESUAL CIVIL. NOŢIUNI INTRODUCTIVE,

DOMENIU, IZVOARE, APLICARE

I. Obiectivele cursului nr.1

 Definirea dreptului procesual civil

 Terminologia necesară în dreptul procesual civil; actul
jurisdicțional, procedura, procesul civil
 Conținutul procedurii civile
 Fazele procesului civil
 Locul procedurii civile în știința dreptului
 Caracterele procedurii civile
 Izvoarele de drept procesual civil
 Normele de drept procesual civil
 Aplicarea normelor de procedură civilă

8
II. Concepte cheie

 dreptul procesual civil - ramură a dreptului privat alcătuită din

normele juridice aplicabile raporturilor între participanții la
procesul civil ;
 justiția – ansamblul instituțiilor prin mijlocirea cărora se
exercită funcția judiciară a statului; activitatea judecătorului de a
judeca și a pronunța dreptul; virtute, sentiment de echitate,
dreptate;
 acțiunea civilă – modalitatea concretă prevăzută de lege în
favoarea titularului unui drept subiectiv de a-și realiza acel drept
în justiție;
 actul jurisdicțional - forma sub care se manifestă puterea
statală pentru asigurarea ordinii de drept stabilite prin lege într-
un diferend judiciar cu care a fost învestită;
 procesul civil - activitatea desfășurată, potrivit normelor
procedurale, de către organul de jurisdicție, părțile interesate,
organele de executare, de alte organe sau persoane care, în
condițiile legii, participă la înfăptuirea justiției în pricinile civile, în
scopul stabilirii sau realizării drepturilor și intereselor protejate
juridicește, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin
executarea silită a hotărârilor pronunțate;
 procedura civilă – ansamblul regulilor după care se desfășoară
procesul civil;
 fazele procesului civil – etape distincte în desfășurarea
procesului civil (faza de judecată și procedura sa și faza de
executare silită și procedura sa);
 caracterele procedurii civile – note definitorii ale întregii
proceduri, dispoziții imperative și formale;
 izvor de drept procesual – sursa materială în care se află
norma procesual civilă;
 norma de drept procesual civil - reguli de conduită instituite
de puterea publică sau recunoscute de către aceasta pentru
disciplinarea activităţii judiciare;
 sistemul judiciar – ansamblul structurilor organizatorice care
concură la înfăptuirea actului de justiție.

III. Tratare

Delimitări terminologice necesare privind dreptul procesual

civil

9
Parte integrantă a științei dreptului și ramură de drept distinctă în
sistemul național, dreptul procesual civil operează cu noțiuni al căror
înțeles trebuie cunoscut și delimitat cu precizie. Sensul juridic al unor
noțiuni diferă de cel cu care le învestește limbajul comun.
Noțiunea «drept procesual civil» are mai multe accepțiuni, dintre
care le reținem pe următoarele:
 ramura sistemului de drept ce cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează activitatea de desfășurare a
procesului civil (drept pozitiv procesual; drept obiectiv
procesual civil);
 ansamblul prerogativelor, facultăților, posibilităților recunoscute
de lege persoanelor fizice sau juridice ce participă la activitatea
de soluționare a pricinilor civile, în cadrul raporturilor procesual
civile (drept procesual subiectiv).
 ramură a sistemului de drept ce reglementează raporturile ce se
nasc în cadrul procesului civil lato sensu și în care părțile
figurează ca subiecți de drept egale în calitatea lor de
participanți la raporturile juridice de drept material;
 disciplină de învățământ juridic ce abordează științific ansamblul
de noțiuni, instituții, principii, concepte ce explică normele
juridice care reglementează activitatea organelor judiciare și a
celorlalți participanți în instanță și raporturile sociale ce se nasc
pentru înfăptuirea justiției și respectiv executarea titlurilor
executorii (drept procesual civil).
 ramură științifică de drept ce are în obiectul său de studiu norma
juridică procesual civilă, jurisprudența legată de norma juridică,
studiile doctrinare în domeniu1, ansamblul cunoștințelor teoretice
științifice reunite într-o structură unitară de natură să formeze
reguli și modalități de interpretare și aplicare în practică a
noțiunilor procedurale2.

Dreptul procesual civil își găsește esența în justiție că funcție statală,

confirmarea în acțiunea civilă ca mijloc de valorificare a dreptului și în
actul jurisdicțional ca mijloc de soluționare a diferendului prin
intermediul procedurilor ce realizează punerea în opera activă, tehnică
și practică a dreptului.

Noțiunea de justiție este susceptibilă de mai multe înțelesuri3:

1
A se vedea pentru alte accepţiuni: A. POP, GHE. BELEIU – “Drept civil. Teoria generală a dreptului civil”,
vol.I, Universitatea Bucureşti, 1980, pag. 37; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – “Drept procesual civil”,
Bucureşti, 1983; L.DĂNILĂ, C. ROŞU – “Drept procesual civil”, Editura All Beck, pag. 1-2;
2
L.DĂNILĂ, C. ROŞU – “Drept procesual civil”, Editura All Beck, pag. 2;
3
A se vedea pentru dezvoltări V.M. CIOBANU – “Tratat teoretic si practic de procedură civilă”, Editura
Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 10-18;

10
a. justiția ca virtute, sentiment de echitate ;
b. justiția ca activitate a judecătorului de a judeca și de a pronunța
dreptul;
c. ansamblul instituțiilor prin mijlocirea cărora se exercită funcția
judiciară a organismului statal;
d. justiția ca putere în stat și funcție a statului.
Activitatea desfășurată de judecător în cadrul și prin mijlocirea
instituțiilor dreptului procesual civil tinde, pe de o parte, a satisface
interesul individual prin care cel ce se consideră atins în drepturile și
prerogativele sale ca cetățean al statului solicită statului
recunoașterea, garantarea și asigurarea dreptului său, iar, pe de altă
parte, interesul societății ce impune o activitate de natură a realiza
pacea socială.

Acțiunea civilă este cunoscută în doctrina noastră4 ca

modalitatea concretă prevăzută de lege în favoarea titularului unui
drept subiectiv civil de a-și realiza acel drept în justiție (ea a fost
definită la romani că “jus persequendi judicio quod sibi debetur”).
Pentru autorii francezi5, acțiunea este dreptul pe care îl are autorul
unei pretenții de a supune judecății instanței temeinicia acelei
pretenții, iar pentru adversar este dreptul de a dezbate tocmai această
pretinsă temeinicie.
Acțiunea civilă justifică interesul individual.

Actul jurisdicțional6 (jurisdicția) reprezintă forma sub care se

manifestă puterea statală pentru asigurarea ordinii de drept stabilită
prin lege într-un diferend judiciar cu care a fost învestită. Actul
jurisdicțional reprezintă manifestarea interesului societății, ce
realizează pacea socială.

Jurisdicția poate fi distinsă, în funcție de domeniul de acțiune, în:

civilă, de minori și familie, administrativă, fiscală, penală, făcând astfel
obiect de studiu în ramuri de drept diferite (drept civil, dreptul familiei,
drept administrativ, drept fiscal, drept penal etc).
Această distincție a făcut ca însăși denumirea disciplinei să constituie
obiect de căutare. De-a lungul istoriei dreptului, jurisdicția civilă a fost
întâlnită ca făcând parte dintr-un drept judiciar privat unic ce cuprinde
procedura civilă și penală, ulterior comercială și administrativă; apoi ca

4
V.M. CIOBANU – “Consideraţii privind acţiunea civilă si dreptul la acţiune”, Studii si cercetări juridice nr.
4/1985, pag. 327-335; I.DELEANU – « Tratat de drept procesual civil », vol.I, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, pag. 136-146 ; I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – « Teoria generală », pag. 233-236, I. LEŞ –
«Tratat ... », pag. 139-145 ;
5
L. CADIET – “Droit judiciare prive”, Litec, 2000, n.14, citat de I. DELEANU in “Tratat de procedură civilă”,
vol. I, Ed. All Beck, 2005, pag. 1.
6
G. BOROI – “Drept procesual civil”, Bucureşti, 1993, pag. 35

11
procedură a societății civile; mai apoi ca drept procesual civil, drept de
procedură civilă7 sau pur și simplu procedură civilă.

De aici se desprinde distincția între noțiunea de proces civil și noțiunea

de procedură civilă.

Procesul civil reprezintă activitatea desfășurată, potrivit normelor

procedurale, de către organul de jurisdicție, părțile interesate,
organele de executare, de alte organe sau persoane care, în condițiile
legii, participă la înfăptuirea justiției în pricinile civile, în scopul stabilirii
sau realizării drepturilor și intereselor protejate juridicește, ajunse sau
nu în stare conflictuală, inclusiv prin executarea silită a hotărârilor
pronunțate8.

Procesul civil este forma prin care sunt apărate, pe calea acțiunii în
justiție, drepturile subiective civile. Valorificarea drepturilor civile, ca
exercițiu al acțiunii civile, este concretizată prin activitatea
jurisdicțională (nu judiciară); el constituie o activitate reglementată
de lege, ce se efectuează de anumite autorități publice, special
împuternicite prin Constituția României9 din care fac parte instanțele
judecătorești (Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel,
tribunalele, judecătoriile, instanțele specializate) și Ministerul Public,
cel ce reprezintă interesele generale ale societății în activitatea
judiciară10.

Denumirea de „proces” derivă din cuvântul latinesc processus, care

înseamnă înaintare, desfășurare, progres, ceea ce în materie judiciară
caracterizează o activitate desfășurată în timp prin acte succesive de la
simplu la complex, având că finalitate soluționarea contenciosului
creat.

Realizarea jurisdicției în materie civilă obligă participanții (fie că sunt

părți ce se adresează justiției pentru clarificarea diferendului judiciar,
fie că sunt judecători abilitați cu puterea administrării justiției) la
parcurgerea unei anumite proceduri civile. Aceasta semnifică, juridic,
ansamblul formalităților ce trebuie urmate în procesul civil de către
părţi spre a obține dreptatea, iar de către instanțele de judecată
pentru a o da.

7
A se vedea I. DELEANU – “Tratat de procedură civilă”, vol. I, Editura All Beck, 2005, pag. 1-3
8
Definiţie propusă de I. DELEANU – op. cit., pag.5
9
Capitolul VI din Constituţie – “Autoritatea judecătorească” este structurat in trei secţiuni: Secţiunea 1 –
“Instanţele judecătoreşti”, Secţiunea a 2-a – “Ministerul Public” şi Secţiunea a 3-a – “Consiliul Superior al
Magistraturii”
10
Art. 131 alin.1 din Constituţia României

12
Termenul “procedură” provine din latinescul procedere, care semnifică,
literalmente, a merge înainte pentru a obține un rezultat cert.

CONȚINUTUL PROCEDURII CIVILE

Diversele probleme care formează obiectul dreptului procesual civil pot

fi grupate în jurul a trei noțiuni juridice fundamentale: cea a acțiunii
civile (1), cea a jurisdicției (2) și cea a procedurii de instanță (3).

Teoria acțiunii civile relevă în ce condiții o persoană poate obține de

la o instanță de judecată recunoașterea dreptului sau sancționarea
încălcării acestuia și cuprinde ansamblul mijloacelor procesuale prin
care se realizează protecția judiciară a drepturilor subiective și a
situațiilor juridice ocrotite de lege11.

Teoria jurisdicției acoperă un ansamblu complex de reguli care,

toate, tratează organizarea serviciului public al justiției; funcția
jurisdicțională autonomă și originală, actul jurisdicțional. Jurisdicția
cuprinde regulile ce guvernează organizarea judiciară și competența
instanțelor judecătorești și realizează funcția jurisdicțională a
statului12).

Teoria procedurii de instanță conține regulile de procedură cu

ajutorul cărora este realizată activitatea jurisdicțională de către
judecător. Instanța realizează conexiunea acțiunii civile recunoscute
particularilor cu jurisdicția ca funcție esențială a statului în urma căreia
se naște între părți situația juridică dată.

Procesul civil presupune cunoașterea interferenței celor trei mari

instituții create de pilonii dreptului procesual civil: sistemul judiciar
(organizarea judiciară), competența şi procedura civilă, în sens
restrâns, fiecare în parte putând forma obiectul unei discipline de sine-
stătătoare.

Sistemul judiciar cuprinde ansamblul structurilor organizatorice care

concură la înfăptuirea actului de justiție. El este reglementat, în
prezent, prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010; Legea nr.303/2004
privind statutul magistraților şi Legea nr.317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin Legea

11
V.M.CIOBANU, G.BOROI – “Drept procesual civil. Curs selectiv, pag.2.
12
V.M. CIOBANU – op. cit., pag. 27 şi următoarele

13
nr.247/2005. Este întâlnit şi sub denumirea de organizare
judecătorească13.

Competenţa cuprinde ansamblul normelor ce definesc aptitudinea

recunoscută de lege organelor cu atribuții jurisdicționale de a soluționa
anumite litigii sau de a rezolva unele cereri. Cu ajutorul competenţei
se identifică practic care este instanța învestită legal cu autoritatea şi
puterea de a spune dreptul.

Procedura, în sens restrâns, cuprinde ansamblul regulilor după care

se desfăşoară procesul civil. Juridic, termenul de procedură acoperă
două realități distincte:
a) într-un sens larg, noțiunea se identifică cu formalitățile ce trebuie
îndeplinite pentru a atinge un rezultat determinat, independentă de
orice idee de contencios sau conflict;
b) într-un sens restrâns, noțiunea desemnează ansamblul formalităților
prin care neînțelegerile de ordin juridic sunt supuse examenului unui
judecător independent și imparțial pentru a obține o soluție
jurisdicțională.
Alături de alți autori (Jean Vincent, Serge Guichard – op.cit, pag. 1),
putem spune că, dacă toate procesele implică o procedură, putem
avea proceduri fără proces.

Fazele procesului civil

Procesul civil poate fi observat în două faze:

1.faza judecății;
2.faza executării silite.
Fiecare fază are procedura sa ce trebuie urmată pe de o parte de cei
ce au autoritatea și competența jurisdicției şi, pe de altă parte, de
persoanele (părțile) ce se adresează autorității pentru a obține justiția.
Noţiunea de jurisdicție semnifică astfel, într-o altă paradigmă, puterea
unită cu competenţa recunoscută de lege unor organe ale statului de a
soluționa dificultățile de ordin juridic intervenite între persoanele fizice
şi juridice.
Dreptul procesual civil, ca abordare doctrinară, științifică a normelor
procesual civile, cuprinde, așadar:
- teoria acțiunii civile ;
- teoria jurisdicției;
- teoria procedurii de judecată şi executare.

13
M. Of. nr.576/29.06.2004, privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente (M. Of. 653/22.07.2005)

14
1.Faza de judecată cuprinde, la rândul său, următoarele etape:
a) etapa scrisă, în care părțile își comunică reciproc pretențiile și
apărările lor;
b) etapa dezbaterilor publice şi contradictorii asupra obiectului
procesului;
c) etapa privind deliberarea, adoptarea hotărârii, concretizată în
minută și pronunțarea acesteia.

Faza de judecată poate urma:

Procedura contencioasă – ca ansamblu al formalităților prin care un
contencios de ordine juridică este adus și în fața unui tribunal și
soluționat jurisdicțional (reglementată în Cartea a II-a a Codului de
procedură civilă).
Procedura necontencioasă – ce stabilește regulile de urmat pentru
rezolvarea unei cereri atunci când nu se invocă încălcarea ori
contestarea unui drept (aflată în Cartea a III-a a Codului de procedură
civilă).
Procedura specială - specifică soluționării anumitor materii pentru
care legiuitorul a creat norme speciale (aflate în cuprinsul Cărții a IV-a
a Codului de procedură civilă, dar și în legi speciale ce conțin norme
procedurale).
Procedura arbitrală - reglementează posibilitatea de soluționare a
litigiilor patrimoniale ce privesc drepturi asupra cărora părțile pot
dispune prin încheierea de tranzacții, prin apelare la unul sau mai mulți
arbitri (reglementare aflată în Cartea a V-a a Codului de procedură
civilă, dar și în regulamentele arbitrajelor instituționalizate).

2. Faza de executare silită se identifică cu constrângerea și

constituie mijlocul prin care creditorul, titularul dreptului recunoscut
printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, îl
constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe debitorul său care
nu și-a executat de bunăvoie obligațiile decurgând din titlu, să-şi
îndeplinească acele obligaţii în mod silit.

În cadrul fazei executării silite se disting trei etape diferite:

a) etapa efectuării formalităților prealabile executării silite (investirea
cu formulă executorie a titlului, depunerea cererii de executare silită,
încuviințarea executării silite, alcătuirea dosarului execuţional,
emiterea somațiilor);
b) etapa indisponibilizării bunurilor;
c) etapa executării silite propriu-zise.

15
Din punct de vedere procedural, distingem între:
Procedura executării silite directe (în natură) – procedura prin
intermediul căreia titularul unui drept civil recunoscut printr-un titlu
executoriu constrânge la aducerea la îndeplinire a prestației specificată
în titlu, asigurându-se astfel respectarea dreptului și stabilirea ordinii
de drept.
Executarea silită directă poate să fie mobiliară, imobiliară (după cum
obiectul executării este bun mobil sau imobil) sau în asigurarea unei
obligații de a face sau de a nu face.
Procedura executării silite indirecte (prin echivalent)– procedura
prin intermediul căreia realizarea creanței creditorului se face prin
încasarea de către creditor a unor sume de bani rezultate din vânzarea
sau valorificarea bunurilor debitorului ori a sumelor de bani pe care
debitorul le are de primit de la terțe persoane. Executarea silită
indirectă poate avea, aşadar, mai multe forme:
1. executarea silită mobiliară – are ca obiect bunurile
mobile aflate în posesia debitorului;
2. executarea silită imobiliară – ce supune executării silite
bunurile imobile ale debitorului;
3. executarea prin poprire – ce servește creditorului în
urmărirea sumelor de bani pe care debitorul său la are de încasat de la
un terț;
4. executarea prin urmărirea fructelor prinse pe
rădăcini ;
5. executarea prin urmărirea veniturilor unui bun
nemișcător.

Toate aceste faze și etape ale procesului civil în ansamblul și

succesiunea lor, reglementate de o procedură, alcătuiesc sistemul
procesului civil.

Dreptul procesual civil, ca ramură de drept și știință juridică, are astfel

un obiect propriu dat de raporturile juridice procesual civile și normele
procesuale care reglementează aceste raporturi.

LOCUL PROCEDURII CIVILE ÎN ŞTIINŢA DREPTULUI

În sistemul de drept românesc, dreptul procesual civil se află la

interferenţa dreptului privat cu dreptul public. Aparține dreptului privat
prin faptul că are ca scop protecția juridică a drepturilor și libertăţilor

16
omului, dar și dreptului public prin faptul că răspunde nevoii de justiție
ca funcție și rezultat social.

Problematica locului pe care îl ocupă procedura civilă a constituit obiect

de controversă de-a lungul istoriei disciplinei: unii autori au clasat
procedura civilă ca o subdiviziune a dreptului privat, ca o ramură
secundară, separată trunchiului dreptului civil, absolutizând caracterul
privat al procedurii14. Alți autori au considerat procedura ca aparținând
dreptului public, dată fiind funcția jurisdicțională a statului15.

Dreptul procesual civil se interconectează cu sistemul unitar al

dreptului român, având o strânsă legătură cu toate celelalte ramuri ce
compun sistemul de drept românesc, dar delimitându-se în acelaşi
timp de acestea.
În reglementarea actuală, norma procedurală tinde tot mai mult să se
individualizeze și să se particularizeze în însăşi structura sursei
normelor de drept material.

Dreptul nu este contencios și își este suficient. Procedura civilă tinde

astfel să devină o procedură specială aplicabilă fiecărui domeniu de
reglementare ca excepție16. Această tendință nu reduce importanța
disciplinei drept procesual civil, tendința fiind de a da o și mai mare
rigurozitate procedurii ca mijloc de înfăptuire a justiției. „Secolul XXI
va fi procedural sau nu va fi deloc”, spunea un distins profesor de
drept procesual civil17. Procedura civilă, departe de a-și fi încheiat
utilitatea sa teoretică și practică, rămâne modul principal de realizare
concretă a drepturilor civile.

Dreptul procesual civil, parte componentă a sistemului de drept

Statul de drept exprimă cerința adoptării unei reglementări amănunțite

a activității prin care se realizează scopul procesului civil. Normele
juridice ce reglementează desfășurarea procesului civil formează o
ramură distinctă a sistemului de drept al României, ce cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea
autorităților publice judiciare și a părților, precum și a raporturilor ce
se stabilesc în procesul civil.

14
CAPITANT – “Introducere în studiul dreptului civil”, ediţia a III-a, pag. 19
15
E. HEROVEANU – “Tratat teoretic si practic de procedură civilă”, nota 44.

17
JEAN VINCENT, SERGE GUINCHARD - Procedure civile , Ed. Dalloz, pag5

17
 Autonomia dreptului procesual civil

Prin trăsăturile specifice ce deosebesc raporturile procesuale civile de

celelalte raporturi juridice, dreptul procesual civil se constituie ca un
drept autonom, ramură distinctă a sistemului de drept.

CARACTERELE PROCEDURII CIVILE

Distingem următoarele caractere ale dreptului procesual civil şi

procedurii civile:
a) caracterul imperativ. Regulile de procedură au un caracter
imperativ, tradus prin noțiunea de ordine publică, toți participanții la
procesul civil fiind obligați să se supună regulilor acestuia. Exercițiul
acțiunii civile, precum și organizarea judiciară este de ordine publică.
Regulile de procedură și de competență sunt de ordine publică ori de
câte ori sunt recunoscute în asigurarea unui interes public, de
precădere, care nu poate fi încălcat prin atitudinea particularului. Doar
în cazuri anume prevăzute de lege şi când ocrotesc un interes
particular, se poate deroga de la regulile de procedură civilă.

b) caracter formalist. Această ramură de drept obligă ca toate actele și

acțiunile părților să respecte condițiile de formă și respectiv termene,
ca protecție contra arbitrariului judecătorilor și ca o garanție a libertății
de realizare și apărare a drepturilor și libertăților justiţiabililor.

În doctrină s-au exprimat și aprecieri potrivit cărora dreptul procesual

civil ar avea un caracter sancționator, un caracter de drept comun, un
caracter reglementar18. Exprimăm rezerve față de cele trei aspecte
menționate, avându-se în vedere că actul jurisdicțional ce este de
esența procesului civil dă dreptul părții, îl recunoaște și obligă la
respectarea lui și nu sancționează decât în constrângere; procesul civil
respectă dispozițiile imperative impuse de reglementare, astfel că atât
caracterul reglementar, cât și caracterul de drept comun sunt supuse
caracterului formalist.

Cercetarea științifică în domeniul dreptului procesual civil

18
V.M.CIOBANU – op.cit., pag. 159-160, cu trimiterile menţionate, reluat de M. TABARCĂ – op.cit., pag.
10, LIGIA DĂNILĂ CLAUDIA ROŞU - op. cit., pag 3.

18
Având caracter de cercetare științifică, studiul normelor dreptului
procesual civil nu se rezumă la o acumulare de cunoștințe despre
conținutul și sfera de aplicare a unor norme juridice în parte. Aceste
cunoștințe sunt reunite prin metodele specifice științei dreptului
procesual (metoda tehnico-juridică; metoda comparativă; metoda
istorică, filozofică, socială, statistică) într-un ansamblu sistematizat de
concepte, principii şi teorii proprii.
Cercetarea științifică în materie se desfășoară asupra legislației, a
practicii judiciare, a lucrărilor teoretice în domeniul dreptului procesual
civil. Cercetarea verifică justețea fiecărei reglementări legale în raport
de condițiile obiective ce o determină (de lege lata), raportul cu vechea
reglementare, în scopul perfecționării reglementării pentru viitor (de
lege ferenda).

Personalități ale științei dreptului procesual civil român

Începuturile cercetării științifice în domeniul dreptului procesual civil

sunt legate de înființarea învățământului juridic superior în Principatele
Române la Iași în 1856 și la București în anul 1859. La început,
lucrările de drept procesual civil au fost la nivelul unor comentarii ale
legislației în vigoare – codurile din 1864 cu unele incursiuni istorice
inspirate din literatura franceză.
Bazele științei moderne a dreptului procesual civil au fost puse de
către: G. Tocilescu – “Curs de procedură civilă”, 1887; E. Heroveanu –
“Principiile procedurei judiciare”, 1932, București; P. Vasilescu –
„Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Iași, 1939; V.G. Cădere
– “Tratat de procedură civilă”, Tipografiile Române Unite, București,
1935.
După 1948, dreptului procesual civil, în transformare spre un drept de
tip socialist, i s-au consacrat numeroase lucrări de specialitate, în care
au fost studiate instituțiile și problemele teoretice în ansamblul lor,
prin manuale şi cursuri sau în mod separat, prin monografii, studii,
comentarii:
- Arthur Hilsenrad, Ilie Stoenescu – “Procesul civil în R.P.R.”,
Editura Științifică, București, 1957;
- Ilie Stoenescu, Grațian Porumb – „Drept procesual civil român”,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966;
- Vasile Negru, Dumitru Radu – „Drept procesual civil”, Editura
Didactică și Pedagogică, București;
- Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein – „Drept procesual civil”,
Editura Didactică și Pedagogica, București, 1983.

19
 IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Normele juridice procesual civile, ca reguli de conduită instituite de

puterea publică sau recunoscute de către aceasta, a căror respectare
este asigurată, la nevoie, prin funcția coercitivă a statului, se
constituie în izvorul formal prin care sunt reglementate raporturile
sociale de o factură și o natură juridică deosebită, stabilite, obligatoriu
sau ocazional, între participanții la soluționarea cauzelor civile.
Normele procesual civile se găsesc în actele normative ce conțin
dispoziții procesuale.

În etapa actuală a societății românești, abordarea surselor legislative

impune interacțiunea surselor tradiționale național – istorice, de drept
pozitiv (legile de organizare judiciară, Codul de procedură civilă,
fundamentale constituționale, principii generale), cu sursele supra-
legislative care sunt internaționale (1), europene (2).

Încadramentul postmodern al procedurii civile corespunde astfel

sistemului social global (globalizării), angajamentelor internaționale și
predominant europene ca urmare a aderării României la Uniunea
Europeană, aplicării directe de judecătorul național a interpretării și
ierarhiei normelor date de sistemul procedural supra-legislativ
european19.
Izvorul de drept, ca și în teoria dreptului, are accepțiunile:
- accepțiunea formală, determinată de forma specifică a normei
juridice a materiei
- accepțiunea materială, dată de factorii sociali, economici, politici
ce au determinat necesitatea elaborării normelor procedurale.

Izvoarele de drept sunt marcate în prezent de două premise:

a) principiile și regulile internaționale de drept procesual ce fac să se
vorbească azi de elaborarea unei carte internaționale a drepturilor
procedurale însușită de toate statele.
b) drepturile și libertățile fundamentale ce devin parte integrantă a
procedurii civile (constituționalizarea procedurii).

1. Izvoare supra-legislative internaționale:

- tratatele internaționale ce impun reguli procesuale
pentru toate litigiile (Pactul Națiunilor Unite relativ la drepturile civile și
politice, 19.12.1996; Convenția Națiunilor Unite relativă la drepturile
copiilor, New York, 26.01.1990, Convenția Națiunilor Unite asupra
eliminării tuturor formelor de discriminare socială; Convenția Națiunilor

19
A se vedea norma de drept comunitar

20
Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva
femeilor, 18.12.1979);
- declarațiile, principiile directoare, recomandările,
tratatele model care au valoarea unor angajamente politice pentru
statele semnatare (Declarația Universală a Drepturilor Omului,
10.12.1948).
- tratatele de cooperare interstatală în materie
procedurală.

2. Izvoare supra-legislative europene:

Dreptul național este armonizat și integrat în dreptul european. Pe cale

de consecinţă, devin izvoare de drept procesual civil:
a) tratatele constitutive ce reprezintă reglementarea primară, specifică
dreptului comunitar; principiile dreptului tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene asigură primatul dreptului comunitar în dreptul intern
al ţărilor membre, prin aplicabilitate directă cu referire concretă la
dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului şi Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene20;
b) normele derivate, regulamentele, directivele, deciziile Consiliului
Europei, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
c) hotărârile Curții de Justiție a Comunității europene, veritabile surse
de procedură civilă.

3. Izvoare naționale:

- Constituția României - legea fundamentală ce încorporează

principiile fundamentale privind organizarea judecătorească și
desfășurarea procesului;
- Codul de procedură civilă– intrat în vigoare la 1 decembrie 1865,
inspirat de Codul procesual civil al Cantonului Geneva din 1819 ;
- Legile organice care conțin dispoziții procedurale, precum:
Codul civil, Codul familiei, Codul muncii, Legea nr.51/1995 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat; Legea nr.36/1995
privind activitatea notarială; Legea nr.188/2000 privind executorii
judecătorești; Legea nr.514/2003 privind consilierii juridici etc.
- Acte normative subordonate legii ce conțin norme de procedură
civilă.

20
Avem în vedere şi Tratatul pentru o constituţie europeană

21
 CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ,
PRINCIPALUL IZVOR DE DREPT PROCESUAL CIVIL

Codul de procedură civilă decretat la 9.09.1865 şi promulgat la

11.09.1865, în vigoare din 1.12.1865, revizuit și modificat succesiv,
până la forma actuală dată de Legea nr.71/2011, continuă să fie și
astăzi, la peste 145 de ani, principala sursă legislativă în materie
procesual civilă. Necesitatea unei noi reglementări se impune fără
comentariu, avându-se în vedere că însăși legislația ce a stat la baza
elaborării codului s-a schimbat21, ca să nu mai vorbim de schimbările
condițiilor sociale, politice, economice. Sursele Codului de procedură
civilă român s-au aflat în normele Codului de procedură ale Cantonului
Geneva din 29.09.1819, ale Codului de procedură francez din 1806,
dar și în legile și practicile românești existente în dreptul intern
românesc22.

Codul de procedură civilă a suferit substanțiale modificări în anul 1900,

apoi în 1925, 1929, 1943, în perioada 1948-1989. După anul 1989, în
vederea realizării sarcinilor noii etape și armonizării cu sistemul de
drept postmodern, au avut loc mai multe modificări ale Codului de
procedură civilă care, în parte, au alterat structura sa simplă, de
soluționare cu celeritate a procesului civil.

Codul de procedură civilă23 în forma actuală, revizuită și modificată,

prezintă următorul cuprins:
- Cartea I – « Competența instanțelor judecătorești » (art. 1-40).
Cartea conține 6 titluri:
- Competența după materie
- Competența teritorială
- Dispoziții speciale
- Conflictele de competență
- Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea
judecătorilor
- Strămutarea pricinilor
- Cartea II – « Procedura contencioasă » (art. 41-3304) ;
Cartea este împărțită în 6 titluri, respectiv:
- Părțile
- Dispoziții generale de procedură
- Procedura înaintea primei instanțe
- Apelul

21
A se vedea Nouveau Code de procedure civile, pentru a aminti numai legislaţia franceză
22
G. BOROI, O. SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civilă adnotat, Editura All Beck, 2005, pag. XIII
23
Normele Codului de procedura civila sunt structurate in sapte carti care, la randul lor sunt impartite pe
titluri, acestea pe capitole si respectiv pe sectiuni.

22
 - Căile extraordinare de atac
- Recursul în interesul legii
- Cartea III – « Dispoziții generale privitoare la procedurile
necontencioase » (art. 331-339)
- Cartea IV – « Despre arbitraj » (art. 340-371)
- Cartea V – « Despre executarea silită » (art.3711-5805)
- Cartea VI – « Proceduri speciale » (art. 581-72010)
- Cartea VII – « Dispoziții finale » (art. 721-735).

Pentru orientare în studiul dreptului procesual civil prin abordarea

prezentelor note de curs, facem trimitere la următoarele surse
documentare bibliografice ce se impun a fi studiate împreună cu
operele de trimitere indicate de acestea, lucrări pe care le-am citat și
noi cu trimitere pentru întregirea studiului:

1. MINODORA CONDOIU – “Drept procesual civil. Note de curs I”,

Editura Fundației România de Mâine, 2006
2. MIHAELA TĂBÂRCĂ – « Drept procesual civil », vol. I și II,
Ed.Universul Juridic, București, 2006
3. I.DELEANU – « Tratat de drept procesual civil », vol. I și II, Ed. All
Beck, București, 2005
4. I. LEȘ – « Principii și instituții de drept procesual civil », vol. I-III
5. G. BOROI – « Drept procesual civil. Note de curs »,București, 1993
vol. I și II
6. V.M.CIOBANU – « Tratat teoretic și practic », vol. I și II, Ed.
Național, 1997
7. S. ZILBERSTEIN, V.M.CIOBANU – « Tratat de executare silită », Ed.
Lumina Lex, 2001
8. D. RADU, GHE. DURAC – « Drept procesual civil », Ed. Junimea,
Iași, 2001.

Bibliografie selectivă ; lucrări monografice pe teme:

1. I. LEȘ – « Organizarea sistemului judiciar românesc. Noi

reglementări », Ed. All Beck, București, 2004
2. F. MĂGUREANU – « Organizarea instituțiilor judiciare », Ediția a III-
a, Ed. Universul Juridic, București, 2003
3. N. COCHINESCU – « Instanțele judecătorești. Ministerul Public.
Jurisdicțiile speciale », Ed. Lumina Lex, 1997
4. T. BODOAȘCĂ – « Competența instanțelor judecătorești în materie
civilă », Ed. All Beck, 2002
5. I. LAZĂR – « Competența instanțelor judecătorești în procesul
civil », Ed. Servo-Sat, 2000

23
6. D.ANDREIU(coord.) – « Competența instanțelor judecătorești în
materie civilă », Ed. Lumina Lex, București, 2004
7. O. UNGUREANU – « Actele de procedură în procesul civil (La
instanța de fond) », ed. a III-a, Ed. Lumina Lex, 2000
8. AL. BACACI – « Excepțiile de procedură în procesul civil », Ed.
Dacia, 1983
9. M.TĂBÂRCĂ – « Excepțiile procesuale în procesul civil », Ed. Rosetti,
București, 2002
10. V. LOZNEANU – « Excepțiile de fond în procesul civil », Ed. Lumina
Lex, 2003
11. O. UNGUREANU – « Nulitățile procedurale civile », Ed. All Beck,
1998
12. GHE. DURAC – « Drept procesual civil. Actele de dispoziție ale
părților în procesul civil», Ed. Polirom,1999
13. I. LEȘ – « Sancțiunile procedurale în procesul civil român », Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1988
14. I. LEȘ – « Participarea părților în procesul civil », Ed. Dacia, 1982
15. I. DELEANU, V. DELEANU – « Hotărârea judecătorească », Ed.
Servo-Sat, 1998
16.PÂRVU LIVIU NARCIS – « Apelul în procesul civil », Ed. Lumina Lex,
2004
17. I. LEȘ – « Proceduri civile speciale », Ed. All Beck, 2000
18. G. HOMOTESCU – « Litigii patrimoniale. Soluționarea pe calea
arbitrajului », Ed. Lumina Lex

Pentru drept comparat:

1. Jean Vincent, Serge Guichard – « Procedure civile », Ed. Dalloz,

2003.

Coduri; coduri adnotate de procedura civilă; coduri comentate:

1. Codul de procedură civilă cu ultimele modificări și completări aduse

prin Legea nr.202/2010, M.O. nr. 714/26.10.2010 şi Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, publicată în M. Of. nr.409/2011
2. Codul de procedură civilă adnotat (Ed. a 3-a, revăzută şi adăugită
conform Legii nr.202/2010), G. Boroi, O. Spineanu Matei, Ed.
Hamangiu, 2011
3. Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație,
jurisprudență și doctrină, M. Tăbârcă, Ed. Rosetti, 2003
4. Comentariile Codului de procedură civilă, I. Leș, vol.I și II, Ed. All
Beck, 2001

24
5. Codul de procedură civilă comentat și adnotat, G. Boroi, Ed. All
Beck, 2001
6. Codul de procedură civilă comentat și adnotat - G. Boroi, D.
Rădescu, Ed. All Beck, 1994 ;
7. Codul de procedură civilă comentat și adnotat – G. Porumb, Ed.
Științifică, București, 1962

Jurisprudență

NORMELE DE DREPT PROCESUAL CIVIL.

CLASIFICARE

Normele civile se împart, după teoria dreptului pozitiv, în două mari

categorii:
1. norme de drept material civil, denumite și norme de fond, ce
reglementează raporturile sociale cu privire la persoane și patrimoniul
lor;
2. norme de drept procesual civil, ce reglementează raporturile juridice
procesuale stabilite între organele și persoanele ce iau parte la
activitatea jurisdicțională, având ca scop soluționarea litigiilor civile.
Complementare între ele, cele două categorii de norme sunt studiate
de ramuri de drept distincte.

Normele de drept procesual civil au în principiu aceleași trăsături ca și

celelalte norme juridice, fiind reguli generale de conduită instituite de
autoritățile îndrituite prin Constituție şi a căror aplicare este asigurată,
în caz de nevoie, prin forța de constrângere a statului.
Deosebirea față de normele juridice de drept material constă în
relațiile sociale pe care le reglementează, respectiv cele legate de
desfășurarea procesului civil.

A. După obiectul reglementării, distingem între:

1. norme de organizare judecătorească - ce au ca obiect determinarea
instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea; statutul
magistraților, compunerea și constituirea completelor de judecată
2. norme de competență a organelor judecătorești – au drept obiect
delimitarea atribuțiilor instanțelor de judecată de atribuțiile
recunoscute altor organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională
(Cartea I a Codului de procedură civilă și legile speciale)

25
3. norme de procedură propriu-zise – care au ca obiect modul de
judecată a cauzelor civile şi de punere în executare a titlurilor
executorii.

B. După întinderea câmpului de aplicare, distingem între:

1. norme generale – se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă
legea nu prevede expres altfel;
2. norme speciale – se aplică numai într-o anumită materie, expres
prevăzută de lege; ele derogă de la normele generale şi sunt de strictă
interpretare şi aplicare.

C. După posibilitatea recunoscută părților de a se îndepărta sau de a

deroga de la prevederile lor, normele se împart în:

1. norme imperative – sunt cele ce impun părților sau instanței o

anumită conduită (acțiune sau inacțiune), sub sancțiune, neputându-se
deroga de la ele, chiar dacă există autorizarea instanței.
2. norme dispozitive – sunt cele care suplinesc sau interpretează
voința neexprimată ori insuficient exprimată a părților în actele lor sau
protejează interesele unei părți, îngăduind să se deroge de la
dispozițiile lor24.

Nerespectarea normelor de drept procesual civil atrage forme specifice

de sancțiune, de natură procesuală (nulitatea actelor, decăderea din
drepturile procesuale, amendă judiciară) sau sancțiuni disciplinare.

APLICAREA NORMELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

Normele de procedură civilă se aplică cu privire la persoane, în spațiu

și în timp.
a. aplicarea normelor de procedură civilă cu privire la persoane
este cârmuită de principiul egalității de tratament juridic. Cetățenii
străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români
în tot ceea ce privește aplicarea legii de procedură. Asimilarea se
aplică deopotrivă și persoanelor juridice.
b. aplicarea normelor de procedură civilă în timp impune să
distingem între două momente:
- intrarea în vigoare a normelor – legea își produce efecte între
momentul intrării în vigoare și momentul abrogării ei. Conflictul în timp
al aplicării legilor de procedură civilă este soluționat de regula

24
Pentru un studiu detaliat I. DELEANU – “Tratat de procedură civilă”, pag 5-8

26
neretroactivității legilor, potrivit căreia “legea dispune numai pentru
viitor, ea nu are putere retroactivă”
- abrogarea – al doilea moment ce delimitează aplicarea legii, este
cârmuită de regula “tempus regit actum”.

În materia aplicării în timp a legii de procedură civilă funcţionează

principiul producerii efectelor imediate ale legii de procedură. Legile de
organizare judiciară se vor aplica deîndată, chiar și proceselor în curs
de judecată. Legile de competență urmează un regim distinct, după
cum instanța este desființată sau își păstrează existența. Legile de
procedură propriu-zisă sunt cârmuite de regula “tempus regit actum”,
cu posibilitatea unor excepții prevăzute legislativ.
În materie de probă, legea va stabili modul de administrare a probelor
și respectiv legea aplicabilă într-un proces în curs.
Materia aplicării în timp cunoaște și un al doilea principiu legat de
existența unor dispoziții tranzitorii, prevăzute expres de legiuitor.

c. aplicarea în spațiu a normelor de procedură civilă este

cârmuită de principiul teritorialității. Legea procedurală română se
aplică pe întreg teritoriul țării, pentru toate litigiile ce se soluționează
de instanțele române.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat cuprinde excepții de la principiul teritorialității,
după distincțiile făcute în lege.

Concluzionând, putem spune că dreptul procesual civil are o dublă

funcție:
a) să asigure o concepție unitară, tehnică de organizare a desfăşurării
procesului civil;
b) să asigure o procedură tehnică de garantare a protejării drepturilor
şi libertăților fundamentale.

IV. SUBIECTE PENTRU PREGĂTIREA EVALUĂRII FINALE

1. Procesul civil și sistemul său; fazele și etapele procesului civil.

2. Definirea dreptului procesual civil; locul său în sistemul dreptului
românesc.
3. Procedura civilă și clasificarea acesteia.
4. Izvoarele dreptului procesual civil.
5. Structura Codului de procedură civilă ca principal izvor de drept
procesual civil.
6. Normele de procedură civilă; distincție.

27
 7. Actul jurisdicțional; caracteristicile acestuia.
8. Aplicarea normei de procedură civilă asupra persoanelor.
9. Aplicarea în timp a normei procesuale.
10. Aplicarea în spațiu a normei procesuale.

V. APLICAȚII

1. Ce semnificație are, potrivit lui I. Hering, în lucrarea “Lupta pentru

drept”, simbolul justiției – zeița Themis?

2. Profesorul Eugen Horoveanu, în lucrarea sa “Principiile procedurii

judiciare”, pag. 22-23, arată că “justiția este idealul intangibil al
dreptului, ultima și cea mai înaltă expresie a acestuia”.
Ce alte înțelesuri află profesorul V.M. Ciobanu în “Tratat de procedură
civilă”, noțiunii de justiție, făcând trimitere și la considerațiile
distinsului său profesor E. Horoveanu?

3. În interesul sau pasiunea excelenței sale, Regele M. și Consiliul

Județean Brașov au ajuns la un diferend juridic legat de situația
Castelului Bran.
a) Cine va rezolva acest diferend juridic și ce natură juridică are
litigiul?
b) Cine va face ca ordinea socială și securitatea circuitului civil să
fie restabilită?

4. Judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept pentru că statul

nu poate funcționa cu adevărat decât sub controlul unui judecător.
Este realizată independența justiției dacă judecătorul este ales de
puterea politică existentă la un moment dat în stat?

5. Care sunt, între elementele de mai jos, cele care nu țin de actul
jurisdicțional?
a) existența unui litigiu;
b) existența unor avocați care să reprezinte părțile;
c) existența unor organe judiciare;
d) existența unor judecători independenți și imparțiali.

6. Care dintre structurile de mai jos aparținând dreptului procesual

civil reflectă mai adecvat principalele instituții și categorii de dispoziții:
a) competență, organizare judiciară, procedura de judecată;
b) judecată, executare silită;
c) competență, judecată, executare silită.

28
7. În structura actuală a Codului de procedură civilă nu regăsim
normele de organizare judiciară. Care sunt argumentele pro și contra
ca noul cod de procedură civilă să cuprindă această materie?

8. Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă dau prioritate

regulii:
a) retroactivității normei de procedură civilă pentru procesele în curs;
b) neretroactivității normei de procedură civilă;
c) ultra-activității normei de procedură civilă.
Justificați răspunsul.

9. Aplicarea normei române de procedură civilă asupra persoanelor:

a) vizează numai cetățenii români;
b) vizează cetățenii români, dar și resortisanții și apatrizii aflați pe
teritoriul României;
c) vizează toate persoanele, indiferent de legea de origine.

10. Aplicarea normelor de drept procesual civil în spațiu prezintă:

a) un aspect intern;
b) un aspect internațional;
c) un aspect mixt.
Justificați pentru fiecare caz în parte răspunsul.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

După însușirea terminologiei necesare și cunoașterea structurii

dreptului procesual civil, este necesară abordarea într-o sistematizare
doctrinară a principiilor ce cârmuiesc materia dreptului procesual civil,
principii ce se impun în opera de înfăptuire a justiției și în interpretarea
normei de drept procesual civil, atât judecătorului, cât și părților.

CURSUL NR. 2

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

I. OBIECTIVELE CURSULUI NR. 2

 Cunoașterea de către studenți a regulilor esențiale și imperative

aplicabile instituțiilor și conceptelor dreptului procesual civil.

29
II. CONCEPTE-CHEIE

 principiul - regula esențială și imperativă ce guvernează

întreaga activitate judiciară și determină structura procesului ;
 interpretarea normei juridice prin eficiența principiului –
aplicarea de către judecător a principiului în opera de
interpretare și aplicare a dreptului.

III. TRATARE

Noțiunea de principiu fundamental

Principiile fundamentale reprezintă reguli esențiale și imperative ce
guvernează întreaga activitate judiciară și determină structura
procesului, dând fizionomia dreptului. Ele definesc procesul civil,
stabilind structura lui internă și trăsăturile sale caracteristice.

Clasificări
Potrivit structurii dreptului procesual civil, distingem între:
A.principiile fundamentale, consacrate de Constituție, aplicabile în
materia procesual civilă
B.principiile sistemului procedural
C.principiile organizării judiciare
D.principiile activității de judecată ce cârmuiesc pe de o parte
judecătorii, pe de altă parte, drepturile părților.
Toate principiile se întrepătrund și obligă judecătorul să le dea eficiență
juridică în cadrul operei de aplicare și interpretare a legii.

A. Principiile fundamentale, consacrate de Constituție,

aplicabile în materia procesual civilă

a. Principiul statului de drept

Sintagma « stat de drept » sugerează legătura indisolubilă între drept
și stat. Statului îi este indispensabil dreptul pentru că fără drept nu
poate asigura legitimitatea puterii. Dreptului îi este indispensabil statul
pentru a-i crea normele și respectiv pentru a edifica elementele
sistemului juridic, pentru a asigura finalitatea și eficacitatea acestuia.
Dreptul limitează și controlează puterea statului, asigură
reconsiderarea raportului dintre individ și stat.

b. Principiul legalității

30
Potrivit art.1 alin.5 din Constituția României revizuită, respectarea
Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Din acest
precept constituțional, ce stă la baza întregului nostru sistem de drept,
decurge și principiul legalității.
Legea ca act juridic normativ adoptat de organul legiuitor, după
procedura stabilită în acest scop, reprezintă elementul central ce
organizează sistemul social. Din punct de vedere procedural, justiția se
organizează și se înfăptuiește prin lege și în numele legii, părțile și
judecătorii fiind obligați să se supună numai acesteia.
Toată structura ce vizează organizarea judiciară, competența și
respectiv desfășurarea procesului civil, se face numai în baza legii.
Reflectarea principiului se găsește în art.124, 126, 129 din Constituție,
concretizarea aflându-și-o în întregul sistem ce arată că: instanțele
judecătorești sunt organizate potrivit legii; justiția se înfăptuiește în
numele legii, judecătorii se supun numai legii, nimeni nu este mai
presus de lege.
Procesul civil se desfășoară numai de autoritățile instituite prin lege, în
compunerea și după competența prevăzută de lege. Autoritățile
judiciare și părțile, apărătorii și reprezentanții lor trebuie să acționeze
numai în condițiile legii și în formele procesuale prevăzute de lege.
Autoritățile judiciare au obligația să respecte drepturile procesuale ale
părților și să le asigure exercitarea acestora.

c. Principiul respectării demnității umane

Întreg sistemul de realizare a justiției trebuie să aibă la bază
respectarea demnității umane, a valorilor ce așează în centrul
preocupărilor omul. Judecătorului îi este oprit a aduce atingere prin
actul de justiție valorilor ce țin de demnitatea umană. Întreaga
procedură în fața instanțelor de judecată trebuie să protejeze valorile
ce reprezintă demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea.

d.Principiul accesului liber la justiție

Vocaţia accesului la justiție este înscrisă ca un deziderat fundamental
atât în dreptul european, cât și în dreptul român. Art.6 al.1 din
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale statuează că « orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei
sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege».
În art.21 din Constituție și în art.6 alin.1 din Legea nr.304/2004
privind organizarea judiciară se stipulează că “orice persoană se poate
adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

31
intereselor legitime, în exercitarea dreptului său la un proces
echitabil”, iar « accesul la justiție nu poate fi îngrădit».

e.Principiul egalității în fața justiției

Consacrarea acestui principiu o găsim în primul rând în art.7 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului potrivit căruia « toți
oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la o
protecție egală a legii ». În dreptul românesc principiul este cuprins în
art.16 din Constituție care dispune “cetățenii sunt egali în fața legii și
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Art. 7 alin.2 din
Legea nr.304/2004 statuează că « justiția se realizează în mod egal
pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere,
origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii ».

f.Principiul dreptului la un proces echitabil, soluționat într-un

termen rezonabil

Principiul se regăsește în art.6 al.1 în Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și în art.21 pct.3 din Constituție care statuează că
«părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor
într-un termen rezonabil». Principiul menționat este realizat prin
întregul corp de reguli ce organizează sistemul judiciar și procesul civil
și stă la baza dispozițiilor generale privind procedura judiciară (art.10
din Legea nr.304/2004).

g.Principiul dreptului la apărare

În sens material, dreptul la apărare cuprinde întreg complexul de
drepturi și garanții procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și
apăra interesele, iar în sens formal dreptul părții de a-și angaja
apărător.
Art. 24 al.1 din Constituție stabilește că «dreptul la apărare este
garantat», iar în alin.2 se arată că «în tot cursul procesului, părțile au
dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu».
Principiul constituțional devine, prin art.15 din Legea nr.304/2004,
regula de bază a procesului civil, încălcarea sa atrăgând sancțiunea
nulității actelor efectuate cu nesocotirea acestui drept.

B. Principiile sistemului procedural

32
 a. Principiul adevărului obiectiv
Mijloacele procedurale sunt organizate sistemic, astfel încât să permită
aflarea adevărului, stabilirea tuturor elementelor ce realizează
realitatea obiectivă ce este supusă normelor de drept. Numai astfel se
realizează dezideratul după care judecătorul pronunță hotărârea
judecătorească în numele legii și se conduce potrivit conștiinței sale.

b.Principiul rolului activ al judecătorului

Judecătorul conduce desfășurarea procesului civil, veghează la
respectarea dispozițiilor legale, ordonă măsurile necesare judecării
cererilor. Acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,
la aflarea adevărului în cauză, prevenirea oricărei greșeli, să
stabilească faptele și să aplice legea, în scopul pronunțării unei
hotărâri legale și temeinice.

Potrivit art. 131 Cod proc.civ.25, în tot cursul procesului, judecătorul va

încerca împăcarea părţilor, dându-le îndrumările necesare, potrivit
legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar
dacă acestea sunt reprezentate.
Tot drept consecinţă a principiului rolului activ al judecătorului, acesta
poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la
avantajele folosirii procedurii de mediere, în litigiile care, potrivit legii,
pot face obiectul acestei proceduri. De asemeni, când consideră
necesar, judecătorul poate să recomande părţilor să recurgă la
mediere, în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază
a judecăţii.
În exercițiul rolului său activ, spre a realiza echitatea, judecătorul
poate să atenueze unele dispoziții legale restrictive, prin aplicarea altor
dispoziții legale, fără însă a se substitui uneia din părţi în apărarea
intereselor acesteia.

c. Principiul gratuității justiției

Justiția este un serviciu public, iar organizarea ei este un drept și o
obligație în sarcina statului.
Cu valoare de principiu, este asigurată gratuitatea justiției. Chiar dacă
părțile sunt datoare, pentru anumite cauze, să plătească taxe de

25
Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

33
timbru ori timbru judiciar, acestea nu reprezintă decât tehnici ale
politicii judiciare a statului pentru îndeplinirea unora din funcțiile sale.
Cheltuielile făcute de o parte în vederea desfășurării unei proceduri
jurisdicționale sunt întoarse acestei părți, asigurând îndeplinirea
principiului gratuității, prin obligarea părții căzută în pretenții prin chiar
hotărârea ce se pronunță, la plata, în tot sau în parte, a sumelor
avansate.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că
accesul efectiv la o justiție echitabilă nu poate fi conceput fără
realizarea unui echilibru în situația părților, respectiv pentru
garantarea unei asistențe judiciare pentru persoane lipsite de resurse
economice sau cu resurse insuficiente. Principiul gratuității justiției se
impune ca o garanție a accesului real și efectiv al cetățenilor la
organele de justiție și este concretizat în dispoziţiile O.U.G. nr.
51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă26.

d.Principiul autonomiei instanțelor judecătorești

Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului.
Conceptul de autonomie vizează atât instanțele judecătorești, cât și
situația magistraților în cadrul activităților ce le-au fost încredințate.
Potrivit art.1 alin. 2 din Legea nr.303/2004, judecătorii sunt
independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali. Principiul
își află realizarea printr-o riguroasă delimitare a atribuțiilor sale față de
cele ce revin legislativului sau executivului.

e.Principiul permanenței și caracterului sedentar al organelor

judiciare.

