Pandectele Române 42018 PDF

PANDECTELE
ROMÂNE
ROMANIAN PANDECTS
4/2018
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
MAGHIAR CARMEN, carmen.maghiar@just.ro, la data: 31-07-2018, prin comanda: #5725
Revista Pandectele Române este o revistă indexată în baze de date
internaționale (EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Romanian Pandects is indexed in international databases
(EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Pandectele Române
Copyright © Wolters Kluwer
Director General
Wolters Kluwer România: Dan STOICA
Senior Publisher Reviste

Wolters Kluwer România: Adrian Toni NEACȘU
Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN
Wolters Kluwer
Bdul. Tudor Vladimirescu nr. 22,
Green Gate, et. 6
Sector 5, Bucureşti 050881
WoltersKluwer.ro
Revista Pandectele Române este o publicaţie Wolters Kluwer România, parte a grupului internaţional Wolters
Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior.
Copyright © 2018 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această
publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic,
de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția
cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind
dreptul de autor și drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35.
FONDATOR
Constantin HAMANGIU
DIRECTOR
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN Prof. univ. dr. Ion DELEANU
Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ Prof. univ. dr. Ion DOGARU
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU Prof. Hugues FULCHIRON
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR Prof. Nicolas QUELOZ
COLEGIUL DE REDACŢIE
REDACTOR ȘEF
Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN
MEMBRI
Prof. univ. dr. Radu CATANĂ Prof. univ. dr. Dan LUPAŞCU
Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL Lect. univ. dr. Raluca BERCEA
Avocat, dr. Horaţiu Dan DUMITRU Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU Conf. univ. dr. Irina SFERDIAN
Avocat, drd. Mihai MAREȘ Prof. univ. dr. Elena Simina TĂNĂSESCU
CUPRINS
Cuprins

EDITORIAL
11 Mircea DUȚU
Rolul istoric și posibilul statut constituțional al Academiei Române
DOCTRINĂ
19 Smaranda ANGHENI, Gabriela RĂDUCAN
Considerații asupra instanței competente să soluționeze apelul cererilor împotriva
hotărârilor pronunțate în cereri privind procedura executării silite, atunci când titlul
executoriu este emis în contextul „exploatării unei întreprinderi”
32 Gabriela RĂDUCAN
Instanța de executare competentă pentru soluționarea contestației la executare și a
oricăror incidente grefate pe cererea de executare rămâne instanța care a încuviințat
executarea silită, indiferent de modificarea domiciliului debitorului. Noțiunea de
„domiciliu” în sens procesual
50 Tiberiu-Vlad PATANCIUS
Efectivitatea dreptului de acces la justiție al persoanelor juridice de drept privat în
cauzele având ca obiect suspendarea documentelor constatatoare emise de autoritățile
contractante în legătură cu procedurile de achiziție publică
59 Daniel-Mihail ȘANDRU
Principiul transparenței în protecția datelor cu caracter personal
68 Dorin CIUNCAN
Modificarea și completarea Codului de procedură penală cu referire la dispozițiile art. 453
alin. (1) lit. g)
77 Iulian BALAN
Înșelăciunea în dauna casei de pensii. Aspecte controversate
95 Andreea-Mădălina STĂNESCU-SAS
Pledoarie pentru buna-credință în dreptul consumatorului
PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ
A DREPTURILOR FUNDAMENTALE
107 Mihaela MAZILU-BABEL
„My Baby Shot Me Down”: CJUE. Hotărârea C-42/17 M.A.S și M.B. Neretroactivitatea
interpretării stabilite în Hotărârea Taricco. Principiul legalității infracțiunilor și
pedepselor. Reacția finală a Curții Constituționale a Italiei
DIN ARHIVA PANDECTELOR ROMÂNE
121 I.GR. PERIEȚEANU
Quasi-delict civil. Presupus fapt al lucrului. Injecțiuni intravenoase cu neosalvarsan de
proveniență străină, practicate într’un spital militar. Moartea pacientului. Acțiuni în
responsabilitate în contra depozitarului de medicamente (minist. de răsboiu). Repercutare
asupra fabricantului. Dacă e loc la aplicarea art. 1000 C. Civ.? Soluție negativă. (1)
JURISPRUDENȚĂ COMENTATĂ
139 Dan CIMPOERU
Caracterul informațiilor din facturile fiscale aferente executării unui contract de achiziție
publică în raport cu dispozițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile
de interes public
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 5


143 Marius PETROIU

Hărțuirea psihologică a unui salariat la locul de muncă. Cauze. Efecte. Despăgubiri
acordate de instanță
150 Mihai MAREȘ
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât
cel al executării în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise
de autoritățile străine. Nerespectarea principiului legalității procesului penal. Consecințe
160 Mihai MAREȘ
Efectul declarării neconstituționalității unei norme de incriminare. Mijlocul procesual de
invocare a dezincriminării după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
168 Mihai MAREȘ
Contestație la executare. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor
definitive. Imposibilitatea repunerii în discuție a problemelor de fond rezolvate cu
autoritate de lucru judecat
175 PRACTICĂ NEUNITARĂ
JURISPRUDENȚĂ NAŢIONALĂ
205 Antecontract de vânzare-cumpărare. Act adițional. Suma ce poate fi considerată avans
(Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1615/2016 din 6 octombrie 2016, just.ro)
210 Solicitarea de eliberare în copie a înregistrării ședinței de judecată. Condiții (C. Apel
Oradea, secția I civilă, decizia civilă nr. 305/2017-a din 20 aprilie 2017, www.rolii.ro)
216 Contract de credit. Dobânda variabilă. Prezumția valabilității clauzelor și condițiile
necesare răsturnării acestei prezumții (I.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 558/2017
din 29 martie 2017, just.ro)
221 Practici anticoncurenţiale. Înțelegere de fixare a prețurilor de revânzare (C. Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 391 din
6 februarie 2018, www.rolii.ro)
MERIDIANE JURIDICE
239 Andrei DUȚU
Germania: decizia Curții administrative federale nr. 6A8/16 din 24 ianuarie 2018 cu
privire la accesul la datele cu caracter personal deținute de serviciile de informații
241 Andrei DUȚU
Marea Britanie: hotărârea Curții Supreme a Regatului Unit în cauza B (Algeria) v.
Secretary of State for the Home Department (2018), UKSC 5, având ca obiect exercitarea
de către autorități a competenței de a dispune eliberarea condiționată (immigration bail)
cu privire la o persoană care a făcut obiectul unei măsuri de reținere administrativă în
temeiul legii britanice privind imigrația (Immigration Act) din 1971.
ISTORIA JURIDICĂ
247 Mircea DUȚU
Școala românească de drept de la Cernăuți
6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | CUPRINS


EDITORIAL
11 Mircea DUȚU
The historical role and the possible constitutional status of the Romanian Academy
DOCTRINE
19 Smaranda ANGHENI, Gabriela RĂDUCAN
Considerations on the court having jurisdiction to decide on appeals against judgments
delivered in enforcement requests, when the enforceable title is issued in the context
of “operating an enterprise”
32 Gabriela RĂDUCAN
The enforcement court competent to decide on the opposition to enforcement and any
disputes arising from the enforcement request remains the court that has approved
enforcement, regardless of the change of the debtor’s domicile. The notion of “domicile”
in the procedural sense
50 Tiberiu-Vlad PATANCIUS
Effectiveness of the right of access to justice of legal entities under private law in cases
concerning the suspension of certificates of incumbency issued by the contracting
authorities in relation to public procurement procedures
59 Daniel-Mihail ȘANDRU
The principle of transparency in the protection of personal data
68 Dorin CIUNCAN
Amendment and completion of the Criminal Procedure Code with reference to the
provisions of art. 453(1) letter g)
77 Iulian BALAN
Fraud to the detriment of the pension house. Controversial issues
95 Andreea-Mădălina STĂNESCU-SAS
A plea for good faith in consumer law
JURISDICTIONAL PROTECTION
OF FUNDAMENTAL RIGHTS
107 Mihaela MAZILU BABEL
“My Baby Shot Me Down”: CJEU. Judgment C-42/17 M.A.S and M.B. Non-retroactivity
of the interpretation set out in the Taricco judgment. Principle of legality of offences
and punishments. Final reaction of the Constitutional Court of Italy
PANDECTELE ROMÂNE - ARCHIVES
121 I.GR. PERIEȚEANU
Civil quasi-delict. Presumed fact of the thing. Intravenous injections of neosalvarsan
of foreign origin, common in a military hospital. Death of the patient. Actions for
the liability of the depositor of medicines (ministry of war). Consequences on the
manufacturer. Whether art. 1000 of the Civil Code is applied? Negative solution. (1)
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 7


COMMENTED CASE LAW

139 Dan CIMPOERU
Nature of the information in the tax invoices related to the performance of a public
procurement contract in connection with the provisions of Law no. 544/2001 on free
access to information of public interest
143 Marius PETROIU
Psychological harassment of an employee at work. Causes. Effects. Compensation
granted by the court
150 Mihai MAREȘ
Recognition of foreign judgments in order to produce effects other than punishment
execution as a custodial measure, as well as other judicial acts issued by foreign authorities.
Failure to comply with the principle of lawfulness of criminal proceedings. Consequences
160 Mihai MAREȘ
Effect of declaring the unconstitutionality of a rule of incrimination. Procedural means
of invoking decriminalization after the conviction decision has become final
168 Mihai MAREȘ
Opposition to enforcement. Applying the more favourable criminal law in the case of final
convictions. Impossibility of reconsidering the substantive issues solved with res judicata
175 INCONSISTENCY OF THE PRACTICE
OF COURTS OF APPEAL
NATIONAL CASE LAW
205 Sale and purchase precontract. Additional act. Amount that can be considered an
advance (High Court of Cassation and Justice, Civil Section II, decision no. 1615/2016 of
6 October 2016, just.ro)
210 Application for the issuing of a copy of the court session record. Requirements (Oradea
Court of Appeal, Civil Section I, civil decision no. 305/2017-a of 20 April 2017, www.rolii.ro)
216 Credit contract. Variable interest. Presumption of the validity of clauses and terms
necessary to overturn this presumption (High Court of Cassation and Justice, Civil Section II,
decision no. 558/2017 of 29 March 2017, just.ro)
221 Anticompetitive practices. Understanding of resale pricing (Bucharest Court of Appeal,
Section VIII of fiscal and administrative dispute, civil sentence no. 391 of 6 February 2018,
www.rolii.ro)
JURIDICAL COORDINATES
239 Andrei DUȚU
Germany: Federal Administrative Court decision no. 6A8/16 of 24 January 2018 on
access to personal data held by intelligence services
241 Andrei DUȚU
Great Britain: United Kingdom Supreme Court judgment in case B (Algeria) v. Secretary
of State for the Home Department (2018), UKSC 5, on the exercise by the authorities of
the competence to dispose of immigration bail with regard to a person subject to an
administrative detention order under the British Immigration Act of 1971.
LAW HISTORY
247 Mircea DUŢU
The Romanian school of law in Chernivtsi
8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | CUPRINS

EDITORIAL
ROLUL ISTORIC ȘI POSIBILUL

STATUT CONSTITUȚIONAL
AL ACADEMIEI ROMÂNE
Marcarea momentelor importante, decisive ale istoriei naționale precum

Centenarul Marii Uniri din 1918 constituie nu numai prilejul evocării semnificațiilor
evenimentelor respective, ci și ocazia, din perspectiva prezentului, a unor reflecții
mai aprofundate, reevaluări necesare și clarificări binevenite, de exprimare a
respectului și prețuirii față de înfăptuitori și, nu în ultimul rând, de continuare și
consolidare e elementelor definitorii.
Din acest punct de vedere un act istoric atât de complex și atât de important
precum cel al constituirii statului național unitar român rămâne în permanență
subiect prioritar de studiu, care poate oferi întotdeauna aspecte și perspective noi
pentru istoricul-jurist. Și aceasta cu atât mai mult cu cât sub raportul evenimentelor
concrete interesează istoricul, dar elementele constitutive și semnificațiile durabile
nu pot fi desprinse și înțelese fără rolul covârșitor al istoricului dreptului. Problema
se complică și mai mult atunci când este vorba despre teme separate prin natura,
dar nu și menirea lor de trunchiul politico-juridic comun precum cea pe care
încercăm să o dezvoltăm prin rândurile de față, legată de locul conferit și rolul
îndeplinit de instituția academică națională în cadrul proiectului de edificare a
statului național român modern și, din această perspectivă să desprindem posibile
consecințe pentru misiunea și statutul său juridic de azi și de mâine.
Început prin unirea celor două principate – Moldova și Țara Românească – la

24 ianuarie 1859 și crearea astfel a României (1862) ca „stat de interes european”
(N. Iorga), „strat de cultură la gurile Dunării” (M. Eminescu) și factor de echilibru
regional, acesta a parcurs timp de 59 de ani până la apogeul său importante etape
succesive. A fost vorba, mai întâi de alipirea Dobrogei (în doi pași: iulie 1878 și
august 1913) și apoi de cele trei acte succesive de autodeterminare în virtutea
principiului wilsonian al naționalităților din 1918, prin care trei mari provincii
istorice se uneau cu Regatul României: Basarabia (la 27 martie/9 aprilie), Bucovina
(15/28 noiembrie) și Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul (18 noiembrie/
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 11

Mircea DUŢU
1 decembrie), recunoscute internațional prin tratatele din 1919-1920. Astfel

împlinită în hotarele ei natural-etnice România maxima devenea o țară majoră a
Europei, cu o suprafață de 296.000 km2 și o populație de aproape 15 milioane de
locuitori, ieșea din „izolarea balcanică” pentru a reprezenta un stat de echilibru în
centrul și sud-estul european.
Privit și analizat din perspectiva celor 160 de ani de repere istorice ferme, începând
cu Convenția de la Paris (7/19 august 1858) și până astăzi proiectul statal românesc
ne dezvăluie importante elemente de continuitate și originalitate, ținând atât de
resorturile interne de declanșare și desfășurare, cât și de conjuncturile externe
favorizante ori inhibante, aflate într-un echilibru dinamic, în care înțelepciunea
elitei, vitejia dorobanțului și litera fermă și strâns negociată a tratatelor de pace
au deținut întotdeauna ultimul cuvânt.
Importanța majoră a gurilor Dunării pentru viața economică a întregii Europe

de vest și rolul lor în temperarea ofensivei rusești de promovare a obiectivelor
testamentului lui Petru cel Mare de stăpânire a Bosforului și Dardanelelor au făcut
atunci din principatele dunărene zonă de interes maxim pentru echilibrul european.
Prin așezarea geografică și structura lor etnică neolatină românii din cele două principate
erau cel mai bine situați spre a servi ca obstacol în promovarea panslavismului balcanic
rusesc și menținerea regiunii în sfera politico-civilizațională europeană.
Promovarea „interesului european” s-a conjugat atunci în mod fericit cu dorința

generației pașoptiste și a celor care i-au urmat de creare a unui stat român modern,
de tip occidental desprins total de trecutul și conexiunile oriental-otomane și
aspirant la o modernizare cât mai rapidă.
Războiul Crimeei (1853-1855) soldat cu înfrângerea Rusiei a fost ocazia, Tratatul

de la Paris (1856) a stabilit bazele înțelegerii europene în această privință, iar
Convenția de la Paris (1858), care valorifica și exprima și dorințele divanurilor ad-
hoc (1857) din cele două țări române, a stabilit primele elemente constitutive și
programul politico-juridic de instituire a bazelor instituțional-legislative ale statului
român unitar modern. Calendarul astfel prefigurat și general acceptat a fost urmat
și îndeplinit cu consecvență de Domnitorul Al. I. Cuza și guvernele sale în perioada
1859-1866 și s-a materializat în desăvârșirea unificării politico-administrative
(24 ianuarie 1862), crearea structurilor instituționale (politice, administrative
și judiciare), unificarea legislativă, în primul rând prin codificarea modernă (prin
adoptarea și intrarea în vigoare a codurilor: civil și de procedură civilă, penal și de
procedură penală), reforma agrară, secularizarea averilor mânăstirești, introducerea
învățământului primar obligatoriu, fondarea universităților de la Iași (1860) și
București (1864) ș.a.
În acest context al stabilirii așezământului juridico-instituțional al statalității

și modernității românești a apărut și s-a înfăptuit, deloc întâmplător și ideea
și preocuparea creării instituției academice naționale, menite în principal să
fixeze dezvoltarea limbii române în dicționar și să-i cultive unitatea și devenirea
pentru românii de pretutindeni. Demersul nu a fost prevăzut în nici un document
internațional sau politic, ci a constituit o inițiativă exclusiv românească internă,
12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | EDITORIAL

cu importante implicații, decisive pentru desfășurarea viitoare a procesului de

unire, dar și cu complicații în privința relațiilor cu puterile europene ale timpului.
Așa se face că, deși actul de înființare și expunerea de motive erau pregătite încă
din anii 1863-64 Domnitorul Al. I. Cuza a amânat materializarea proiectului. Tot
așa procedase și cu actul constituțional din mai 1864 pe care îl denumise Statut
dezvoltător... (după modelul italian !) și nu constituție, rămânând pentru mai târziu
și atingerea acestui obiectiv. În fine, o altă instituție importantă a primei etape,
fondatoare a statului român modern, principele străin, reclamat de Divanurile
ad-hoc fusese reportată în așteptarea momentului potrivit .
Toate aceste trei „puncte” restante aveau să se îndeplinească succesiv în prima parte a
anului 1866: la 1 aprilie fondarea Societății Literare Române, precursoarea Academiei
Române, la 10 mai proclamarea ca Domnitor a principelui Carol de Hohenzollern-
Singmaringen, iar la 29 iunie adoptarea primei constituții a României moderne.
Astfel, prima etapă a proiectului statului național se încheia. Pentru Societatea

Literară Română, devenită în 1867 Societatea Academică Română și transformată
în 1879 în „institut național” sub denumirea de Academia Română, constituită din
reprezentanți ai tuturor teritoriilor locuite de români și având ca menire cultivarea
limbii române și dezvoltarea culturii naționale lucrarea definitorie abia începea.
Ea consta în, pe de o parte, realizarea unității limbii și spiritualității românești
și asigurarea progresului cultural-științific național, iar pe de alta pregătirea
conștiințelor generațiilor care să continue și să desăvârșească proiectul statului
național unitar.
Fără lucrarea continuă, fără de preget și cu dăruire națională a membrilor instituției

academice naționale și influența ideilor și mesajului lor nu știm dacă se mai găseau
în primăvara anului 1918, conștiințe românești la Chișinău precum Ion Inculeț, Ion
Pelivan, Daniel Ciugureanu, Constantin Stere, Pan Halippa, Pantelimon Erhan, Ion
Buzdugan, Ștefan Ciobanu, în toamna aceluiași an la Cernăuți ca : Iancu Flondor,
I. Nistor , ori în prima zi a iernii a aceluiași an de glorie al românilor la Marea Adunare
de la Alba-Iulia: V. Goldiș, I. Pop de Băsești, Ștefan Ciceo Pop, Al. Vaida-Voevod,
I. Jumanca, Iulius Hossu ș.a. care să gândească și să acționeze energic pentru
posibilitatea oferită de istorie de unire a tuturor ținuturilor românești într-un
singur stat național unitar. Tot așa, existența la momentul istoric oportun a unei
intelighenții românești competente profesional și animată de idealul patriotic
al unității naționale a permis ca drepturile românilor să fie apărate și interesele
românești să fie promovate în cadrul conferinței internaționale și tratatelor de
pace de la Paris din anii 1919-1920.
Este suficient să reamintim, în acest context, cu titlu de exemplu activitatea

prodigioasă desfășurată în capitala Franței de intelectuali precum: Anna de
Noailles (născută Brâncoveanu), Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Antoine Bibesco,
ori prietenii francezi: Paul Morand, Marcel Proust, Jean Cocteau, Painlevé ș.a.,
diplomații și oameni politici precum Take Ionescu și Nicolae Titulescu, activitatea
lui Mircea Djuvara care prin lucrările sale precum „La guerre roumaine, 1916-1918”
a contribuit la relevarea și susținerea drepturilor românești.

Mircea DUŢU
Lobby-ul românesc intelectual din capitala Franței, unul dintre cele mai redutabile,
a militat activ pentru cele 3 principii care se cereau a fi respectate de tratatele de
pace: restituire, reparație, garanții.
După asemenea evenimente istorice, Constituția României Mari din 29 martie 1923
avea să definească Regatul României ca „Stat național, unitar și indivizibil” (art. 1),
iar teritoriul său „nealineabil” (art. 2).
Generației interbelice i-a revenit tocmai misiunea de a desăvârși și consolida opera

înaintașilor săi prin unificarea administrativă, legislativă și judiciară, dezvoltarea
economică și întărirea coeziunii sociale, toate subsumate obiectivului ultim al
înfăptuirii „unității sufletești” a tuturor locuitorilor țării reîntregite.
Natura juridică sui generis a Academiei Române a fost și este determinată de

unicitatea sa, singularitatea misiunii încredințate („obiectul de activitate”) și
autonomia (independența) prevăzută de lege și reglementată prin Statutul propriu
de organizare și funcționare. Reprezentând, după caracterizările timpului, „instituția
de cultură a neamului românesc”, „patria română morală și intelectuală” ori, poate
în cea mai sugestivă, de „imagine virtuală a României Mari” (Barbu Ștefănescu
Delavrancea), instituția academică națională nu poate fi încadrară în niciuna
dintre categoriile juridice existente, ci își păstrează un profil propriu, inconfundabil.
Denumită, de-a lungul timpului, în actele oficiale (de recunoaștere) „societate
literară” (1866), „societate academică” (1867), „institut național” (1879), „instituție
de stat” (1948), „instituție de interes public național” (1990 - ), ea și-a păstrat și
manifestat o specificitate juridică absolută. A devenit persoană morală de drept
public prin Legea pentru Academia Română din 29 martie 1879, considerată de
contemporani în dezbaterile parlamentare de adoptare „proiectul de lege de o
importanță până acum neegalată”. Întotdeauna, până în 1948, rolul determinat
în stabilirea regimului său juridic a fost conferit statutului, legea mărginindu-se
la câteva reglementări de principiu și la transferul competenței asupra actului
constitutiv al entității academice; astfel, Regulamentul pentru formarea Societății
Literare Române (aprobat prin Decretul nr. 582 din 1 aprilie 1866 al Locotentenței
Domnești) prevedea că: „Se va forma la București o Societate Literară” (art. 1),
îndrituită a „forma statutele ei definitive care vor fi supuse aprobării domnești”
(art. 10); la 24 august 1867 constituindu-se în Societatea Academică Română,
adoptându-se statutul propriu de organizare și funcționare ca „corp independente”
și în baza căruia își „face toate regulamentele sale speciale” (art. XIX); în fine,
Legea din 1879 preciza că „Ea singură se organizează, prin Statutul propriu, își face
regulamente și-și administrează averea prezentă și viitoare” (art. II).
În Declarația de principii prezentată de George Barițiu la 8/20 august 1867,

referitoare la statutul pe care trebuia să-l aibă în viitor noua Societate Literară
Română, sublinia că, procedând astfel, legiuitorul prin Înaltul Decret al Locotenenței
Domnești, a înțeles să consacre o deplină autonomie așezării și funcționării
forului academic. Aceasta presupunea ca „după definitiva sa constituire”, lucrările
Societății „vor fi și vor rămâne scutite sub orice sistem guvernamental în orice
împrejurări de oricare înrâurință mai înaltă și de toate valurile politice efemere,

atât în totalitatea sa, cât și în fiecare dintre membrii săi, precum statul românesc,
încă a ști respinge orice amestec ce s-ar putea cugeta din partea acestei societăți,
în afacerile regimului și ale statului prin dreptul suveran ce și-a păstrat regimele
de a da sau a denega societății aprobarea.”
Se remarca, în același timp, faptul că „Ajutorul material pe care statul românesc

se află cu cale a întinde acestei instituții științifice, în genere și a membrilor săi
în special către regim și acesta se va îndestula cu dreptul de supra inspecțiune
cuvenită lui din natura sa peste orice instituțiune patriotică (…)”.
Statutul din 1867 o consacra „complet independentă în lucrările sale de orice

natură”, sens în care „Ea singură se constituie, ea își alege membrii, ea își
administrează fondurile ce le are” (articolul II), iar Legea din 1879 o considera
„independentă în lucrările sale de orice natură”.
Referitor la independența financiară, Regulamentul inițial (1866) stipula că „Societatea

va fi subvenționată de stat” și în completare „va avea drepturi de a primi legături și
ofrande” (art. 3); iar în aplicarea sa Statutele din 1867 stabileau că „Societatea își
face în tot anul bugetul său” (art. XXV) și Legea din 1879 prevedea că „Statul face
Academiei Române o donațiune anuală fixă (inițial de 30.000 lei) care se înscrie în
bugetul statului” (art. IV B), și sporea astfel independența financiară a forului academic,
iar potrivit Statutelor din 1879, formarea bugetului anual, precum și primirea donațiilor
mai importante revenea ca atribuție sesiunii generale [art. 7 lit. m) și n)].
Cum patrimoniul Academiei sporise considerabil între timp, documentul consacra

o parte specială a sa (Partea III) Averii institutului național, constând în fonduri
cu destinație specială și fonduri cu destinație generală, administrării și valorificării
sale (art. 34-44).
Așa cum remarca unul dintre Președinții săi, dr. Constantin Istrati (1916): „De
această independență Academia s-a servit ca de o puternică pârghie, pentru a se
ridica deasupra patimilor politice și curentelor primejdioase. De ea s-a servit, cu
pricepere și demnitate, numai spre a merge înainte.”
După experiența de „instituție de stat”, bugetarii și cu programe și planuri

de cercetare incluse în planul general de stat, după 1989 a crescut ponderea
reglementărilor legale în ansamblul celor referitoare la statutul juridic, organizarea
și funcționarea instituției academice naționale, în raport cu situația anterioară
anului 1948.
Într-o Europă a integrării și o lume mondializată, îndeplinirea misiunii de a continua

tradițiile și a cultiva valorile identității naționale devine din ce în ce mai dificilă,
deși e tot mai necesară. Este nevoie nu numai de mari competențe, dar și de
credibilitate, dobândită mai ales prin independență, garanții ferme în acest sens și
sprijin suficient din partea întregii societăți.
Trăim o epocă a revoluțiilor de foarte mare amploare, care afectează dimensiunile

fundamentale ale existențelor noastre individuale și colective, prezente și viitoare.

Mircea DUŢU
Ele privesc raportul cu Planeta (lumea locuită care poate deveni de nelocuit),
dezvoltarea tehnologiilor și, în special, a biotehnologiilor, noile mijloace de
informare și de comunicare, reconfigurarea mondializată a lumii economice,
sociale, politice și culturale, și chiar ineditele migrații și forme de război. Toate
acestea așteaptă și din partea noastră deopotrivă răspunsuri teoretice și măsuri
practice de adaptare și valorificare. Justificările, fundamentare și prefigurările în
plan teoretico-conceptual nu pot veni decât din partea elitei intelectuale.
Pentru toate asemenea și multe altele, la 100 de ani de la desăvârșirea statului

național unitar și în vederea pregătirii viitorului națiunii române, avem nevoie
de consolidarea statutului Academiei Române în societate și sporirea garanțiilor
juridice oferite în vederea îndeplinirii misiunii sale în noile condiții social-economice
și cultural-științifice interne și internaționale.
O inițiativă necesară, deopotrivă cu valoare și simbol și opțiune majoră ar putea fi,

din această perspectivă, înscrierea în Constituția României și consacrarea astfel în
chiar legea fundamentală a țării a rostului, rolului și locului conferite și asigurate
instituției academice naționale de către societatea românească.
„Constituționalizarea” demersului academic național ar prezenta o importanță

și o semnificație excepțională; pe lângă o recunoaștere a Academiei Române ca
parte integrantă cu rol major în împlinirea proiectului statalității și modernității
românești, s-ar consacra și garanta, în cel mai înalt grad, continuarea misiunii și
îndeplinirea ei în noile condiții, asigura independența în acțiunea și lucrările sale și
conferi prestanța cuvenită.
În baza și pentru dezvoltarea dispozițiilor constituționale respective, legea (organică)

a Academiei Române ar urma mai ales să configureze și definitiveze regimul său
juridic general, constând în drepturile cuvenite, sprijinul acordat (cu precădere sub
raport patrimonial) și așteptările societății de la instituția academică națională.
De asemenea, garanțiile de ordin legislativ ar detalia și consolida independența
instituțională și ar asigura credibilitatea și îndeplinirea misiunii asumate. În acest
context general, Statutul propriu de organizare și funcționare ar stabili în deplină
libertate și potrivit propriilor considerații structura, mecanismul intern, atribuțiile
concrete și raporturile cu mediul social și academic, intern și internațional.
Sunt numai câteva elemente ale unui nou posibil profil juridic, adecvat unei
structuri academice, care să continue tradițiile existente, să-și adapteze misiunea
la noile date ale realității, să asigure continuarea și dezvoltarea misiunii sale
fundamentale definitorii, într-o lume a interdependențelor și a nevoii de unitate
în diversitate.
Desigur, aceste rânduri nu au pretenția decât de modeste consemnări, constatări,

concluzii și propuneri; posibila lor rezonanță rămâne pe seama celor potriviți.

DOCTRINĂ
Considerații asupra instanței competente să soluționeze apelul cererilor ...
Considerații asupra instanței competente

să soluționeze apelul cererilor împotriva
hotărârilor pronunțate în cereri privind
procedura executării silite, atunci când
titlul executoriu este emis în contextul
„exploatării unei întreprinderi”
Prof. univ. dr. Smaranda ANGHENI
ABSTRACT
The opinions presented in the article were the point of view of the authors
submitted to the High Court of Cassation and Justice on the legal issue regarding
the interpretation and application of art. 226 of Law no. 71/2011, as relating to
art. 95(2) of the Civil Procedure Code on establishing the procedural material
jurisdiction of the specialized tribunals (Argeş, Cluj, Mureş) in deciding on appeals in
the enforcement procedure, namely: opposition to the enforceable title, opposition
to the enforcement itself, approval of enforcement, and other specific ones, taking
into account the lack of a legal criterion for determining jurisdiction in these disputes,
in which the enforceable title is issued in the context of operating an enterprise, as
an opinion formulated in accordance with art. 516(6) of the Civil Procedure Code,
in order to decide on an appeal in the interest of the law. The opinion proposes a
solution based on the commercial nature of the dispute (when the legal relation
pertains to commercial law, aiming at professionals - traders), which could entail
the distribution to a specialized panel/section or specialized tribunal, in addition to
the litigation categories provided by art. 226(1) of Law no. 71/2011, only of disputes
between traders (natural persons and/or legal persons), having as object the acts/
contracts concluded and the acts committed in the course of trade and in connection
with the business or its components, that is, those whose legal cause results from
the trade activity lato sensu or which by law are considered commercial or whose
material object is a property intended for commercial exploitation or which refer to
any right invoked in relation to such goods.
Keywords: specialized tribunal, specialized jurisdiction, rules of judicial

organization, professional, operation of an enterprise, incidents in enforcement,
nature of the dispute
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 19

Smaranda ANGHENI, Gabriela RĂDUCAN
REZUMAT
DOCTRINĂ
Opiniile prezentate în articol au constituit punctul de vedere al autoarelor înaintat

I.C.C.J. asupra problemei de drept privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor
art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 C. pr. civ., privind
determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate
(Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura
executării silite, respectiv: contestația la titlu, contestația la executare propriu-
zisă, încuviințarea executării silite și altele specifice, ținând seama de lipsa unui
criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu
este emis în contextul exploatării unei întreprinderi, ca opinie formulată potrivit
art. 516 alin. (6) C. pr. civ., în vederea soluționării unui recurs în interesul legii. Opinia
propune o soluție axată pe natura comercială a litigiului (atunci când raportul juridic
este unul de drept comercial, vizând profesioniștii - comercianți), care ar putea atrage
repartizarea la un complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat, pe lângă
categoriile de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, doar a
litigiilor născute între comercianți (persoane fizice și/sau persoane juridice), având
ca obiect actele/contractele încheiate și faptele săvârșite în exercitarea comerțului
și în legătură cu fondul de comerț sau cu elementele componente ale acestuia,
deci acelea a căror cauză juridică își are izvorul în activitatea de comerț lato sensu
sau care prin lege sunt considerate comerciale ori al căror obiect material este un
bun destinat exploatării comerciale sau care se referă la oricare drept invocat în
legătură cu asemenea bunuri.
Cuvinte-cheie: tribunal specializat, competență specializată, norme de organizare

judecătorească, profesionist, exploatarea unei întreprinderi, incidente în executarea
silită, natura litigiului
Legislaţie relevantă: Legea nr. 71/2011, art. 226; C. pr. civ., art. 95 pct. 2
În practica judiciară, mai cu seamă la nivelul Curților de apel Cluj, Mureș și Pitești (în cadrul
cărora funcționează cele trei tribunale comerciale specializate), s-a conturat o practică neunitară,
care a determinat recurgerea la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unui
recurs în interesul legii. În raport cu obiectul sesizării, practica neunitară s-a creat în privința
stabilirii instanței competente (din punct de vedere al specializării) în etapa apelului
exercitat împotriva hotărârilor date în materia contestației la titlu, încuviințării executării silite,
contestației la executare, dar și a altor incidente care pot apărea cu ocazia executării silite
în ipoteza în care:
- titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească,

- în privința acestui titlu se contestă valabilitatea sau întinderea acestuia, prin invocarea unor
apărări de fond potrivit art. 713 alin. (1) C. pr. civ. interpretat per a contrario,
20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | DOCTRINĂ

- titlul executoriu „este emis în contextul exploatării unei întreprinderi”.
În ceea ce privește orientarea jurisprudențială de la nivelul Curții de Apel Cluj și, minoritar, la
cel al Curții de Apel Mureș, aceasta are ca punct de plecare interpretarea și aplicarea, în materia
executării silite, a Deciziei nr. 18/17 octombrie 2016[1] pronunțată de Î.C.C.J.- completul „Recursuri
în interesul legii”, prin care s-a tranșat problematica delimitării competenței materiale între
tribunalele specializate[2] și secțiile civile ale tribunalelor de drept comun. Astfel, prin Decizia
nr. 18/2017 s-a statuat că, în ceea ce privește competența materială procesuală a tribunalelor/
secțiilor specializate, aceasta se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor
avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare. În
esență, în considerentele acestei decizii s-a reținut că de lege lata, sub imperiul Noului Cod civil,
dihotomia profesionist/neprofesionist nu mai poate fi utilizată pentru delimitarea competenței
instanțelor/secțiilor specializate, ci este necesar a se apela la cele patru tipuri de cauze enumerate
exemplificativ prin art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar singurele criterii de care se poate
uzita pentru a include alte cauze decât cele enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011 în domeniul de competență materială a instanțelor/secțiilor specializate sunt
cele privind obiectul și natura cauzei. Totodată, în paragraful 176 din considerentele aceleiași
decizii s-a arătat că „Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela
elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de
litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea
litigiului cu judecata căruia a fost învestit”. Conform acestor considerente, care au directă legătură
cu dispozitivul deciziei 18/2017, trebuie identificate cauze care au elemente comune cu cele
patru categorii enumerate enunțiativ prin dispoziția anterior citată, art. 226 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011.
Potrivit textului enunțat, „prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea

colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul
secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în
considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;

b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică,
precum și în materia registrului comerțului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;
d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare”.
Pornind de la Decizia nr. 18/2017, în această orientare jurisprudențială, s-a argumentat că în

materia competenței soluționării cererilor în materie de executare silită, în sens larg, în faza
apelului, prin raportare la limitele investirii instanței prin motivele concret invocate în susținerea
cererilor cu care au fost sesizate instanțele de executare, se poate recurge alternativ la un alt
[1]
Publicată în M. Of. nr. 237 din 6 aprilie 2017.
Reamintim că prin art. 228 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) s-a
[2]
statuat menținerea tribunalelor specializate: „(1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, Tribunalele comerciale
Argeș, Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul Tribunalelor Argeș,
Cluj și Mureș, în condițiile art. 226. (2) La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a
secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1), se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor,
de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței”- n.n.

criteriu, respectiv la noțiunea de întreprindere, reglementată de art. 3 alin. (3) C. civ., având în
vedere că toate litigiile enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privesc
activitatea economică a profesioniștilor în sensul stabilit de art. 3 alin. (2) C. civ., cu excepția celor
DOCTRINĂ
care exercită profesii liberale și a celor fără scop lucrativ, respectiv, privesc activitatea foștilor
„comercianți”.
S-a arătat că, atunci când în cadrul cererii de încuviințare a executării silite sau a contestației la
executare se ridică aspecte legate de apreciere, interpretare, aplicare a legislației specifice litigiilor
cu profesioniștii ori de valabilitate a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească,
prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul
exploatării unei întreprinderi, atunci și competența soluționării în apel a acestor cereri trebuie
să revină instanțelor/secțiilor specializate. Însă, atunci când prin contestația la executare nu
se invocă nevalabilitatea titlului executoriu sau apărări de fond împotriva acestuia, ci se pun
în discuție numai aspecte de procedură având ca finalitate anularea actelor de executare sau a
executării silite însăși, competența trebuie să aparțină tribunalului de drept comun.
În cadrul celeilalte orientări jurisprudențiale, însușite la nivelul Curții de Apel Pitești și, majoritar,
la cel al Curții de Apel Mureș, competent în materie este întotdeauna tribunalul civil, independent
de natura titlului executoriu și de apărările formulate în cauză, întrucât regulile care guvernează
executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui
titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal - latura civilă etc., însă, apelul este
de competența tribunalului specializat atunci când contestația la executare are ca obiect o
executare silită declanșată în baza unor titluri de valoare sau a altor instrumente financiare, în
baza prevederilor art. 226 lit. d) din Legea nr. 71/2011. S-a argumentat că, potrivit Noului Cod
de procedură civilă, competența materială se determină după valoare sau materie, iar „materia”
nu se confundă cu natura litigiului, deoarece acest criteriu determină competența de primă
instanță a judecătoriei sau a tribunalului, nefiind operant între tribunale. În plus, art. 651 C. pr.
civ., care stabilește competența materială de soluționare a contestației la executare propriu-zise
ca aparținând judecătoriei, nu distinge între mai multe „materii” sau „naturi”, reglementând în
mod unitar contestația la executare propriu-zisă, indiferent de „materia” în care a fost pronunțat/
emis titlul executoriu sau de „natura” titlului executoriu.
Totodată, prin Decizia nr. 18/2017 s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor
art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare, competența materială
procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura
litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și
completările ulterioare, însă, cum în enumerarea exemplificativă prevăzută de art. 226 alin. (1)
din Legea nr. 71/2011, nu distinge cu privire la litigii între profesioniști sau între profesioniști și
neprofesioniști, iar obiectul și natura litigiilor din materia executării silite nu se regăsește în sfera
litigiilor la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, atunci competența de soluționare
a acestora revine instanței de drept comun. Argumentările s-au sprijinit și pe dispozițiile
art. 122 C. pr. civ. potrivit cărora „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea
normelor prezentului cod”, și pe cele ale art. 126 alin. (2) din Constituția României, conform cărora
„competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Prima facie, se cuvine să precizăm faptul că trebuie distins între normele de competență și
normele de organizare judiciară, sens în care e necesar a se observa că, în ceea ce privește
competența de soluționare a căii de atac, aceasta se verifică în raport cu nivelul instanței, în timp
ce împărțirea pe secții/complete specializate/tribunale specializate reprezintă o chestiune
de organizare judecătorească (judiciară).
Astfel, trebuie observat faptul că, de principiu, atât normele art. 223-229 din Legea nr. 71/2011
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările
ulterioare, cât și normele art. 36-37 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, au natura juridică a unor norme de
organizare judecătorească, iar nu a unor veritabile norme de competență. Această calificare
juridică rezultă cu evidență din ansamblul acestor norme și din scopul urmărit de legiuitor,
care vizează organizarea flexibilă a activității instanțelor, prin valorificarea experienței
profesionale acumulate de judecători și a specializării acestora [art. 226 alin. (2) lit. b) și
art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011], echilibrarea volumului de activitate între judecătorii
secției [art. 226 alin. (2) lit. a) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011].
În unele cazuri, legiuitorul a prevăzut și norme de competență armonizate cu normele de

organizare judiciară, cum e cazul art. 41 din Legea nr. 85/2014 privind insolvența [care reiau,
practic, fostul art. 6 alin. (1) din fosta Lege a insolvenței nr. 85/2006].
Nu poate fi primită teza că norma art. 226 din Legea nr. 71/2011 ar fi o normă veritabilă de
competență chiar și prin raportare la completul/secția specializat(ă)/tribunalul specializat, iar nu
la instanță, în ansamblul ei întrucât ar însemna să se încalce art. 126 alin. (2) din Constituție,
care statuează că numai prin lege poate fi stabilită competența instanțelor judecătorești,
iar nu prin acte juridice cu forță inferioară, cum ar hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii
sau hotărârile colegiilor de conducere ale instanțelor judecătorești, - acte la care trimit expres
normele art. 226 din Legea nr. 71/2011. Mai mult, art. 226 din Legea nr. 71/2011 instituie doar
posibilitatea înființării sau nu a unor complete specializate, în cadrul secțiilor civile, pentru
soluționarea anumitor categorii de litigii, la propunerea colegiilor de conducere ale instanțelor
și prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii. Or, nu s-ar putea susține că asemenea
norme legale, care vizează doar posibilități pot constitui norme de competență, deoarece acestea
din urmă trebuie să nu fie echivoce și facultative, ci certe, precise și de aplicabilitate generală la
nivelul tuturor instanțelor, fiind necesar a fi statuate cu claritate prin lege, potrivit art. 126 alin. (2)
din Constituție. De altfel, și dispozițiile art. 122 C. pr. civ., stabilesc imperativ că „reguli noi de
competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Așadar, din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cele ale art. 122 C. pr. civ. rezultă că doar
printr-o lege pot fi stabilite reguli de competență precise și complete, de natură să determine
prin ele însele instanțele competente, fără a fi necesar a fi completate cu alte norme pentru a
rezulta o astfel de determinare. În acest context legislativ, conchidem că norma art. 226 din
Legea nr. 71/2011 nu constituie o normă de competență, ci o normă de organizare judiciară,
care reglementează anumite aspecte ale funcționării și organizării instanțelor judecătorești,
mai exact reguli de repartizare a cauzelor în cadrul aceleiași instanțe între secțiile sau, după

caz, completele specializate, conform hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii sau ale
colegiului de conducere al instanței respective.
DOCTRINĂ
Sub un alt aspect, reamintim că de lege lata, legiuitorul procesual a avut în vedere noua
reglementare de drept comun substanțial a raporturilor de drept civil lato sensu (de drept privat,
în general) și a eliminat regulile de competență speciale privind litigiile cu profesioniști
(comerciale), uniformizându-le, aspect care a condus și la reorganizarea secțiilor comerciale
în secții civile (art. 225 din Legea nr. 71/2011). Astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor
art. 225-228 din Legea nr. 71/2011 reiese că legiuitorul a suprimat secțiile civile cu o competență
diferită pentru cauzele cu profesioniști, lăsând deschisă doar posibilitatea înființării unor complete
specializate în cadrul secțiilor civile, însă, aceasta este doar o facultate a instanțelor judecătorești,
rezultând cu evidență faptul că, în ipoteza în care asemenea complete nu ar fi înființate, cauzele
cu profesioniști vor fi soluționate de completele civile obișnuite.
Abrogarea Codului de comerț [prin art. 230 alin. (1) din Legea nr. 71/2011], mai ales a art. 3, art. 4,
art. 7 și, în special, a art. 56 C. com. a dus la eliminarea criteriilor care determinau natura
comercială a litigiului, iar așa cum se subliniază în literatura de specialitate și chiar în par. 156-157
și 173 din Decizia nr. 18/2016 a ICCJ (recurs în interesul legii), interpretările jurisprudențiale
care continuau să facă aplicarea fostelor criterii de comercialitate, îndeosebi după calitatea de
profesionist a uneia dintre părțile litigiului, „sunt fără nicio acoperire în dreptul pozitiv” și contravin
art. 122 C. pr. civ. și art. 126 alin. (2) din Constituție. Mai mult, această soluție este susținută și
de dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ., potrivit cărora sunt de competența judecătoriei
în primă instanță „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”. Astfel, din interpretarea
sistematică a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. a)-j) C. pr. civ., rezultă că prin noțiunea de „alte cereri”
la care se referă lit. k) din același articol sunt vizate orice cereri evaluabile în bani cu o valoare de
până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de materie, cu excepția celor date prin dispoziții exprese
ale legii în competența altor instanțe. Or, prin lege, nu sunt fixate reguli de competență speciale cu
privire la profesioniști sau la alte criterii de comercialitate, spre deosebire de litigiile patrimoniale
derivate din raporturi juridice de drept contencios administrativ sau drept fiscal, dreptul muncii
și al asigurărilor sociale etc., pentru care legea prevede altfel. În concluzie, în privința litigiilor
de drept civil lato sensu, intră în competența judecătoriei orice cereri evaluabile în bani cu o
valoare de până la 200.000 lei inclusiv, excepțiile trebuind să fie expres prevăzute de lege. Tot
astfel, uniformizarea și unitatea dreptului privat rezidă și din art. 3 alin. (1) C. civ., potrivit căruia
„dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre
aceștia și orice alte subiecte de drept civil”, textul constituind o veritabilă schimbare a opticii
legiuitorului față de fostul art. 56 C. com. care prevedea că „dacă un act este comercial numai
pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară
de dispozițiunile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune
altfel”.
Dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 enumeră - cu caracter exemplificativ, iar nu
limitativ - patru tipuri de cauze, indicate ca fiind posibil a fi soluționate de complete specializate,
însă, chestiunea rămâne una de organizare judecătorească, cu caracter facultativ și neuniform, care
poate fi diferită de la o instanță la alta (nemaivorbind că, și în cadrul aceleiași instanțe, ar putea fi
adesea modificată prin hotărâre de colegiu, în funcție de circumstanțele concrete organizatorice),
iar nu una de competență, pentru argumentele mai sus prezentate.

Însă, așa cum a fost cazul și în privința sesizării pentru pronunțarea recursului în interesul legii,
soluționat prin Decizia nr. 18/2016 a ICCJ, deși această sesizare face referire la competența
funcțională a unor instanțe specializate (tribunalele specializate Argeș, Cluj, Mureș), în realitate,
este vizată tot competența materială procesuală, deoarece în cadrul competenței materiale
distingem între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale
ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel,
judecata în recurs) și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul,
natura sau valoarea litigiului dedus judecății și care determină felul pricinilor ce pot fi rezolvate,
în concret, de o anumită categorie de instanțe judecătorești. Or, autorul sesizării în vederea
pronunțării recursului în interesul legii pornește de la ideea că activitățile și modul de organizare
care constituie exploatarea unei întreprinderi, consacrate legislativ prin art. 3 alin. (3) C. civ. ar
reprezenta criterii de delimitare a „specializării” instanței, fiind vorba despre o „noțiune care oferă
un reper legat de obiect, pe lângă calitatea de profesionist a vreunui subiect de drept”.
Este adevărat că obiectul cererii, poate fixa competența materială, teritorială sau generală a
instanței. Însă, prin noțiunea de obiect - ca element al cererii de chemare în judecată - se înțelege
pretenția concretă a reclamantului (care poate consta în revendicarea unui bun, plata unei sume
de bani, anularea, rezilierea sau rezoluțiunea unui contract, constatarea existenței unui drept,
obligarea pârâtului la a face sau a nu face ceva etc.), care – din punct de vedere structural - este
compusă atât din pretenția materială efectivă, cât și din dreptul subiectiv pretins.
Se deduce că autorul sesizării, încercând să stabilească un criteriu care să determine o anume

specializare din punct de vedere al competenței materiale procesuale, apreciază că litigiile care
privesc subiecte de drept care realizează „exploatarea unei întreprinderi” și raporturi de drept
substanțial cu asemenea subiecte ori litigiile derivate din acte și fapte generate din „exploatarea
unei întreprinderi” pot fi puse în relație cu elementul obiect al cererii de chemare în judecată.
Însă, este lesne de sesizat că obiectul cererii rămâne același, indiferent de subiectele sale ori
de raportul juridic care se creează între ele. [De pildă, obiectul unei acțiuni în rezoluțiunea unui
contract, va fi dat de obiectul material concret - contractul și dreptul subiectiv de creanță ce
poartă asupra acestuia, neavând relevanță că raportul juridic s-a născut sau nu în „exploatarea
unei întreprinderi”; la fel, obiectul unei acțiuni în revendicarea unui bun va fi dat de obiectul
material concret- bunul și dreptul subiectiv de proprietate ce poartă asupra acestuia etc.]
Faptul că raportul juridic născut între părțile litigiului e generat sau nu din „exploatarea
unei întreprinderi” nu reprezintă decât o particularizare legată parțial de obiectul material
concret, iar nu și de dreptul subiectiv ce poartă asupra acestuia, neputând întregi structural
noțiunea de „obiect” al cererii de chemare în judecată și, implicit, de criteriu determinant al unei
anumite competențe „specializate”. Ca să poată fi primit argumentul autorului sesizării, credem
că e necesar ca legea să facă o delimitare expresă, stabilind reguli de competență materială
procesuală diferită, în funcție de asemenea particularizări ale unor componente ale obiectului
cererii (cum se întâmpla în fosta reglementare), iar câtă vreme legea nu o mai face, e aplicabilă
regula de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Din alt punct de vedere, e necesar a analiza sintagma „exploatarea unei întreprinderi” și
noțiunea de „profesionist” la care se referă art. 3 C. civ.

Sesizarea adresată ICCJ pleacă de la ideea creării unei delimitări între instanțele care soluționează
litigiile în care „titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi”, cu
raportare și la conținutul/motivele cererii.
DOCTRINĂ
Conform art. 3 C. civ., sintagma „exploatarea unei întreprinderi” este folosită pentru definirea
„profesionistului” [„Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere” -
alin. (2)], indiferent că acesta desfășoară o activitate lucrativă sau una nelucrativă.
În privința activităților care intră în conținutul „exploatării unei întreprinderi”, legiuitorul

prevede în art. 3 alin. (3) C. civ. că acestea pot consta în „producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii”.
Deși art. 8 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, are în vedere toate
categoriile de profesioniști [„toți cei care exploatează o întreprindere”, potrivit art. 3 alin. (2) C. civ.],
trebuie remarcat, totuși, că cele patru categorii de litigii enumerate exemplificative în art. 226
alin. (1) din Legea nr. 71/2011 se referă doar la activități specifice materiei comerciale
și profesioniștilor - comercianți (adică la acte/contracte și fapte încheiate/săvârșite în
exercitarea comerțului și în legătură cu fondul de comerț sau cu unele componente ale
acestuia), iar nu și la activități specifice profesioniștilor care desfășoară profesii intelectuale
și liberale, meseriași, meșteșugari, artizani etc.
Așadar, sintagma „exploatarea unei întreprinderi” se referă neechivoc, cu certitudine, la toate

categoriile de profesioniști (atât la cei care desfășoară activități economice, de comerciale
sau nu, cât și la cei care desfășoară activități profesionale „necomerciale”).
În aceste condiții, noțiunea de „întreprindere”, sintagma „exploatarea unei întreprinderi”

și altele asemenea nu pot constitui repere certe legate de natura și obiectul litigiului
pentru a fi utilizate drept criterii de determinare a unei anumite specializări a instanței
și de delimitare de cauzele civile pure. Cu atât mai mult cu cât, așa cum arătam mai sus,
art. 226 din Legea nr. 71/2011 vizează operațiuni/activități/acte și fapte în exploatarea unei
întreprinderi caracteristice activității comerciale, în timp ce art. 8 din Legea nr. 71/2011 se referă la
exploatarea unei întreprinderi și de cei care desfășoară profesii intelectuale și liberale: „Noțiunea
«profesionist» prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice
sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil.”
Or, chiar și în Decizia nr. 18/2016 a ICCJ, după ce în par. 175 se statuează că „nu se poate, pe
cale de interpretare, să se adauge la lege, efect care în speță s-ar putea realiza în mod nepermis
în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226
din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare”, în par. 176 se arată că „revine
în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum
sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și
de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata
căruia a fost învestit.”
Însă, e necesar a se observa că, deși revine judecătorului rolul de a stabili „elementele comune”
celor patru tipuri de cauze avute în vedere de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „exploatarea

unei întreprinderi” este un concept mult prea general și nu poate fi considerată un astfel de
„element comun” decât în parte, neexistând o suprapunere totală a acestei noțiuni cu categoriile
indicate de legiuitor în norma legală vizată (fiind vorba despre o relație întreg-parte).
Exploatarea întreprinderii din perspectiva profesionistului-comerciant poate constitui doar

un criteriu secundar, pe lângă natura și obiectul cauzei (valoarea litigiului neavând relevanță
în tema analizat - s.n.), pe care îl poate aprecia judecătorul în contextul art. 226 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011 și a posibilității statuate în par. 176 din Decizia nr. 18/2016 a ICCJ. Argumentul
pe care ne bazăm opinia rezidă în faptul că actele/operațiunile/faptele pe care le realizează doar
profesioniștii-comercianți în exploatarea unei întreprinderi sunt cele prevăzute de art. 226 alin. (1)
din Legea nr. 71/2011.
În ceea ce privește criteriul legat de „natura litigiului”, chiar dacă autorul sesizării nu l-a analizat/
invocat, e important să precizăm că, de lege lata, natura litigiului poate fi civilă, de dreptul muncii
și de asigurări sociale, de drept contencios-administrativ și fiscal, de drept penal. La rândul său,
litigiul de natură civilă, poate fi scindat în litigiu de drept civil propriu-zis, litigiu de dreptul familiei,
litigiu de proprietate intelectuală, litigiu cu profesioniști, litigiu de fond funciar etc., însă, toate
aceste nu reprezintă decât subspecii ale litigiului de natură civilă. Litigiile cu profesioniști, la rândul
lor, pot fi scindate în: litigii cu profesioniști-comercianți sau cu profesioniști-necomercianți. Or, de
principiu, competența specializată a instanțelor vizează speciile, iar nu și subspeciile aceleiași specii,
deoarece, așa cum am arătat mai sus, de lege lata formarea unor complete/secții specializate în
funcție de numărul cauzelor dintr-o instanță, de volumul cauzelor per judecător și de specializarea
judecătorilor, este pur facultativă, potrivit art. 225 și urm. din Legea nr. 71/2011.
Cu toate acestea, apreciem că un criteriu relevant într-o propunere de delimitare în privința

„specializării” instanței l-ar putea constitui raportul juridic substanțial prin raportare la materia
dreptului în care se încadrează: drept civil propriu-zis sau drept comercial. Astfel, s-ar putea
susține că au natură comercială și pot atrage repartizarea la un complet/secție specializat(ă)
sau tribunal specializat, pe lângă categoriile de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011, doar litigiile în legătură cu actele/contractele/faptele a căror cauză juridică își
are izvorul în activitatea de comerț lato sensu sau care prin lege sunt considerate comerciale
(de pildă, cambia și biletul la ordin, contul curent, acțiuni, piața de capital, abuzul de poziție
dominantă, denigrarea concurentului vătămat, insolvența, publicitatea mincinoasă etc.) ori al
căror obiect material este un bun destinat exploatării comerciale sau care se referă la oricare
drept invocat în legătură cu asemenea bunuri. Altfel spus, dacă raportul juridic este unul de
drept comercial, vizând profesioniștii - comercianți (având în vedere că unitatea dreptului privat
nu este echivalentă cu dispariția materiei comerciale - s.n.), acest fapt poate imprima și natura
comercială a litigiului născut în legătură cu acesta, a.î., judecătorul să poată concluziona că e
necesar a fi soluționat de un complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat, deoarece, în
asemenea ipoteze ar putea fi identificate „elemente comune” cu cele patru categorii de cauze la
care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Însă, nu există nicio rațiune pentru a supune vreunei secții specializate de profesioniști, în
temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, litigiile vizând un titlul executoriu generat în
exploatarea unei întreprinderi de către profesioniști care desfășoară o activitate intelectuală
și/sau liberală (de pildă, avocați, notari, executori judecătorești, consultanți fiscali sau de
proprietate intelectuală, artizani, meșteșugari etc.), în concret, cei care nu exercită «activități

de producție, comerț sau prestări de servicii» prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011
(deși, nici din punct de vedere al enumerării activităților comerciale, norma legală nu e completă,
lipsind asigurările, operațiunile de bancă și schimb etc. - s.n.)
DOCTRINĂ
De lege ferenda, apreciem că se impune, totuși, o intervenție legislativă care să stabilească cu

claritate reguli suplimentare de competență materială procesuală, care să aibă la bază și criterii
specifice de atribuire către secții/instanțe specializate a unor litigii cu profesioniști - comercianți,
având în vedere că doar printr-un act normativ cu putere de lege s-ar putea consacra norme de
competență, un recurs în interesul legii neputând adăuga la lege.
Nu în ultimul rând, analizând particularitatea materiei executării silite, în raport de care a

fost sesizată ICCJ, e necesar să reamintim câteva aspecte procedurale, care impun distincții.
Executarea silită (executio) este parte integrantă a procesului civil. Toate cererile și incidentele
avute în vedere în sesizare, inclusiv contestația la titlu atunci când titlul executoriu nu este
reprezentat de o hotărâre judecătorească [art. 714 alin. (3) teza a II-a C. pr. civ.], sunt în primă
instanță de competența instanței de executare. Din punct de vedere material, instanța de
executare este judecătoria (pentru orice titlu executoriu emis în România) și, de regulă, tribunalul
(dacă titlul executoriu prezintă elemente de extraneitate), fără a se pune, însă, problema vreunei
specializări a completului învestit cu o asemenea cerere. În condițiile legii, hotărârile pronunțate
în privința acestor cereri (incidente la executare) sunt supuse căii de atac a apelului. Astfel:
a) în privința încuviințării executării silite, instanța de executare soluționează cererea de

executare printr-o încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților, fiind vorba despre
o procedură necontencioasă, a.î., analizând cererea de încuviințare a executării silite, instanța
de executare nu poate examina pe fond titlul executoriu, ci rolul acesteia este unul formal,
limitat la a analiza strict condițiile de formă ale titlului și caracterul executoriu al înscrisului utilizat
drept „titlul executoriu”. Doctrina a subliniat constant faptul că judecătorul învestit cu cererea de
încuviințare a executării silite nu se poate substitui instanței competente să soluționeze o acțiune
în anulare ori o cale specială de atac prevăzută de lege.
Doar în ceea ce privește încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării
silite, legea reglementează o cale de atac, anume apelul, care poate fi exercitat exclusiv de
creditor, în termen de 15 zile de la comunicare (care se face exclusiv acestuia, debitorul nefiind
parte), a.î. deducem că sesizarea pentru pronunțarea recursului în interesul legii în privința
„încuviințării executării silite” privește doar această situație. Însă, chiar și în privința acestui apel,
sunt aplicabile dispozițiile art. 534 și urm. C. pr. civ. (dreptul comun în materia căii de atac din
procedura necontencioasă), iar la soluționarea căii de atac se va cita doar creditorul, debitorul
nefiind parte în procedura încuviințării executării silite. Caracterul necontencios al procedurii
de încuviințare impune ca nicio problemă legată de valabilitatea sau întinderea titlului
executoriu să nu poată fi pusă în discuție, nici chiar în apel, deoarece asemenea chestiuni
nu ar putea fi tranșate decât într-o procedură contradictorie, la care să participe ambele părți ale
raportului juridic execuțional.
Așadar, de principiu, soluționarea apelului exercitat împotriva încheierii de respingere a încuviințării

silite, nu necesită un complet/o secție specializată/un tribunal specializat pentru soluționarea sa -
indiferent de natura și obiectul titlului executoriu - deoarece controlul judiciar va fi, la rândul său,
limitat la verificarea aspectelor formale ale titlului executoriu, iar nu la chestiuni de fond privind

actul juridic constatat de acesta. În plus, prin ipoteză, în privința încuviințării executării silite nu
putem discuta de „apărări de fond” sau de alte aspecte privind legalitatea titlului executoriu, pe
care doar debitorul ar fi îndreptățit să le facă, dar numai pe calea contestației la executare, așa
cum rezultă din prevederile art. 712 alin. (3) C. pr. civ.
Însă, problema de practică neunitară ar putea viza ipoteza nereținerii caracterului de „titlu
executoriu” al actului în baza căruia se solicită încuviințarea executării silite de către instanța de
executare, caz în care creditorul formulează apel împotriva încheierii de respingere a încuviințării
executării silite. În acest caz, instanța de control judiciar va verifica – dar tot în limitele formale –
dacă înscrisul în baza căruia s-a cerut încuviințarea executării constituie sau nu titlu executoriu,
potrivit legii. Or, opinăm că o asemenea verificare formală, poate fi realizată de oricare dintre
judecători prin raportare la normele legale incidente, nefiind necesară o anume specializare,
a.î., obiectul sesizării ICCJ sub acest aspect pare nejustificat.
b) În ceea ce privește contestația la titlu, ca specie a contestației la executare, această cale

este deschisă doar în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și
aplicarea titlului executoriu. Așadar, pe această cale nu se contestă însăși valabilitatea titlului
executoriu în fond, ci doar înțelesul, întinderea și aplicarea sa, deoarece se susține că acesta nu
este suficient de clar, iar pentru o executare corectă, este necesară lămurirea sa. Însă, pe calea
contestației la titlu nu se poate solicita modificarea sau anularea acestuia. Dacă la judecata în
primă instanță, competența instanței de executare (judecătoria) nu ridică probleme de practică
neunitară, soluționarea apelului exercitat împotriva hotărârii ar putea deschide calea unor soluții
neunitare, după cum se va aprecia că pentru lămurirea titlului e sau nu necesară o anume experiență
a judecătorilor în interpretarea și aplicarea unor legi speciale, chestiune care – în optica autorului
sesizării ICCJ – e de natură să justifice repartizarea contestației la titlu unei instanțe de control
„specializate”, în concret, unui tribunal specializat. Însă, fără a găsi un suport legal în dreptul
pozitiv în susținerea unei asemenea soluții, apreciem că doar pe calea unor reguli de organizare
judiciară, stabilite la nivelul fiecărei instanțe în parte, aceasta ar putea fi concretizată. Dacă ICCJ
va admite soluția de interpretare legată de raportul juridic substanțial de drept comercial, care
determină natura comercială a litigiului, s-ar crea un criteriu care să justifice repartizarea în apel
la un complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat.
c) În ce privește contestația la executare propriu-zisă, e necesar să se distingă între cele două

ipoteze expuse și în sesizarea ICCJ pentru pronunțarea recursului în interesul legii:
i) atunci când contestația la executare privește exclusiv motive legate de actele de executare
silită sau refuzul executorului judecătoresc de a efectua o executare sau de a îndeplini un act de
executare, fără a se formula și apărări referitoare la titlul executoriu, se apreciază unanim
că apelul împotriva încheierii (hotărârii) date asupra contestației la executare, va fi de
competența secțiilor civile de drept comun ale tribunalului, nefiind necesară o competență
specializată, prin raportare la natura și obiectul titlului executoriu. Această soluție este corectă,
neavând relevanță raportul juridic de drept substanțial și natura litigiului.
ii) atunci când contestația la executare privește și motive legate de legalitatea sau valabilitatea
titlului executoriu, împotriva căruia se invocă apărări de fond, practica judiciară s-a dezvoltat
neunitar, în privința stabilirii competenței instanței care va soluționa apelul împotriva încheierii
(hotărârii) date asupra contestației la executare, chestiune asupra căreia opinăm asemănător
soluției oferite mai sus în cazul contestației la titlu, respectiv: deși nu există un suport legal