Jurisdicțiile sunt permanente. Justiția se înfăptuiește fără întrerupere,

cu celeritate, cât mai aproape de satisfacerea drepturilor și intereselor
cetățenilor. Instanțele au un sediu fix, stabil și cunoscut și
funcționează într-o localitate determinată prin lege.

f.Principiul asigurării unui judecător independent și imparțial

Judecătorul se supune numai legii și trebuie să fie imparțial față de
părțile din proces. El trebuie să se abțină de la orice comportament,
act sau manifestare de natură a altera în mod efectiv încrederea în
imparțialitatea și independența sa. Pentru a i se asigura independența,
sistemul judiciar oferă garanții corespunzătoare și din acest punct de
vedere un rol deosebit îi revine Consiliului Superior al Magistraturii.

26
OUG nr. 51/2008, publicată în M. Of. Nr. 327/15.04.2008 a abrogat dispoziţiile art. 74-81 cuprinse în
Capitolul V – „Asistenţa judiciară” din Cartea a II-a din Codul de procedură civilă.

34
Principiul este enunțat în art. 124 alin. 3 din Constituție și în art. 1
alin.2 din Legea nr.303/200427 privind statutul magistraților. Orice
persoană, organizație, autoritate, instituție este datoare să respecte
independența judecătorilor.

C. Principiile organizării judiciare

a.Principiul asigurării organizării instanțelor pe sistemul dublului

grad de jurisdicție - controlul judiciar

Instanțele judecătorești sunt organizate în asemenea măsură încât să

fie întotdeauna posibilă judecarea cauzei în două grade de jurisdicție.
Dublul grad de jurisdicție presupune posibilitatea examinării succesive
a aceleiași cauze de către judecători diferiți, în identități jurisdicționale
diferite. Dublul grad de jurisdicție trebuie distins de posibilitatea
exercitării controlului judiciar.
Pentru unele cazuri, cele două grade de jurisdicție sunt judecătoria și
tribunalul, iar pentru altele sunt tribunalul și curtea de apel.
Există și excepții de la principiul celor două grade de jurisdicție, când
pentru unele cauze, considerate mai simple, legea suprimă al doilea
grad de jurisdicție, respectiv apelul (a se vedea dispozițiile art. 2821
Cod procedură civilă - hotărâri care nu sunt supuse apelului).
Prin modificarea adusă de Legea nr. 202/2010 Codului de procedură
civilă, în cauzele având că obiect creanţe băneşti de până la 2.000 lei
inclusiv, hotărârea pronunţată de către judecătorie este definitivă şi
irevocabilă, nemaifiind aşadar supusă niciunei căi de atac.

b.Principiul specializării instanțelor judecătorești

Complexitatea și diversitatea raporturilor juridice obligă la
specializarea instanțelor judecătorești. Astfel, potrivit legii, sunt
organizate instanțe specializate pentru jurisdicția civilă, jurisdicția
penală, jurisdicția administrativ-fiscală, jurisdicția pentru minori și
familie, pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

c.Principiul organizării instanțelor judecătorești în sistem ierarhic

Structurile judiciare ce alcătuiesc sistemul judiciar sunt organizate pe
linie orizontală pentru a asigura accesul cetățenilor la justiție, dar și
într-un sistem piramidal, singurul care este de natură a asigura

27
“Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”

35
aplicarea principiului celor două grade de jurisdicție. Ierarhia judiciară
are un caracter particular, fiind refractară la orice idee de subordonare.

d.Principiul inamovibilității judecătorului

Legea le conferă judecătorilor stabilitate în funcție, astfel că dacă au
fost investiți ei nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât
în condiții excepționale. Consacrată prin lege, inamovibilitatea conferă
judecătorilor independență şi siguranță. Garanția inamovibilității este
consacrată constituțional de art. 125 alin. 1 și concretizată de art. 3
din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

D. Principiile activității de judecată

a.Principiul exercitării cu bună credință a drepturilor procesuale

Art. 54 din Constituție consacră obligația exercitării drepturilor și
libertăților fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți ; art. 723
Cod procedură civilă impune aceeași cerință a exercitării drepturilor
potrivit scopului în vederea căruia legea le-a recunoscut și le-a
garantat.

b. Principiul disponibilității
Procesul civil este condus de dreptul părții de a dispune de obiectul
procesului (a porni sau nu procesul civil), precum şi de mijloacele de
apărare a dreptului pe calea procesului civil, respectiv de a determina
limitele și mijloacele procesului, dreptul de a renunţa la judecată sau la
dreptul subiectiv, dreptul de a recurge la procedura medierii ori de a
stinge litigiul prin tranzacţie, dreptul de a exercita sau nu căile de atac,
inclusiv dreptul de a executa sau nu hotărârea judecătorească.

c.Principiul colegialității instanței

Colegialitatea instanței reprezintă regula potrivit căreia alcătuirea

completului de judecată se face din doi sau mai mulți judecători, iar nu
de unul singur. Judecătorul unic este o excepție strict și limitativ
prevăzută de lege (art. 54 din Legea nr.304/2004). Colegialtatea
instanţei reprezintă o garanţie a imparţialităţii judecătorilor, deoarece,
prin controlul reciproc al judecătorilor, se poate păstra mai uşor
independenţa lor faţă de ingerinţele externe. În România funcţionează
în prezent un sistem mixt: cauzele se judecă în primă instanţă în
complet format dintr-un singur judecător, cu excepţia conflictelor de
muncă şi asigurări sociale, în apel de către un complet format din doi

36
judecători, iar în recurs de complet compus din trei judecători. În
rezolvarea altor probleme ce nu constituie activitate de judecată nu se
mai impune colegialitatea. 28

d.Principiul continuității
Judecarea pricinii trebuie să se facă pe cât posibil de la început până la
sfârșit de către același complet de judecată, asigurându-se astfel o
concretizare a drepturilor procesuale și o cunoaștere nemijlocită de
către instanța de judecată atât a probelor, cât și a dezbaterilor.
Schimbările în compunerea completului de judecată pot fi produse în
cazuri bine determinate, respectiv incidente procedurale
(incompatibilitate, recuzare, concediu ş.a.), iar în caz de încălcare a
acestui principiu hotărârea pronunţată va fi anulată.

e.Principiul nemijlocirii
Instanța de judecată este obligată, pentru o bună administrare a
justiției și asigurarea drepturilor părților, să cerceteze direct și
nemediat toate elementele care interesează dezlegarea pricinii.
Excepţiile de la acest principiu sunt expres prevăzute de lege, în
situaţii impuse de necesitatea unei mai bune administrări a justiţiei
(ex: comisia rogatorie, procedura asigurării de dovezi, folosirea într-o
cauză nouă a probelor administrate într-o cauză anterioară ce s-a
perimat).

f.Principiul oralității
Art. 127 din Codul de procedură civilă stabileşte faptul că pricinile se
dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel. Legea sancționează cu
nulitate hotărârea care nu respectă dreptul părților de a-și susține oral
pretențiile sau apărările, de a discuta regularitatea actelor de
procedură, de a propune probe și de a formula concluzii. În sistemul
nostru de drept, procedura orală este combinată cu cea scrisă, pentru
anumite acte de procedură fiind obligatorie forma scrisă (cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea
de declarare a unei căi de atac ş.a.). De asemenea, susţinerile orale
ale părţilor din şedinţa de judecată sunt consemnate în încheierea de
şedinţă şi în hotărârea judecătorească.

28
Art. 54 - (1) Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi
curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de
muncă şi de asigurări sociale. Art. 55 - (1)*) Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor
privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

37
 g. Principiul publicității dezbaterilor
Potrivit art.126 din Constituție şi respectiv art.12 din Legea
nr.304/2004, «ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile
prevăzute de lege». Publicitatea se constituie ca o garanție a
corectitudinii și imparțialității. Sunt și excepții, când ședința poate fi
declarată secretă cu privire la întreg procesul sau numai referitor la o
parte a acestuia, pentru ocrotirea ordinii şi moralităţii publice sau a
unei părţi, dar întotdeauna “pronunțarea hotărârii se face în şedință
publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.

h.Principiul contradictorialității
Principiul se manifestă atât în procedura scrisă, ce marchează procesul
civil, cât și în procedura orală, publică, ce marchează administrarea
probelor, dezbaterea judiciară. Contradictorialitatea presupune că
judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanța,
cât și pe cel care se apără, să le dea cuvântul asupra oricărei cereri şi
să-şi bazeze hotărârea numai pe aspecte ce au făcut obiectul
dezbaterilor contradictorii dintre părţi.

i. Principiul asigurării folosirii limbii materne

Art.14 din Legea nr.304/2004 stipulează că “procedura judiciară se
desfășoară în limba română”. Cetățenii aparținând minorităților
naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor
de judecată şi să beneficieze gratuit de un interpret sau traducător
autorizat. Procedura scrisă se face însă, din considerente de
ierarhizare a instanțelor, numai în limba română.

IV. SUBIECTE

1. Noțiunea de principiu. Sistemul principiilor dreptului procesual

civil.
2. Principiile fundamentale consacrate de Constituție, aplicabile în
materia procesual civilă:
 principiul statului de drept
 principiul legalității
 principiul respectării demnității umane
 principiul accesului liber la justiție
 principiul egalității în fața justiției

38
  principiul dreptului la un proces echitabil soluționat într-un
termen rezonabil
 principiul dreptului la apărare
3. Principiile sistemului procedural:
 principiul adevărului obiectiv
 principiul rolului activ al judecătorului
 principiul gratuității justiției
 principiul autonomiei instanțelor de judecată
 principiul permanenței și caracterului sedentar al organelor
judiciare
 principiul asigurării unui judecător independent și imparțial
4. Principiile organizării judiciare:
 principiul asigurării organizării instanțelor pe sistemul dublului
grad de jurisdicție-controlul judiciar
 principiul specializării instanțelor judecătorești
 principiul organizării instanțelor judecătorești în sistem ierarhic
 principiul inamovibilității judecătorului
5. Principiile activității de judecată
 principiul exercitării cu bună credință a drepturilor procesuale
 principiul disponibilității
 principiul colegialității instanței
 principiul continuității
 principiul nemijlocirii
 principiul oralității
 principiul publicității dezbaterilor
 principiul contradictorialității
 principiul asigurării folosirii limbii materne.

V. APLICAȚII

1. Reclamanta V.D. a chemat în judecată pe pârâta C.I. într-o acțiune

în revendicare. În cauză, la cererea pârâtei, instanța prin încheierea
din 6.12.2006 a dispus cercetarea la fața locului pentru data de
20.12.2006. La termenul și ora menționată, instanța, în complet
format dintr-un singur judecător, s-a deplasat la fața locului.
În ce compunere se rezolvă, de regulă, pricinile civile (principiul)? Care
sunt excepțiile?

2. I.I., domiciliat în Brașov, a chemat în judecată pe V.D., cetățean

străin, domiciliat în Franța și cu reședința în Brașov, pentru pretenții
de 26.145 lei ca urmare a unei vătămări suferite într-un accident cu
autoturismul condus de pârât. Pârâtul, deși nu avea cunoștințe
necesare de limba română, s-a prezentat în instanță fără apărător.

39
Judecătoria Brașov, prin sentinţa pronunţată, a admis acțiunea, cu
argumentul că “pârâtul prezent în instanță a fost de acord să
despăgubească pe reclamant cu această sumă. Împotriva hotărârii s-a
formulat recurs de către pârâtul V.D.
Ce argumente legate de încălcarea principiilor de drept procesual civil
a invocat pârâtul în susținerea recursului formulat (principiul)?

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Dreptul procesual civil își află esența în justiție. În exercitarea funcției

de a judeca și respectiv separația puterilor în stat, organizarea
judiciară se constituie ca o expresie a asigurării respectării dreptului.
Organizarea judiciară cuprinde ansamblul instituțiilor prin mijlocirea
cărora se realizează funcția judiciară. Abordarea acesteia, ca prim
pilon al dreptului procesual civil, va face obiectul cursului următor.

CURSUL NR. 3

ORGANIZAREA JUDICIARĂ. COMPUNEREA INSTANŢEI

I. OBIECTIVE

 Cunoaşterea organizării judiciare în România.

 Administrarea justiţiei şi a instanţelor de judecată.
 Compunerea completelor de judecată – instanţele.
 Incidente procedurale legate de compunerea completelor de
judecată.

II. CONCEPTE CHEIE

 jurisdicţia – puterea de a decide asupra conflictelor apărute

între diferiți subiecți de drept prin aplicarea legii; totalitatea
organelor prin care statul distribuie justiţia.
 statul de drept – forma prin care puterea este subordonată
dreptului, pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor ce exercită controlul şi distribuţia
între cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.

40
  sistemul organelor judecătoreşti – totalitatea organelor
judecătoreşti în interacţiunea lor ierarhică.
 instanţa – organ de stat prin intermediul căruia se înfăptuieşte
justiţia, respectiv constatarea şi realizarea drepturilor
persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
 complet de judecată – organ colegial compus, potrivit legii,
dintr-un anumit număr de judecători, căruia îi revine sarcina de
a soluţiona litigiul între părţi.
 incompatibilitatea – situaţia în care un membru al completului
de judecată este oprit, în cazurile prevăzute de lege, să participe
la soluţionarea unui anumit litigiu.
 abţinerea – obligaţia judecătorului de a se retrage de la
judecata unei cauze, dacă cunoaște un motiv de recuzare în acea
cauză.
 recuzare – mijloc procedural prin intermediul căruia părţile pot
solicita, în cazurile prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau
mai multor judecători din completul de judecată învestit cu
soluţionarea cauzei.
 strămutarea – incident procedural ce determină trecerea unei
cauze, în situaţiile strict prevăzute de lege, de la instanţa
competentă la o altă instanţă de acelaşi grad, situată într-o altă
localitate.
 delegarea – măsură dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în scopul soluţionării cauzei de către o altă instanţă decât
cea competentă atunci când, datorită unor împrejurări
excepţionale, aceasta din urmă este împiedicată să funcţioneze.

III. TRATARE

Consideraţii generale privind justiţia

Jurisdicţia răspunde cerinţelor cetăţeanului de a solicita şi obţine de

la puterea statală a cărei autoritate o recunoaşte, administrarea
justiţiei, dobândirea şi recunoaşterea drepturilor sale prin judecătorii
aflaţi pe o poziţie de independenţă şi imparţialitate, constituiţi în
instanţa de judecată.
Jurisdicţia defineşte astfel puterea de a da dreptate şi puterea de a
judeca, fiind puterea magistratului judecător desemnat în această
funcţie; autoritatea judecătorească – judecătorie, tribunal, curte de
apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - circumscripţia teritorială
înăuntrul căreia o autoritate judecătorească îşi exercită puterea ei.

41
Grad de jurisdicţie înseamnă fiecare din autorităţile judecătoreşti
înaintea cărora poate fi adusă în mod succesiv aceeaşi cauză în fapt şi
în drept.

Organizarea judiciară este stabilită prin Constituţie în Capitolul VI –

Titlul III, intitulat « Autoritatea judecătorească », având trei secțiuni:
Instanţele judecătoreşti; Ministerul Public; Consiliul Superior al
Magistraturii.
Organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti este guvernată de
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară şi respectiv Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel cum au
fost modificate şi completate prin Legea nr. 247/2005 şi Legea
nr.202/2010. Legea de organizare judiciară corespunde obligaţiilor
asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi
îndeplinirea aquis-ului comunitar.

Potrivit art.1 din Legea nr. 304/2004, puterea judecătorească se

exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Potrivit legii, realizarea
justiţiei se face prin: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel,
tribunale, tribunale specializate, judecătorii.29

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o instanţă unică şi supremă în

România şi are sediul în capitala ţării. Are personalitate juridică şi
funcţionează potrivit dispoziţiilor Legii nr.304/2004. Art. 19 al.2 din
această lege stabileşte că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este
organizată în 4 secţii: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia
penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal,
4 complete de 5 judecători şi Secţiile Unite, cu competenţă
proprie". Prin art. 224 din Legea nr. 71/201130 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil s-a dispus ca “până la
intrarea în vigoare a Codului civil, Secţia civilă şi de proprietate

29
Pentru lucrări monografice în materie a se vedea: I. LEŞ – « Organizarea sistemului judiciar
românesc.Noi reglementări », Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; F. MĂGUREANU – « Organizarea instituţiilor
judiciare », Ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; N. COCHINESCU – « Instanţele
judecătoreşti.Ministerul Public. Jurisdicțiile speciale », Ed. Lumina Lex, 1997.
30
Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011.

42
intelectuală şi Secţia comercială ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
se reorganizează ca Secţia I civilă şi Secţia a II-a civilă“31.
Organigrama Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde un preşedinte,
un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi un număr de judecători.
Pe lângă judecători, funcţionează magistraţi asistenţi, structura
organizatorică cuprinzând cancelaria, direcţii, servicii şi birouri cu
personalul stabilit prin statul de funcţii.
Conducerea şi reprezentarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se
realizează în condiţiile legii, cu atribuţii şi funcţii specifice pentru
colegiul de conducere şi respectiv adunarea generală a judecătorilor.
Competenţa instanţei supreme este stabilită prin lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea

unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti de pe teritoriul
ţării. La sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii
Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei
şi le comunică ministrului justiţiei32.

Curţile de apel

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia

cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate,
potrivit anexei nr.1 care face parte integrantă din Legea nr. 304/2004.

Conform legii, în România sunt organizate 15 curţi de apel, ce au în

circumscripţia lor două, până la şase tribunale. În cadrul curţilor de
apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă,
concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu
natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte
materii (ex.: Legea nr.115/1996 privind controlul averilor - Comisia de
cercetare).

O dată cu modificările legislative aduse de Legea nr. 71/2011, secţiile

comerciale existente în cadrul curţilor de apel s-au reorganizat,
începând cu data de 1 octombrie 2011 ca secţii civile ori, după caz, au
fost unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului

31
Codul civil a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, potrivit dispoziţiilor art. 220 alin.1 din Legea nr.
71/2011.
132 Art. 27 alin.1 din Legea nr. 304/2004

43
Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al
instanţei33.

Tribunalele

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul

fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti şi au, de regulă, sediul în
municipiul reşedinţă de judeţ. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt
cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul
Bucureşti. Numărul total al tribunalelor este în prezent de 42.
Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată privind
judecarea cauzelor în materia proprietăţii intelectuale. În cadrul
tribunalelor sunt constituite secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze penale, litigii cu profesionişti, cauze cu
minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze
privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu
natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte
materii34.

Legea nr. 71/2011 a stabilit şi în cazul tribunalelor ca secţiile

comerciale existente să fie reorganizate, începând cu data de 1
octombrie 2011 ca secţii civile ori, după caz, unificate cu secţiile civile
existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la
propunerea colegiului de conducere al instanţei35.

Tribunalele specializate

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică care

funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiului Bucureşti şi au
de regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
Potrivit art. 37 alin.1 din Legea nr. 304/2004, în domeniile prevăzute
de art. 36 alin. (3) din lege (civil, penal, minori şi de familie,
contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări
sociale, societăţi comerciale, registrul comerţului, insolvenţă,
concurenţă neloială, domeniul maritim şi fluvial sau în alte materii) se
pot înfiinţa tribunale specializate.

33
Această prevedere a intrat în vigoare la data de 13 iunie 2011 ( a se vedea art. 221 din Legea nr.
71/2011).
34
Art. 36 alin.3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
35
A se vedea art. 221 din Legea nr. 71/2011

44
Ele preiau cauzele de competenţa tribunalelor în domeniile în care se
înfiinţează prin ordinul Ministrului Justiţiei, cu avizul conform al
Consiliului Superior al Magistraturii. În anexa 2 la H.G. nr.83/2005,
înlocuită prin H.G. nr.1205/2005, au fost prevăzute expres ca şi
tribunale specializate: Tribunalul Comercial Mureş; Tribunalul
Comercial Argeş; Tribunalul Comercial Cluj; Tribunalul pentru Minori şi
Familie Braşov36. Prin art. 226 din Legea nr. 71/2011, s-a dispus ca
până la data de 1 octombrie 2011, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi
Mureş să se reorganizeze ca tribunale specializate sau, după caz, ca
secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş.

Judecătoriile

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în

judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti (în prezent funcţionează
182 judecătorii).
Localităţile unde funcţionează judecătoriile se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii37.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot
înfiinţa secţii sau complete specializate.

Conducerea şi administrarea instanţelor judecătoreşti

Administrarea justiţiei este încredinţată prin lege Consiliul Superior

al Magistraturii. Legea nr.317/2004 se constituie ca legea-cadru
privind organizarea Consiliului Superior al Magistraturii.
Acest organism, ce este garantul independenţei justiţiei, este un organ
colegial, alcătuit din 19 membrii (9 judecători şi 5 procurori, aleşi în
adunările generale ale judecătorilor şi procurorilor), 2 reprezentanţi ai
societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de
înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat, preşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentant al puterii judecătoreşti,
ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.
Consiliul Superior al Magistraturii are personalitate juridică şi sediul în
municipiul Bucureşti.

36
Prin şedinţa din 02.10.2006 a plenului judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ
s-a adoptat soluţia de principiu potrivit căreia secţiile sau completele specializate ale unei instanţe nu pot
fi considerate instanţe specializate în sensul art.126 alin.5 teza a II-a Constituţie si art.37 din Legea
304/2004 privind organizarea judiciară.
37
Art. 38 alin.2 din Legea nr. 304/2004.

45
Ministerul Justiţiei are atribuţii privind administrarea justiţiei.
Organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei este reglementată prin
Hotărârea de Guvern nr.736/2003. Ministerul Justiţiei asigură
elaborarea, coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de
guvernare în vederea bunei funcţionări a justiţiei şi veghează la stricta
aplicare a legii în conformitate cu principiile democratice ale statului de
drept. Conducerea Ministerului Justiţiei este asigurată de ministrul
justiţiei. El este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de trei
secretari de stat numiţi potrivit legii prin decizia primului ministru.
Ministrul justiţiei nu are un veritabil control asupra activităţii
instanţelor şi a magistraţilor.

Adunările generale ale judecătorilor. La instanţele judecătoreşti se

organizează, anual sau ori de câte ori este necesar, adunări generale
ale judecătorilor, ce au drept principale atribuţii alegerea membrilor
Consiliul Superior al Magistraturii, analiza proiectelor de acte
normative la solicitarea ministrului justiţiei, dezbaterea activităţii
desfăşurate, formularea unor puncte de vedere la solicitarea Consiliului
Superior al Magistraturii.

Judecătorii. Justiţia se înfăptuieşte de judecători, în numele legii şi

are ca scop apărarea ordinii de drept şi garantarea respectării
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor.
Statutul magistraţilor, recrutarea şi formarea lor profesională,
incompatibilităţile şi interdicţiile, promovarea, răspunderea acestora se
face în conformitate cu Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor.

Institutul Naţional al Magistraturii se constituie ca o instituţie

publică cu personalitate juridică şi sediu în municipiul Bucureşti, aflată
în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează
formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională
continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi formarea
formatorilor, în condiţiile legii. Institutul Naţional al Magistraturii nu
face parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi nu este
supus dispoziţiilor legale în vigoare cu privire la acreditarea instituţiilor
de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor. Organizarea,
activitatea şi funcţionarea acestuia este stabilită de Titlul IV al Legii
nr.304/2004, art.103-109.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori potrivit

organizării stabilite de Legea nr.304/2004 (art.70-102). Între altele,
procurorii exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege,
participă în condiţiile legii la ședințele de judecată, exercită căile de

46
atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, apără drepturile şi interesele
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale
dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
Independente faţă de instanţele judecătoreşti, şi de celelalte autorităţi
publice, parchetele organizate pe lângă instanţele de judecată
exercită, prin procurori, funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi
protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei.

Auxiliarii instanţei
Sprijinind activitatea judecătorului în îndeplinirea sarcinilor sale, pe
lângă fiecare instanţă există un personal administrativ al instanţei:
grefieri, secretari, aprozi, agenţi procedurali etc.
În afara acestora, există persoane ce formează categoria auxiliarilor
justiţiei în sens larg - mandatari, avocaţi, executori judecătoreşti,
notari, consilieri juridici, lichidatori judiciari. Fiecare din aceşti auxiliari
aparţin unor profesii liberale, ce îşi au propriile legi de organizare.

Deontologia magistraţilor

Justiţia ca serviciu public38 este realizată de magistraţii ce sunt supuşi

unor obligaţii specifice îndeplinirii scopului şi menirii acestora.
Paradoxul judecătorului ce depinde de stat şi de celelalte puteri dă
acestuia şi controlul asupra lor în dualitatea drept-forţă39.
Deontologia încorporează un ansamblu de obligaţii specifice unei
anumite profesii, formulate în baza statutelor profesionale “un cod de
autodisciplină” ales de o profesie şi ca o sursă de garanţii şi este un
vector de coeziune pentru o filieră sau un grup de profesionişti40.
Deontologia magistraţilor, ca şi deontologie specifică activităţii
acestora, are două planuri – unul individual, ce priveşte etica, adoptat
în comportament de fiecare magistrat, şi unul general, ce vizează
îmbunătăţirea funcţionării serviciului public al justiţiei.
Deontologia41 distinge în ansamblul său între deontologia ca ansamblu
de valori etice, morale, de demnitate în exercitarea îndatoririlor
profesionale şi deontologia reglementată în texte legale (Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor42).

Organizarea completului

38
JAQUES ROBERT – “La nation et ses juges”, Revue de droit public, nr. 3/2006
39
V.M. CIOBANU – “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă.Teoria Generală”, vol.I, Ed. Naţional
40
FRANCOIS CHAMBON, OLIVIER GASPON – “La deontologie administrative”, L.G.D.J, Paris, pag. 5
41
SIMONA CRISTEA – “Consideraţii privind deontologia magistraţilor”, Buletinul Casaţiei, nr. 4/2006, pag.
76
42
Aprobat de Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 815/8.09.2005.

47
 Compunerea completelor de judecată. Instanţa

Judecata aparţine instanţei ce se alcătuieşte dintre judecătorii cărora

le-au fost repartizate cauzele în sistem informatizat, aleatoriu (art. 53
din Legea 304/2004). Cauzele repartizate unui complet de judecată nu
pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

Prin compunerea completelor de judecată se personalizează instanţa

de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege, dar şi cu
grefierul cauzei. Potrivit art. 54 din Legea 304/2004, cauzele date,
potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,
tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un
judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de
asigurări sociale care, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin.1 din Legea nr.
304/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, se
judecă în complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile,

în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.

În legătură cu compunerea completelor de judecată, se pot întâlni

situaţii sau incidente care să împiedice această constituire, sau
completele constituite să nu poată judeca.

Incidente legate de compunerea completului de judecată

Art. 24 din Codul de procedură civilă enunţă două situaţii care opresc
judecătorul să judece: dacă a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi
pricină; dacă a pronunţat o hotărâre în cauză nu mai poate lua parte la
judecata în apel sau recurs ori în caz de rejudecare după casare. În
această situaţie, legea a reglementat instituţia incompatibilităţii
(art.24 Cod procedură civilă) şi vizează situaţia în care unui judecător
îi este oprită participarea la soluţionarea pricinii.

Judecătorul care are cunoștință că se află într-una din situaţiile

prevăzute de lege (art.25 Cod proc.civ.) este obligat deontologic să
solicite retragerea sa de la judecată. Procedura este reglementată de
lege sub un nomen juris propriu – abţinerea (art. 25, 26, 34 Cod
proc.civ.); abţinerea se propune de către judecător şi se judecă de
instanţa respectivă, în compunerea căreia nu poate să intre cel vizat.

48
Obligaţiei de abţinere îi corespunde dreptul părţii care are motive să se
îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a uza de instituţia
recuzării (art.27-34 Cod proc.civ.). Cazurile ce dau drept la recuzare
sunt strict şi limitativ prevăzute de art. 27 Cod proc.civ. şi vizează fie
existenţa unei legături de rudenie între judecător cu ceilalţi participanţi
la proces, fie interesul direct sau indirect al judecătorului, dictat de
ură, vrăjmășie, ambiţie sau amor propriu. Instanţa decide asupra
recuzării în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe
judecătorul recuzat (art.31 Cod proc.civ.). Nu se admite interogatoriul
ca mijloc de probă şi nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau
unei secţii a acesteia. Procedura asupra judecării recuzării este dată de
art.31-34 Cod proc.civ.

Pentru situaţii în care partea are motive întemeiate să considere că

judecarea cauzei sale nu beneficiază de imparţialitate din partea
instanţei astfel cum s-a alcătuit şi pentru înlăturarea oricărei ingerinţe
sau influenţe asupra actului de judecată, se poate declanşa procedura
strămutării pricinii (art. 37-40 Cod proc.civ.), astfel încât cauza să
fie trecută, în situaţii strict precizate de lege, la o altă instanţă de
acelaşi grad, situată într-o altă localitate. Cazurile avute în vedere de
lege vizează rudenia sau afinitatea, bănuiala legitimă şi siguranţa
publică.
Strămutarea pe motiv de rudenie sau afinitate (când una dintre părţi
are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre
magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei) trebuie cerută mai
înainte de începerea oricărei dezbateri (art.38 alin.1 teza I Cod
proc.civ.).
Strămutarea pe motiv de bănuială legitimă (există presupunerea că
nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării
pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale) sau pe siguranţa publică
(împrejurări care creează presupunerea că judecata la instanţa
competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice) se poate cere
în orice stare a pricinii (art.38 alin.1 teza II Cod proc.civ.).

Strămutarea pentru siguranță publică se poate cere numai de către

procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu, după
procedura reglementată în art.40 Cod proc.civ.
Cererea de strămutare pe motiv de rudenie sau afinitate se depune la
instanţa imediat superioară, iar cererea de strămutarea pe motiv de
bănuială legitimă sau pe siguranţă publică se depune la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Cererea se judecă în camera de consiliu, putând fi
dispusă suspendarea pricinii până la soluţionarea strămutării.

49
Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare, nu este supusă
niciunei căi de atac, iar în cazul în care se admite, dosarul cauzei se
trimite spre soluţionare la o altă instanţă de acelaşi grad.
Art. 402 Cod proc.civ.43, stabileşte că “strămutarea pricinii nu poate fi
cerută din nou, pentru acelaşi motiv, în afară de cazul în care noua
cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării
cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia. Cererea de
strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)
este inadmisibilă”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru situaţii când datorită unor

împrejurări excepţionale constată că o instanţă de judecată
competentă este împiedicată să funcţioneze un timp mai îndelungat,
poate să delege pentru soluţionarea cauzei, o altă instanţă de acelaşi
grad (art. 23 Cod proc.civ.).
Normele juridice ce reglementează compunerea completului de
judecată sunt norme de organizare judiciară şi nu norme de
competenţă.

IV. SUBIECTE

1. Caracterizarea justiţiei, având în vedere aderarea României la

Uniunea Europeană.
2. Sistemul puterii judecătoreşti în România.
3. Ministerul Public
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – organizare şi funcţionare
5. Curţile de apel – organizare şi funcţionare
6. Tribunalele şi tribunalele specializate – organizare şi funcţionare
7. Judecătoriile - organizare şi funcţionare.
8. Conducerea şi administrarea justiţiei.
9. Compunerea completelor de judecată.
10. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.
11. Strămutarea pricinilor şi delegarea instanţei.

V. APLICAŢII

1) Puterea judecătorească se exercită de:

a. Consiliul Superior al Magistraturii; Ministerul Public

43
Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010

50
 b. Consiliul Superior al Magistraturii şi instanţele judecătoreşti
c. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege
d. Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe
judecătoreşti, Ministerul Public
e. Instanţele arbitrale, alături de instanţele judecătoreşti.

Răspuns:
1. a, c
2. c
3. d
4. e
5. b

2) Justiţia este organizată de:

a. Consiliul Superior al Magistraturii
b. Ministerul Justiţiei ca serviciu public
c. Ministrul Justiţiei, ca serviciu public, unica imparţială,
egală pentru toţi
d. Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei
e. Parlamentul României, ca serviciu în slujba cetăţenilor
pentru soluţionarea diferendelor existente între aceştia.

Răspuns:
1. a, b
2. b
3. c, b
4. d, c
5. e

3) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

a. Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii,
instanţe executorii
b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunale, judecătorii
c. Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
curţile de apel, tribunale, judecătorii
d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunale, tribunale specializate, judecătorii
e. Tribunalele arbitrale organizate pe lângă Camerele de
Comerţ şi Industrie.

51
 Răspuns:
1. a, e
2. d
3. b, e
4. d, e
5. e

4) Garantul independenţei justiţiei este:

a. Parlamentul României
b. Consiliul Superior al Magistraturii
c. Guvernul României şi Ministerul Justiţiei
d. Guvernul României, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public
e. Ministrul Justiţiei.

Răspuns:
1. a, e
2. b
3. b, e
4. d, a
5. e.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Odată stabilită ordinea judiciară în România, se impune a constata

cum se distribuie administrarea justiţiei între diferitele instanţe atât din
punct de vedere teritorial, cât şi din punct de vedere al ierarhiei
acestora. Noţiunea juridică ce determină aptitudinea instanţelor de a
judeca anumite pricini este competenţa.

CURSUL NR. 4

COMPETENŢA INSTANŢELOR

I. OBIECTIVE
 Definirea competenţei
 Distincţia între diferitele feluri de competenţă
 Cunoaşterea criteriilor de stabilire a competenţei
materiale şi distribuirea acesteia

52
  Cunoaşterea criteriilor de stabilire a competenţei
teritoriale şi distribuirea acesteia
 Caracterul normelor de competenţă
 Modul de soluţionare a conflictelor de competenţă

II. CONCEPTE CHEIE

 competenţa - aptitudinea unei instanţe de judecată sau a altui

organ cu activitate jurisdicţională de a judeca o cerere cu care
este legal învestită
 competenţa absolută – aptitudinea instanţelor de judecată sau
a altor organe de jurisdicție de a soluţiona în exclusivitate
anumite categorii de litigii
 competenţa relativă – instituţia procesuală care conferă
părţilor posibilitatea de a deroga, în anumite condiţii, de la
normele ce o reglementează
 competenţa generală – instituţia prin intermediul căreia se
delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti de activitatea
altor organe de stat cu autoritate jurisdicţională.
 competenţa de atribuţiune – instituţia procesuală prin care se
delimitează sfera atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de grad
diferit
 competenţa jurisdicţională – instituţie procesuală prin
intermediul căreia se delimitează atribuţiile instanţelor
judecătoreşti între ele.
 competenţa teritorială – instituţia ce prescrie regulile
privitoare la determinarea în concret a instanţei judecătoreşti
între instanţe de acelaşi grad
 prorogare de competenţă – în anumite cazuri, instanţa
sesizată cu o anumită cerere devine competentă să rezolve şi
cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.

III. TRATARE

Definirea şi clasificarea normelor de competenţă

I. Consideraţii. Competenţa reflectă aptitudinea unei instanţe de

judecată sau a altui organ cu activitate jurisdicţională de a judeca o
cerere cu care este legal învestită. Normele ce reglementează
competenţa îşi au izvorul în dispoziţiile constituţionale (art.21,126-
129), în legile organice - Codul de procedură civilă (Cartea I), Legea

53
nr.304/2004 privind organizare judiciară şi în legi speciale.
Competenţa se raportează întotdeauna la instanţa de judecată.

II. Competenţa generală distinge între activitatea instanţelor

judecătoreşti ce au plenitudine de competenţă jurisdicțională de
activitatea jurisdicţională a altor organe de stat sau private care au
puterea şi competenţa de a da acte jurisdicţionale.

Competenţa instanţelor judecătoreşti este deplină – absolută, fiind

interzisă prin legea fundamentală înfiinţarea de instanţe extraordinare
(existenţa unor jurisdicţii excepţionale). Jurisdicțiile administrative au
caracter facultativ, opţional pentru cetăţean şi sunt supuse, la rândul
lor, controlului în instanţa de judecată.

III. Competenţa jurisdicţională delimitează activitatea în cadrul

organelor judecătoreşti. În acest sistem se disting următoarele
trăsături caracteristice: competenţa este întotdeauna unică, aparţine
instanţelor judecătoreşti şi nu judecătorului. Competenţa
jurisdicţională se clasifică la rândul ei în competenţă materială şi
competenţă teritorială.

Principiul stabilirii competenţei

1. Competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între

instanţe de grad diferit şi urmează două criterii ce delimitează sfera de
activitate a instanţelor:
a) funcţie de categoriile de atribuţii ce sunt recunoscute de lege,
stabilind în raport cu criteriul ierarhic care dintre instanţele
judecătoreşti desfăşoară jurisdicţia în prima instanţă şi care sunt
instanţele îndrituite să exercite controlul judiciar ordinar sau
extraordinar; distingem astfel între judecata în fond, judecata în apel,
judecata în recurs;
b) funcţie de materie (rationae materie), stabilim competenţa
instanţelor după materia în care se administrează justiţia.
Competenţa materială este structurată astfel:
Judecătoria – competenţă pentru judecarea în prima instanţă în
materie civilă pentru procesele şi cererile al căror obiect are o
valoare de până la 500.000 lei (art.1 pct.1 Cod pr.civ. coroborat cu
art. 2 pct.2 Cod proc.civ.: « Judecătoriile judecă, în prima instanţă,
toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în
competenţa altor instanţe ». Potrivit modificărilor aduse Codului de
procedură civilă prin Legea nr.202/2010, judecătoriile judecă, în

54
primă şi ultimă instanţă procesele şi cererile privind creanţe având
că obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv44.
Judecătoriile judecă şi „plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege” (art. 1 pct.2 Cod
proc.civ.), precum şi “în orice alte materii date prin lege în competenţa
lor” (art. 1 pct.3 Cod proc.civ.)

Tribunalul – competenţă pentru judecarea în prima instanţă în

materie civilă pentru procesele şi cererile al căror obiect are o
valoare de peste 500.000 lei. Criteriul valoric al obiectului cauzei
consolidează puterea tribunalului de a judeca procesele şi cererile care
au o anumită greutate în materie civilă45.

Curţile de apel – cu plenitudine de competenţă pentru judecarea în

primă instanţă în materie de contencios administrativ (art.3
pct.1 Cod proc.civ.: “Curţile de apel judecă în primă instanţă procesele
şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale”).
O limitare în această materie este dată de împrejurarea că procesele şi
cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor locale sunt de competenţa altor instanţe.
Astfel, potrivit art. 2 pct.1 lit.d) Cod proc.civ., „tribunalul judecă în
primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel”.

2. Stabilind competenţa funcţională, legiuitorul a statut cu caracter de

principiu că instanţa de fond este judecătoria şi tribunalul în materia
civilă, în funcţie de criteriul valoric; instanţa de apel este curtea de
apel; instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Excepţiile se manifestă în acele materii în care hotărârile nu se dau

cu drept de apel şi în care recursul se judecă de instanţa imediat
superioară ierarhic celei a cărei hotărâre este atacată sau pentru acele
materii expres prevăzute de lege.

44
Art. 1 pct.11 Cod proc.civ.
45
Înainte de modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul avea plenitudine de competenţă pentru
judecarea în primă instanţă în materie comercială a proceselor şi cererile în materie comercială al căror
obiect avea o valoare de peste 100.000 lei (RON), precum şi procesele şi cererile în această materie al
căror obiect era neevaluabil în bani; litigiile comerciale cu o valoare sub 100.000 lei (RON) erau de
competenţa judecătoriilor. Prevederea art. 2 pct.1 lit.a) a fost abrogata de Legea nr.71/2011.

55
Ca instanţă de apel, tribunalul judecă apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă (art. 2 pct.2
Cod proc.civ.).

Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului (art. 2 pct.3 Cod proc.civ.).

Ca instanţă de apel, curţile de apel judecă apelurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă (art. 3
pct.2 Cod proc.civ.).

Ca instanţă de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit
legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres
prevăzute de lege (art. 3 pct.3 Cod proc.civ.).

3. Natura litigiului completează regula competenţei de funcţiune,

anumite materii fiind acordate uneia sau alteia dintre instanţele
organizate pe verticala sistemului organizării judiciare.

Judecătoria este competentă să judece astfel exclusiv: plângerile

împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională
şi ale altor organe cu astfel de activitate; orice alte materii date în
competenţa lor.
Distingem, astfel, cu caracter exemplificativ: plângerea împotriva
refuzului notarului de a săvârşi un act notarial; cererile de punere sub
interdicţie, declararea dispariţiei, declararea morţii; plângeri împotriva
procesului-verbal de contravenţie; litigiile privind actele de stare civilă,
diferite cereri în materie electorală sau cererile pentru dobândirea
personalităţii juridice de asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, cererile
pentru publicitate imobiliară, cererile având ca obiect partajarea
bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei46 etc.

Tribunalul judecă exclusiv conflictele de muncă, cu excepţia celor

date prin lege în competenţa altor instanţe; procesele şi cererile în
materia contenciosului administrativ ce nu aparţin curţilor de apel;
procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate
industrială; procesele şi cererile în materie de expropriere; cereri
pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor; cereri pentru

46
Potrivit deciziei nr. VIII/2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în recursul în interesul legii,
judecătoriei ii revine competenţa de a soluţiona astfel de cereri, atât in situaţia în care acestea cereri au
fost introduse concomitent cu acţiunea principală, cât şi atunci când sunt formulate separat.

56
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în
procesele penale, cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru
încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.

Curţile de apel judecă exclusiv procesele şi cererile în materie de

contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor
centrale.

Sintetizând, putem stabili asupra competenţei următoarele:

Judecătoria are plenitudine de competenţă:

1. pentru judecarea în primă instanţă ori de câte ori legea nu prevede

altă competenţă (art.2 lit.b) Cod proc.civ.); în prima şi ultimă instanţă
procesele şi cererile privind creanţe având că obiect plata unei sume
de bani de până la 2.000 lei inclusiv; procesele şi cererile în materie
civilă al căror obiect are o valoare de până la 500.000 lei (art.2 lit.b)
Cod proc.civ.
2. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicțională şi a altor organe cu astfel de activitate în
cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte materii, date prin lege în competenţa lor.

Tribunalul judecă:
1. în primă instanţă:
- procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare
de peste 500.000 lei;
- conflictele de muncă, cu excepţia celor date de lege în
competenţa altor instanţe;
- procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în
afară de cele date în competenţa curţilor de apel;
- procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi
proprietate industrială;
- procesele şi cererile în materie de expropriere;
- cereri pentru încuviinţarea, nulitatea şi desfacerea adopţiei;
- cereri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale;
- cereri pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite, a
hotărârilor din ţări străine;
- orice alte materii date prin lege în competenţa lor;
2. ca instanţă de apel – apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă ;
3. ca instanţă de recurs – recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

57
Curţile de apel judecă:
1. în primă instanţă - procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale;
2. ca instanţă de apel - apelurile declarate împotriva hotărârilor date
de tribunale în primă instanţă;
3. ca instanţă de recurs - recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de
lege; orice alte materii date în competenţa lor47.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în înțelesul legii;
3. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

Prin art.4 indice 1 Cod proc.civ. s-a statuat că în materie de arbitraj,

competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti, în lipsa unei convenţii
arbitrale, funcţionează în favoarea instanţei care ar fi fost competentă
să soluţioneze litigiul în fond. Dacă există convenţie arbitrală, litigiul
urmează procedura instituită de Cartea IV din Cod proc.civ.

Competenţa teritorială

Competenţa teritorială (rationae personae vel loci) urmăreşte -

localizarea litigiului în teritoriu (pe orizontală) potrivit regulilor
menţionate în art. 5-16 Cod proc.civ. S-au conturat următoarele
reguli:
1. Determinarea competenţei teritoriale are loc numai în faţa primei
instanţe care este învestită cu soluţionarea litigiului şi este cârmuită de
principiul instanţei unde îşi are domiciliul pârâtul (actor sequitur forum
rei – a se vedea art.5-8 Cod proc.civ.).
2. Acest principiu este alterat prin adăugarea unei opţiuni deschise
reclamantului în cazul competenţei alternative (a se vedea art.10
pct.1-8, art.11, art.12 Cod proc.civ.).

47
Cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data data de 1 octombrie 2011 vor continua să
fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii. În caz de
trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la
data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere. (a se vedea art. 225 din Legea nr. 71/2011)

58
3. Uneori, legea înlocuieşte principiul instituit de art.5 Cod proc.civ. cu
o normă deosebită de competenţă ce se caracterizează prin caracter
exclusiv (a se vedea art.13-16 Cod procedură civilă, respectiv în
materie de imobile, de moştenire, de societate comercială, de
reorganizare judiciară şi faliment).

Competenţa teritorială de drept comun

Regula de drept comun este înscrisă în art. 5 Cod proc.civ. potrivit

căruia cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului – actor sequitur
forum rei – şi are în vedere pârâtul persoană fizică sau pârâtul
persoană juridică (art. 7 Cod proc.civ.- instanţa sediului ei principal).

Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Norma de drept stabileşte, pe lângă instanţa de domiciliul (sediul)

pârâtului, competenţa altor instanţe, după cum urmează:
a) cererea se poate face şi la instanţa locului unde pârâtul are în chip
statornic o aşezare sau îndeletnicire profesională ori una sau mai multe
aşezări agricole, comerciale sau industriale pentru obligaţii
patrimoniale care sunt născute sau care urmează să se execute în acel
loc (art. 6 Cod proc.civ.);
b) cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate
face şi la instanţa sediului reprezentanţei, pentru obligaţiile ce
urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate
prin reprezentant sau prin fapte săvârşite de acesta (art. 7 alin. 2 Cod
proc.civ.);
c) cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor
publice, caselor autonome, administraţiilor comerciale se pot face la
instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi
are domiciliul reclamantul (art. 8 Cod proc.civ.) ;
d) cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la
instanţa de domiciliu a oricăruia dintre ei (art. 9 Cod proc.civ.), însă, în
cazul când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la
instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali;
e) pe lângă instanţa domiciliului pârâtului, mai este competentă (art.
10 Cod proc.civ.):
1. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie
chiar în parte a obligaţiunii, în cererile privitoare la executarea,
anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
2. instanţa locului unde se află imobilul, în cereri ce izvorăsc
dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau
în prestaţiune tabulară;

59
 3. instanţa locului de plată, în cereri ce izvorăsc dintr-o cambie,
cec, bilet la ordin ;
4. abrogat prin Legea nr.71/201148
5. instanţa locului de plecare sau de sosire, în cererile izvorâte
dintr-un contract de transport ;
6. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile făcute de
ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere ;
7. instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit faptul ilicit, în
cererile ce izvorăsc din acel fapt.
f) în materie de asigurare, pentru judecarea cererii privitoare la
despăgubiri, este competentă instanţa în circumscripţia căreia se află
domiciliul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs
accidentul (art. 11 alin.1 Cod proc.civ.);
g) în materia popririi – instanţa de la domiciliul (sediul) terţului poprit
(art. 453 alin.1 Cod proc.civ.) ;
h) în caz de alegere de domiciliu – cel stabilit prin convenţia părţilor
făcută înainte de sesizarea instanţei, când legea permite.

În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea revine

reclamantului, fără ca acesta să poată reveni asupra alegerii sale (art.
12 Cod proc.civ.).

Competenţa teritorială excepţională

Legea stabileşte că în pricinile privitoare la persoane, precum şi în

pricinile prevăzute de art. 13-16 Cod proc.civ., competenţa aparţine
unei anumite instanţe, fără posibilitatea pentru părţi de a stabili o altă
instanţă. Este cazul:
a) cererilor privitoare la bunurile imobile ce se judecă numai la
instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele (art. 13 Cod
proc.civ.);
b) cererile în materie de moştenire ce sunt de competenţa instanţei
celui din urmă domiciliul al defunctului (art. 14 Cod proc.civ.) ;
c) cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, ce
sunt de competenţa instanţei unde societatea îşi are sediul principal
(art. 15 Cod proc.civ.) ;
d) cererile în materia procedurii insolvenţei, potrivit Legii nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei, se judecă la tribunalul în circumscripţia
căruia se află sediul principal al debitorului (art. 16 Cod proc.civ. indică
materia ca fiind reorganizare judiciară şi faliment, potrivit O.U.G.

48
Înainte de abrogare, art. 10 lit.e) pct. 4 Cod proc.civ. prevedea competenţa în cererile privitoare la
obligaţii comerciale a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere sau acea a locului plăţii, alternativ cu
competenţa instanţei domiciliului pârâtului.

60
nr.138/2000, ce nu mai are corespondent, faţă de noua titulatură a
legii);
e) cererile privitoare la persoane – când legea stabileşte o competenţă
exclusivă (art. 607 Cod proc.civ. – în materie de divorţ stabileşte
competenţa în favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel
din urmă domiciliu al soţilor, numai dacă unul dintre soţi mai locuieşte
în circumscripţia acestei instanţe; art. 36, art. 40-42 Cod proc.civ. – în
materie de declarare a dispariţiei sau a morţii - competenţa instanţei
în circumscripţia căreia persoana a cărei dispariţie sau moarte este
cerută a fi declarată prin hotărâre judecătorească şi-a avut ultimul
domiciliu).

Caracterul normelor de competenţă

Stabilirea competenţei de atribuţiuni şi teritorială prezintă un interes

practic. În principiu, normele privind competenţa de atribuţiune şi
respectiv cele privind competenţa exclusivă (excepţională) sunt
imperative, de ordine publică, ele neputând permite abaterea de la
acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârilor pronunţate cu
încălcarea lor. Competenţa instanţei este în acest caz absolută şi poate
fi invocată în orice stare a procesului, de oricare din părţi sau de
instanţă din oficiu.

Normele privind competenţa teritorială, cu excepţia celor prevăzute de

art.13-16 Cod procedură civilă, sunt norme de interes privat, norme
relative şi pot fi invocate numai «în limine litis » (prin întâmpinare sau
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare). Părţile pot conveni asupra
competenţei teritoriale, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.13-16
Cod proc.civ. (vezi art.19 Cod proc.civ.).

Competenţa instanţelor în privinţa apărărilor, incidentelor de

procedură. Prorogarea competenţei

Stabilirea competenţei implică, pe lângă aspectele legate de

competenţa de atribuţiune şi respectiv competenţa jurisdicțională, şi
aspecte legate de alte elemente care direct sau indirect au legătură cu
cauza.

Aceste aspecte sunt evidenţiate în dispoziţiile art.17-19 Cod proc.civ.,

care statuează asupra următoarelor reguli în materie de competenţă:

61
 1. judecătorul acţiunii principale este şi judecătorul apărărilor
formulate de cel chemat în judecată (excepţii, apărări formulate
de pârât)
2. judecătorul acţiunii principale este judecătorul cererilor accesorii
şi incidentale;
3. instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa
după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece,
chiar dacă ulterior investirii intervin modificări în ceea ce priveşte
cuantumul valorii aceluiași obiect.

În cererile privind constatarea existenţei sau neexistenţei vreunui

drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute
pentru cererile având drept obiect executarea prestaţiei.

Asistăm în anumite cazuri la o adevărată extindere a competenţei, în

sensul că instanţa sesizată cu o anumită cerere devine competentă să
rezolve şi cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
Noţiunea juridică corespunzătoare acestei extinderi de competenţă
este prorogarea competenţei ce poate interveni în temeiul legii –
prorogare legală, al unei hotărâri judecătoreşti – prorogare
judecătorească sau în temeiul convenţiei părţilor – prorogare
convenţională.

Mijloacele procesuale prin care se poate invoca necompetenţa

Mijlocul procesual prin care se invocă necompetenţa este excepţia de

necompetenţă. Invocarea excepţiei atrage efecte diferite, în funcţie de
caracterul normelor de competenţă ce se pretind a fi fost încălcate.

Excepţia de necompetenţă absolută intervine în cazul încălcării

competenţei generale, materiale, teritoriale exclusive şi poate fi
invocată de oricare dintre părţi, procuror sau instanţă din oficiu, în
orice fază a judecăţii.
Excepţia de necompetenţă relativă – în cazul încălcării normelor de
competenţă teritorială – poate fi invocată numai de către pârât şi
numai la prima zi de înfăţişare, în limine litis, înaintea oricăror altor
excepţii (a se vedea art. 137 Cod proc.civ.).

Instanţa se pronunţă prin hotărâre asupra excepţiei, în cazul în care

excepţia este admisă, urmând să decline competenţa în favoarea
instanţei competente sau, după caz, să respingă cererea ca
inadmisibilă, în cazul în care competenţa aparţine unui alt organ cu
activitate jurisdicţională (a se vedea şi art. 157 din Legea nr.
105/1992).

62
În cazul în care excepţia este respinsă, instanţa pronunţă o încheiere
interlocutorie, de care este legată şi asupra căreia nu mai poate
reveni, încheiere ce poate fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu
fondul.

Dacă nu s-a utilizat calea excepţiei, intervenind o hotărâre de fond,

necompetenţa poate fi invocată pe calea apelului sau, după caz, a
recursului. Excepţia necompetenţei vizând norme absolute poate fi
ridicată oricând în cursul judecăţii în căile de atac, precum şi pe calea
contestaţiei în anulare, după distincţia prevăzută de art. 317 Cod
proc.civ.
Excepţia necompetenţei vizând norme relative de competenţă poate fi
invocată în apel sau recurs numai dacă necompetenţa a fost invocată
în termen în faţa primei instanţe şi modul de soluţionare a acesteia
reprezintă o nesocotire a normei legale.

Conflicte de competenţă

Respectarea regulilor de competenţă poate conduce instanţele de

judecată la poziţii diferite în legătură cu stabilirea competenţelor. Se
creează astfel situaţii de conflict de competenţă, conflict ce se
soluţionează întotdeauna numai în interiorul sistemului instanţelor
judecătoreşti.

Conflictul de competenţă negativ sau pozitiv este explicitat de

art.20 Cod proc.civ.
Există conflict de competenţă:
1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente
să judece aceeaşi pricină ;
2. când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au
declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină.