în dreptul pozitiv pentru atribuirea litigiului unei instanțe specializate (care se poate realiza
doar pe calea unor reguli de organizare judiciară, stabilite la nivelul fiecărei instanțe în parte),
în ipoteza în care ICCJ va admite soluția de interpretare legată de raportul juridic substanțial
DOCTRINĂ
de drept comercial, care determină natura comercială a litigiului, s-ar crea un criteriu care
să justifice repartizarea în apel la un complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat.
Concluzii
„Exploatarea unei întreprinderi” este un concept mult prea general și nu poate fi considerată
nici drept un „element comun” prin raportare la categoriile de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1)
din Legea nr. 71/2011, neexistând o suprapunere totală a acestei noțiuni cu categoriile indicate
de legiuitor în norma legală vizată (care privesc doar actele/contractele și faptele profesioniștilor -
comercianți, iar nu și pe ale celorlalți profesioniști - necomercianți) și, în plus, nu poate echivala
nici cu noțiunea de „obiect al litigiului”. Mai mult, sintagma „exploatarea unei întreprinderi” este
intim legată de calitatea subiectului de drept - „profesionistul”, aceasta servind la chiar definirea
subiectului, potrivit art. 3 alin. (2) C. civ. Or, este statuat că nu există suport legal în dreptul pozitiv
de a se mai utiliza în mod direct calitatea subiectului drept un criteriu de delimitare a competenței
materiale procesuale, de natură să atragă o instanță specializată.
Însă, natura litigiului poate constitui un criteriu determinat de stabilire a competenței materiale
procesuale, care să justifice repartizarea soluționării apelului în cererile și incidentele privind
executarea silită către complete/secții specializate sau tribunale specializate. Natura comercială
a litigiului poate fi stabilită de judecătorul cauzei, ca interpret al legii, prin identificarea
raportului juridic substanțial, în funcție de materia dreptului în care se încadrează: drept civil
propriu-zis sau drept comercial. Altfel spus, izvorul din care s-a născut raportul de drept
material, fixează natura relației dintre părți (de drept civil, de drept administrativ sau de drept fiscal,
de dreptul muncii, de drept comercial, de dreptul familiei, de drept al concurenței etc.), iar legea,
actul/contractul, fapta licită sau ilicită care reflectă raportul de drept substanțial determină
atât instanța competentă, cât și normele procesuale incidente.
Abordarea unei astfel de soluții, conduce la concluzia că au natură comercială și pot atrage
repartizarea la un complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat, pe lângă categoriile de
litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, doar litigiile născute între comercianți
(persoane fizice și/sau persoane juridice), având ca obiect actele/contractele încheiate
și faptele săvârșite în exercitarea comerțului și în legătură cu fondul de comerț sau cu
elementele componente ale acestuia, deci acelea a căror cauză juridică își are izvorul în
activitatea de comerț lato sensu sau care prin lege sunt considerate comerciale ori al căror
obiect material este un bun destinat exploatării comerciale sau care se referă la oricare
drept invocat în legătură cu asemenea bunuri.
Altfel spus, dacă raportul juridic este unul de drept comercial, vizând profesioniștii -
comercianți (având în vedere că unitatea dreptului privat nu este echivalentă cu dispariția
materiei comerciale, iar noțiunea de „comerciant” își găsește și de lege lata suport în mai multe
acte normative - s.n.), acest fapt poate imprima și natura comercială a litigiului născut în
legătură cu acesta, a.î. judecătorul să poată concluziona că e necesar a fi soluționat de un
complet/secție specializat(ă) sau tribunal specializat, deoarece, numai în asemenea ipoteze

ar putea fi identificate „elemente comune” cu cele patru categorii de cauze la care se referă
art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. O astfel de soluție ar fi în acord și cu interpretarea
statuată în Decizia nr. 18/2016 a ICCJ prin care s-a stabilit: „Competența materială procesuală a
tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul
celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare”.
Se mai poate argumenta că secțiile civile sau completele specializate sunt instituite (din punct
de vedere al organizării judiciare) ratione materiae, iar nu ratione personae, adică în funcție de
obiectul, natura sau numărul cauzelor (art. 35-37, art. 39 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare; art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările
ulterioare). Așadar, exploatarea întreprinderii din perspectiva profesionistului - comerciant
[doar acesta fiind vizat de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] - subiect al raportului juridic
substanțial de drept comercial - ar putea constitui doar un criteriu secundar, pe lângă natura
și obiectul cauzei (valoarea litigiului neavând relevanță în tema analizat - s.n.), pe care îl poate
aprecia judecătorul în contextul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și a posibilității statuate
în par. 176 din Decizia nr. 18/2016 a ICCJ.

Gabriela RĂDUCAN
Instanța de executare competentă pentru

soluționarea contestației la executare
DOCTRINĂ
și a oricăror incidente grefate pe cererea de

executare rămâne instanța care a încuviințat
executarea silită, indiferent de modificarea
domiciliului debitorului. Noțiunea de
„domiciliu” în sens procesual
ABSTRACT
This study has as a starting point an erroneous solution repeatedly encountered

in the judicial practice, in relation to the same enforcement file, a solution
materialized in unlawful declines of territorial jurisdiction toward a court other
than the one within the territorial jurisdiction of which the debtor is domiciled
at the time of the enforcement request, a court that granted enforcement, while
ignoring the rules of territorial jurisdiction in matters of enforcement and their
interpretation. At the same time, the study also emphasizes the meaning of the
notion of “domicile” in the procedural sense, namely that in which the party
actually lives, and not that which formally appears in his identity document.
Keywords: debtor, enforcement court, approval of enforcement, opposition to

enforcement, debtor’s domicile, territorial lack of jurisdiction, conflict of jurisdiction
REZUMAT
Prezentul studiu are ca punct de pornire o soluție eronată întâlnită în mod repetitiv
în practica judiciară, în legătură cu același dosar de executare silită, soluție
materializată în declinări nelegale ale competenței teritoriale către o altă instanță
decât aceea în raza teritorială a căreia se afla domiciliul debitorului la data cererii
de executare, instanță care a încuviințat executarea silită, cu ignorarea normelor
de competență teritorială în materie de executare silită și a interpretării acestora.
Totodată, studiul accentuează și înțelesul noțiunii de „domiciliu” în sens procesual,

Instanța de executare competentă pentru soluționarea contestației la executare ...
respectiv acela la care locuiește efectiv partea, iar nu acela care figurează formal în
actul de identitate al acesteia.
Cuvinte-cheie: debitor, instanță de executare, încuviințarea executării silite,

contestație executare, domiciliul debitorului, necompetență teritorială, conflict
de competență
Legislaţie relevantă: C. pr. civ., art. 651, art. 714
Pentru o mai bună înțelegere a argumentelor de drept pe care urmează să le prezentăm, vom
evidenția în prealabil situația de fapt care a stat la baza soluțiilor eronate pe care le vom analiza
și, totodată, vom reda și parte din motivările instanțelor pentru ca, ulterior, să le putem analiza.
Domiciliul de facto al lui AA era în București, sector 4 de cca. 10 ani de zile, deși - în mod formal –
în actul de identitate al acestuia, figura cu domiciliul în Focșani, jud. Vrancea; în același timp, pe
cartea de identitate, mai există o viză de reședință și în sectorul 3 București.
Inițial, în octombrie 2016, reclamantul AA investește Judecătoria sector 4 București cu o cerere

în stabilirea domiciliului minorului AX la locuința sa, în contradictoriu cu mama copilului, BB,
susținând că s-au produs modificări esențiale de la data încheierii Acordului de mediere încheiat
inițial între părți. Având în vedere faptul că domiciliul efectiv (procesual) al lui AA era în sectorul 4
și potrivit dispozițiilor art. 114 C. pr. civ., Judecătoria Sectorului 4 s-a declarat competentă să
judece cauza.
Câteva luni mai târziu, BEJ ZZ cu sediul în București, a depus la Judecătoria Focșani o cerere de
încuviințare a executării silite privind minorul împotriva debitorului AA, în dosarul execuțional
nr. --/2016, în baza faptului că pur formal, în cartea de identitate a lui AA a rămas înscris domiciliul
părinților acestora din Municipiul Focșani, deși domiciliul efectiv (în fapt) al acestuia era atât la
data sesizării instanței, cât și în prezent, în București, sector 4.
Judecătoria Focșani, analizând cererea, în mod corect a admis excepția necompetenței teritoriale
absolute, declinând cauza privind încuviințarea executării silite în favoarea Judecătoriei sectorului 4,
instanța în circumscripția căreia domicilia în fapt debitorul AA.
Urmare a acestei soluții, primind dosarul, în februarie 2017, Judecătoria sectorului 4 a pronunțat
Încheierea de încuviințare a executării silite în dosarul execuțional nr. --/2016, devenind astfel
instanță de executare, conform art. 651 coroborat cu art. 666 C. pr. civ.
BEJ ZZ (cu sediul în București) a demarat proceduri de executare privind minorul în dosarul
execuțional nr. --/2016, ocazie cu care a întocmit o serie de acte de executare pe care, debitorul AA
le-a contestat, în mod succesiv, ca fiind nelegale, prin intermediul a trei contestații la executare.
Contestațiile la executare au fost introduse, rând pe rând, la Judecătoria sector 4, care încuviințase
executarea silită, instanță în raza căreia debitorul AA locuia efectiv. De asemenea, BEJ ZZ a
introdus la Judecătoria sector 4 și două cereri de validare de poprire.

Gabriela RĂDUCAN
În prima contestație la executare, la 21 noiembrie 2017, judecătorul învestit cu soluționarea

cauzei a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale absolute, declinându-și
competența în favoarea Judecătoriei Focșani, deși AA, prin avocat, a pus concluzii de respingere
DOCTRINĂ
a excepției. În motivarea soluției, instanța a arătat că: potrivit „art. 714 C. pr. civ. contestația se
introduce la instanța de executare, iar potrivit art. 651 C. pr. civ. republicat (astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 138/2014 în vigoare începând cu data de 19 octombrie 2014) instanța de
executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare,
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în
a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz,
sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află
sediul biroului executorului judecătoresc investit de creditor. În cauză, executarea silită în dosarul
de executare nr. --/2016 al BEJ ZZ a început la data de 25 noiembrie 2016 odată cu sesizarea
organului de executare de către creditor, conform art. 622 alin. (2) C. pr. civ. (astfel cum rezultă
din cererea de la fila 1 din dosarul de executare).
Având în vedere cele expuse, în baza art. 24 C. pr. civ. care prevede că dispozițiile legii noi de
procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în
vigoare, instanța reține că, în prezenta cauză, întrucât executarea silită a început la data de
25 noiembrie 2016, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014 prin care a fost modificat
art. 651 C. pr. civ., sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum a fost
modificate prin Legea nr. 138/2014.
În ceea ce privește domiciliul contestatorului debitor instanța constată că aceasta are domiciliul
legal în municipiul Focșani, (...) jud. Vrancea. Instanța constată că debitorul contestator are
domiciliul în municipiul Focșani din 6 februarie 1987. De asemenea, la data începerii executării
silite contestatorul debitor avea domiciliul în municipiul Focșani și reședința în mun. București,
sector 3 (...).
În continuare, instanța reține că potrivit art. 86 C. civ.: „Cetățenii români au dreptul să își
stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu
excepția cazurilor anume prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică
nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședința, chiar și atunci când
deține mai multe locuințe”. De asemenea, conform art. 87 C. civ. domiciliul persoanei fizice, în
vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își
are locuința principală. Totodată, art. 88 C. civ. statuează că reședința persoanei fizice este în
locul unde își are locuința secundară. Art. 90 alin. (1) C. civ. prevede că dovada domiciliului și
a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar conform art. 89 alin. (1)
C. civ. stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale. În
același sens sunt și dispozițiile art. 27 alin. (1) și art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005 care prevăd că
domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală, iar reședința
este acolo unde persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu.
Instanța apreciază că instanța de executare este instanța în a cărei rază teritorială se află
domiciliul debitorului, respectiv domiciliul care este menționat în actul de identitate opozabil
terților (inclusiv executorului judecătoresc sau instanței) conform dispozițiilor legale mai sus
amintite. Această soluție se impune având în vedere că prevederile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. fac

referire la domiciliul debitorului, înțelegându-se locuința sa principală declarată în fața autorităților

publice și nu locul unde locuiește în fapt. Aceeași concluzie rezultă și din prevederile art. 26 alin. (2)
din O.U.G. nr. 97/2005 și art. 86 alin. (2) C. civ. care stabilesc că un cetățean român nu poate
avea în același timp decât un singur domiciliu și/sau o singură reședință, iar în cazul în care aceștia
dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliul sau reședința în oricare dintre ele.
Instanța opinează în sensul că instanța de executare trebuie stabilită prin raportate la domiciliul
legal și nu prin raportate la locuința în fapt a debitorului, care se poate modifica după voința
debitorului, iar creditorul sau executorul poate fi pus în situația de a nu cunoaște domiciliul de
fapt debitorului.
De asemenea, instanța apreciază că în materia executării silite trebuie să existe o stabilitate din
punctul de vedere al competenței instanței de executare având în vedere că toate incidentele
care se pot ivi pe parcursul executării silite se soluționează de instanța de executare, iar un
astfel de deziderat nu se poate realiza decât dacă se are în vedere domiciliul legal al persoanei și
nu eventualele locuințe secundare ale acestuia, care se pot schimba, sau adrese la care acesta
poate locui la un anumit moment dat. În același timp, instanța apreciază că numai în măsura
în care se are în vedere domiciliul legal al persoanei sunt satisfăcute exigențele de claritate și
previzibilitate ale prevederilor art. 651 alin. (1) C. pr. civ. care stabilesc competența instanței de
executare, în caz contrar competența urmează să fie lăsată la latitudinea debitorului care poate
să aibă în același timp locuința principală într-un loc, pe cea secundată în alt loc, iar în fapt
să locuiască în alt loc, fiind afectate interesele creditorului care, prin intermediul executorului
judecătoresc, solicitând încuviințarea instanței de la domiciliul legal al debitorului ar putea să
suporte consecințele anulării executării silite pe motiv că instanța care a încuviințat executarea
silită nu ar fi fost competentă întrucât debitorul locuia în fapt la o altă adresă. În același timp,
creditorul care prin intermediul executorului judecătoresc a solicitat încuviințarea executării
silite instanței în circumscripția căreia locuiește efectiv debitorul s-ar vedea supus posibilității
anulării executării întrucât executarea ar fi fost încuviințată de o instanță necompetentă dacă
debitorul susține că locuința acestuia era la adresa din cartea de identitate. În acest context,
instanța opinează că numai o astfel de interpretare poate asigura exigențele de previzibilitate
și claritate a normei juridice în cauză, fără a crea posibilitatea uneia dintre părți să determine
care este instanța de executare în funcție de opțiunea sa de a-și muta locuința fără să o declare
autorităților competente.
Totodată, nu se poate ignora nici faptul că, în cauză, contestatorul debitor deși a declarat în
fața autorităților că domiciliază în municipiul Focșani și că are reședința în București, sector 3,
acesta în fapt locuia în sectorul 4 al municipiului București (cel puțin la nivel declarativ, nefiind
depus la dosar vreun înscris prin care să se facă dovada domiciliului, în sensul art. 28 din O.U.G.
nr. 97/2005). (...) În măsura în care susține că nu mai locuiește în municipiul Focșani, instanța
apreciază că debitorul contestator avea obligația să aducă la cunoștință autorităților publice
noul său domiciliul astfel încât acesta să fie opozabil tuturor, inclusiv executorului judecătoresc.
Instanța arată că potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 97/2005 cetățenii români au dreptul să își
stabilească sau să își schimbe, în mod liber, domiciliul ori reședința, cu excepția cazurilor expres
prevăzute de lege. Cetățenii români nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și/sau
o singură reședință. În cazul în care aceștia dețin mai multe locuințe, își pot stabili domiciliul sau
reședința în oricare dintre ele. Prin urmare, dacă debitorul are mai multe locuințe acesta poate
să își aleagă drept domiciliul una dintre ele și să o aducă la cunoștința publicului prin mențiunile

Gabriela RĂDUCAN
existente în baza de date administrată de Direcția de Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date. Or, în cauză, contestatorul debitor a înțeles să își aleagă domiciliul legal în
municipiul Focșani conform mențiunilor din procesul verbal de la fila 75 din dosar.
DOCTRINĂ
Prin urmare, având în vedere pe de o parte faptul că art. 651 alin. (1) C. pr. civ. face referire la
domiciliul debitorului, iar pe de altă parte necesitatea existenței unei stabilități a instanței de
executare față de consecințele nerespectării normelor privind competența instanței de executare
asupra executării silite, precum și respectarea exigențelor de previzibilitate, instanța apreciază,
contrar susținerilor contestatorului, prin reprezentant convențional, că instanța de executare este
instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul legal debitorul, împrejurarea că încuviințarea
executării silite a fost dispusă de Judecătoria Sector 4 București nu poate conducă în mod
automat la concluzia că această instanță este instanță de executare având în vedere că debitorul
contestator nu își are domiciliul legal în București, sector 4, ci în municipiul Focșani. Întrucât
în cauză domiciliul debitorului contestator se află în municipiul Focșani, instanța apreciază
că este competentă să soluționeze prezenta cauză Judecătoria Focșani, aceasta fiind instanța
de executare în sensul art. 651 alin. (1) C. pr. civ., și nu Judecătoria Sector 4 București. Pentru
considerentele mai sus expuse, în baza art. 714 raportat la art. 651 C. pr. civ. instanța va admite
excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 4 București și va dispune declinarea
competenței către Judecătoria Focșani”.
Ulterior declinării, în fața Judecătoriei Focșani, AA a invocat excepția de necompetență

teritorială absolută, excepție care a fost admisă la 19 ianuarie 2018. În esență, instanța a reținut
următoarele: „Potrivit art. 714 din C. pr. civ. contestația se introduce la instanța de executare.
Potrivit art. 651 C. pr. civ. instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află la
data sesizării organului de executare domiciliul sau după caz sediul debitorului, în afara cazurilor
în care legea dispune altfel.
În analiza excepției, instanța observă că la data de 8 decembrie 2016 BEJ ZZ a depus la Judecătoria
Focșani cerere de încuviințare a executării silite în dosarul de executare nr. --/2016 și prin sentința
civilă nr. --/2017, Judecătoria Focșani a admis excepția de necompetență teritorială declinând cauza
în favoarea Judecătoriei Sector 4 București, pentru încuviințarea executării silite, apreciindu-se
ca fiind instanța în circumscripția căreia debitorul avea domiciliul de fapt.
La data de 22 februarie 2017, Judecătoria sector 4 București a pronunțat încheierea de încuviințare

a executării silite, în dosarul de executare nr. --/2016.
Instanța apreciază că ceea ce este esențial în prezenta cauză este aceea că încă de la data în
care a fost analizată cererea privind încuviințarea executării silite domiciliul efectiv al debitorului
era în București, (...) sector 4, aspect ce a și atras declinarea competenței de soluționare a cererii
de încuviințare a executării silite, în favoarea Judecătoriei sector 4 București, care, de altfel, a și
soluționat definitiv solicitarea de încuviințare a executării silite.
Acest fapt atrage în opinia instanței competența aceleiași instanțe și în ceea ce privește prezenta
contestație întrucât domiciliul persoanei fizice este acolo unde declară că își are locuința principală
și atâta vreme cât din cuprinsul înscrisurilor depuse odată cu prezenta excepție rezultă că debitorul
are locuința efectivă în București, acest aspect atrage concluzia că instanța de executare este
Judecătoria sector 4 București, cea care, de alt fel, a soluționat și cererea de încuviințare a
executării silite, după criteriul domiciliului efectiv al debitorului de la acea dată.

Prin urmare, raportat la aceste aspecte, instanța va admite excepția de necompetență teritorială
invocată de contestator, cu consecința declinării de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei
sector 4 București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, instanța va dispune
înaintarea prezentului dosar la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia”.
În prima cerere de validare a popririi, judecătorul de la Judecătoria sector 4, învestit cu

soluționarea cererii, a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale absolute,
declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Focșani, reținând: „Conform art. 790 alin. (1)
C. pr. civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi,
inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmărită a liberat-o debitorului poprit,
creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, poate sesiza instanța de executare,
în vederea validării popririi. Or, potrivit art. 651 alin. (2) C. pr. civ., instanța de executare este
judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului. Instanța constată de asemenea că sunt incidente dispozițiile art. 126
alin. (1) teza finală C. pr. civ., competența instanței de executare fiind o competență exclusivă,
părțile neputând deroga de la aceasta în virtutea acordului lor de voințe.
Prin urmare, constatând că în prezenta cauză domiciliul debitorului este în Municipiul Focșani,
jud. Vrancea, astfel cum reiese din procesul verbal de verificare a evidențelor DEPABD (f. 31)
și cum de altfel este menționat în toate actele de executare, instanța va admite excepția
necompetenței teritoriale și, în temeiul H.G. nr. 337/1993, va declina competența de soluționare
a cauzei în favoarea Judecătoriei Focșani, judecătorie în a cărei circumscripție se află domiciliul
debitorului.
Instanța reține că sunt neîntemeiate susținerile debitorului conform cărora prezenta instanță
este instanța de executare, aceasta încuviințând executarea silită, din moment ce conform
art. 651 alin. (1) C. pr. civ. instanța de executare se stabilește în raport de domiciliul debitorului și
nu în raport de instanța care a încuviințat executarea silită.
Or, dovada domiciliului unei persoane se face conform art. 91 alin. (1) C. civ. cu mențiunile înscrise
în cartea de identitate, reședința fiind considerată domiciliu numai atunci când acesta nu este
cunoscut, astfel cum prevede art. 90 alin. (1) C. civ., caz care nu este incident în speță. Instanța
reține totodată că potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul,
reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, mențiunea privind stabilirea reședinței se
înscrie la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile la adresa la care are locuința
secundară. Ca atare, presupusul domiciliu în fapt al unei persoane este în realitate reședința
acesteia, respectiv locul unde aceasta locuiește mai mult de 15 zile pe an, pe care acesta are
obligația de a o declara autorităților publice conform alin. (2) al art. 31 anterior indicat.
Ca atare, instanța apreciază că stabilirea instanței de executare se realizează în raport de domiciliul

înscris în cartea de identitate a debitorului și nu de presupusul domiciliu în fapt al acestuia, având
în vedere efectele pe care le produce asupra executării silite încuviințarea executării de către o
instanță necompetentă, respectiv nulitatea executării silite necondiționată de existența vreunei
vătămări conform art. 176 pct. 3 C. pr. civ., fără a se putea reține în sarcina creditorului vreo culpă
de vreme ce acesta s-ar baza pe mențiunile înscrise în bazele de date ale autorităților. Nu se poate
considera că legiuitorul a lăsat la latitudinea debitorului producerea unui astfel de efect, aceasta
putând oricând să invoce faptul că nu locuiește la adresa de domiciliu, fără însă a-și îndeplini

Gabriela RĂDUCAN
obligația prevăzută de art. 32 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 97/2005, de a solicita înscrierea în actul
de identitate a reședinței. Or, nimeni nu poate invoca propria culpă în susținerea intereselor sale
conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
DOCTRINĂ
Instanța reține că însuși legiuitorul a prevăzut la art. 108 C. pr. civ. care reglementează norma
generală aplicabilă în prima fază a procesului civil, respectiv faza judecății, că dacă domiciliul
pârâtului nu este cunoscut, atunci cererea se poate introduce la instanța în a cărei circumscripție
se află reședința acestuia, reședința fiind cum anterior a fost arătat, locul unde o persoană locuiește
efectiv. Prin urmare, numai în subsidiar stabilirea competenței instanței se realizează în raport de
reședința pârâtului. Or, această normă care este aplicabilă prin analogie și în faza executării silite
atunci când nu se poate stabili domiciliul debitorului conform art. 5 alin. (3) C. pr. civ.
Ca atare, competența instanței de executare se determină în raport de domiciliul debitorului, astfel

cum acesta este înscris în actul de identitate și nu de domiciliul în fapt, iar numai în situația în
care domiciliul acestuia nu poate fi cunoscut, competența se stabilește în raport de reședința
debitorului.
Instanța reține că la data declanșării executării silite, debitorul avea domiciliul în mun. Focșani,
jud. Vrancea și reședință în sectorul 3 București (f. 31), contrar susținerilor debitorului care a
arătat că de 10 ani ar locui în sectorul 4 București.
În lumina celor ce preced, instanța va admite excepția necompetenței teritoriale și va declina

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Focșani”.
Primind dosarul, Judecătoria Focșani a admis excepția de necompetență teritorială absolută

invocată de contestatorul AA prin apărător și și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei
sector 4 București, constatând conflictul de competență și sesizând ICCJ pentru rezolvarea
acestuia. În esență, soluția s-a sprijinit pe următoarea motivare: „Conform prevederilor art. 790
alin. (1) C. pr. civ., dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea
popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmărită a liberat-o debitorului poprit,
creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, poate sesiza instanța de executare,
în vederea validării popririi, iar potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. pr. civ. instanța de executare
este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Pentru a se stabili cărei instanțe îi aparține competența pentru soluționarea prezentei contestații
la executare instanța apreciază că trebuie calificată noțiunea de domiciliu al debitorului. De
asemenea, instanța trebuie să verifice unde se află domiciliul debitorului la data sesizării organului
de executare.
În ceea ce privește noțiunea de domiciliu, instanța apreciază că legiuitorul a avut în vedere

domiciliul de fapt al debitorului, respectiv locul unde acesta locuiește și muncește, și nu cel
de drept astfel cum rezultă din actul de identitate. Astfel, instanța reține că scopul dispozițiilor
legale referitoare la domiciliu, în sens procesual, este ca părțile aflate în litigiu să poată fi
înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare. De asemenea,
instanța apreciază că aceste aspecte se aplică și în materia executării silite atât pentru asigurarea
încunoștințării părții cu privire la procedura care se demarează împotriva sa, cât și pentru faptul

că la domiciliul de fapt există o mai mare posibilitate ca debitorul să aibă bunuri care pot fi supuse
executării.
Astfel, din actele dosarului de executare, rezultă că executarea silită a început la data de
25 noiembrie 2016. De asemenea, din verificările efectuate în baza de date DEPABD reiese că
la acel moment debitorul avea domiciliul legal în Focșani, (...) jud. Vrancea. Pe de altă parte,
din cererea intimatei de începere a executării silite, precum și din încheierea de încuviințare
a executării silite în dosarul nr. 241/2016 reiese faptul că domiciliul în fapt al debitorului la
acea dată era în București, (...) sector 4, aspect care reiese și din sentința civilă nr. --/16 iunie
2016 pronunțată în dosarul nr. --/1748/2016 (punctul 3 din acordul de mediere). În consecință,
instanța apreciază că la data de 25 noiembrie 2016, debitorul avea domiciliul în fapt în București,
(...) sector 4. (...)
În aceste condiții, instanța apreciază că Judecătoria Sectorului 4 București este competentă

să soluționeze prezenta cauză motiv pentru care va admite excepția necompetenței teritoriale
invocată de debitor și terțul poprit, va constata existența conflictului negativ de competență și va
dispune înaintarea prezentului dosar la Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul prevederilor
art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. pr. civ.”
În cea de a doua contestație la executare, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei de la

Judecătoria sector 4 București a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale
absolute, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Focșani, deși AA, prin avocat,
a pus concluzii de respingere a excepției. În motivarea soluției, reluând soluția colegului care
declinase prima contestație, instanța a motivat, între altele, că: „Chiar dacă debitorul contestator
locuia în fapt la o altă adresă (chiar și în Sectorul 4 București), instanța apreciază că această
împrejurare nu este de natură să atragă competența de soluționare a contestației la executare în
favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București, întrucât prevederile art. 651 C. pr. civ. fac referire
numai la domiciliul persoanei fizice, nu și la reședință sau la locuința în fapt. Potrivit art. 87 C. civ.,
„domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo
unde aceasta declară că își are locuința principală” (s.n.), iar în sensul prevederilor art. 90 alin. (1)
C. civ. reședința este prezumată ca fiind domiciliu numai atunci când acesta din urmă nu este
cunoscut, situație care nu se regăsește în prezenta cauză. Trebuie adăugat și că, în conformitate
cu prevederile art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile
cuprinse în cartea de identitate, astfel că nu pot fi reținute susținerile contestatorului privind
existența locuinței sale în sectorul 4 București.
Mai mult, în opinia instanței, stabilirea instanței de executare nu poate avea loc pe baza unui
criteriu subiectiv, raportat la susținerile debitorului privind locuința în fapt, diferită de cea declarată
în evidențele publice. Instanța de executare trebuie să fie stabilită prin consultarea bazelor de date
publice și cunoscută astfel de creditor și executorul judecătoresc pe baza unui criteriu previzibil
și stabil (domiciliul declarat public de debitor).
Contrar susținerilor contestatorului, instanța apreciază că încuviințarea executării silite de

către o anumită instanță nu conduce la o prorogare de competență în favoarea acesteia pentru a
soluționa toate incidentele în legătură cu acea executare. În acest sens, trebuie a se avea în vedere
și că prevederile art. 714 alin. (1) C. pr. civ. nu stabilesc competența soluționării contestației
la executare în favoarea instanței care a încuviințat executarea silită, ci în favoarea instanței