Conflictul de competenţă se soluţionează printr-un regulator de

competenţă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti, chiar şi
atunci când în conflict se află o instanţă şi un alt organ cu activitate
jurisdicţională. În acest sens, art.22 Cod proc.civ., precizează:
- conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal se judecă de acel tribunal;
- dacă cele două judecătorii nu aparţin aceluiaşi tribunal sau dacă
conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal sau între
două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă.

63
 - dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia
aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de
apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- dacă se iveşte conflict de competenţă între o instanţă
judecătorească şi alt organ cu activitate jurisdicţională, acesta se
rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei
în conflict.

Deci, regula funcţionează întotdeauna în favoarea instanţei

judecătoreşti ierarhic superioare comune pentru instanţele aflate în
conflict.
Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de
consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă recursului în
termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă.

IV. SUBIECTE

1. Definirea şi clasificarea normelor de competenţă.

2. Principiul stabilirii competenţei generale.
3. Competenţa în materie civilă. Definirea şi felurile competenţei
materiale.
4. Definirea şi criteriile de delimitare a competenţei teritoriale.
5. Excepţiile de la regula de drept comun; competenţa teritorială
alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.
6. Determinarea caracterului normelor de competenţă.
7. Întinderea competenţei instanţei sesizate.
8. Necompetenţa instanţei.

V. APLICAŢII

1. Instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă, deci şi

judecă:
a. toate procesele şi cererile fără nicio excepţie ;
b. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege
în competenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii de Conturi ;
c. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege
în competenţa altor organe;
d. toate cererile şi procesele făcute de cetăţenii români şi
străini şi care privesc drepturi şi obligaţii ce s-au născut sau
stins pe teritoriul României;
e. toate cererile şi procesele cu care au fost sesizate, în
virtutea controlului judecătoresc pe care îl exercită.

64
 Răspuns:
1. a
2. b, d
3. c
4. d
5. e.

2. Judecătoriile judecă în primă instanţă:

a. plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei
publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel
de activități, în cazurile prevăzute de lege;
b. toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în
competenţa altor instanţe;
c. în orice alte materii date prin lege;
d. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o
valoare de sub 500.000 lei;
e. cererile privind punerea sub interdicție, declararea
dispariţiei şi declararea morţii.

Răspuns:
1. a, b, c
2. c, d, e
3. b, c, d
4. a, c, d, e, b
5. a, d, e, b.

3. Tribunalele judecă în primă instanţă:

a. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect este
neevaluabil în bani;
b. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o
valoare de sub 100.000 lei;
c. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o
valoare peste 500.000 lei;
d. conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe;
e. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ,
în afara celor date în competenţa Curţilor de Apel.

Răspuns:
1. a, c, d, e
2. a, b, c
3. b, c, d, e

65
 4. c, d, e
5. b, c, d.

4. Curţile de apel judecă:

a. în primă instanţă procesele şi cererile cu valoare mai mare
de 1.000.000 lei ;
b. în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al
căror obiect este mai mare de 1.000.000 lei ;
c. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ
privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale ;
d. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare;
e. apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în primă instanţă.

Răspuns:
1. a, b, c,
2. c, e
3. a,b, d, e
4. d, e,
5. c, d, e.

5. Care este instanţa competentă să judece acţiunea concubinei tatălui

decedat al pârâtului pentru compensarea în bani a contribuţiei
reclamantei la dobândirea unor bunuri între care figurează şi imobile:
a. instanţa domiciliului pârâtului ;
b. instanţa în circumscripţia căruia se află imobilul ;
c. instanţa domiciliului reclamantei, cererea fiind izvorâtă
dintr-un raport de justificare legat de un imobil ;
d. instanţa ultimului domiciliu al defunctului;
e. instanţa domiciliului pârâtului, la alegerea reclamantei cu
instanţa domiciliului unde se află imobilul.

Răspuns:
1. a, b, e
2. a, b, d
3. d, e
4. d
5. a, b.

6. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunilor de

împărţire a bunurilor comune revine:

66
 a. tribunalului, dacă valoarea bunurilor este de peste 100.000
lei;
b. tribunalului de minori şi familie, în toate cazurile, indiferent
de valoare;
c. judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor în discuţie;
d. judecătoriei, dacă valoarea bunurilor este sub 100.000 lei;
e. judecătoriei, numai dacă cererea se judecă odată cu
cererea de desfacere a căsătoriei.

Răspuns:
1. a
2. b
3. e
4. d
5. c.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

După ce am stabilit modelul de organizare judiciară şi respectiv

modalitatea prin care se distribuie puterea şi aptitudinea de a judeca
pricinile, vom aborda în cursul ce urmează acţiunea judiciară ca
posibilitate a cetăţeanului de a apela şi a declanşa mecanismul
constituit statal ce este obligat şi ţinut a-i asigura respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale civile.

CURSUL NR. 5
ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

I. OBIECTIVE

 Înţelegerea teoriei ce stă la baza acţiunii civile

 Cunoaşterea elementelor şi condiţiilor stabilite de
doctrină
 Clasificarea acţiunilor şi importanţa practică a acesteia
 Măsurile asiguratorii

67
  Apărările şi excepţiile

II. CONCEPTE CHEIE

 acţiunea civilă - manifestarea omului în sensul declanşării

tuturor mijloacelor existente în mecanismul social în vederea
obţinerii posibilităţii de a supune recunoaşterea sau sancţionarea
dreptului său unei autorităţi ce este învestită cu puterea de a-l
pronunţa şi impune societăţii.
 calitate procesuală – existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul
juridic dedus judecăţii şi, pe de altă parte, între persoana
pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic.
 capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual
a capacităţii civile, respectiv aptitudinea persoanelor fizice şi
juridice de a deveni părţi în procesul civil.
 capacitatea procesuală de folosinţă – aptitudinea generală şi
abstractă a persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi
obligaţii de natură procesuală.
 capacitatea procesuală de exerciţiu – aptitudinea persoanei
care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l putea apăra în
proces, personal sau printr-un mandatar ales.
 interes judiciar – condiţia necesară pentru ca o persoana fizică
sau juridică să dobândească calitatea de parte într-un proces
civil.
 măsuri asiguratorii - măsuri de indisponibilizare şi conservare
de natură să împiedice partea adversă ca în timpul procesului să
distrugă sau să înstrăineze bunurile ce formează obiectul
litigiului.
 apărările - reprezintă totalitatea prerogativelor şi garanţiilor
recunoscute părţilor pentru valorificarea drepturilor şi intereselor
lor legitime.
 excepţiile procesuale – mijloace de apărare ce urmăresc
întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă prin
invocarea de neregularităţi procedurale sau lipsuri referitoare la
dreptul material de acţiune.

III. TRATARE

În viaţa societăţii, organizată ca sistem social global, rolul central este

al omului care este un produs al societăţii şi generează societatea ca
atare. Drepturile omului sunt inerente naturii sale şi recunoscute social

68
ca inviolabile şi inalienabile, astfel că s-au constituit norme juridice
recunoscute ca atare pentru concretizarea acestor drepturi, indiferent
de forma în care este organizată puterea statală.

Intrinsec legate de demnitatea umană, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor au creat ideea de dreptate - jus est ars boni et aequi - şi
implicit mecanismul de apărare a acestora atunci când sunt nesocotite.

Acţiunea civilă reprezintă manifestarea omului în sensul

declanşării tuturor mijloacelor existente în mecanismul social
în vederea obţinerii posibilităţii de a supune recunoaşterea sau
sancţionarea dreptului său unei autorităţi ce este învestită cu
puterea de a-l pronunţa şi impune societăţii.

Acţiunea civilă necesită ca premize:

- existenţa unor situaţii juridice pentru a căror realizare calea
judecăţii este obligatorie ;
- existenţa unor drepturi subiective civile ce se impun a fi supuse
judecăţii ;
- existenţa unei organizări judiciare învestită cu puterea de a
spune dreptul şi a-l impune;
- existenţa unui acces efectiv la organizarea judiciară;
- existenţa unor reguli prin care să se poată realiza protecţia
juridică a drepturilor şi a situaţiilor juridice ocrotite (procedura).

În momentul în care acţiunea civilă este iniţiată, aceasta se determină

în conţinutul său şi devine proces.

Pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul unui proces, sunt

reţinute în doctrina românească49 patru condiţii:
1. capacitatea procesuală;
2. existenţa unui deferent judiciar; afirmarea unui drept (formularea
unei pretenţii);
3. existenţa unui folos practic de tras – interes ;
4. calitatea procesuală .

1. Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a

capacităţii civile50.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual. Pentru

49
V.M. CIOBANU, op cit, pag. 247; D.Radu, Acţiunea civilă în procesul civil, pag.20, Ed Junimea, Iaşi
1974; V.M.CIOBANU, SCJ nr. 4/1985, pag.330, Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul la acţiune.
50
Aptitudinea unei persoane de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma obligaţii civile
prin încheierea de acte juridice.

69
persoanele fizice capacitatea de folosinţă începe la naştere şi încetează
odată cu moartea, nimeni neputând fi lipsit total de această
capacitate; pentru persoanele juridice, capacitatea se dobândeşte la
data înregistrării sau data recunoaşterii sale legale şi încetează la data
încetării persoanei juridice însăşi, după distincţiile date de modul său
legal de înfiinţare.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei

persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi
îndeplinii singură obligaţiile procedurale (a sta în judecată).
Capacitatea persoanelor fizice se dobândeşte la împlinirea vârstei de
18 ani; minora de 16 ani sau, după caz, 15 ani prin căsătorie
dobândeşte capacitatea de exerciţiu anticipată.
Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc prin punerea sub interdicţie,
în situaţia anulării căsătoriei înainte că femeia să fi împlinit 18 ani, prin
moarte. Art. 42 Cod proc.civ. are în vedere situaţiile în care există
lipsa capacităţii de exerciţiu şi intervine reprezentarea şi respectiv
situaţiile în care există o capacitate de exerciţiu restrânsă şi când
intervine asistarea şi autorizarea.

2. Existenţa unui deferent judiciar; afirmarea unui drept

(formularea unei pretenţii).
Pentru exerciţiul acţiunii civile şi declanşarea procesului este necesar
ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv civil sau să se
prevaleze de o situaţie juridică ce este supusă unei judecăţi. Pentru a
beneficia de protecţie juridică este necesar ca dreptul subiectiv să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie recunoscut şi ocrotit de lege ;
b) să fie exercitat numai potrivit scopului în vederea căruia a fost
recunoscut ;
c) să fie exercitat cu bună credinţă ;
d) să fie actual.

Sancţiunea pentru lipsa dreptului, care va fi dispusă de instanţa de

judecată în cazul în care se constată că dreptul pretins de reclamant
nu există ori acesta nu îndeplineşte condiţiile legale de validitate
pentru a putea fi exercitat, este respingerea cererii ca nefondată sau
ca neîntemeiată ori ca prematur introdusă (în cazul în care instanţa va
constată că dreptul nu este actual).

3. Interesul sau folosul practic urmărit. Cel ce utilizează acţiunea

civilă tinde la a trage foloase morale sau materiale de pe urma

70
procesului. În doctrină51 s-a subliniat că interesul trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să fie legitim (să nu contravină legii sau regulilor de convieţuire
socială);
b) să fie născut şi actual (să existe în momentul în care se recurge la
forma procedurală impusă pentru atingerea sa);
c) să fie personal şi direct şi să îl vizeze pe cel care declanşează
acţiunea civilă.

Cel care trebuie să justifice existenţa interesului în declanşarea acţiunii

civile este reclamantul.

4. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între

persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat din
raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă), precum şi
între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel ce este subiect
pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în

general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală
se determină în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii.

Pe parcursul derulării procesului pot apărea situaţii de transmitere a

calităţii procesuale fie către o altă persoană din proces, fie către o
persoană străină de proces. Transmiterea calităţii procesuale poate fi
legală (prin moştenire, în cazul persoanelor fizice şi prin reorganizare
sau transformare, în cazul persoanelor juridice) ori convenţională (prin
act juridic – cesiune de creanţă, vânzarea sau donarea dreptului
litigios).

Mijloacele procesuale prin care se invocă lipsa condiţiilor

generale de exercitare a acţiunii civile

Odată procesul declanşat, după investirea instanţei cu cererea de

chemare în judecată (care nu se confundă cu acţiunea civilă, ci este
numai un element al acesteia), părţile interesate pot invoca, pe cale de
excepţie, în condiţiile şi după procedura instituită de art. 137 Cod
proc.civ., lipsa oricărora din condiţiile necesare exerciţiului acţiunii
civile.
Dacă pentru soluţionarea excepţiilor instanţa de judecată este nevoită
să administreze dovezi, excepţiile vor putea să fie unite cu fondul
cauzei (art. 137 pct.2 Cod proc.civ.).

51
I.DELEANU, op cit, pag. 113.

71
Când în urma probelor administrate şi după dezbateri contradictorii
instanţa constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual şi s-a
invocat excepţia de prematuritate a cererii, cererea de chemare în
judecată va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetat fondul
pretenţiei52.

Lipsa de interes (pas d’interet, pas d’action) a dat frecvent ocazia

instanţelor de judecată să admită excepţia legată de acest element al
acţiunii civile53. Dacă lipsa interesului este invocată pe cale de
excepţie, în situaţia în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile
enumerate mai sus cu privire la interes, acţiunea civilă va fi respinsă
ca lipsită de interes.

Şi lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de

oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu. Prin
admiterea excepţiei, instanţa va dispune respingerea acţiunii ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva
unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei

capacităţii procesuale de exerciţiu pot fi la rândul lor invocate de
oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.

Actele întocmite de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt lovite

de nulitate absolută, iar sancţiunea aplicabilă în cazul actelor de
procedură îndeplinite de o persoană lipsită de capacitate procesuală de
exerciţiu este nulitatea relativă.

Toate excepţiile mai sus menţionate sunt excepţii de fond (pentru că

sunt în legătură cu condiţii de fond ale exercitării acţiunii civile),
peremptorii sau dirimante (deoarece tind la respingerea acţiunii) şi
absolute (normele care reglementează aceste condiţii de exerciţiu
pentru exercitarea acţiunii civile au un caracter imperativ).

Elementele acţiunii civile

Orice acţiune civilă presupune existenţa a trei elemente:

Părţile. Reprezintă persoana fizică sau juridică care afirmă în procesul
civil un interes propriu în contradictoriu cu o altă persoană fizică sau
juridică ce exhibă propriile drepturi. Calitatea de parte, odată
52
A se vedea V.M.CIOBANU, G.BOROI – op.cit., pag.3
53
A se vedea M. TĂBÂRCĂ – op.cit., pag. 123.

72
dobândită, generează drepturi şi obligaţii. Activitatea procesuală nu
poate fi desfăşurată decât în limitele stabilite de lege. Părţile pot
dobândi roluri duble, ele având fie calitatea de reclamant, fie calitatea
de pârât, fie de reclamant-pârât reconvenţional şi pârât-reclamant
reconvenţional.
Obiectul. Este dat de dreptul sau interesul pentru care acţiunea în
justiţie devine obligatorie. În momentul în care se recurge la acţiune,
obiectul se individualizează în funcţie de elementul folosit. Obiectul
acţiunii civile nu se identifică cu obiectul cererii de chemare în judecată
ce reprezintă pretenţia concretă a reclamantului.
Cauza. Reprezintă scopul urmărit de acela care utilizează acţiunea fie
pentru a pretinde, fie pentru a se apăra.

Clasificarea acţiunilor civile

I.După scopul urmărit:

1. acţiuni în realizarea dreptului (în adjudecare sau în
executare) art.109 al.1 Cod proc.civ. – sunt acele acţiuni prin care
reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv solicită
instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul încercat.
2. acţiuni în constatarea dreptului (în confirmare) - art.111 Cod
proc.civ. - acţiunea prin care reclamantul solicită constatarea
existenţei unui drept subiectiv al său, ori inexistenţa unui drept
subiectiv al pârâtului împotriva sa. Hotărârile pronunţate cu privire la
cererile în constatare nu pot fi titluri executorii, nefiind susceptibile de
executare silită. Cererea în constatare are un caracter subsidiar faţă de
cererea în realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea
poate cere realizarea dreptului.

Acţiunile în constatare au fost la rândul lor clasificate în:

a) declaratorii – acţiunea prin care se solicită instanţei constatarea
existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
b) interogatorii – acţiunea prin care, în mod preventiv, titularul
dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i
conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte
sau nu dreptul.
c) provocatorii – acţiunea prin care titularul unui drept cheamă în
judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o
tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său.
d) acţiuni în constituirea de drepturi (în transformare) - prin
care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le
invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi. Prin

73
această cerere se urmăreşte schimbarea sau desfiinţarea unui raport
juridic ce exista la data introducerii cererii şi crearea unui nou raport
juridic (ex: cererea de divorţ).

II.După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv

ce se valorifică prin acţiune, distingem între:
1. acţiunile patrimoniale – ce urmăresc un drept patrimonial ce se
poate evalua în bani.
2. acţiunile nepatrimoniale – care valorifică drepturi nepatrimoniale
(acţiunea de divorţ, acţiunea pentru anularea căsătoriei etc.).

La rândul lor, acţiunile patrimoniale pot fi clasificate în:

a. acţiuni personale – prin care se încearcă valorificarea unui drept
de creanţă (numit şi drept personal).
La rândul lor, acţiunile personale se subclasifică în:
a.1. acţiuni personale mobiliare - dacă dreptul de creanţă pretins
prin acţiune are ca obiect un bun mobil
a.2. acţiuni personale imobiliare - atunci când obiectul dreptului
pretins prin acţiune este un imobil.

b. acţiuni reale – prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real

sau apărarea posesiei unui bun.
În funcţie de obiectul pretins, ele pot fi:
b.1. acţiuni reale mobiliare – atunci când obiectul dreptului real
pretins este un bun mobil.
b.2. acţiuni reale imobilare – obiectul dreptului real este un imobil
sau dacă posesia poartă asupra unui imobil.
b.3. acţiuni mixte – prin care se urmăreşte valorificarea, în acelaşi
timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă, dacă aceste drepturi
sunt efectul aceleiaşi cauze (izvorăsc din acelaşi act juridic) sau se
găsesc într-un raport de conexitate.

III.După calea procesuală aleasă:

1. acţiuni principale – sunt acelea prin care se declanşează
procedura judiciară.
2. acţiuni accesorii – sunt acelea a căror rezolvare depinde de
soluţia din cererea principală.
3. acţiuni incidentale – sunt acţiunile care pot avea o existenţă de
sine stătătoare, dar care sunt formulate într-un proces deja început.
Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente
să judece cererea principală.

Măsurile asiguratorii

74
Legea oferă posibilitatea celui ce are acţiunea civilă să solicite instanţei
să ordone luarea unor măsuri de indisponibilizare şi conservare de
natură să împiedice partea adversă ca în timpul procesului să distrugă
sau să înstrăineze bunurile ce formează obiectul litigiului. Măsurile
asiguratorii sunt:
1. Sechestrul judiciar - măsura asiguratorie ce constă în
încredinţarea bunului litigios de către instanţa de judecată pe durata
desfăşurării procesului unei persoane desemnate în acest scop. În
situaţiile speciale prevăzute de art. 599 Cod proc.civ., instanţa va
putea încuviinţa sechestrul judiciar, chiar şi fără să existe un proces pe
rol.
Condiţiile şi procedura sechestrului judiciar este prevăzută de art.598-
601 Cod proc.civ., legea distingând între situaţia constatată printr-un
act scris (art. 591 alin.1 Cod proc.civ.) şi cea în care creanţa nu este
constatată printr-un înscris (art. 591 alin.2 Cod proc.civ.), în acest din
urmă caz fiind necesară, pe lângă dovada intentării acţiunii, şi
depunerea de către creditor a unei cauţiuni de jumătate din valoarea
pretinsă de la debitorul său. Cererea de sechestru judiciar se
soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor.
2. Sechestrul asigurator reprezintă măsura asiguratorie ce se poate
dispune de către instanţă cu privire la bunurile mobile şi imobile ale
debitorului (aflate la el sau la un terţ), la cererea creditorului care nu
are încă un titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată printr-
un act scris şi este exigibilă, dacă dovedeşte că a intentat acţiune.
Această măsură poate fi solicitată de către creditor în vederea vânzării
silite atunci când va avea un titlu executoriu, iar debitorul nu-l va
executa de bună-voie.
Sechestrul asigurator se dispune în cazul în care acţiunea are ca obiect
plata unei sume de bani. Condiţiile şi procedura sechestrului judiciar
este prevăzută de art.591 şi următoarele Cod proc.civ.
3. Poprirea asiguratorie reprezintă măsura asiguratorie prin care
sunt indisponibilizate sumele de bani, titlurile de valoare sau alte
bunuri mobile incorporale urmăribile datorate de un terţ debitorului
sau pe care i le va datora în viitor debitorului urmărit, în baza unor
raporturi juridice existente (art.597 Cod proc.civ.).
Măsura poate fi solicitată şi dispusă atunci când creditorul nu deţine
încă un titlu executoriu, la fel ca şi în cazul sechestrului asigurator, la a
cărui reglementare (art. 591 – 595 Cod proc.civ.) face trimitere art.
597 Cod proc.civ.
4. Ipoteca asiguratorie este măsura ce vizează instituirea unei
ipoteci asupra bunurilor imobile ale debitorului care se găsesc în
circuitul civil şi care îi conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă
dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla, dreptul de a

75
cere scoaterea bunului la vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu
preferinţă din preţul astfel obţinut.

Mijloacele de apărare ale pârâtului

Manifestarea acţiunii civile văzută din punctul de vedere al pârâtului ia

forma apărării. În doctrină, se face distincţie între apărarea propriu-
zisă şi excepţii.
Apărările reprezintă totalitatea prerogativelor şi garanţiilor
recunoscute părţilor pentru valorificarea drepturilor şi intereselor lor
legitime.
Se face distincţie între apărările de fond (propriu-zise), prin care
pârâtul pune în discuţie însăşi temeinicia pretenţiilor invocate de
reclamant, urmărind astfel respingerea acţiunii, şi apărările procesuale
(formulate pe cale de excepţie).
Excepţiile54 nu urmăresc exclusiv negarea existenţei dreptului
subiectiv, ci, mai degrabă, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii
ca inadmisibilă.
Excepţiile sunt invocate de regulă numai in limine litis şi ele nu
afectează fondul cauzei.

Clasificarea excepţiilor
a. După obiectul asupra cărora poartă, distingem între:
 excepţiile de procedură, prin care se invocă anumite
neregularităţi procedurale (ex: excepţia de necompetenţă,
excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare etc.) ;
 excepţiile de fond, prin care se invocă lipsuri referitoare la
condiţiile exercitării dreptului la acţiune sau care sunt strâns
legate de dreptul la acţiune (componentele acestui drept) (ex:
excepţia de prematuritate, excepţia lipsei de interes, excepţia
lipsei calităţii procesuale, excepţia prescripţiei etc).

b. După efectul urmărit, distingem între:

 excepţiile dilatorii, ce tind la întârzierea judecăţii pe fond (ex.:
declinarea competenţei);
 excepţiile peremptorii, ce tind la împiedicarea judecăţii pe
fond (ex: anularea cererii, respingerea cererii ca inadmisibilă
etc.).

54
A se vedea lucrarea monografică AL. BACACI – « Excepţiile de procedură în procesul civil », Ed. Dacia,
1983; M.TĂBÂRCĂ – « Excepţiile procesuale in procesul civil », Ed. Rosetii, Bucureşti, 2002.

76
c. După caracterul normei juridice invocate, distingem între:
 excepţiile absolute, ce privesc încălcarea unor norme juridice
de ordine publică, excepţii ce pot fi invocate de orice parte
interesată şi chiar de către instanţă din oficiu, în orice fază a
judecăţii ;
 excepţiile relative, care privesc încălcarea unor norme juridice
de ordine privată şi pot fi invocate numai de partea interesată şi
numai într-un anumit termen.

Procedura de soluţionare a excepţiilor

Invocarea unei excepţii obligă întotdeauna partea care o invocă să

determine dacă ne aflăm în faţa unei excepţii absolute sau relative, de
fond sau de formă.
Distincţia este importantă pentru că procedura de soluţionare este
diferită, în funcţie de natura excepţiei.
a. Articolul 137 Cod proc.civ., ce reglementează procedura de
soluţionare a excepţiilor, obligă instanţa să se pronunţe mai întâi
asupra excepţiilor de procedură şi asupra excepţiilor de fond care fac
de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Legea
dispune că excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru
soluţionarea lor sunt necesare administrarea de dovezi în legătură cu
dezlegarea în fond a pricinii.
b. Excepţiile absolute pot fi invocate de orice parte interesată, inclusiv
de instanţă din oficiu, în orice stadiu al procesului. Excepţiile relative
nu vor mai putea fi invocate dacă acest lucru nu s-a făcut până la
prima zi de înfăţişare sau odată cu întâmpinarea.

Principalele excepţii reglementate de Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă reglementează următoarele excepţii:

 excepţia de necompetenţă (art.158-160 Cod proc.civ.)
 excepţia lipsei de calitate (art.161 Cod proc.civ.)
 excepţia lipsei de capacitate (art.161 Cod proc.civ.)
 excepţia de litispendenţă (art. 163 Cod proc.civ.)
 excepţia de conexitate (art. 164 Cod proc.civ.)
 excepţia puterii de lucru judecat (art.166 Cod proc.civ.)
 excepţia de perimare (art.253 Cod proc.civ.).

Regimul juridic al fiecărei excepţii în parte este direct legat de

reglementarea fiecărei instituţii în parte la care de altfel facem
trimitere. În doctrină s-a statuat că excepţiile referitoare la investirea

77
instanţei vor fi tratate cu prioritate (excepţia de netimbrare, excepţia
lipsei procedurii prealabile şi obligatorii), apoi excepţia de
necompetenţă, excepţiile privind compunerea sau constituirea
instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia, etc.
Găsind excepţia întemeiată, instanţa o va admite, pronunţând o
hotărâre. În caz contrar, instanţa se pronunţă printr-o încheiere
interlocutorie şi continuă judecata.

IV. SUBIECTE
1. Premizele acţiunii civile şi natura juridică a acesteia
2. Elementele acţiunii civile
3. Condiţiile acţiunii civile
4. Clasificarea acţiunilor civile.
5. Măsurile asiguratorii.
6. Mijloacele de apărare în dreptul procesual civil.
7. Definirea excepţiilor procesuale şi clasificarea lor.
8. Distincţie între excepţiile privind părţile şi excepţiile privind
acţiunea civilă.
9. Excepţii privind instanţa şi excepţiile privind actele de
procedură
10.Procedura de soluţionare a excepţiilor.

V. APLICAŢII

1. Cererea de sechestru judiciar se soluţionează:

a. de instanţa de apel, dacă cererea principală se află în apel
b. are caracter contencios;
c. este de competenţa instanţei de fond sesizată cu cererea
principală;
d. fără citarea părţilor, în camera de consiliu ;
e. cu citarea părţilor.

Răspuns:
1. b, c, d
2. a, b, c
3. b, c, e
4. a, d, e
5. c, d.

2. Pot constitui obiect al sechestrului asigurator:

a. numai bunurile mobile ale pârâtului debitor;
b. bunurile mobile ce nu formează obiect al litigiului ;

78
 c. bunurile în legătură cu care are loc judecata ;
d. bunurile mobile şi imobile ale debitorului;
e. bunurile mobile ce formează obiect al litigiului.

Răspuns:
1. a, d
2. a, b, d,
3. c, d
4. c, d, e
5. e.

3. Constituie excepţii peremptorii:

a. prescripţia ;
b. puterea lucrului judecat;
c. lipsa capacităţii procesuale;
d. lipsa calităţii de reprezentant;
e. perimarea.

Răspuns:
1. a, b, c
2. a, b, c, d, e
3. a, b, e
4. c, d
5. a, b, c, d.

4. Constituie excepţii procesuale de fond:

a. prescripţia dreptului de a obţine condamnarea
pârâtului;
b. excepţia autorităţii de lucru judecat ;
c. excepţia calităţii şi capacităţii procesuale ;
d. încălcarea regulilor procedurale privind
competenţa instanţei ;
e. încălcarea regulilor privind compunerea
instanţei de judecată.

Răspuns:
1. a, d, e;
2. a, b, c
3. b, c, d, e
4. a, b, c, d, e
5. d, e.

79
5. În cazul în care se invocă mai multe excepţii, ele se soluţionează de
instanță în următoarea ordine:

a. excepţiile legate de investirea instanţei, excepţia puterii de

lucru judecat, excepţia de necompetenţa, excepţia de
prescripție;
b. excepţia de lucru judecat, excepţii legate de investirea
instanţei, excepţia de prescripție, excepţia de necompetenţă ;
c. excepţii legate de investirea instanţei, excepţia de
prescripţie, excepţia de necompetenţă, excepţia de lucru
judecat;
d. excepţii legate de investirea instanţei, excepţia de
necompetenţă, excepţia de lucru judecat, excepţia de
prescripție.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c
4. d.

6. Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor

judecătoreşti:

a. poate fi invocată numai dacă posesorul se află în faţa

instanţelor de fond ;
b. poate fi ridicată numai dacă dispoziţia atacată ca
neconstituţională are legătură cu judecarea cauzei ;
c. poate fi ridicată numai dacă de dispoziţia atacată ca
neconstituţională depinde judecarea cauzei ;
d. poate fi invocată oricând, în cursul judecăţii ;
e. poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de
instanţa din oficiu.

Răspuns:
1. a, b
2. b, c, d
3. c, d, e
4. a, d, e
5. b.

80
7. Conflictele de competenţă pozitive sau negative dintre instanţele
judecătoreşti se soluţionează:

a. pe calea regulatorului de competenţă;

b. de către instanţa superioară comună instanţelor aflate în
conflict;
c. de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre
ce constituie regulator de competenţă ;
d. în camera de consiliu, fără citarea părţilor ;
e. prin hotărâre supusă recursului, în 5 zile de la comunicare.

Răspuns:
1. c, d, e
2. b, d
3. b, e
4. a, b, d, e
5. d, e.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Raporturile procesual civile ce fac obiectul reglementării şi respectiv

studiului disciplinei de drept procesual civil sunt raporturi între
participanţii în procesul civil. Dacă judecătorul face parte din sistemul
organizării judiciare, urmează să abordăm părţile în procesul civil, cu
distincţia ce se impune legat de încadrarea acestei noţiuni juridice în
aceea de participanţi în procesul civil.

CURSUL NR. 6

PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

I. OBIECTIVE
 Definirea noţiunii de parte, participant, subiect în procesul
civil.
 Condiţiile cerute pentru a fi parte în proces.
 Participarea părţilor în procesul civil – drepturile şi
îndatoririle lor.
 Coparticiparea procesuală.

81
II. CONCEPTE CHEIE
 participanţii - sunt personale şi organele de stat care participă
la activitatea de înfăptuire a justiţiei
 parte - este persoana fizică sau juridică care afirmă un interes
propriu în confruntarea judiciară cu o altă persoană
 coparticiparea procesuală - reprezintă participarea, fie
împreună reclamante, fie pârâte a mai multor persoane atunci
când raportul juridic sau obiectul pricinii presupune un drept sau
o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au
aceeaşi cauză
 intervenţia - reprezintă cererea prin care un terţ solicită
introducerea sa într-un proces în curs de judecată pentru a i se
recunoaşte un drept propriu sau, după caz, pentru apărarea
dreptului uneia din părţi.
 reprezentarea – desemnează situaţia în care o persoană
numită reprezentant îndeplineşte actele procesuale într-un
proces şi participă la raporturile procesuale, în numele şi pentru
altă persoană, numită reprezentat, care este titularul dreptului
litigios.
 asistarea – procedeu prin intermediul căruia ocrotitorul legal al
persoanei ce nu posedă capacitate deplină de exerciţiu participă
la activitatea judiciară, spre a întregi capacitatea acesteia.
 autorizare – procedeu prin intermediul căruia reprezentantul
sau ocrotitorul legal al unei persoane fizice sau juridice este
abilitat, de organul competent, să promoveze o acţiune civilă sau
să îndeplinească anumite acte procedurale.
 curatela – instituţia juridică prin care se realizează ocrotirea
unor persoane fizice care, aflându-se în anumite situaţii speciale
prevăzute de lege, nu sunt în măsură să îşi exercite drepturile şi
să-şi apare interesele.
 abuzul de drept procesual – varietate a abuzului de drept
concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea credinţă,
contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.

III. TRATARE

Procesul civil nu poate fi conceput fără prezenţa unor persoane fizice

sau juridice care se adresează instanţei de judecată, supunând
diferendul lor judecăţii.
Distingem între noţiunile juridice: participanţii la judecată, subiecţi şi
părţile judecăţii.

82
Participanţii în procesul civil – sunt personale şi organele de stat care
participă la activitatea de înfăptuire a justiţiei. În procesul civil se
disting următoarele categorii de participanţi procesuali:
a. participanţi principali: instanţa de judecată, părţile, terţe persoane,
organele de executare silită care prin activitatea lor contribuie în mod
necesar la soluţionarea procesului civil.
b. participanţi indispensabili, în lipsa cărora activitatea judiciară nu
poate fi concepută: instanţa de judecată şi părţile.
c. participanţi auxiliari: martori, experţi, interpreţi care nu au un rol
hotărâtor în desfăşurarea procedurii judiciare, ei acordând un sprijin în
vederea lămuririi unor împrejurări ale cauzei.

Parte în procesul civil – este persoana fizică sau juridică care afirmă
un interes propriu în confruntarea judiciară cu o altă persoană.

În cadrul acestui capitol avem în vedere participarea părţilor în

procesul civil55, participarea judecătorului în complet de judecată
constituind obiect al părţii corespunzătoare din capitolul organizarea
judiciară56.

Rolul părţilor în proces este esențial deoarece întreaga operă de

înfăptuire a justiţiei gravitează în jurul lor. S-a încetăţenit astfel
afirmaţia că dacă procesul este necesar părţilor, părţile sunt
deopotrivă necesare procesului57. Fără instanţă şi fără părţi nu se
poate vorbi de proces.

Persoanele care participă în instanţă sunt în mod natural părţi ale

procedurii, reclamant şi pârât. Legătura procesuală poate de asemenea
îngloba şi alte persoane care, faţă de momentul iniţial, sunt terţi faţă
de cauză, dar care, prin intermediul tehnicilor de intervenţie în cauză,
pot să devină părţi ale litigiului. Judecătorul are de asemenea rolul său
în cauză, bine determinat, specific obligaţiilor sale procesuale.
Părţile şi judecătorul se găsesc într-o relaţie juridică ce are un caracter
obiectiv dat de diferendul ce este dedus judecăţii.
Judecata se derulează între părţile ce iau parte la procedură şi, funcţie
de natura acesteia, pot avea o poziţie procesuală contencioasă sau
litigantă ori, după caz, necontencioasă – când este necesară
intervenţia instanţei, fără a se cere sau a se stabili un drept potrivnic.

55
Pentru o lucrtare monografică cu referire la participarea părţilor în procesul civil, a se vedea I.LEŞ –
“Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. Dacia, 1982.
56
A se vedea pentru o analiză monografică cu referire la judecător I.LEŞ, “Organizarea judiciară română,
noile reglementări”.
57
AL. BACACI – Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, pag. 47

83
Nu există în procedura civilă un text de lege care să definească
calitatea de “parte” într-o judecată. Textele vorbesc fie de persoana
sau de persoane care pot fi împreună reclamant sau pârât, fie de alte
persoane care pot lua parte la judecată. Articolele 57, 60, 67 Cod
proc.civ. utilizează noţiunea de parte sau respectiv părţi, fără a o
defini.
A revenit doctrinei rolul de a defini noţiunea şi respectiv de a stabili
condiţiile cerute pentru a fi parte în proces.

Condiţii necesare pentru a fi parte în proces

Potrivit cu art. 41 Cod proc.civ., “orice persoană care are folosinţa

drepturilor civile poate să fie parte în judecată. Asociaţiile şi societăţile
care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au
organe proprii de conducere”.
Din textul menţionat rezultă că poate avea calitatea de parte orice
persoană fizică sau juridică care are folosinţa drepturilor civile.

În opinia noastră, singura condiţie impusă de lege pentru a fi parte

într-o cauză civilă este capacitatea de a sta în justiţie, respectiv de a
avea folosinţa drepturilor civile.
Susţinerea noastră are la bază dispoziţia art. 41 din Codul de proc.civ.

În doctrină sunt autori care au susţinut că pentru a dobândi calitatea

de parte sunt necesare două condiţii - capacitatea şi calitatea
procesuală58, alţii ce au susţinut existenţa a trei condiţii – capacitate,
calitate, interes59 şi alţii care au susţinut ca necesare patru condiţii,
identificând condiţiile calităţii de parte în proces cu condiţiile ce se cer
a fi îndeplinite pentru exerciţiul acţiunii civile60.

Condiţiile nu sunt expres stipulate de lege şi argumentele ce urmează

vin să sublinieze faptul că nu putem adăuga la lege şi că singura
condiţie necesară pentru a fi parte este aceea privind exerciţiul şi
folosinţa drepturilor procedurale.
Argumente:
- trebuie să distingem calitatea de parte de subiectul acţiunii civile
pentru că un subiect nu devine parte decât din momentul în care
acesta îşi exercită prerogative ale acţiunii civile şi formulează o
cerere în justiţie (dreptul la acţiune civilă); invers - poate fi parte
într-o judecată o persoană care nu are realizate elementele
58
HILSENRAD – op. cit., pag. 70-80
59
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – op. cit., pag. 278 ; G. Porumb – op. cit., pag. 127-132; V. Negru, D.
Radu – op.cit., pag. 44
60
V.M.CIOBANU, G. BOROI – op. cit., pag. 45, V.M.Ciobanu – op. cit. pag. 319; I. DELEANU; M. TĂBÂRCĂ
– op. cit., pag. 163

84
 acţiunii civile (interesul, respectiv afirmarea dreptului), elemente
ce se constată de către judecător cu partea figurând în litigiu.
- în cazul participării terţilor în cauză forţat, ca urmare a
intervenţiei, calitatea de parte se dobândeşte independent de
întrunirea tuturor condiţiilor pentru exercitarea acţiunii civile
(exemplu: intervenţia accesorie se face în interesul uneia dintre
părţi şi, ca o consecinţă, lipseşte un element al acţiunii civile).

Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale sunt stipulate expres în

art.41-44 Cod proc.civ. Reglementarea din Codul de procedură civilă
trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 28-29 şi respectiv art. 23-48 din
Codul civil61, referitoare la capacitatea civilă (de folosinţă şi de
exerciţiu a persoanei fizice) şi respectiv cu dispoziţiile art. 205-211 din
Codul civil cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a
persoanei juridice.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este definită ca fiind
aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile62.
Pentru persoanele fizice capacitatea de folosinţă începe la naştere şi
încetează odată cu moartea acesteia.
Pentru persoanele juridice, capacitatea de folosinţă constă în
aptitudinea de a avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei
fizice. În cazul persoanei juridice fără scop lucrativ (formulare
introdusă prin Legea nr.71/2011 pentru înlocuirea sintagmei “fără scop
patrimonial” consacrată de legislaţia anterioară), art. 206 alin.2 mai
stabileşte o limitare a conţinutului capacităţii de folosinţă, menţionând
că “pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de înfiinţare sau
statut”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe, în principiu, de la
data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege (art.205 alin.2
Cod civil) şi încetează în cazul comasării, dizolvării, divizării.

Capacitatea de exerciţiu este definită pentru persoana fizică drept

“aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile” (art. 37
Cod civil). Pentru persoane fizice, capacitatea deplină de exerciţiu
începe la data când persoana devine majoră, la împlinirea vârstei de
18 ani. Pentru persoana juridică legea nu oferă o definiţie, însă art.
209 Cod civil stabileşte că „persoana juridică îşi exercită drepturile şi
61
Prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil a
fost abrogat, o dată cu intrarea în vigoare a Codului civil (01.10.2011), Decretul nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, reglementare în care se găseau dispoziţiile cu privire la capacitatea
civilă, de folosinţă si de exercitiu a persoanelor fizice şi juridice.
62
Art. 34 Cod civil

85
îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data
constituirii lor”.
Din punct de vedere procesual, capacitatea de exerciţiu este
capacitatea persoanei care are folosinţa unui drept de a valorifica
singură acel drept.
Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată
decât dacă sunt reprezentate (1), asistate (2) ori autorizate (3) în
chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau
organizarea lor.
1. Reprezentarea constă în posibilitatea creată de lege ca o persoană
să îndeplinească acte juridice în numele alteia, total lipsită de
capacitate de exerciţiu. (art. 43 alin.2 Cod civil), reprezentanţii
înlocuind în totalitate persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu.
2. Asistarea constă în întregirea capacităţii persoanelor cu capacitate
restrânsă care pot să stea singure în instanţă şi să-şi exercite
drepturile prin încuviințarea dată de anumite alte persoane pe deplin
capabile - părinţii sau tutorele (art. 41 alin.2 teza I din Codul civil).
3. Autorizarea este o măsură de protecţie care constă în aprobarea
prealabilă dată de un organ prevăzut de lege pentru încheierea unor
acte deosebit de importante de către reprezentantul legal al persoanei
lipsite de capacitate. (art. 41 alin.2 teza a II-a Cod civil).

Sancţiunea lipsei calităţii procesuale

Lipsa capacităţii procesuale produce efecte diferite, după cum este

vorba despre lipsa capacităţii de folosinţă sau de lipsa capacităţii de
exerciţiu.
a) Lipsa capacităţii de folosinţă duce de la început la respingerea
acţiunii, care nu are niciun temei legal cât timp nu există folosinţa
dreptului a cărui apărare se pretinde.
b) Lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale are drept
consecinţă anulabilitatea actelor; potrivit art. 161 Cod proc.civ., ori de
câte ori se constată lipsa capacităţii de exerciţiu a părţii sau când
reprezentantul acesteia nu face dovada calităţii sale, instanţa poate
acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.
Anularea cererii va avea loc numai dacă lipsurile nu sunt împlinite până
la termen63.
Dispoziţiile art. 43 Cod proc.civ. stipulează tocmai în acest sens că
actele sunt “anulabile”, dacă au fost îndeplinite de cel care nu are
exercițiul drepturilor, reprezentantul incapabilului sau curatorul
acestuia putând confirma în totalitate sau în parte aceste acte.
Lipsa capacităţii de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a pricinii.

63
A se vedea HILSENRAD – op. cit., pag. 71-73

86
 Curatorul special

Legea64 stipulează trei cazuri în care, temporar, pentru situaţii de

urgenţă, lipsa reprezentantului legal poate fi acoperită prin numirea
unui curator special pentru persoana fizică lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă:

a) în caz de urgenţă, dacă persoana lipsită de capacitatea de

exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa,
la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special
care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal,
potrivit legii;
b) în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat
sau
c) când o persoana juridică, chemată în judecată, nu are
reprezentant legal.

Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Dintre drepturile procedurale, pe care legea le recunoaşte părţilor,

menţionăm într-o enumerare ce nu se doreşte a fi exhaustivă:
- dreptul de a adresa cereri instanţei;
- dreptul de a participa la judecată ;
- dreptul de apărare ;
- dreptul de a îndeplini actele de procedură şi de a participa la
raporturile procesuale personal ;
- dreptul de a recuza ;
- dreptul de dispune de soarta procesului ;
- dreptul de a solicita cheltuieli de judecată.
- dreptul de a exercita căile de atac ;
- dreptul de a cere executarea silită.

Între îndatoririle procesuale, considerăm necesar a menţiona:

- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, în ordinea şi în
termenele stabilite de lege sau judecător;
- de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă, potrivit
scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege;
- de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului;
- de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările.

64
Art. 44 Cod proc.civ.

87
Doctrina distinge adesea între drepturile şi obligaţiile procesuale
comune părţilor şi respectiv drepturile şi obligaţiile procesuale specifice
reclamantului sau pârâtului65.

Coparticiparea procesuală

Coparticiparea procesuală reprezintă participarea fie împreună

reclamante, fie pârâte a mai multor persoane, atunci când raportul
juridic sau obiectul pricinii presupune un drept sau o obligaţie comună
ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză.
Principiul în materie de coparticipare procesuală dă raporturilor dintre
coparticipanţi independenţa procesuală. Actele de procedură, apărările
şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi, nu pot folosi nici
păgubi pe ceilalţi.
De la principiu există şi excepţii prin care, în temeiul unei dispoziţii
legale, sau, după caz, funcţie de natura raportului juridic, efectele
hotărârii se întind asupra coparticipanţilor aflaţi de aceeaşi parte
procesuală.

Participarea terţilor

Pe parcursul procesului, părţilor iniţiale (reclamant şi pârât) li se pot

alătura terţe persoane care fie că intervin în proces din proprie
iniţiativă, fie sunt chemaţi în cauză forţat de către reclamant, pârât
sau chematul în garanţie.

Distinct de coparticiparea procesuală, este posibil ca pe parcursul

procesului să apară, pentru alte persoane, sau chiar pentru
participanţii procesuali, interesul lărgirii cadrului procesului iniţial,
astfel încât hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să fie
opozabilă şi altor persoane decât reclamantul sau pârâtul.

Legea reglementează strict modul de participare a altor persoane în

procesul civil în reglementarea dată de art. 49-66 Cod proc.civ66.
65
A se vedea I. DELEANU – op. cit. , pag. 536-547
66
A se vedea pentru comentariu şi adnotare:
-Codul de procedură civilă cu ultimele modificări şi completări corespunzator articolelor menţionate
-Codul de procedură civilă adnotat, G. BOROI, O. SPINEANU MATEI, Ed. Hamangiu, 2011, corespunzator
articolelor mentionate
-Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, M. TĂBÂRCĂ, Ed.
Rosetii, 2003, corespunzător articolelor menţionate
-Comentariile Codului de procedură civilă, I. LEŞ, vol.I si II, Ed. All Beck, 2001, corespunzător articolelor
menţionate
-Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, G. BOROI, Ed. All Beck, 2001, corespunzător articolelor
menţionate

88
Distingem între participarea unor terţe persoane care intră în proces
din inițiativa lor (intervenţie voluntară), de participarea unor terţe
persoane ce se face forţat (intervenţia forţată).

Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară reprezintă cererea prin care un terţ solicită

introducerea sa într-un proces în curs de judecată pentru a i se
recunoaşte un drept propriu sau, după caz, apărarea dreptului uneia
din părţi.
Dacă terţul intervenient invocă un drept al său, această formă de
participare a terţului constituie o intervenţie voluntară principală (a),
iar dacă invocă apărarea dreptului unei părţi, forma constituie o
intervenţie accesorie67 (b).

a) cererea de intervenţie voluntară principală trebuie făcută în forma

prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, numai în faţa primei
instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.
Cu caracter de excepţie, intervenţia voluntară principală poate să se
facă şi în instanţa de apel, însă numai cu învoirea părţii.
Instanţa de judecată, învestită cu judecarea unei cereri de intervenţie
voluntară principală, are obligaţia să se pronunţe mai întâi printr-o
încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii în principiu.

Terţul care intervine în proces va lua procedura în starea în care

aceasta se afla în momentul încuviințării în principiu. Aceasta cerere se
judecă odată cu cererea principală, însă, dacă ar duce la întârzierea
soluționării cauzei, instanţa poate să dispună disjungerea judecării ei.

b) cererea prin care un terţ ce justifică un interes, dar prin care solicită
introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare pentru a apăra
drepturile uneia din părţile iniţiale în proces, se numeşte intervenţie
voluntară accesorie.

În acest din urmă caz, terţul nu invocă o pretenţie proprie şi nu

urmăreşte obţinerea unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie
obligate faţă de el, ci tinde că instanţa de judecată să pronunţe o
soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit. Procedura
intervenţiei voluntare accesorii se deosebeşte de intervenţia principală,

-Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, G. BOROI, D. RĂDESCU, Ed. All Beck, 1994, corespunzător
articolelor menţionate
67
În doctrină G. BOROI - op. cit, pag. 108, susţine că sintagmele “intervenţie în interes propriu” şi
“intervenţie în interesul unei părţi”, utilizate de art. 44 alin. 2 şi 3 nu sunt corecte pentru că în ambele
situaţii intersul aparţine intervenientului.

89
prin aceea că poate fi făcută oricând, chiar şi în faţa instanţei de
recurs.
Se pune întrebarea dacă, în absenţa consimţământului părţii pentru
care intervine, cererea de intervenţie voluntară accesorie urmează a fi
judecată. Considerăm că, faţă de opunerea părţii în sprijinul căreia se
face intervenţia, întrucât se creează un contencios între cele două părţi
ce denotă interese contrare, cererea nu poate fi încuviințată în
principiu de către instanţa de judecată, aceasta urmând a fi respinsă.

Intervenţia forţată

Intervenţia forţată a terţilor în procesul civil urmează trei forme

distinct reglementate de lege (art. 57-66 Cod proc.civ.):

1. Chemarea în judecată a altor persoane reprezintă mijlocul

procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în
proces a unei terţe persoane care ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terţilor la
judecată se desprind din reglementarea art.57 Cod proc.civ. Legea
face distincţie între cererea făcută de pârât, ce se depune odată cu
întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, şi respectiv cererea formulată de
reclamant ce se depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor
înaintea primei instanţe.
Legea nu mai prevedere ca instanţa să se pronunţe asupra
admisibilităţii în principiu, terţul introdus în cauză devenind parte în
proces şi preluând procedura în starea în care se găseşte, toate actele
săvârşite anterior fiindu-i opozabile.

Nerespectarea termenelor pentru depunerea cererii de chemare în

judecată a altor persoane, afară de cazul în care părţile consimt să se
judece împreună (art. 135 Cod proc.civ.), atrage sancţiunea pierderii
dreptului de judecată accesorie, concomitentă cu cererea principală,
cererea făcută cu nesocotirea formalismului legal fiind înregistrată şi
judecată separat68.

2. Chemarea în garanţie (art. 60-63 Cod proc.civ.) reprezintă

mijlocul procesual prin care o parte poate să cheme în garanţie o altă
persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar
cădea în pretenţii.

68
A se vedea V.M. CIOBANU – op. cit., vol. I, pag. 123

90
Această cerere se întemeiază în principal pe existenţa unei obligaţii
legale sau convenţionale de garanţie. Ca şi în cazul chemării în
judecată a altor persoane, legea face distincţie între cererea formulată
de reclamant şi cererea formulată de pârât după aceeaşi regulă, în
sensul că cererea făcută de reclamant se depune până la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe, iar cererea făcută de pârât se va
depune odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de
înfăţişare, când întâmpinarea nu este obligatorie (art. 61 Cod
proc.civ.).

Instanţa de judecată va dispune comunicarea cererii către cel chemat

în garanţie, căruia i se acordă termen pentru a depune întâmpinarea şi
a-şi pregăti apărarea.
Dacă instanţa admite cererea de chemare în garanţie, terţul chemat în
garanţie nu poate fi obligat direct de către reclamant deoarece între ei
nu există niciun raport juridic.
Cererea de chemare în garanţie, în măsura în care este întemeiată, va
fi admisă dacă se respinge cererea de chemare în judecată, însă va fi
respinsă ca lipsită de obiect sau de interes dacă se admite cererea
principală69.
Recursul declarat de chematul în garanţie repune în discuţie şi cererea
principală, chiar dacă pârâtul nu a declarat recurs, cu excepţia situaţiei
în care recursul vizează exclusiv raporturile de garanţie.

3. Arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Cod proc.civ.)70

intervine când pârâtul care deţine un lucru pentru altul, sau care
exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru, va putea arăta pe
acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul dacă a fost
chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra
lucrului.
Această formă de intervenţie forţată poate fi utilizată numai de către
pârât şi numai în situaţiile în care, în baza cererilor, se urmăreşte
valorificarea unui drept real.
Cererea poate fi făcută numai odată cu întâmpinarea, iar când
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Ea se comunică terţului împreună cu copii de pe cererea de
chemare în judecată şi de pe înscrisurile aflate la dosar.
Dacă cel indicat ca fiind titular al dreptului se înfăţişează şi recunoaşte
susţinerile pârâtului, el va lua locul pârâtului care va fi scos din proces,
însă numai dacă reclamantul consimte la această înlocuire. Dacă terţul

69
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – op. cit., pag. 309; V.M.Ciobanu – op. cit., pag. 125-126
70
Idem nota 23, cu referire la articolele 64-66 Cod proc.civ

91
nu recunoaşte susţinerile pârâtului, el dobândeşte calitatea de
intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă71.

Reprezentarea în procesul civil

În frecvente cazuri, părţile participă la procesul civil prin intermediul

unui reprezentant. Spunem atunci că are loc reprezentarea în
procesul civil (situaţia în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte de procedură în numele şi în interesul altei persoane
care este parte în proces).

Reprezentarea părţilor este de două feluri:

1. reprezentarea legală a persoanei fizice şi a persoanei
juridice;
2. reprezentarea convenţională a persoanei fizice şi a persoanei
juridice.

Reprezentarea legală se realizează pentru persoana fizică lipsită de

capacitate de exerciţi de către părinţi sau, în lipsa părinţilor, de către
tutore, iar în cazul persoanei juridice reprezentarea legală se
realizează de organele sale de conducere care exercită drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost conferite.