Gabriela RĂDUCAN
de executare. (...) Astfel, având în vedere considerentele expuse, instanța reține că Judecătoria
Focșani este instanța de executare și îi aparține competența de soluționare a prezentei contestații
la executare”.
DOCTRINĂ
După primirea dosarului, Judecătoria Focșani a admis excepția de necompetență teritorială

absolută invocată de contestatorul AA și a dispus declinarea competenței în favoarea Judecătoriei
sector 4 București, motivând în esență că: „(…) Pentru a se stabili cărei instanțe îi aparține
competența pentru soluționarea prezentei contestații la executare instanța apreciază că trebuie
calificată noțiunea de domiciliu al debitorului. De asemenea, instanța trebuie să verifice unde se
afla domiciliul debitorului la data sesizării organului de executare.
În ceea ce privește noțiunea de domiciliu, instanța apreciază că legiuitorul a avut în vedere

domiciliul de fapt al debitorului, respectiv locul unde acesta locuiește și muncește, și nu cel de
drept, cel care figurează în actul de identitate. Astfel, instanța reține că scopul dispozițiilor legale
referitoare la domiciliu, în sens procesual, este ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de
existența procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare. De asemenea, instanța apreciază
că aceste aspecte se aplică și în materia executării silite atât pentru asigurarea încunoștințării
părții cu privire la procedura care se demarează împotriva sa, cât și pentru faptul că la domiciliul
de fapt există o mai mare posibilitate ca debitorul să aibă bunuri care pot fi supuse executării.
Astfel, din susținerile contestatorului reiese faptul că în baza sentinței nr. --/16 iunie 2016
pronunțată în dosarul nr. --/1748/2016 (titlu executoriu în prezenta cauză) s-a deschis dosarul
de executare nr. --/2016. De asemenea, acest aspect este confirmat și de înscrisurile de la filele
nr. 113-14, care atestă faptul că la data de 25 noiembrie 2016, intimata a solicitat executarea silită
a titlului executoriu menționat anterior. Pe de altă parte, din actele dosarului existente la filele
nr. 46-49 rezultă faptul că verificările de către DGASPC sector 4 București au fost realizate la
data de 8 martie 2017, agenții deplasându-se la adresa contestatorului din București, (...) sector 4
(unde s-a stabilit în mod alternativ locuința minorului la tatăl său - contestator în prezenta cauză
conform titlului executoriu) în vederea monitorizării minorului. De asemenea, din contractul
de vânzare-cumpărare (fila nr. 57, 60-79) reiese că contestatorul locuiește în imobilul anterior
menționat încă din anul 2007. Pe de altă parte, notificarea din data de 11 noiembrie 2016 (filele
nr. 53-56) a fost trimisă (de intimată, prin BEJ ZZ - s.n.) contestatorului tot la adresa din București,
(...) sector 4.
Având în vedere aceste aspecte, instanța reține că susținerile contestatorului conform cărora
acesta locuiește în sectorul 4 București de circa 10 de ani sunt dovedite, cele menționate anterior
conducând la această concluzie. În consecință, instanța apreciază că la momentul sesizării
organului de executare (25 noiembrie 2016) contestatorul avea domiciliul în fapt în București, (...)
sector 4.
În aceste condiții, instanța apreciază că Judecătoria Sectorului 4 București este competentă

să soluționeze prezenta cauză, motiv pentru care va admite excepția necompetenței teritoriale
invocată de contestator, va constata existența conflictului negativ de competență și va dispune
înaintarea prezentului dosar la Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul prevederilor art. 133
pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. pr. civ.”
În cea de a treia contestație la executare, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei de la

Judecătoria sector 4 București a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale

absolute, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Focșani, deși AA, prin avocat, a pus
concluzii de respingere a excepției, cu o motivare identică cu a colegului care declinase prima
contestație la executare (astfel că nu o mai reluăm).
Judecătoria Focșani, prin sentința din 29 mai 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale
invocată de contestatorul AA, a declinat competența de soluționare a contestației la executare
în favoarea Judecătoriei Sector 4 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență,
a suspendat din oficiu judecata dosarului și l-a înaintat instanței competente să soluționeze
conflictul negativ de competență, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cea de a doua cerere de validare a popririi, judecătorul de la Judecătoria sector 4, învestit cu

soluționarea cererii, a invocat din oficiu și a admis excepția necompetenței teritoriale absolute,
declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Focșani, reținând: „Potrivit art. 651 alin. (1)
C. pr. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării
organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor când legea
dispune altfel. Alin. (3) prevede că instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a
executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării
silite, inclusiv o cerere de validare a popririi.
În cauză are calitatea de instanță de executare Judecătoria Focșani, în circumscripția căreia se

află domiciliul debitorului. Apărările debitorului conform cărora locuia în fapt la data sesizării
executorului pe raza sectorului 4, la o altă adresă față de cea menționată în cartea de identitate,
nu vor fi reținute de instanță. Textul legal incident face referire în mod expres la domiciliu, și
nu la locuința statornică a debitorului. Instanța de executare nu poate fi stabilită pe baza unui
criteriu subiectiv, cum este cel al locuinței în fapt. Intervenția Curții Constituționale, prin decizia
nr. 348/2014, prin care a fost înlăturată posibilitatea pentru creditor de a stabili competența
instanței prin alegerea unui anume executor, a urmărit fixarea unui criteriu obiectiv pentru
determinarea competenței. Or, dacă s-ar admite interpretarea intimatului, s-ar permite unui
debitor să își aleagă în mod discreționar instanța competentă, invocând o anumită situație de
fapt, contravenind astfel principiilor enunțate de Curte. În măsura în care locuirea la o anumită
adresă dobândește un caracter de continuitate, debitorul este dator să își îndeplinească obligațiile
legale de stabilire a domiciliului sau a reședinței la adresa respectivă. Trebuie menționat că, în
conformitate cu prevederile art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu
mențiunile cuprinse în cartea de identitate.
(...) Împrejurarea că Judecătoria Sectorului 4 București a dispus încuviințarea executării silite este
lipsită de relevanță, deoarece criteriul pentru determinarea instanței de executare îl reprezintă,
în mod exclusiv, domiciliul debitorului la data sesizării executorului. Împrejurarea că o instanță
a încuviințat executarea fără a fi competentă nu poate conduce la altă concluzie, dimpotrivă,
o astfel de încheiere poate fi desființată pe calea contestației la executare, în temeiul art. 712
alin. (3) C. pr. civ. Față de cele expuse, în temeiul art. 129-132 C. pr. civ., va admite excepția
necompetenței teritoriale - necompetență de ordine publică - și va declina competența de
soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Focșani.”
Până la data prezentului articol, Judecătoria Focșani nu s-a pronunțat asupra competenței, dat
fiind faptul că primul termen de judecată este fixat în septembrie 2018.

Gabriela RĂDUCAN
Față de argumentele pro și contra exprimate de instanțele judecătorești în motivarea propriilor

lor soluții, se cuvine să abordăm punctual toate chestiunile.
DOCTRINĂ
1. O primă chestiune care se impune a fi lămurită este înțelesul sintagmei „domiciliul debitorului”
din punct de vedere al legii procesuale.
Așa cum am subliniat și cu alte ocazii[1] noțiunea de „domiciliu” în sens procesual desemnează
locul unde domiciliază efectiv, în fapt, partea, iar nu domiciliul legal la care se referă normele
Codului civil și alte legi speciale, indiferent că discutăm despre domiciliul efectiv de la data
sesizării instanței cu o cerere de chemare în judecată sau discutăm de domiciliul efectiv de la data
sesizării organului de executare cu cererea de executare silită.
Stabilirea domiciliului efectiv este o chestiune de probațiune și de apreciere a instanței pe baza

probelor propuse de partea care invocă domiciliul de fapt, normele Codului civil și legislația
specială cu privire la stabilirea domiciliului nefiind aplicabile în mod abstract și exclusiv, ci în
funcție de circumstanțele reale de fapt, deoarece, în materie procesuală (indiferent că vorbim de
faza de judecată – cognitio - ori de faza de executare – executio -, ambele fiind faze ale procesului
civil) interesează prioritar elementele specifice care privesc fie dreptul la apărare (care nu poate
fi asigurat decât prin încunoștințarea certă a părții), fie relevanța locului unde locuiește în mod
statornic, își desfășoară activitatea și trăiește cu familia, unde se presupune că deține și bunurile
principale etc., de reală importanță în materie de executare silită. Această opinie este majoritară
în doctrină și jurisprudență, așa cum vom releva în cele ce urmează.
Așa cum s-a subliniat în doctrină[2], „textul procedural nu are în vedere numai domiciliul de
drept comun sau pe cel legal așa cum sunt ele definite în legea civilă și tratate în literatura de
specialitate[3], pentru procedurist importantă este anunțarea pârâtului despre proces, existența
posibilității reale ca acesta să ia cunoștință despre litigiu și participarea efectivă la instanța locului
unde pârâtul obișnuiește să locuiască”.
Tot în doctrina recentă[4] s-a precizat că „în ceea ce privește semnificația noțiunii de «domiciliu»,
în mod tradițional, s-a apreciat că în dreptul procesual civil aceasta este mai largă, mai flexibilă
decât în actele normative privitoare la evidența persoanelor, având semnificația locuinței
statornicite, pe care o persoană și-a stabilit-o în fapt, în localitatea în care trăiește și își desfășoară
activitatea profesională. Așadar, trebuie avută în vedere adresa unde pârâtul locuiește efectiv,
chiar dacă, față de dispozițiile speciale cu privire la stabilirea domiciliului, el nu poate fi socotit
că are aici domiciliul”. Același autor, mai arată că „dacă însă ocuparea sau mutarea într-un
anumit loc nu este însoțită de o astfel de declarație (la organele administrative - s.n.), dovada
domiciliului poate rezulta și din alte împrejurări de fapt; apreciem că statornicia rezidenței
într-un anumit loc, faptul că o persoană își are în acel loc centrul legăturilor sale de ordin social,
De pildă, G. Răducan, Drept procesual civil, Ed. ALL BECK, 2005, p. 74, G. Răducan, Drept procesual civil român și
[1]
comunitar european, Ed. Hamangiu, 2009, p. 111, G. Răducan, C.M. Niță, Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Comentarii și
explicații privind aplicarea în dreptul intern și în dreptul european, Ed. Hamangiu, 2011, p. 25 și urm.
[2]
A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, 2011, ed. a IV-a, p. 144.
[3]
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 43 și urm. apud A. Tabacu, op. cit., p. 144.
Gh.L. Zidaru în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (Coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul
[4]
Juridic, 2016, p. 416-417; În același sens: G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, p. 253, G. Boroi,
T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. C.H. Beck, 2011, p. 145. V.M. Ciobanu, Tratat de procedură
civilă, vol. I, Ed. Național, 1997, p. 423, I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 268.

familial și profesional relevă implicit intenția sa de a se stabili și menține acolo locuința sa principală”,
ca mai apoi să conchidă că „Se poate, așadar, susține în continuare că în raporturile de drept
privat prevalează realitatea faptică, a locului unde persoana fizică se găsește în mod statornic și
unde se află centrul legăturilor sale de ordin social”[5].
De asemenea, s-a precizat[6] că: „se va avea în vedere adresa unde pârâtul locuiește efectiv, printr-o
interpretare largă a noțiunii de «domiciliu», și nu restrânsă la mențiunea corespunzătoare din
actul de identitate, ca element de evidență și identificare, care nu întotdeauna corespunde
realității obiective. Relevant în determinarea competenței teritoriale este domiciliul pârâtului din
momentul sesizării instanței, astfel că orice modificare de domiciliu care succede acestui moment
nu va influența competența instanței legal învestite cu soluționarea litigiului.”
Totodată, s-a explicat[7] că: „asocierea explicită pe care legiuitorul o face în definiția domiciliului
din noul Cod civil cu locuința principală nu semnifică o îndepărtare de concepția domiciliului
ca locuință „efectivă”; dimpotrivă, confirmă «ideea de domiciliu ca situație de fapt, susceptibilă
de probare prin orice mijloc de probațiune și lăsată la aprecierea suverană a instanței, nu ideea de
domiciliu ca noțiune juridică[8]»”.
În același sens este și jurisprudența[9] relevantă: „Prin domiciliu în sens procesual, urmează a se
înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește, deoarece
scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi
înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență principiului dreptului la apărare”; „Noțiunea
de «domiciliu» trebuie interpretată într-un sens larg, interesând nu atât locuința statornică și
principală a reclamantului, cât adresa unde locuiește efectiv”[10].
2. A doua chestiune abordată, în corelație cu cea anterioară este aceea legată de înțelesul
sintagmei „instanța de executare”, care interesează și corelația dintre dispozițiile art. 651 alin. (1)
C. pr. civ. și cele ale art. 622 alin. (2) C. pr. civ.
Sub aspectul competenței teritoriale, instanța de executare este judecătoria în a cărei

circumscripție se află, la data sesizării organului de executare [cu cererea de executare silită,
potrivit art. 622 alin. (2) C. pr. civ.], domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afară de cazurile
în care legea dispune altfel [art. 651 alin. (1) C. pr. civ.][11]. Dacă, după începerea executării silite,
[5]
A se vedea și I.C.C.J, s. I civ., dec. nr. 3210/2014, www.juridice.ro, 17 aprilie 2015 (nota coordonatorului V.M. Ciobanu),
apud Gh.L. Zidaru în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (Coord.), Noul Cod, p. 418, nota 2.
[6]
G.C. Frențiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, 2013, p. 209.
[7]
A. Constanda, în G. Boroi (Coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, 2013,
p. 301.
[8]
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I - Din perspectiva noului Cod de procedură civilă, Ed. Wolters Kluwer, 2010,
p. 558.
[9]
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 230/1977 în G. Boroi, M. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 3-a,
Ed. Hamangiu, 2011, p. 51 în același sens: C. Ap. București, s.a. IV-a civ., dec. nr. 119/1994, în G. Boroi, M. Spineanu-Matei,
op. cit., p. 104.
I.C.C.J., s. civ., prop. int., dec. nr. 4047 din 13 mai 2011, www.scj.ro, apud Gh.L. Zidaru în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
[10]
(Coord.), Noul Cod, p. 418, jurisprundență 1.

În redactarea inițială a Codului de procedură civilă, textul de lege prevedea că instanța de executare este judecătoria
[11]
în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor prevăzute de
lege. Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 348/2014 a Curții Constituționale (publicată
în M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014). Ca urmare a acestei decizii, textul de lege a fost modificat prin Legea nr. 138/2014.

Gabriela RĂDUCAN
domiciliul sau sediul debitorului se modifică, aceasta nu atrage schimbarea competenței instanței
de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.].
DOCTRINĂ
Mai mult, art. 651 alin. (2) C. pr. civ., dispune că: „Instanța de executare soluționează cererile de
încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în
cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.”[12]
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate[13], natura juridică a normei art. 666 C. pr. civ.
(privind încuviințarea executării silite), este aceea de normă atributivă de competență, în
privința căreia se aplică fără derogări principiul tempus regit actum, adică legea care era în vigoare
la momentul efectuării actului de procedură [respectiv, legea aplicabilă la momentul sesizării
executorului judecătoresc cu cererea de executare silită, așa cum rezultă din art. 622 alin. (2)
C. pr. civ. coroborat cu art. 24 C. pr. civ. și cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012].
Astfel, așa cum rezultă din interpretarea logică și sistematică a normelor art. 651 C. pr. civ., și cum
de, altfel, se precizează unanim în doctrină și jurisprudență, instanța de executare se determină
la momentul încuviințării executării silite, după criteriul domiciliului efectiv al debitorului de
la acea dată, iar dacă - pe parcursul executării silite – acesta își schimbă domiciliul, competența
instanței de executare rămâne câștigată, ea nemaiputând fi schimbată, astfel încât, orice
incident (inclusiv contestația la executare) grefat pe cererea de executare silită, formulată
potrivit art. 622 alin. (2) C. pr. civ., va fi de competența teritorială exclusivă a instanței de
executare, care este și rămâne întotdeauna instanța care a încuviințat executarea silită,
aceasta rezultând cu maximă claritate din dispozițiile exprese ale art. 651 alin. (2) și (3) C. pr. civ.
Așa cum a decis și instanța supremă[14] și s-a subliniat în doctrină[15] „Momentul la care se
apreciază competența instanței de executare este acela al depunerii cererii de executare,
acesta fiind cel care declanșează procedura execuțională, potrivit art. 622 alin. (2) C. pr. civ.
Prin urmare, este lipsit de relevanță, de pildă, că la data formulării contestației la executare,
domiciliul debitorului era diferit, ori că, în cazul urmăririi imobiliare, bunul imobil urmărit se
află în circumscripția teritorială a altei judecătorii. Cu toate acestea, legea prevede că, în ceea ce
privește competența de soluționare a contestației la executare, aceasta revine și judecătoriei de
la locul situării imobilului, dacă, în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și
S-a reținut în motivarea Deciziei nr. 348/2014 a Curții Constituționale că „prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de
procedură civilă nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul
fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție.
Așa fiind, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituționalitate
permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părțile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii
cu precizie a instanței de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoașterii de către debitor, în cauza
dată, a acestei instanțe. Rezultă că o asemenea soluție normativă afectează garanțiile constituționale și, implicit, cele
convenționale care caracterizează dreptul la un proces echitabil”.
[12]
Astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 6 din O.U.G. nr. 1/2016.
G. Răducan, O problematică aparte privind încuviințarea executării silite la granița dintre decizia de neconstituționalitate
[13]
și noul context legislativ, în R.R.E.S. nr. 1/2016, p. 93 (distins cu premiul S. ZILBERSTEIN la Conferința Națională
anuală de Executare Silită, București, 2017, pentru cel mai bun studiu de executare silită în anul 2016); V.M. Ciobanu,
T.C. Briciu, Analiza O.U.G. nr. 1/2016 în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 666 NCPC în R.R.E.S. nr. 1/2016, p. 33.
I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 7312 din 8 februarie 2014, în R. Sîrghi, Executarea silită în noul Cod de procedură civilă. Practică
[14]
judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 17‑19.

[15]
H. Țiț, Executarea silită. Partea generală, Ed. Hamangiu, 2016, pp. 108 și urm.

a veniturilor generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, imobilul
se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare [art. 714
alin. (2) C. pr. civ.]. Dacă titlul executoriu este o cambie, bilet la ordin sau cec, nu vor fi aplicabile
dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ., ci acelea ale art. 651 C. pr. civ.”
Soluția este firească și rezultă din chiar textul normei art. 714 C. pr. civ., care în primul alineat
stabilește regula: „(1) Contestația se introduce la instanța de executare”, adică la instanța
prevăzută de art. 651 C. pr. civ., cu toate regulile aplicabile menționate expres în conținutul normei.
Unde a înțeles să deroge, legiuitorul a făcut-o în mod expres, respectiv prin art. 714 alin. (2) C. pr. civ.,
adică, în privința contestației la executare privind „urmărirea silită a imobilelor, urmărirea silită
a fructelor și a veniturilor generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor
imobile, dacă imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța
de executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului.”
Dacă în reglementarea inițială a Codului de procedură civilă, anterior modificării intervenite prin
Legea nr. 138/2014, competența instanței de executare era prevăzută după reguli diferite, fiind
consacrată, în cazul urmăririi silite imobiliare, soluția legislativă a competenței instanței locului
situării bunului imobil, în actuala reglementare, competența instanței de executare se determină, în
principal, după regula stabilită la art. 651 alin. (1) C. pr. civ., indiferent de modalitatea de executare
ce va fi urmată.
Se observă cu claritate faptul că instituția executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor

titluri executorii referitoare la minor, legiuitorul nu a derogat, astfel încât se va aplica regula
(norma) generală, având în vedere și principiul de drept potrivit căruia norma specială este de
strictă interpretare și aplicare și nu poate fi extinsă prin analogie (exceptio est strictissimae
interpretationis). Conform acestei reguli, atunci când o normă juridică instituie o excepție de
la regulă, această excepție nu poate fi extinsă și la alte situații pe care acea normă juridică nu
le prevede.
Este vorba și despre regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la
dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare și aplicare, deci nu poate fi aplicată,
prin analogie, la situațiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situații urmând a fi
guvernate de normele generale. De altfel, chiar și art. 10 C. civ. prevede că „legile care derogă
de la o dispoziție generală (...) se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.
Acestei reguli i se adaugă, în mod logic, o a doua regulă de drept: „Unde legea nu distinge, nici
interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)”. Această
regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare
generală a acestuia, fără a face apel la distincții pe care legea nu le prevede.
Or, având în vedere natura juridică a normelor care reglementează competența teritorială a
instanței de executare, raportat la dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ. și la art. 126 alin. (1)
C. pr. civ., aceasta este una exclusivă, de ordine publică. Cu alte cuvinte, părțile nu pot deroga,
prin acordul lor de voință, de la regulile enumerate mai sus, stabilind o altă instanță de executare
decât cea indicată de dispozițiile art. 651 alin. (1) C. pr. civ.

Gabriela RĂDUCAN
În același timp, nicio executare silită nu poate fi efectuată decât după încuviințarea acesteia de
către instanța de executare, potrivit art. 666 C. pr. civ.
DOCTRINĂ
Momentul încuviințării fixează definitiv instanța de executare. Sub aspectul întinderii

competenței instanței de executare, art. 651 alin. (3) C. pr. civ. prevede că aceasta soluționează
cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare [a se vedea și art. 714 alin. (1)
C. pr. civ.], precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date
de lege în competența altor instanțe sau organe.
Soluția este firească deoarece contestația la executare nu este altceva decât un incident
procedural grefat pe cererea de executare silită și, oricâte incidente ar apărea [alte contestații
la executare, constatarea perimării executării silite (art. 698 C. pr. civ.), restrângerea executării
silite (art. 702 C. pr. civ.), repunerea în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea
silită (art. 710 C. pr. civ.), întoarcerea executării conform art. 724 alin. (3) C. pr. civ. etc.] pentru
toate va fi competentă aceeași UNICĂ instanță de executare, adică cea care a încuviințat
executarea silită. Această situație este asemănătoare prorogării legale de competență de la
art. 123 C. pr. civ. – și, de fapt, art. 651 alin. (3) C. pr. civ. este o aplicație a acestei norme -,
conform cărora cererile incidentale și accesorii, vor fi de competența instanței sesizate cu cererea
principală (în acest caz, aceasta fiind cererea de încuviințare a executării silite).
Așadar, în ceea ce privește competența teritorială, sunt pe deplin aplicabile regulile de determinare
a instanței de executare prevăzute de art. 651 alin. (1) C. pr. civ., cu mențiunea că schimbarea
domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării
silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare [art. 651 alin. (2) C. pr. civ.][16].
În același sens, s-a subliniat în doctrină[17] că „rolul instanței de executare a rămas unul
considerabil, ea exercitând controlul prealabil declanșării urmăririi silite, asigurând supravegherea
și controlul activității de executare, precum și soluționarea aspectelor cu caracter litigios apărute
cu ocazia executării silite (...). Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a
executării silite, judecă contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul
executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe”.
Similar, s-a arătat[18] că: „Astfel cum art. 650 alin. (2) o afirmă (între timp, prin renumerotarea
Codului de procedură civilă acest articol a devenit art. 651- n.n.), instanța de executare
[16]
H. Țiț, op. cit., p. 344.
[17]
E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 220-221.
[18]
I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic, 2013, p. 232; În același
sens, G. Boroi, Coord., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. II, Ed. Hamangiu, 2013, pp. 122-123:
În ediția 2016, se completează comentariile, arătându-se, între altele: „Articolul 651 NCPC reglementează regimul
juridic de drept comun al instituției instanței de executare, ca participant la executarea silită. În acest sens, alin. (1)
și (2) stabilesc care este, de regulă, instanța de executare competentă din punct de vedere material și teritorial
să participe la executarea silită, alin. (3) stabilește competența de atribuțiune a instanței de executare în cadrul
executării silite, iar alin. (4) stabilește regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanța de executare. (...) Potrivit
noului Cod de procedură civilă, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării
organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. (...)
Competența stabilită prin art. 651 NCPC este de ordine publică, în condițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 și 3 NCPC. (...)
Primele atribuții ale instanței de executare sunt acelea de a soluționa cererile de încuviințare a executării silite în
condițiile art. 666 NCPC, apoi contestațiile la executare cu care este sesizată, potrivit art. 714 NCPC. A treia atribuție
este stabilită generic, instanța de executare având plenitudine de jurisdicție în privința oricăror incidente privitoare
la executare, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și

orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența
altor instanțe sau organe. Instanței de executare îi este, prin urmare atribuită soluționarea
incidentelor apărute în cursul executării (inclusiv contestația la executare având acest
caracter), excepțiile de la regulă trebuind indicate în mod expres de lege”.
Tot astfel, s-a arătat[19]: „Potrivit alin. (1) al articolului menționat (art. 714 C. pr. civ. - n.n.),
contestația se introduce la instanța de executare. Conform art. 651 alin. (1) C. pr. civ., instanța
de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de
executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune
altfel. (...) Rezultă, așadar, că, în regulă generală, contestația la executarea propriu-zisă, inclusiv
contestația formulată de un terț care invocă un drept propriu asupra bunului supus executării silite,
precum și contestația împotriva refuzului organului de executare de a efectua o executare silită ori
de a îndeplini un act de executare se vor îndrepta la instanța de executare.”
Și jurisprudența[20] a decis că: „Cererile incidente și toate contestațiile care se ridică asupra
executării silite, privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută,
se îndreaptă la instanța care a încuviințat titlul executoriu. Orice alte incidente sau contestații se
îndreaptă la instanța care execută hotărârea. Împrejurarea că bunul mobil care a format obiectul
litigiului se află în raza teritorială a altei instanțe, nefiind transportabil, este irelevantă și nu poate
să justifice declinarea competenței de către instanța de executare în favoarea acelei instanțe.”
În consecință, față de toate aceste argumente, este necesar să observăm că toate soluțiile de
declinare a competenței de la Judecătoria sector 4 București la Judecătoria Focșani mai sus
prezentate au fost eronate și că, în mod corect, cea din urmă instanță a admis excepțiile de
necompetență teritorială absolută invocate, a constatat ivit conflictul negativ de competență
potrivit dispozițiilor art.133 pct. 2 C. pr. civ. și a înaintat cauzele către instanța superioară și
comună în grad instanțelor aflate în conflict, respectiv, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De altfel, la data redactării prezentului articol, prin Decizia nr. 2554/2018 din data de 19 iunie
2018 pronunțată în dosar nr. 26664/4/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a
și pronunțat în sensul arătat de noi, în esență, cu următoarea motivare: „Examinând conflictul de
competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Judecătoriei
sectorului 4 București, în considerarea dispozițiilor legale incidente și a următoarelor argumente:
(...) În raport de situația de fapt mai sus expusă, precum și de dispozițiile art. 622 alin. (2) C. pr. civ.,
potrivit cărora „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce
la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, dacă
prin lege specială nu se prevede altfel”, Înalta Curte constată că, în cauză, procedura executării
silite a început la data de 25 noiembrie 2011, data sesizării organului de executare cu cererea de
deschidere a procedurii de creditoarea B.B.
Conform prevederilor art. 790 alin. (1) C. pr. civ., „Dacă terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile
ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă,
a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc, în termen
[19]
G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2016, p. 1065.
[20]
Trib. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 381/1990, în C.P.J.C. 1991, p. 116 117, nr. 144. A se vedea și C.A. București,
s. a III-a civ., dec. nr. 162/1999, în C.P.J.C. 1993 1998, p. 246, nr. 47.

Gabriela RĂDUCAN
de cel mult o lună de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma
urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Dispozițiile art. 651
alin. (1) din același act normativ stipulează în sensul că „Instanța de executare este judecătoria
DOCTRINĂ
în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
Astfel, dacă nu se constată incidența unei dispoziții derogatorii de la competența stabilită prin
art. 651 alin. (1) C. pr. civ., rezultă că judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul
debitorului la data sesizării organului de executare, este competentă să soluționeze cererea
de validare poprire.
Înalta Curte constată că, din verificările efectuate de Judecătoria Focșani la data de 27 octombrie
2017, la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, a rezultat că
domiciliul debitorului AA era în municipiul Focșani, str. ..., jud. Vrancea. Însă, în cererea de
executare silită, creditoarea a menționat că debitorul locuiește în fapt în municipiul București,
..., sector 4.
Acest aspect rezultă și din cuprinsul titlului executoriu în care s-a menționat că locuința minorului
va fi alternativă, respectiv o săptămână la domiciliul mamei și o săptămână la domiciliul tatălui,
în municipiul București, ..., sector 4.
În acest sunt și argumentele debitorului AA, invocate în susținerea excepției de necompetență

teritorială a Judecătoriei Focșani privind soluționarea cererii de validare a popririi, care a arătat
că locuiește în fapt, de aproximativ 10 ani, în municipiul București, ..., sector 4, chiar dacă,
în mod formal, în cartea de identitate figurează cu domiciliul în municipiul Focșani, str. ...,
jud. Vrancea. De asemenea, acesta a precizat că, la data de 5 octombrie 2016 și la 4 mai 2017,
a învestit Judecătoria sectorului 4 București cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată
și a unei ordonanțe președințiale având ca obiect „stabilire domiciliu minor”, această instanță
declarându-se competentă să judece cauzele în considerarea domiciliului în fapt al debitorului.
Prin raportare la aspectele mai sus menționate, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 87
C. civ. „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este
acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”. Scopul acestei reglementări, în sens
procesual, este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului,
pentru a se da eficiență dreptului lor la apărare.
Prin urmare, noțiunea de „domiciliu” trebuie interpretată în sens larg, relevanță având nu
atât locuința statornică sau principală a debitorului, ci adresa unde acesta locuiește efectiv.
Cum, în cauză, la data sesizării organului de executare debitorul domicilia în fapt în municipiul
București, ..., sector 4, Înalta Curte constată că instanța de executare, în sensul dispozițiilor
art. 651 alin. (1) C. pr. civ., este Judecătoria Sectorului 4 București, aceasta fiind instanța care,
de altfel, a încuviințat executarea silită a titlului executoriu.
În concluzie, pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. pr. civ., Înalta Curte
va stabili competența de soluționare a cererii de validare a popririi în favoarea Judecătoriei
Sectorului 4 București.”

Concluzii
Așadar, urmează a se reține că distinct de dreptul substanțial, sub aspect procedural, inclusiv în
faza executării silite (ca etapă a procesului civil), noțiunea de „domiciliu” vizează adresa unde
locuiește în fapt (în mod efectiv) debitorul la data sesizării executorului judecătoresc cu
cererea de executare silită, domiciliu care determină competența teritorială a instanței de
executare care va soluționa cererea de încuviințare a executării silite, iar – ulterior – aceeași
instanță va fi competentă să soluționeze și orice incident grefat pe cererea de executare,
deci, inclusiv contestațiile la executare, fără a avea relevanță dacă debitorul își schimbă sau nu
domiciliul după momentul sesizării executorului judecătoresc.

Tiberiu-Vlad PATANCIUS
Efectivitatea dreptului de acces la justiție

al persoanelor juridice de drept privat
DOCTRINĂ
în cauzele având ca obiect suspendarea

documentelor constatatoare emise
de autoritățile contractante în legătură
cu procedurile de achiziție publică
Tiberiu-Vlad PATANCIUS[1]
Avocat, Baroul București
ABSTRACT
This paper aims at making an x-ray of the considerations leading to the rejection
of applications seeking the suspension of the certificates of incumbency issued
by contracting authorities under the legal provisions regulating the public
procurement procedure, while paying particular attention to the way in which
this practice may undermine the effectiveness of the right of access to justice, so
that it becomes incompatible with the requirements of art. 6(1) of the European
Convention on Human Rights, art. 1 of Protocol no. 1 to this Convention and other
European standards.
Keywords: legal entities under private law, administrative litigation, public

procurement, award procedures, certificate of incumbency, suspension,
administrative act, contracting authority, effectiveness of the right of access to
justice, commented case law.
REZUMAT
Prezentul material vizează realizarea unei radiografii a considerentelor în

baza cărora sunt respinse cererile în justiție vizând suspendarea certificatelor
constatatoare emise de autoritățile contractante în temeiul dispozițiilor legale ce
reglementează procedura achizițiilor publice, cu acordarea unei deosebite atenții
modului în care această practică poate știrbi efectivitatea dreptului de acces la
justiție, astfel că devine incompatibilă cu exigențele art. 6 par. (1) din Convenția
[1]
e-mail: avocat.patancius@gmail.com.

Efectivitatea dreptului de acces la justiție al persoanelor juridice...
europeană pentru drepturile omului, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta și a altor
norme europene.
Cuvinte-cheie: persoane juridice de drept privat, contencios administrativ, achiziții

publice, proceduri de atribuire, document constatator, suspendare, act administrativ,
autoritate contractantă, efectivitatea dreptului de acces la justiție, jurisprudență
comentată.
Legislaţie relevantă: H.G. nr. 395/2016, art. 166, Legea nr. 554/2004, art. 14 alin. (1), C. pr. civ.,
art. 22 alin. (7)
I. Aspecte generale
Abordarea acestei teme a fost determinată de observația[2] că majoritatea covârșitoare a cererilor
privind suspendarea certificatelor constatatoare emise de autoritățile contractante în temeiul
art. 971 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, prevedere preluată ulterior și dezvoltată în art. 166 din H.G.
nr. 395/2016, sunt respinse ca neîntemeiate, instanțele de judecată argumentând soluția prin
aceea că suspendarea actului administrativ nu poate fi dispusă decât atunci când sunt întrunite,
cumulativ, condițiile enumerate la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, respectiv, existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube
iminente.
Atât modul de reglementare al art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitor la condițiile ce ar trebui
întrunite pentru încuviințarea unei suspendări a actului administrativ (în speță, a documentelor
constatatoare), cât și interpretările pe care instanțele naționale le dau acestui text în majoritatea
covârșitoare a cauzelor ce au ca obiect sus-menționata suspendare, conduc la concluzia că
dreptul de acces la justiție al persoanelor juridice de drept privat împotriva cărora au fost emise
respectivele acte administrative nu este un drept efectiv, ci doar o procedură iluzorie, în urma
căreia toate cererile sunt în mod invariabil respinse ca „neîntemeiate”.
Așa fiind, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, referitoare la
condițiile impuse pentru încuviințarea suspendării, pot fi apreciate – cel puțin în legătură cu
procedurile de achiziții – ca excesive, întrucât reclamantului îi revine sarcina realizării unei
veritabile probatio diabolica, această aserțiune fiind confirmată prin practica respingerii ca
neîntemeiate a majorității covârșitoare a cererilor, dar și prin considerentele în baza cărora s-au
pronunțat aceste soluții.
Actualul mod de interpretare al condițiilor ce trebuie întrunite pentru suspendarea certificatului

constatator (act administrativ) este de natură să prejudicieze persoanele juridice aflate în
situația sus-menționată, întrucât, sub imperiul vechii reglementări [art. 181 lit. c1) din O.U.G.
nr. 34/2006], celorlalte autorități contractante li se recunoștea dreptul de a decide excluderea
dintr-o procedură de atribuire a ofertanților/candidaților împotriva cărora au fost înregistrate
respectivele documente constatatoare, iar potrivit noii legislații [art. 167 alin. (1) lit. g) din Legea
[2]
În toată activitatea sa, autorul nu a întâlnit nicio situație în care să fie admisă o cerere privind suspendarea unui
document constatator, iar această concluzie au confirmat-o și numeroși alți colegi, cu toții juriști cu experiență relevantă.

nr. 98/2016 privind achizițiile publice], excluderea din procedura de atribuire este obligatorie
(nu mai este lăsată la aprecierea celorlalte autorități contractante).
DOCTRINĂ
Ce se întâmplă, însă, atunci când autoritatea contractantă dispune în mod abuziv rezilierea
contractului de achiziție, din culpa exclusivă a furnizorului de produse/prestatorului de servicii,
deși chiar cea dintâi a cauzat întârzieri în executarea obligațiilor contractuale ale furnizorului
(e.g., nu întreprinde demersuri pentru a obține la timp certificatul de urbanism și autorizația de
construire, necesare realizării lucrării sau întârzie în mod nejustificat să emită ordinul de începere
a lucrărilor etc.) și chiar a fost prima care nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi incumbau potrivit
contractului?
Este oare justificat ca, într-o asemenea ipoteză, accesul furnizorului de produse/prestatorului
de servicii la alte proceduri de achiziție să fie obstaculat prin efectul documentului constatator,
chiar și atunci când acesta a solicitat instanței de contencios administrativ să constate faptul
că rezilierea contractului de achiziții se datorează culpei autorității contractante, iar acel litigiu
se află pe rol?
Cine răspunde pentru veniturile nerealizate de persoana juridică de drept privat în ipoteza în
care se constată că, într-adevăr, culpa rezilierii contractului îi revine autorității contractante,
iar furnizorului de bunuri ori prestatorului de servicii i-a fost respinsă cererea de suspendare
a documentului constatator, astfel că a fost exclus ulterior din câteva proceduri de atribuire,
cu consecința afectării grave a activității sale sau chiar a intrării în insolvență?
Pentru considerentele mai sus expuse, vom analiza motivele invocate de instanțe în sprijinul
soluției de respingere a cererilor de suspendare a certificatelor constatatoare, urmărind,
totodată, compatibilitatea normelor indicate mai sus, dar și a soluțiilor pronunțate, cu dispozițiile
Convenției europene pentru drepturile omului, cât și ale unor acte normative europene.
II. Considerentele reținute în practica judiciară și argumente

în sprijinul unei soluții contrare
Într-o speță[3] având ca obiect soluționarea cererii de anulare a unui document constatator și,
în subsidiar, suspendarea efectelor acestuia până la data soluționării definitive (și irevocabile) a
petitului principal, instanța de judecată a considerat că „legalitatea documentului constatator
atacat în prezenta pricină poate fi verificată, eventual, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2)
din Legea nr. 554/2004, (…), în cadrul unei proceduri judiciare declanșate prin exercitarea căilor
de atac împotriva deciziei administrative de excludere a reclamantei dintr-o viitoare procedură
de atribuire sau împotriva actului administrativ prin care se stabilește rezultatul unei asemenea
proceduri, nefavorabil reclamantei, ca urmare a valorificării informațiilor conținute în documentul
în discuție, în sensul excluderii acesteia din viitoarea procedură”.
Cu aceeași ocazie, s-a considerat că documentul constatator „nu a avut aptitudinea de a

aduce, prin el însuși, vreo atingere unui drept sau unui interes legitim al reclamantei”, deoarece
nu produce „consecințe juridice proprii, altele decât cele generate de o eventuală decizie
administrativă de excludere a reclamantei dintr-o viitoare procedura de atribuire”, motiv pentru
[3]
Sentința civilă nr. 8017 din 16 noiembrie 2015, Trib. București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal.

care „verificarea temeiniciei motivelor de nelegalitate a documentului (…) devine inutilă”. Pentru
aceste considerente, soluția pronunțată a fost de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare
în judecată. Este evident că, în această cauză, instanța de judecată a considerat că nu este
îndeplinită cerința existenței unui «caz bine justificat». Cu toate acestea, interpretarea îndeplinirii
acestei din urmă exigențe este eronată, întrucât suspendarea actului administrativ vizează, prin
definiție, preîntâmpinarea unui prejudiciu, or, dacă sesizarea instanței ar fi condiționată de
excluderea societății dintr-o procedură de atribuire (așadar, este ulterioară acestui moment),
înseamnă că instituția suspendării ar fi lipsită de rațiunea de a fi (demersul ar rămâne fără obiect
odată ce a fost soluționată cauza prin care se tranșează soarta actului administrativ principal, în
speță, contractul de achiziții).
Într-o cauză, mai recentă[4], având ca obiect suspendarea unui document constatator, s-a apreciat
că nu poate fi reținut un caz bine justificat, întrucât existența acestuia se apreciază în funcție
de împrejurările de facto și de jure, de natură să ridice îndoieli serioase privitoare la legalitatea
actului administrativ.
Potrivit acestui raționament, nici existența unui litigiu al cărui obiect îl constituie modalitatea
în care a fost reziliat contractul de achiziții și nici susținerile referitoare la modul de îndeplinire a
obligațiilor contractuale de către autoritatea contractantă nu pot constitui, eo ipso, indicii care
să pună sub semnul întrebării legalitatea documentului constatator.
Cu toate acestea, s-a reținut că reclamanta nu a probat o „îndeplinire corespunzătoare a

obligațiilor (…) derivând din contractul încheiat cu pârâta”.
Observăm o anumită lipsă de corelare a considerentelor: mai întâi, reclamantei-prestator

de servicii îi este imputat faptul că nu ar fi „administrat probe în cauza de față, privind o
certă îndeplinire corespunzătoare” a obligațiilor sale contractuale; instanța consideră apoi
(în complet dezacord cu cel dintâi argument) ca fiind irelevantă împrejurarea că pe rolul instanței
de contencios este înregistrată o cauză ce are ca obiect tocmai constatarea modului defectuos
și de mala fide, în care chiar autoritatea contractantă a înțeles să își execute obligațiile asumate
prin contract!
Așa fiind, aspectele care nu au relevanță în privința reclamantei – furnizor de servicii sunt
pertinente pentru pârâta-autoritate contractantă?!? În acest caz, se mai dă eficiență principiului
egalității de arme și se mai poate vorbi despre un proces echitabil?
Faptul că instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare a actului administrativ reține

în considerentele hotărârii pronunțate faptul că dosarul ce are ca obiect modul de reziliere al
contractului de achiziții „nu a fost soluționat nici măcar în primă instanță pentru a se putea reține
indicii de nelegalitate cu privire la acea reziliere” este rezultatul unei interpretări defectuoase
a textului art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât alin. (1) stabilește un termen-limită până la
care se poate dispune suspendarea executării actului administrativ, respectiv până la pronunțarea
instanței de fond sau, dacă actul administrativ nu a fost atacat în termenul de decădere de 60 de
zile, suspendarea va înceta ope legis. Așadar, soluționarea cererii de suspendare a documentelor
constatatoare nu poate fi, în nicio circumstanță, condiționată de „soluționarea” acțiunii în anularea
actului administrativ principal, întrucât cea dintâi ar rămâne fără obiect în cazul tranșării ultimei.
[4]
Sentința civilă nr. 3004 din 8 mai 2018, Tribunalul București, secția a II-a, contencios administrativ și fiscal.

În plus, această abordare a instanței sesizate cu suspendarea documentului constatator, confirmă

faptul că aceasta nu a realizat o pipăire a fondului, spre a căuta să identifice aparențe (indicii)
de nelegalitate, ci a pretins ca aceste constatări să fi fost făcute de către judecătorul învestit cu
DOCTRINĂ
anularea actului administrativ principal.
Chiar dacă „nelegalitatea rezilierii pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor

contractuale nu s-a constatat încă de vreo instanță” (fiind pendinte), judecătorul a scăpat din
vedere că „insignifiantul” și „subsidiarul” document constatator produce prejudicii evidente unei
societăți specializate în lucrări de servicii, a căror amploare și complexitate face ca ele să fie
finanțate și comandate în marea lor majoritate de instituțiile statului (autorități contractante).
Or, eliminarea societății din procedurile de atribuire va echivala cu împiedicarea acesteia de a-și
desfășura activitatea.
În aceeași cauză, în legătură cu îndeplinirea condiției unei pagube iminente, ce ar trebui prevenită
prin dispunerea suspendării, instanța s-a raportat la dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 544/2004
și a considerat că trebuie demonstrată iminența unui „prejudiciu material și previzibil” sau
„perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.
Or, chiar dacă societatea-furnizor nu ar putea indica o sumă certă, reprezentând profitul
nerealizat, totuși, împrejurarea că în ultimii trei ani fiscali anteriori aceasta a participat la mai
multe proceduri de achiziție, în urma cărora a încheiat mai multe contracte de furnizare de
mărfuri sau prestare de servicii, în urma cărora a realizat profit (exempli gratia, de câteva sute de
mii de lei pe an), poate conduce la ideea că ne aflăm în fața unui „prejudiciu material și previzibil”,
astfel că este demonstrată existența unei „pagube iminente”.
Ca ultim argument, în speță s-a reținut că „blocarea reclamantei la alte proceduri de atribuire
a unor contracte de achiziție publică nu justifică respectarea acestei cerințe”, întrucât „obiectul
de activitate al reclamantei nu depinde exclusiv de încredințarea unor contracte de achiziție
publică”, deoarece societatea are acces „la executarea altor lucrări care nu presupun proceduri
de achiziție publică”.
Observăm cum instanța de judecată se lansează în afirmații care exced puterii judecătorești,
evaluând politica de management a companiei-reclamante și apreciind în mod neîntemeiat
(și malițios) că aceasta ar trebui să își găsească clienți în domeniul privat. Or, o asemenea
abordare echivalează cu descurajarea oricăror ofertanți de produse și servicii, de a se înscrie la
procedurile de atribuire, cu efectul slăbirii concurenței și al realizării unor achiziții mai costisitoare
de către autoritățile contractante.
Instanța de judecată nu ține cont că modificarea în proporție covârșitoare a specificului activității

unei societăți de prestigiu în domeniul său de activitate, care ar putea fi realizată (teoretic),
întrucât obiectul său de activitate „îi permite” aceasta, ar avea efecte negative pe termen
scurt și mediu, în special asupra angajaților care vor fi disponibilizați ca urmare a reorganizării
societății, astfel încât să se adapteze la noile realități, determinate de excluderea din procedurile
de atribuire.
Până la urmă, acest considerent nu poate fi luat în seamă, întrucât societatea poate să nu fie
responsabilă pentru situația litigioasă survenită în raportul juridic cu autoritatea contractantă,
astfel că nu există un temei ca aceasta să piardă o anumită categorie de clientelă ori cotă de piață.

Acceptarea unei soluții contrare constituie o încălcare a atributului oricărei societăți, de a

beneficia de organizare de sine stătătoare, reglementat la art. 187 C. civ., întrucât organizarea
proprie presupune libertatea asociaților/acționarilor/acționarilor comanditari de a desemna
persoanele care conduc activitatea (și trasează politica de management) a societății.
Prin lipsirea subscrisei de atributul conducătorilor, materializat în puterea de decizie privind

direcția de desfășurare a activității, sunt lezate în mod grosolan drepturile proprietarilor de părți
sociale (sau de acțiuni, după caz), întrucât aceștia au ales, în cadrul adunării generale ordinare a
asociaților (acționarilor), componența consiliului de administrație, în speță, persoanele cărora
le acordă mandate pentru diriguirea activității în scopul obținerii de profit.
Părțile sociale (sau acțiunile) ar fi golite, astfel, de conținutul dreptului de decizie al titularilor,
ceea ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra părților sociale (nemaiputând
fi exercitat dreptul de vot în cadrul A.G.A., întrucât acesta este, oricum, lipsit de efecte, prin
dispoziția arbitrară a instanței, părțile sociale nu mai pot fi valorificate în mod liber de către
titularii acestora), astfel cum este acesta garantat în art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția
europeană a drepturilor omului.
Potrivit art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul
la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză
de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional”.
Este evident că știrbirea (lipsirea de efecte a) deciziei titularilor de părți sociale/acțiuni nu este
altceva decât o încălcare a dreptului de proprietate asupra acestora.
III. Necesitatea corelării practicii judiciare

cu actele normative europene[5]
În soluționarea cererilor care vizează suspendarea executării oricărui act administrativ, instanțele
de judecată trebuie să cunoască și să aplice principiile enunțate în cuprinsul Recomandărilor
Comitetului de miniștri din cadrul Consiliului Europei:
1) Recomandarea Comitetului de miniștri nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989[6], privind

protecția provizorie acordată de instanță pe probleme administrative
Acest act normativ european a fost elaborat tocmai în urma observației potrivit căreia,
„executarea imediată, deplină de acte administrative care au fost contestate sau sunt pe cale de
a fi atacate, poate, în anumite circumstanțe, aduce atingere intereselor persoanelor într-un mod
ireparabil care, pentru motive de echitate, ar trebui să fie evitat pe cât posibil”.
[5]
Pentru explicații privind caracterul juridic și forța obligatorie a Recomandărilor, a se vedea: https://ec.europa.eu/info/
law/law-making-process/types-eu-law_ro
Material accesat online la 6 iulie 2018, la adresa: http://juri.ro/static/files/2015/iulie_2015/02/Recomandare-CE-nr.-
[6]
R_89_8_-1989-a-Comitetului-de-Ministr.pdf

Principiile prevăzute în recomandare cuprind, inter alia, reguli privind desfășurarea procedurilor
vizând instituirea măsurilor de protecție, mențiuni privind măsurile ce pot fi dispuse și exigența
soluționării cu celeritate a respectivelor cereri.
DOCTRINĂ
2) Recomandarea Comitetului de miniștri nr. 16 din 9 septembrie 2003[7], privind

executarea deciziilor administrative și jurisdicționale în materia dreptului administrativ, în
cuprinsul căreia se statuează că „executarea deciziilor administrative ar trebui să țină cont de
drepturile și interesele persoanelor private”.
Chiar dacă nu au caracter obligatoriu, recomandările sus-menționate sunt expresia poziției

instituțiilor europene și indică direcțiile de acțiune pentru coordonarea cu aceasta, astfel că au
fost avute în vedere în jurisprudența instanței noastre supreme.
Astfel, într-o cauză [8] s-a apreciat că „Soluția suspendării actului administrativ, până la
pronunțarea instanței, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură
care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără a se aduce atingere principiului
executării deciziilor autorităților administrative din oficiu, prin care se impun particularilor o
serie de obligații”.
În altă speță[9], instanța supremă a reținut că urgența poate fi apreciată „atunci când executarea
actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului
sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere. Revine judecătorului de contencios
administrativ, învestit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret,
având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt
de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării
executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează
a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului”.
IV. Evaluarea asigurării efectivității dreptului de acces la justiție,

componentă a dreptului la un proces echitabil (garantat de art. 6
par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului)
În general, exigențele exprimate de instanțele de judecată în legătură cu demonstrarea îndeplinirii
condițiilor «cazului bine justificat» și a «pagubei iminente» confirmă imposibilitatea faptică a
oricărei societăți – furnizor de produse sau prestator servicii, de a obține vreodată suspendarea
actului administrativ (documentul constatator), fiind astfel la discreția autorității contractante.
[7]
Material accesat online, la 6 iulie 2018, la adresa: http://www.cristidanilet.ro/continut/carti-monografii/2007-
eficienta-si-echitatea-justitiei/123-22-recomandarea-nr-2003-16-privind-executarea-deciziilor-administrative-i-
jurisdicionale-in-materia-dreptului-administrativ
ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 5535 din 22 noiembrie 2011, material accesat online la 7 iulie 2018,
[8]
la adresa: https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2011/decizia-5535-2011
[9]
ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 928 din 19 februarie 2013, material accesat online la 7 iulie 2018,
la adresa: https://legeaz.net/spete-contencios-inalta-curte-iccj-2013/decizia-928-2013

Considerăm că rezultatul implacabil al respingerii cererii ca nefondate constituie o încălcare a

dreptului de acces la justiție, astfel cum este el garantat de art. 6 par. (1) CEDO și de practica
Curții de la Strasbourg, deoarece:
a) accesul este un demers iluzoriu, sortit – în toate cazurile – eșecului;

b) dreptul de acces la justiție implică și obținerea unei hotărâri, însă
c) respingerea previzibilă (generalizată) a tuturor cererilor formulate în acest sens nu poate fi
considerată o «soluționare» a procesului, astfel că nu există acces la justiție în lipsa unei soluții
argumentate.
Atât în practica CEDO[10], cât și în literatura de specialitate internațională[11] și națională[12] s-a

apreciat că și persoanele juridice sunt beneficiare ale de dreptul de acces.
Această soluție este una justă, câtă vreme toate persoanele juridice de drept privat sunt entități
constituite din persoane asociate (entități de tip asociativ)[13], astfel că efectele produse asupra
patrimoniilor persoanelor juridice se răsfrâng, în ultimă instanță, asupra unor persoane fizice
(asociații, acționarii sau acționarii comanditari ori comanditați ai persoanei juridice, după caz, și
chiar salariații acesteia).
Pentru aceste motive, trebuie dată eficiență cerinței asigurării efectivității dreptului de acces la
justiție, inclusiv în cazul justițiabililor – persoane juridice.
[10]
Jurisprudență CEDO: 1) cauza Paykar Yev Haghtanak Ltd. C. Armeniei (cererea nr. 21638/2003), par. 35-37, material
accesat online la 6 iulie 2018 la adresa: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-84119; 2) cauza Podbielski și PPU Polpure
c. Poloniei (cererea nr. 39199/98), par. 66-67, material accesat online, la 6 iulie 2018, la adresa: http://hudoc.echr.coe.
int/eng?i=001-69911
[11]
J.-F.Renucci, în lucrările: a) Tratat de drept european al drepturilor omului (trad.), Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 380,
par. 280 („sfera de aplicare ratione personae a art. 6 nu ridică dificultăți speciale, întrucât aceasta face trimitere la
interpretarea art. 1 din Convenție, care se referă la «orice» persoană, fizică sau juridică”) și b) Droit Europeen de droits de
l’homme. Droits et libertes fondamenteaux garantis par la CEDH, ed. a 6-a, Ed. LGDJ, 2015, Paris, p. 377, par. 357 [„(...)
tout justiciable peut invoquer cet article (...)” – n.r. art. 6 CEDO].
[12]
A se vedea C. Bîrsan, p. 428, 171, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a,
Ed. C.H. Beck, București, 2010 – autorul concluzionează că „în materie civilă, inițiativa contestației (exercitarea dreptului
de acces), ca regulă generală, aparține unei părți – persoană fizică sau juridică – care își vede lezat un anumit drept (…)”.
Pentru concluzii similare și trimiteri la jurisprudență CEDO, a se vedea și D. Bogdan, Procesul echitabil în jurisprudența
CEDO, Vol. I, Accesul la justiție, Ed. Hamangiu, 2009, București, p. 16-17.
[13]
Această realitate este confirmată de majoritatea autorilor de drept civil substanțial și comercial (al afacerilor) care
definesc societatea (persoana juridică de drept privat), ca fiind «subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni
care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile” (Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 436) sau „o grupare
de persoane constituită pe baza unui contract de societate și beneficiind de personalitate juridică (…)” (S.D. Cărpenaru,
Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 121, par. 202).
Trebuie precizat că aceste definiții au fost criticate de unii autori (E. Lupan, S. Sztranyiczki, Persoanele în concepția noului Cod
civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 263-265), pentru motivul că se referă exclusiv la persoanele juridice de tip asociativ
(colective), ignorându-le pe cele unipersonale, individuale, astfel că nu surprind „esența” noțiunii de persoană juridică.
Într-o altă opinie (E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea Noului Cod civil, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București,
2012, p. 172), definițiile analizate sunt acoperitoare, întrucât, din interpretarea dispozițiilor art. 187 noul C. civ., rezultă
că persoanele juridice de drept privat sunt, în toate ipotezele, entități de tip asociativ [întrucât beneficiază de o structură
organizatorică proprie, astfel că în cadrul lor activează și alte persoane, împuternicite (administrator, directori executive,
cenzori etc.), care nu dețin neapărat și calitatea de asociat/acționar/acționar comanditar ori comanditat].
Pentru expunerea diferențelor dintre varietățile sus-menționate de persoane juridice (unipersonale și de tip asociativ),
a se vedea și Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea în reglementarea noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, București,
2012, p. 91.

V. Concluzii
DOCTRINĂ
Având în vedere toate argumentele expuse în prezentul material, concluzionăm că aplicarea

tale quale a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cauzele care au ca obiect
suspendarea documentelor constatatoare emise de autoritățile contractante în legătură cu
îndeplinirea obligațiilor asumate de furnizor/prestator prin contractul de achiziții este de natură
să aducă atingere dreptului de acces la justiție al persoanelor juridice de drept privat și este
incompatibilă cu principiile consacrate în Recomandarea Comitetului de miniștri nr. R(89)8 din
13 septembrie 1989, privind protecția provizorie acordată de instanța pe probleme administrative
și în Recomandarea Comitetului de miniștri nr. 16 din 9 septembrie 2003, privind executarea
deciziilor administrative și jurisdicționale în materia dreptului administrativ.
Instanțelor de judecată le revine sarcina să urmărească și să aplice spiritul, iar nu litera legii și,
dat fiind neajunsurile reglementării art. 14 din Legea nr. 554/2004, să facă aplicarea principiilor
generale ale dreptului și să dea curs cerințelor echității și bunei credințe, potrivit dispozițiilor
art. 22 alin. (7) C. pr. civ.
Magistratul nu poate alege varianta comodă, aplicând litera unei legi strâmbe și menținând starea
de prejudiciu, indusă persoanelor juridice de drept privat prin imposibilitatea (uneori, îndelungată,
în funcție de durata soluționării procesului ce are ca obiect anularea actului administrativ
principal/rezilierea contractului de achiziții) de a participa la proceduri de atribuire, realitate de
facto ce conduce la imposibilitatea societăților reclamante de a-și îndeplini obiectul de activitate.
***

Principiul transparenței
în protecția datelor cu caracter personal
Prof. univ. dr. Daniel-Mihail ȘANDRU[1]
ABSTRACT
The Regulation no. 679/2016/EU stipulates the obligation for controller to respect
the transparency principle in private data processing. In this material we explore
not only the limits and practical consequences of the fore mentioned but also the
relationship with the other principles.
Keywords: Regulation 2016/679/EU, transparency principle, data protection,

controller, data protection, Court of Justice of the European Union.
REZUMAT
Regulamentul nr. 679/2016/UE prevede obligația pentru operatori de a respecta

principiul transparenței în prelucrarea datelor cu caracter personal. În acest material
sunt explorate limitele, consecințele practice precum și relația cu celelalte principii.
Cuvinte-cheie: Regulamentul nr. 679/2016/UE, principiul transparenței, operator,

protecția datelor, Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Legislaţie relevantă: Regulamentul nr. 679/2016/UE
Internetul se schimbă în fiecare zi. Intrarea în vigoare a Regulamentului General privind Protecția
Datelor (RGPD/GDPR) este doar unul din elemente esențiale ale recompunerii spațiului virtual[2].
[1]
Daniel-Mihail Şandru este profesor universitar la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir şi Universitatea din Bucureşti.
A fondat şi coordonează Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”
al Academiei Române. Judecător ad hoc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Juridice şi al
Asociaţiei Române de Drept şi Afaceri Europene. Redactor şef al Revistei române de drept european (Wolters Kluwer).
Poate fi contactat la adresa mihai.sandru@csde.ro Pagina web: www.mihaisandru.ro Materialul a fost pregătit pentru
International Conference „Challenges of Doing Business in the Global Economy” (VI), CBGE 2018, the 16th May 2018,
organizată de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale în parteneriat cu
Institutul de Cercetări Economice, Academia Bulgară de Ştiinţe, Academia de Studii Economice din Moldova.
[2]
Aceste schimbări vizează modalităţile de administrare a internetului, în special cu privire la ICANN, noile propuneri
legislative ale UE, respectiv proiectul de Directivă privind dreptul de autor pe piaţa unică digitală.

Daniel-Mihail ȘANDRU
Desigur, Regulamentul se aplică și în afara internetului, iar principiul transparenței prelucrării

datelor personale se aplică pentru toate mediile în care se prelucrează date cu caracter personal.
DOCTRINĂ
Considerații privind principiul transparenței reglementării

Principiul transparenței reglementării trebuie disociat de principiul transparenței prelucrării
datelor cu caracter personal. Este important, în context, să subliniem că efortul de reglementare
al Uniunii Europene s-a fundamentat pe principiul transparenței, principiu care se regăsește în
mai multe dispoziții ale tratatelor [art. 1 și art. 11 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană;
art. 15 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene]. Principiul transparenței, așa cum este
considerat de Regulamentul nr. 679/2016/UE[3], în considerentul 13, realizează atât fundamentul
pentru principiul securității juridice cât și necesitatea aplicării uniforme a dreptului Uniunii
Europene[4].
Temeiul juridic al principiului transparenței

Temeiul juridic al principiului transparenței este art. 5 alin. (1) lit. a) (care are denumire marginală
„Principii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal”) din Regulamentul nr. 679/2016,
potrivit căruia „datele cu caracter personal sunt prelucrate în mod legal, echitabil și transparent
față de persoana vizată („legalitate, echitate și transparență”).” Legătura principiului transparenței
cu celelalte principii este de realizare a scopului și obiectivelor reglementării[5]. Spre deosebire
de principii care se pot interpreta mai bine în contextul aplicării împreună cu alte principii –
de exemplu, principiul echității – principiul transparenței prelucrării datelor are elemente de
concretizare în celelalte dispoziții din Regulamentul nr. 2016/679 și a fost privit cu atenție specială
de GL 29[6]. Principalul intrument de interpretare al principiului transparenței este documentul din
2018 „Orientările privind transparența în Regulamentul 2016/679/UE” elaborat de Grupul de lucru
[3]
Regulamentul (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date
şi de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) a fost publicat în J. Of. L 119,
4 mai 2016, p. 1-88.
[4]
„În vederea asigurării unui nivel uniform de protecţie pentru persoanele fizice în întreaga Uniune şi a preîntâmpinării
discrepanţelor care împiedică libera circulaţie a datelor în cadrul pieţei interne, este necesar un regulament în scopul
de a furniza securitate juridică şi transparenţă pentru operatorii economici, inclusiv microîntreprinderi şi întreprinderi
mici şi mijlocii, precum şi de a oferi persoanelor fizice în toate statele membre acelaşi nivel de drepturi, obligaţii şi
responsabilităţi opozabile din punct de vedere juridic pentru operatori şi persoanele împuternicite de aceştia, pentru
a se asigura o monitorizare coerentă a prelucrării datelor cu caracter personal, sancţiuni echivalente în toate statele
membre, precum şi cooperarea eficace a autorităţilor de supraveghere ale diferitelor state membre.” (consid. 13).
[5]
A se vedea, C. Jugastru, Principiul transparenţei în Regulamentul (UE) 2016/679, în Volum omagial prof. V. Stoica,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018; C. Jugastru, Scurt inventar al principiilor prelucrării datelor cu caracter personal.
Regulamentul (UE) 2016/679, în Acta Universitatis „Lucian Blaga”, Seria Iurisprudentia; D.-M. Şandru, La vremuri noi,
principii vechi. Observaţii critice privind două expresii nou introduse în art. 5 al Regulamentului General privind Protecţia
Datelor, în R.R.D.A. nr. 1/2018; D.-M. Şandru, Principiile protecţiei datelor – de la teorie la practică, în Curierul judiciar
nr. 6/2018.
Pentru o analiză aprofundată a Grupului de lucru pentru art. 29, natura juridică a documentelor adoptate de acesta,
[6]
precum şi despre înlocuirea sa de către un nou organism al UE, începând cu data de 25 mai 2018, a se vedea I. Alexe,
Reforma instituţională, în materia protecţiei datelor, la nivel european, în volumul A. Săvescu (coordonator), Regulamentul
general privind protecţia datelor. Comentarii şi explicaţii, Ed. Hamangiu, București, 2018, p. 1-11.

pentru art. 29 (GL29)[7]. De asemenea, trebuie avute în vedere hotărârile Curții de Justiție a Uniunii
Europene.[8] Principiul transparenței este reglementat și nu doar amintit (cum era în sistemul
anterior al Directivei nr. 95/46/CE)[9] în considerentele acesteia. Prezentul articol este o sinteză a
instituirii acestui principiu și a aplicațiilor practice din Regulament și Orientările GL29. Principiul
transparenței este prevăzut și în Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și a
Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor
cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării
sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a
acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului[10], în considerentul (26)
menționându-se că „orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie să fie legală, echitabilă
și transparentă față de persoanele fizice în cauză, iar prelucrarea trebuie să fie făcută numai pentru
scopuri specifice prevăzute de lege. Acest lucru nu împiedică, în sine, autoritățile de aplicare a legii
să desfășoare activități precum investigațiile sub acoperire sau supravegherea video”.
Domeniile în care principiul transparenței acționează