Referitor la reprezentarea convenţională, art.67 al.1 Cod proc.civ.

stabileşte că părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau
prin mandatar. Reprezentarea convenţională are la bază un acord între
parte şi reprezentant, acord în baza căruia reprezentantul îndeplineşte
acte de procedură în numele şi pe seama părţii pe care o reprezintă.
De principiu, reprezentarea părţilor, respectiv dreptul de a sta în
judecată prin mandatar, este posibilă referitor la actele de procedură
civilă, existând totuşi anumite limitări, situaţii în care reprezentarea nu
este îngăduită (ex: pentru darea răspunsurilor la interogatoriu).
Legea face distincţie între reprezentarea persoanelor prin mandatar
ne-avocat şi reprezentarea prin avocat (art.68 al.1 şi 4 Cod proc.civ.).
Dacă instanţa constată că reprezentantul părţii nu face dovada calităţii
sale, poate acorda un termen pentru împlinirea acestei lipse, iar dacă
în termenul acordat lipsa nu se acoperă, va anula cererea (art.161 Cod
proc.civ.).
Nerespectarea formalismului impus de lege se invocă de către partea
potrivnică pe calea excepţiei legate de reprezentarea judiciară
convenţională a părţilor.

71
A se vedea V.M. CIOBANU – op.cit., vol I, pag. 127 şi studiile citate de acesta.

92
Mandatul dat sub forma unei procuri generale nu dă dreptul de a
reprezenta pe mandant în justiţie, cu excepţia cazurilor în care
mandantul locuieşte în străinătate sau mandatul este dat unui prepus.
Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de
reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură
legalizată.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu
cuprinde nicio arătare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai
la anumite acte sau pentru o anumită instanţă72.
Spre deosebire de dreptul comun, mandatul judiciar nu încetează prin
moartea celui care l-a dat şi nici dacă a devenit incapabil, ci dăinuie
până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul
legal al incapabilului. Retragerea mandatului, ca şi renunţarea la
mandat, nu pot fi opuse celeilalte părţi decât de la comunicare, afară
dacă au fost făcute în şedinţă şi în prezenţa părţilor.
Înştiinţarea se face atât pentru parte, cât şi pentru instanţă, cu cel
puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinirea
termenelor căilor de atac73.

Partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a

fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un
abuz de drept procedural74.
Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective reprezintă un
principiu constituţional (art. 57 Constituţie postulează că nu trebuiesc
încălcate drepturile şi libertăţile celorlalţi). Art.723 Cod proc.civ.
stipulează expres asupra exercitării drepturilor procedurale, cu bună-
credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de
lege, partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv urmând a
răspunde pentru pagubele pricinuite.

Participarea procurorului în procesul civil

Procurorul în procesul civil are calitatea de “parte”, el participând în

activitatea judiciară şi reprezentând interesele generale ale societăţii şi
ordinii de drept în legătură cu drepturile şi libertăţile cetăţenilor75.
Participarea procurorului în procesul civil76 este legată, potrivit art. 63
din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, de:

72
I. DELEANU – op. cit. , pag. 633
73
Art. 72 Cod proc.civ.
74
A se vedea monografia I. DELEANU – “Drepturile subiective ş abuzul de drept”, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
1988;
75
A se vedea art. 131 Constituţie şi art. 63 din Legea nr.304/2004
76
A se vedea monografia P. C. PANTEA – “Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale în procesul
civil”, Ed. Lumina Lex, 1988, precum şi lucrările în materie indicate de autor

93
a) participarea la judecată prin exercitarea acţiunii civile în cazurile
prevăzute de lege şi, implicit, participarea la şedinţele de judecată;
b) exerciţiul căilor de atac de către procuror;
c) participarea procurorului în faza de executare silită a hotărârilor
judecătoreşti civile.

a)Textul de principiu în materie este cel al art. 45 Cod proc.civ. care

dispune asupra dreptului Ministerului Public de a porni acţiunea civilă
ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului va fi

introdus în proces, iar în cazul în care procurorul îşi va retrage cererea
titularul va putea cere continuarea judecăţii.
Participarea procurorului este voluntară, în acele cauze în care este
necesară prezenţa acestuia, sau obligatorie, în situaţiile în care
legiuitorul a considerat că se impune participarea lui la judecată (cereri
de expropriere, reexaminare contravenţii, protejarea populaţiei
împotriva activităţilor comerciale ilicite, punerea sub interdicţie,
declararea dispariţiei şi a morţii, protecţia şi promovarea drepturilor
copilului – Legea nr.272/2004)77.

b) În exercitarea căilor de atac (fie ordinare, fie extraordinare)

momentul de la care începe să curgă termenul distinge funcţie de
participarea sau neparticiparea procurorului în cauză; când el nu a
participat la judecată, termenul curge de la pronunţarea hotărârii;
dacă a participat la judecată, procurorul are acelaşi tratament ca şi
partea, termenul curgând de la comunicare.

c) Procurorul supraveghează respectarea legii în activitatea de punere

în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

IV. SUBIECTE

1. Criteriile de distincţie între participanţi, subiecte şi părţi în procesul

civil.
2. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor.
3. Condiţii cerute pentru a fi parte în procesul civil.
4. Formele de participare a terţilor în procesul civil.
5. Intervenţia în procesul civil.

77
I. DELEANU – op. cit., pag. 95

94
6. Chemarea în garanţie.
7. Arătarea titularului dreptului.
8. Chemarea în judecată a altor persoane.
9. Reprezentarea judiciară în procesul civil.
10. Participarea procurorului în procesul civil.

V. APLICAŢII

1. Sunt participanţi în procesul civil:

a. instanţa şi părţile ;
b. avocaţii ;
c. procurorul şi organul de executare ;
d. martorii, experţii, interpreţii ;
e. practicianul în insolvenţă.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. a, b, c
3. a
4. a, b, d
5. a, c ,d, e.

2. Cererea de chemare în judecată se poate introduce:

a. la instanţa domiciliului pârâtului, dacă acesta are domiciliul
cunoscut;
b. la instanţa reşedinţei din ţară a pârâtului, dacă pârâtul nu
are domiciliul cunoscut ;
c. la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului, dacă
pârâtul are domiciliul în străinătate, chiar dacă are reşedinţa
în ţară cunoscută ;
d. la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului, dacă
domiciliul sau reşedinţa pârâtului din ţară nu sunt cunoscute ;
e. la instanţa unde pârâtul are în chip statornic o îndeletnicire
profesională ori una sau mai multe aşezări agricole,
comerciale sau industriale.

Răspuns:
1. a, c, d, e,
2. a, b, d, e
3. b, c, d, e,
4. c, d, e
5. d.

95
3. Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă:
a. pot sta în judecată numai asistate şi autorizate ;
b. sunt citate personal şi vor sta în proces personal, dar
asistate ;
c. pot sta în judecată numai asistate, chiar în cazul litigiilor
care izvorăsc din contract de muncă;
d. nu pot sta în justiţie;
e. pot sta în proces personal, fără a fi asistate în cazul litigiilor
care izvorăsc din contracte de muncă.

Răspuns:
1. a,c
2. a, c, e
3. c, e
4. b, e
5. a, b, e.

4. Cererea de intervenţie voluntară principală se introduce împotriva:

a. reclamantului exclusiv;
b. pârâtului exclusiv;
c. reclamantului şi pârâtului;
d. reclamantului sau pârâtului;
e. părţii desemnate de intervenient.

Răspuns:
1. a, b
2. c
3. d
4. e
5. a , b, e.

5. Cererea de intervenţie principală se face:

a. în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor;
b. în apel, cu învoirea părţii;
c. în faţa primei instanțe până la începerea dezbaterilor;
d. în faţa primei instanţe până la terminarea dezbaterilor;
e. oricând în cursul procesului.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c

96
 4. b, d
5. e.

6. Cererea de intervenţie în interesul unei părţi se poate face:

a. în faţa primei instanţe;
b. în apel necondiţionat;
c. în recurs condiţionat;
d. în apel condiţionat;
e. în recurs necondiţionat.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c
4. a, b, c
5. a, b, e.

7. Asupra încuviințării în principiu a intervenţiei voluntare instanţa

pronunţă o:
a. încheiere ce se poate ataca cu recurs în 3 zile;
b. încheiere interlocutorie;
c. încheiere care se poate ataca numai odată cu fondul;
d. ordonanţă de admitere;
e. sentinţă.

Răspuns:
1. a, b
2. b, c
3. a
4. d
5. e.

8. Cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea să

pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul se formulează de către:
a. reclamant, până la începerea dezbaterilor în prima
instanţă;
b. pârât, până la prima zi de înfăţişare;
c. oricare din părţi, până cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare;
d. de instanţă din oficiu până la închiderea dezbaterilor;
e. de un terţ, până la prima zi de înfăţişare.

97
 Răspuns:
1.a
2.b
3.c
4.d
5.e.

9. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie atrage:

a. respingerea ca tardivă a cererii;
b. judecata separată a cererii;
c. judecarea separată a cererii, dacă părţile nu consimt să se
judece împreună;
d. judecarea separată, când judecarea cererii principale ar fi
întârziată;
e. anularea cererii.

Răspuns:
1. a
2. b, c
3. c
4. c, d
5. e.

10. Cererea de arătare a titularului dreptului:

a. se poate face de către oricare dintre părţi atunci când deţin
un bun al altuia;
b. de pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care
exercită în numele altuia un drept;
c. de reclamantul care deţine un lucru pentru altul;
d. poate fi făcută numai în cazul cererilor prin care se
valorifică un drept real;
e. se poate face dacă între pârât şi terţul arătat ca titular al
dreptului există un raport juridic cu privire la lucrul
determinat ce formează obiectul cererii.

Răspuns:
1. a, d
2. b
3. c

98
 4. a, d, e
5. d, e.

11. Procurorul poate să exercite:

a. orice acţiune civilă ;
b. orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege ;
c. în cazurile prevăzute de lege ;
d. orice acţiune civilă în care titularul este introdus în proces ;
e. orice acţiune civilă în care titularul este introdus în proces
şi în care apreciază că este necesară prezenţa sa pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.

Răspuns:
1. a, c
2. b, c
3. c
4. d
5. e.

12. Acţiunea introdusă de către asociaţia fără personalitate juridică în

numele şi pentru membrii săi se exercită de către:

a. asociaţie prin organele sale ;

b. prin mandatar împuternicit cu procură generală;
c. prin mandatar împuternicit de membrii cu procură specială;
d. de asociaţie prin organele sale, numai pentru pagube
aduse fondurilor comune, chiar şi fără mandat special de
reprezentare;
e. personal prin membrii prezenţi sau prin mandatari ai
acestora cu procură generală.

Răspuns:
1. b
2. c, d
3. a
4. a, e
5. c.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

99
Pentru a obţine actul jurisdicţional pentru care apelează la autoritatea
judiciară, părţile trebuie să facă dovada pretenţiilor ce le susţin, astfel
încât diferendul judiciar creat să fie soluţionat în aşa fel încât să
corespundă adevărului obiectiv. Norma de procedură civilă instituie un
sistem probator ce urmează a fi utilizat de părţi în procesul civil,
mijloacele ce alcătuiesc acest sistem urmând a face proba faptelor şi
drepturilor deduse judecăţii. Cursul ce urmează abordează sistemul
probator reglementat de Codul de procedură civilă.

CURSUL NR. 7

PROBELE

I. OBIECTIVE
 Definirea noţiunii de probă şi importanţa probelor în proces.
 Subiectul şi obiectul probei, faptele ce trebuie dovedite.
 Condiţiile procedurale de admisibilitate a probelor (verosimilă,
pertinentă, concludentă, legală).
 Sarcina probei.
 Clasificarea probelor.
 Dispoziţii comune cu privire la administrarea probelor.
 Proba prin înscrisuri.
 Proba prin declaraţiile martorilor.
 Proba prin rapoartele de expertiză.
 Mărturisirea.
 Probele materiale.
 Cercetarea la faţa locului.
 Prezumţiile.
 Asigurarea dovezilor.
 Aprecierea probelor.
 Convenţiile asupra probelor.

II. CONCEPTE CHEIE

 probă – acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui

fapt; mijlocul procedural prin care se poate stabili faptul sau

100
 împrejurarea ce trebuie dovedită; rezultatul obţinut prin folosirea
mijloacelor de probă;
 probă legală – să nu fie oprită de legea materială sau
procesuală ;
 probă verosimilă – să nu contravină legilor naturii, să nu tindă
la dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne
de a fi crezute ;
 probă pertinentă – să aibă legătură cu obiectul procesului ;
 probă concludentă – să poarte asupra unor împrejurări care
sunt de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective.

III. TRATARE78

Noţiunea de probă este susceptibilă de mai multe înţelesuri ce se vor

distinge în funcţie de context:
- acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit raport
juridic;
- mijlocul prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit;
- rezultatul obţinut ca urmare a administrării probei.

În doctrina juridică se face distincţie între « facta probanda » sau « res

probande », respectiv faptele principale ce constituie raportul juridic
dedus judecăţii şi care trebuie dovedite şi respectiv « facta probandi »
sau « res probandes », care contribuie la stabilirea existenţei sau
inexistenţei raportului juridic79.

Sarcina şi obiectul probei

Cel care face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o

dovedească, sarcina probei revenind celui care face o afirmaţie (onus
probandi incubit actori; probatio incubit ei qui dicit, non ei qui negat).
Există situaţii de excepţie când sarcina probei poate fi răsturnată (ex:
litigiile de muncă în care sarcina probei incumbă angajatorului).

Obiectul probei este reprezentat de acele fapte juridice care tind la

dovedirea raportului juridic litigios, deci actele juridice şi faptele

78
A se vedea EMIL MIHULEAC -“Sistemul probator în procesul civil”, Ed. Academiei, Bucureşti 1970;
FLOREA MĂGUREANU, “ Înscrisurile, mijloace de probă în procesul civil”, Ed.ALL 1998, Maria Fodor,
“Probele în procesul civil”, Ed . Universul Juridic, 2006.
79
A se vedea pentru un amplu studiu asupra întelesului noţiunii de probă A. IONAŞCU – “Probele în
procesul civil”, Ed. Științifică, Bucureşti, 1969.

101
juridice, în înțeles restrâns, care au creat, modificat sau stins acel
raport juridic ori au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a
cere anularea, rezoluţiunea, rezilierea actului juridic.
Faptele care trebuie dovedite sunt faptele generatoare de drepturi şi
obligaţii, faptele modificatoare ale acestora sau faptele extinctive. De
regulă, pot fi dovedite atât fapte pozitive, cât şi fapte negative, nefiind
necesară dovedirea faptelor pe care legea le consideră constante
(prezumţii).

Condiţiile de admisibilitate a probelor

Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii generale:
1. să fie legală – să nu fie oprită de legea materială sau procesuală;
2. să fie verosimilă – să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la
dovedirea unor fapte imposibile, ci a unor fapte reale, demne de
a fi crezute;
3. să fie pertinentă – să aibă legătură cu obiectul procesului;
4. să fie concludentă – să poarte asupra unor împrejurări care sunt
de natură să ducă la rezolvarea cauzei respective.

Orice probă concludentă este şi pertinentă, dar este posibil că o probă

pertinentă să nu fie concludentă.

Administrarea probelor

Administrarea probelor presupune examinarea următoarelor aspecte:

a) propunerea probelor;
b) încuviințarea probelor;
c) administrarea propriu-zisă;
d) perceperea probelor de către judecător;
e) aprecierea probelor.

Propunerea probelor, după cum am arătat mai sus, se face:

a) în faza iniţială a procesului, respectiv cea care corespunde
procedurii scrise a procesului. Astfel, art. 112 pct. 5 Cod proc.civ.
menţionează ca cererea de chemare în judecată va cuprinde “arătarea
dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere în parte“. Obligaţia

102
indicării probelor îi revine şi pârâtului care trebuie să le menţioneze în
întâmpinare80.
b) la prima zi de înfăţişare oricare dintre părţi poate cere instanţei
termen pentru întregirea sau modificarea cererii ori pentru a propune
noi dovezi. Art.138 Cod proc.civ. dispune că dovezile care nu au fost
cerute în condiţiile art.112, 115, 132 Cod proc.civ., nu vor mai putea
fi cerute.
c) legea stabileşte trei situaţii când partea poate să ceară probe, deşi
nu au fost respectate condiţiile menţionate la punctele a) şi b):
1. când nevoia dovezii reiese din dezbateri şi partea nu avea
cum să o prevadă;
2. când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea
judecăţii;
3. când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina
neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii care nu a fost
reprezentată sau asistată de avocat.

Probele propuse, înainte de a fi încuviințate de instanţa de judecată,

trebuie puse în discuţia contradictorie a părţilor.

Instanţa se pronunţă printr-o încheiere de admitere sau de respingere

a probelor propuse, motivată prin arătarea faptelor ce vor trebui
dovedite şi mijloacele încuviințate în acest sens. Încheierea are
regimul încheierilor interlocutorii.
Dacă s-a încuviințat o probă ce necesită cheltuieli, sub sancţiunea
decăderii, partea este obligată ca în termen de 5 zile să depună suma
fixata de instanţă, cu posibilitatea prelungirii.

Administrarea propriu-zisă se face în faţa instanţei de judecată, dacă

legea nu dispune altfel, în ordinea statornicită de aceasta, înainte de
începerea dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.

Aprecierea probelor constă în operaţia mentală pe care o face instanţa

pentru a determina puterea probantă, valoarea fiecărei probe, precum
şi coroborarea tuturor probelor.
Codul de procedură civilă menţionează care sunt mijloacele de probă
ce alcătuiesc sistemul ce stă la baza probaţiunii.

Înscrisurile81

Înscrisurile în sens larg desemnează orice declaraţie despre un act

juridic sau fapt juridic făcută prin scriere de mână, dactilografiere,
80
Art. 115 pct.4 Cod proc.civ.
81
A se vedea art. 172-184 Cod proc.civ.

103
litografiere, imprimare, care materializează pe hârtie sau orice alt
material (ex: înregistrare pe peliculă); în sens restrâns, înscrisul
constituie un mijloc legal de dovadă.
Prin forţa lor, înscrisurile reprezintă mijlocul de probă cel mai
reprezentant din sistemul dreptului nostru probator.

Înscrisurile se clasifică în:

- înscrisuri preconstituite – ce au fost întocmite cu intenţia de a fi
folosite ca mijloc de probă în cazul ivirii unui eventual litigiu şi
- înscrisuri nepreconstituite – care nu s-au întocmit cu scopul de a
fi folosite ca mijloc de probă într-un eventual litigiu, dar care
sunt utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios.

După scopul pentru care au fost întocmite şi după efectul lor,

înscrisurile preconstituite se împart în :
1. originare (primordiale) – întocmite în vederea constatării încheierii,
modificării sau stingerii unui raport juridic civil
2. recognitive – întocmite în scopul recunoaşterii unui înscris original
pierdut pentru a-l înlocui
3. confirmative – întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de
nulitate relativă.

După modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasifică în:

1.Înscrisuri autentice – ce s-au făcut cu solemnităţile cerute de lege,

de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde s-
a încheiat actul. Ele se bucură de o prezumţie de autenticitate şi
validitate, astfel încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă,
proba contrară revenind celui care îl contestă.

Constituie înscrisuri autentice:

- înscrisul notarial ;
- actele de stare civilă ;
- procesele verbale întocmite de agenţii procedurali ;
- actele de procedură săvârşite de executorii judecătoreşti.

Încheierea înscrisului în forma autentică este prevăzută în unele

situaţii expres de lege pentru însăşi valabilitatea actului ca operaţiune
juridică (negotium iuris – ad validitatem), iar în altele acceptat şi
întocmit de părţi ad probationem, datorită multiplelor avantaje:
prezumţia de autenticitate şi validitate; puterea executorie; conferirea
datei certe; opozabilitatea faţă de terţi (erga omnes) şi dovada până la
înscrierea în fals.

104
În situaţia în care forma solemnă nu este cerută ad validitatem, actul
care nu poate fi considerat autentic din cauza necompetenţei sau a
incapacităţii funcţionarului ori pentru neîndeplinirea condiţiilor de
formă, este valabil ca înscris sub semnătură privată (are loc
conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată sau
început de dovadă scrisă).

2.Înscrisuri sub semnătură privată – întocmite de părţi fără intervenţia

vreunui organ al statului, semnate de părţile sau partea de la care
emană. Singura condiţie pentru valabilitatea actului este în această
categorie semnătura părţilor de la care emană.

Legea impune pentru anumite acte condiţii specifice. Astfel:

- în cazul înscrisului sub semnătură privată care constată convenţii
sinalagmatice, înscrisul trebuie redactat în atâtea exemplare originale
câte părţi cu interese contrare sunt, iar pe fiecare exemplar să se facă
menţiune de numărul originalelor întocmite (nerespectarea formalităţii
atrage nevalabilitatea înscrisului ca mijloc de probă cu acest titlu, fără
a afecta însă valabilitatea convenţiei, ce se va putea dovedi prin alt
mijloc de probă.)
- în cazul înscrisului sub semnătură privată prin care o parte se obligă
către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie
înscris în întregime de acela care l-a semnat, ori să se adauge la
sfârşitul actului cuvintele « bun şi aprobat », arătând întotdeauna în
litere suma sau câtimea (cantitatea lucrurilor şi apoi să semneze).
(sancţiunea este aceeaşi ca şi în cazul lipsei formalităţii multiplului
exemplar, actul putând fi dovedit prin alte mijloace de probă).

Înscrisul sub semnătură privată recunoscut de acela căruia i se opune

are acelaşi efect ca şi înscrisul autentic, între cei care l-au semnat şi
cei care le reprezintă drepturile.
În cazul în care scrierea sau semnătura este tăgăduită de parte ori
declarată ca necunoscută de moştenitori sau succesorii în drepturi, se
va trece la procedura verificării de scripte.

În raporturile dintre părţi, data înscrisului sub semnătură privată este

supusă condiţiei recunoaşterii, eventual verificării de scripte. Data
înscrisului nu este opozabilă terţilor, acestora fiindu-le opozabilă numai
data certă.

3.Înscrisul în formă electronică este definit prin art. 4 alin 2 din Legea
455/2001 ca o colecţie de date în formă electronică între care există
relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte
caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin

105
intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.
Legea asimilează înscrisul în formă electronică înscrisului sub
semnătură privată, astfel că acesta se constituie ca o varietate a
acestor înscrisuri şi astfel urmează acelaşi regim juridic.

Administrarea probei cu înscrisuri

Reclamantul care înţelege să se folosească în dovedirea pretenţiilor

sale de proba cu înscrisuri trebuie să depună copii certificate de pe
înscrisurile pe care le posedă în atâtea exemplare câte părţi sunt, plus
un exemplar pentru instanţă. Aceeaşi obligaţie o are şi pârâtul.

Proba cu înscrisuri se încuviințează la prima zi de înfăţişare sau şi după

prima zi de înfăţişare, în condiţiile prevăzute de art.138 Cod procedură
civilă. Semnificativ în materie este faptul că înscrisurile depuse de părţi
rămân dobândite judecăţii şi nu se mai pot retrage fără învoirea părţii
adverse şi că partea potrivnică, care deţine un înscris privitor la pricina
ce se judecă, poate fi obligată de instanţă la înfăţişarea lui.

În materie sunt semnificative două proceduri:

– verificarea de scripte – reglementată de art. 177-179 Cod
proc.civ. ce intervine ori de câte ori se contestă un înscris sub
semnătură privată de partea căruia i se opune înscrisul respectiv, în
sensul că acesta tăgăduieşte fie scrierea, fie semnătura.
- procedura falsului – reglementată de art. 180-184 Cod proc.civ. ce
poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice sau sub semnătură
privată ce au fost defăimate.

Declaraţiile de martor82

Declaraţiile de martor sunt mijloace de probă utilizate fie pentru

dovedirea faptelor juridice, fie a actelor juridice. Mărturia se întâlneşte
adesea sub denumirea de probă testimonială.
Martorii sunt acele persoane străine de proces ce au cunoştinţe despre
fapte care sunt concludente în rezolvarea pricinii. Relatarea faptelor şi
împrejurărilor cunoscute de martori ajută instanţa să descopere
adevărul obiectiv.
Declaraţia orală făcută de o persoană fizică, înaintea instanţei de
judecată cu privire la un fapt trecut, precis şi pertinent, despre care
are cunoştinţă personală este cunoscută ca mărturie sau depoziţie de
martor.

82
A se vedea art. 186-200 Cod proc.civ.

106
Poate fi audiată ca martor orice persoană care are cunoştinţă despre
faptele care fac obiectul judecăţii. Cu toate acestea, legea stipulează
că nu pot fi ascultaţi ca martori:
 rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv
 soţul sau fostul soţ
 interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi
 cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

Există persoane care ar putea fi ascultaţi ca martori, dar pot fi scutiţi

de obligaţia de a depune mărturie:
 slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii
publici şi orice alţi muncitori pe care legea îi obligă să păstreze
secretul cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul
îndeletnicirii ;
 funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra
împrejurărilor secrete de care au avut cunoştinţă în această
calitate;
 cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar
expune pe vreuna din persoanele de la pct. 1 şi 2 supra la o
pedeapsă penală sau dispreţului public.

În privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţii de

martori, legea prevede două reguli restrictive:
- interdicţia de a dovedi cu martori acte juridice cu o valoare mai mare
decât cea prevăzută de lege ;
- interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui
înscris.

Administrarea probei cu martori

Propunerea martorilor se face potrivit regulilor generale în cadrul

procedurii scrise. Dacă proba a fost încuviințată la termenul de
propunere de probe, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii din
probă, să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţare
(art. 186 alin. 2 Cod proc.civ), nominal, cu indicarea locului de unde să
fie citat. Partea căreia i s-a încuviinţat proba cu martori este obligată,
sub sancţiunea decăderii, să depună sumele fixate de instanţă menite
a acoperii cheltuielile de transport şi despăgubirea martorilor.

Înainte de a se proceda la ascultarea martorilor, aceştia vor fi invitaţi

să depună jurământul prevăzut de art. 193 Cod proc.civ. şi vor fi
atenţionaţi asupra prevederilor penale privind mărturia mincinoasă.
Mărturia se face oral, dar se consemnează în scris de către grefier

107
după dictarea președintelui instanţei de judecată şi va fi semnată de
martor. Legea statorniceşte ordinea în care martorii vor fi obligaţi să
răspundă întrebărilor instanţei, părţilor.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei ce

trebuie să evalueze în ce măsură martorul a fost sincer şi în ce măsură
dovada se coroborează cu alte mijloace de probă.
Dacă din administrarea probei ies bănuieli grave de mărturie
mincinoasă sau de mituire a martorilor, urmează a fi formulată
plângere penală, în condiţiile procedurii penale.

Rapoartele de expertiză
Rapoartele de expertiză83 reprezintă înscrisuri legate de împrejurări de
fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de
specialitate.

Pentru lămurirea unor împrejurări de fapt în care este necesar să

cunoască părerea unor specialişti, instanţa va putea numi, la cererea
părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere
punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe, după care va putea
convoca o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita
expertului să se pronunţe cu privire la costul estimativ al lucrării ce
urmează a fi efectuată, cât şi cu privire la durata de timp necesară
efectuării expertizei.
Poziţia părţilor, respectiv a părţii care a solicitat proba va fi
consemnată în încheiere. În funcţie de poziţia expertului, a părţilor,
respectiv a părţii care a solicitat proba, instanţa va fixa termenul de
depunere a raportului de expertiză şi condiţiile de plată a cheltuielilor
necesare efectuării expertizei.
Sunt cazuri când expertiza este obligatorie:
 expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicţie
 expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură, când se
înfiinţează o societate cu răspundere limitată de către un singur
asociat
 expertiza preţuitoare a bunului gajat.

Instanţa poate să dispună şi din oficiu efectuarea expertizei în tot

timpul judecăţii, chiar dacă părţile se împotrivesc, stabilind şi partea
care trebuie să plătească onorariul.

83
Reglementate procedural ca probă în art.201-214 Cod proc.civ

108
Se impune să facem distincţie între două noţiuni: expertiză – ca
activitate de cercetare efectuată nemijlocit de expert şi raportul de
expertiză – ca rezultat al cercetării. Mijlocul de probă este raportul de
expertiză.

Legea reglementează modalitatea de depunere a onorariului expertului

şi respectiv pierderea dreptului de a se folosi de proba cu expertiză, în
situaţia în care partea obligată la plata onorariului nu avansează suma
de bani impusă. Onorariul depus pentru expert se va elibera acestuia
după terminarea lucrării şi prezentarea ei instanţei de judecată.

Expertul nu va putea face nicio lucrare la faţa locului decât după

citarea şi convocarea prin scrisoarea recomandată a părţilor. Dacă este
vorba de o lucrare științifică, expertul nu este ţinut de citarea părţilor.

Raportul de expertiză va cuprinde părerea motivată a expertului

(experţilor), raportul urmând a fi depus cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul fixat de judecată.
Instanţa va putea hotărî ca expertul să fie prezent la termenul de
judecată pentru a da explicaţii care, eventual, vor fi cerute de
judecător sau de părţi.
Raportul de expertiză va fi semnat de expert (experţi) şi va fi depus la
grefa instanţei.
În cazul în care experţii nu vor putea depune raportul în termenul fixat
de instanţă, li se va putea da, la cererea lor, un nou termen.
Considerăm că nedepunerea raportului de expertiză nici la noile
termene stabilite de instanţă constituie elemente ale infracţiunii de
abuz în serviciu.

Dacă judecătorii vor aprecia că raportul întocmit nu lămureşte

aspectele esenţiale judecăţii, vor putea solicita alcătuirea unui nou
raport de expertiză.

Administrarea probei cu expertiză

Desemnarea experţilor se face prin două metode:

- prin acordul părţilor ;
- prin tragere la sorti, de către instanţă, atunci când părţile nu se
învoiesc.

Experţii pot fi recuzaţi pe aceleaşi motive ca şi judecătorii, în cel mult

5 zile de la numire, dacă motivul exista la acea dată.
Instanţa nu este ţinută de concluziile raportului de expertiză, care este
lăsat la libera sa apreciere. Sunt însă situaţii când expertiza nu poate fi

109
înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă, de o valoare ştiinţifică
egală.

Cercetarea la faţa locului84

Cercetarea la faţa locului se constituie ca unul dintre cele mai eficiente

mijloace prin care judecătorul ajunge direct şi nemijlocit să cunoască
raporturile dintre părţi legate de pricina supusă judecăţii.

Ea nu este un mijloc de probă, ci un act procedural care are drept scop

constatarea, în afara instanţei, a unor probe materiale netransportabile
(dovada o constituie bunul cercetat, nu cercetarea locală).
Cercetarea la faţa locului este dispusă la cererea părţii interesate sau
de instanţă din oficiu, printr-o încheiere în care vor fi trecute şi
împrejurările de fapt ce urmează a fi lămurite, cu citarea părţilor şi cu
prezenţa grefierului şi procurorului, când prezenţa acestuia din urmă
este necesară.
Cu privire la cele constatate se va încheia un proces-verbal ce va avea
cuprinsul unei încheieri de şedinţă şi va fi depus în dosarul pricinii
pentru ca părţile să-l cunoască şi să-l discute cu ocazia concluziilor lor
pe fond.
Nu poate fi făcută cercetarea la faţa locului decât în prezenţa părţilor
sau după ce acestea au fost citate în mod legal.
Completul de judecată este ţinut să facă cercetarea la faţa locului în
compunerea sa legală, însă legea permite şi ca numai unul din
magistraţi să meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra
împrejurării de fapt, acest lucru constituind o excepţie ce nu trebuie să
devină regulă.

Interogatoriul85

Interogatoriul se constituie ca un mijloc de probă simplu, expeditiv şi

necostisitor şi constă în dreptul ce îl are judecătorul sau partea
potrivnică de a pune întrebări celeilalte părţi.
Interogatoriul reprezintă, de fapt, o mărturisire ce se coroborează cu
celelalte probe ale cauzei.

Mărturisirea este un mijloc de probă concretizat în recunoaşterea de

către o parte a unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte îşi
întemeiază pretenţiile sau apărările, recunoaştere de natură să
producă anumite consecinţe juridice împotriva autorului ei.

84
A se vedea art. 215-217 Cod proc.civ.
85
Reglementat art. 218-225 Cod proc.civ.

110
Mărturisirea este de două feluri:
- extrajudiciară, când este făcută în afara procesului în care este
folosită şi poate fi scrisă sau verbală;
- judiciară când este făcută înaintea instanţei care judecă
procesul.

Mărturisirea judiciară se obţine fie prin administrarea interogatoriului

(provocată), fie spontan când recunoaşterea se face din propria
inițiativă a părţii şi va fi consemnată în încheierea de şedinţă.
Funcţie de recunoaşterea faptului alegat (urmărit), mărturisirea poate
fi:
- calificată – când conturează şi alte aspecte ale faptului alegat
sau
- complexă – când conţine recunoaşterea şi a altor fapte.

Juridic, mărturisirea este act unilateral şi constituie un mijloc de probă,

ca act personal numai în legătură cu drepturi de care partea poate să
dispună; ea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din tăcere.
Mărturisirea este admisibilă în principiu în orice materie, cu condiţia ca
teza probatorie să vizeze dovedirea unor aspecte de fapt.
Dispoziţiile art. 612 alin.6 Cod proc.civ. prin care se stabilea că
“interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ”
au fost declarate neconstituţionale86. Prevederea nu a fost încă
abrogată, însă, potrivit legii, nu îşi mai produce efectele.

Administrarea mărturisirii

Administrarea mărturisirii este reglementată de art. 218-225 Cod

proc.civ numai în raport cu interogatoriul.
Ca orice mijloc de probă, luarea interogatoriului se încuviințează de
către instanţă printr-o încheiere, după ce este pusă mai întâi în
discuţia contradictorie a părţilor.
Obiectul interogatoriului vizează chestiuni de fapt legate de faptele
personale ale părţii ce au legătură cu pricina ce se judecă. Refuzul de a
răspunde la interogatoriu, fără motive temeinice, poate fi socotit ca un
început de probă ce urmează a fi coroborat cu celelalte probe.
Mărturisirea este în principiu irevocabilă şi indivizibilă.

Există fapte asupra cărora nu se admite interogatoriul (exemplu:

căutarea paternităţii) sau asupra cărora există o reglementare specială

86
Prin decizia nr. 969/30.10.2007 a Curţii Constituţionale

111
(ex: interogatoriul luat persoanelor juridice 87 sau părţii care are
domiciliul în străinătate88).

Efectul interogatoriului distinge după cum:

a) partea răspunde la interogatoriu şi tăgăduieşte categoric faptul sau
recunoaşte categoric faptul ;
b) partea nu recunoaşte faptul ;
c) partea nu se prezintă la interogatoriu, refuză să răspundă la
interogatoriu, situaţie în care instanţa poate socoti aceste împrejurări
ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părţii
potrivnice89.

Prezumţiile

Prezumţiile sunt consecinţe pe care legea sau judecătorul le trage

dintr-un fapt cunoscut cu privire la un alt fapt necunoscut. Pentru
stabilirea raportului juridic între părţi judecătorul apelează la
raţionamente logice – inducţia sau deducţia realităţilor speţei pe calea
raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.

Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente - cunoaşterea

probelor directe prin care se induce un prim raţionament legat de un
fapt vecin, conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea
raţionament se deduce existenţa faptului principal.
Există două categorii de prezumţii:
1. legale – care sunt determinate special prin lege (ex: puterea de
lucru judecat)
- legale absolute – acelea care, în principiu nu pot fi răsturnate
prin proba contrară
- legale relative – care pot fi combătute, de regulă, prin orice
mijloc de probă
2. judecătoreşti – care nu sunt stabilite prin lege, ci sunt lăsate la
înţelepciunea şi aprecierea judecătorului.
Strâns legată de materia probaţiunii este instituţia asigurării de dovezi
ce îşi are propria procedură.

Asigurarea dovezilor

87
A se vedea art. 222 Cod proc.civ.
88
A se vedea art. 223 Cod proc.civ.
89
Art. 225 Cod proc.civ.

112
Asigurarea dovezilor este reglementată de art.235-241 Cod proc.civ. şi
se impune judecăţii atunci când există riscul ca un mijloc de probă să
dispară până la începerea procesului sau chiar pe parcursul procesului,
dar înainte de propunerea şi administrarea probelor.

Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane,

părerea unui expert, starea unor lucruri, mobile sau imobile sau să
dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept,
va putea cere administrarea acestor dovezi, dacă este primejdie ca ele
să dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea poate fi
făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, când pârâtul îşi dă
învoirea.

Orice persoană care are interes să constate de urgenţă o anumită

stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la
administrarea dovezilor, va putea cere instanţei să delege un executor
judecătoresc să constate la faţa locului această situație de fapt.

Asigurarea de dovezi se face la cererea ce se îndreaptă la judecătoria

în circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar, în
timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina.
Pârâtul nu este obligat să depună întâmpinare, instanţa hotărând prin
încheiere în camera de consiliu, supusă recursului în termen de 5 zile
de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare,
dacă s-a dat fără citarea lor.

Constatarea de urgenţă a anumitor fapte poate să se facă de către

instanţa în circumscripţia căreia se află obiectul cercetării, la cerere,
prin delegarea unui executor judecătoresc care să constate starea de
fapt, chiar fără înştiinţarea aceluia împotriva căruia se cere (art. 239
Cod proc.civ.).

Aprecierea probelor

Odată administrate, probele sunt supuse unei operaţii logico-juridice

de selectare şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii.
În baza ei, judecătorul stabileşte starea de fapt reţinută de instanţă în
vederea pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Călăuzit de principiile procesului privind contradictorialitatea, dreptul
de apărare, rolul activ, judecătorul îşi poate baza hotărârea numai pe
probele administrate de părţi în condiţiile procedurale recunoscute de
lege.
Probele vor fi abordate în interconexiunea lor.

113
 Administrarea probelor de către avocaţi90

Prin modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr.219/2005 s-

a instituit procedura cercetării procesului în cazul administrării probelor
de către avocaţi.
Administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în litigiile
patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora
legea nu permite a se face tranzacţie.
La prima zi de înfăţişare, părţile pot conveni ca avocaţii care le asistă
şi le reprezintă să administreze probele în cauză, potrivit dispoziţiilor
art. 2411 – 24122 Cod proc.civ.

Legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de

către avocaţi se poate realiza numai cu acordul exprimat personal
de pârtile implicate în procedura judiciară. De aceea, s-a apreciat
că procedura analizată are un caracter facultativ. Consimţământul, o
dată acordat, nu mai poate fi revocat de către părţi.
Legea permite ca, în cadrul acestei proceduri, ședințele de judecată să
se desfăşoare în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a
avocaţilor. De asemenea, textul comentat permite şi participarea
părţilor, iar, când este cazul, a mandatarilor lor.

Instanţa de judecată stabileşte un termen în cadrul căruia trebuie

realizată procedura de administrare a probelor de către avocaţi,
urmând să aprecieze în concret asupra duratei acestuia, în funcţie
de "volumul şi complexitatea" probelor, dar nu mai mult de 6 luni.
Termenul poate fi prelungit în cazuri expres prevăzute de lege91.

Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice

alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Legea indică
modul în care trebuie realizată administrarea probei cu înscrisuri92, cu
martori şi cu expertiza de către avocaţi. Cercetarea la faţa locului şi
luarea interogatoriului nu se pot face de către avocaţi, fiind necesară
mijlocirea instanţei.

La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor,

avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei,
întocmit potrivit art. 24118 Cod proc.civ. După primirea dosarului,
instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în cunoştinţă
părţilor. Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de
90
Reglementată de art. 241 indice 1 – 241 indice 22 Cod proc.civ (22 de articole sub aceeaşi
reglementare).
91
Art. 2415 Cod proc.civ.
92
Părţile au obligaţia de a-si comunica, prin avocati, înscrisurile si orice alte acte, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură

114
la data primirii dosarului. La termenul astfel stabilit, instanţa poate
proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor cuvântul
pentru a pune concluzii prin avocat.

Ori de câte ori consideră necesar, instanţa are posibilitatea să dispună

prin încheiere readministrarea tuturor probelor sau numai a
unora dintre ele direct în faţa instanţei de judecată.

Administrarea probelor de către avocaţi constituie aşadar obiectul unei

proceduri speciale, menite să realizeze aceleaşi aspecte din procedura
administrării probelor direct în faţa instanţei de judecată93.

IV. SUBIECTE

1. Definirea noţiunii de probă şi importanţa ei în procesul civil.

2. Condiţiile, subiectul şi sarcina probei în procesul civil.
3. Clasificarea probelor.
4. Proba prin înscrisuri.
5. Proba prin declaraţiile martorilor.
6. Proba prin rapoartele de expertiză.
7. Recunoaşterea.
8. Probele materiale şi cercetarea la faţa locului.
9. Prezumţiile.
10. Procedura asigurării dovezilor.
11. Administrarea probelor de către avocaţi

V. APLICAŢII

1. Probele pot fi propuse:

a. prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare;
b. la prima zi de înfăţişare, când nu au fost propuse prin
mijloacele prevăzute la litera a);
c. oricând, dacă nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri, iar
partea nu o putea prevedea;
d. oricând, dacă administrarea dovezii nu pricinuieşte
amânarea judecăţii;
e. după termenul legal, când dovada nu a fost cerută în
termen, din pricina neştiinţei şi lipsei de pregătire a părţii.

93
Din studiul nostru rezulta că, in şase ani de la intrarea in vigoare a Legii nr.219/2005, nu s-au
identificat la instanţele din judeţul Braşov cereri pentru urmarea acestei proceduri.

115
 Răspuns:
1. a
2. a, e
3. a, b, c, e
4. d
5. a, b, c, d, e.

2. Se vor administra înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului

dovezile care:
a. au fost încuviințate de instanţă ;
b. nu au fost încuviințate de instanţă datorită neştiinţei părţii
care nu a fost asistată de avocat, dar care pot să ducă la
dezlegarea pricinii;
c. nu au fost încuviințate de instanţă, dar există primejdia ca
ele să se piardă prin întârziere;
d.contradovada cu martori cerută în şedinţa imediat
următoare celei în care a fost încuviințată dovada cu martori;
e. contradovada cu martori cerută la prima zi de înfăţişare,
când partea a fost împiedicată să ceară contradovada în
aceeaşi şedinţă la care a fost încuviințată proba cu martori.

Răspuns:
1. a
2. a, d, e
3. c, d, e
4. b, c, d, e
5. a, b, c, d, e.

3. Înscrisul autentic:
a. face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte
constatările personale ale agentului instrumentator;
b. face dovada până la înscrierea în fals cu privire la celelalte
menţiuni, înscrise pe baza declaraţiilor părţilor;
c. face dovada despre data sa până la proba contrarie;
d. are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii creanţei,
când este autentificat de notarul public;

Răspuns:
1. a, d
2. b, c
3. b, d

116
 4. c, d.

4. Menţiunea „bun şi aprobat” nu este necesară:

a. când obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi
determinat;
b. când obligaţia unilaterală are ca obiect obligaţia de a face
sau de a nu face;
c. când obligaţia unilaterală a debitorului nu este
determinată;
d. în cazul chitanţelor liberatorii;
e. în cazul înscrisului nul ca înscris autentic, dar valabil ca
înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de debitor;

Răspuns:
1.a, b, c
2.b, c, d, e
3.a, b, c, d, e
4.c, d, e
5.a, d, e.

5. Nu pot fi ascultaţi ca martori:

a. rudele şi afinii până la gradul al IV-lea inclusiv;
b. soţul sau fostul soţ, cu excepţia cazului când părţile sunt de
acord să fie ascultaţi;
c. interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi;
d. cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
e. cei aflaţi în relaţii de duşmănie cu părţile.

Răspuns:
1.a, b, c
2.a, b, c, d, e
3.b, c, d
4.b, c, d, e
5.c, d, e.

6. Instanţa va respinge cererea de înfăţişare a înscrisurilor în întregime

sau în parte:
a. dacă proba nu a fost încuviinţată de instanţă;
b. când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul
personale;
c. când înfăţişarea înscrisului încalcă secretul profesional

117
 d. când înfăţişarea înscrisului ar atrage urmărirea penală
împotriva părţii sau a unei alte părţi ori ar expune-o
dispreţului public ;
e. când înscrisul este comun părţilor şi partea potrivnică
refuză să-l înfăţişeze judecăţii.

Răspuns:
1. a,b,c
2. a,c,d,e
3. a,b,c,d
4. a,b,c,d,e
5. c,d,e.

7. Verificarea de scripte se face de către:

a. părţi prin avocaţi ;
b. de instanţă prin compararea înscrisului cu scrisul sau
semnătura făcută în faţa sa;
c. de instanţă prin compararea înscrisului cu alte înscrisuri
d. prin expert, după depunerea de către părţi a înscrisurilor
de comparaţie vizate de instanţă;
e. prin expert desemnat de instanţă după verificarea şi
semnarea de președinte, grefier şi părţi a înscrisurilor de comparaţie.

Răspuns:
1.a,b,c,d
2. b,c,e
3. b,c,d
4. c,e
5. e.

8. Nu se admite ca probă pentru dovedirea motivelor de recuzare:

a. proba cu martori;
b. interogatoriul;
c. proba cu înscrisuri;
d. proba cu interogatoriu şi martori;
e. proba cu interogatoriu şi expertiza.

Răspuns:
1. a.
2. b
3. d
4. e

118
 5. a,c.

9. Prin procedura asigurării probelor, în caz de urgenţă, se poate

solicita, între altele:
a. constatarea situaţiei de fapt care ar putea să înceteze;
b. constatarea unor bunuri mobile sau imobile;
c. să dobândească recunoaşterea unui înscris;
d. constatarea unei situaţii care ar putea să se schimbe;
e. mărturia unei persoane.

Răspuns:
1. a,b
2. b,d
3. a,b,c,e,
4. a,b,c,d,e
5. d,e.

10. Încheierea pronunţată asupra cererii de asigurare a dovezilor pe

cale principală:
a. nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea în fond;
b. poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la
comunicare, dacă s-a dat fără citarea părţilor;
c. poate fi atacată cu apel în 5 zile de la pronunţare, dacă s-a
dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără
citarea părţilor;
d. poate fi atacată cu apel în 15 zile de la comunicare;
e. poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Răspuns:
1. a.
2. b
3. c
4. d
5. e.

11. La efectuarea expertizei:

a. este obligatorie citarea părţilor când expertiza presupune o
lucrare la faţa locului;
b. părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în
legătură cu obiectul lucrării.
c. prezenţa părţilor este facultativă, expertul apreciind dacă
este necesară prezenţa lor;

119
 d. pot participa şi experţi desemnaţi de părţi, dacă prin lege
nu se dispune altfel;
e. este obligatorie în toate cazurile când expertiza urmează să
se facă în afara instanţei.

Răspuns:
1. a,b,c
2. a,d,e
3. d
4. a,b,d
5. e.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Partea întâi a cursului de drept procesual civil a cuprins consideraţiile

legate de dispoziţiile procesual civile cu referire la cele două teorii
privind actul jurisdicțional şi acţiunea civilă.
În partea a doua a cursului de drept procesual civil vom urmări
procedura propriu-zisă, legată de procedura contencioasă, desfăşurată
prin judecată, căile de atac; procedura necontencioasă, procedura
arbitrală, procedurile speciale corespunzătoare diferitelor materii şi
procedura executării silite, în cele şapte cursuri şi forme de
seminarizare.

CURSUL NR. 8

JUDECATA
ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCEDURALE

I. OBIECTIVE

 Cunoaşterea procedurii de judecată şi a etapelor

acesteia
 Definirea actului de procedură
 Condiţiile necesare pentru îndeplinirea actelor de
procedură
 Sancţiunea nerespectării condiţiilor legale privitoare la
actele de procedură
 Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

120
II. CONCEPTE CHEIE

actul de procedură – actul efectuat în cursul şi în cadrul procesului

civil de către participanţi în legătură cu
îndeplinirea obligațiilor lor procedurale.
nulitatea actelor de procedură – sancţiunea care atrage
nevalabilitatea actelor juridice procesuale din
cauza neobservării sau încălcării condiţiilor
prevăzute de lege cu ocazia întocmirii sau
aducerii lor la îndeplinire; actul anulat poate fi
ulterior refăcut, cu respectarea dispoziţiilor
legale.
decăderea – sancţiune procedurală constând în pierderea unui drept,
cu privire la îndeplinirea oricărui act de
procedură ce nu a fost exercitat, respectiv
îndeplinit în termenul legal; ea stinge însăşi
dreptul de a mai săvârşi actul respectiv.
prescripţia – mijloc de stingere a dreptului la acţiune în sens
material, prin neexercitarea acelui drept în
termenul prevăzut de lege.
cererea – mijlocul procedural prin care persoana interesată se
adresează unui organ de jurisdicție, formulând
o pretenţie sau o revendicare.
citaţia – act de procedură, îndeplinind funcţia de a încunoştinţa părţile
sau, după caz, pe unii participanţi la procesul
civil despre termenul de judecată.
termenul procedural - intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie
îndeplinit sau, după caz, este oprit să se facă
un act de procedură.

III. TRATARE

Orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în cursul şi

în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi
participanţi la proces, în legătură cu drepturile lor procesuale, legate
de îndeplinirea obligaţiilor lor, ia forma actelor de procedură94.

I. Încercând o sinteză a principalelor acte de procedură, distingem

între:

A. acte de procedură ale părţilor:

94
A se vedea studiul monografic O. UNGUREANU – „Actele de procedură în procesul civil (La instanţa de fond)”, Ediţia
a-III-a, Editura Lumina Lex, 2000.

121
  cererea de chemare în judecată formulată de reclamant;
 întâmpinarea formulată de pârât;
 cererea reconvenţională formulată de pârât;
 cererile de intervenţie forţată;
 cererile de exercitare a căilor de atac;
 cererea prin care se solicită încuviințarea şi efectuarea
executării silite;
 alte cereri specifice diferitelor materii.

B. acte de procedură ale instanţei:

 citarea;
 citarea şi comunicarea hotărârilor sau altor înscrisuri;
 încheierile de şedinţă;
 hotărârile prin care se pune capăt judecăţii.

C. actele de procedură ale celorlalţi participanţi:

 depoziţiile martorilor;
 rapoartele de expertiză;
 proces-verbal de înmânare a citaţiei;
 proces-verbal de măsuri asiguratorii.

II. Condiţiile actului de procedură

Toate actele de procedură, potrivit principiului formalismului ce

caracterizează procesul civil, trebuie să respecte condiţiile impuse de
lege. Fiecare act în parte îşi are propria reglementare.
Condiţiile pot fi observate cu referire la forma impusă de lege şi
respectiv cu referire la fondul actului.

Condiţiile de formă privesc redactarea actului, arătarea locului unde a

fost întocmit şi a datei, numărul de exemplare etc.
Condiţiile de fond privesc aspectele legate de capacitatea organului
sau persoanei de a întocmi actul, respectarea limitelor în care trebuie
să se acţioneze, inserarea în cuprinsul actului a tuturor elementelor pe
care legea le enumeră.

Actele de procedură civilă constituie suportul logico-juridic al actului

jurisdicţional, o garanţie importantă a respectării principiilor procesului
civil. De valabilitatea actelor de procedură depinde soarta şi
valabilitatea actului de judecată.

Ca trăsătură de generalitate, actele de procedură trebuie:

122
 a) să îmbrace forma scrisă;
b) să menţioneze în chiar cuprinsul lor că cerinţele legii au fost
îndeplinite, pentru că numai astfel se consideră dovedită
îndeplinirea lor95.

Sancţiunea nerespectării condiţiilor legale

prevăzute pentru actele de procedură96

Trei sunt sancţiunile pe care legea le prevede în caz de nerespectare a

condiţiilor impuse pentru actul de procedură:

a) decăderea;
b) lipsirea actului de efecte sau nulitatea;
c) amenda.
a) Decăderea

Neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, afară numai

dacă legea dispune altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, atrage
pierderea dreptului legat de îndeplinirea actului, respectiv de folosirea
unei căi de atac97. Sancţiunea decăderii operează de plin drept,
pronunţarea ei nefiind lăsată la aprecierea judecătorului, instanţa fiind
obligată să o constate. Ca urmare a decăderii, dispare complet
posibilitatea exercitării dreptului, respectiv îndeplinirii actului
procedural vizat, precum şi a tuturor actelor procedurale succesive
celui tardiv îndeplinit.

b) Lipsirea de efecte juridice a actului – nulitatea

Sancţiunea procedurală98 a nulităţii intervine în cazul în care actul de
procedură nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
valabilitatea sa, lipsindu-l total sau parţial de efecte.

Nulităţile actelor de procedură99 îndeplinesc două funcţii:

95
A se vedea menţiunea pe citaţie cu privire la citarea la interogatoriu, procesul-verbal de predare a unei
citaţii; menţiunea din hotărârea judecătorească că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
96
A se vedea monografia I. LEŞ – “Sancţiunile procedurale în procesul civil român”, Ed. Ştiintifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
97
Art.103, 136, 138, 284, 301, 303 Cod proc. civ.
98
Nulităţile actelor de procedură sunt reglementate în Capitolul IV al Titlului II din Cartea a-II-a – art.105-
108 Cod proc.civ.
99
A se vedea studiul monografic O. Ungureanu – „Nulităţile procedurale civile”, Editura All Beck, 1998.

123
 1. una preventivă – ce obligă părţile la respectarea prevederilor
legale, cunoscându-se că, în caz contrar, acestea vor fi lipsite
de efectele lor;
2. una sancţionatorie – în sensul că ele vor fi declarate
ineficiente, cu toate consecinţele negative ce decurg din
aceasta.

Dispoziţiile privitoare la nulităţi le aflăm în art.105-108 Cod proc.civ.

Clasificarea nulităţilor

Clasificarea nulităţilor actelor de procedură se face în principal:

1. După modul reglementării, distingem:
a) nulităţi virtuale – tacite sau implicite, ce vizează orice act de
procedură şi derivă din nesocotirea principiilor fundamentale
sau neobservarea sau încălcarea oricăror condiţii cu caracter de
generalitate.
b) nulităţi exprese – textuale sau explicite, ce vizează numai
anumite acte de procedură şi numai în anumite condiţii.

2. După regimul juridic, acestea se clasifică în:

a) nulităţi absolute – ce sancţionează actele de procedură
săvârşite cu încălcarea sau nesocotirea normelor de natură
imperativă. Regimul lor juridic se caracterizează prin
posibilitatea de a fi invocate în orice stadiu al judecăţii, chiar şi
direct în faţa instanţei de recurs de către orice persoană
interesată sau din oficiu, de instanţa de judecată şi nu pot fi
acoperite prin tăcerea şi nici prin consimţământul părţii
interesate.

b) nulităţi relative – sancţionează actele de procedură

îndeplinite cu nerespectarea normelor de natură dispozitivă.
Regimul lor juridic este opus faţă de cel al nulităţilor absolute.
Ele pot fi invocate numai într-un anumit termen, dreptul de a le
invoca este recunoscut numai părţii în favoarea căreia a fost
prevăzută dispoziţia legală, iar partea interesată poate renunţa
la invocare.

Nulităţile actelor de procedură nu operează de drept, ele trebuie

invocate de partea interesată sau puse din oficiu în discuţia
contradictorie a părţilor.

124
Efectul nulităţii vizează întotdeauna lipsirea actului de procedură de
efectele pe care i le dă legea – „quod nullum est, nullum producit
efectum”.

Nulitatea actelor de procedură se ridică de obicei sub formă de

excepţie100. După ce instanţa se pronunţă asupra fondului pricinii,
nulitatea nu mai poate fi invocată decât prin mijlocirea căilor legale de
atac.
Trebuie să facem distincţie între nulităţile absolute şi nulităţile relative
astfel clasificate, după cum au fost nesocotite dispoziţiile legale
imperative sau dispozitive.

Nulităţile absolute pot fi ridicate de orice parte şi chiar de instanţă din

oficiu, în orice stare a pricinii, chiar şi direct în recurs.
Nulităţile relative nu pot fi invocate decât de partea care a suferit
vătămare şi în folosul căreia operează dispoziţia legală; nulitatea
trebuie să fie propusă în acest caz în termenul şi în condiţiile stabilite
de lege, altfel partea este decăzută din dreptul de a o invoca, fiind
prezumată că a renunţat la ea.101

Nimeni nu poate invoca neregularităţile pricinuite prin propriul său

fapt.

Efectele anulării actului de procedură

1. Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor

următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă
de sine-stătătoare.
2. Actul nul poate fi uneori refăcut. Astfel, potrivit art.107 Cod
proc.civ., președintele va amâna judecarea pricinii şi va
dispune citarea din nou a părţii, când partea lipseşte şi nu a
fost citată.
3. Judecătorul va putea dispune îndreptarea neregularităţilor
săvârşite cu privire la actele de procedură.

100
Excepţia = mijloc procedural de apărare, prin care partea interesată, fără să angajeze fondul litigios al
cauzei, îl utilizează, urmărind să impiedice judecata sau să o întârzie.
101
Art. 105 Cod proc.civ. prevede două cazuri de nulitate:
a) când actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de
ordine publică sau privată;
b) îincălcarea formelor legale sau incompetenţa unui funcţionar, numai dacă prin acestea s-a
pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Există în Codul de proc.civ. numeroase alte reglementări exprese cu privire la materia nulităţilor, cum ar
fi, de exemplu:
- art.89 Cod proc.civ. privitor la citaţii;
- art.133 Cod proc.civ. privitor la cererea de chemare in judecată;
- art.258 Cod proc.civ. privitor la dispozitivul hotărârii etc.

125
 4. În principiu, actul nul nu are niciun efect. Totuşi, constatările
de fapt şi manifestările de voinţă pe care actul le conţine
produc efecte.

c) Amenzile

Sunt stipulate într-un capitolul propriu din Codul de procedură civilă102

(art.1081 – 1085 Cod proc.civ.). Ele sunt sancţiuni de drept procesual
civil ce constau în obligarea de către instanţă a celui vizat la plata unei
sume de bani către stat.

Instanţa poate sancţiona cu amenda următoarele acte de

procedură săvârşite în legătură cu procesul:

- introducerea cu rea-credinţă a unor cereri vădit netemeinice;

- formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de
strămutare;
- obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei
părţi;
- obţinerea cu rea-credinţă de către reclamant a unor măsuri
asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;
- contestarea cu rea-credinţă a scrierii sau semnăturii
- refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire
la avantajele medierii, în situaţiile în care a acceptat, potrivit
legii 103.
- neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a
depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de
cazul în care acesta este minor;
- neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care
asistă partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor
stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a
cauzat amânarea judecării procesului;
- refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării
în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;
- nerespectarea de către agenţii forţei publice a obligaţiei de
acordare a concursului la îndeplinirea efectivă a executării
silite, potrivit art. 3732 alin. 1 Cod proc.civ.;
- neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează
a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru
efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,

102
Capitolul IV “Amenzi judiciare şi despăgubiri” din Titlul II – “Dispoziţii generale de procedură” a Cărţii a
II-a - “Procedura contencioasă”.
103
A se vedea pentru limitele amenzilor dispoziţiile din Codul de proc.civ. menţionate.

126
 precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării
expertizei în condiţiile legii;
- neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl
deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă;
- refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a
comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop,
datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;
- cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel
însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;
- împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul,
a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de
instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor
salariaţi ai instanţei;
- nerespectarea de către părţi sau alte persoane a măsurilor
dispuse de instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii
şedinţei de judecată.
După cum se observă, amenda judiciară se aplică îndeosebi în cazul
săvârşirii unui abuz de drept procesual. Amenda se aplică prin
încheiere împotriva căreia cel obligat la plata amenzii poate face cerere
de reexaminare solicitând, motivat, să se revină asupra măsurii sau să
se dispună reducerea acesteia. Cererea se face în termen de 15 zile de
la data la care a fost luată măsura sau de la data la care a fost
comunicată încheierea. Asupra acestei cereri se va pronunţa un alt
judecător, desemnat de preşedintele instanţei, încheierea pronunţată
în cameră de consiliu fiind irevocabilă.

Acte de procedură.
Cererile

Codul de procedura civilă alocă, datorită importanţei pentru realizarea

principiilor procesului civil, capitole speciale cererilor (I) ca acte de
procedură şi respectiv citaţiilor şi comunicării actelor de procedură (II).

Potrivit art.82 alin.1 Cod proc.civ., orice cerere adresată instanţelor

judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea
instanţei, numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
după caz, denumirea şi sediul lor, numele şi prenumele, domiciliul sau
reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul, obiectul cererii şi
semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul, şi
datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi,

127
precum numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poştă
electronică sau altele asemenea104.

În asigurarea respectării principiului formalismului procesului civil,

legea (art.83 Cod proc.civ.) stipulează că:
- cererea făcută prin mandatar trebuie însoţită, în original sau în
copie legalizată, de procura de însărcinare a acestuia105;
- reprezentantul legal va alătura cererii o copie legalizată de pe
înscrisul doveditor al calităţii sale106;
- avocatul părţii certifică el însuşi copia de pe procura sa107.
- cererea nesemnată datorită oricăror motive primeşte curs după
ce judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi
acesteia conţinutul cererii, făcând menţiuni într-un proces-
verbal108.
Cu toate acestea, Codul de procedură civilă dă dovadă în această
materie şi de o anumită flexibilitate, cererea de chemare în judecată
sau pentru exerciţiul unei căi de atac fiind valabilă, chiar dacă poartă o
denumire greşită109.

Citarea părţilor şi comunicarea

actelor de procedură

Obligativitatea citării părţilor:

- art.85 Cod proc.civ. prevede că judecătorul nu poate hotărî
asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor,
afară numai dacă legea nu dispune altfel. Regula instituită cu
caracter de principiu conţine şi excepţii strict prevăzute de
lege, când judecarea poate să fie făcută fără citarea părţilor
(exemplu: materia ordonanţei preşedinţiale – art.581 Cod
proc.civ.).

Înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură se face astfel, după

distincţia următoare:

104
Art. 82 alin.1 Cod proc.civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 privind mica reformă în justiţie.
Anterior acestei modificări, legea nu prevedea necesitatea menţionării in cererea adresată instanţei a
mijloacelor de comunicare utilizate de părţi.
105
art.67 pct.2 Cod proc.civ.; art.83 pct.1 Cod proc.civ.
106
art.83 pct.3 Cod proc.civ./
107
art.83 pct.2 Cod proc.civ.; art.68 pct.4 si 5 Cod proc.civ.; art.69 pct.2 Cod proc.civ.
108
Art.133 pct.2 Cod proc.civ.
109
Art.84 Cod proc.civ.

128
 a) dacă partea este găsită la domiciliu110;
b) dacă partea lipseşte de la domiciliu, dar agentul găseşte o
persoană din familie sau de serviciu, care nu este lipsită de
judecată111;
c) când agentul nu găseşte pe nimeni la domiciliu112.

- citaţia, pentru a atinge scopul său procedural – încunoştinţarea

la timp a părţii despre proces – trebuie să fie înmânată părţii cu
cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată (art.89 Cod
proc.civ.)113;
- citarea statului114, judeţului, comunei, celorlalte persoane
juridice de drept public, se va face în persoana capului
autorităţii, la sediul central al autorităţii respective sau, în lipsă
de contencios, la sediul administraţiei115;
- citarea persoanelor juridice de drept privat se va face prin
reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori,
după caz, al reprezentanţei;
- citarea asociațiilor şi societăţilor care nu au personalitate
juridică se va face prin organul lor de conducere, la sediul
administraţiei lor;
- citarea celor aflaţi în procedură de insolvenţă se va face prin
administratorul ori lichidatorul judiciar;
- citarea incapabililor se face prin reprezentant legal, iar în caz
de numire a unui curator special – prin persoana acestuia;
- citarea cetăţenilor români trimişi ca funcţionari în misiuni
diplomatice, oficii consulare, organizaţii internaţionale, precum
şi a membrilor lor de familie se face prin Ministerul Afacerilor
Externe;
- citarea celor aflaţi în străinătate se face printr-o scrisoare
recomandată cu confirmare de primire;
110
Înmanarea citaţiei se va face personal celui citat, care va semna de primire, agentul însărcinat cu
înmanarea certificând identitatea şi semnătura acestuia, iar in cazul în care cel citat, aflându-se la
domiciliu nu vrea să primească citaţia ori primind-o, nu voieşte sau nu poate să semneze adeverinţa de
primire, agentul va lăsa citaţia în mâna celui citat ori, în cazul refuzului acestuia de primire, încheind
despre acestea un proces-verbal (art.92 pct.1 si 2 Cod proc.civ.).
111
Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor compuse din mai
multe apartamente, nu s-a indicat camera sau apartamentul, agentul va înmana citaţia unei persoane din
familie sau, după caz, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul ori care, în mod obisnuit, primeşte
corespondentţa, iar în celalte cazuri administratorului, portarului, persoanei care primeşte citaţia semnând
de primire, agentul certificându-i identitatea şi semnătura, încheind un proces-verbal despre aceasta. În
situaţia în care persoanele nu voiesc ori nu pot să semneze, agentul va încheia proces-verbal lăsând citaţia
ăn mana lor (art.92 pct.3 si 4 Cod proc.civ.).
112
Agentul va afişa citaţia, fie pe uşa locuinţei celui citat, fie dacă nu are indicaţia apartamentului, pe uşa
principală a clădirii, încheind de asemenea proces-verbal.
113
Înmânarea citaţiei nu se poate face unui minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de
judecată; puterea de judecată este presupusă până la dovada contrarie (art.91 pct.5 Cod proc.civ.)
114
Art.87 cod proc.civ.
115
Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor
juridice, precum şi a asociaţilor şi societăţtilor, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se
constată lipsa oricărei persoane de la sediul acestora.

129
 - citarea celor cu domiciliu sau reşedinţa necunoscută se face
prin afişarea citaţiei la uşa instanţei, publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire, în cazurile
de apreciere de către președintele tribunalului, cu asigurarea a
cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată;
- citarea moştenitorilor, până la intrarea lor în proces, se face
printr-un curator special numit de instanţă;
- în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana
însărcinată cu primirea actelor, comunicarea citaţiei se va face
la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la
domiciliul părţii116;
- citarea prin publicitate se face, în toate situaţiile în care
reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în
putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul părţii, prin afişare la uşa
instanţei şi publicare în Monitorul Oficial al României sau
într-un ziar mai răspândit, când se apreciază că o asemenea
măsură este necesară117.

Cuprinsul citaţiei

Textele legale prevăd două categorii de menţiuni, pe care trebuie să le

aibă citaţia – unele esenţiale, care atrag sancţiunea expresă a nulităţii
şi altele neesenţiale – care atrag sancţiunea nulităţii numai în condiţiile
în care se face dovada unei vătămări care nu se poate remedia decât
prin anularea actului:

1. Menţiuni esenţiale118:
- arătarea anului, lunii, zilei, orei de înfăţişare;
- arătarea instanţei şi a sediului ei;
- numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

2. Menţiuni neesenţiale119:
- numărul şi data emiterii citaţiei, precum şi numărul dosarului;
- numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii
- menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de
primire, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional,

116
Art.93 Cod proc.civ.
117
Afişarea, precum şi publicarea în M.O. se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată.
118
Art.88 pct.2, 3, 4 si 6 Cod proc.civ.
119
Art.88 pct.1, 5 si 5/1 Cod proc.civ.

130
 pentru un termen de judecată, cel citat este prezumat că are în
cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru
care citaţia i-a fost înmânată (pct. 52 din art. 88 alin.1 Cod
proc.civ.);
- alte menţiuni prevăzute de lege (pct. 52 din art. 88 alin.1 Cod
proc.civ.) 120.

Procesul-verbal de înmânare a citaţiei sau actului de procedură este un

act public, ce trebuie să aibă menţiunile prevăzute de art.100 Cod
proc.civ. Menţiunile sunt valabile până la înscrierea în fals cu privire la
cele constatate personal de către agentul instrumentator121.

Comunicarea cererilor122 şi a tuturor actelor de procedură se face:

- din oficiu, prin agenţi procedurali ai instanţei;
- prin orice alt salariat al instanţei;
- prin agenți ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror
circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul;
- prin poştă cu scrisoare recomandată cu dovada de primire;
- prin alte mijloace ce asigură trimiterea textului actului şi
confirmarea primirii acestuia.

De o deosebită importanţă în economia procesului civil este intervalul

de timp recunoscut necesar de lege pentru exercitarea unor drepturi
sau facerea unor acte sau, dimpotrivă, în care exercitarea altor
drepturi sau facerea actelor este oprită. Noţiunea de termen (ca
interval de timp) este folosită în cadrul dreptului procesual civil într-o
accepţiune diferită de noţiunea de termen utilizată în dreptul
material123.

Termenul procedural este definit ca intervalul de timp înăuntrul

căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este
oprit, să se facă un act de procedură124.

120
Pct. 51 si 52 ale art. 88 alin.1 Cod proc.civ. au fost introduse prin Legea nr. 202/2010.
121
A se vedea pentru dezvoltări I. DELEANU – op. cit., pag. 138-143
122
Dispoziţiile privind citaţia se aplică corespunzător şi comunicării altor acte de procedură.
123
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie
stingerea unei obligaţii (a se vedea C.STĂTESCU, C. BÂRSAN - “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”,
Ediţia a VIII-a, Editura All Beck Bucureşti, 2002, pag.408).
124
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN – “Drept procesual civil”, volumul I, Bucureşti, 1983, pag. 428;
G. BOROI – “Drept procesual civil. Note de curs”, volumul I, Editura Romfeld, Bucureşti, 1993, pag. 144.

131
Utilitatea termenelor de procedură se întemeiază pe interesul social şi
al părţilor în legătură cu „termenul rezonabil” în care să se
desăvârşească procesul civil.
Termenul semnifică o durată, ce are un punct de pornire (dies a quo)
şi un punct de împlinire (dies ad quem). Legea stabileşte punctul de
pornire şi criteriile de determinare a punctului de împlinire.
Termenele includ atât termene de prescripţie125, sub imperiul cărora
pot fi săvârşite actele de procedură, cât şi termene de decădere126 sub
imperiul cărora actele îşi pierd orice efect.

Clasificarea termenelor de procedură

Clasificarea termenelor de procedură s-a impus în doctrină, având în

vedere regimul juridic al acestora. Distingem, în funcţie de diferitele
criterii de clasificare, asupra următoarelor categorii de termene:
După modul de stabilire sunt termene:
1. legale – cele stabilite în mod expres prin lege, în
principiu obligatorii pentru instanţa de judecată şi pentru părţi.
2. judecătoreşti – cele fixate de instanţă în cursul judecăţii.
3. convenţionale - cele fixate de părţi în temeiul acordului lor
de voinţă în acele domenii în care legea acordă acest privilegiu.

După caracterul lor, distingem între termene:

1. imperative – care impun ca înăuntrul lor să fie exercitate
anumite acte (termene peremptorii).
2. prohibitive – înăuntrul cărora nu pot fi exercitate şi respectiv
îndeplinite anumite acte (termene dilatorii).

După sancţiunea nerespectării lor, termenele sunt:

1. absolute – care au caracter de obligativitate atât pentru părţi,
cât şi pentru instanţă şi care, în caz de
nerespectare, afectează validitatea actelor de
procedură, intervenind decăderea sau nulitatea;
2. relative – care, în cazul nerespectării lor, nu afectează
validitatea actelor îndeplinite, ci atrag doar
sancţiuni procesuale (de recomandare), pecuniare
sau disciplinare.

După durata lor, termenele pot fi:

125
MARIAN NICOLAE, “Prescripţia extinctivă”, Editura Rosetti, 2004, Teza de doctorat.
126
Prescripţia nu se confundă cu decăderea – a se vedea supra pag.9.

132
Termene pe ore, termene pe zile, termene pe săptămâni,
termene pe ani.
Termenul pe ore - începe să curgă la miezul nopţii zilei
următoare.
Termenul pe zile - se calculează pe zile libere, fără să se ia în
calcul ziua în care a început să curgă şi
ziua în care se sfârşeşte.
Termenele pe săptămâni, luni, ani - se sfârşesc în ziua
corespunzătoare zilei de plecare.

În instituţia termenelor trebuie să atragem atenţia asupra situaţiilor de

echipolenţă (echivalenţă), când termenele încep să curgă de la altă
dată decât cea stabilită de regulă (termenele împotriva părţii care a
cerut comunicare de la data când a cerut-o; comunicarea hotărârii
odată cu somația de executare; apelul introdus înainte de
termen, socotit de la data depunerii cererii)127.
Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de
procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când
legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată
printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei128.

Decăderea poate fi definită ca sancţiunea procedurală, care constă în

pierderea termenului de a mai îndeplini actul de procedură nesăvârşit
în condiţiile stipulate.

Legea stipulează că nu operează decăderea în situaţia în care partea

dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei să efectueze actul de procedură, dacă acesta este efectuat în
15 zile de la încetarea împiedicării, iar în acelaşi termen vor fi arătate
şi motivele împiedicării (art.103 Cod proc.civ.). În această situaţie
operează instituţia repunerii în termen, în condiţii de
contradictorialitate ca atribut suveran al instanţei de judecată.

Cererea de repunere în termen se constituie ca un incident procedural,

asupra căreia se pronunţă instanţa competentă să soluţioneze actul de
procedură respectiv.
Instanţa se pronunţă cu privire la repunerea în termen prin hotărâre
judecătorească – încheiere interlocutorie – care nu poate fi atacată
decât odată cu hotărârea dată asupra fondului.

În principiu, termenul curge în mod continuu, neexistând posibilitatea

de întrerupere sau suspendare a sa.
127
Art.102 alin.2 Cod proc.civ.; art.284 alin.2 Cod proc.civ.; art.284 alin.3 Cod proc.civ.
128
Pentru o amplă abordare, I. DELEANU, op. cit., pag.282.

133
Continuitatea termenului se constituie ca un principiu, care împreună
cu fixitatea – determinarea câtimii în mod riguros – sunt principii în
materia termenelor.
Cu toate acestea, legea prevede cazurile de întrerupere sau de
suspendare a termenelor pentru diferite acte procedurale129.

Sancţiuni disciplinare

În prezent, legea a creat un cadru corespunzător, menit să atragă

răspunderea magistraţilor legat de actele procedurale îndeplinite de
aceştia.
Potrivit art.94 din Legea nr.303/2004, privind statutul magistraţilor130,
magistraţii răspund disciplinar, administrativ şi penal în condiţiile legii
(art.96 din lege)131.
Conform art. 98 alin.1, “judecătorii şi procurorii răspund disciplinar
pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele
care afectează prestigiul justiţiei”.
Art. 99 alin.1 lit. h) stabileşte că reprezintă abatere disciplinară
inclusiv “nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din
gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune”.

IV. SUBIECTE

1. Definirea actului de procedură.

2. Condiţiile actelor de procedură.
3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor legale privind actele de
procedură.
4. Citarea şi comunicarea actelor de procedură.
5. Termenele procedurale.
6. Clasificare termenelor; caracteristici, sancţiuni.

V. APLICAŢII

129
Art.250 – întrerupere – perimare; art.21 – conflict de competenţă; art.31 – recuzare; art.155/1, 242,
243, 244, 245, 250, 280, 325, 336, 389, 390, 397, 403, 428, 498, 523, 582 Cod proc.civ. pentru
suspendare.
130
M.O. nr.576/20.06.2004 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată
131
Sunt fapte care constituie abateri disciplinare, faptele prevăzute de art.97 din Legea nr.303/2004;
sancţiunile disciplinare ce se aplică magistraţilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt: a)
avertismentul; b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare brute cu până la 15 %, pe o perioada de la 1 lună
la 3 luni; c) mutarea disciplinară la o altă instanţă sau parchet; d) revocarea din funcţia de conducere
ocupată; e) excluderea din magistratură; sancţiunea disciplinară se aplică de Consiliul Superior al
Magistraturii, în condiţiile Legii nr.317/2004, publicată în M.Of. nr.599/02.07.2004.

134
1. Prin decizia civilă nr.102/2004 a Curţii de Apel Braşov a fost admis
apelul formulat de V.G., soluţie concretizată în minuta întocmită la
pronunţare şi semnată de unul din membrii completului de judecată şi
de grefier. Împotriva deciziei a formulat recurs G.S., invocând
nulitatea deciziei.

a) Care sunt cazurile de nulitate a actelor de procedură?

b) Ce a decis în speţă instanţa de recurs?

2. Prin decizia nr.230/20.08.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –

Secţia Civilă a anulat ca netimbrată cererea de revizuire făcută de G.S.
G.S. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei, susţinând că
instanţa a comis o greşeală materială, în sensul că la darea soluţiei nu
s-a ţinut seama de scrisoarea recomandată prin care a solicitat
amânarea judecăţii întrucât este în imposibilitate de a se prezenta în
cauză, fiind în Roma – Italia şi citaţia a primit-o la domiciliul din
România în urmă cu 2 zile, sens în care a depus dovada în scrisoarea
recomandată.

a) Cum se defineşte actul de procedură şi care sunt condiţiile

necesare pentru îndeplinirea lui?
b) Cererea de amânare formulată constituie un act de procedură?
c) Ce a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contestaţia în
anulare?

3. Sunt prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni

dintr-o citaţie:

a) arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;

b) numele, domiciliul şi calitatea celui citat;
c) numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;
d) parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului;
e) arătarea instanţei şi sediului ei.

Răspuns:
6. a, b, d, e
7. a, b, c, d
8. a, b, c
9. a, b, c, d, e
10. a, b, e.

135
4. Prin sentința civilă nr.136/1996, s-a respins acţiunea SC „ASTRA
VAGOANE” SA Arad împotriva SC „MARUB” SA Braşov pentru plata
unei sume de bani, reţinându-se că în cauză a operat prescripţia.
Soluţia a fost confirmată de instanţa de recurs, cu motivarea că
acţiunea a fost trimisă prin poştă înainte de împlinirea termenului, dar
a sosit la instanţă după împlinirea lui, iar art.104 Cod proc.civ. nu-şi
găseşte aplicarea, deoarece cererea de chemare în judecată nu este un
act de procedură, nefiind făcut în cursul procesului.

a) Cum se definesc şi cum se clasifică termenele procedurale?

b) Termenul de prescripție a dreptului material la acţiune este un
termen procedural?
c) Cererea de chemare în judecată este un act de procedural?
d) Este legală soluţia instanţei de recurs?

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Actele de procedură urmăresc crearea cadrului procesual necesar

desfăşurării judecăţii.
În cursul ce urmează vom aborda şedinţa de judecată, pregătirea şi
conducerea acesteia, dezbaterea procesului civil.

CURSUL NR. 9

JUDECATA. DEZBATEREA PROCESULUI CIVIL

I. OBIECTIVE

 Cunoaşterea procedurii ce realizează hotărârea

judecătorească;
 Cunoaşterea cererii de chemare în judecată şi a efectelor
acestora, precum şi a întâmpinării şi a cererii
reconvenţionale;
 Cunoaşterea principalelor momente ale desfăşurării
şedinţei de judecată;
 Însuşirea incidentelor procedurale ce pot interveni în
cursul procesului.

II. CONCEPTE CHEIE

136
  Judecata în fond – operaţie de analiză faptică, juridică şi logică
a cazului dedus judecăţii, în urma căreia instanţele judecătoreşti
dau soluţia exprimată într-o hotărâre judecătorească;
 Silogismul judiciar – operaţia de logică juridică, ce permite
tragerea concluziei după stabilirea premizei majore şi premizei
minore;
 Cererea de chemare în judecată – actul de procedură, prin
care partea interesată se adresează instanţei pentru a invoca
aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare acţiunea
civilă;
 Întâmpinarea – mijlocul procedural pus la îndemâna pârâtului,
prin care acesta îşi prezintă apărările sale faţă de pretenţiile
reclamantului, cu indicarea probelor si a excepţiilor procedurale;
 Cererea reconvenţională – varietate a cererii de chemare în
judecată, la îndemâna pârâtului;
 Prima zi de înfăţişare – termenul procedural, la care partea a
fost legal citată, putând pune concluzii;
 Incident procedural – împrejurare ce determină întreruperea
sau oprirea cursului procesului civil.

III. TRATARE

Scopul acţiunii civile îl constituie accesul la o instanţă independentă şi

imparţială, care să pronunţe dreptul în cadrul unui proces echitabil,
desfăşurat într-un termen rezonabil.

Judecata în fond poate fi definită ca operaţiunea de analiză faptică,

juridică şi logică, a cazului dedus judecăţii în urma căreia instanţele
judecătoreşti care judecă în fond, stabilesc concluzia instanţei
exprimată într-o hotărâre judecătorească. Judecata îmbracă forma
unui silogism judiciar, premisa majoră constituind-o norma de drept
instituită prin lege, a cărei aplicare se urmăreşte, iar premisa minoră
fiind starea de fapt pe care instanţa de judecată o supune operaţiei de
judecată, iar concluzia este rezultatul acesteia şi are forma ordinului
pe care instanţa de judecată îl impune ca soluţie a litigiului (definiţie
D.Radu „Dicționar de drept procesual civil”).

Pentru a ajunge la pronunţarea soluţiei şi la stabilirea concordanţei

între norma de drept şi starea de fapt specifică cauzei dedusă
judecăţii, instanţa de judecată trebuie să parcurgă etapele care să îi
permită stabilirea stării de fapt. Ele sunt îndreptăţite să dea, dacă este
cazul, calificarea juridică exactă, după ce, în prealabil, au pus-o în
discuţia contradictorie a părţilor, să afle prin mijloacele de probaţiune

137
atât după propunerile şi indicaţiile părţilor, cât şi din oficiu, starea de
fapt ce se cere a fi supusă operei de zicere a dreptului.

Distingem în faza de judecată trei etape:

a. Procedura prealabilă şedinţei de judecată

(etapa scrisa prealabilă judecăţii)

Cererea de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care

partea interesată se adresează instanţei pentru a invoca aplicarea legii
la un caz determinat, punând în mişcare acţiunea civilă şi este
reglementată de art.82, 112 Cod proc.civ..
Aceasta trebuie făcută în formă scrisă şi trebuie să cuprindă:
1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele
juridice denumirea şi sediul lor, precum şi numărul de înregistrare în
Registrul Comerţului sau după caz, de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi codul bancar; de asemenea, cererea va
cuprinde, dacă este cazul, şi datele de identificare a mijloacelor de
comunicare utilizate de părţi, precum numărul de telefon, numărul de
fax, adresa de poştă electronică sau altele asemenea132; 2) numele şi
calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat numele acestuia şi sediul profesional; 3)
obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului atunci când
preţuirea este cu putinţă (pentru identificarea imobilelor se va arăta
strada, numărul, localitatea şi cartea funciară în care figurează înscris
acesta); 4) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiază cererea; 5) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare
capăt de cerere (când dovada se face prin înscrisuri se vor alătura la
cerere copii de pe înscrisuri certificate de reclamant ca fiind identice cu
originalul; înscrisurile redactate în limbi străine se vor depune în
traducere); 6) semnătura. Legea solicita 7) arătarea instanţei căreia i
se adresează cererea şi respectiv 8) menţionarea probelor de care
reclamantul înțelege să se folosească, precum şi 9) îndeplinirea
obligaţiilor privind plata taxei judiciare de timbru. La procesele în care
este necesară realizarea unei proceduri prealabile obligatorii 10)
trebuie să se arate în cuprinsul cererii modalităţile în care a fost
îndeplinită această cerinţă legală. Legea prevede obligativitatea şi
sancţiunea nulităţii cererii în situaţia în care nu sunt îndeplinite

132
Completare adusă prin Legea nr. 202/2010

138
criteriile privind identificarea părţilor, a obiectului şi al semnăturii,
precum şi după caz, a neîndeplinirii calităţii de reprezentant.

Declanşarea procesului civil prin depunerea cererii de chemare în

judecată atrage următoarele consecinţe:

- investeşte instanţa cu judecarea pricinii;

- determină cadrul procesual în care se va desfăşoară judecata
atât cu privire la părţi, cât şi cu privire la obiectul cererii;
- pune în întârziere pe debitor, încetând buna credinţă a acestuia;
- dreptul supus judecăţii devine un drept litigios;
- întrerupe prescripția extinctivă.

Cererile de chemare în judecată pot ajunge la instanţa competentă pe

două căi: fie prin depunerea la președintele instanţei sau judecătorul
desemnat de președinte (judecător de serviciu), fie prin corespondenţă
(prin poştă). Primindu-se cererea, aceasta primeşte dată certă, după
care este verificată sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă şi cel
legat de plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
După verificare, prin rezoluţie, președintele instanţei fie procedează la
înregistrarea cererii, atribuirea prin serviciu informatizat a termenului,
pregătirea dosarului prin emiterea citaţiilor şi adreselor necesare,
anularea taxelor de timbru, fie o restituie părţii pentru completare sau
modificare a cererii în cazurile în care nu sunt realizate cerinţele legii.
Cererea înregistrată dă naştere unui dosar ce primeşte un număr care
este înregistrat în sistemul ECRIS.

Întâmpinarea – este mijlocul procedural pus la îndemâna pârâtului,

prin care, înainte de orice dezbatere orală a procesului, acesta îşi
prezintă în scris, apărările sale, faţă de pretenţiile reclamantului, cu
indicarea excepţiilor procedurale şi respectiv a probelor pe care îşi
sprijină apărarea, prevăzute de art.115 Cod proc.civ. Depunerea
întâmpinării este obligatorie în faţa primei instanţe şi în anumite cauze
are caracter facultativ.

Legea prevede că întâmpinarea va cuprinde: 1) numele şi prenumele,

domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar, 2)datele de identificare a
mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum numărul de
telefon, numărul de fax, adresa de poştă electronică sau altele
asemenea; 3) excepţiile procedurale pe care pârâtul le ridică cu privire
la pretenţiile reclamantului; 4) răspunsurile la toate capetele de fapt şi

139
de drept ale cererii de chemare în judecată; 5) dovezile cu care se
apără împotriva fiecărui capăt de cerere; 6) semnătura.

Întâmpinarea trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul

stabilit pentru judecată, dacă partea a avut cel puţin 15 zile pentru
pregătirea apărării. Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în
care legea prevede în mod expres altfel (art.118 Cod proc.civ.).

Cererea reconvenţională - pârâtul poate însoţi poziţia procesuală de

apărare cu adoptarea unei poziţii ofensive, formulând propriile
pretenţii împotriva reclamantului, urmărind că instanţa să îl oblige pe
reclamant faţă de sine. Cererea reconvenţională este reglementată de
art.119 Cod proc.civ. Cererea pârâtului devine o cerere
reconvenţională, ce se constituie ca o varietate a cererii de chemare în
judecată. Conţinutul cererii reconvenţionale urmează dispoziţiile cererii
de chemare în judecată. Nu este necesar ca pretenţiile să fie „ex pari
causa”, ele pot fi şi „ex dispari causa”.
Sub aspect procesual, cererea reconvenţională este o cerere
incidentală, ce se judecă de către aceeaşi instanţă, dacă a fost depusă
în termenul sorocit de lege, respectiv odată cu întâmpinarea sau, când
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.

b. Procedura şedinţei de judecată

După comunicarea actelor scrise şi după convocarea părţilor, acestea

se întâlnesc în vederea parcurgerii administrării probelor, după
principiile şi regulile procesului civil. O semnificaţie deosebită în
desfăşurarea activităţii judiciare, în special privind judecata în primă
instanţă, o are prima zi de înfăţişare (art.134 Cod proc.civ.).

Aceasta nu trebuie confundată cu primul termen de judecată, când

părţile se întâlnesc în şedinţă publică. Prima zi de înfăţişare se
determină, inclusiv la primul termen de judecată, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele două condiţii: a) părţile să fi fost legal citate; b)
părţile pot pune concluzii (părţile nu pot pune concluzii dacă sunt
lipsite de apărare sau pârâtului nu i-au fost comunicate copii de pe
cererea de chemare în judecată). La prima zi de înfăţişare trebuie
determinate elementele acţiunii civile, obiect, cauză, subiecte, existând
posibilitatea pentru părţi să îşi modifice acţiunea, fie prin lărgirea sferei
părţilor, fie prin modificarea cererii iniţiale de chemare în judecată, fie

140
în ceea ce îl priveşte pe pârât prin modificarea obiectului procesului şi
depunerii unei cereri reconvenţionale.

La prima zi de înfăţişare trebuie să fie invocate şi propuse apărările pe

cale de excepţie şi respectiv menţionate probele şi contraprobele de
care părţile înțeleg să se servească în pregătirea apărărilor lor. Dată
fiind importanţa primei zi de înfăţişare sub cele două aspecte privind
cadrul procesual şi cadrul probator, trebuie acordată o deosebită
atenţie consemnărilor care se fac în încheierea de şedinţă.
Odată îndeplinit scopul primei zile de înfăţişare, judecătorul cauzei
poate trece la soluţionarea excepţiilor ce fac inutilă cercetarea fondului
(excepţii dirimante, absolute, de procedură).

Rezolvarea excepţiilor se face prin respingerea sau admiterea lor, după

următoarele reguli:

- când sunt respinse, instanţa se pronunţă printr-o încheiere

interlocutorie asupra căreia nu mai poate reveni şi judecata
pricinii continuă.
- când sunt admise, după caz, trebuie făcută distincţie între
admiterea celor care duc numai la amânarea judecăţii şi se
rezolvă printr-o încheiere simplă (ex: lipsa semnăturii şi
acordarea unui termen pentru complinirea acesteia) şi
admiterea celor care des-investesc instanţa şi se rezolvă
printr-o hotărâre judecătorească.

INCIDENTE PROCEDURALE133

Cursul judecăţii în parcursul său către hotărârea judecătorească poate

fi întrerupt, oprit şi astfel procesul civil să cunoască manifestări atipice.
Includem aici instituții care în procedura civilă este cunoscut sub
denumirile: suspendarea judecăţii; perimarea; desistarea; renunţarea
la judecată; renunţarea la dreptul subiectiv pretins; achiesarea;
tranzacţia judiciară.

1. Suspendarea judecăţii

133
A se vedea GH. DURAC – “Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil”, Editura Polirom, 1999,
respectiv notele bibliografice indicate de autor.

141
Suspendarea judecăţii intervine în situaţiile strict şi limitativ
prevăzute de lege (art.242-244 Cod proc.civ.) şi constă în oprirea
cursului judecăţii, datorită apariţiei unor împrejurări voite de părţi,
care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii ori independente de voinţa
părţilor, când acestea sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se
prezenta la judecată. După natura împrejurărilor, suspendările pot fi
legale şi voluntare.

Suspendările legale sunt prevăzute expres de lege şi obligă instanţa

de judecată să oprească cursul judecăţii de drept ori de câte ori
constată ivirea unui caz prevăzut de lege – moartea unei părţi;
punerea sub interdicţie sau punerea sub curatelă; moartea
mandatarului uneia din părţi; încetarea funcţiei tutorelui sau
curatorului; deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului; dacă s-a ivit un conflict de competenţă; dacă s-a formulat
o cerere de recuzare.

Suspendările legale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, numite

facultative (judecătoreşti), intervin când dezlegarea pricinii atârnă în
tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează
obiectul altei judecăţi sau când s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce
urmează a se pronunţa în cauză.
Suspendarea voluntară se constituie ca un incident procedural, ce
determină sistarea temporară a judecăţii datorită voinţei exprese sau
prezumate a părţilor.
Aceasta se dispune când:
a) ambele părţi prezente solicită măsura;
b) când nici una din părţi nu se prezintă la judecată la termenul
stabilit, deşi a fost legal citată.

Măsura îşi are justificarea în principiul disponibilităţii. Pentru ca lipsa să

nu aibă semnificaţia prezumată a lipsei de voinţă de a continua
judecata, partea poate cere ca procesul să se judece şi în lipsa sa,
paralizând astfel o posibilă suspendare. O cauză suspendată voluntar
poate fi repusă pe rol la cererea oricăreia dintre părţi; în situaţia
suspendării legale de drept sau facultative, cauza va fi repusă pe rol la
cerere după epuizarea împrejurării ce a constituit motiv de
suspendare.

Dacă partea nu stăruie în judecarea cauzei suspendate din culpa sa,

după ce instanţa a fost legal învestită cu judecata, legea a reglementat
cu titlu de sancţiune instituţia perimării.

142
Aceasta are semnificaţia stingerii procesului, cu toate consecinţele
sale, în faza în care se găseşte datorită rămânerii în nelucrare din vina
părţii pe perioada de timp prevăzută de norma legală. Legată de
neîndeplinirea nici unui act procedural, perimarea intervine în materie
civilă după trecerea unui termen de 1 an de la data la care judecata
pricinii a fost suspendată.
Perimarea operează de drept prin simpla împlinire a termenului şi se
constată prin hotărâre judecătorească de către instanţă în aceeaşi
compunere ca şi pentru judecată. Termenul de perimare este
susceptibil de întrerupere sau suspendare. Deşi stinge procesul,
instituţia perimării nu afectează dreptul la acţiune.
În conţinutul dreptului de dispoziţie al părţii intră şi dreptul acestora de
a face acte procesuale de dispoziţie. Codul de procedură civilă
reglementează trei categorii de acte: desistarea - presupune un act
de dispoziţie unilateral prin care reclamantul fie îşi manifestă în mod
expres voinţa de a renunţa la judecată (art.246 Cod proc.civ..), fie
renunţarea la dreptul subiectiv afirmat pe calea acţiunii civile
(art.247 Cod proc.civ.).

Actul renunţării poate fi luat oricând în cursul judecăţii, verbal, în faţa

instanţei, prin cerere scrisă, instanţa fiind obligată să ia act de voinţa
părţii printr-o încheiere prin care se dispune închiderea dosarului.
Deosebirea între cele două forme ale desistării constă în obiectul
actului – renunţarea la drept atrage după sine lipsa oricărui temei
pentru o viitoare acţiune civilă, pe când renunţarea la judecată lasă
părţii posibilitatea ca, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului
material la acţiune, să poată promova, la apreciere, o nouă acţiune.
Fiind un act de dispoziţie, cel ce renunţă trebuie să îndeplinească la
momentul renunţării toate condiţiile cerute de lege pentru astfel de
acte.
Achiesarea – se constituie ca mijlocul procedural prin care pârâtul
renunţă la orice mijloc de apărare şi recunoaşte total sau în parte
pretenţiile reclamantului (art.270 Cod proc.civ.). Fiind act de
dispoziţie, şi achiesarea trebuie făcută în condiţiile impuse de lege
pentru actele de dispoziţie. Hotărârea care consfinţeşte învoiala
părţilor se dă fără drept de apel.

Tranzacţia judiciară – dă eficienţă juridică procedurală normei

materiale din art. 2267 Codul civil potrivit căreia părţile pot stinge un
litigiu început (se poate afla chiar şi în faza executării silite) sau pot
preveni un litigiu prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori
prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Potrivit dispoziţiilor
art. 2267 alin.2 Cod civil, prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau

143
stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre
părţi.
Reglementată în art.271-273 Cod proc.civ., tranzacţia judiciară are în
vedere mijlocul procedural de stingere a procesului prin pronunţarea
unei hotărâri de expedient ce ia act de înţelegerea intervenită între
părţi sub controlul justiţiei.
Învoiala părţilor sau tranzacţia va fi prezentată instanţei în scris şi ea
va alcătui dispozitivul hotărârii care se dă fără drept de apel.
Dispoziţii cu privire la tranzacţia judiciară cuprinde şi Legea nr.
192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator care
menţionează că, în cazul în care conflictul a fost soluţionat pe calea
medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, o hotărâre, potrivit
dispoziţiilor art. 271 din Codul de procedură civilă. Odată cu
pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate,
restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia.
Hotărârea de expedient pronunţată în aceste condiţii constituie titlu
executoriu134.

IV. SUBIECTE

1. Şedinţele de judecată şi desfăşurarea lor.

2. Judecata în primă instanţă, etapele.
3. Acte procesuale în etapa scrisă prealabilă judecăţii.
4. Cererea de chemare în judecată.
5. Întâmpinarea.
6. Cererea reconvenţională
7. Incidente în desfăşurarea judecăţii cu privire la obiectul
judecăţii, părţi, modalităţi procesuale, probe, probaţiune.
8. Suspendarea procesului civil.
9. Întreruperea judecăţii.
10. Perimarea.
11. Actele de dispoziţie ale părţilor în cursul judecăţii (renunţare,
achiesare, desistare).
12. Tranzacţia judiciară.

V. APLICAŢII

134
A se vedea art. 63 din Legea nr. 192/2006

144
1. Neindicarea în acţiune a domiciliului pârâtului atrage:
a) nulitatea cererii;
b) citarea pârâtului prin publicitate;
c) citarea reclamantului cu obligaţia de a face dovada că a făcut
tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul pârâtului;
d) efectuarea unei adrese la organele de poliţie pentru a afla
domiciliul pârâtului;
e) citarea prin publicitate numai dacă reclamantul a făcut dovada
că a efectuat toate demersurile, inclusiv prin adresa la organele
de poliţie pentru a afla domiciliul pârâtului.

Răspuns:
1. a
2. c, e
3. b
4. d
5. e.

2. Primul termen de înfăţişare:

a) este termen în cunoștință de drept pentru reclamant, el ne mai
trebuind să fie citat;
b) se fixează astfel încât de la primirea citaţiei, pârâtul să aibă cel
puţin 15 zile pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării, în pricinile care nu sunt urgente;
c) se fixează astfel încât de la primirea citaţiei, pârâtul să aibă cel
puţin 5 zile pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării, în pricinile care nu sunt urgente;
d) se fixează astfel încât de la primirea citaţiei, pârâtul să aibă cel
puţin 10 zile pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării, în pricinile care nu sunt urgente;
e) se fixează astfel încât în pricinile care sunt urgente, pârâtul să
aibă cel puţin 5 zile pentru depunerea întâmpinării.

Răspuns:
1. a
2. b, c
3. d, e
4. c, e
5. b, e.

3. Dintre elementele cererii de chemare în judecată, sunt prevăzute

sub sancţiunea nulităţii:

145
 a) semnătura, numele, motivarea în fapt;
b) cauza, obiectul, domiciliul;
c) numele, obiectul, semnătura;
d) numele, motivele de fapt şi de drept;
e) numele, numele şi calitatea celui care reprezintă partea în
proces, obiectul cererii şi valoarea lui, arătarea motivelor de
fapt şi de drept, arătarea dovezilor, semnătura.

Răspuns:
1. e
2. b
3. a
4. d
5. c.

4. Întâmpinarea la cererea de chemare în judecată:

a) este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede expres
altfel;
b) trebuie depusă cu cel puţin 10 zile înainte de termenul de
judecată;
c) trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată;
d) nu este obligatorie decât dacă legea prevede expres
obligativitatea depunerii;
e) nedepunerea ei atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai
propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine
publică.

Răspuns:
1. c
2. a, c
3. a, b
4. a ,c, e
5. d.

5. Cererea reconvenţională poate fi introdusă:

a) o dată cu întâmpinarea;
b) cel târziu la prima zi de înfăţişare, necondiţionat;
c) până la terminarea cercetării judecătoreşti;

146
 d) o data cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la
întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare;
e) numai dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea
reclamantului.

Răspuns:
1. a, b
2. c
3. d
4. d, e
5. a, e.

6. Prima zi de înfăţişare este acel termen:

a) la care părţile sunt legal citate;
b) la care părţile sunt prezente în sală, personal sau prin
reprezentant;
c) la care părţile pot pune concluzii;
d) la care părţile legal citate pot pune concluzii;
e) la care instanţa a fixat primul termen de judecată.

Răspuns:
1. e
2. d
3. a
4. b
5. c.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Instanţa de judecată, după dezbaterea contradictorie, trage concluzia

prin hotărârea judecătorească, ce se constituie ca actul instanţei,
indiferent dacă prin el se tranşează sau nu litigiul. Asupra hotărârii
judecătoreşti urmează să ne îndreptăm preocuparea în cele ce vor
urma.

CURSUL NR. 10

147
 JUDECATA
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ.
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ

I. OBIECTIVE
 Definirea hotărârii judecătoreşti şi a categoriilor de
hotărâri;
 Cunoaşterea procedurii deliberării şi pronunţării hotărârii
judecătoreşti;
 Cunoașterea conţinutului hotărârii judecătoreşti şi a
efectelor acesteia.

II. CONCEPTE CHEIE

 Hotărârea judecătorească – actul final al judecăţii, prin care
se spune dreptul şi se pune capăt litigiului dintre părţi;
 Practicaua – partea expozitivă a unei hotărâri judecătoreşti, ce
cuprinde arătarea instanţei, a numelui judecătorilor, a numelui şi
identificării părţilor, obiectul cererii;
 Considerentele – partea justificativă a unei hotărâri
judecătoreşti, cuprinzând motivele de fapt şi de drept, ce au stat
la baza silogismului juridic şi au condus instanţa la soluţia dată;
 Dispozitivul – partea imperativă a unei hotărâri judecătoreşti,
ce cuprinde soluţia dată de judecători, cu referire la litigiul dedus
judecăţii.

III. TRATARE

Actul final şi cel mai important al judecăţii, prin care se spune dreptul
şi se pune capăt litigiului dintre părţi, este hotărârea
judecătorească135. Ea se constituie ca un act de dispoziţie al instanţei
ce se pronunţă în numele legii.
Art. 255 Cod proc.civ. face distincţie între două categorii de hotărâri:
a) hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei (şi vor fi avute în
vedere în cele ce urmează) numite sentinţe şi respectiv decizii
– cele care rezolvă căile de atac ale apelului (cale ordinară de
atac) recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în
interesul legii (căi extraordinare de atac), şi respectiv
135
Pentru lucrare monografică în materie, a se vedea I. DELEANU, VALENTINA DELEANU – “Hotărârea
judecătorească”, Editura Servo-Sat Arad, 1998.

148
 b) toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii
numite încheieri ce pregătesc (interlocutorii) hotărârea finală.

În funcţie de durata acţiunii lor, distingem între:

- hotărâri propriu-zise (cele care rezolvă fondul cauzei şi au, de regulă,
acţiune nelimitată în timp);
- hotărâri provizorii (au o durată limitată în timp, prin intermediul lor
se iau măsuri provizorii în timpul procesului).

În funcţie de calea de atac ce poate fi exercitată împotriva lor,

hotărârile judecătoreşti se clasifică în:
- hotărâri nedefinitive – cele date primă instanţă, care pot fi atacate cu
apel;
- hotărâri definitive136 – care nu pot fi atacate cu apel, dar pot fi
atacate cu recurs;
- hotărâri irevocabile – împotriva cărora nu mai poate fi exercitată
calea de atac a apelului sau recursului.

După cum pot sau nu să fie puse în executare, hotărârile judecătoreşti

se clasifică în:
- hotărâri executorii (cele pronunţate în acţiuni în realizarea dreptului
sau în constituire de drepturi) şi
- hotărâri neexecutorii (cele pronunţate în acţiunile în constatare).

Ca act jurisdicţional culminativ, hotărârea presupune următoarele

condiţii:

- să existe acea autoritate căreia legea îi recunoaşte puterea de

a judeca;
- instanţa să fie alcătuită în condiţiile legii;
- să se pronunţe de aceiaşi judecători în faţa cărora se dezbate
fondul;
- adoptarea hotărârii se face cel puţin de majoritatea
judecătorilor;
- deliberarea are loc în secret;
- rezultatul deliberării este consemnat în scris, sub semnătura
celor arătaţi de lege;
- pronunţarea se face în şedinţă publică;
- hotărârea se comunică părţilor.

În pronunţarea hotărârii judecătoreşti de fond (prima instanţă)

distingem următoarele:

136
A se vedea art. 377 alin.1 Cod proc.civ.

149
 Deliberarea şi pronunţarea

Textele în materie (art.256-257 Cod proc.civ.) menţionează că după

dezbaterea contradictorie a cauzei în fond, judecătorii chibzuiesc în
camera de consiliu sau în şedinţă, în secret.

După chibzuire, președintele adună părerea judecătorilor, începând cu

cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se în urmă. Dacă majoritatea
legală nu se întruneşte, pricina se va judeca din nou în aceeaşi zi sau
în cel mult 5 zile în complet de divergenţă.
Părerile fiecărui judecător vor fi cuprinse în hotărâre. După ce s-a
obţinut majoritatea, se va întocmi de îndată pe scurt dispozitivul
hotărârii care se semnează sub pedeapsa nulităţii de către fiecare
judecător, arătându-se poziţia judecătorilor în minoritate. Dispozitivul
se numeşte tradiţional minută.

Dacă pronunţarea nu se poate face imediat datorită complexităţii

cauzei, instanţa o poate amâna pentru un termen ce nu poate fi mai
mare de 7 zile. Dispozitivul se pronunţă în şedinţă publică, chiar în
lipsa părţilor, făcându-se menţiune de acest act procedural pe minută.
După pronunţare, în termen de cel mult 30 zile (termen de
recomandare) hotărârea se redactează de unul din judecători după
forma sorocită de lege.

Forma şi conţinutul hotărârii

Sub aspectul elaborării hotărârii judecătoreşti, distingem trei părţi ce

conturează structura sa: practicaua (1), considerentele (2),
dispozitivul (3).

1. Practicaua sau partea expozitivă, cuprinde arătarea instanţei,

numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele, domiciliul,
identificarea părţilor, calitatea părţilor, numele avocaţilor,
reprezentanţilor, obiectul cererii.

2. Considerentele sau motivele de fapt şi de drept ce au stat la baza

silogismului juridic şi care au condus instanţa la soluţia dată. Motivarea
trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă,
convingătoare, accesibilă.

3. Dispozitivul, considerat chintesenţa hotărârii, cuprinde soluţia dată

de judecători litigiului cu care au fost investiţi.

150
Art.261 Cod proc.civ. arată elementele care trebuie să alcătuiască
conţinutul hotărârii. Apare evident că lipsa unor elemente esenţiale ce
privesc instanţa (organizarea), competenţa, procedura imperativă
atrage nulitatea hotărârii.

După redactare, hotărârea se comunică părţilor în copie, în cazul în

care aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a
căii de atac a apelului sau a recursului. În hotărâre trebuie menţionată
calea de atac şi termenul în care se poate exercita. Comunicarea
hotărârii urmează regulile comunicării actelor de procedură.

Efectele hotărârilor judecătoreşti

Soluţionarea situaţiei juridice atrage următoarele consecinţe:

- des-investeşte instanţa;
- situaţia juridică dobândeşte puterea lucrului judecat;
- crearea unui nou raport juridic.

Hotărârea judecătorească constituie act autentic; în principiu, este titlu

executoriu; are efecte declarative sau produce efecte retroactive;
înlocuieşte prescripţia dreptului material la acţiune cu prescripţia
executării silite.

ÎNDREPTAREA, COMPLETAREA ŞI LĂMURIREA HOTĂRÂRII

Distincţia făcută de lege între instituţiile îndreptării hotărârilor

judecătoreşti, a lămuririi hotărârii şi respectiv a completării hotărârii
judecătoreşti se face în articolele 281 – 2813 Cod proc.civ.

Îndreptarea erorilor sau omisiunilor are în vedere greşelile asupra

numelui, calităţii şi susţinerilor părţilor sau cele de calcul, precum şi
orice alte greşeli materiale strecurate în hotărâre.
Aceste greşeli sunt altele decât adăugirile, ştersăturile sau schimbările
din cuprinsul hotărârii, făcute şi semnate de judecător, sub pedeapsa
de a nu fi ţinute în seamă. Textul art.281 Cod proc.civ. se referă
exclusiv la greşelile materiale, practica stabilind constant că nu pot
face obiectul procedurii de îndreptare a erorilor materiale greşelile de
fond, ce nu pot fi îndreptate decât prin intermediul căilor legale de

151
atac. Legislativ, întâlnim un text asemănător textului din procedura
civilă în cazul actelor îndeplinite de executorii judecătoreşti.