Principul transparenței acționează atât la nivel legislativ cât și nivel practic. Potrivit Orientărilor
GL29, „transparența este o obligație atotcuprinzătoare potrivit GDPR și se aplică în trei domenii
de bază:
(1) norma juridică prin care se stabilește informarea persoanelor vizate cu privire la prelucrarea
echitabilă;
(2) cum anume operatorii de date comunică cu persoanele vizate în ceea ce privește drepturile
lor potrivit GDPR;
(3) cum anume operatorii de date ușurează exercitarea drepturilor persoanelor vizate.”
Norma juridică prin care se stabilește informarea persoanelor vizate.
În România, aplicarea și interpretarea normelor din domeniul protecției datelor face obiectul
competenței Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal,
ea însăși supusă principiului transparenței [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 102/2005][11], care are
[7]
Orientări asupra transparenţei în temeiul Regulamentului nr. 2016/679 [Guidelines on transparency under Regulation
2016/679, 17/EN, WP260 rev.01, 11 April 2018]. Documentul, în varianta de lucru, a fost tradus de Centrul Pentru
Protecţia Datelor din Cadrul Universităţii Petru Maior, Tîrgu-Mureş (https://cpd.upm.ro/).
A.M. Şandru, Privire critică asupra jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE referitor la interpretarea art. 8 privind protecţia
[8]
datelor cu caracter personal din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în Pandectele Române
nr. 1/2018, p. 26-33.
[9]
I. Alexe, C.-M. Banu, De la directivă la regulament în reglementarea protecţiei datelor cu caracter personal la nivelul
Uniunii Europene, în volumul I. Alexe, N.-D. Ploeşteanu, D.-M. Şandru (coordonatori), Protecţia datelor cu caracter
personal. Impactul protecţiei datelor personale asupra mediului de afaceri. Evaluări ale experienţelor româneşti şi noile
provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Ed. Universitară, București, 2017, p. 14-40.
[10]
JO L 119, 4 mai 2016, p. 89-131.
Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării
[11]
Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 391/2005. Legea a fost modificată prin: Ordonanţa de Urgenţă
nr. 115/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, M. Of. nr. 1031/2006, Ordonanţa de
Urgenţă nr. 163/2005 pentru modificarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, M. Of. nr. 1061/2005 şi Legea nr. 129/2018 pentru

obligația potrivit Regulamentului nr. 677/2016 să „ofere consiliere în scris operatorului”

[art. 36 alin. (2)][12]. Aceste competențe au efecte directe privind aplicarea față de persoanele
vizate a reglementărilor privind protecția datelor personale. Potrivit art. 10 alin. (1) lit. e) din Legea
DOCTRINĂ
nr. 102/2005, Președintele Autorității naționale de supraveghere are, în principal, următoarele

atribuții: „poate face propuneri privind inițierea unor proiecte de acte normative sau modificarea
actelor normative în vigoare în domenii legate de prelucrarea datelor cu caracter personal; este
solicitat, în vederea emiterii de avize, în numele Autorității naționale de supraveghere, atunci
când se elaborează proiecte de acte normative referitoare la protecția drepturilor și libertăților
persoanelor, în privința prelucrării datelor cu caracter personal”. Aceste proceduri trebuie să
fie transparente, să implice consultări publice și să fie realizate prin informarea cât mai largă a
entităților interesate. Principala atribuție a autorității naționale raportată la persoana vizată este
de a soluționa petiții și cereri, procedura de investigare fiind modificată în 2018. Spre deosebire
de autoritatea națională din România, alte autorități naționale cum ar fi cea din Marea Britanie,
au ales ca informarea publicului să se facă nu doar prin pliante tipărite sau disponibile pe site dar
și prin infografice cărora li se adaugă servicii de consultanță on line (helpline), live chat, sfaturi
pentru întreprinderi mici și mijlocii sau email[13] precum și modele de solicitări[14].
Modalitatea în care operatorii de date comunică cu persoanele vizate și cum acestea își pot exercita
drepturile
Respectarea principiului transparenței din perspectiva comunicării între operatori și persoana

vizată ține de elaborarea procedurilor în cadrul operatorului dar și de practica și aplicabilitatea
acestora. Potrivit Orientărilor GL 29 privind transparența, „conceptul de transparență în GDPR
este centrat pe utilizator mai mult decât pe legalitate și este realizat prin mijlocirea unor cerințe
practice specifice asupra operatorilor de date și împuterniciților[15], cerințe cuprinse în mai multe
articole. Cerințele practice (informații) sunt statuate la articolele 12-14 din GDPR. Cu toate
acestea, calitatea, accesibilitatea și înțelegerea informațiilor este la fel de importantă în contextul
actual precum transparența informațiilor, care trebuie furnizate persoanelor vizate.”[16] Așadar,
modificarea şi completarea Legii nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, M. Of. nr. 503/2018.
[12]
De asemenea, potrivit art. 57 din GDPR autoritatea naţională de supraveghere „oferă consiliere, în conformitate
cu dreptul intern, parlamentului naţional, guvernului şi altor instituţii şi organisme cu privire la măsurile legislative
şi administrative referitoare la protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea”.
Această posibilitate a fost inclusă şi în Legea nr. 102/2005 [art. 5 alin. (1)].
[13]
https://ico.org.uk/global/contact-us/ De altfel, ICO a elaborat şi un ghid privind transparenţa - Privacy notices, transparency
and control. A code of practice on communicating privacy information to individuals (October 2016) - disponibil la adresa
https://ico.org.uk/media/for-organisations/guide-to-data-protection/privacy-notices-transparency-and-control-1-0.pdf
[14]
Pentru o cerere privind dreptul la acces, a se vedea: https://ico.org.uk/your-data-matters/your-right-of-access/
Despre relaţia dintre operator şi împuternicit a se vedea I. Alexe, Relaţia dintre operator şi persoana împuternicită, în
[15]
domeniul protecţiei datelor personale, în Pandectele Române nr. 2/2018, p. 71-79.

[16]
Tot Orientările precizează că cerinţele privind aplicarea principiului transparenţei se aplică „indiferent de baza juridică
pentru prelucrare şi pe parcursul ciclului de viaţă al prelucrării. Aceasta reiese în mod clar din prevederile art. 12, care
menţionează că transparenţa se aplică următoarelor etape ale ciclului de prelucrare a datelor.
- înainte sau la pornirea ciclului de prelucrare a datelor de ex., atunci când datele personale se colectează de la
persoana vizată sau se obţin altfel;
- pe parcursul întregii perioade de prelucrare, de ex., când se comunică cu persoana vizată despre drepturile sale;
- în anumite momente când prelucrarea este în desfăşurare, de exemplu, când se produc încălcări a securităţii datelor
sau în caz de modificări materiale ale prelucrării.”

se face o distincție între aplicarea principiului legalității prelucrării și principiul transparenței,

transparența este analizată de la caz la caz, în funcție de elementele concrete ale comunicării
(prin site-ul web, prin e-mail etc).
Comunicarea operator – persoană vizată din perspectiva principiului transparenței.

Operatorul este obligat ca în relația directă cu persoana vizată să-i facă acesteia cunoscute
drepturile – cum ar fi acces, rectificare, ștergere, restricționarea prelucrării, opoziție la procesare,
portabilitate – dar să nu o împiedice în utilizarea acestora prin impunerea unor proceduri
complicate și de neînțeles pentru categoria de public căruia i se adresează. Operatorul, deși are
obligații, are totuși dreptul de a refuza anumite solicitări ale persoanelor vizate dacă furnizarea
acestor informații se dovedește a fi imposibilă sau ar implica eforturi disproporționate [art. 14
alin. (2)]. Regulamentul are mai multe dispoziții care se referă la comunicarea operator – persoană
vizată, ca element esențial al aplicării dispozițiilor legale. Cele mai importante dispoziții sunt
în art. 12-22 și art. 34 GDPR. Nerespectarea principiului transparenței, în privința accesului
persoanei vizate la cunoașterea drepturilor sale, dar și instituirea unor practici neconforme poate
conduce la aplicarea sancțiunilor[17]. Comunicarea operator – persoană vizată pentru a valida
respectarea principiului transparenței trebuie să respecte anumite trăsături.
Elemente ale principiului transparenței:
- concisă, transparentă, inteligibilă și accesibilă [art. 12 alin. (1)];

- limbajul clar și simplu [art. 12 alin. (1)];
- cerința pentru limbaj clar și simplu este în mod special importantă cu privire la furnizarea
informației copiilor [art. 12 alin. (1)];
- trebuie să se efectueze în scris „sau prin alte mijloace, inclusiv acolo unde este cazul, prin
mijloace electronice” [art. 12 alin. (1)];
- trebuie furnizată gratuit [art. 12 alin. (5)].
Inteligibilitate. „Cerința ca informația să fie «inteligibilă» înseamnă că ar trebui să poată fi

înțeleasă de un membru obișnuit al publicului pentru care este destinat mesajul.” (Orientări
GL29). Trebuie subliniat că Regulamentul face trimitere la o posibilă asimilare cu protecția
consumatorilor (consid. 42), mai ales că alin. (2) din art. 5 subliniază că operatorul trebuie să
demonstreze respectarea principiilor. Într-un raport recent al agenției norvegiene de protecția
consumatorilor (Forbrukerrådet) se arată care sunt modalitățile prin care trei giganți ai prelucrării
datelor personale (Google, Facebook, Microsoft) manipulează consumatorii/persoanele vizate în
privința protecției datelor, la limita legalității în privința respectării principiului transparenței[18].
Inteligibilitatea informației trebuie corelată cu celelalte trăsături ale limbajului clar și accesibil,
concizia, informații speciale pentru copii, gratuitatea.
I. Alexe, Regimul sancţionator prevăzut de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia datelor cu caracter personal,
[17]
în Curierul Judiciar nr. 1/2018, p. 36-42. De asemenea, trebuie observat că operatorul răspunde chiar şi în situaţia unui
contract cu împuternicitul: I. Alexe, Relaţia dintre operator şi persoana împuternicită, în domeniul protecţiei datelor
personale, în Pandectele Române nr. 2/2018, p. 71 şi urm.
Referiri chiar la principiul transparenţei sunt realizate în mai multe locuri din document. Forbrukerrådet, DECEIVED
[18]
BY DESIGN. How tech companies use dark patterns to discourage us from exercising our rights to privacy, 27 iunie 2018,
p. 8. Raportul este disponibil integral la adresa https://fil.forbrukerradet.no/wp-content/uploads/2018/06/2018-06-
27-deceived-by-design-final.pdf

Accesibilitate. GL29 a subliniat importanța accesibilității, prin faptul că „accesibil” semnifică

faptul că persoana vizată nu ar trebui să caute informația, ci aceasta ar trebui să fie afișată imediat
unde se poate accesa, de exemplu, prin furnizarea directă spre persoane, prin redirecționarea către
DOCTRINĂ
aceasta (folosind un link), prin semnalizare clară a informației sau ca răspuns la o simplă întrebare
(de exemplu, într-un anunț/declarația de confidențialitate online organizată pe mai multe niveluri, în
rubrica FAQ, prin intermediul mesajelor pop-up contextuale care se activează când o persoană vizată
completează un formular online, sau într-un context digital interactiv printr-o interfață chatbot.”
Condiția de accesibilitate a principiului transparenței nu înseamnă transmiterea datelor în afara

dispozițiilor legale[19] sau cu încălcarea altor norme juridice specifice[20]. În cauza Bavarian Lager
s-a pus în discuție nivelul de protecție și preeminența unuia din regulamentele privind protecția
datelor[21] sau al celui privind accesul la documente și stabilirea unei lex specialis[22]. Curtea a
subliniat că a fost respectat principiul transparenței, chiar și în condițiile în care documentul
furnizat de Comisia Europeană nu conținea numele participanților la o ședință de lucru care
s-a materializat într-o minută, ce a fost pusă la dispoziția Bavarian Lager; această entitate nu a
explicat suficient care erau prejudiciile pe care le putea suferi dacă nu avea lista acelor persoane.
Cauza Bavarian Lager este citată și în jurisprudența română privind accesul la documente,
conform Legii nr. 544//2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, modificată
și completată. Astfel, într-o cauză, se invocă de una dintre părți prin trimitere și cauza Bavarian
Lager[23], iar principiul transparenței este considerat un principiu general al dreptului UE.[24]
A se vedea pentru cauza Bara, C-201/14: D.-M. Şandru, Importanţa trimiterilor preliminare în materia protecţiei datelor
[19]
cu caracter personal. Cauze semnificative şi experienţe româneşti, în R.R.D.A. nr. 4/2017, p. 157-167.
[20]
A se vedea motivarea Curţii de Justiţie în recursul din cauza Comisia/Bavarian Lager, C-28/08 P, hotărârea din
29 iunie 2010, ECR 2010, p. I-6055, ECLI:EU:C:2010:378. Curtea de Justiţie, în par. 56-58 dă prevalenţă normele Uniunii
Europene faţă de art. 8 CEDO: „Regulamentele nr. 45/2001 şi nr. 1049/2001 au fost adoptate la date foarte apropiate.
Acestea nu cuprind dispoziţii care să prevadă expres supremaţia unuia dintre regulamente asupra celuilalt. Trebuie, în
principiu, să se asigure deplina lor aplicare. (56); Singura legătură explicită între aceste două regulamente este stabilită
la art. 4 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul nr. 1049/2001, care prevede o excepţie de la accesul la un document în cazul
în care divulgarea conţinutului său ar putea aduce atingere protecţiei vieţii private sau integrităţii individului, în special
în conformitate cu legislaţia Uniunii privind protecţia datelor personale. (57); (...) Tribunalul limitează aplicarea excepţiei
prevăzute la această dispoziţie la situaţiile în care viaţa privată sau integritatea individului ar fi încălcată în sensul
art. 8 din CEDO şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a lua în considerare legislaţia Uniunii
privind protecţia datelor personale, în special Regulamentul nr. 45/2001. (58)”
[21]
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecţia
persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi
privind libera circulaţie a acestor date, JO 2001, L 8, p. 1, Ediţie specială, 13/vol. 30, p. 142.
[22]
Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public
la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei, JO L 145, p. 43, Ediţie specială, 01/vol. 3, p. 76.
[23]
„Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-92/09 şi C-93/09 par. 68: „Este necesar să
se amintească faptul că principiul transparenţei este înscris în art. 1 TUE și art. 10 TUE precum şi la art. 15 TFUE. Acesta
permite asigurarea unei mai bune participări a cetăţenilor la procesul de decizie, garantând o mai mare legitimitate,
eficacitate şi responsabilitate a administraţiei faţă de cetăţeni într-un sistem democratic, (a se vedea hotărârea din
6 martie 2003, Interporc/Comisia, C-41/00 P, R, p. I-2125, pct. 39 şi Hotărârea din 29 iunie 2010 Comisia/Bavarian
Lager, C-28/08 P, republicată încă în Repertoriu, punctul 54)”. Principiul transparenţei se constituie aşadar în unul dintre
principiile generale de drept ale Uniunii Europene, comunicarea datelor publice privind modul de formare şi organizare
a bugetelor publice reprezentând o conduită normală în statele civilizate întrucât impozitele sunt plătite de cetăţeni şi
agenţi economici.”
[24]
Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 70/2017, http://rolii.ro/
hotarari/58923d85e490099037000067; de asemenea, cauza citată a fost invocată de părţi în Decizia civilă nr. 207/2017
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Tribunalul București[25] după ce rezumă cauza Bavarian Lager aplică principiile din aceasta în
cauza dedusă judecății:
„Concluzia la care a ajuns CJUE reflectă faptul că, în situația în care soluționarea unei cereri
formulate în temeiul legislației privind liberul acces la informații de interes public presupune
prelucrarea de date cu caracter personal, devine aplicabilă legislația privind protecția datelor
cu caracter personal. În aceste condiții, cererea formulată în temeiul Legii nr. 544/2001 nu mai
este eficientă, însă poate fi formulată o nouă cerere în cadrul căreia să fie precizat un interes
legitim”, această nouă cerere urmând a fi analizată în considerarea dispozițiilor art. 5 alin.(2)
lit. e) din Legea nr. 677/2001[26].
În continuare, în ceea ce privește determinarea limitelor marjei de apreciere de care o autoritate

publică dispune, în special în considerarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001,
se impune a fi avută în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 615 din 21 septembrie 2006
(amintită anterior), în cadrul căreia a fost evaluată constituționalitatea dispozițiilor art. 12
alin. (1) lit. d) din Legea nr. 544/2001.
Opinăm că, în situația supusă analizei, în considerarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 544/2001, nu este necesară dezvăluirea informațiilor solicitate întrucât, în concret, raportat
la exigențele Legii nr. 677/2001, nu este posibilă ponderarea intereselor contrare în cauză.
În ceea ce privește dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 pârâtul apreciază util ca,
la deslușirea înțelesului normei juridice și la aplicarea acesteia, în concret, în situația analizată
să fie avute în vedere și principiile ce se desprind din Decizia Curții Constituționale nr. 1.189
din 6 noiembrie 2008, în cadrul căreia, printre altele, a fost deslușit și înțelesul verbului „a
afecta”, stabilindu-se că acesta este susceptibil de interpretări diferite, așa cum rezultă din unele
dicționare. Din punctul de vedere al Curții, aceasta urmează să rețină numai sensul juridic al
noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”,
„a leza”, „a antrena consecințe negative”, (...).
În concluzie, cererea formulată în temeiul Legii nr. 544/2001 nu poate reprezenta un instrument
util pentru a intra în posesia unor informații care țin de viața privată. O astfel de cerere trebuie
să se întemeieze pe dispozițiile Legii nr. 677/2001, cu furnizarea informațiilor necesare pentru
determinarea existenței unui interes legitim, pentru ca operatorul de date cu caracter personal,
în calitatea sa de responsabil asupra prelucrării datelor pe care le gestionează, să fie în măsură
să pună în echilibru interesele contrare în cauză.”
Obligația de transparență a instituțiilor nu trebuie confundată cu principiul transparenței

protecției datelor. Obligația de accesibilitate trebuie cenzurată față de respectarea vieții private
a persoanei fizice. CJUE a subliniat în mod clar că „(...) înainte de a divulga informații referitoare
la o persoană fizică, instituțiile sunt ținute să pună în balanță interesul Uniunii de a garanta
transparența acțiunilor sale și atingerea adusă drepturilor recunoscute prin art. 7 și art. 8 din
cartă. Or, nu se poate recunoaște obiectivului transparenței nicio superioritate automată
asupra dreptului la protecția datelor cu caracter personal (a se vedea în acest sens Hotărârea
Comisia/Bavarian Lager, citată anterior, pct. 75-79), chiar dacă sunt în joc interese economice
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa civilă nr. 7294/2016, disponibilă la
[25]
adresa http://rolii.ro/hotarari/598a7e56e49009886f00068e
[26]
Legea nr. 677/2001 a fost abrogată în mod expres, începând cu data de 25 mai 2018, prin Legea nr. 129/2018.

importante.”[27] De altfel, principiul transparenței instituționale de multe ori intră în conflict cu

principiul transparenței prelucrării datelor personale:[28] „Transparența procesului urmat de o autoritate
publică pentru adoptarea unui act de această natură contribuie, astfel, la conferirea unei mai mari
DOCTRINĂ
legitimități acestei autorități în ochii destinatarilor acestui act și la consolidarea încrederii acestora
în autoritatea menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, C‑39/05 P
și C‑52/05 P, EU:C:2008:374, pct. 59, precum și Hotărârea Suedia/MyTravel și Comisia, C‑506/08 P,
EU:C:2011:496, pct. 113), precum și la creșterea răspunderii acesteia din urmă față de cetățeni într-un
sistem democratic (a se vedea în acest sens Hotărârea Suedia și Turco/Consiliul, C-39/05 P și C-52/05 P,
EU:C:2008:374, pct. 45, Hotărârea Consiliul/Access Info Europe, C-280/11 P, EU:C:2013:671, pct. 32,
și Hotărârea Consiliul/in’t Veld, C-350/12 P, EU:C:2014:2039, pct. 53, 106 și 107).”
Dreptul de acces la documentele administrative, în temeiul principiului consacrat de carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind buna administrare, este diferit de principiul
transparenței din domeniul datelor cu caracter personal – în special dreptul de acces. În acest
sens, Curtea de Justiție s-a pronunțat în cauzele conexate YS și alții[29]:
„În ceea ce privește aceste drepturi ale persoanei vizate, prevăzute de Directiva nr. 95/46, este
necesar să se arate că protecția dreptului fundamental la respectarea vieții private presupune,
printre altele, ca persoana respectivă să poată să se asigure că datele cu caracter personal care
o privesc sunt exacte și sunt prelucrate în mod legal. Astfel cum reiese din considerentul (41)
al acestei directive, pentru a putea efectua verificările necesare, persoana vizată are, în temeiul
art. 12 lit. (a) din aceasta, un drept de acces la datele care o privesc, care fac obiectul unei
prelucrări. Acest drept de acces este necesar, printre altele, pentru a-i permite persoanei vizate
să obțină din partea operatorului, după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor respective
și, în consecință, să își exercite dreptul prevăzut la art. 12 lit. (b) din directiva menționată (a se
vedea în acest sens Hotărârea Rijkeboer, C-553/07, EU:C:2009:293, pct. 49 și 51).
Or, spre deosebire de datele referitoare la solicitantul permisului de ședere care figurează în
minută și care pot constitui temeiul factual al analizei juridice cuprinse în aceasta, o astfel de
analiză nu este susceptibilă în sine, astfel cum au observat guvernele olandez și francez, să facă
obiectul unei verificări a caracterului său exact de către acest solicitant și al unei rectificări în
temeiul art. 12 lit. (b) din Directiva nr. 95/46.
În aceste condiții, faptul de a extinde dreptul de acces al solicitantului permisului de ședere la
această analiză juridică nu ar servi, în realitate, la realizarea obiectivului directivei menționate,
care constă în asigurarea protecției dreptului la viața privată al acestui solicitant în ceea ce
privește prelucrarea datelor care îl privesc, ci a obiectivului de a-i asigura un drept de acces la
documentele administrative, care nu este însă vizat de Directiva nr. 95/46.”
Claritate. Pentru respectarea condiției privind „claritatea”, Orientările sugerează să se evite
expresii generale și termeni vagi, cum ar fi „am putea”, „unele”, „deseori”, „posibil”.
Orientările privind principiul transparenței oferă exemple de încălcare a acestuia:
- „Noi vom putea folosi datele dvs. cu caracter personal pentru a vă oferi servicii personalizate”
(întrucât nu este clar ce presupune personalizarea).
[27]
Cauzele conexate C-92/09 şi C-93/09, Volker şi Markus Schecke and Eifert, hotărârea din 9 noiembrie 2010, ECR 2010
p. I-11063, ECLI:EU:C:2010:662
[28]
Cauza C-615/13 P, ClientEarth and PAN Europe/EFSA, hotărârea din 16 iulie 2015, ECLI:EU:C:2015:489, pct. 51-58.
[29]
Cauzele conxate C-141/12 şi C-372/12, YS şi alţii, hotărârea din 17 iulie 2014, ECLI:EU:C:2014:2081, pct. 44-46.

- „Noi vom putea folosit datele dvs. cu caracter personal în scopuri de cercetare (întrucât nu este
clar la ce fel de cercetări se referă);
- „Noi vom putea folosit datele dvs. cu caracter personal pentru a dezvolta noi servicii” (întrucât nu
este clar despre ce servicii se vorbește și în ce mod datele vor contribui la dezvoltarea acestora);
Notificarea privind respectarea datelor cu caracter personal prin termenii și condițiile (TC) de
site-urile web sunt principalele elemente materiale ale reflectării principiului transparenței în
viața persoanelor vizate. Modalitatea de acces la termeni și condiții (dacă nu este direct vizibil
linkul către o astfel de pagină sau necesitatea de a deschide mai multe pagini până să se ajungă
la TC ar putea constitui înfrângeri ale principiului transparenței), felul în care sunt scrise aceste
informații (de exemplu, jpg în loc de pagină html), modalitatea de transformare și de citire a
acestora în aplicații față de paginile web (cu un conținut diferit provenit de la același operator).
Deciziile automate. Persoana vizată nu trebuie să facă obiectul unor decizii automate, care i-ar
putea influența viața. În acest sens, este dat ca exemplu sistemul american Computer Assisted
Passenger Pre-Screening System (CAPPS II)[30] implementat de Administrația privind securitatea
transporturilor[31].
Utilizarea modelelor matematice, a algoritmilor în prelucrarea datelor personale a condus la

ideea unei discriminări algoritmice.[32] Regulamentul se referă la decizii automate, respectiv
persoana vizată „ar trebui să aibă dreptul de a nu face obiectul unei decizii, care poate include o
măsură, care evaluează aspecte personale” și care „se bazează exclusiv pe prelucrarea automată
și care produce efecte juridice care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într-o
măsură semnificativă, cum ar fi refuzul automat al unei cereri de credit online sau practicile de
recrutare pe cale electronică, fără intervenție umană” (consid. 71).
Concluzii
Principiul transparenței prelucrării datelor personale este un principiu tânăr, însă consolidat
prin Regulamentul General privind Protecția Datelor și legislația privind protecția datelor din
directive ori reglementări naționale. Sunt de subliniat elementele de practică – modalități și
tipuri de comunicări ale operatorului cu persoana vizată, elemente care vor fi foarte importante
în situația invocării nerespectării acestui principiu. Principiul transparenței garantează aplicarea
principiului legalității sau al reducerii la minim a datelor prin posibilitatea controlului extern
de cele mai multe ori, de către autoritățile de protecția datelor, uneori prin simpla accesare a
paginii de internet.
P. de Hert, S. Gutwirth, Privacy, data protection and law enforcement: Opacity of the individual and transparency of
[30]
power în E. Claes, S. Gutwirth, A. Duff (eds), Privacy and the Criminal Law, Intersentia, 2007, p. 76; autorii consideră
protecţia datelor ca un instrument de realizare al transparenţei.
P. Filipová, The impact of the CJEU case law on the interpretation of the fundamental rights to privacy and data protection,
[31]
Univerzita Karlova, disponibilă pe internet la adresa https://is.cuni.cz/webapps/zzp/download/120281292

[32]
B.W. Goodman, A Step Towards Accountable Algorithms?: Algorithmic Discrimination and the European Union General
Data Protection, 29th Conference on Neural Information Processing Systems (NIPS 2016), Barcelona, Spain, disponibil
la adresa http://www.mlandthelaw.org/papers/goodman1.pdf; B. Mittelstadt, Auditing for Transparency in Content
Personalization Systems, International Journal of Communication 10(2016), p. 4991 şi urm.; O. Tene, J. Polonetsky,
Big Data for All: Privacy and User Control in the Age of Analytics, Northwestern Journal of Technology and Intellectual
Property, Vol. 11, 2013, p. 239 disponibil la adresa https://ssrn.com/abstract=2149364

Dorin CIUNCAN
Modificarea și completarea Codului de

procedură penală cu referire la dispozițiile
DOCTRINĂ
art. 453 alin. (1) lit. g)

Dorin CIUNCAN
ABSTRACT
A lawful and solid judgment can only be discussed again in the event of a reality
that is relevant to the situation at issue on the occasion of the primary judgment.
With a view to eliminating the effects of judicial errors by abolishing a final
judgment, the review is likely to bring serious prejudice to the power of res judicata;
major social interests would require that the administration of justice should be
done only with respect for the truth, going beyond the demands of res judicata
when necessary.
It cannot be admitted that the doors of the institution be so wide open that foreign
interests may be tempted to always bring final judgments into question. Unlimited
access to the review would turn an extraordinary way of appeal into an ordinary
one, incompatible with the rule of law.
Keywords: legal and solid court judgment, judicial errors, review
REZUMAT
O hotărâre judecătorească legală și temeinică nu poate fi rediscutată decât în

situația apariției unei realități care să privească situația avută în vedere cu ocazia
judecății primare. Având ca finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin
desființarea unei hotărâri definitive, revizuirea este de natură să aducă o serioasă
atingere puterii lucrului judecat; interese sociale majore ar impune ca împărțirea
justiției să se facă numai cu respectarea adevărului, trecându-se atunci când este
cazul peste exigențele autorității lucrului judecat
Nu poate fi admis ca porțile instituției să fie atât de larg deschise încât interese
străine să fie tentate de a repune mereu în discuție cauze definitiv judecate. Accesul
nelimitat la revizuire ar transforma o cale extraordinară de atac într-una obișnuită,
incompatibilă cu un stat de drept.
Cuvinte-cheie: hotărâre judecătorească legală și temeinică, erori judiciare, revizuire

Modificarea și completarea Codului de procedură penală cu referire la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. g)
Legislaţie relevantă: C. pr. pen., art. 453
Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei
[art. 393 alin. (2) C. pr. pen.], toți membrii completului de judecată spunându-și părerea, avându-se
în vedere probele administrate[1].
La deliberare iau parte numai[2] membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea
[art. 392 alin. (1) C. pr. pen.], hotărârea[3] trebuind să fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării [art. 394 alin. (1)
C. pr. pen.].
Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este
necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol [art. 395 alin. (1)
C. pr. pen. modificat prin Legea nr. 255/2013].
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut
pentru dispozitivul hotărârii[4]. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Unul
dintre cele două exemplare originale se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre
conservare, la dosarul de minute al instanței [art. 400 C. pr. pen.].
Mai trebuie să amintim că, potrivit art. 402 C. pr. pen., în partea introductivă a hotărârii sunt
cuprinse mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4) C. pr. pen., printre care avem [la lit. c) numele și
prenumele judecătorilor, procurorului[5] și grefierului, numele și prenumele părților, avocaților și
ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale
celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea
procedurii [lit. d) a art. 370 alin. (4) C. pr. pen.][6].
Președintele completului de judecată, asistat de grefier, pronunță minuta hotărârii.
Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei și se

semnează de toți membrii completului și de grefier [art. 406 alin. (2) C. pr. pen.].
Ține de domeniul evidenței faptul că dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta.
Neîndeplinirea operațiunii de redactare se soluționează administrativ, întârzierea neridicând
probleme deosebite de aplicare a legii de procedură.
[1]
Vezi și art. 374 alin. (7) C. pr. pen., modificat prin O.U.G. nr. 18/2016.
[2]
În sensul de doar aceiași.
[3]
Prin care instanța penală soluționează fondul cauzei.
[4]
Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și
în alte cazuri expres prevăzute de lege [art. 400 alin. (2)].
[5]
În hotărârile instanțelor militare trebuie să se indice și gradul militar al membrilor completului de judecată și al
procurorului.
Când s-a redactat o încheiere de ședință, potrivit dispozițiilor art. 370, partea introductivă se limitează numai la
[6]
următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată
cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului, făcându-se
mențiune că datele celelalte au fost trecute în încheierea de ședință.

Dorin CIUNCAN
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se

semnează, în locul acestuia, de președintele completului. Dacă și președintele completului este
împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței, în toate cazurile făcându-se
DOCTRINĂ
mențiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea [art. 406 alin. (4) C. pr. pen.].
Cu ocazia dezbaterilor parlamentare fusese făcută o propunere de modificare a alin. (4) al art. 406
C. pr. pen., în sensul că „în caz de împiedicarea vreunuia dintre membrii completului de judecată
de a semna, cauza se repune pe rol și se reiau dezbaterile. Când împiedicarea îl privește pe grefier,
hotărârea se semnează de grefierul-șef. În toate cazurile se face mențiune pe hotărâre despre cauza
care a determinat împiedicarea.”[7]
La art. 453 alin. (1) C. pr. pen., după lit. f) se introduc două noi litere, lit. g) și h) cu următorul
cuprins: „g) neredactarea și/sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a
participat la soluționarea cauzei;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților

fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă.”[8]
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se
completează după cum urmează:
La art. 453 alin. (1) C. pr. pen., după lit. f) se introduc trei noi litere, lit. g) – i), cu următorul
cuprins: „g) neredactarea și/sau nesemnarea hotărârii de condamnare de judecătorul care a
participat la soluționarea cauzei;
h) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților

fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă;
i) un judecător sau un procuror a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției
cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată
în cauză.”[9]
[7]
Raportul Comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității
legislative în domeniul justiției, Raport asupra proiectului de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, precum și pentru modificarea și completarea
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (PLx. 373/2018) pe site-ul Camerei Deputaților. Anexa nr. 1 la Raportul
nr. 4c-32/528/18.06.2018. Modificarea propusă (L239 din 18 aprilie 2018, la Senat) a fost eliminată de Comisie.
[8]
Nr. crt. 103. PL-x nr. 373/2018. Proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Prezenta
lege transpune în legislația națională Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014
privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și Directiva nr. 2016/343/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a
dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 65
din 11 martie 2016.
[9]
Nr. crt. 245.