Lămurirea hotărârii a fost introdusă prin OUG nr.138/2000 şi este

reglementată de art.2811 Cod proc.civ., având în vedere cazul în care
sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului hotărârii (1) sau când hotărârea cuprinde dispoziţii
potrivnice (2).

Completarea hotărârii. O noutate în reglementarea art.2822 Cod

proc.civ. o constituie instituţia completării hotărârii.
Potrivit textului legal, în situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale, la cerere, se poate solicita instanţei
completarea hotărârii date. Instituţia completării hotărârii vizează
aşadar două situaţii:
- omiterea pronunţării asupra unui capăt de cerere principal sau
accesoriu ori a unei cereri conexe sau incidentale;
- omiterea pronunţării asupra cererilor martorilor, experţilor,
traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor cu privire la
drepturile lor.

Despăgubirile şi cheltuielile de judecată

Cheltuielile ocazionate de judecată cuprind taxele judiciare de timbru,

timbru judiciar, onorariile avocaţilor şi experţilor, cheltuielile făcute
pentru administrarea probelor sau pentru deplasarea părţilor şi
martorilor în instanţă ori salariul cuvenit acestora pentru ziua când s-
au deplasat la instanţă, cheltuieli ocazionate de cercetarea la faţa
locului ş.a.
Potrivit art. 274 alin.1 Cod proc.civ., partea care cade în pretenţii va fi
obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
“A cădea în pretenţii” înseamnă a pierde procesul, a se afla în culpă
procesuală. În cazul respingerii acţiunii, a anulării sau a perimării
cererii, a renunţării la judecată, cel care cade în pretenţii este
reclamantul, iar în caz de admitere a acţiunii, pârâtul este cel care
cade în pretenţii.

Cheltuielile de judecată se acordă de către instanţa de judecată dacă

cel îndreptăţit să le primească le-a solicitat, nu din oficiu şi numai în
măsura în care au fost dovedite.

152
Judecătorii nu pot micşora cheltuielile constând în taxe de timbru, taxe
de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea
martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat
va dovedi că le-a făcut, însă au dreptul să mărească sau să micşoreze
onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor
minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de
mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de
avocat.

Pentru a evita obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul

are posibilitatea ca, la prima zi de înfăţişare, să recunoască pretenţiile
reclamantului în totalitate, astfel cum au fost formulate. În această
situaţie nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată decât
dacă a fost pus în întârziere înainte de introducerea cererii de chemare
în judecată.
Dacă pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte,
instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la
plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor137.
În situaţia în care sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, ei
vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal,
proporţional sau solidar, în funcţie de interesul pe care îl are fiecare
sau după felul raportului de drept dintre ei.

IV. SUBIECTE

1. Noţiunea de hotărâre judecătorească; felurile hotărârilor.

2. Deliberarea şi pronunţarea.
3. Forma şi conţinutul hotărârii judecătoreşti.
4. Efectele hotărârii judecătoreşti.
5. Execuţia vremelnică.
6. Îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărâri.
7. Despăgubiri şi cheltuieli de judecată.

V. APLICAŢII

1. Intervine sancţiunea nulităţii hotărârii judecătoreşti în cazul:

137
A se vedea art. 276 Cod proc.civ.

153
 a) când nu s-a indicat prenumele judecătorului, chiar dacă el a
semnat hotărârea;
b) când nu s-a arătat în hotărâre instanţa care a pronunţat-o;
c) când hotărârea este semnată de alţi judecători decât cei care
au semnat minuta;
d) când hotărârea este semnată de judecătorul care a încuviințat
şi administrat toate probele în dosar, dar care nu a mai putut
asista la dezbateri, fiind în concediu medical;
e) indicarea greşită a căilor de atac.

Răspuns:
1. b, c, d
2. a ,b ,c
3. a ,b ,c ,d
4. b ,c ,d, e
5. c ,d, e.

2. După sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc:

a) fie în şedinţă, fie în camera de consiliu;
b) numai în prezenţa preşedintelui;
c) numai în camera de consiliu;
d) numai în şedinţă;
e) numai în secret.

Răspuns:
1. b, c ,d
2. a ,b, c
3. a ,b ,c, d, e
4. b, c ,d
5. a, e.

3. Sunt supuse executării de drept, hotărârile primei instanţe când au

ca obiect:

a) plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile

juridice de muncă;
b) sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere;
c) reparaţii grabnice;
d) evacuarea din locuinţă;
e) despăgubirile pentru accidentele de muncă.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e

154
 2. b, c, d, e
3. a, c, d, e
4. a, b, c, e
5. a, b, c.

4. Instanţa de judecată va suspenda judecata:

a) când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa
sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
b) când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar
avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se
dea;
c) prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile;
d) dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii;
e) când amândouă părţile o cer.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. c, d, e
3. a, b, d, e
4. a, b
5. a, b, c.

5. Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor poate fi dată:

a) în camera de consiliu, dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi
decât cea sorocită pentru proces;
b) în şedinţă publică, chiar dacă părţile se înfăţişează într-o altă zi
decât cea sorocită pentru proces;
c) în toate cazurile în camera de consiliu, în prezenţa părţilor;
d) în toate cazurile în şedinţă publică, părţile putând fi
reprezentate prin avocat cu procură specială pentru tranzacţie;
e) în şedinţă publică, chiar de un singur judecător, dacă părţile se
înfăţişează la ziua fixată pentru judecată.

Răspuns:
1. a
2. a, e
3. b
4. c
5. d.

155
6. Constituie cheltuieli de judecată făcute de partea care a câştigat
procesul ce pot fi suspuse micşorării sau măririi de către instanţa de
judecată:

a) cheltuielile făcute în cursul judecăţii;

b) cheltuielile făcute în faza executării silite;
c) cheltuielile făcute anterior deschiderii judecăţii, dar care se află
în raport necesar cu judecata;
d) taxele de timbru, taxele de procedură, plata experţilor,
despăgubirea martorilor, precum şi alte cheltuieli pe care
partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut;
e) onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul
onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că
sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii
sau munca îndeplinită de avocat.

Răspuns:
1. a, b, c, e
2. a, d, c
3. e
4. a, b, c, d
5. a, d, e.

7. În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,

întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori aceasta cuprinde
dispoziţii potrivnice:

a) instanţa dispune din oficiu;

b) este necesară cererea reclamantului ;
c) părţile formulează cererea în termenul prevăzut de lege pentru
declararea apelului sau recursului împotriva hotărârii;
d) instanţa rezolvă cererea prin decizie;
e) instanţa rezolvă cererea prin încheiere în camera de consiliu,
fără citarea părţilor.

Răspuns:
1. a, d
2. b, d
3. c
4. c, e
5. d.

156
8. Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra
unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri
conexe sau incidente, se poate cere completarea hotărârii:

a) în termen de 5 zile de la pronunţare;

b) în termen de 15 zile de la pronunţare;
c) cu citarea părţilor, prin hotărâre separată;
d) fără citarea părţilor, în camera de consiliu;
e) cu citarea părţilor, prin încheiere.

Răspuns:
1. a, c
2. a, d
3. a, e
4. b, c
5. b, e.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Hotărârea judecătorească poate conţine erori, false interpretări sau
alte cauze de nulitate. Din această cauză trebuie să existe mijloace de
îndreptare. Posibilitatea de a pune în mişcare formele de control este
asigurată prin prisma drepturilor fundamentale instituite de art.6 din
Convenţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Acţiunea
civilă implică şi exerciţiul căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti. Acestea fac obiectul demersului nostru viitor.

CURSUL NR. 11

CĂILE DE ATAC

I. OBIECTIVE
 Cunoaşterea sistemului căilor de atac instituit de
reglementarea procesuală română;
 Utilizarea căilor de atac potrivit specificităţii lor.

II. CONCEPTE CHEIE

 control judiciar – dreptul şi obligaţia pe care le are instanţa de
judecată superioară de a verifica, în condiţiile şi după procedura

157
 stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţe judecătoreşti inferioare lor.
 controlul judecătoresc – dreptul şi obligaţia instanţelor de
judecată de a verifica, în cazurile şi după procedura prevăzută de
lege, legalitatea şi temeinicia unor acte – cu sau fără caracter
jurisdicţional – care emană de la organe ce nu fac parte din
sistemul judiciar;
 apelul – calea de a ataca hotărârea dată în primă instanţă;
 recursul - calea extraordinară de a ataca hotărârile date fără
drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate
jurisdicţională pentru cazurile şi motivele prevăzute de lege;
 contestaţia în anulare – calea extraordinară de atac,
îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pentru
cazurile şi situaţiile prevăzute de lege;
 revizuirea – calea extraordinară de atac, prin care se cere
aceloraşi judecători retractarea sau reformarea, în tot sau în
parte, a unei hotărâri judecătoreşti pe care au pronunţat-o;
 recursul în interesul legii – calea menită a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul
României.

III. TRATARE

Hotărârile judecătoreşti, produs al judecăţii în primă instanţă, pot

conţine erori sau nedreptăţi, greşeli de judecată. Apare astfel necesar
ca ele să fie supuse unei proceduri de verificare. Distingem între:

- control judiciar – dreptul şi obligaţia pe care le are instanţa de

judecată superioară de a verifica, în condiţiile şi după procedura
stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţe judecătoreşti inferioare lor.
- controlul judecătoresc – dreptul şi obligaţia instanţelor de
judecată de a verifica, în cazurile şi după procedura prevăzută de
lege, legalitatea şi temeinicia unor acte – cu sau fără caracter
jurisdicţional – care emană de la organe ce nu fac parte din
sistemul judiciar.

Legiuitorul a optat, funcţie de realităţile istorice, pentru diferite căi

concrete de verificare cunoscute sub sintagma „căi de atac” sau
sistemul căilor de atac. Reglementarea lor constituie o expresie
elocventă a dreptului de apărare a celui ce se consideră nedreptăţit
prin hotărârea dată, precum şi un mijloc de a menţine chiar judecătorii
într-un profund respect faţă de lege, activitatea lor fiind supusă
controlului judiciar.

158
 CĂILE DE ATAC PREVĂZUTE DE LEGE

Codul de procedură civilă prevede următoarele căi de atac a hotărârilor

judecătoreşti: apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi
recursul în interesul legii.
Legile speciale sau procedurile speciale disting, alături de căile de atac
consacrate de procedura civilă, şi alte mijloace de verificare – opoziţia,
acţiunea în anulare, mijloace asupra cărora doctrina nu a căzut de
acord dacă şi în ce măsură reprezintă căi de atac. Acestea din urmă se
înscriu fără îndoială în sistemul căilor de atac.

Clasificarea căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă

distinge între:

1. În funcţie de condiţiile de exercitare:

- ordinare (pot fi exercitate de oricare parte, pentru orice
motive de fapt sau de drept) - apelul;
- extraordinare (pot fi exercitate în condiţii şi motive expres şi
limitativ prevăzute de lege) – recursul, contestaţia în anulare,
revizuirea, recursul în interesul legii.

2. În funcţie de instanţa competentă să le soluţioneze:

- de reformare (se soluţionează de instanţa superioară celei care
a pronunţat hotărârea) – apelul şi recursul;
- de retractare (se soluţionează de chiar instanţa care a
pronunţat hotărârea) – contestaţia în anulare, revizuirea.

3. După cum provoacă sau nu o nouă judecată în fond:

- devolutive (provoacă o nouă judecată în fond, în limitele a
aceea s-a cerut şi judecat) - apelul;
- ne-devolutive (provoacă controlul fără să determine, de regulă,
o judecată în fond) – recursul, contestaţia în anulare, revizuirea.

4. După cum termenul pentru exercitarea căii de atac suspendă

sau nu executarea hotărârii atacate:

- suspensive de executare (de drept) – apelul;

- ne-suspensive de executare – recursul, contestaţia în
anulare, revizuirea.

159
Căile de atac trebuie exercitate după pronunţarea hotărârilor
judecătoreşti, până la expirarea termenului prevăzut de lege pentru
declarare. Numai prin declararea căii de atac hotărârea judecătorească
este supusă controlului, împiedicată să producă efectele şi supusă
instanţei de judecată învestită cu soluţionarea acesteia.

Aşa cum orice sistem îşi creează reguli, şi sistemul căilor de atac
impune exercitarea lor într-o anumită ordine, potrivit cu natura şi
scopul acestora.
Efectele exercitării căilor de atac constau în principal în faptul că:
suspendă executarea silită a hotărârii atacate, declanşează controlul şi
verificarea, nu agravează situaţia părţii care a exercitat calea de atac.

Căile de atac distincte - acţiunea în anulare, opoziţia, vor fi analizate

ţinând seama de particularităţile fiecăreia în cadrul procedurilor
speciale.

APELUL

Definiţie. Apelul este calea de a ataca hotărârea dată în primă

instanţa, ordinară, comună, de reformare, devolutivă şi suspensivă de
executare138.
Partea ce justifică un interes sau Ministerul Public, investeşte şi obligă
instanţa ierarhic superioară să re-judece cauza în raport de criticile
aduse hotărârii de primă instanţă, cu referire la legalitatea şi lipsa de
temeinicie.

Reglementarea şi formele apelului. Sediul materiei: art.282 – 298

Cod procedură civilă.
Potrivit reglementării, distingem între:
- apelul principal – pe care îl formulează partea nemulţumită
de hotărârea primei instanţe;
- apelul incident – exercitat de intimat împotriva părţii cu
interese contrare, care a formulat apelul principal;
- apelul provocat – declarat de intimatul din apelul principal
împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în
primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal.

138
A se vedea I.DELEANU –„Tratat de procedură civilă”, Editura All Beck, 2005, volumul 2; I. Leş – „Codul
de procedură civilă, comentat şi adnotat”, Editura Rosetti, 2005; Pârvu Liviu Narcis – „Apelul în procesul
civil”, 2004, Editura Lumina Lex, cu bibliografia indicată în monografie; V.M. CIobanu, G. Boroi – „Drept
procesual civil”, Editura All Beck, 2004; Mihaela Tăbârcă, Editura Global Lex, volumul 2, 2005.

160
Apelul principal. Este reglementat de art.282-292 Cod proc.civ. Prin
calea de atac a apelului, partea nemulţumită de hotărârea primilor
judecători supune litigiul unei instanţe ierarhic superioare spre o nouă
şi competentă judecată devolutivă, în raport de criticile formulate
împotriva primei judecăţi.

Apelul incident. Este reglementat de art.293 Cod proc.civ. şi poate fi

formulat numai de către intimaţii ce se îndreaptă împotriva părţii cu
interese contrare, care are poziţia de apelant în apelul principal; se
exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de
înfăţişare, în faţa instanţei de apel; intimatul trebuie să tindă la
schimbarea hotărârii primei instanţe; soarta apelului incident depinde
de soarta apelului principal.

Apelul provocat. Este reglementat de art.2931 Cod proc.civ., poate fi

formulat numai de intimaţi, dar se îndreaptă împotriva acelui intimat
sau împotriva persoanei care a fost parte în judecata în prima instanţă,
dar nu este în apelul principal; se exercită până la prima zi de
înfăţişare în faţa instanţei de apel; existenţa şi soluţionarea apelului
provocat depind de existenţa şi soarta apelului principal.

Obiectul apelului, potrivit art.282 Cod proc.civ., îl constituie

hotărârile date în primă instanţă de către judecătorii şi tribunale.
Apelurile împotriva hotărârilor date de judecătorie se judecă de către
tribunale, iar cele date în primă instanţă de tribunal sunt supuse
apelului la curtea de apel. Sunt hotărâri însă care se dau fără drept de
apel, respectiv hotărârile care se dau în ultimă instanţă sau în primă şi
ultimă instanţă, ce pot fi identificate prin aceea că legea le dă fără
drept de apel.

Legea, în art.2821 Cod proc.civ.139, precizează hotărârile judecătoreşti

ce nu sunt supuse apelului: cele date în primă instanţă în cererile
introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, în litigiile al
căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, asupra acţiunilor
posesorii, acţiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în
registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii, asupra
cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale şi în alte cazuri prevăzute de lege.
De asemeni, potrivit art.2821 alin.2 Cod proc.civ. nu sunt supuse
apelului hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează

139
Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010 ş Legea nr. 71/2011

161
plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, dacă
legea nu prevede altfel.

Încheierile premergătoare nu pot fi atacate cu apel decât odată cu

fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile

împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi a altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse
apelului, dacă legea nu prevede altfel.

Subiectele apelului

Reclamantul şi pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei

instanţe pot să se plângă împotriva hotărârii pe calea apelului. Cel care
face apel se numește apelant, iar cel împotriva căruia este exercitată
această cale de atac este numit intimat.

Alte persoane care mai pot declara această cale de atac sunt succesorii
în drepturi ai părţilor, terţii care au intrat în proces din iniţiativa lor sau
a reclamantului ori a pârâtului, persoanele sau organele cărora legea
le recunoaşte legitimare procesuală activă. În caz de coparticipare,
oricare dintre participanţii care justifică un interes, poate exercita
calea de atac a apelului, dar numai pentru apărarea intereselor proprii.
În cazul în care este vorba de o obligaţie solidară şi indivizibilă, apelul
făcut de unul dintre coparticipanţi profită şi celorlalţi.

Persoanele care nu au fost parte la judecata în fond nu au dreptul să

facă apel, chiar dacă ar fi interesaţi în cauză, cu anumite excepţii
(ex.: în materie necontencioasă apelul poate fi făcut de orice persoană
interesată).
Procurorul poate exercita căile de atac împotriva oricăror hotărâri, în
condiţiile art.45 Cod proc.civ.

Instanţa competentă

Judecarea apelului este de competenţa tribunalului, dacă se atacă o

hotărâre pronunţată în primă instanţa de către judecătorie, şi curtea
de apel, dacă apelul este declarat împotriva unei hotărâri pronunţate în
primă instanţă de tribunal.

162
 Termenul de apel

Potrivit art.284 Cod proc.civ, termenul de apel este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dacă o parte face
apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată
la data depunerii cererii de apel, dar în acest caz termenul pentru
depunerea motivelor de apel se socoteşte de la comunicarea hotărârii.
Pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în
afară de cazul în care procurorul a participat la judecarea cauzei,
situaţie în care termenul curge de la comunicarea hotărârii.
Termenul se socoteşte pe zile libere. Se îngăduie şi derogări de la
termenul general, de exemplu, în materia divorţului, unde termenul de
apel este de 30 de zile de la comunicare.
Termenul de apel se întrerupe în cazul morţii uneia dintre părţile care
are interes să facă apel (se va face o nouă comunicare pe numele
moştenirii) sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut
comunicarea (se va face o nouă comunicare părţii la domiciliul ei).
În cazul nerespectării termenului de apel, acesta va fi respins ca
tardiv. Hotărârea este definitivă la data expirării termenului de apel.

Cuprinsul cererii de apel

Potrivit art.287 Cod proc.civ., cererea de apel trebuie să cuprindă:

numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, pentru persoanele juridice-
sediul lor, numărul de înmatriculare la registrul comerţului, codul fiscal
şi contul bancar (dacă apelantul locuieşte în străinătate se va arăta
domiciliul ales în România), hotărârea care se atacă, motivele de fapt
şi de drept pe care se întemeiază apelul, dovezile invocate în
susţinerea apelului, semnătura.

Cerinţele referitoare la hotărârea care se atacă şi la semnătura sunt

prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele privind motivele şi dovezile
sub sancţiunea decăderii. Părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de
apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate
la fond sau arătate în cererea de apel sau în întâmpinare. Motivele
apelului trebuie menţionate în cererea de apel sau cel mai târziu până
la prima zi de înfăţişare. Sub sancţiunea nulităţii, cererea de apel se
depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în atâtea copii câţi
intimaţi sunt, plus un exemplar pentru instanţă.

163
 Efectele apelului

Cererea de apel produce anumite efecte: investește instanţa de apel,

hotărârea este suspensivă de executare (cu excepţia hotărârilor
executorii de drept şi cele pronunţate cu execuţie vremelnică – ce pot
fi suspendate cu dare de cauţiune); provoacă o nouă judecată în fond.
Prin apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei
instanţe.

Judecata apelului

Judecarea apelului se face în complet de doi judecători, după regulile

de la judecata în primă instanţă. În apel nu se poate schimba calitatea
părţilor, cauza, obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot
face cereri noi.

Uneori legea prevede, prin derogare, posibilitatea formulării unei cereri

noi direct în apel. De exemplu, cu învoirea părţilor, intervenţia
principală se poate face şi în apel, ca şi cererea de intervenţie
accesorie. Instanţa de apel realizează un control asupra temeiniciei şi
legalităţii hotărârii primei instanţe, în limitele fixate de apelant prin
cererea sa. Instanţa de apel poate încuviința refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi
administrarea altor probe, dacă le consideră necesare.

Soluţiile în apel

Cu privire la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, Codul

de procedură civilă stabileşte că apelantului nu i se poate crea o
situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Instanţa poate
dispune:

- respingerea apelului şi păstrarea hotărârii atacate. Apelul poate fi

respins că nefondat, nu însă şi ca nemotivat.
- admiterea apelului şi schimbarea, în tot sau în parte, a hotărârii
atacate.
- admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi va judeca procesul,
evocând fondul, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima
instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

164
- admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi, în cazul în care
prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului,
trimiterea cauzei spre rejudecare, o singură dată, primei instanţe sau
altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, dacă
părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de
apel ori prin întâmpinare140. În acest caz, dezlegarea dată problemelor
de drept de către instanţa de apel, ca şi necesitatea administrării unor
probe impusă prin decizia pronunţată în apel sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului;
- admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei
spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent, dacă prima instanţă s-a declarat
competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, în
afară de cazul când constată propria sa competenţă. În acest din urmă
caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima
instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte
procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre
judecare.

RECURSUL

Definiţie. Recursul este calea extraordinară de a ataca hotărârile date

fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională,
urmărindu-se în principiu de partea interesată sau reprezentantul
Ministerului Public casarea sau modificarea în tot sau în parte a
hotărârii141.

Faţă de criteriile de clasificare a căilor de atac, recursul este o cale de

atac extraordinară, de reformare, ne-devolutivă, în principiu ne-
suspensivă de executare, cu excepţiile date de lege în ceea ce priveşte
cauzele de strămutare de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii
sau orice lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume
prevăzute de lege (art.300 Cod proc.civ).
Sediul reglementării este dat de art.299-316 Cod proc.civ.

Obiectul recursului este dat de hotărârile supuse căii de atac,

respectiv potrivit art.299 Cod proc.civ., hotărârile date fără drept de

140
Art. 297 alin.1 teza I Cod proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010
141
A se vedea pentru detalii: I DELEANU –„Tratat de procedură civilă”, Editura All Beck, 2005, volumul 2;
I. LEŞ –„Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Editura Rosetti, 2005; V.M. CIOBANU, G. BOROI
– „Drept procesual civil”, Editura All Beck, 2004; I. LEŞ –„Tratat de drept procesual civil”, Editura All Beck
2001; V.M. CIOBANU, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, 1997.

165
apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile legii, hotărârile altor
organe cu activitate jurisdicţională.
Sunt hotărâri date fără drept de apel hotărârile care, prin lege, nu sunt
susceptibile de apel – art.2821 alin. 1 Cod proc.civ., hotărârile al căror
caracter definitiv este precizat de lege – art.377 Cod proc.civ. –
hotărârile date în primă instanţă potrivit legii, fără drept de apel;
hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau
chiar atacate cu apel, dacă judecata s-a perimat ori cererea de apel a
fost respinsă sau anulată; hotărârile date în apel, orice alte hotărâri
care, potrivit legii nu mai pot fi atacate cu apel.

Legile speciale au stabilit caracterul definitiv al unor hotărâri de primă

instanţă în materia contenciosului administrativ, adopţiei, litigiilor de
muncă, asociaţiilor şi fundaţiilor, încheierile în materia asigurării de
dovezi, renunţare la judecată, sechestrului asigurator, judiciar.

Instanţa de recurs nu se ocupă să verifice faptele; ea examinează dacă

judecătorii de fond şi apel au aplicat corect legea la acele fapte
constatate. În recurs nu se judecă procesul, ci „dacă hotărârea a
nesocotit legea”. Recursul aşadar, în reglementarea actuală prezintă
mai mult un interes public ce ţine de aplicarea şi interpretarea unitară
şi legală a legii.

Subiectele recursului. Exerciţiul căii de atac nu–l pot avea decât

acele persoane care au fost părţi în procesul de fond. Ele au calităţi
specifice – recurent sau după caz intimat. Cu excepţia procurorului şi
respectiv a succesorilor în drepturi ai părţilor, alte persoane nu pot
avea legitimare în recurs.

Termenul de recurs. Potrivit art. 301 Cod proc.civ., termenul de

recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel. Termenul este imperativ, absolut, legal şi se calculează
pe zile libere.
Legea dispune şi alte termene de recurs, cum ar fi:
- 30 zile, în materia divorţului,
- 5 zile de la comunicare, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat
conflictul de competenţă,
- pe toată perioada cât durează suspendarea, în cazul recursului
împotriva încheierii prin care s-a suspendat cursul judecăţii ori s-a
respins cererea de repunere pe rol.

Se distinge astfel între termenul de drept comun - 15 zile şi termene

speciale regăsite în dispoziţii speciale sau proceduri derogatorii. Legea
dispune asupra posibilităţii președintelui instanţei de a acorda o

166
prelungire a termenului de recurs, în condiţii strict şi limitativ date de
necesitatea îndeplinirii unor cerinţe legale ce au fost sesizate la
primirea cererii de recurs.
Ca orice termen, şi în această materie termenul de recurs poate fi
întrerupt în aceleaşi condiţii ca şi termenul de apel la care se face
trimitere.
Pentru procuror, termenul curge de la pronunţare, dacă a luat parte la
judecată, şi de la comunicare, dacă a participat la judecarea cauzei
(art.301, teza a II-a Cod proc.civ.).
Termenul de recurs curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost
făcută odată cu somaţia de executare, iar dacă partea face recurs
înainte de comunicare, aceasta se consideră comunicată la data
depunerii cererii de recurs.
La momentul la care primeşte cererea de recurs, preşedintele instanţei
va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs
cu 5 zile.
Sancţiunea nerespectării termenului de recurs este decăderea din
dreptul de a mai exercita calea de atac, cu consecinţa respingerii
recursului ca tardiv introdus.
Potrivit art. 310 Cod proc.civ., dacă la prima zi de înfăţişare nu se
dovedeşte că recursul a fost depus peste termen sau dacă această
dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.

Motivele recursului

Hotărârea atacată poate fi casată sau modificată numai pentru motive

de nelegalitate prevăzute de art.304 Cod proc.civ., cu menţiunea că
primele cinci motive (art.304 pct.1-5 Cod proc.civ.) sunt motive ce
atrag casarea, iar următoarele patru (art.304 pct.6-9 Cod proc.civ.)
sunt motive de modificare a hotărârii.

Motivele de casare:
1. instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au
participat la dezbaterea în fond a pricinii;
3. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine
publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii142;
4. instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2 Cod proc.civ.
142
Pct.3 al art. 304 Cod proc.civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

167
Motivele de modificare:
1. instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-
a cerut;
2. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
3. interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa a
schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al
acestuia;
4. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Pentru hotărârile date fără drept de apel, legea prevede că recursul

declarat nu este limitat la motivele de casare sau modificare prevăzute
în mod limitativ de art.304 Cod proc.civ., instanţa putând să
examineze cauza sub toate aspectele143.
Recursul trebuie motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul
termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se
socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut
mai înainte. Dacă Ministerul Public a participat în proces, se va depune
o copie de pe motivele de casare pentru procuror.
Potrivit art. 306 Cod proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat
în termenul legal. Cu toate acestea, motivele de ordine publică pot fi
invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să
le pună în dezbaterea contradictorie a părţilor.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului
dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din
motivele prevăzute de art. 304 Cod proc.civ.

Investirea instanţei: potrivit art.302 Cod proc.civ., recursul se

depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.
Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori persoanei juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic
de înregistrare sau codul fiscal, contul bancar; dacă recurentul
domiciliază în străinătate, se va arăta şi domiciliul ales în România,
unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul (1);
indicarea hotărârii care se atacă (2); motivele de nelegalitate pe care
se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că
motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat (3); semnătura (4).

143
A se vedea art. 3041 Cod proc.civ.

168
Legea prevede că, în lipsa elementelor prevăzute de lege, cererea de
recurs va fi anulată, însă, prin decizie nr. 176/2005 şi nr.737/2008 ale
Curţii Constituţionale această prevedere relativă la sancţionarea nu
nulitatea a omisiunii vreunuia din elementele prevăzute de art. 302
Cod proc.civ. a fost declarată neconstituţională.

Înregistrarea recursului produce următoarele efecte: investeşte

instanţa cu soluţionarea; suspendă executarea de drept pentru
situațiile strict şi limitativ prevăzute de lege; dă dreptul de a solicita
instanţei de recurs şi a obţine suspendarea la cerere, cu obligaţia
depunerii unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă sau, după caz, în
situaţii urgente, de a solicita președintelui instanţei suspendarea
provizorie până la pronunţarea de către instanţa de judecată.

Judecarea recursului

După primirea dovezilor de comunicare a hotărârii şi după împlinirea

termenului de recurs pentru toate părţile, dosarul se va înainta
instanţei de recurs.
Președintele instanţei de recurs va proceda la repartizarea
computerizată a dosarului unui complet de judecată, luând măsuri
pentru evidenţierea cauzei în registrele şi evidentele instanţei şi pentru
citarea părţilor.
Asupra cauzei se va alcătui un raport fie de președintele completului
de judecată, fie de un membru al completului (la instanţa supremă, de
către un magistrat asistent). Completul de judecată se alcătuieşte din
trei magistraţi (art.57 alin.2).
În instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia
înscrisurilor care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor.
Desfăşurarea judecăţii şi deliberarea urmează dispoziţiile din judecata
în faţa primei instanţe.

Soluţionarea şi efectele recursului

Potrivit cu dispoziţiile art.312 Cod proc.civ., instanţa poate admite

recursul, îl poate respinge sau anula, poate constata perimarea lui.
În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată
sau casată, în tot sau în parte.
Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute
de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art.
304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a
cărei hotărâre este recuzată a soluţionat procesul fără a intra în

169
cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind
necesară administrarea de probe noi.
În cazul în care sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care
unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa
în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată
unitară144.
Şi în calea de atac a recursului se dă eficienţă principiului „non
reformation în pejus”, după care nu poate fi îngreunată situaţia părţii
în propria sa cale de atac.

Hotărârea pronunţată în recurs

Hotărârea instanţei de recurs este irevocabilă, chiar dacă prin aceasta

s-a soluţionat fondul pricinii. Cu toate acestea, şi această hotărâre
poate face obiectul unor căi de atac - contestaţia în anulare,
revizuirea.

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

Definiţie. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de

retractare, comună şi ne-suspensivă de executare, îndreptată
împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea

144
Conform art. 312 Cod proc.civ., în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în
fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie,
fie la un alt termen stabilit în acest scop.Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este
recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care
nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs,
după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe
de acelaşi grad.
În caz de casare a hotărârii atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul
spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent,
potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut deart. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă.
Casarea cu trimitere poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului pentru cazul în care instanţa a
cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, pentru cazul în care
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la
dezbaterea fondului, respectiv pentru cazul casării pentru lipsă de competenţă. În cazul în care, după
casarea cu trimitere potrivit alin. (5) sau (6), intervine o nouă casare în aceeaşi cauză, tribunalele şi
curţile de apel vor rejudeca în fond cauza, dispoziţiile alin. (4) fiind aplicabile.
Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau
în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

170
regulilor de procedură legate de citarea legală a părţii pentru data
când a avut loc judecata sau de nesocotirea normelor de ordine publică
privind competenţa.
De asemenea, această cale de atac permite desfiinţarea hotărârilor
pronunţate de instanţa de recurs când dezlegarea dată recursului este
rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul
sau admițându-l numai în parte, a omis din greşeală să examineze un
motiv de casare.
După cum se poate observa, există o contestaţie în anulare obişnuită
(art.317 Cod proc.civ.) şi o contestaţie în anulare specială (art.318
Cod proc.civ.)145.
Părţi. În această cale de atac părţile se numesc contestator şi intimat.
Contestatorul poate fi ori reclamantul, ori pârâtul, apelantul sau
intimatul, recurentul sau intimatul, chiar revizuentul sau intimatul în
revizuire. Haina juridică poate fi îmbrăcată şi de succesorii lor în
drepturi, precum şi de persoanele care au intervenit voluntar în proces
sau care au fost introduse la cererea părţilor.

Contestația în anulare obişnuită (de drept comun) se exercită

potrivit art.317 Cod proc.civ., împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti
irevocabile pentru următoarele două motive, care nu au putut fi
invocate în căile ordinare de atac:
- când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a
judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;
- când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine
publică privitoare la competenţă.

Din prevederile art.317 Cod proc.civ. rezultă necesitatea următoarele

condiţii pentru admisibilitatea contestaţiei :

- obiectul contestaţiei să fie o hotărâre irevocabilă;

- partea să nu fi putut invoca motivele contestaţiei în căile
ordinare de atac;
- partea să se găsească într-unul din cazurile în care poate fi
exercitată contestaţia în anulare, cazuri prevăzute expres de
art.317 Cod proc.civ., nesusceptibile de multiplicare sau
extrapolare.
Contestaţia în anulare obişnuită va fi primită pentru motivele indicate,
în cazul în care aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs,
dar instanţa de recurs le-a respins pentru că avea nevoie de verificări
de fapt, sau recursul a fost respins fără să fie judecat pe fond.
145
A se vedea I DELEANU –„Tratat de procedură civilă”, Editura All Beck, 2005, volumul 2; I. LES –„Codul
de procedură civilă comentat şi adnotat”, Editura Rosetti, 2005; V.M. CIOBANU, G. BOROI – „Drept
procesual civil”, Editura All Beck, 2004; I. LES –„Tratat de drept procesual civil”, Editura All Beck 2001;
V.M. CIOBANU, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, 1997.

171
Contestaţia în anulare specială se exercită potrivit art.318 Cod
proc.civ. numai împotriva hotărârilor instanţei de recurs şi împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă pentru unul din
următoarele motive:

- când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale;

textul legii are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte
formale ale judecării recursului, care au avut drept consecinţă
darea unor soluţii greşite. Trebuie făcută distincţie între
greşeala materială folosită în art.318 Cod proc.civ. şi greşeala
materială strecurată într-o hotărâre judecătorească ce poate
forma şi obiectul unei cereri de îndreptare, în temeiul art.281
Cod proc.civ.;
- când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în
parte, a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul din motivele
de casare. Nu se poate face contestaţie în anulare dacă
recursul a fost admis integral, chiar dacă instanţa nu a
examinat vreunul din motivele de casare, în acest caz
neexistând un interes în declanşarea acestei căi extraordinare
de atac. Nu este admisibilă contestaţia dacă se invocă
repronunțarea instanţei de recurs asupra unor excepţii, precum
tardivitatea sau perimarea ori înlăturarea pretinselor deficienţe
de judecată în faţa instanţei de recurs.

Din cuprinsul aceluiaşi articol rezultă două condiţii ce trebuiesc

îndeplinite pentru admisibilitatea acestei contestaţii:

- hotărârea atacată să fie pronunţată în recurs şi de judecătorii în

ultimă instanţă; intră în această categorie numai deciziile
pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar pe calea
recursului, nu şi cele date în fond după casare. Nu pot fi
atacate pe această cale deciziile pronunţate într-o contestaţie
în anulare de drept comun. Nu poate fi introdusă această
contestaţie specială împotriva hotărârilor date în revizuire.
- contestatorul să-şi sprijine contestaţia în anulare pe unul din
motivele arătate expres şi limitative de art.318 Cod proc.civ.

Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare. Reglementarea

distinge între hotărârile susceptibile de executare silită şi hotărârile
care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite. În prima
situaţie, contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în
tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Pentru cea
de-a doua situaţie, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile

172
de când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu
de un an de când hotărârea a rămas irevocabilă.

Judecarea contestației în anulare.

Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia în anular este cea a
cărei hotărâre se atacă (prima instanţă, instanţa de apel, instanţa de
recurs, instanţa care a soluţionat contestaţia în anulare sau revizuirea,
dacă se invocă motive de nelegalitate a procedurii de citare sau de
necompetenţă materială a instanţei sau instanţa de recurs, când se
invocă motive specifice contestaţiei în anulare speciale).
Contestaţia în anulare trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă:
arătarea instanţei, numele, domiciliul ori reşedinţa părţilor, ori după
caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi
semnătura.
Judecarea se face după regulile de la instanţa de fond sau, după caz,
ale instanţei de recurs. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere,
întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu 5 zile înainte de
termenul de judecată.
Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se
solicită, sub condiţia dării unei cauţiuni. Încheierea dată asupra
suspendării poate fi atacată întotdeauna cu recurs. Hotărârea dată
asupra contestaţiei este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea
atacată. În cazul contestaţiei speciale, hotărârile care se pronunţă nu
sunt niciodată susceptibile de recurs.

Soluţiile instanţei. În caz de admitere a contestației se procedează

diferit, în funcţie de motivul invocat.
Dacă partea nu a fost legal citată pentru ziua şi ora judecăţii, instanţa
va anula hotărârea şi va proceda la rejudecarea cauzei.
În cazul în care contestaţia a fost admisă ca o consecinţă a nesocotirii
normei de competenţă absolută, hotărârea se va anula şi se va
pronunţa o hotărâre de declinare a competenţei în favoarea instanţei
competente sau a unui organ cu activitate jurisdicţională competent.
În cazurile contestaţiei în anulare specială, se va anula hotărârea în tot
sau în parte şi se va trece la rejudecarea cauzei.

REVIZUIREA

Reglementare, noţiune

173
În cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege (art.322-328 Cod
proc.civ.) se poate formula revizuirea – cale extraordinară de a ataca
hotărârile ce au rămas definitive prin neapelare sau în urma apelului,
prin care se cere aceloraşi judecători care au pronunţat-o retractarea
sau reformarea în tot sau în parte a hotărârii. Revizuirea se constituie,
în raport de clasificarea inițială, ca o cale extraordinară, comună, ne-
suspensivă de executare, ne-devolutivă.

Motivele de revizuire (cazurile de revizuire)

Motivele care justifică exercitarea revizuirii sunt, potrivit art.322 pct.1-

9 Cod proc.civ.:
1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se
pot aduce la îndeplinire;
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu
s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât
s-a cerut;
3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la
judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui
înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un
magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri
doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi
înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori
dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe
care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de
utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă
nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei
însărcinaţi să-i apere;
7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de
acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină,
între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii
se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de
instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de
această instanţă;
8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa sa;

174
 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o
încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată
unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei
încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate;
10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea
Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea
cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul
acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate
în sesizare146.

Părţi, obiectul revizuirii, condiţii de admisibilitate

Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Cererea se

introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă pe această cale.
Judecătorii care au pronunţat hotărârea supusă revizuirii sau reformării
nu sunt incompatibili să judece cererea de revizuire.

Hotărârea supusă revizuirii trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
- să fie o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel;
- să fie o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a
declarat apel;
- să fie o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs;
- să evoce fondul (instanţa învestită cu cererea de chemare în judecată
a analizat probele administrate, raporturile dintre părţi şi a pronunţat o
hotărâre). Această condiţie trebuie să fie îndeplinită de orice hotărâre
judecătorească supusă revizuirii.
Cererea se cercetează şi se judecă ca orice cerere principală;
Ministerul Public va fi ascultat în cazurile arătate de lege sau când ia
parte la judecată.

Termenul de revizuire

Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti pentru cazurile de

la art.322 pct.1, 2 şi 7 de la comunicarea hotărârilor definitive, iar

146
Pct. 10 al art. 322 Cod proc.civ. a fost introdus prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, pubicată în M. Of. nr.672/04.10.2010.

175
când hotărârea s-a dat de instanţa de recurs după evocarea fondului
de la pronunţarea ultimei hotărâri; în cazul prevăzut de art.322 pct.3
de la ultimul act de executare; în cazul prevăzut de art.322 pct.4 din
ziua când s-a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale, dar nu mai
târziu de trei ani de la producerea acestora; în cazul de la art.322
pct.5 din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; pentru
art.322 pct.6 termenul este de 6 luni, pentru art.322 pct.9 şi pct.10,
de 3 luni de la data publicării hotărârii CEDO, respectiv a deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României.

Judecarea revizuirii

Cererea de revizuire se depune la instanţa care a pronunţat hotărârea

rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere. În cazul prevăzut la
punctul 7 al art. 322 Cod proc.civ., cererea de revizuire se va îndrepta
la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au
pronunţat hotărârile potrivnice. Dacă instanţele sunt situate în
circumscripţii diferite, cererea de revizuire se va adresa instanţei care
a dat prima hotărâre.
Revizuirea se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune cu 5
zile înainte de termenul de judecată. Instanţa poate suspenda
executarea hotărârii atacate, sub condiţia ca revizuentul să depună o
cauţiune în cuantumul stabilit de instanţă. Încheierea este susceptibilă
de recurs. Hotărârea asupra revizuirii este supusă aceloraşi căi de atac
prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Soluţiile instanţei
Dacă cererea de revizuire este admisă, instanţa va schimba, în tot sau
în parte, hotărârea atacată, iar în situaţia prevăzută la pct.7 va anula
ultima hotărâre, care a încălcat autoritatea de lucru judecat147. Pe
originale se face menţiunea despre hotărârea dată în revizuire. În
practică nu s-a consacrat soluţia pronunţării în doi timpi asupra
admisibilităţii cererii şi apoi asupra rejudecării.

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

I. Deleanu – “Fundamentul revizuirii pentru motivul prevăzut de art 322 pct. 7 Cod procedură civilă”,
147

Curierul Judiciar nr.3 /2007, pag. 57-60

176
Noţiune şi elemente. În scopul asigurării interpretării şi aplicării
unitare a legii pe întreg teritoriul României, în urma sesizării unor
chestiuni de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea
instanţelor de judecată, legea a prevăzut posibilitatea realizării
unificării practicii judiciare. Calea procedurală o constituie recursul în
interesul legii consacrat şi reglementat de art.329 Cod proc.civ.

Legitimarea procesuală. Legea a conferit legitimare în primul rând

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, care poate formula sesizarea la iniţiativa sa ori la cererea
ministrului justiţiei. În prezent legitimarea procesuală este dată şi
colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor
de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatului Poporului148.

Obiectul. Recursul în interesul legii are ca obiect, în exclusivitate,

chestiuni de drept care au primit o soluţionare diferită din partea
instanţelor judecătoreşti. Recursul în interesul legii este admisibil
numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii.

Competenţa de a se pronunţa asupra recursului este exclusivă şi

aparţine numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - cu participarea şi
concluziile reprezentantului Ministerului Public.
Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din
preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi
un număr de 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia în a
cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit
de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte
secţii. Preşedintele completului este preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

Soluţiile se pronunţă prin decizii date „în interesul legii”, de unde

rezultă că nu au nici un efect asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Deciziile se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la

pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul

148
Modificarea a fost adusă de Legea nr. 202/2010

177
Oficial al României, Partea I, dezlegarea dată problemelor de drept
judecate fiind obligatorie pentru instanţe de la această dată.

IV. SUBIECTE

1. Sistemul căilor de atac. Definire, clasificare, rol şi importanţă.

2. Apelul în procesul civil.
3. Recursul.
4. Contestația în anulare.
5. Revizuirea.
6. Recursul în interesul legii.
7. Corelaţia între căile de atac.

V. APLICAŢII

1. Încheierea premergătoare este supusă apelului:

a) în 15 zile de la pronunţare;
b) în 15 zile de la comunicare;
c) numai odată cu fondul;
d) numai dacă s-a întrerupt cursul judecăţii;
e) în 5 zile de la pronunţare

Răspuns:
1. c, d
2. a,
3. a, c
4. b, c
5. e.

2. Nu sunt supuse apelului:

a) cererile privind pensiile de întreţinere;
b) litigiile al căror obiect are o valoare de până la 500.000 lei
inclusiv;
c) litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei,
în materie civilă;
d) acţiunile posesorii;
e) cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e

178
 2. a, c, d, e
3. a, b, c, d
4. d, e
5. b, c, d, e.

3. Instanţa de apel nu poate hotărî:

a) anularea apelului ca netimbrat;
b) respingerea apelului ca nemotivat;
c) păstrarea ori schimbarea în tot sau în parte a hotărârii
atacate;
d) crearea unei situaţii mai grele pentru apelant;
e) să judece dacă prima instanţă a încălcat norma de
competenţă materială.

Răspuns:
1. c, d, e
2. b, d, e
3. a, d, e
4. d, e
5. e.

4. Sunt supuse recursului:

a) hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională;
b) hotărârile date în apel;
c) hotărârile irevocabile date în apel;
d) hotărârile date fără drept de apel;
e) hotărârile definitive pronunţate de judecătorii şi tribunale.

Răspuns:
1. b, d, e
2. c
3. d, e
4. a, e
5. a, b, e.

5. Recursul suspendă executarea de drept:

a) la cererea părţii;
b) în cazurile privind strămutarea de hotar;

179
 c) în cazurile privind desfiinţarea de construcţii sau orice lucrări
având aşezări fixe;
d) dacă se plăteşte cauţiunea;
e) alte cazuri prevăzute de lege.

Răspuns:
1. a, d, e
2. a, b, c
3. d, e
4. b, c
5. a, b, c, d.

6. Instanţa de recurs poate suspenda motivat executarea hotărârii

recurate:

a) la cerere;
b) în cauze urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, până la
judecarea cererii de suspendare formulată odată cu
recursul;
c) numai după depunerea cauţiunii ce se va stabili prin
încheiere cu ascultarea părţilor în camera de consiliu;
d) ori de câte ori consideră că este necesar, chiar şi din oficiu;
e) numai la cererea intimatului.

Răspuns:
1. a
2. b, c
3. a, c
4. d
5. a, e.

7. Sunt hotărâri irevocabile:

a) hotărârile date în primă instanţă fără drept de apel,
nerecurate;
b) hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu
apel;
c) hotărârile date în apel;
d) hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a
soluţionat pricina în fond;
e) hotărârile date în căile extraordinare de atac.

180
Răspuns:
1. a, b
2. b, d
3. d, e
4. a, b, d, e
5. a, b, d.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Judecarea contencioasă a litigiilor, ce a făcut obiectul Cărţii a II-a a

Codului de procedură civilă, ne-a dat cadrul general sau dreptul comun
asupra procedurii ce trebuie parcursă pentru a obţine valorificarea
dreptului subiectiv încălcat.
Legea prevede însă, din considerente ce ţin de mai buna administrare
a justiţiei, o serie întreagă de proceduri în materii strict reglementate,
care derogă mai mult sau mai puţin de la normele generale.
În cursul următor vom aborda posibilitatea obţinerii actului
jurisdicţional prin apelare la jurisdicţia arbitrală.

CURSUL NR. 12

ARBITRAJUL

I. OBIECTIVE
 Identificarea arbitrajului ca opţiune alternativă în
soluţionarea litigiilor patrimoniale;
 Cunoaşterea procedurii arbitrale.

II. CONCEPTE CHEIE

 Arbitrajul – formă de jurisdicţie nestatală, cu caracter
particular, susceptibilă de utilizare în litigiile patrimoniale ce
privesc drepturi în privinţa cărora părţile pot tranzacţiona;
 Compromisul – înţelegerea între părţi, în temeiul căreia se
desemnează arbitrii ce urmează să soluţioneze un litigiu.

181
III. TRATARE

Există materii strict determinate de lege în care legiuitorul a optat

pentru un regim juridic derogatoriu de la normele generale de
procedură, instituindu-se astfel proceduri speciale ce nu sunt
susceptibile de extrapolare149.

Unele proceduri speciale sunt prevăzute în Codul de procedură civilă,

altele atât în cod, cât şi în reglementări speciale sau numai în
reglementări speciale. Ele sunt extrem de numeroase şi variate.
Distingem şi vom examina: jurisdicţia constituţională; jurisdicţia în
contenciosul administrativ, jurisdicţia în cererile de partaj; jurisdicţia în
acţiunile posesorii; jurisdicţia divorţului; ordonanţa preşedinţială;
procedura somaţiei de plată.

Noţiunea de arbitraj. Codul de procedură civilă reglementează

arbitrajul în Cartea a-IV-a, art. 340 – 371. Persoanele care au
capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze
pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea
care privesc drepturi în privinţa cărora legea nu permite a se face
tranzacţii150.
Felurile arbitrajului. Potrivit art. 3411 Cod proc.civ., părţile pot
conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de
arbitraj sau de o terţă persoană.

În doctrina juridică există mai multe criterii de clasificare a arbitrajului

cu ajutorul cărora se pot distinge particularităţile acestei proceduri.

Distingem între arbitrajul de drept intern şi arbitrajul internaţional.

Acest criteriu este oferit de Regulile de procedură arbitrală care prevăd
în articolul 2: „Camera de Comerţ şi Industrie a României organizează
şi administrează soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor litigii
comerciale interne sau internaţionale, dacă părţile au încheiat în acest
sens o convenţie arbitrală scrisă”. Alin.3: „Litigiul comercial este intern
când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice
comerciale interne şi este internaţional când decurge dintr-un contract

149
A se vedea I. LEŞ, monografia „Proceduri civile speciale”, Editura All Beck, 2000, pag. 397.
150
A se vedea I. DELEANU – „Tratat de procedură civilă”; V.M. CIOBANU – „Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă”, G. BOROI – „Drept procesual civil”, Bucureşti, 2001; V. BABIUC – „Starea actuală a
arbitrajului comercial în România”; I. BACANU – „Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul privat”,
în Revista Dreptul, nr.9/1996; V.M. CIOBANU – „Din nou despre natura juridică a acţiunii în anulare”,
Revista Dreptul nr.1/2002.

182
sau din alte raporturi juridice comerciale care interesează comerţul
internaţional151”.

Distingem între arbitrajul instituţionalizat şi arbitrajul ad-hoc. În cazul

arbitrajului instituţionalizat, competenţa soluţionării litigiului este dată
de către părţi, prin încheierea convenţiei arbitrale, în seama unei
instituţii sau organizaţii permanente cu atribuţii de arbitraj care are un
regulament de organizare şi reguli procedurale proprii. Arbitrajul
ad-hoc este organizat de către un tribunal arbitral, care nu are un
cadru organizatoric şi care a fost constituit numai în scopul soluţionării
respectivului litigiu, existenţa sa fiind determinată de durata
soluţionării litigiului pentru care s-a constituit.

Deosebim între arbitraj în drept strict şi arbitraj în echitate. Din

articolul 360 al Codului de procedură civilă, conform căruia „pe baza
acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în
echitate”, reiese faptul că arbitrajul în echitate este excepţia în această
materie, fiind în prezenţa acestei forme doar dacă părţile prevăd acest
lucru în mod expres în convenţia lor, iar arbitrajul de drept strict este
regula.

În cazul arbitrajului în echitate (ex aequo et bono), părţile pot decide

de comun acord ca arbitrii să ignore prevederile de drept strict şi să se
pronunţe în cauză ţinând seama doar de principiile generale de drept,
de propriile convingeri şi de regulile de echitate. În arbitrajul în
echitate (de iure) voinţa părţilor este exprimată numai cu privire la
soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, arbitrii urmând a se raporta
doar la prevederile exprese ale legii.

Caracterele arbitrajului

Caracterele la care se face cel mai adesea referire în doctrina în

materie sunt:

1. Caracterul convenţional, consensual, decurge din faptul că voinţa

părţilor este cea care determină competenţa arbitrilor.

2. Caracterul autonom reiese din articolul 1 din Regulamentul

C.A.C.I.R. care prevede: „Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de
pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României este o instituţie
permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică,
independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi revin...”.
151
Prin Noul Cod civil si Legea nr. 71/2011, termenul de comerciant a fost înlocuit de cel de “profesionist”,
iar litigiile comerciale poartă în prezent titulatura de “litigii cu profesionişti”.

183
3. Caracterul independent se referă la faptul că arbitrul, asemeni
judecătorului, nu reprezintă în activitatea sa interesele părţii care l-a
ales.

Convenţia arbitrală

Convenţia arbitrală se înfăţişează ca un contract bilateral,

consensual şi comutativ. Ea este un act de dispoziţie deoarece, pe de o
parte, părţile renunţă la garanţiile specifice justiţiei de stat şi, pe de
altă parte, se obligă să execute o sentinţă arbitrală care poate implica
plata unei sume de bani sau transferul proprietăţii asupra unui bun. Se
face distincţia între două tipuri de convenţii arbitrale: clauza
compromisorie şi compromisul. Aceeaşi distincţie se evidenţiază şi prin
articolul 10 din Regulile de procedură ale Camerei de Comerţ şi
Industrie a României.

Condiţiile de validitate ale convenţiei arbitrale. Compromisul sau

actul prin care se numesc arbitrii va arăta, sub pedeapsă de nulitate,
numele arbitrilor şi contestaţiile născute sau ce s-ar putea naşte şi pe
care arbitrii au a le judeca152. Convenţia arbitrală trebuie să
îndeplinească condiţiile generale ale unui contract: consimţământ,
capacitate, obiect şi cauză.