La art. 453 C. pr. pen., alin. (3) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins: „(3) Cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. a), g) și h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei
condamnate, a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea
aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea
persoanei condamnate ori a celei față de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei față de care
s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau
împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal sau de
achitare, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) – d) și f) constituie motive de revizuire dacă au
dus la pronunțarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice;”[10].
Proiectul P.S.D. – ALDE – U.D.M.R. de modificare a Codului de procedură penală a fost adoptat
cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.
P.N.L. și U.S.R. au anunțat că vor contesta Proiectul de modificare a Codului de procedură penală,
adoptat de Camera Deputaților la Curtea Constituțională.
Deputatul U.S.R., Stelian Ion afirma că această modificare a art. 453, prin introducerea unei
noi lit. g), i-ar permite liderului P.S.D., Liviu Dragnea, să ceară repunerea în instanță a dosarului
„Referendumul”, în care a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare, după ce
judecătorul care a soluționat cauza, Livia Stanciu, nu a redactat și semnat motivarea deciziei[11].
În observațiile formulate la nivel de C.S.M.[12] se arată că introducerea lit. g) la art. 453 nu e

justificată, cazul propus neținând seama de specificul revizuirii, drept cale extraordinară de atac
prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor
penale[13].
Art. 453 C. pr. pen. în vigoare arată cazurile de revizuire:
„(1) Revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care
dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui
expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie
mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul
judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în
cauză;
Nr. crt. 246. http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2018/pr373. Proiectul PSD - ALDE - UDMR de modificare a
[10]
Codului de procedură penală a fost adoptat cu 175 de voturi „pentru”, 78 „împotrivă” și o abținere.
[11]
https://www.news.ro/politic-intern/proiectul-de-modificare-a-codului-de-procedura-penala-adoptat-de-camera-
deputatilor-pnl-si-usr-au-anuntat-ca-il-vor-contesta-la-ccr-dan-barna-usr-de
[12]
Minuta Comisiei nr. I „Legislație și cooperare internațională”, C.S.M., https://media.stiripesurse.ro/other/201806/
media-152958497468255500.pdf
Ibidem. A se vedea, de exemplu, și Noul Cod de procedură penală, pedeapsă pentru lupta anticorupție, f.a., „Reporter
[13]
global”, nr. 3, 22-28 iunie 2018, pp. 40 sqq din ediția printată.

Dorin CIUNCAN
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare
care a influențat soluția pronunțată în cauză;
DOCTRINĂ
e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a
fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate
ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale
continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate[14].
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a)[15] constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau
împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) și f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunțarea unei
hotărâri nelegale sau netemeinice”.
Fiind o veritabilă cale extraordinară de atac, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare
în rezolvarea cauzelor penale, revizuirea privește numai hotărârile definitive prin care a fost
soluționat fondul cauzei. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești s-a stabilit că pot
fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei
prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. La acestea se adaugă – mai nou –
soluțiile de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât și în
cazul acestora instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) și (4) C. pr. pen.[16]
În art. 395 C. pr. pen. este reglementată Reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor,
arătându-se că: (1) dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie
lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol.
Examinând o excepție de neconstituționalitate[17], Curtea Constituțională constată că activitatea

desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal - dacă a fost legală și temeinică - trebuie să se
finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, aceasta având autoritate de lucru judecat,
în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect.
Practica a învederat, însă, și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale
cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune
pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a
hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere
faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat
(și, implicit, stabilității hotărârilor judecătorești definitive), care este menită a da încredere
în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie
să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept.
[14]
Literă modificată prin O.U.G. nr. 18/2016.
[15]
Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ionuț Brătilă și Floarea Brătilă în Dosarul
nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 București, secția penală și constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen.
sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).
[16]
N. Volonciu ș.a., Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2015.
Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4)
[17]
teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen. Publicată în M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, §§ 17 sqq.

Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri
este revizuirea, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea
cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează în temeiul unor fapte sau împrejurări ce
nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac
dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară.
Finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se
concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material
probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii
judiciare și înlăturarea ei.
Cu privire la înțelesul expresiei „fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca și în

practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de
fapt cu caracter informativ, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte
probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Faptele sau împrejurările noi trebuie
să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă
prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare,
de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului
penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții,
faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire[18].
Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește.
Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de
competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție
- text potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege” - și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate
cu care „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita
căile de atac, în condițiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea
neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite
de lege, însă, numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit
căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate
exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social[19].
Din reglementările de ansamblu cuprinse în art. 393-406 C. pr. pen. rezultă că soluționarea
cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea a admiterii în principiu, atunci când aceasta
îndeplinește condițiile cerute de lege, și aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu.
Din conținutul prevederilor menționate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al

revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reținute
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanță a unor
împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.
Această fază a admiterii în principiu privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar
nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept[20].
[18]
V. Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.
Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, cit. supra. V. și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și
[19]
Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, §22.

[20]
Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, Decizia nr. LX (60) din 24 septembrie 2007, dosar nr. 31/2007,
publicată în M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008.

Dorin CIUNCAN
Prin erori materiale se înțeleg erorile în activitatea de consemnare, într-un act procedural,
instrumentum, a constatărilor organului judiciar ce rezultă din alte acte ale dosarului. Prin erori
evidente se înțelege acea diferență de necontestat dintre ceea ce rezultă din conținutul materialului
DOCTRINĂ
din dosar și ceea ce s-a consemnat în actul ce conține eroarea, ce poate fi stabilită prin simpla
comparație între acestea, fără a fi necesară o operațiune de evaluare, interpretare sau judecată.
Ne aflăm în prezența unei erori de judecată în situația în care instanța de fond a omis să se
pronunțe asupra uneia dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, nefiind posibilă
remedierea acesteia uzând de procedura îndreptării erorilor materiale.
În civil, în ceea ce privește lămurirea hotărârii judecătorești, legea procesual civilă prevede că
această procedură se aplică în cazul în care sunt necesare lămuriri privind înțelesul, întinderea și
aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii. Așadar, se are
în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al mențiunilor din dispozitivul hotărârii respective.
Partea interesată poate solicita instanței de judecată care a pronunțat hotărârea să lămurească
dispozitivul acesteia sau să înlăture dispozițiile potrivnice[21].
În practica instanțelor de judecată s-a arătat că prin această procedură nu poate fi modificat
dispozitivul hotărârii, ci doar acesta se clarifică pentru a se asigura posibilitatea punerii în
executare ori se înlătură dispozițiile care, eventual, se contrazic. Prin urmare, această procedură
este pusă la dispoziția părții interesate atunci când, din culpa instanței de judecată, dispozitivul
hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate determina dificultăți la executare.
Spre deosebire de procedura îndreptării hotărârii (care poate fi efectuată și din oficiu), lămurirea
hotărârii poate fi dispusă numai la cererea părții interesate. Ca atare, instanța de judecată nu poate
dispune completarea, din oficiu, a propriei hotărâri, ci doar la cererea uneia dintre părțile din proces.
Procedura completării hotărârii judecătorești civile are în vedere situația în care instanța a
omis să soluționeze toate capetele de cerere cu care a fost învestită (principale sau accesorii)
ori a omis să se pronunțe asupra unei cereri anexe sau incidentale, deși partea nu a renunțat la
judecata acestora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că dreptul la un proces echitabil a fost încălcat
din cauza neredactării de către judecătorul care a condus procesul și din cauza lipsei măsurilor
adecvate care să compenseze această deficiență[22].
[21]
Legea cere ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile de fond, cerință
care vizează atât dispozitivul întocmit cu ocazia pronunțării (conform art. 258 C. pr. civ.), cât și hotărârea redactată
ulterior, care trebuie semnată de același complet de judecată [potrivit art. 261 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.]. Având în
vedere că nu este permis ca un complet de judecată să pronunțe hotărârea și altul să o redacteze și să o semneze,
sancțiunea aplicabilă este constatarea nulității hotărârii astfel pronunțate, în baza art. 304 pct. 2 C. pr. civ. (Decizia
nr. 3211 din 20 noiembrie 2001, secția a IV-a civilă) Detalii la: https://legeaz.net/spete-civil/hotarare-judecatoreasca-
redactare-semnare-motivare-decizie-3211-2001. V. și G.C. Frențiu, D.L. Baldean, Noul Cod de procedură civilă comentat
și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2013. În ipoteza în care, ulterior pronunțării soluției, dar anterior redactării
motivării, intervine decesul judecătorului unic care a pronunțat hotărârea ori acesta se afla într-o stare care îl împiedică
o perioadă îndelungată să redacteze hotărârea, datorită faptului că hotărârea trebuie redactată de judecătorul care a
pronunțat soluția, motivarea nu va putea fi încredințată altor judecători ai instanței, „considerăm ca s-ar impune soluția
repunerii cauzei pe rol, repartizarea aleatorie a dosarului, conform art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară
al instanțelor judecătorești, ce constituie regula generală în materie de repartizare, și rejudecarea cauzei” (pp. 642-643).
http://www.legal-land.ro/cod-procedura-civila
[22]
Cauza Cerovšek și Božičnik v Slovenia, 7 martie 2017, §48, http://hudoc.echr.coe.int

Obligația de motivare contribuie la încrederea publicului în decizia adoptată[23], „neredactarea

putând fi remediată, de exemplu, printr-o audiere în fața unui alt judecător”[24].
C.E.D.O. reiterează faptul că motivarea deciziei asigură buna administrare a justiției și împiedică
arbitrariul[25].
În practică, ne putem întâlni cu mai multe ipoteze:
- minuta este semnată, procedural, de toți membrii completului, dar, ulterior, judecătorul care
a soluționat cauza, nu a mai redactat hotărârea;
- minuta este semnată, procedural, de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc
dezbaterea), dar, ulterior, judecătorul (care a soluționat cauza), nu a mai semnat hotărârea;
- minuta nu este semnată, procedural, de toți membrii completului (în fața căruia a avut loc
dezbaterea);
- minuta sau hotărârea este semnată de un alt judecător decât cel care a făcut parte din
completul care a judecat cauza;
- hotărârea este redactată de un alt judecător;
- hotărârea este semnată de un alt judecător decât președintele completului, respectiv,
președintele instanței (atunci când legea impune aceasta).
Judecata se realizează de către instanță, în complete legal constituite [art. 3 alin. (7) C. pr. pen.].
Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege [art. 354
alin. (1) C. pr. pen.].
Încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna

aplicarea nulității absolute – art. 281 lit. a) C. pr. pen., existând o încălcare a unor norme care
au un caracter esențial în desfășurarea procesului penal.
Nulitatea absolută (la care vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure) se constată din
oficiu sau la cerere. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale
efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege[26].
Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt, la rândul lor, lovite de nulitate.
Încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată poate fi invocată

în orice stare a procesului.
Completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru
nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage

reluarea dezbaterilor.
[23]
Cauza Taxquet c. Belgiei [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010.
[24]
Cauza Kyprianou c. Ciprului [GC], nr. 73797/01, §§119 și 130-133, C.E.D.O. 2005 XIII
V. și Cauza Lhermitte v. Belgia [GC], nr. 34238/09, Hotărârea din 29 noiembrie 2016, § 67. R. Jurj-Tudoran, Respectarea
[25]
dreptului la un proces echitabil redactarea hotărârii judecătorești de către un judecător care nu a participat la proces,
http://revistaprolege.ro/respectarea-dreptului-la-un-proces-echitabil-redactarea-hotararii-judecatoresti-de-catre-un-
judecator-care-nu-participat-la-proces, 25 octombrie 2017.
[26]
Curtea Constituțională, Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§19
și 20.

Dorin CIUNCAN
De regulă, excepția de nulitate se va formula ca o excepție de nelegalitate procesuală, ceea ce

înseamnă că ridicarea ei nu presupune și o luare în discuție a problemelor care constituie fondul
cauzei[27].
DOCTRINĂ
Absolut teoretic, s-ar putea ridica problema existenței unui eventual caz de revizuire, atunci
când un judecător al completului care a judecat cauza nu mai semnează, el fiind și președinte al
completului și președinte al instanței, ca atare fiind împiedicat să semneze, să își îndeplinească
obligația de a semna în calitate de președinte al instanței din diferite cauze (deces, demisie,
dizabilitate, paralizie temporară, fractură de stres, lăuzie etc.). Potrivit legilor de organizare
judecătorească actuale și viitoare, există, automat, întotdeauna, desemnat un alt președinte de
instanță, care îl înlocuiește de drept.
Remedierea este forma de restabilire a legalității caracteristică pentru regularizarea actelor

procesuale/procedurale lovite de nulitate relativă; ea presupune, de principiu, menținerea
actului viciat în condițiile recondiționării juridice prin rectificare, completare sau chiar modificare;
reluarea procesului se poate produce doar în cazul în care s-au produs vătămări de natură a
face imposibilă restabilirea legalității[28].
Dacă suntem în prezența unor omisiuni privitoare la compunerea instanței, a căror realitate este
posibil a se verifica atât referitor la judecată, cât și la luarea hotărârii, nu va opera constatarea
nulității – de exemplu, o realitate ce se poate constata prin consultarea încheierilor de ședință,
respectiv a semnăturilor minutei. Chiar lipsa încheierii se poate remedia pe baza altor acte la
dosar, cum ar fi notele grefierului. Art. 304 C. pr. pen. anterior[29] spunea că în cursul ședinței
de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului. Procurorul și părțile pot cere
citirea notelor și vizarea lor de către președinte[30].
O hotărâre judecătorească legală și temeinică nu poate fi rediscutată decât în situația apariției

unei realități care să privească situația avută în vedere cu ocazia judecății primare. Având ca
finalitate înlăturarea efectelor erorilor judiciare prin desființarea unei hotărâri definitive, revizuirea
este de natură să aducă o serioasă atingere puterii lucrului judecat; interese sociale majore ar
impune ca împărțirea justiției să se facă numai cu respectarea adevărului, trecându-se atunci
când este cazul peste exigențele autorității lucrului judecat[31]. Însă, preponderența care se acordă
aflării adevărului nu înseamnă și desconsiderarea intereselor ocrotite prin prezumția de lucru
judecat; de aceea reglementarea instituției revizuirii trebuie făcută cu mare prudență pentru a nu
degenera justiția, pentru a se evita ca atingerile aduse puterii lucrului judecat să se facă cu prea
mare ușurință. Nu poate fi admis ca porțile instituției să fie atât de larg deschise încât interese
străine să fie tentate de a repune mereu în discuție cauze definitiv judecate. Accesul nelimitat
la revizuire ar transforma o cale extraordinară de atac într-una obișnuită, incompatibilă cu un
stat de drept.
[27]
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 167.
[28]
Idem, p. 181.
[29]
După o lungă dezbatere, în stilul acelor vremi, publicat în B. Of. nr. 145 din 12 noiembrie 1968, în vigoare de la
1 ianuarie 1969.
[30]
Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 3763/1972, în Culegere de decizii, 1972, pp. 444 sqq.
[31]
V. Rămureanu, Revizuirea, în Căile extraordinare de atac în procesul penal de D.V. Mihăescu, V. Rămureanu,
Ed. Științifică, București, 1970, pp. 107 sqq.

Înșelăciunea în dauna casei de pensii.

Aspecte controversate
Iulian BALAN*
ABSTRACT
The jurisprudence has difficulties in placing in one of the categories of the

natural or legal unity of crime the offence perpetraded by a person who uses
forged documents concerning the number of qualifying years in order to obtain
a state pension and then regularly receives the pension. The article places the
recent jurisprudential controversies in the context of the traditional romanian
jurisprudence and of new phenomena in the criminal law: the influence of
the european law of human rights and the introduction in our legal system of
institutions characteristical to some western legal systems, such as the statutory
definition of the commission of offence by omission on the basis of the duty of care.
It analyses the practical effects flowing from the envisaged solutions.
Keywords: offence of commission by omission, continuous crime, instantaneous

crime, fraud, commencement of the prescriptive period.
REZUMAT
Jurisprudența plasează cu dificultate într-una dintre categoriile unității naturale

sau legale de infracțiune fapta persoanei care folosește acte privind vechimea în
muncă falsificate pentru a obține pensia pentru limită de vârstă și apoi încasează
periodic pensia. Articolul plasează controversele jurisprudențiale de dată recentă
în contextul jurisprudenței române tradiționale și al unor fenomene nou apărute în
dreptul penal: influența dreptului european al drepturilor omului și transplantarea
în sistemul nostru de drept a unor instituții specifice unor sisteme de drept
occidentale, precum reglementarea infracțiunii comisive prin omisiune pornind de
la poziția de garant. Analizează efectele practice care decurg din soluțiile adoptate.
Cuvinte-cheie: infracțiunea comisivă prin omisiune, infracțiunea cu durată de

consumare, infracțiunea simplă, înșelăciunea, momentul de început al termenului
de prescripție a răspunderii penale.
Legislaţie relevantă: C. pen., art. 244
*
Judecător, Curtea de Apel Târgu Mureș; e-mail iulian_drd@yahoo.com

Iulian BALAN
O problemă care a fost tranșată în jurisprudența mai veche a reapărut sub forma unor soluții
contradictorii în practica judiciară recentă[1]. Aceste soluții oferă prilejul rediscutării problemei
în lumina dezvoltărilor recente ale dreptului penal român, precum reglementarea infracțiunii
DOCTRINĂ
comisive prin omisiune și influența resimțită de dreptul penal din partea dreptului european al
drepturilor omului.
Problema în discuție este încadrarea într-una dintre categoriile unității naturale sau legale de
infracțiune a faptei persoanei care folosește acte privind vechimea în muncă falsificate pentru a
obține pensia pentru limită de vârstă și apoi încasează periodic pensia. Încadrarea atrage efecte
practice, între care stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție a răspunderii
penale. Voi trata într-o primă parte a prezentei lucrări posibilele soluții la problema încadrării,
pentru ca în final să punctez câteva aspecte conclusive și să mă refer la efectele practice pe care
le pot avea soluțiile date.
I. Infracțiune simplă sau infracțiune cu durată de realizare

Situația-premisă este aceea că făptuitorul a indus în eroare, prin folosirea de documente false,
casa de pensii cu ocazia stabilirii dreptului la pensie. Fără vechimea în muncă dedusă din actele
falsificate, făptuitorul nu a realizat un stagiu de cotizare care să îi dea dreptul la pensie. Casa de
pensii s-a aflat în eroare cu privire la realitatea stagiului minim de cotizare pe toată perioada plății
pensiei. Fapta de inducere în eroare a casei de pensii cu ocazia emiterii deciziei de pensionare
constituie infracțiunea de înșelăciune. Problema se reduce la relevanța penală a plății periodice
a pensiei, după prima rată de pensie care a realizat momentul consumativ al infracțiunii.
Într-o opinie, plata periodică a pensiei are relevanță penală (I.1). Este întâlnită în jurisprudență și
opinia că această plată periodică nu are relevanță penală (I.2).
I.1. Infracțiune cu durată de realizare
Potrivit acestei opinii, infracțiunea de înșelăciune în modalitatea de săvârșire în discuție este o

infracțiune cu durată de realizare. În cadrul acestei opinii, au fost apărate mai multe puncte de
vedere: infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune continuată (i), continuă (ii) sau progresivă (iii).
I.1.i. Infracțiunea are caracter continuat
Aceasta este opinia tradițională a jurisprudenței române.
Tribunalul Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 5/1972 [2], a stabilit că „infracțiunea de
înșelăciune în paguba avutului obștesc, săvârșită prin prezentarea de acte de studii false la
angajarea într-o funcție, prin declarații mincinoase în vederea încasării alocației de stat pentru
copii, ori prin prezentare de acte de vechime în muncă false în scopul obținerii pensiei sau a
ajutorului social, urmate de încasarea periodică a unor sume de bani necuvenite, este continuată”.
A arătat următoarele:
[1]
Exemplificate prin deciziile penale nr. 362/A din 30 iunie 2017, 379/A din 13 iulie 2017 și 425/A din 5 octombrie 2017
ale Curții de Apel Tg. Mureș, nepublicate.
[2]
Publicată în I. Comănescu, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, Ed. Științifică, București, 1973,
p. 33-35.

„În asemenea cazuri, autorul concepe un plan unitar pentru inducerea în eroare a persoanei
vătămate în vederea obținerii plății periodice a sumelor de bani necuvenite, astfel că în momentul
luării hotărârii a avut reprezentarea, în concret, a activității infracționale, în ansamblul ei, existând
deci unitate de rezoluție.
Fiecare încasare a sumei necuvenite constituie continuarea activității inițiale de inducere în eroare
a celui care face plata, întrucât de fiecare dată autorul, prin pretinderea plății și reticența sa
în a declara că sumele aferente acestor plăți nu i se cuvin, săvârșește o faptă care întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului obștesc.
Această concluzie se impune, deoarece dispozițiile art. 215 C. pen.[3] cer pentru existența
infracțiunii de înșelăciune îndeplinirea următoarelor condiții: inducerea în eroare în scopul de a
obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și cauzarea unei pagube.
În modalitățile sus-arătate de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului obștesc,

inducerea în eroare are loc cu ocazia prezentării, de către infractor, a actelor de studii sau de vechime
în muncă false ori a declarației mincinoase, precum și de fiecare dată, prin pretinderea plății și
reticența sa în a declara că nu i se cuvine, atunci când încasează primul salariu, alocația de stat
pentru copii, pensia sau ajutorul social, cât și ulterior, ori de câte ori primește sumele necuvenite.
Ca atare, cu ocazia încasării periodice a fiecărei sume necuvenite se săvârșesc, pe baza aceleiași
rezoluții, fapte de înșelăciune în paguba avutului obștesc, deoarece de fiecare dată se realizează
condițiile existenței infracțiunii.
În consecință, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data încasării ultimei

sume necuvenite”.
Soluția a fost receptată favorabil în doctrină. V. Cioclei[4] arată că «este eronat punctul de
vedere al instanței potrivit căruia infracțiunea s-a consumat în momentul stabilirii unor drepturi
la pensie într-un cuantum superior, respectiv în momentul emiterii deciziei de pensionare,
„neavând relevanță sub aspectul încadrării juridice faptul că pensia urma să fie încasată lunar
și nici perioada de timp în care inculpata urma să primească pensia, neputându-se reține forma
continuată a infracțiunii”. Soluția a fost cu temei criticată, arătându-se următoarele: „Înșelăciunea
este consumată în momentul în care acțiunea de amăgire a produs urmarea imediată, adică a
reușit să-l determine pe cel amăgit să ia o dispoziție patrimonială prin care s-a creat o situație
de fapt păgubitoare lui. Așadar, pentru consumarea infracțiunii, urmarea tipică trebuie să se fi
realizat împreună cu cerința esențială: pricinuirea pagubei. Acțiunea de amăgire poate îmbrăca
uneori forma unei activități infracționale continuate. Paguba este prezentă la fiecare act care
conferă înșelăciunii forma continuată”.»
Se arată în doctrină că, „atunci când făptuitorul prin amăgire a obținut emiterea în rate a unor
bunuri, la primirea fiecărei rate activitatea infracțională este în continuare”[5].
[3]
Actualmente, infracțiunea de înșelăciune este prevăzută în art. 244 C. pen.
V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 357, citând I. Surdescu, Notă critică la decizia
[4]
nr. 1570/2000 a C.A. București, secția a II-a penală, în Curtea de Apel București, Culegere de practică judiciară în materie
penală - 2000, Ed. Rosetti, București, 2002.
[5]
V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului Penal român, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,
1969, vol. III, p. 500.

Iulian BALAN
Această soluție are două argumente:
a. Omisiunea înăuntrul acțiunii

DOCTRINĂ
În măsura în care reticența de a comunica anumite împrejurări însoțește comiterea unor acte
pozitive, autorul săvârșește infracțiunea de înșelăciune. Soluția, ca principiu, este acceptată în
jurisprudența franceză[6]. Se poate argumenta că actele de primire a sumelor de bani reprezintă
acte pozitive, iar nu simple abțineri de a acționa. În același sens, poate fi observat că actul juridic
al plății intervine între doi subiecți. Ambii au drepturi și obligații. Creditorul are, astfel, obligația
de a emite chitanța liberatorie - în speță, de a semna lunar cuponul de pensie - sau de a comunica
în ce cont să fie virați banii[7]. Reticența de a înlătura eroarea casei de pensii însoțește aceste acte
pozitive și determină de fiecare dată actul casei de pensii de a dispune plata banilor.
b. Comiterea infracțiunii prin omisiune (omisiunea improprie)
Posibilitatea ca, în anumite împrejurări, infracțiunea de înșelăciune să fie săvârșită prin omisiune
este acceptată în doctrină[8].
Comiterea prin omisiune a infracțiunii de înșelăciune se întâlnește în practica judiciară. În decizia

penală nr. 1123/2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală[9], se reține că „elementul
material al infracțiunii de înșelăciune îl reprezintă inacțiunea inculpatului, respectiv omisiunea
acestuia de a-i comunica părții cocontractante că, deși este proprietarul terenului pe care dorea
să-l înstrăineze, cu privire la acesta exista un proces civil ce viza însăși stabilirea persoanei care
ar fi putut fi titular al dreptului de proprietate”.
De aici rezultă principiul că infracțiunea de înșelăciune, chiar dacă este o infracțiune comisivă,
ar putea fi comisă prin omisiune.
Potrivit art. 17 lit. a) și b) C. pen., săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune poate avea loc
atunci când „există o obligație legală sau contractuală de a acționa”, precum și atunci când
„autorul omisiunii, printr-o faptă anterioară, a creat starea de pericol care a înlesnit producerea
rezultatului”. Legea penală nu distinge între cele două ipoteze din perspectiva aplicabilității lor. În
ambele situații, subiectul activ al infracțiunii este obligat la acțiune în baza poziției sale de garant
al valorii sociale protejate prin textul de incriminare. Admițând că beneficiarul dreptului la pensie
nu are o obligație legală sau contractuală de informare a casei de pensii, se poate argumenta că
această obligație îi revine în baza acțiunii sale anterioare, care a indus în eroare casa de pensii.
În orice caz, susținerea că înșelăciunea poate fi comisă prin inacțiune în cazul unui act anterior
periculos al autorului este întâlnită în sistemele de drept occidentale din care dispozițiile Codului
penal sunt inspirate – în special, în cel german și în cel spaniol.
[6]
Cour de Cassation, chambre criminelle, decizia din 20 martie 1997, apud J. Pradel, Droit pénal général, ed. a 16-a,
Ed. Cujas, Paris, 2006, p. 341.
[7]
G. Tița-Nicolescu, Noul Cod civil. Plata - principalul mod de stingere a obligației, lucrare disponibilă la adresa de internet
http://revista.universuljuridic.ro/noul-cod-civil-plata-principalul-mod-de-stingere-obligatiei/ .
[8]
În acest sens, G. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2002, p. 211, C. Duvac,
Înșelăciunea în Noul Cod penal, în Dreptul nr. 1/2012, p. 111, M.C. Dobrilă, Infracțiunea de înșelăciune în vechiul și noul Cod
penal, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 93, V. Dobrinoiu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a 3-a,
Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 307, V. Cioclei, op. cit., p. 354.
[9]
Publicată în M. Vasile, G. Moloman, R. Schmutzer, Înșelăciunea. Culegere de practică judiciară, Ed. Moroșan, București,
2007, p. 78-84.