Clauza compromisorie

În orice fel de contract sinalagmatic (vânzare-cumpărare, schimb,

locaţiune, împrumut etc.) privind drepturi patrimoniale asupra cărora
legea permite încheierea unei tranzacții, părţile pot insera o clauză
care să consacre faptul că, în cazul ivirii unui litigiu între ele cu privire
la executarea respectivului contract, litigiul să fie deferit instanţei
arbitrale. O astfel de clauză poartă numele de clauză
compromisorie.

Condiţiile de validitate ale clauzei compromisorii:

1. forma scrisă a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Clauza

compromisorie trebuie stipulată expres în contractul principal sau
într-un alt document;
2. numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

152
Art. 343 Cod proc.civ.

184
 Compromisul

Cea de-a doua formă a convenţiei de arbitraj face obiectul articolului

3432 din Cod proc.civ. Fiind un contract, compromisul trebuie să
întrunească toate condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil
pentru un contract. Compromisul priveşte un litigiu deja ivit între părţi
şi este necesar ca părţile să se refere în mod expres la obiectul
litigiului.

Determinarea obiectului. La fel ca în cazul unui litigiu dedus spre

judecată instanţelor de drept comun, şi obiectul litigiului ce urmează a
fi soluţionat pe cale arbitrală se referă la pretenţiile părţii, fixate prin
actul introductiv la tribunalul arbitral.

Desemnarea arbitrilor. Este suficient să se constate că există un

compromis şi că cei desemnaţi au calitatea de arbitri.

Efectele încheierii convenţiei arbitrale. Efectul de natură

contractuală priveşte forţa obligatorie a convenţiei care are putere
obligatorie între părţi, ca orice contract. Din punct de vedere
procedural, principalul efect al convenţiei arbitrale constă în excluderea
competenţei instanţelor judecătoreşti pentru litigiul în cauză şi, în mod
corelativ, în instituirea competenţei arbitrilor de a soluţiona litigiul.

Constituirea tribunalului arbitral. Numirea arbitrilor

Arbitrii sunt persoanele desemnate de părţi să judece litigiul dintre ele.

Conform prevederilor articolului 3401 Cod proc.civ., arbitrul unic, sau,
după caz, arbitrii investiţi de părţi ori în conformitate cu convenţia
arbitrală să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele constituie tribunalul arbitral. De regulă, se
recurge la trei arbitri, fiecare parte desemnând câte unul, iar aceştia
doi aleg un supraarbitru.

Procedura arbitrală. Sesizarea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral va fi sesizat prin cererea scrisă a părţii din convenţia

arbitrală care doreşte soluţionarea unui litigiu prevăzut în acea
convenţie sau printr-un proces-verbal încheiat în faţa tribunalului
arbitral şi semnat de părţi şi de arbitri.

185
Cererea arbitrală nu se comunică din oficiu pârâtului, ci direct de
reclamant, fiind însoţită de copii de pe înscrisurile anexate. Pârâtul, în
termen de 30 de zile va face întâmpinare, iar dacă are pretenţii
împotriva reclamantului, poate face cerere reconvenţională.

Desfăşurarea judecăţii în faţa tribunalului arbitral

La dezbaterea litigiului, părţile pot să se prezinte personal sau prin

reprezentanţi şi pot fi asistaţi de orice persoană.
Actele dosarului se vor comunica părţilor prin scrisoare recomandată,
cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Dezbaterile
arbitrale, ca şi orice dispoziţie a tribunalului arbitral, se consemnează
în încheierile de şedinţă ce trebuie să fie motivate.

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Articolul 3601 Cod proc.civ.

precizează că „în toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie precedată
de deliberarea în secret…”. Deliberarea se va face „cu participarea
tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această
participare”.

Hotărârea se va lua cu majoritate de voturi, iar arbitrul care a avut

opinie separată o va arăta şi o va semna, arătând motivele care au
stat la baza acestei opinii. Pronunţarea hotărârii arbitrale trebuie să se
facă în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii tribunalului
arbitral, dacă nu există o convenţie contrară a părţilor în acest sens.
Hotărârea arbitrală trebuie pronunţată în şedinţă arbitrală şi respectiv
adusă la cunoștința părţilor, dacă sunt prezente, chiar în şedinţa când
a avut loc dezbaterea cauzei în fond.

Efectele şi executarea hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală se comunică părţilor în termen de cel mult o lună

de la data pronunţării ei, iar odată comunicată are efectele unei
hotărâri judecătoreşti definitive, aşa cum dispune articolul 363 alin.3
Cod proc.civ. Hotărârea arbitrală este obligatorie, urmând a fi adusă la
îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia a fost
pronunţată. Executarea de bunăvoie este o obligaţie pe care părţile
şi-o asumă, de regulă, prin convenţia arbitrală.
Hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu
executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

186
 Desfiinţarea sentinţei arbitrale.
Natura juridică a acţiunii în anulare

Acţiunea în anulare a fost calificată drept o cale de atac civilă,

autonomă şi extraordinară; un mijloc procedural specific de desfiinţare
a hotărârii arbitrale în cadrul controlului judecătoresc.

Motive de anulare prevăzute de articolul 364 din Cod proc.civ.

vizează anularea hotărârii arbitrale, adică efectul propriu unei acţiuni
în anularea unei convenţii.

Obiectul acţiunii în anulare. Acţiunea în anulare are drept obiect

hotărârea arbitrală naţională, hotărârea arbitrală străină fiind supusă
procedurii recunoaşterii şi executării prevăzută de art.370-3703 din
Cod proc.civ. şi de art.167-178 din Legea nr.105/1992.

Motivarea acţiunii în anulare. Partea care introduce acţiunea

trebuie să arate motivul de anulare care se invocă şi dezvoltarea lui,
argumentarea în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care
se sprijină.

Instanţa competentă să judece acţiunea în anulare este instanţa

judecătorească în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul153, imediat
superioară celei care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă
să judece litigiul în fond în primă instanţă.

Termenul de introducere a acţiunii în anulare este de o lună de la

data comunicării sentinţei arbitrale; acest termen curge de la data
comunicării valabile a hotărârii şi nu curge dacă comunicarea acesteia
este viciată.
Se vor pronunţa două hotărâri – una de anulare, a doua de soluţionare
a fondului. Dacă cele două faze sunt întrunite, atunci în hotărârea
unică trebuie să se despartă cele două faze prin dispozitivul hotărârii.

Soluţiile ce se pot pronunţa în acţiunea în anulare. În baza unuia sau

a mai multor motive dintre cele nouă enumerate în articolul 364 Cod
proc.civ., instanţa poate admite acţiunea în anulare (anulează
hotărârea arbitrală şi, dacă litigiul este în stare de judecată, se va
pronunţa pe fondul cauzei; sau anulează hotărârea arbitrală, pronunţă
o hotărâre şi apoi, judecând şi fondul cauzei, va pronunţa încă o

153
A se vedea art. 365 Cod proc.civ.

187
hotărâre) sau poate respinge acţiunea în anulare (hotărârea arbitrală
este menţinută şi îşi produce efectele).

Medierea

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale

amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de
mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi
având liberul consimţământ al părţilor154.

Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane

juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după
declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind să
soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială,
de familie, în materie penală, în domeniul protecţiei consumatorilor,
precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele
privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care
părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt
mod admis de lege.

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona

disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor
obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot

dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate
este independentă de validitatea contractului din care face parte.

Având în vedere faptul că părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber

mediatorul, medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o
acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierea dintre
ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei
soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

154
Art. 1 alin.1 din Legea nr.192/16.05.2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, astfel
cum a fost modificată de Legea nr. 370/2009 - pentru modificarea şi completarea Legii nr.
192/2006 publicată în M. Of. nr.831 din 26 noiembrie 2009.

188
Medierea reprezintă o activitate de interes public, ce se poate realiza
de către unul sau mai mulţi mediatori.

Pentru munca depusă, mediatorul are dreptul la plata unui onorariu

stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la restituirea cheltuielilor
ocazionate de mediere. Pentru activitatea de informare şi consiliere a
părţilor cu privire la procedura medierii şi avantajele acesteia,
îndeplinită înaintea încheierii contractului de mediere, mediatorul nu
poate pretinde onorariu.

Procedura de mediere presupune următoarele etape:

1. procedura prealabilă încheierii contractului de mediere, când
părţile sunt invitate la mediere, cu respectarea dispoziţiilor legii;
2. procedura perfectării contractului de mediere, încheiat între
mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict, pe de altă
parte, contract ce trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii,
următoarele clauze:
a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a
reprezentanţilor lor;
b) menţionarea obiectului conflictului;
c) obligaţia mediatorului de a da explicaţii părţilor cu
privire la principiile medierii, la efectele acesteia şi la
regulile aplicabile;
d) declaraţia părţilor, în sensul că doresc declanşarea
medierii şi că sunt decise să coopereze în acest scop;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta
regulile aplicabile medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul
cuvenit mediatorului şi cheltuielile efectuate de acesta pe
parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi
modalităţile de avansare şi de plată a acestor sume,
inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a
procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de
către părţi, ţinându-se cont, dacă este cazul, de situaţia lor
socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi
suportate de către părţi în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se
desfăşoare medierea;
h) în contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze,
în condiţiile legii; sub sancţiunea nulităţii absolute,
contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care
contravin legii sau ordinii publice, dacă, pe parcursul
procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute,

189
 efectuate în interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va
încheia o anexă la contractul de mediere.
3. etapa desfăşurării medierii, care este guvernată de următoarele
reguli:
- medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea,
de către mediator, a unor metode şi tehnici specifice,
bazate pe comunicare şi negociere
- mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire la
conflictul supus medierii
- părţile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de
avocat sau de alte persoane, în condiţiile stabilite de
comun acord
- susţinerile făcute pe parcursul medierii de către părţile
aflate în conflict, precum şi de către mediator au caracter
confidenţial faţă de terţi
- dacă, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să
afecteze scopul acesteia, neutralitatea sau imparţialitatea
mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoştinţa
părţilor, care vor decide asupra menţinerii sau denunţării
contractului de mediere
- în orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre
părţile aflate în conflict are dreptul de a denunţa contractul
de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi
mediatorul
- mediatorul are dreptul să închidă procedura de mediere,
fiind obligat să restituie onorariul, în parte, în condiţiile
stabilite prin contractul de mediere.

4. închiderea procedurii de mediere poate avea loc în următoarele

situaţii:
a) prin încheierea unei înţelegeri între părţi în urma
soluţionării conflictului;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una
dintre părţi.

În oricare dintre cazurile de închidere a procedurii de mediere,

mediatorul va întocmi un proces-verbal care se semnează de către
părţi, personal sau prin reprezentant, şi de mediator.

190
Când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta
un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi
care are valoarea unui înscris sub semnătură privată, redactat de
regulă de către mediator.

În cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de

proprietate privată privind bunurile imobile, părţile vor prezenta
acordul redactat de către mediator notarului public sau instanţei de
judecată pentru îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă impuse de
lege, sub sancţiunea nulităţii absolute.

În cazul litigiului civil aflat pe rolul instanţelor de judecată,

soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor
ori la recomandarea instanţei, acceptată de părţi, cu privire la drepturi
asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca
obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului.

La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate

cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au
ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere.

IV. SUBIECTE

1. Caracterizarea arbitrajului ca justiţie nestatală.

2. Convenţia arbitrală.
3. Constituirea tribunalului arbitral.
4. Procedura arbitrală.
5. Hotărârea arbitrală.
6. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.
7. Arbitrajul internaţional.

V. APLICAŢII

1. Numirea arbitrilor se poate face:

a. prin clauza compromisorie;
b. prin compromis;
c. de către una din părţile aflate în litigiu;
d. numai de către instanţa de judecată;

191
 e. de partea al cărei drept a fost încălcat sau al cărei interes a
fost vătămat.

Răspuns:
1. a, b
2. a, b, c
3. c
4. d
5. e.

2. Dacă părţile au încheiat o convenţie arbitrală, instanţa de drept

comun va reţine procesul spre soluţionare dacă:

a) convenţia arbitrală este lovită de nulitate;

b) convenţia arbitrală este inoperantă;
c) pârâtul şi-a formulat apărările fără nici o rezervă întemeiată
pe convenţia arbitrală;
d) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze imputabile
arbitrilor;
e) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze imputabile
pârâtului în arbitraj.

Răspuns:
1. a, b, c, e
2. a, b, c
3. a, c, e
4. a, b, c, d, e
5. a, c, d, e.

3. Controlul judecătoresc:
a) poate avea ca obiect hotărâri judecătoreşti sau acte ce emană
de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, acte care
au însă caracter jurisdicţional;
b) se poate realiza de către toate instanţele judecătoreşti;
c) se poate realiza doar de către tribunal sau curtea de apel;
d) se poate realiza numai de către curţile de apel şi de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie;
e) are ca obiect numai hotărâri judecătoreşti.

Răspuns:
1. a, d
2. a, b
3. c, e

192
 4. e
5. a, c.

4. Arbitrul poate fi recuzat:

a) în caz de neînțelegere între părţi cu privire la numirea
supraarbitrului;
b) pentru cauze care pun la îndoială imparţialitatea sa;
c) pentru neîndeplinirea condiţiilor de calificare profesională;
d) dacă nu comunică în scris acceptarea sa în termen de 5 zile
de la primirea propunerii de numire;
e) pentru aceleaşi cauze prevăzute pentru recuzarea
judecătorilor.

Răspuns:
1. a, b, c
2. b, c, e
3. b, c, d, e
4. a, c, e
5. c, e.

5. Arbitrii sunt răspunzători de daune:

a) dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la
însărcinarea lor;
b) dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin;
c) dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului;
d) dacă nu pronunţă hotărârea în termenul prevăzut de
convenţia arbitrală;
e) dacă, în mod nejustificat, nu participă la judecarea litigiului.

Răspuns:
1. a, b, c
2. a, c, d
3. a, b, c, d
4. a, c, e
5. a, b, c, d, e.

6. Cererea de recuzare a unui arbitru:

a) se soluţionează de către supraarbitru, cu citarea părţilor;

193
 b) se soluţionează de către instanţa judecătorească care ar fi
avut competenţa să judece litigiul în lipsa convenţiei arbitrale;
c) se soluţionează cu citarea părţilor şi a arbitrului recuzat;
d) se soluţionează în termen de 5 zile de la sesizare;
e) se soluţionează prin încheiere care este supusă recursului.

Răspuns:
1. a, c
2. b, c
3. a, c, d
4. b, c, d, e
5. b, c, e.

7. Termenul pentru pronunţarea hotărârii arbitrale:

a) este stabilit de comun acord de către părţi;
b) este de 3 luni de la constituirea tribunalului arbitral, dacă
părţile nu au convenit altfel;
c) este de cel mult 5 luni de la constituirea tribunalului arbitral,
dacă părţile nu au stabilit altfel;
d) poate fi prelungit de către tribunalul arbitral pentru motive
temeinice, cu maxim 30 de zile;
e) se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare, dar
nu mai mult de 5 zile.

Răspuns:
1. b
2. c, e
3. c
4. a, c
5. a, c, e.

8. Poate constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale:

a) litigiul nu a fost soluţionat în termenul prevăzut de lege sau
de convenţia părţilor;
b) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu
convenţia arbitrală;
c) încălcarea competenţei teritoriale a tribunalului arbitral;
d) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
e) hotărârea arbitrală cuprinde dispoziţii contradictorii.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e

194
 2. a, c, d, e
3. a, b, c
4. a, d, e
5. a, b, d, e.

9. Hotărârea arbitrală poate fi atacată:

a) cu apel;
b) cu recurs;
c) cu apel şi cu recurs;
d) cu acţiune în anulare;
e) cu recurs şi acţiune în anulare.

Răspuns:
1. b
2. d
3. e
4. a, e
5. c.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Cartea a III-a a Codului de procedură civilă este consacrată procedurii

necontencioase, iar cartea a V-a a Codului de procedură civilă vizează
alte proceduri speciale, ca urmare a existenţei unor norme procedurale
derogatorii de la normele generale de procedură.
Aceste proceduri au constituit obiect de monografie – IOAN LEŞ –
„Proceduri speciale”, Editura All Beck, sau, după caz, obiect didactic în
cadrul unor studii masterale. S-a vorbit chiar despre un veritabil tratat
al procedurilor speciale.
Într-o prezentare cât se poate de concisă, ele vor face obiectul cursului
următor.

CURSUL NR. 13
PROCEDURI SPECIALE

195
 PROCEDURA NECONTENCIOASĂ

Criteriul materiei. Cartea a-III-a a Codului de procedură civilă

consacră procedura necontencioasă, distinctă de procedura
contencioasă pe care am întâlnit-o în cuprinsul Cărţii a-III-a. Potrivit
art.331 Cod proc.civ., această procedură trebuie urmată în situaţia în
care există „cereri pentru soluţionarea cărora legea impune intervenţia
instanţei, mijlocirea acesteia, cereri prin care nu se urmăreşte
stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt
cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor
măsuri de supraveghere, ocrotire ori asigurare”.
Examinarea reglementării art.331 -339 Cod proc.civ. a dat posibilitatea
să se distingă între:

- actul introductiv care îmbracă forma unei cereri, ce cuprinde

elementele esenţiale necesare şi documentele pe care se
sprijină intervenţia, după caz, fie a președintelui acelui organ
judecătoresc, fie a instanţei, în camera de consiliu, fie a unuia
dintre judecătorii acelei instanţe;
- jurisdicţia care este fondată pe puterea judecătorului şi pe
lipsa oricărei contradictorialităţi (în caz de contradictorialitate
cererea este respinsă partea având posibilitatea sesizării
instanţei în contencios)
- lipsa autorităţii de lucru judecat.

Este necesar în materie a se face distincţie între contenciosul formal,

aparent, conex şi contenciosul propriu-zis.

Atribuţiile instanţei

Din cuprinsul reglementării rezultă că atribuţiile mijlocirii instanţei sunt

diverse şi multiple:
- elaborarea unor acte sau operaţii juridice cu caracter privat
(ex: încuviințarea adopţiei; deschiderea unui testament
olograf);
- înregistrarea partidelor politice, înmatricularea societăţilor
comerciale la registrul comerţului, înscrierea societăţilor
agricole în registrul judecătoriei, înscrierea sindicatului şi
acordarea personalităţii juridice;
- autorizarea titularului cererii de a exercita un drept
determinat;
- luarea unor măsuri conservatoare;

196
 - controlul unor acte publice legate de declararea
judecătorească a dispariţiei, declararea judecătorească a
morţii, anularea, modificarea, rectificarea, completarea
actelor de stare civilă.

Distincţie necesară. Materiile necontencioase cu privire la care legea

prevede o procedură specială rămân supuse procedurii şi dispoziţiilor
speciale care se vor întregi la nevoie cu cele din cadrul Cărţii a-III-a.
Dispoziţiile generale în materie necontencioasă, la rândul lor, se
întregesc cu dispoziţiile din procedura contencioasă, „în măsura în care
nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii”.

Ca elemente procedurale distingem sub aspect procedural:

- cererea se adresează instanţei în circumscripţia căreia se află
domiciliul titularului sau, după caz, unde prevede legea;
- plenitudinea competenţei aparţine instanţei, numai
excepţional ea revine președintelui sau unui membru;
- de regulă, competenţa aparţine judecătoriei;
- instanţa îşi verifică din oficiu competenţa;
- rezolvarea cererii se face în camera de consiliu;
- participarea reprezentantului Ministerului Public este dată de
lege;
- participarea oricăror persoane nu schimbă natura
necontencioasă;
- pronunţarea nu se face în şedinţă publică, iar termenul este
scurt, respectiv de 3 zile;
- instanţa încuviinţează cererea printr-o încheiere.

Încheierile în materie necontencioasă. Se desprind următoarele

aspecte cu privire la regimul juridic al încheierilor:

- nu au puterea lucrului judecat;

- sunt executorii de drept, fără a fi necesară investirea lor cu
formulă executorie;
- în afara căilor ordinare sau extraordinare de atac, pot face
obiectul unei acţiuni în nulitate.

Căile de atac:
- încheierile sunt supuse recursului şi după caz – dacă există
motive prevăzute de lege – căilor extraordinare de atac de
retractare; recursul nu suspendă executarea, însă aceasta
poate fi cerută, cu sau fără cauţiune;

197
 - recursul poate fi făcut de orice persoana interesată, judecata
având loc în camera de consiliu.

JURISDICŢIA CONSTITUŢIONALĂ

Sistemul normelor juridice într-un stat îşi asigură coerenţa şi unitatea

prin instituirea supremaţiei Constituţiei ca lege fundamentală. Ori de
câte ori se creează o neconcordanţă între o normă legală în vigoare şi
o normă constituţională, asistăm la crearea unui contencios
constituţional a cărui rezolvare aparţine exclusiv Curţii Constituţionale.
Distingem astfel o jurisdicție specială dată de controlul
constituţionalităţii legilor, ca ansamblu de instituţii şi tehnici prin care
este asigurată, fără restricţii, supremaţia Constituţiei155.

Curtea Constituţională este un organ de jurisdicţie specifică, având

autoritate unică ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul şi pe baza unor
proceduri jurisdicţionale înfăptuite de judecători ce se bucură de o
deosebită reputaţie în domeniu, care sunt inamovibili şi independenţi.

Procedura jurisdicţională se completează adecvat cu regulile de

procedură civilă în a asigura:

a) controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea

acestora;
b) verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei
c) controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale;
d) controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului;
e) soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
f) soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de
Avocatul Poporului
g) soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice
h) respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
i) judecarea contestaţiilor privind constituţionalitatea unui partid
politic

155
A se vedea I. DELEANU, „Justiţia constituţională”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995; PAUL FLOREA
„Neconstituţionalitatea”, Editura Scripta, 1998, pag. 142.

198
 j) emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României
k) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul
în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
l) exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor
acestuia
m) verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni.

Distingem următoarele aspecte procedurale desprinse din Legea

nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
astfel cum a fost modificată şi completată:
- este singura în măsură să hotărască asupra competenţei sale;
- activitatea se desfăşoară în plenul său;
- de regulă, investirea se face ca urmare a sesizării în condiţiile
prevăzute de Constituţie sau de legea sa organică;
- actele sale sunt decizii, hotărâri şi avize ce se publică în
Monitorul Oficial al României;
- nu statuează decât asupra problemelor de drept;
- la şedinţele în plen participă şi un magistrat asistent
desemnat de preşedinte şi repartizat pe lângă judecătorul-
raportor;
- pentru fiecare abordare, se cer părerile Senatului, Camerei
Deputaţilor, Guvernului, Avocatului poporului;
- în cursul deliberării, magistratul asistent, care a pregătit
dezbaterile şi a participat la ele, poate fi consultat;
- deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au
putere pentru viitor.

Excepţia de neconstituţionalitate

Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa

instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul
acestuia.

În faţa instanţei de drept comun invocarea excepţiei a conturat

următoarele aspecte:

- fiind un incident procedural, invocarea de către parte necesită

un interes;

199
 - nu ne aflăm în faţa unei excepţii calificate, potrivit art.137
Cod proc.civ., ci în faţa unei chestiuni prejudiciale ce se
judecă de către judecătorul constituţional;
- existenţa litigiului constituţional nu opreşte judecătorul în a
mai judeca;
- excepţia poate fi ridicată de părţi, de instanţă din oficiu, de
reprezentantul Ministerului Public;
- invocarea poate fi făcută în orice stadiu al procesului, dar
numai în faţa instanţei;
- această excepţie nu poate face obiectul unei renunţări;
- nu pot face obiectul excepţiei acele prevederi legale asupra
cărora constituţionalitatea a fost decisă;
- sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în
faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-
o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor,
opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile
depuse de părţi
- dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie
motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile
necesare
- propria opinie a instanţei nu constituie pentru judecătorii
cauzei o antepronunţare
- dacă invocarea excepţiei este inadmisibilă, instanţa respinge
printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale, încheiere ce poate fi atacată numai cu recurs
la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la
pronunţare.

În faţa instanţei constituţionale, judecata are loc după regulile

generale:

- citarea părţilor poate fi făcută şi prin alte mijloace;

- instanţa judecă în plenul său;
- judecata are loc cu participarea reprezentantului Ministerului
Public şi a magistratului raportor desemnat;
- ordinea dezbaterilor urmează regulile dreptului comun;
- dezbaterile încep prin expunerea raportului;
- nu sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la suspendarea,
întreruperea sau stingerea litigiului;
- deliberarea şi pronunţarea urmează dispoziţiile dreptului
comun.

200
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în
vigoare este definitivă şi obligatorie156.

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind

neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de
drept.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului

şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională.

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

Definiţie. Contenciosul administrativ cuprinde ansamblul de reguli ale

exercitării de către persoanele vătămate a unei acţiuni directe, în faţa
instanţelor judecătoreşti competente, împotriva unui act administrativ,
apreciat a fi ilegal sau, după caz, împotriva refuzului unei autorităţi
publice de a soluţiona o cerere în termenul prevăzut de lege.

Definiţia contenciosului administrativ este dată de Legea nr.554/2004

şi reprezintă activitatea de soluţionare de către instanţele de
contencios administrativ competente potrivit legii a litigiilor în care cel
puţin o parte este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din
emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ în sensul
legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat
de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim157.

Reguli specifice judecăţii în contencios administrativ:

Reglementarea distinge între două faze: procedura prealabilă şi
procedura în faţa instanţei de judecată.

156
A se vedea art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
157
A Se vedea „Legea contenciosului administrativ nr.554/2004”, V. VEDINAS „Unele consideraţii teoretice
şi implicaţii practice privind noua lege a contenciosului administrativ”, Revista Dreptul nr.5/2005, pag. 9;
TEODOR MREJERU, „Procedura contenciosului administrativ”.

201
a) Procedura prealabilă constă în obligaţia persoanei care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim,
printr-un act administrativ unilateral, să solicite autorităţii emitente, în
termen de 30 zile de la comunicarea actului, revocarea în tot sau în
parte a acestuia (recurs administrativ graţios, ierarhic). Neexercitarea
lui face ca cererea adresată instanţei să fie declarată inadmisibilă.
Plângerea se poate adresa, în termen de 30 zile de la data comunicării
actului, însă nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului (termen
de prescripţie supus întreruperii şi suspendării).

b) Procedura în faţa instanţei cuprinde următoarele elemente

specifice:

- cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea
pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni care se
calculează potrivit legii, cu menţiunea că cererea poate fi
introdusă şi peste termenul menţionat, dar nu mai târziu de 1
an de la data emiterii actului (termen de decădere);
- dreptul de acţiune aparţine oricărei persoane care se
consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim.

Părţile. Legislaţia actuală recunoaşte această calitate următoarelor

subiecți de drept:

- particularul, persoană fizică sau persoană juridică,

colectivitatea de oameni ce nu are personalitate juridică;
- avocatul poporului, urmare a controlului exercitat potrivit legii
sale organice;
- prefectul;
- Ministerul Public;
- autoritatea publică emitentă;
- Autoritatea Naţională a Funcţionarilor Publici;
- alte instituţii publice.

Obiectul acţiunii în contencios îl constituie actul administrativ atacat.

Noţiunea de act administrativ în accepţiunea legiuitorului reprezintă o
manifestare de voinţă, având caracter unilateral şi expres, făcută în
scopul de a da naştere, modifica şi stinge drepturi şi obligaţii în regim
de putere publică. Legea asimilează drept act administrativ şi
contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea
în valoare a unui bun public, a unei lucrări publice, prestarea unui
serviciu public sau efectuarea unei achiziţii publice (vezi legea
concesiunilor).

202
Actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc
sunt expres prevăzute de lege şi vizează:

- actele care privesc raporturile dintrea utorităţii publice şi

Parlament;
- actele de comandament cu caracter militar;
- actele administrative pentru desfiinţarea şi modificarea cărora
se prevede prin lege specială o altă procedură juridică;
- actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării
de război, a stării de asediu sau a celei de urgenţă numai
pentru exces de putere;
- actele care privesc apărarea şi securitatea naţională sau cele
emise pentru apărarea ordinii publice, precum şi cele pentru
înlăturarea unor calamităţi naturale, epidemii şi epizootii, care
însă pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral poate fi

cercetată oricând în cadrul procesului, din oficiu sau la cererea părţii
interesate.

Competenţa în materie a fost distribuită în raport de autorul actului,

natura actului şi valoarea alegată. Potrivit art.10 din lege, judecarea
acţiunilor formulate este de competenţa tribunalului sau a curţii de
apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul sau de
competenţa celei de la domiciliul pârâtului. Legea oferă reclamantului
posibilitatea de a alege între instanţa de la domiciliul său şi cea de la
domiciliul pârâtului, dar, o dată ce a optat pentru instanţa de la
domiciliul pârâtului, nu mai poate invoca excepţia necompetenţei
teritoriale.

Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile

publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,
contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la
500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-
fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora
mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege
organică specială nu se prevede altfel.

Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-

fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale

203
curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se
judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede
altfel.

Competenţa teritorială aplică regulile generale, cu excepţia acţiunii

Ministerului Public, când competenţa este fie a instanţei de la sediul
autorităţii publice emitente, fie cea de la sediul sau domiciliul
persoanei vătămate.

Despăgubirea solicitată separat de acţiunea în contencios se judecă tot

de instanţa de contencios administrativ.

Termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni şi curge de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile;
d) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii
concilierii, în cazul contractelor administrative.

Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual,

cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai
târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă,
data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de
conciliere, după caz.

Procedura în faţa instanţei. Judecata se desfăşoară după regulile de

drept comun, cu menţiunea că reclamantul trebuie să depună actul
administrativ pe care îl atacă, răspunsul autorităţii prin care i s-a
soluţionat recursul grațios, dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Autoritatea publică va fi citată, cu menţiunea depunerii lucrărilor

necesare soluţionării cazului, sub sancţiunea amendării conducătorului
unităţii prin încheiere interlocutorie.

Concomitent sau separat, reclamantul va putea solicita suspendarea

executării actului administrativ unilateral. Cererea în justiţie va putea fi
formulată concomitent şi împotriva persoanei fizice care a elaborat
actul sau se face vinovat de nesoluţionare. Judecata se face de
urgenţă şi cu precădere. Hotărârea se redactează şi se motivează în
cel mult 30 zile de la pronunţare.

204
Soluţiile instanţei pot fi, după caz (art.18 din lege), anularea, în tot
sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii competente
la emiterea actului, la eliberarea certificatului, adeverinţei sau altui
înscris. Legea stipulează posibilitatea pentru instanţă de a se pronunţa
şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat
la baza emiterii actului supus judecăţii, precum şi asupra
despăgubirilor menite a acoperii daunele materiale şi morale cauzate
de actul administrativ.

Căi de atac. Hotărârea este supusă recursului, în termen de 15 zile de

la pronunţare sau comunicare. Recursul suspendă de drept
executarea.

Executarea. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care

s-au admis acţiunile sunt titluri executorii. Executarea hotărârii se va
face în cel mult 30 zile.

ORDONANŢA PREŞEDINŢIALĂ

Definiţie şi sediul materiei

Necesitatea luării unor măsuri vremelnice care să conducă la

restabilirea ordinii de drept încălcate şi nesocotite, în cazuri urgente, a
condus legiuitorul la instituirea unei proceduri speciale. Instanţa este
solicitată să intervină într-o procedură contencioasă, desfăşurată cu
celeritate prin acordarea unei hotărâri provizorii numită ordonanţă
preşedinţială.
Potrivit art.581 Cod proc.civ., instanţa va putea să ordone măsuri
vremelnice, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care
nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi
cu prilejul unei executări.

Condiţii specifice de admisibilitate

Din analiza legii, rezultă că două sunt condiţiile specifice acestei

proceduri:

a) urgenţa ce urmează a fi stabilită suveran de instanţa de judecată

raportat la: păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;

205
prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar mai putea repara;
înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul unei executări.

b) neabordarea fondului litigiului astfel încât instanţa să nu

prejudece fondul şi să examineze sumar cauza sub acest aspect.

Caracteristicile procedurii

Ordonanţa preşedinţială are caracter vremelnic şi executoriu şi are

putere de lucru judecat.
Caracterul vremelnic obligă instanţa de judecată să nu ia măsuri
definitive care vizează rezolvarea fondului litigios, ci numai măsuri
provizorii ce tind la restabilirea ordinii.
Caracterul executoriu dă putinţa executării de drept, fără investire cu
formulă executorie.
Puterea lucrului judecat creează o paradigmă – pe de o parte nu mai
poate fi promovată o nouă ordonanţă preşedinţială având acelaşi
obiect, între aceleaşi părţi, având aceeaşi calitate procesuală, pe de
altă parte, hotărârea nu are putere în faţa instanţei de fond.

Sesizarea instanţei

Cererea de ordonanţă preşedinţială este mijlocul prin care se

investeşte instanţa. Cererea reconvenţională sau cererea de
intervenţie trebuie să urmeze aceeaşi cale şi să aibă drept obiect tot o
hotărâre în ordonanţă preşedinţială. În cerere trebuiesc detaliate
motivele de fapt ce justifică urgenţa, necesitatea intervenţiei rapide a
instanţei în vederea restabilirii stării de fapt anterioare. Cererea se
timbrează cu taxă fixă de timbru şi timbru judiciar.

Procedura de judecată

Citarea pârâtului constituie regula, însă nu sunt excluse situaţiile în

care, în cazuri deosebit de urgente, ordonanţa să se dea fără citare.
Termenul de citare şi pregătirea apărării poate fi redus la 5 zile, 3 zile,
24 ore.
Nu există obligativitatea comunicării cererii de chemare în judecată.
În tot cursul procesului, reclamantul poate să modifice acţiunea pe
dreptul comun. Administrarea probelor şi dezbaterile urmează regimul
general.

206
 Căi de atac

Recursul devolutiv este calea extraordinară de atac ce se formulează în

5 zile de la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor şi de
la comunicare, când judecata a avut loc fără citarea părţilor, sub
sancţiunea decăderii. Instanţa de recurs poate suspenda executarea
ordonanţei până la judecata recursului, dar numai după ce se va plăti
cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă.

Executarea

Potrivit sferei de aplicare a ordonanţei - materia raporturilor de familie,

materia raporturilor de vecinătate şi proprietate, materia raporturilor
locative, materia concurenţei neloiale – executarea silită vizează
restabilirea situaţiei ce a determinat ordonanţa, cu menţiunea
caracterului provizoriu, vremelnic, până la soluţionarea pe fond a
litigiului.

OFERTA DE PLATĂ

Sediul materiei. Oferta de plată este reglementată de art.586-5903

Cod proc.civ., astfel cum a fost modificat de Legea nr. 71/2011.
Scopul acestei proceduri este acela de a da posibilitatea liberării
debitorului de bună credinţă de obligaţia sa faţă de creditor, în
situaţiile în care aceasta împiedică plata pentru a continua luarea
dobânzilor ori pentru a găsi motiv de desfiinţare a convenţiei din vina
debitorului. Oferta de plată poate fi făcută atât înainte de ivirea unui
litigiu, cât şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice
stadiu al judecăţii.

Condiţii. Din reglementare distingem: creditorul trebuie să aibă

capacitatea de a primi; plata să fie făcută de către debitor; plata să
vizeze întreaga sumă exigibilă sau bunul în integralitatea sa; să fie
îndeplinit termenul stipulat în favoarea creditorului; oferta să fie făcută
la locul ce s-a hotărât pentru plată; oferta să fie făcută printr-un
executor judecătoresc competent.

Procedura

Oferă de plată începe printr-o somaţie în care se va arăta ziua, ora şi

locul unde urmează a se face plata, suma sau obiectul oferit.

207
Somaţia se comunică de către executorul judecătoresc. Dacă creditorul
primeşte oferta, executorul încheie un proces-verbal prin care se
constată plata.

În cazul în care creditorul nu se prezintă ori refuză să primească suma

sau obiectul oferit, se încheie de asemenea un proces-verbal. Debitorul
se poate libera de obligaţia sa consemnând suma la CEC Bank sau la
orice altă instituţie de credit ori la o unitate specializată, iar recipisa de
consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a trimis
somaţia.

După consemnare, executorul judecătoresc va constata, printr-un

proces-verbal, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului, procesul-verbal
urmând a fi comunicat creditorului în termen de 5 zile de la întocmirea
acestuia.

În termen de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal încheiat de

executorul judecătoresc, creditorul va putea cere anularea acestuia
pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă, ale
ofertei de plată şi consemnaţiunii. Competenţa de soluţionare aparţine
judecătoriei în circumscripţia căreia s-a făcut consemnarea, hotărârea
fiind supusă numai recursului, în termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de

cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea.

În situaţia în care oferta de plată este făcută de debitor în timpul

procesului, creditorul va fi pus în întârziere prin încheiere să primească
suma sau, după caz, bunul. Dacă creditorul este prezent şi primeşte
prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere.

Dacă creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va

proceda la consemnarea sumei la Cec Bank sau la o altă instituţie
bancară, iar recipisa de consemnare va fi pusă la dispoziţia instanţei,
care, prin încheiere, va constata liberarea debitorului.

În toate cazurile, oferta reală urmată de consemnaţiune nu mai poate

fi retrasă. Ea liberează pe debitor, ţinând loc de plată, rizico-pericolul
rămânând în sarcina creditorului care va suporta şi cheltuielile cu
procedura.

PROCEDURA DIVORŢULUI

208
Sediul materiei. Particularităţile procedurii

Deoarece statul ocroteşte căsătoria şi familia şi acestea sunt privite ca

probleme de interes general, divorţul este reglementat cu multă
atenţie de legislaţia României.

În prezent158 dispoziţiile de drept material sunt cuprinse în Codul civil,

Cartea a II-a “Despre familie”, Titlului II – „Căsătoria”, Capitolul VII –
„Desfacerea căsătoriei”: cazurile de divorţ, procedura fiecărei
modalităţi în parte, efectele divorţului cu privire la raporturile
nepatrimoniale şi patrimoniale dintre soţi, efectele divorţului cu privire
la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, exercitarea autorităţii
părinteşti, locuinţa copilului după divorţ şi stabilirea contribuţiei
părinţilor faţă de copil după divorţ.

Potrivit art.373 din Codul civil, divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi
acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi
sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel
puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei.

Faţă de vechea reglementare, Codul civil stabileşte trei proceduri

posibile pentru divorţ:

1. pe cale administrativă

Prin această procedură poate fi soluţionat divorţul prin acord,

indiferent de durata căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
- soţii îşi exprimă liber şi neviciat consimţământul, în faţa ofiţerului de
stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a
soţilor
- niciunul dintre ei nu este pus sub interdicţie judecătorească
- nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptaţi.

158
Prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, de la data intrării în vigoare a Codului civil a fost abrogată Legea nr. 4/1953 privind Codul
familiei, republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, cu modificările şi completările ulterioare,
fosta reglemementare în materia raporturilor de familie.

209
Cererea de divorţ se depune de către soţi împreună la primăria unde s-
a încheiat căsătoria sau la primăria în a cărei rază teritorială au avut
ultima locuinţă comună, iar după un termen de gândire de 30 de zile
de la înregistrarea cererii, soţii se prezintă personal şi, dacă ambii
stăruie să divorţeze, ofiţerul de stare civilă, după ce verifică
valabilitatea consimţământului, eliberează certificatul de divorţ, fără
vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

2. prin procedura notarială este aplicabilă în următoarele cazuri:

- divorţ prin acord al soţilor care nu au copii minori
- divorţ al soţilor care au copii minori născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor
referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ,
exercitarea autorităţii părintești de către ambii părinți,
stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a
legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii,
stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Competent este notarul de la locul încheierii căsătoriei sau al ultimei
locuinţe comune a soţilor. Şi în acest caz niciunul dintre soţi nu trebuie
să fie pus sub interdicţie, iar consimţământul trebuie să fie liber şi
neviciat.

Cererea de divorţ se depune de către soţi împreună, dar poate fi

depusă şi prin mandatar cu procură autentică. După un termen de
gândire de 30 de zile, soţii se prezintă personal, şi, dacă stăruie să
divorţeze, notarul public, după ce verifică valabilitatea
consimţământului, eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune
cu privire la culpa soţilor.

3. pe cale judiciară pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare

dintre motivele arătate mai sus, dacă soţii se adresează direct
instanţei de judecată sau dacă divorţul administrativ sau notarial a fost
respins din orice motiv.

Instanţa competentă
În privinţa competenţei materiale, reglementarea dată de noul Cod
civil stabileşte că, în cazul desfacerii căsătoriei pe cale judiciară,
competentă este instanţa de tutelă.

210
În prezent este aplicabil art.1 Cod proc.civ., în sensul că va fi
competentă să soluţioneze divorţul judecătoria, până la înfiinţarea
instanţei de tutelă159.

Procedura divorţului prezintă particularităţi în ceea ce priveşte

competenţa teritorială. Astfel, art.607 Cod proc.civ. prevede că
cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în care se află cel
din urmă domiciliu comun al soţilor, cu condiţia ca la data introducerii
acţiunii cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia
judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun. În doctrină şi
jurisprudenţă există opinia unanimă că la stabilirea competenţei
interesează locuinţa efectivă a soţilor şi nu dacă soţii au avut mutaţia
în evidenţele poliţiei.

Dacă soţii nu au domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai
locuieşte în circumscripţia celui din urmă domiciliu, competenţa
teritorială revine judecătoriei în raza căreia domiciliază soţul pârât,
fiind aplicabile, aşadar, dispoziţiile comune în materie. În cazul în care
pârâtul nu are domiciliul sau reşedinţa în ţară, acţiunea se va înainta la
judecătoria în raza căreia domiciliază reclamantul.

În materia divorţului, competenţa teritorială este absolută. Fiind vorba

de norme de competenţă speciale, ele sunt de strictă interpretare,
neputând fi aplicate prin analogie în alte cazuri, precum anularea
căsătoriei, partajarea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei
sau după desfacerea căsătoriei etc.

Sesizarea instanţei de divorţ. Legitimarea procesuală

Acţiunea de divorţ poate fi introdusă numai de către soţi, dat fiind

caracterul său personal. Cu valoare de principiu, art. 6162 alin.1 Cod
proc.civ. stabileşte că, dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre
soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va
dispune, prin hotărâre irevocabilă, închiderea dosarului.

Prin excepţie însă, când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa

pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând
moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va
admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât.

159
Potrivit art. 229 alin.2 lit.a) din Legea nr. 71/2011, până la reglementarea prin lege a organizării şi
funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele,
secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie.

211
De asemenea, acţiunea de divorţ nu poate fi introdusă de creditorii
soţilor pe calea acţiunii oblice, deoarece obiectul principal al acţiunii nu
este de natură patrimonială şi nici de către procuror (art.45 alin 1 Cod
proc.civ.).

În cazul în care, ulterior introducerii acţiunii de divorţ, soţul reclamant

devine incapabil, el va fi reprezentat în faţa instanţei de către tutore,
potrivit dispoziţiilor art.614 Cod proc.civ.

În privinţa alineatului şi debilului mintal nepus sub interdicţie, doctrina

şi practica sunt unanime, în sensul că acesta poate introduce cererea
de divorţ în momentele sale de luciditate. Dacă pe parcursul procesului
instanţa apreciază că reclamantul nu-şi poate apăra interesele din
cauza bolii, poate fi numit un curator.

Cererea de divorţ

În afară de cerinţele generale pentru cererea de chemare în judecată

prevăzute de art.112 Cod proc.civ., cererea de divorţ mai trebuie să
cuprindă: numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se
bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie ori, în lipsă,
menţiunea că asemenea copii nu există. La cererea de divorţ se vor
anexa certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor
minori, dacă este cazul. Aceste elemente şi anexele menţionate au
caracter imperativ, iar în lipsa lor instanţa nu va da curs cererii de
divorţ.

Particularităţi privind faza de judecată

Prezenţa reclamantului este obligatorie la depunerea cererii, aceasta

neputând fi depusă prin reprezentant în cazul divorţului pe cale
judiciară. În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul
părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi.

La primirea cererii, președintele instanţei va da reclamantului sfaturi

de împăcare, iar în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa
termen de judecată. După înregistrarea cererii de divorţ formulată de
către unul din soţi, celălalt soţ nu mai poate solicita desfacerea
căsătoriei pe cale principală, ci numai prin intermediul unei cereri
incidentale, în condiţiile stabilite de art.608-610 Cod proc.civ.

212
Pârâtul poate face cerere reconvenţională până la prima zi de
înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute până la această
dată; întâmpinarea nu este obligatorie. Pentru faptele săvârşite de
reclamant după această dată, pârâtul va putea face cerere până la
sfârşitul dezbaterilor asupra fondului, la cererea reclamantului.
Dacă motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima
instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se afla în apel, cererea
pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
(art.609 Cod proc.civ.). Acest text prezintă o derogare de la dispoziţiile
art.294 alin.1 Cod proc.civ.

Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea principală de

divorţ şi nu este posibilă disjungerea.

În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară

numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate,
este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are
reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa
prin mandatar.

Instanţa de fond va stărui pentru soluţionarea divorţului prin

înţelegerea părţilor. În cazul în care judecătorul recomandă medierea,
iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea
informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părţile
decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divorţului prin mediere,
urmând ca până la termenul fixat de instanţă să depună procesul-
verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de
informare.

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică, iar în anumite cazuri şi

în camera de consiliu. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă
publică.
În ceea ce priveşte probele, există o dispoziţie derogatorie de la
dreptul comun, în sensul că rudele şi afinii, cu excepţia descendenţilor,
pot fi martori în procesul de divorţ.

Ascultarea minorului de peste 10 ani în vederea stabilirii autorităţii

părinteşti şi a locuinţei sale după divorţ se face în camera de consiliu.
În cadrul procesului de divorţ se soluţionează obligatoriu şi cererile
accesorii privind: numele după desfacerea căsătoriei, autoritatea
părintească comună sau exclusivă cu privire la copiii minori, stabilirea
locuinţei minorilor, stabilirea obligaţiilor de întreținere. La cererea
părţilor, ca şi cereri accesorii, instanţa este competentă să judece
atribuirea beneficiului contractului de locaţiune, împărţirea bunurilor

213
comune şi chiar stabilirea programului de păstrare de legături
personale cu minorii.

Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea

instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Acţiunea de
divorţ se poate stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului.
Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii urmează de principiu
regulile dreptului comun.

Alte aspecte procedurale

În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul

părţilor, la termenul de judecată, instanţa verifică dacă soţii stăruie în
desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece
la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de
divorţ.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa, potrivit legii, cu privire

la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei şi,
când este cazul, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi contribuţia
părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor; de asemenea, instanţa va putea lua act de
învoiala soţilor cu privire la alte cereri accesorii, în condiţiile legii. În
cazul în care soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va
continua judecata, administrând probele prevăzute de lege pentru
soluţionarea acestor cereri.

La fel va proceda instanţa şi în cazul în care cererea de divorţ este

întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele
care au dus la destrămarea vieţii conjugale. Instanţa, dacă reclamantul
este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor
de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea
căsătoriei.

Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre

soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra
probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii soţului bolnav şi va
pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre
culpa pentru desfacerea căsătoriei.

Căsătoria se consideră desfăcută în ziua când hotărârea prin care s-a

pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.

214
 Căile de atac

Împotriva hotărârii de divorţ părţile pot formula apelul şi recursul în

termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Legea instituie o
derogare, în sensul că, în materie de divorţ, nu este admisibilă
revizuirea. Au fost însă situaţii când pentru capetele de cerere
accesorii cererii de divorţ instanţele au admis revizuirea.

IV. SUBIECTE

1. Procedura necontencioasă.
2. Procedura ordonanţei preşedinţiale.
3. Procedura în acţiunea posesorie.
4. Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute.
5. Procedura ofertei reale de plată.
6. Procedura divorţului.
7. Procedura împărţelilor judiciare.
8. Procedura în litigiile comerciale.
9. Procedura somaţiei de plată.
10. Procedura de declarare judecătorească a dispariţiei şi a
morţii.
11. Procedura de punere sub interdicție.
12. Procedura de constatare.

V. APLICAŢII

1. Hotărârea dată într-o acţiune posesorie se caracterizează prin:

a) are autoritate de lucru judecat faţă de o hotărâre dată într-o
acţiune petitorie;
b) nu are autoritate de lucru judecat faţă de o hotărâre într-o
acţiune petitorie;
c) este atacabilă cu apel;
d) este atacabilă cu recurs;
e) are autoritate de lucru judecat faţă de o altă hotărâre într-o
acţiune posesorie cu identitate de părţi, obiect şi cauză.

Răspuns:
1. b, d, e
2. a, c, d

215
 3. b, c, e
4. a, d, e
5. a, c, d, e.

2. Procedura necontencioasă se aplică:

a) cererilor privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti;
b) la înregistrarea partidelor politice;
c) la repartizarea cauzelor între completele de judecată şi a
judecătorilor pe complete;
d) la investirea cu formulă executorie a cambiilor şi cecurilor;
e) investirea actelor autentice notariale.

Răspuns:
1. a, b, c
2. b, c, d, e
3. a, b, c, d, e
4. a, b, d, e
5. a, c, d, e.

3. Condiţiile de admitere a ordonanţei preşedinţiale sunt:

a) urgenţa;
b) de la pronunţarea hotărârii atacate să fi trecut cel puţin 10
zile;
c) caracterul vremelnic al măsurii ce se cere a se lua pe această
cale;
d) prin măsura luată să nu se prejudece fondul;
e) existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. a, c, d
3. a, c, d, e
4. a, b, c
5. c, d.

4. Ordonanţa preşedinţială se poate introduce:

a) pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;

216
 b) pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea
repara;
c) pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar putea ivi cu prilejul unei
executări;
d) numai dacă instanţa este sesizată asupra fondului;
e) numai la instanţa sesizată cu o cerere principală privind
somaţia de plată.

Răspuns:
1. a, b, c, d
2. b, c, e
3. a, b, c, e
4. a, b, c
5. a, c, e.

5. Ordonanţa preşedinţială:
a) este executorie de drept;
b) este vremelnică;
c) poate fi executată numai după facerea unei somaţii sau după
acordarea unui termen de graţie;
d) este supusă apelului în termen de 5 zile de la comunicare;
e) este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare
sau de la comunicare.

Răspuns:
1. a, b, e
2. b, c, e
3. a, b, d, e
4. b, c, d, e
5. a, e.

6. Hotărârea de partaj judiciar:

a) are efect declarativ de drepturi;
b) are caracter translativ;
c) are efect retroactiv;
d) poate deveni titlu executoriu, dacă se investeşte cu formulă
executorie;
e) poate fi pusă în executare imediat, fără a fi necesară
investirea cu formulă executorie.

Răspuns:

217
 1. b, c, d
2. b, c, e
3. a, c
4. c, d
5. a, c, d.

7. În procedura divorţului:
a) este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului;
b) normele de competenţă în această materie au caracter
imperativ;
c) în cererea de divorţ sunt posibile şi capete de cerere
accesorii;
d) cererea de chemare în judecată se prezintă personal de
reclamant sau de apărătorul său ales;
e) este obligatorie depunerea cererii reconvenţionale.

Răspuns:
1. a, c, e
2. b, c
3. a, c, d
4. b, c, d, e
5. a, b, c, d, e.

8. Măsura ordonanţei preşedinţiale poate fi luată:

a) pe tot timpul procesului de divorţ, cu privire la încredinţarea
copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru
copii sau la folosirea locuinţei;
b) pentru asigurarea folosinţei paşnice a locuinţei;
c) pentru a se permite efectuarea unor reparaţii necesare şi
urgente;
d) pentru evacuarea unor persoane tolerate în locuinţă;
e) pentru oprirea actelor de concurenţă neloială.

Răspuns:
1. a, b, c
2. a, c, d, e
3. a, c, e
4. a, b, c, d, e
5. a, b, c, e.

218
9. Partajul judiciar este obligatoriu:
a) când vreunul dintre coproprietari lipseşte;
b) dacă printre coproprietari se găsesc şi persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, chiar dacă există autorizarea autorităţii tutelare
pentru un partaj voluntar;
c) în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul
căsătoriei, la cererea unuia dintre ei;
d) în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul
căsătoriei la cererea creditorului unuia dintre soți;
e) la partajarea succesorală la care nu se prezintă toţi
moştenitorii.

Răspuns:
1. a, b
2. a, c, d, e
3. a, c, e
4. a, d, e
5. a, b, c, d, e.

10. Încheierea prevăzută în procedura specială a partajului, prin care

se stabilesc elementele acestuia:

a) este obligatorie în toate procesele de partaj;

b) constată calitatea de copărtaşi a părţilor;
c) constată bunurile supuse împărţirii;
d) în cazul partajului succesoral, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct ;
e) poate fi atacată separat cu recurs.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. b, c, d
3. a. c. e
4. a, b, c, d
5. b, c, d, e.

11. Vânzarea bunurilor partajabile se poate face:

a. numai prin licitație publică;
b. prin învoiala părţilor;

219
 c. numai după ce încheierea de scoatere la vânzare rămâne
definitivă;
d. numai în prezenţa coindivizarilor;
e. în cazul bunurilor imobile, numai după ce are loc o
supralicitaţie.

Răspuns:
1. a, b, c, d
2. a, b, c, d, e
3. a, b, c
4. c, d, e
5. b, c, e.

VI. PRECIZĂRI PENTRU CURSUL URMĂTOR

Hotărârea judecătorească ar rămâne iluzorie dacă în ordinea juridică

nu ar exista posibilitatea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor dintr-o
hotărâre judecătorească, fie pe calea executării voluntare de către
părţi, fie pe calea executării silite.
Constituită ca o procedură de sine stătătoare, executarea silită face
obiectul Cărţii a VI-a a Codului de procedură civilă.

CURSUL NR. 14

EXECUTAREA SILITĂ

I. OBIECTIVE
 Cunoaşterea conceptelor specifice procedurii executării
silite.

II. CONCEPTE CHEIE

 Investirea cu formulă executorie – formalitate procedurală
ce constă în aplicarea formulei executorii, în vederea executării
pe cale silită, pe titlurile ce stau la baza procedurii;
 Contestaţia la executare – mijloc procedural prin care
persoana interesată sau vătămată prin actele de executare cere

220
 instanţei de judecată desfiinţarea actelor, precum şi îndeplinirea
altor măsuri ocazionate de procedura execuţională;
 Executarea silită – procedură prin intermediul căreia titularul
unui drept subiectiv recunoscut printr-un titlu executoriu,
constrânge pe acela care a nesocotit dreptul său să aducă la
îndeplinire prestaţia specificată în titlu, asigurându-se astfel
respectarea dreptului încălcat şi restabilirea ordinii de drept.
 Formele de executare silită şi organul de executare –în
reglementarea actuală sunt 6 forme de executare silită ce
urmează procedura instituită de Codul de procedură civilă
(procedura generală) sau, după caz, proceduri specifice fiecărei
forme în parte (procedura specifică). Corespunzător formelor de
executare, distingem: executori judecătoreşti (Legea nr.
188/2000); executori fiscali; executori bancari; executori AVAS;
executorii caselor de amanet şi ai societăţilor nebancare,
executorii cooperatişti.

III. TRATARE

Dreptul de acces la justiţie rămâne iluzoriu dacă ordinea juridică nu

asigură executarea hotărârilor judecătoreşti160. Prin executare se trece
din faza proclamării dreptului subiectiv încălcat sau contestat în aceea
a realizării sale efective.

Executarea hotărârii se face voluntar

a) Pentru procedura executării se reţine că executarea hotărârii se

face voluntar de partea ce a fost obligată juridic.

b) În caz de neexecutare voluntară, se declanşează procedura de

executare silită.

Executarea hotărârii judecătoreşti în mod voluntar semnifică

îndeplinirea de către debitor, de îndată ce a luat cunoştinţă de
conţinutul hotărârii, a obligaţiilor conţinute în dispozitivului acesteia,
inclusiv prin plata cheltuielilor de judecată.

Executarea silită constă în constrângerea debitorului să-şi

îndeplinească obligaţia faţă de creditor în cazul în care nu o face de
bună-voie.

160
Procedura executării silite este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Codul lui Hammurabi cuprinde
dispoziţii ce sanctionează pe creditorul care pretinde dobânzi cămătăreşti cu pierderea creanţei şi interzice
creditorului să-şi realizeze singur creanţa luând în stăpânire cerealele debitorului aflate în hambarele sale.

221
Scopul executării silite îl constituie, aşadar, realizarea în concret a
drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare, recunoscute printr-o
hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu.

Normele de executare silită sunt de ordine publică161

Normele ce asigură procedura în materia executării silite sunt de

ordine publică, imperative în marea lor majoritate, astfel că nu se
permit derogări date de manifestarea de voinţă a participanţilor la
executarea silită şi încălcarea acestor norme atrage nulitatea întregii
urmăriri.

Normele în procedura executării sunt de imediată aplicare162

Normele de executare silită sunt de imediată aplicare, în sensul că

prevederile legii noi se aplică şi proceselor în curs de judecată.

Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă

Partea care foloseşte procedura executării silite trebuie să utilizeze

drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de
lege şi nu în scop abuziv, sub sancţiunea unor daune pentru pagubele
pricinuite.

Creditorul şi debitorului pot face înţelegeri vizând executarea163

Procedura civilă permite ca, oricând în timpul executării, să se poată

încheia înțelegeri între creditor şi debitor, în vederea stingerii
obligaţiilor supuse executării.

Prin modificarea adusă Codului de procedură civilă de Legea

459/2006164, art.3714 din Cod prevede că „în tot cursul executării
silite, sub supravegherea organului de executare, creditorul şi
debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în total sau în parte,
numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului, ca vânzarea bunurilor
supuse urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligaţiei să
se facă în alt mod admis de lege”.

161
Art. 391 Cod proc.civ.
162
Art. 725 Cod proc.civ.
163
A se vedea art. 3714 Cod proc.civ.
164
Legea nr.459/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedură civilă a fost publicată în
M.O. nr.994/13.12.2006 şi promulgată de Decretul nr.1353/2006, în vigoare din 12.01.2007;

222
 Executarea are loc numai în măsura realizării drepturilor165

Pentru a nu aduce atingere drepturilor patrimoniale ale debitorului

decât în măsura asigurării acoperirii creanţei consfinţită prin titlul
executoriu, executarea silită are loc numai în măsura necesară pentru
realizarea drepturilor creditorilor.

Executarea nu poate avea loc

decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă166

Nici o urmărire asupra patrimoniului debitorului nu poate avea loc

decât dacă datoria constă într-o sumă de bani certă, lichidă, ajunsă la
termen (exigibilă).
Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de
creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor
sau recunoscute de dânsul.
Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin
însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului
de creanţă sau şi a altor acte neautentice.
Creanţă exigibilă este acea creanţă ajunsă la scadenţă, care poate fi
pretinsă de creditor, căreia i se poate cere executarea, chiar şi
executarea silită.

Executarea nu poate avea loc decât

în virtutea unui titlu executoriu

Nicio hotărâre judecătorească nu este supusă executării silite dacă nu

este învestită cu formulă executorie prevăzută de lege167, afară de
încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu, alte hotărâri
prevăzute de lege.
Situaţia vizează şi celelalte înscrisuri ce sunt supuse executării silite.

Executarea silită nu poate începe fără înştiinţarea debitorului168

În principiu, executarea poate începe numai după ce s-a comunicat

debitorului somaţie cu arătarea titlului executoriu.
Sunt exceptate situaţiile în care debitorul se sustrage executării, a
fugit, răspândeşte averea sa mobilă şi imobilă, a micşorat asigurările
date creditorului sau nu dă asigurările promise, precum şi dacă alţi
creditori execută hotărâri asupra averii sale.

165
A se vedea art.3713 Cod proc.civ.
166
A se vedea art.379 Cod proc.civ
167
A se vedea art.269 Cod proc.civ., modificat prin Legea nr.459/2006
168
A se vedea art.387 Cod proc.civ.

223
Sediul materiei executării silite îl găsim în art. 372-580 Cod proc.civ.,
dar şi în legi speciale la care vom face referire169.

Participanţii la executarea silită

Sfera participanţilor la această procedură cuprinde: părţile; organul de

executare; instanţa judecătorească; procurorul; terţii; alte persoane.

1) Părţile în cadrul procedurii executării silite sunt: creditorul sau

creditorii urmăritori, debitorul urmărit, procurorul, după distincţiile
făcute de lege.

a) creditorul urmăritor - este persoana care, în virtutea unui titlu

executoriu, are dreptul de a urmări
patrimoniul debitorului.

Procedura de urmărire poate fi efectuată personal sau prin mandatar

legal sau convenţional, învestit printr-o procură specială. Mandatarilor
le este interzis să adjudece în nume propriu sau prin persoane
interpuse bunurile celor pe care îi reprezintă, sub sancţiunea nulităţii
adjudecării.
Drepturile procesuale în procedura executării pot fi transmise
succesoral, prin transmiterea contractuală a titlului sau în alte cazuri
prevăzute de lege.

b) debitorul - este partea obligată la plata sau prestaţiunea stabilită

prin titlul executoriu.

Ca şi în cazul creditorului, debitorul va putea fi reprezentat prin

mandatar legal sau convenţional. Executarea pornită împotriva
debitorului poate fi continuată împotriva moştenitorilor sau prin
transmitere contractuală în cazurile schimbării de debitor ca o
consecinţă a convenţiei încheiate între creditor şi debitor.

c) terţii - fiind persoane care nu participă la raportul juridic ce a

generat obligaţia, în mod firesc nu pot fi supuşi efectelor
urmăririi silite.

Dacă prin actele de executare sunt vătămați în dreptul lor, ei se pot

apăra prin mijloacele date de lege, caz în care devin participanţi în
procedura executării silite.

169
A se vedea: S. ZILBERSTEIN, V.M.CIOBANU - „Tratat de executare silită”, Editura Lumina Lex, 2001.

224
d) executorul judecătoresc Codul de procedură civilă dispune că
executarea hotărârilor în cauzele civile
şi respectiv a dispoziţiilor civile din
hotărârile penale se face de către
executorul judecătoresc abilitat
potrivit Legii nr.188/2000 privind
executorii judecătoreşti.
De altfel, chiar cuprinsul formulei executorii, așa cum este prevăzută în
art.269 Cod proc.civ.170, menţionează că preşedintele dă împuternicire
şi ordonă organelor de executare să pună în executare hotărârea
judecătorească.
Pentru a aduce la îndeplinire titlul executoriu, executorul judecătoresc
trebuie sesizat de creditor. În îndeplinirea obligaţiilor sale, acesta are
dreptul să ceară sprijinul organelor de poliţie171, iar în cazul în care
executarea prezintă obstacole cu caracter juridic, să sesizeze instanța
de executare.
Potrivit art.3731 Cod proc.civ., executorul judecătoresc este dator să
stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea
integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi
pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor
persoane interesate.

Executorul judecătoresc are legitimare procesuală172.

e) instanţa de executare - este organul care încuviinţează

executarea silită şi urmăreşte
realizarea acesteia.

Pentru a fi declanşată procedura, instanţa de executare este sesizată

de către executorul judecătoresc, învestit de creditor cu cererea de
încuviinţare a executării silite. Instanţa este chemată să soluţioneze
toate dificultăţile ce se ivesc cu prilejul executării în opera sa de
urmărire a realizării executării.

f) procurorul - în condiţiile legii, poate să ceară punerea în executare

a titlului executoriu. El devine astfel parte în
executarea silită, chiar dacă nu a fost parte în proces,
exercitând toate drepturile în procedură.

170
Modificat prin art.1 pct.5 din Legea nr.459/2006
171
Art.269 Cod proc.civ. arată: „Ordonăm agenţilor forţei publice să acorde concursul la executarea
acestei hotărâri, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea ei la îndeplinire, în condiţiile legii”.
172
A se vedea I. Les „Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc”, Revista de executare silită nr.
9-10/2007, pag. 57.

225
Codul de procedură civilă reglementează organizarea executării silite
(1), competenţa (2), procedura propriu-zisă (3).

Trebuie făcută distincţie între procedura de executare silită prevăzută

de Codul de procedură civilă, ce se constituie în procedura de drept
comun, de procedurile speciale de executare care urmează regimul
special faţă de dreptul comun (ex. procedura fiscală).
Pentru interpretarea procedurilor speciale se va recurge şi la analogie,
precum şi la principiile din materia specială şi, numai în ultimă
instanţă, în cazul acestora se va recurge la procedura de executare de
drept comun.

Formele executării silite

Reglementarea în materie distinge între:

a) executarea directă prin care creditorul urmăreşte realizarea în
natură a obligaţiei debitorului înscrisă în titlul executoriu şi se
realizează prin urmărirea bunurilor mobile (executare mobiliară),
bunurilor imobile (executare imobiliară), aducerea la îndeplinire a
obligaţiilor de a face şi de a nu face.

b) executarea indirectă ce urmăreşte valorificarea bunurilor debitorului

ori pe cele ce are de primit de la o altă persoană pe calea popririi (a),
urmăririi fructelor neculese şi recoltelor (b), urmărirea silită mobiliară
(c) urmărirea silită imobiliară (d), executarea garanţiilor reale
mobiliare (e).

Legea, doctrina şi practica fac distincţie între executarea silită a

creanţelor fiscale şi executarea silită de drept comun ce urmează a fi
avută în vedere cu caracter de principiu.

Fundamentele urmăririi

Creanţa

Pentru ca executarea silită să poată opera, creanţa trebuie să

îndeplinească condiţiile prevăzute de art.379 Cod proc.civ.173, adică să
fie certă, lichidă şi exigibilă.

173
Art.379 alin.1 Cod proc.civ. arată: „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea
loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă”.

226
 Titlurile executorii

Sunt înscrisurile alcătuite în conformitate cu prevederile legale, care

materializează creanţa şi, învestite cu formulă executorie, permit
declanşarea urmăririi silite a creanţei pe care o consacră.

Distingem într-o enumerare ce este exemplificativă următoarele titluri

executorii: hotărârile judecătoreşti învestite cu formulă executorie,
hotărârile judecătoreşti executorii de drept, chiar şi fără investire,
hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, alte înscrisuri
cărora legea le conferă valoare de titlu executoriu – actele autentice
notariale, cambia, biletul la ordin, cecul, procesele verbale de
constatare şi sancţionare contravenţională, actul constatator al unei
obligaţii bugetare, contractul de garanţie reală mobiliară, contractele
de arendă, hotărârile Curţii Europene, contractul de credit ipotecar,
declarația vamală, încheierea pronunţată în diferite proceduri speciale,
titlul executoriu european.

Investirea are loc în condiţiile art.376174 Cod proc.civ. cu formula

executorie prevăzută de art.269 alin.1 Cod proc.civ. şi se face de către
prima instanţă.
Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a
României se vor putea investi cu formulă executorie de către
judecătoria domiciliului uneia din părţile părtaşe la actul autentic.
Dacă niciuna din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, investirea cu
formulă executorie se face de Judecătoria Sectorului III din Capitala
României.

Înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu

sunt puse în executare fără învestirea cu formula executorie175.

TITLUL EXECUTORIU EUROPEAN176

174
Art.376, alin.1 are următorul cuprins: „Se investesc cu formula executorie prevazută de art.269 alin.1
hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri,
pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege”.
175
A se vedea art. 3741 Cod proc.civ.
176
Pentru a întelege TEE trebuie să facem o istorie juridico-europeana a acestuia. Conventia de la
Bruxelles din 17 septembrie 1968 a convenit la nivelul semnatarilor că membrii Comunităţii europene să
beneficieze de un anumit număr de dispoziţii în domeniul exequator-ului (procedura recunoaşterii
hotărârilor judecătoreşti străine ) şi să realizeze un sistem mai puţin complicat.; în perioada 1968 -2005 s-
au derulat iniţiative internaţionale menite a facilita libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti şi
executarea lor prin eliminarea exequator-ului, iniţiative la nivelul organizaţiilor profesionale naţionale; de
exemplu în anul 1992 cu ocazia Congresului naţional de la Bordeaux, executorii judecâtoresti francezi şi-
au exprimat opţiunea pentru o Europă judiciară, afirmând necesitatea introducerii Titlului Executor
European sau organizaţiilor internaţionale, de exemplu Uniunea Internaţională a executorilor: Camera
naţională franceză; Tratatul de la Amsterdam, apoi Conferinţa de la Tampere din 1999 au pus bazele
“spaţiului de libertate, securitate şi justiţie în Europa, ocazie cu care au stabilit suprimarea execuator-ului

227
Titlul Executor European (TEE) se realizează în condiţiile şi după
procedura Reglementării nr. 805/2004 a Parlamentului European şi a
Consiliului din 21 aprilie 2004. Reglementarea creează un titlu
executoriu european pentru creanţele necontestate şi stabileşte norme
minimale pentru toate statele membre vizând libera circulaţie a
hotărârilor, a dispoziţiilor judiciare şi a actelor autentice privind
creanţele necontestate. Reglementarea este valabilă în materie civilă şi
comercială, fiind exclusă în domeniile fiscal, vamal, drept
administrativ.

Norme minimale - art. 12-16, explică normele minimale aplicabile

notificării şi care se referă la actele introductive de instanţă şi la citare.
Obligaţia informării minimale a debitorului obligă la comunicarea
informaţiilor despre creanţă (art. 16), cât şi la formalităţile procedurale
de contestare a creanţei (art. 17).
Reglementarea TEE nu optează pentru o armonizare a prescripţiilor
procedurale în statele membre.
Reexaminarea este dată de art. 19, debitorul putând parcurge această
procedură dacă nu a putut contesta creanţa din motive de forţă majoră
sau în urma unor circumstanţe extraordinare sau dacă notificarea, fără
confirmare de primire a debitorului, nu a intervenit în timp util fără ca
acesta să fi avut o vină.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită

Pentru a valorifica titlul său, creditorul trebuie să facă executarea silită

înăuntrul termenului de prescripţie. Potrivit art.405 Cod proc.civ.,
dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă
legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia acţiunilor
reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani.

Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte

dreptul de a cere executarea silită. Prin împlinirea termenului de
prescripţie, orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.

şi circulaţia liberă a titlurilor în cadrul Uniunii Europene. Au fost emise astfel Reglementarea din 22
decembrie 2000 (reglementarea Bruxelles I) şi respectiv Reglementarea Titlului Executoriu European din
21 aprilie 2004 (reglementarea TEE) Reglementările se constituie ca acte comunitare primare ce devin
obligatorii statelor indiferent de reglementarea internă, justitiabilul având posibilitatea sesizării Curţii
comunitare de la Luxemburg. În prezent există ambele reglementări aplicabile deopotrivă, astfel că
executarea unei hotărâri poate să parcurgă una sau alta dintre proceduri –exequatorul simplificat potrivit
Bruxelles I sau TEE (aplicabil în 26 state din cele 27, Danemarca respingând Tratatul de la Amsterdam.)
TEE este aplicabil din 21 octombrie 2005.

228
Data când se naşte dreptul de a cere executarea silită va fi stabilită
diferit, funcţie de natura titlului.

Legea prevede situaţiile care conduc la suspendarea cursului

prescripţiei executării şi respectiv întreruperii cursului. Potrivit art.4051
Cod proc.civ., suspendarea intervine:

a) în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de

prescripţie a dreptului material la acţiune;
b) pe timpul cât suspendarea este prevăzută de lege sau a fost
stabilită de instanţa de judecată;
c) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la
urmărire;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.

După trecerea cazului de suspendare, cursul prescripţiei se reia,

calculându-se şi perioada scursă înainte de suspendare.
Prescripţia nu se suspendă pe timpul cât executarea silită este
suspendată la cererea creditorului urmăritor.

Întreruperea cursului prescripţiei are loc:

a) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea
executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de
executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;
b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul
executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de
executare necompetent;
c) pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu prin
înfiinţarea popririi;
d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de
executare;
e) pe data depunerii cererii de reluare a executării;
f) în orice alte situaţii prevăzute de lege.

După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost

respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a
renunţat la ea177.

În materie funcţionează şi instituţia repunerii în termen178.

177
A se vedea alin.3 al art.405/2 Cod proc.civ.

229
Astfel, după împlinirea termenului de prescripţie, dacă creditorul a fost
împiedicat din motive temeinice să ceară executarea silită, poate cere
repunerea sa în acest termen.
Cererea sa de repunere în termen se introduce la instanţa de
executare competentă, în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării.

Cheltuielile necesare procedurii179

Partea care solicită efectuarea unui act sau unei activităţi care
interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile
necesare realizării scopului.
Ca şi sancţiune pentru neîndeplinirea de bună-voie a obligaţiei stabilite
în sarcina sa prin titlul ce face obiectul executării silite, legea stabileşte
în sarcina debitorului urmărit plata cheltuielilor ocazionate de
efectuarea executării silite.
Chiar şi în cazul executării voluntare a obligaţiei, realizată după
înregistrarea cererii de executare silită, debitorul va fi obligat la plata
cheltuielilor de executare făcute până la acest moment.

Prin excepţie, cheltuielile de executare nu vor fi suportate de debitorul

urmărit, în cazul în care creditorul a renunţat la executare sau dacă
prin lege se prevede altfel. În cazul actelor sau activităţilor dispuse din
oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.

Cererea de executare silită

Această fază este cârmuită de principiul disponibilităţii şi este iniţiată

prin cererea creditorului depusă la executorul judecătoresc, dacă legea
nu dispune altfel.

Executorul judecătoresc competent este executorul din circumscripţia

curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea (1) ori, în
cazul urmăririi bunurilor, executorul judecătoresc din circumscripţia
curţii de apel în care se află acestea (2). Dacă bunurile urmăribile,
mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel,
este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care
funcţionează pe lângă una dintre acestea (3).

178
Reglementată de art.405/3 Cod proc.civ.
179
Reglementate de art.3717 Cod proc.civ., astfel cum a fost modificat de Legea nr.459/2006.

230
Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va
face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Executorul solicită instanţei de executare încuviințarea executării silite,
scop în care înaintează cererea creditorului şi titlul executoriu.

Instanţa se pronunţă prin încheiere, dată în camera de consiliu, fără

citarea părţilor, caracterul necontencios fiind indubitabil. Recursul
împotriva încheierilor se judecă de tribunal.

Instanţa de executare este competentă să judece contestaţiile la

executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării
silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau
organe.

Condiţii de formă ale executării silite

Executarea silită nu este un exerciţiu arbitrar al executorului

judecătoresc, ci ea trebuie să respecte strict prevederile legii. Într-o
prezentare succintă, reţinem:

1. executarea poate începe numai după ce se comunică

debitorului o somaţie, dacă legea nu dispune altfel
(ex: cazul ordonanţei preşedinţiale).
2. executarea trebuie îndeplinită între orele 06.00 şi
20.00; odată începută, ea poate continua şi peste ora
20.00, cu excepţiile prevăzute de lege.
3. executorul trebuie să respecte termenul de plată dispus
prin hotărârea judecătorească.
4. executarea nu poate avea loc înainte de momentul
depunerii cauţiunii de către creditor, dacă s-a admis
executarea cu dare de cauţiune.
5. executarea se perimă, creditorul fiind ţinut să o
reînceapă în cazul în care lasă să treacă mai mult de 6
luni de la un act de executare fără să facă actul
următor.
6. prescripţia dreptului de a cere executarea silită
împiedică orice act în procedură.
7. executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti
pronunţată într-o ţară străină se face în condiţiile Legii
nr.105/1992.

Bunurile urmăribile

231
Din punct de vedere procedural, prin executarea silită sunt supuse
executării bunurile urmăribile ale debitorului. Dreptul creditorului de
a-şi realiza creanţa sa împotriva debitorului este garantat de lege prin
toate bunurile prezente sau viitoare care alcătuiesc patrimoniul
debitorului.
Urmare a acestui principiu, creditorul are dreptul de a se îndestula din
întreaga masă de bunuri a debitorului. Aceste bunuri fac obiectul
măsurilor asiguratorii şi al executării silite. Creditorul va îndrepta
executarea asupra bunurilor mobile sau imobile, după cum interesele
sale o cer.

Bunurile neurmăribile şi bunuri supuse unor

măsuri restrictive de urmărire

Din cuprinsul prevederilor art.406 Cod proc.civ. rezultă că nu pot fi

urmărite următoarele categorii de bunuri:

a) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi

familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai
multe de acelaşi fel;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni
iar, dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele
necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor
de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua
recoltă;
c) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni
de iarnă
d) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

Art. 407 şi următoarele Cod proc.civ. stabilesc alte categorii şi venituri

pentru care insesizabilitatea poate fi absolută, relativă, totală sau
parţială, permanentă sau temporară şi cu raportare la imobilele prin
destinaţie, prin natura ori prin obiectul la care se aplică, bunurile
proprietatea persoanelor juridice de drept public sau privat la statului.

Legea sancţionează cu nulitatea absolută orice urmărire sau cesiune

făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 406-410 Cod proc.civ.

Incidente în procedura executării silite

Cursul procedurii executării silite poate fi suspendat – voluntar sau

legal, obligatoriu sau facultativ.

232
 a) Perimarea180

Art.389 Cod proc.civ. reglementează perimarea executării silite, dacă

creditorul lasă să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de
executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire. Oricine poate solicita
desfiinţarea ei. Încălcarea acestor dispoziţii atrage anularea executării
– art.391 Cod proc.civ. Perimarea operează de drept, executorul fiind
obligat să refuze executarea dacă s-au împlinit 6 luni de la ultimul act
de executare.

Distingem aşadar următoarele condiţii ce se cer a fi întrunite:

a)executarea silită să fie începută şi să se fi făcut cel puţin un act de
executare. Simpla înregistrare a cererii creditorului fără efectuarea
unui act de executare fie din culpa creditorului (ex.: neplata
onorariului), fie din culpa executorului (constituie dosarul, dar nu face
acte de executare) atrage sancţiunea prescripţiei, dacă dosarul rămâne
nelucrat.
b) rămânerea executării în nelucrare timp de 6 luni. Se are în vedere
lipsa de stăruinţă a creditorului181.
c) culpa creditorului. Ea constă în neîndeplinirea unei obligaţii
prevăzute de procedură. În opinia noastră, lipsa cererii de stăruinţă la
executare în termenul definit atrage sancţiunea perimării.

Termenul de perimare este supus suspendării sau întreruperii182. În

opinia noastră, actul întreruptiv trebuie să fie unul procedural –
(somaţie, emitere publicaţii etc.) menit a realiza scopul executării.

Perimarea se constată în primul rând de către executorul judecătoresc,

actele acestuia fiind acte de autoritate (art. 2 alin 2, coroborat cu art.
50 din Legea nr.188/2000) sau de către instanţa sesizată în termenele
şi condiţiile prevăzute de art. 401 Cod proc. civilă.

Efectele perimării. Prin constatarea perimării, toate actele de

procedură anterioare şi ulterioare momentului constatării perimării
sunt desfiinţate. Creditorul poate face apoi o nouă cerere de
executare, pentru care se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu
se va mai alătura titlul ce se execută.

180
Sacţiunea perimării executării se întemeiază şi pe considerente de ordin economic ce se concretizează
în necesitatea folosirii bunurilor materiale potrivit destinaţiei lor.Dacă sancţiunea perimării nu ar interveni,
bunurile ar fi scoase din circuitul civil datorită măsurilor de indisponibilizare luate de organul de urmărire
181
A se vedea G. Porumb ,op. cit., pag. 135
182
A se vedea G. Porumb, Op cit., pag.135, I Leş, op. cit., pag. 866; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pag.
633

233
Procesul verbal al executorului de constatare a perimării poate fi
atacat cu contestaţie la executare în condiţiile art. 399 alin. 1 Cod
proc. civilă şi art. 6 şi 13 CEDO.

b) Contestaţia la executare

Legea dă participanţilor la executarea silită posibilitatea de a aduce în

faţa instanţei de judecată fie titlul ce este supus executării silite, fie
actele de executare în cadrul contestaţiei la executare183.
Debitorul poate să facă contestaţie la executare când obiectele
urmărite sunt dintre cele pe care legea le declară neurmăribile, când a
executat în tot sau în parte prestaţiunea şi totuşi creditorul execută
integral hotărârea.
Terţul poate face contestaţie la executare pentru a dovedi că este
proprietarul bunurilor şi a opri executarea.
Contestaţia la executare se face pe cale de acţiune principală sau,
după caz, pe cale incidentă, în cursul unei instanţe deschise.

Felurile contestaţiei la executare

Contestaţia poate să privească:

a) executarea silită însăşi sau un act de executare;
b) lămurirea înţelesului, întinderea sau aplicarea titlului
executoriu;
c) refuzul organului de executare de a îndeplini un act de
executare în condiţiile legii.

Instanţa competentă

Instanţa de executare este judecătoria. În situaţia în care se solicită

lămurirea înţelesului, întinderea, aplicarea titlului, instanţa competentă
este cea căreia îi aparţine titlul.

Subiectele contestaţiei

Pot face contestaţie la executare cei interesaţi sau vătămaţi prin

executare, potrivit art.399 Cod proc.civ., respectiv creditorul, debitorul
sau o terţă persoană (subiect din afara procesului execuţional, dar,
vătămat fiind prin executare, are motiv să exercite contestaţia).
Potrivit art.45 Cod proc.civ., procurorul va putea să ceară punerea în
executare a hotărârilor numai dacă acestea au fost pronunţate în

183
Sediul materiei este dat de art.399 şi următ. Cod proc.civ.

234
favoarea minorilor, interzişilor, dispăruţilor şi în alte cazuri prevăzute
de lege în mod expres.

Obiectul contestaţiei

După cum rezultă din reglementare, contestaţia priveşte fie executarea

însăşi şi orice act de executare, fie lămurirea înţelesului, întinderii şi
aplicării titlului executoriu. Pe această cale nu se pot modifica sau
desfiinţa hotărârile puse în executare.
Singura excepţie reglementată: în cazul în care contestaţia la
executare se face în temeiul unui titlu executoriu ce nu este emis de o
instanţă de judecată, se pot invoca, pe calea contestaţiei, apărări de
fond împotriva titlului executoriu, dacă prin lege nu s-a prevăzut o altă
cale de atac în acest scop.

Termenul de exercitare a contestaţiei

Contestaţia se poate face în termen de 15 zile.

Acest termen curge diferit, de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l
contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare;
b) cel interesat a primit comunicarea sau înştiinţarea privind
poprirea;
c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia ori
de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare,
în cazurile în care nu a primit somaţia sau executarea se face
fără somaţie;
d) de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a
bunului, în cazul în care contestaţia este introdusă de o terţă
persoană care pretinde că are un drept de proprietate sau un
alt drept real asupra bunului urmărit.

Contestaţia privind întinderea, lămurirea înţelesului sau aplicării titlului

se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de
a cere executarea silită.

Procedura contestaţiei

Contestaţia se judecă după procedura prevăzută pentru judecata în

primă instanţă. Judecarea se face de urgenţă şi cu precădere, cu
citarea părţilor în termen scurt. Hotărârea se dă fără drept de apel, în
principiu, putându-se ataca cu recurs în condiţiile dreptului comun.

235
Hotărârea dată în cadrul contestaţiei la titlu este supusă aceloraşi căi
de atac ca şi hotărârea care se execută. În cazul contestaţiei terţului
prin care acesta pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real
asupra bunului ce constituie obiectul executării silite sau prin care se
solicită împărţirea bunurilor proprietate comună, hotărârea este
supusă apelului.

Suspendarea executării

Instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune o

cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, până la soluţionarea
contestaţiei sau a altei cereri privind executarea silită, potrivit art.403
alin.1 Cod proc.civ. Asupra cererii, instanţa se pronunţă prin încheiere
care poate fi atacată cu recurs.

Președintele instanţei, dacă s-a plătit cauţiunea, poate să dispună

suspendarea provizorie, până la soluţionarea de către instanţă a cererii
de suspendare. Suspendarea pronunţată prin încheierea președintelui
presupune în mod necesar motivarea şi probarea urgenţei acestei
măsuri. Asupra suspendării provizorii, instanţa se pronunţă prin
încheiere, fără citarea părţilor, încheierea nefiind supusă niciunei căi de
atac.

Efectele hotărârii

Instanţa poate admite contestaţia şi dispune anularea sau încetarea

executării însăşi; anularea sau îndreptarea actului de executare
contestat, lămurirea titlului executoriu şi poate respinge contestaţia,
contestatorul putând fi obligat la despăgubiri pentru întârzierea
executării.

Întoarcerea executării silite

Potrivit art.4041 Cod proc.civ., atunci când este desfiinţat titlul

executoriu sau chiar executarea silită, cel interesat are dreptul la
întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui
îndreptăţit. În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea
unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea
de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizate în funcţie
de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicare.

236
Debitorul trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a
titlului şi restabilirea situaţiei anterioare. Atunci când nu s-a dispus
restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea face în
termenul de prescripţie de 3 ani, din momentul în care a rămas
definitivă hotărârea care a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi
executarea.

Executarea silită directă

Executare silită directă vizează executarea în natură prin restabilirea

dreptului şi repunerea părţilor în situaţia iniţială, potrivit cu principiul
de drept potrivit căruia creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea
exactă a obligaţiei debitorului.

În cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu

constă în lăsarea posesiunii unui bun, în predarea unui bun ori a
folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei
lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru
realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie
obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz,
creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se
execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de
executare în vederea aplicării unei amenzi civile.

Obiectul executării silite directe

Pot face obiect al executării silite directe:

- predarea unui bun mobil determinat;
- predarea unui imobil sau a folosinţei imobilului;
-desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau altei lucrări ori
îndeplinirea oricărei alte activităţi de a face sau de a nu face.

Toate formele de executare sunt derulate de către executorul

judecătoresc, după procedura prevăzută de lege – art.572-580 Cod
proc.civ. şi constau în:

a) predarea silită a bunurilor mişcătoare (art.575-577 Cod

proc.civ.): debitorul care, după o zi de la primirea somaţiei,
nu vrea să execute obligaţia de predare, este executat prin
deposedarea de bun prin constrângere. Executorul încheie un
proces-verbal ce constată luarea obiectelor din posesia şi

237
 stăpânirea datornicului şi predarea lor către creditor sub luare
de semnătură. Acest proces verbal este înaintat instanţei ce a
dispus executarea. Procesul verbal constituie titlu executoriu
în privinţa cheltuielilor de executare.

b) predarea silită a bunurilor nemişcătoare (art.578-580 Cod

proc.civ.): debitorul care, după 5 zile de la primirea somaţiei,
nu execută de bunăvoie obligaţia de a preda imobilul va fi
constrâns cu puterea şi autoritatea publică. Executorul
procedează conform prevederilor art.578 Cod proc.civ., iar
după izgonirea debitorului urmărit şi repunerea în drepturi a
creditorului va încheia procesul-verbal de constatare a
executării, act ce se înaintează instanţei de executare.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 578 Cod proc.civ., art.

5781 alin.1184 Cod proc.civ. stabileşte că “nicio evacuare din
imobilele cu destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la
data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului
următor, decât dacă creditorul face dovada că el şi familia sa
nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul
şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar
putea muta deîndată185.

Dacă în imobil sunt şi bunuri mobile, ce nu formează obiectul executării

şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste
bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului.

Executarea silită indirectă

Acest mijloc de executare restabileşte drepturile creditorului urmăritor,

dar nu în natură, ci prin echivalent.

Aceasta vizează realizarea unei creanţe băneşti care urmăreşte, în

ordinea reglementărilor:

- urmărirea bunurilor mobile;

- poprirea;
- urmărirea fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini;

184
Modificări aduse de Legea nr. 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării
proceselor din 25 octombrie 2010, M. Of. 714/2010
185
Conform art. 578 ind.1 alin.2 Cod proc.civ., “Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării
persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă, şi nici celor care au fost
evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică”.

238
 - urmărirea silită a bunurilor imobile.

Considerăm că ordinea instituită de Cod reprezintă o normă cu

caracter de principiu a bunei credinţe a creditorului, care, deşi are
opţiune pentru oricare din forme, trebuie să aleagă modalitatea de
urmărire, care, păstrând proporţiile, corespunde valorii creanţei.
Obiectul acestei executări îl constituie bunurile patrimoniale ale
debitorului care sunt transformate prin intermediul executării în sume
de bani din care se vor îndestula creditorii.

Actele procedurale urmăresc:

a) somarea debitorului să plătească suma;
b) aplicarea unui sechestru dacă există riscul sustragerii
bunurilor;
c) după trecerea unei zile libere, executorul procedează la
sechestru, chiar dacă bunurile sunt deţinute de un terţ;
d) evaluarea bunurilor sechestrate la valoarea de circulaţie;
e) vânzarea în mod public şi adjudecarea bunurilor.

Procedura de valorificare a bunurilor prin vânzare la licitaţie

publică, prin vânzare directă, alte modalităţi admise de lege.

Dispoziţiile procedurale prevăd în amănunt actele şi lucrările ce

urmează a fi efectuate de executor pentru fiecare categorie de bunuri:

a) urmărirea bunurilor mobile ce se află în posesia datornicului

(art. 411-451 Cod proc. civ.):

Procedura prevede:
- emiterea somaţiei;
- la o zi de la primirea somaţiei, se porneşte executarea al cărui
prim act este sechestrul definitiv sau executoriu al bunurilor
mobile;
- în caz de pericol evident de sustragere, aplicarea sechestrului se
face şi concomitent cu somaţia în baza cererii creditorului
încuviințată de președintele instanţei de executare;
- executorul este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul
părţilor bunurile sechestrate, în caz contrar evaluarea se face
prin expertizare, la valoarea de circulaţie, un exemplar al
expertizei comunicându-se debitorului;
- bunurile sechestrate sunt obligatoriu verificate de executor,
sechestrul asigurator devenind sechestru definitiv. Sechestrul

239
 definitiv determină momentul în care a început urmărirea şi
masa bunurilor asupra cărora se face executarea;
- procesul verbal atestă locul, ziua, ora, când s-a făcut urmărirea
şi are conţinutul prevăzut de art.416, 417 Cod proc.civ.;
- bunurile sechestrate sunt lăsate spre conservare fie datornicului
sub sancţiunea unei amenzi (art.418 Cod proc.civ.), fie unui
custode (art.419, art.428 Cod proc.civ.), ce este remunerat şi
răspunde de paguba ce se va aduce creditorului.
- în cazul în care, prezentându-se la locuinţa debitorului urmărit,
executorul găseşte o altă urmărire făcută şi averea mobilă sub
sigiliu, face menţiune în procesul-verbal şi ia copie de pe
procesul-verbal ce atestă situaţia;
- debitorul sau altă persoană interesată va putea solicita încetarea
sau suspendarea executării, dacă depune valoarea ce i se cere la
dispoziţia organului de executare şi depune la executorul
judecătoresc recipisa de consemnare a sumei;
- efectuarea publicaţiilor de vânzare, respectându-se, sub
sancţiunea nulităţii, exigenţele prevăzute de art.437-439 Cod
proc.civ.;
- participarea la licitaţie a persoanelor care consemnează cel puţin
10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile ce
intenţionează să le cumpere;
- vânzarea în mod public şi adjudecarea după anunţuri succesive;
- adjudecarea şi obligaţia de a depune preţul în cel mult 5 zile;
- închiderea licitaţiei după ce sumele au acoperit creanţa;
- întocmirea procesului verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei;
- predarea bunului către adjudecatar;
- supunerea executării încuviințării instanţei de executare;
- contestarea în trei zile a procesului-verbal de eliberare sau
distribuire a sumelor.

b) urmărirea fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini

se constituie ca un mod special de urmărire reglementat în art.463-
469 Cod proc.civ., azi aproape neutilizat.
Potrivit art. 463 Cod proc.civ., fructele neculese şi recoltele prinse de
rădăcini, care sunt ale debitorului pot fi urmărite pe bază de titluri
executorii. Fructele nu vor putea fi urmărite decât în 6 săptămâni
înaintea coacerii lor, însă pot face obiectul sechestrului, ce poate fi
dispus oricând.

Executorul judecătoresc poate hotărî, după caz, vânzarea fructelor sau

a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi culese.

240
c) poprirea (art.452-461 Cod proc.civ.)

Este acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte

sumele de bani, titlurile de valoare, alte bunuri mobile incorporabile
susceptibile de urmărire datorate debitorului de o a treia persoană sau
pe care aceasta i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi
juridice existente.
Poprirea presupune o operaţie juridică cu trei participanţi: creditor
popritor, debitor poprit, terţ poprit şi respectiv trei raporturi juridice.

Obiectul popririi îl poate constitui atât suma de bani, cât şi titlurile

de valoare şi alte bunuri mobile incorporale.

Procedura popririi presupune:

- cererea creditorului, adresa însoţită de o copie certificată după
titlu, comunicată terţului poprit;
- competenţa executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul
debitorului, după caz terţului poprit;
- poprirea se efectuează fără somaţie, urmare a adresei
executorului şi constă în:
- indisponibilizarea sumelor de bani necesare realizării
obligaţiei;
- consemnarea după 15 zile de către terţul poprit a
sumelor reţinute şi cuvenite,
- sesizarea instanţei de executare pentru validarea
popririi186 în cazul în care terţul poprit nu-şi mai
îndeplineşte obligaţiile în termen de 3 luni.

Procedura popririi nu este lăsată la liberul arbitru al executorului, ci ea

se desfăşoară riguros, după dispoziţiile art.454-461 Cod proc.civ.

d) Urmărirea silită a bunurilor imobile (art.488-571 Cod

proc.civ.). Această ultimă formă de executare silită indirectă face
obiectul reglementării prin prevederile art.488-571 Cod proc.civ. şi
este amplu reglementată în ceea ce priveşte următoarele dispoziţii
sistematizate în cadrul a şase secţiuni:

1. bunuri imobile ce pot fi urmărite;

2. formalităţi premergătoare vânzării la licitaţie;
3. vânzarea la licitaţie;

186
Urmare a validării popririi, operaţie ce se concretizează într-o hotărâre judecătorească, terţul poprit
devine debitor direct al creditorului popritor.

241
 4. adjudecarea;
5. efectele adjudecării;
6. dispoziţii speciale.

În mare, operaţiunile de executare silită imobiliară presupun:

- efectuarea de către executorul judecătoresc a procesului verbal
de situaţie (art.496 Cod proc.civ.);
- somarea debitorului (art.497 Cod proc.civ.) şi notarea somaţiei
în cartea funciară;
- înăuntrul a 10 zile de la comunicare debitorul poate cere
încuviințarea plăţii întregii datorii din veniturile imobilului urmărit
sau din alte venituri pe timp de 6 luni;
- după 15 zile de la somaţie începe procedura vânzării, dacă nu s-
a plătit;
- evaluarea imobilului;
- numirea unui administrator sechestru;
- afişarea publicaţiilor de vânzare (art.500-504 Cod proc.civ.)
- termenul pentru vânzare nu va fi mai scurt de 30 de zile şi nici
mai lung de 60 zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul
licitaţiei;
- efectuarea vânzării la licitaţie - art.508 Cod proc.civ.;
- emiterea ordonanţei de adjudecare;
- actul de adjudecare după plata integrală a preţului.

Procedura executării silite este supusă (aspecte procedurale) căilor de

atac. Acestea vizează:

- încheierile date în baza art.3731 pct.2 Cod proc.civ. de

încuviințare a executării silite susceptibilă de recursul creditorului
în 5 zile de la comunicare, dacă soluţia a fost de respingere;
- încheierea dată în baza art.3733 Cod proc.civ., prin care se
respinge cererea de investire cu formulă executorie este
susceptibilă de recurs în 5 zile de la pronunţare, dacă creditorul
a fost prezent, şi de la comunicare în celalalt caz.

Controlul judecătoresc se exercită în materie prin plângere:

- dacă alte organe competente refuză emiterea titlului executoriu
se face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află
organul, în 15 zile de la data când s-a luat cunoştinţă de refuz.

Încetarea executării silite

242
Legea reglementează expres cazurile de încetare a executării silite
(art. 3715 Cod proc. civ.):
a)s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au
achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit
legii
b)nu mai poate fi continuată sau executată din cauza lipsei de bunuri
urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri
c)creditorul a renunţat la executare (art. 246 Cod proc.civ.)
d)titlul executoriu a fost desfiinţat, deschizând posibilitatea întoarcerii
executării.

Încetarea executării silite se face prin proces verbal al executorului

care în opinia noastră constituie actul final al executării. Ca act
execuţional (de lege lata), el este supus controlului instanţei de
judecată în cererea părţii interesate pe calea contestaţiei la executare.

Legitimarea procesuală a executorului judecătoresc

De regulă, executorul judecătoresc nu are legitimare procesuală, astfel

că nu este parte în procesele legate de incidente sau impedimente
survenite în cursul executării silite.

Actuala reglementare determină totuşi situaţiile în care executorul

judecătoresc poate fi chemat în instanţă.

Cazurile în care executorul judecătoresc poate fi chemat în

judecată în calitate de parte în cadrul unei proceduri
contencioase

a. Pentru cauzarea de prejudicii, prin încălcarea obligaţiilor sale

profesionale (art.42 alin.1 din Legea nr.188/2000 şi respectiv art.49
alin.5 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti),
facem precizarea că, alături de executor, poate figura şi Casa de
Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, constituită în acest scop, ca
persoană juridică ce asigură solidar răspunderea în condiţiile legii
civile.

b. În cazul refuzului de a îndeplini un act de executare (art.53 alin.2

din Legea nr.188/2000) când, potrivit legii, partea interesată poate
introduce plângere în 5 zile de la data când a luat cunoştinţă de acest
refuz187.
187
A se vedea IOAN LES – “Drept procesual civil”, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag.921; I. DELEANU
– op. cit. pag.471-472, vol.II

243
IV. SUBIECTE

1. Caracterizare generală a acestei faze a procesului civil.

2. Titlurile executorii, prescripţia şi perimarea în materia
executării silite.
3. Bunurile urmăribile ale debitorului.
4. Procedura executării silite. Clasificare (executare silită directă şi
executare silită indirectă).
5. Poprirea
6. Procedura executării silite imobiliare.
7. Procedura executării silite mobiliare.
8. Contestaţia la executare.
9. Întoarcerea executării silite.
10. Distincţie între diferite forme de executare silită (în dreptul
comun; în procedura fiscală; în procedura insolvenţei; în
procedura falimentului).

V. APLICAŢII

1. Constituie titluri executorii:

a) hotărârile judecătoreşti;
b) înscrisurile autentificate de notarii publici;
c) actele de împrumut încheiate de B.N.R.;
d) actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau
consulară a României;
e) niciuna dintre variantele de mai sus.

Răspuns:
1. e
2. a, b, d
3. a, b, c, d
4. a, b, c
5. a, c, d.

2. Pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în:

a) plata unei sume de bani;
b) predarea unui bun;
c) predarea folosinţei unui bun;
d) recunoaşterea copilului din afara căsătoriei;

244
 e) desfiinţarea unei construcţii sau plantaţii.

Răspuns:
1. a, b, c, e
2. a, b, c
3. a, b, c, d, e
4. b, c, e
5. a, e.

3. Executarea silită se va efectua:

a) dacă exista un bilet la ordin sau cambie;
b) numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti;
c) în temeiul oricărui alt înscris care constituie potrivit legii titlu
executoriu;
d) în baza unei hotărâri arbitrale învestite;
e) în baza unui act autentic notarial.

Răspuns:
1. a, c, d, e
2. b
3. c
4. d, e
5. a, b, c, d, e.

4. Titlurile executorii se execută de către:

a) orice executor judecătoresc;
b) executorul judecătoresc din circumscripția curţii de apel în care
urmează să se facă executarea;
c) executorul bancar;
d) executorul judecătoresc din circumscripţia în care se află
bunurile debitorului urmărit;
e) oricare din executorii judecătoreşti care funcţionează în
circumscripţiile mai multor curţi de apel unde există deopotrivă
bunuri.

Răspuns:
1. a
2. b, d
3. b, d, e
4. c
5. d, e.

5. Încuviințarea executării silite:

245
 a) se solicită de către creditor;
b) se solicită de executorul judecătoresc;
c) se solicită de către debitor;
d) se dă de tribunal ca instanţă de executare;
e) se dă de către judecătoria în circumscripția căruia se face
executarea.

Răspuns:
1. b, e
2. a, e
3. a, b, d
4. a, b, e
5. a, b, c, d.

6. Încuviințarea executării silite se face prin:

a) sentinţă civilă;
b) decizie civilă;
c) încheiere pronunţată de instanță în şedinţă publică;
d) încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor;
e) încheiere dată de preşedintele instanţei în camera de consiliu,
fără citarea părţilor.

Răspuns:
1. a
2. c
3. a, d
4. e
5. a, c, d, e.

7. Încheierea asupra încuviinţării executării silite:

a) nu este supusă niciunei căi de atac, dacă s-a admis cererea;
b) este supusă apelului;
c) este supusă recursului;
d) este supusă recursului numai dacă s-a respins cererea;
e) este supusă tuturor căilor de atac.

Răspuns:
1. a
2. a, d
3. b, c
4. d

246
 5. e.

8. Nu se vor putea executa decât:

a) încheierile interlocutorii;
b) încheierile executorii;
c) hotărârile judecătoreşti învestite cu formulă executorie;
d) hotărârile cu executare provizorie la care s-a depus cauţiunea;
e) hotărârile prevăzute de lege a se executa fără formulă
executorie.

Răspuns:
1. b
2. b, c, d, e
3. a, c, e
4. c, d
5. a, c, d, e.

9. Urmărirea asupra bunurilor mobile şi imobile poate avea loc dacă:

a) există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă;
b) există o creanţă determinată sau determinabilă;
c) datoria constă într-o sumă nelămurită, dar care s-a clarificat
prin lichidare;
d) există o creanţă certă şi lichidă;
e) există o creanţă exigibilă.

Răspuns:
1. a, b, c
2. a
3. b
4. b, c
5. a, c.

10. Se va putea cere executarea silită înainte de termenul de plată

stabilit prin hotărâre:

a) dacă debitorul a fugit;

b) dacă debitorul risipeşte averea;
c) dacă alți creditori execută alte hotărâri;
d) dacă debitorul n-a dat asigurările promise ori încuviințate şi îşi
micşorează asigurările date;

247
 e) dacă debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobşte
cunoscută.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. a, b, c
3. d, e
4. a, c, d
5. b, c, d, e.

11. Executarea silită:

a) nu se poate face înainte de ora 8.00 şi după ora 18.00;
b) nu se poate face decât între orele 6.00 şi 20.00;
c) nu se poate face decât în baza unui mandat;
d) se poate face oricând, după aprecierea executorului;
e) nu se poate face la alte ore decât cele menţionate şi respectiv
în zilele nelucrătoare stabilite potrivit legii, afară de cazuri
urgente în care executarea poate fi încuviințată de preşedintele
instanţei.

Răspuns:
1. a, e
2. c
3. d
4. b, e
5. e.

12. Contestaţia la executare poate fi făcută:

a) oricând în timpul executării;
b) împotriva executării silite;
c) împotriva oricărui act de executare;
d) numai de cei interesaţi ;
e) numai de cei vătămaţi în executare.

Răspuns:
1. a
2. a, b, d,e
3. a, d
4. a, e
5. b, c.

248
13. Contestaţia se face:
a) în termen de 15 zile de când contestatorul a luat cunoştinţă de
actul de executare;
b) în termen de 24 ore de când cel interesat a primit comunicarea
sau înştiinţarea privind înfiinţarea popririi;
c) în termen de 8 zile de când debitorul a luat cunoştinţă de
primul act de executare;
d) oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită, dacă contestaţia vizează înţelesul,
întinderea şi aplicarea titlului;
e) în termen de 30 zile de la efectuarea vânzării ori de la data
predării silite a bunului, dacă contestaţia este formulată de un
terţ ce pretinde că are drept de proprietate sau drept real
asupra bunului.

Răspuns:
1. a
2. b, c
3. a, d
4. d
5. c, e.

14. Instanţa competentă poate suspenda executarea până la

soluţionarea contestaţiei la executare:

a) dacă se depune o cauţiune de 20% din creanţă;

b) dacă se depune cauţiunea de 10% din creanţă;
c) dacă se depune cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă;
d) dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în
afară de cazul în care legea dispune altfel;
e) dacă se depune o cauţiune de 2000 lei.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c
4. d
5. e.

15. Dreptul de a cere executarea silită se prescrie:

a) dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii
oricărui act de executare;

249
 b) dacă executarea silită nu se face în termen de 10 ani în cazul
titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare;
c) dacă executarea silită nu se face într-un an de când s-a obţinut
titlul executoriu;
d) dacă executarea silită nu se face în termen de 3 ani de când
s-a obţinut titlul;
e) în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel.

Răspuns:
1. a
2. b, e
3. c
4. d
5. a, e.

16. Cursul prescripţiei executării se suspendă:

a) în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de
prescripţie a dreptului material la acţiune;
b) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la
urmărire;
c) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de
executare.
d) în alte cazuri prevăzute de lege
e) când suspendarea executării silite a fost stabilită de lege.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. a, b, d, e
3. b, c, e
4. c, d, e
5. e.

17. Cursul prescripţiei executării se întrerupe:

a) pe data îndeplinirii de către debitor a unui act voluntar de
executare a obligaţiei ori a recunoaşterii în orice mod a
datoriei;
b) pe data depunerii cererii de reluare a executării
c) pe data depunerii cererii de executare, însoţite de titlul
executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare
necompetent.
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la
urmărire

250
 e) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de
executare.

Răspuns:
1. a, b, c, e
2. a, b, c, d
3. a, d, e
4. a, c, d
5. a, b, c, d, e.

18. Nu pot fi supuse executării silite mobiliare:

a) combustibilul necesar debitorului şi familiei pentru cinci luni de
iarnă;
b) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3
luni;
c) bunurile declarate neurmăribile prin dispoziţii legale;
d) obiectele de cult religios;
e) bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi
familiei sale.

Răspuns:
1. a, b, c, d, e
2. a, b, c
3. d, e
4. c, d, e
5. c, e.

19. Sunt supuse executării silite prin poprire salariile şi alte venituri
periodice:

a) până la 1/4 din venitul lunar net;

b) până la 1/3 din venitul lunar net;
c) până la 1/2 din venitul lunar net pentru sumele datorate cu
titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie;
d) până la 1/2 din venitul lunar;
e) până la 2/3 din venitul brut.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c, d
4. b, c
5. e.

251
20. Termenul stabilit pentru vânzarea la licitaţie publică a imobilelor:
a) este de 5 zile de la stabilirea preţului de vânzare a imobilului;
b) este de 15 zile de la publicaţiile de vânzare;
c) nu poate fi mai scurt de 20 de zile de la publicaţii de vânzare şi
mai lung de 60 de zile de la afişare publicaţiei de vânzare la
locul licitaţiei;
d) nu poate fi mai scurt de 30 de zile şi mai lung de 60 de zile de
la afişarea publicaţiei de vânzare la locul licitaţiei;
e) poate fi stabilit oricând după aprecierea executorului.

Răspuns:
1. a
2. b
3. c
4. d
5. e.

252