Dreptul german conține o reglementare similară celei române a infracțiunii omisive improprii
și, de altfel, a infracțiunii de înșelăciune[10]. Jurisprudența germană recunoaște înșelăciunea prin
omisiune în ipoteza ingerinței anterioare a subiectului activ. Curtea Federală de Justiție arată
în decizia din 8 martie 2017 din cauza BGH 1 StR 466/16[11] că „fapta anterioară periculoasă
(ingerința) poate fundamenta o obligație de informare nu doar în cazul unui act obiectiv anterior
de înșelare. Dacă prin fapta anterioară au fost alterate acele împrejurări relevante din perspectiva
patrimoniului, a căror subzistență este temeiul unor acte ulterioare ale celui înșelat de dispoziție
asupra patrimoniului, aceasta poate, de asemenea, să fundamenteze o obligație de informare, a
cărei neîndeplinire conduce la o înșelăciune prin omisiune. (...)
Comportamentul ilicit anterior constituie, de altfel, poziția de garant fundamentată pe ingerință

dacă prin el a fost cauzat pericolul iminent al producerii rezultatului concret cerut de tipul
incriminării. Situația creată prin comportamentul anterior trebuie să fie de natură să conducă la
rezultatul tipic sau să agraveze o urmare deja produsă.
Obligația de informare cu privire la împrejurările relevante din perspectiva patrimoniului

întemeiată pe comportamentul anterior ilicit este în principiu acceptată și de o parte a literaturii,
dar este în general legată de condiții suplimentare față de cea enunțată mai sus. Obligația de
informare fondată pe ingerință presupune un pericol, anterior creat, de producere a erorii. Acesta
poate fi luat în considerare dacă autorul a prezentat anterior fără intenție un fapt neadevărat, iar
după aflarea greșelii a omis îndreptarea ei, sau dacă a prezentat anterior un fapt neadevărat, cu
intenție dar fără scopul producerii unei pagube, iar ulterior s-a folosit de eroarea indusă în scopul
producerii unei pagube. Obligația de informare fondată pe ingerință este subîntinsă, ca toate
obligațiile de informare relevante pentru infracțiunea de înșelăciune, de un element de încredere.
Acesta ar fi dat când comportamentul care fundamentează obligația „prezintă obiectiv caracterul
unei înșelări” iar obligația de informare slujește tocmai protejării patrimoniului victimei.
Aceste condiții de existență ale obligației de informare fondate pe ingerință sunt prea stricte în
măsura în care restrâng comportamentele anterioare relevante la acelea care prezintă ele însele
în mod obiectiv caracterul unei înșelăciuni. În orice caz, pentru situația premisă din cauză, o
asemenea restrângere nu ține seama în suficientă măsură de elementul de încredere din spatele
obligației de informare în favoarea titularilor patrimoniilor. Situațiile analizate de doctrina penală,
prezentate în paragraful precedent, sunt caracterizate prin aceea că prin comportamentul obiectiv
înșelător al autorului (eventual), partea astfel indusă în eroare este determinată la o conduită
prin care, fără știința sa, își este sieși dăunătoare. Prin lămurirea asupra caracterului incorect al
informațiilor semnificative pentru actul său de dispoziție, înșelatul trebuie adus în situația în
care poate acum decide în cunoștință de cauză asupra utilizării pe mai departe a patrimoniului
său. Răspunderea de a informa pe care autorul o are derivă din cauzarea erorii relevante pentru
patrimoniu. În baza acestei răspunderi pentru apariția erorii îi este permis titularului patrimoniului
să se încreadă în îndreptarea erorii din partea celui care, mai întâi, în mod obiectiv a cauzat-o.
(...)
Decizia asupra imperativității unui anumit comportament care să înlăture rezultatul prevăzut
de norma de incriminare trebuie de principiu luată de instanța de fond în cadrul unei aprecieri
[10]
Art. 13 alin. (1) și, respectiv, art. 263 alin. (1) din Codul penal german.
[11]
Publicată la adresa de internet https://www.hrr-strafrecht.de/hrr/1/16/1-466-16.php

Iulian BALAN
a totalității împrejurărilor cauzei, în care trebuie avute în vedere pe de o parte interesele

contrarii ale părților și pe de altă parte pericolul pentru obiectul juridic vizat. Dacă adoptarea
comportamentului care în mod legal trebuie pretins aduce pentru garant riscul de a-i fi
DOCTRINĂ
descoperite propriile fapte penale, această împrejurare nu stă, în principiu, în calea imperativității
comportamentului conform cu legea, tocmai din cauza propriei conduite anterioare ilicite. Nici
din Constituție nu se poate deduce că autofavorizarea ca expresie a libertății personale trebuie
să rămână întotdeauna nepedepsită sau chiar permisă. Cu atât mai puțin interzice Constituția
pedepsirea actelor de autofavorizare când acestea aduc atingere drepturilor protejate penal ale
altora”.
Și literatura juridică de limbă spaniolă recunoaște ca principiu aplicabilitatea regulilor omisiunii

improprii în cazul înșelăciunii. Un rezumat al acestei literaturi oferă E.A. Donna și J.E. de la
Fuente[12]:
„Este cert că atât amăgirile cât și uneltirile - mijloace de săvârșire prevăzute de lege - presupun
realizarea de acțiuni de către autor. Înșelăciunea este, desigur, reglementată ca o infracțiune
comisivă. Pentru a include omisiunea ca modalitate de săvârșire tipică nu există altă cale decât
recurgerea la regulile omisiunii improprii. Aceasta presupune că trebuie să se regăsească la autor un
element special care să îl transforme în garant al obiectului juridic. Cu alte cuvinte, trebuie să existe
un raport obligațional care îl obligă în mod special pe subiect la protejarea valorii sociale atinse.
În cazul înșelăciunii, majoritatea doctrinei reține că tăcerea poate fi considerată amăgire sau
uneltire în înțelesul art. 172 C. pen. doar dacă există cu privire la autor obligația juridică de a vorbi,
altfel spus, o datorie specială de a informa. Omisiunea ar fi relevantă doar când dreptul impune
subiectului activ obligația de a informa cu privire la împrejurări determinate, așa încât în cazul
tăcerii cealaltă persoană are dreptul de a considera că împrejurările respective nu sunt prezente.
În consecință, formularea Codului penal „orice amăgire sau uneltire” se interpretează în sensul
că neînlăturarea unei erori poate fi suficientă, și poate realiza tipicitatea înșelăciunii, când există
menționata obligație de informare, adică de a preveni voința eronată a victimei. A crea o eroare și a
menține activă eroarea subiectului pasiv, în aceste cazuri, sunt conduite echivalente” (note omise).
Pentru aceleași argumente se poate considera și în dreptul penal român că norma de incriminare
a faptei de înșelăciune nu împiedică săvârșirea tipică prin omisiune, cu condiția să fie întrunită
una dintre ipotezele care conferă subiectului activ poziția de garant față de valoarea socială
protejată. În speță, această poziție este conferită, potrivit art. 17 lit. b) C. pen., de fapta anterioară
a beneficiarului pensiei, care a indus în eroare casa de pensii.
Prin neîndeplinirea obligației de informare care decurge din această poziție, autorul săvârșește
elementul material al infracțiunii cu fiecare ocazie în care îi revine răspunderea protejării
obiectului juridic al infracțiunii, adică la fiecare plată a pensiei.
În plus, pentru a reține săvârșirea tipică a infracțiunii trebuie ca elementul material să cauzeze
urmarea imediată a infracțiunii. Urmarea imediată în cazul înșelăciunii trebuie să îndeplinească
trei cerințe: fapta (acțiunea sau omisiunea) să determine inducerea în eroare a unei persoane,
[12]
E.A. Donna, J.E. de la Fuente, Aspectos generales del tipo penal de estafa, în Revista Latinoamericana de erecho
nr. 1/2004, lucrare disponibilă la adresa http://historico.juridicas.unam.mx/publica/librev/rev/revlad/cont/1/art/art3.pdf ,
p. 56 - 59.

care să cauzeze efectuarea unui act cu privire la patrimoniul său ori al altei persoane, iar acest act
să fie păgubitor[13]. Plata ratelor de pensie presupune de fiecare dată întrunirea celor trei cerințe
și producerea urmării imediate a faptei.
De fiecare dată, urmarea imediată poate fi imputată conduitei autorului. Plata periodică a pensiei
este tocmai rezultatul urmărit de autor cu ocazia inducerii inițiale în eroare a casei de pensii.
I.1.ii. Infracțiunea este continuă
Aceasta este opinia însușită prin sentința penală nr. 348 din 25 aprilie 2017 a Judecătoriei Miercurea
Ciuc, definitivă prin decizia penală nr. 362/A din 30 iunie 2017 a Curții de Apel Tg. Mureș.
În susținerea acestei opinii se arată că:
„Întrucât de esența stabilirii și acordării drepturilor bănești cu titlu de pensie este că plata
acestora se face periodic (lunar) și pe o durată nedeterminată, rezultă că inducerea în eroare
realizată de inculpată a persistat pe întreaga durată de timp, cuprinsă între momentul în care a
început plata pensiei prin decizia nr. ... și până în momentul în care s-a stabilit caracterul nereal
al mențiunilor din cuprinsul înscrisurilor în baza cărora inculpata a solicitat stabilirea și acordarea
pensiei, cu consecința revocării deciziilor emise anterior. Se constată așadar că infracțiunea de
înșelăciune a fost săvârșită de inculpată în formă continuă, acțiunea ce constituie elementul
material al laturii obiective prelungindu-se în timp, până la momentul epuizării, aceasta din urmă
datorându-se intervenției unei forțe contrare care are ca sursă intervenția autorității. Infracțiunea
continuă dedusă judecății este una permanentă deoarece activitatea infracțională s-a desfășurat
fără întrerupere și nu a necesitat intervenția inculpatei pentru prelungirea acesteia”.
Argumentele instanței pot fi modificate, fără ca aceasta să schimbe teza susținută.
Astfel, se poate argumenta că infracțiunea de înșelăciune la adresa casei de pensii presupune

două faze – una comisivă, alta omisivă. După inducerea inițială în eroare a casei de pensii, autorul
omite să înlăture eroarea creată. Există infracțiuni continue care au o astfel de structură. Astfel
pot fi comise în mod continuu, spre exemplu, violarea de domiciliu atunci când, după ce pătrunde
în domiciliu, autorul nu îl părăsește o anumită perioadă de timp, sau lipsirea de libertate, prin
sechestrarea persoanei urmată de neeliberarea acesteia[14].
Se poate argumenta și că faza omisivă a infracțiunii de înșelăciune în dauna casei de pensii nu are
caracter permanent, ci succesiv. Chiar dacă tăcerea autorului are caracter permanent, ea capătă
relevanță penală doar în momentul în care determină actul de dispoziție păgubitor al persoanei
rămase în eroare. După producerea pagubei prin plata ratei de pensie, conținutul infracțiunii s-a
definitivat. În același sens, în doctrină se arată că infracțiunile omisive improprii, fiind infracțiuni
de rezultat, sunt infracțiuni instantanee, ele consumându-se și epuizându-se în momentul
producerii rezultatului[15]. Totuși, după fiecare rată de pensie, prin neîndeplinirea obligației de
a informa casa de pensii anterior plății următoarei rate de pensie, autorul reiterează conținutul
infracțiunii. Cum această comitere succesivă este firească și impusă chiar de natura infracțiunii
[13]
K. Weber (ed.), Creifelds Rechtswörterbuch, ed. a 20-a, Ed. C.H. Beck, München, 2011, p. 206.
[14]
A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 29, 31,
și literatura acolo citată.
[15]
Idem, p. 35.

Iulian BALAN
de înșelăciune la adresa casei de pensii, infracțiunea rămâne continuă, dar nu permanentă ci

succesivă.
DOCTRINĂ
În doctrină se arată că infracțiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul material

al laturii obiective presupune prelungirea în chip natural a acțiunii sau inacțiunii[16], ca o cerință
indispensabilă însăși consumării infracțiunii[17]. Prelungirea în timp a activității infracționale este
datorată naturii acțiunii sau inacțiunii ce constituie verbum regens, iar nu voinței făptuitorului[18].
Săvârșirea în timp este de esența infracțiunii, fiindcă numai prin această prelungire fapta
atinge gradul de periculozitate necesar pentru a fi considerată infracțiune[19]. Distincția dintre
infracțiunile continue și cele instantanee poate fi făcută, cel puțin în cazul infracțiunilor comisive,
prin coroborarea a trei criterii fundamentale: definiția legală a infracțiunii, natura valorii sociale
ocrotite prin noma de incriminare și modul concret de săvârșire a infracțiunii[20].
Argumentele în sensul caracterului continuu al infracțiunii de înșelăciune în dauna casei de pensii

răspund în principal ultimelor două dintre aceste trei criterii.
Discutabilă este satisfacerea primului criteriu, care este și cel mai important.
Infracțiunea de înșelăciune are, ca infracțiune de rezultat, o structură a laturii obiective care

presupune un predicat, adică elementul material, și două argumente: urmarea imediată și
imputarea obiectivă a urmării imediate asupra elementului material. În general, această structură
poate fi exprimată sintetic în formula:
P (A1, A2).
P este elementul material, primul argument A1 este urmarea imediată și al doilea argument A2
este imputarea obiectivă.
Specificul infracțiunii de înșelăciune este că pentru cuprinderea tuturor condițiilor de tipicitate

formula trebuie aplicată în mod repetat. Mai întâi, înșelăciunea este structurată ca:
P.1 (A1.1, A2.1).
P.1 este inducerea în eroare, A1.1 este paguba și A2.1 este imputarea pagubei asupra inducerii în eroare,
exprimată prin aceea că paguba este produsă prin actul juridic patrimonial al persoanei înșelate.
Predicatul P.1., adică inducerea în eroare, poate fi exprimat, la rândul lui, prin formula:
P.2 (A1.2, A2.2).
P.2 este prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, A1.2 este eroarea subiectului pasiv și A2.2 este imputarea acestei erori asupra
predicatului P.2.
[16]
C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 3-a, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1997,
p. 200-201.
[17]
N. Giurgiu, Drept penal general. Doctrină, legislație, jurisprudență, Ed. Sunset, Iași, 1997, p. 213.
[18]
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 197.
[19]
A. Boroi, G. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. All Beck, București, 2004, p. 216.
[20]
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 31-33.

La acest al doilea nivel structural al înșelăciunii, formularea predicatului P.2. este suficient de
vagă pentru a se putea concepe comiterea lui în mod continuu.
În schimb, la primul nivel structural, formularea predicatului P.1 ca inducere în eroare exprimă
ideea unui act instantaneu.
Așadar, inducerea în eroare este, la un nivel de analiză, rezultatul elementului material P.2, care
poate avea caracter continuu. Dar la celălalt nivel de analiză, ea este însuși elementul material
P.1, și este greu, chiar imposibil, de conceput că exprimă ideea de continuitate. Din acest motiv,
doctrina penală acceptă că infracțiunea de înșelăciune poate avea caracter continuat, dar, după
știința mea, nu și continuu[21].
I.1.iii. Infracțiunea are caracter progresiv
Opinia a fost adoptată la o întâlnire din 2016 a procurorilor privitoare la practica neunitară și
reiterată la Întâlnirea procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară de la nivelul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile
de apel, cu ocazia căreia s-a arătat că „momentul epuizării activității infracționale este acela al
ultimului act de inducere în eroare, indiferent de amplificarea în timp a consecințelor infracțiunii,
amplificare ce are loc cu ocazia încasării lunare a fiecărei sume cu titlul de pensie. Participanții
la întâlnire au achiesat în unanimitate la această opinie, cu completarea că suntem în prezența
unei infracțiuni progresive”[22], opinia fiind susținută și în literatura de specialitate[23]. Totodată,
aceasta a fost și opinia majoritară a participanților la Întâlnirea judecătorilor care își desfășoară
activitatea în cadrul secțiilor penale sau judecă în cauze penale, cu prilejul adunării generale a
judecătorilor din circumscripția Curții de Apel Târgu Mureș, organizată la Sighișoara în zilele de 8
și 9 decembrie 2017[24]. Se regăsește în jurisprudența recentă – spre exemplu, în decizia penală
nr. 379 din 13 iulie 2017 a Curții de Apel Tg. Mureș.
Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii privesc, în esență, două aspecte: activitatea
infracțională nu are o durată de realizare (a), dar producerea rezultatului presupune o astfel de
durată (b).
a. Infracțiunea nu presupune o durată semnificativă a activității infracționale.
Următoarele argumente sunt avansate în susținerea acestei aserțiuni:
a.1. Acțiunea inițială de inducere în eroare este instantanee și nu este susceptibilă de prelungire
în timp. Argumentul se sprijină pe natura acțiunii care constituie verbum regens al infracțiunii de
înșelăciune și își găsește, din acest punct de vedere, susținere în doctrina penală.
A se vedea G. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea specială, op. cit., p. 214, C. Duvac, op. cit., p. 131, M.C. Dobrilă,
[21]
op. cit., p. 134, M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 258, V. Dobrinoiu (coord.),
op. cit., p. 310, V. Cioclei, op. cit., p. 354.
[22]
Documentul adoptat este disponibil la adresa de internet http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1884/Minuta%20
intalnire%20procurori%20sefi%20sectie%20UP%20si%20Judiciara%20iunie%202017.pdf .
V.C. Ștefan, Momentul inițial al termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii de înșelăciune, în
[23]
ipoteza particulară în care elementul material este separat în timp de urmarea imediată, în Dreptul nr. 11/2017, p. 152-155.
[24]
Minuta întâlnirii este publicată la adresa de internet http://portal.just.ro/43/Documents/Minute/MINUTA.2017.12.08-09.
PENALA_HotCSM148.pdf .

Iulian BALAN
a.2. Încasarea ratelor lunare de pensie nu este dublată de alte acțiuni de inducere în eroare.
Argumentul este incontestabil în măsura în care se referă la acțiuni proprii, și rezultă din situația-
premisă.
DOCTRINĂ
a.3. Beneficiarul pensiei face anumite acte pozitive – de exemplu, semnează cuponul de pensie –
dar acestea nu pot fi asimilate unei acțiuni de inducere în eroare. Argumentul își poate găsi
susținere în doctrina penală. J. Pradel arată că „regula interpretării stricte interzice orice asimilare
a omisiunii unei acțiuni care, singură, este prevăzută de lege. A decide în sens contrar înseamnă
a interpreta prin analogie, ceea ce este în mod evident interzis”. Același autor apreciază că
„jurisprudența face dovada unei anumite îndrăzneli” atunci când, „profitând de caracterul
oarecum vag al termenilor legii, asimilează omisiunea unei acțiuni”[25].
a.4. Ideea că, după inducerea în eroare a casei de pensii și încasarea primei rate de pensie,
beneficiarul continuă, prin reticența de a informa casa de pensii, să o inducă în eroare, este
nesustenabilă din mai multe puncte de vedere:
a.4.1. Art. 17 C. pen. enumeră în mod limitativ ipotezele în care infracțiunile comisive pot fi comise
prin omisiune, iar situația-premisă din cauză nu se încadrează în nici una dintre ele.
Mai întâi, beneficiarul pensiei nu are vreo obligație legală sau contractuală de informare a casei
de pensii.
De fapt, art. 119 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice prevede că
„pensionarii sistemului public de pensii sunt obligați să comunice casei teritoriale de pensii în
evidențele căreia se află orice schimbare în situația proprie, de natură să conducă la modificarea
condițiilor în funcție de care a fost stabilită sau se plătește pensia, în termen de 15 zile de la
data apariției acesteia”. Dar, în situația-premisă, beneficiarul nu a avut de la început dreptul la
pensie, împrejurare care nu s-a modificat pe durata plății pensiei. În plus, art. 144 lit. g) din lege
sancționează doar contravențional încălcarea acestei obligații.
În al doilea rând, înșelăciunea în dauna sistemului de pensii publice nu poate fi încadrată în

ipoteza unei acțiuni anterioare periculoase, prevăzută de art. 17 lit. b) C. pen. Această ipoteză
vizează situațiile în care o persoană efectuează o anumită activitate fără a intenționa în mod
direct să creeze o stare de pericol prin care se înlesnește producerea rezultatului. În sprijinul
acestei interpretări pot fi citate păreri din literatura juridică[26].
Privit în sine, acest argument este discutabil. Nici textul legal, nici doctrina nu limitează expres
aplicabilitatea art. 17 lit. b) C. pen. la faptele anterioare neintenționate. Astfel de fapte sunt
indicate în doctrină cu titlu de exemple de aplicare a textului legal. Dintre autorii citați, cel
puțin unul și-a detaliat ulterior opinia și acceptă, actualmente, că „o acțiune precedentă ilicită
(analizată în raport cu data comiterii faptei) determină întotdeauna o poziție de garant și, implicit,
obligația de a acționa pentru evitarea producerii ulterioare a unui rezultat vătămător”[27].
Argumentul are o forță mai mare dacă este privit în lumina argumentului următor.
[25]
J. Pradel, op. cit., p. 341.
De exemplu, M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 31, A. Vlășceanu,
[26]
A. Barbu, Noul Cod penal, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 18.

[27]
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, 2017, op. cit., p. 95.

a.4.2. Tipul infracțiunii de înșelăciune exclude comiterea prin omisiune.
Argumentul își poate găsi sprijin în literatura juridică.
În doctrină se arată că infracțiunile comisive în formă închisă, în cazul cărora legiuitorul stabilește
anumite forme pe care trebuie să le îmbrace acțiunea tipică, nu se pot converti în infracțiuni
omisive improprii[28].
Posibilitatea și condițiile comiterii prin omisiune a înșelăciunii sunt probleme disputate în

doctrină, fiind întâlnită opinia că înșelăciunea poate fi comisă printr-o acțiune de inducere sau
menținere în eroare[29].
„Perspectiva clujeană” vedea comiterea prin inacțiune a infracțiunii de înșelăciune în legătură cu

varianta normativă a înșelăciunii în contracte prevăzută de fostul art. 215 alin. (3) C. pen., comisă
în modalitatea menținerii în eroare a unei persoane[30]. Ca urmare, întrucât noul Cod penal nu mai
prevede menținerea în eroare între variantele normative ale infracțiunii de înșelăciune, și întrucât
reglementează infracțiunea de înșelăciune ca una în formă închisă, el aduce o dezincriminare
a înșelăciunii în convenții comisă prin menținerea în eroare. «Textul nu va fi aplicabil tăcerii
„pure”, el va fi aplicabil, (...), acelor situații în care, deși sunt solicitate informații cu privire la
aspectul asupra căruia planează starea dubitativă (viitoarea eroare), partea ce are obligația legală
sau contractuală de a înlătura starea de eroare nu aduce clarificările solicitate, optând pentru
consolidarea erorii»[31].
Opinia că înșelăciunea nu poate fi comisă prin tăcere după regulile omisiunii improprii, ci doar
atunci când tăcerea semnifică o afirmare tacită a anumitor împrejurări, se întâlnește și în
literatura de limbă spaniolă[32].
Creifelds Rechtswörterbuch[33] arată că „înșelăciunea prin omisiune este posibilă când există o
obligație de a vorbi, fie în baza legii (de ex. art. 666 C. civ.: obligația de raport a mandatarului),
în baza contractului (informarea asupra viciilor lucrului vândut, care sunt în mod evident
semnificative pentru cealaltă parte contractantă) sau în baza unei relații speciale de încredere ori
de asemenea conform bunei credințe (art. 242 C. civ)”. Ingerința anterioară nu este menționată
între aceste posibile izvoare.
Pura abținere de acționa ca modalitate de comitere a infracțiunii comisive nu este acceptată nici
în jurisprudența franceză, în care s-a decis că nu poate fi reținută infracțiunea de înșelăciune în
[28]
F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 282.
[29]
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1996,
p. 264; implicit, se poate înțelege că nu este posibilă comiterea ei printr-o omisiune.
[30]
S. Bogdan, Înșelăciunea în convenții. Latura obiectivă, în Revista de drept penal nr. 3/1999, p. 114, G. Mateuț, Unele
aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de înșelăciune, în Revista Studii de Drept Românesc, Anul 11 (3-4), 1999,
p. 367, apud M.C. Dobrilă, op. cit., p. 235.
S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul
[31]
Juridic, București, 2014, p. 249-250.

[32]
E.A. Donna, J.E. de la Fuente, op. cit., p. 57, nota 57.
[33]
K. Weber (ed.), op. cit., p. 206.

Iulian BALAN
sarcina unui individ care a continuat să perceapă de la Securitatea socială o pensie de invaliditate
deși starea lui s-a ameliorat și care nu a spus nimic[34].
DOCTRINĂ
Principiul care stă la baza acestor opinii este cel al interpretării stricte al legii penale. Interpretarea
legii nu poate ieși din cadrul posibilului sens în limba vorbită al cuvintelor folosite de legiuitor[35].
Or, este dificil de conceput că inducerea în eroare, care constituie elementul material al
înșelăciunii, poate fi săvârșită prin omisiune.
Art. 17 C. pen. dispune că poate fi astfel săvârșită, dacă omisiunea intervine pe fondul anumitor
împrejurări.
Ideea este mai ușor de acceptat când împrejurările sunt concomitente cu tăcerea. În jurisprudență,
cum am arătat mai sus, este acceptat că vânzătorul care vinde un bun și omite să comunice
existența unui litigiu cu privire la acesta poate comite infracțiunea de înșelăciune; la fel, cel
care emite un cec omițând să spună că pentru valorificarea lui nu există disponibilul necesar,
dacă beneficiarul cecului nu are cunoștință de această împrejurare[36]. În aceste situații, tăcerea
intervine pe fondul unor acte juridice concomitente, care cer intervenția activă a făptuitorului
de înlăturare a erorii celeilalte persoane.
Dar când actul este anterior tăcerii, așa cum este în cazul ingerinței anterioare în valoarea
protejată, este greu de conceput că omisiunea informării poate fi inclusă între sensurile posibile
ale expresiei „inducere în eroare”, expresie care exprimă ideea unei acțiuni instantanee. Dacă cele
două momente sunt distincte, se argumentează, se poate ajunge la situația în care, spre exemplu,
ingerința anterioară a fost comisă în stare de neimputabilitate, iar beneficiarul pensiei este tras
la răspundere pentru că încasează o sumă de bani, ceea ce ar fi absurd[37].
Aceste argumente sunt pertinente, au greutate și nu pot fi, ca atare, înlăturate. Imaginea oferită
de ele poate fi, totuși, completată.
În dreptul penal român, analiza elementului material al infracțiunii de înșelăciune nu poate fi

limitată la expresia „inducerea în eroare”. Vechiul Cod penal prevedea, alternativ, menținerea în
eroare ca verbum regens, noțiune care suportă mai ușor ideea unei desfășurări în timp. Menținerea
în eroare era prevăzută, ce e drept, doar pentru una dintre variantele normative ale înșelăciunii –
înșelăciunea în contracte. Totuși, nici majoritatea doctrinei, nici jurisprudența nu diferențiau între
variantele normative sub aspectul comiterii înșelăciunii prin omisiune.
Noul Cod penal a abrogat acea modalitate normativă. Dar, concomitent, a introdus textul art. 17
lit. b) C. pen., care este de asemenea capabil să exprime ideea de desfășurare în timp, prin referirea
la anterioritatea ingerinței.
În ce privește susținerea că reglementarea din art. 17 C. pen. a omisiunii improprii este inaplicabilă
infracțiunii de înșelăciune sub motivul că înșelăciunea este o infracțiune cu conținut închis, iar
omisiunea improprie este posibilă doar la infracțiunile cu conținut deschis, aceasta este, ca
[34]
Cour de Cassation, chambre criminelle, decizia din 2 octombrie 1978, apud J. Pradel, op. cit., p. 341.
C. Roxin, Strafrecht. Allgemeiner Teil. Band I. Grundlagen. Der Aufbau der Verbrechenslehre, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck,
[35]
München, 2006, p. 152.

[36]
A se vedea decizia în interesul legii nr. IX/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[37]
Pentru acest argument, a se vedea Minuta întâlnirii judecătorilor ..., cit. supra la nota 24, p. 17.

atare, eronată. Ca principiu și cu rezerve, așa cum am arătat, înșelăciunea poate fi comisă prin
omisiune atât în dreptul penal român, cât și în sisteme de drept străine, din care reglementarea
omisiunii improprii este inspirată. În măsura în care în dreptul german existau dubii că fapta
penală anterioară se regăsește între izvoarele poziției de garant în cazul înșelăciunii, ele sunt
actualmente în mod expres înlăturate prin decizia din 8 martie 2017 a Curții Federale Supreme[38].
În situația în care ingerința anterioară a fost comisă în prezența unei cauze de neimputabilitate
sau a unei cauze justificative, comiterea înșelăciunii nu este absurdă, ci depinde de condițiile pe
care trebuie în general să le îndeplinească ingerința prealabilă pentru fundamentarea poziției de
garant. Spre exemplu, F. Streteanu și D. Nițu[39] arată că unii autori consideră că obligația de a
acționa este atrasă de o acțiune anterioară antijuridică, alții consideră neavenită această limitare.
a.4.3. Chiar dacă ar exista, încălcarea obligației de informare a casei de pensii de către autorul
inducerii în eroare nu ar avea caracter antijuridic. Iar în virtutea art. 17 C. pen., antijuridicitatea
este atrasă între condițiile de tipicitate ale infracțiunii, în modalitatea comiterii ei prin omisiune.
Acest argument poate fi în modul următor detaliat:
Informarea casei de pensii presupune pentru autorul inducerii în eroare riscul tragerii la răspundere
penală. Este de principiu că legea penală nu poate impune persoanei să se autodenunțe.
Acceptând că informarea casei de pensii nu constituie, formal, un autodenunț, ea poate atrage,
practic, consecințele unui autodenunț pentru autorul inducerii în eroare. Or, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a arătat în hotărârea din data de 21 decembrie 2000 din cauza Heaney și
McGuinness c. Irlandei, în care reclamanții se plângeau de condamnarea lor pentru refuzul de a
da anumite informații autorităților, că dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării
pot fi aplicabile într-o asemenea situație dacă, la momentul solicitării informațiilor, persoana
este în mod substanțial afectată de suspiciunea comiterii unei fapte de natură penală[40]. Din
chiar momentul în care și-ar îndeplini obligația de informare, situația făptuitorului ar fi în mod
substanțial afectată, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dreptului la tăcere și privilegiului împotriva
autoincriminării.
Argumentul nu poate fi, totuși, avut în vedere fără să ținem seama de limitele acestui privilegiu.
Privilegiul împotriva autoincriminării nu are caracter absolut, și poate fi restrâns în vederea unui
scop legitim, cu condiția ca restrângerea să fie proporțională cu scopul urmărit. Această limitare
a privilegiului a fost adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea Marii
Camere din data de 29 iunie 2007, pronunțată în cauza O’Halloran și Francis c. Marii Britanii[41]. În
hotărârea menționată, Curtea a arătat că efectuarea unor anume activități presupune asumarea
anumitor responsabilități și obligații, care pot include obligația de informare a autorităților, și că
în aceste condiții obligația de prezentare a unui simplu fapt nu presupune autoincriminarea[42].
[38]
Citată mai sus, nota 11.
[39]
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. I, p. 289.
[40]
A se vedea par. 41-42 ale hotărârii.
I. Dennis, The Law of Evidence, ed. a 5-a, Sweet & Maxwell, Londra, 2013, p. 166, care citează hotărârea din anul 2003
[41]
a Privy Council din cauza Brown v. Stott ca o primă enunțare a acestei limitări.
[42]
A se vedea par. 57-58 ale hotărârii.

Iulian BALAN
b. Încasarea ratelor lunare de pensie are relevanță penală, prin aceea că amplifică urmarea imediată
a faptei inițiale de inducere în eroare
DOCTRINĂ
În susținerea acestui argument, se arată că pentru consumarea infracțiunii de înșelăciune este

suficientă plata primei rate de pensie. Plățile ulterioare nu sunt, totuși, lipsite de relevanță penală,
fiindcă ele reprezintă rezultatul tipic al infracțiunii. Ca urmare, infracțiunea nu are caracter
instantaneu, ci are o durată de realizare și este progresivă.
I.2. Infracțiunea este simplă (instantanee)
Opinia face parte dintre cele trei opinii exprimate la Minuta întâlnirii judecătorilor [43]. Se regăsește
în jurisprudența recentă – spre exemplu, în decizia penală nr. 425/A din 5 octombrie 2017 a Curții
de Apel Tg. Mureș.
În cuprinsul deciziei, se arată că „fiecare inacțiune lunară a inculpatei nu prezintă, fiecare în parte,
conținutul aceleiași infracțiuni, prin fiecare omisiune a sa și anume aceea de a lăsa ca pensia
obținută și apoi majorată în baza unor acte false, să fie virată în contul său, întrucât prin acest
mod nu induce în eroare în fiecare lună Casa Județeană de Pensii Harghita prin pasivitatea sa, ci
prejudiciul se perpetuează prin trecerea timpului, infracțiunea nefiind continuată sau continuă.
(...)
Nu în ultimul rând, nu poate fi reținut ca infracțiunea de înșelăciune să fie o infracțiune progresivă,

având în vedere că aceasta presupune o acțiune săvârșită cu intenție peste care să se suprapună
un rezultat produs din culpă sau praeterintenție”.
În această opinie, după inducerea inițială în eroare a casei de pensii, autorul nu mai săvârșește
vreo activitate infracțională. Pentru acest punct de vedere, argumentele sunt identice cu cele
exprimate în sprijinul opiniei precedente.
Dar, spre deosebire de aceasta, potrivit tezei infracțiunii simple situația premisă nu presupune
nicio durată de realizare a rezultatului (a). În plus, potrivit acestei opinii, calificarea ca progresivă
a faptei nu răspunde noțiunii de infracțiune progresivă din dreptul român (b).
a. Prin plata primei rate de pensie se produce urmarea imediată și este desăvârșit conținutul
constitutiv al infracțiunii
Așa fiind, împrejurarea că autorul beneficiază în continuare de situația creată, prin încasarea
periodică a pensiei, nu are relevanță penală.
Opinia își poate găsi sprijin în doctrină, care face distincție între infracțiunile cu durată de realizare
și infracțiunile de stare, precum bigamia, falsul privind identitatea sau executarea lucrărilor fără
autorizație de construire. Acestea din urmă sunt infracțiuni care, odată ajunse în faza consumării,
„produc o stare antijuridică ce persistă în timp, dar comiterea infracțiunii încetează odată cu
producerea acesteia, deoarece legiuitorul incriminează doar producerea respectivei urmări, nu
menținerea ei”[44]. Deși „autorul profită de situația creată prin fapta sa, aceasta nu înseamnă
[43]
Citată mai sus, nota 24.
[44]
F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., vol. II, p. 29-30.

că încheie din nou și din nou o căsătorie sau, în cele mai multe cazuri, că repetă falsul privind
identitatea”[45]. Infracțiunile de stare sunt în esență infracțiuni instantanee, având în vedere că
multe infracțiuni instantanee produc efecte durabile – precum omorul[46].
Cu alte cuvinte, împrejurarea că autorul unei infracțiuni contra patrimoniului continuă să se

folosească de situația creată, care continuă să fie păgubitoare victimei, nu conferă caracter
progresiv infracțiunii, cât timp realizarea ulterioară a pagubei nu este obiectiv imputabilă
elementul material potrivit tipului infracțiunii.
b. Persistența producerii pagubei nu atrage prin ea însăși calificarea faptei ca infracțiune progresivă
Infracțiunea progresivă este o formă a unității legale de infracțiune, caracterizată prin absorbirea
în conținutul infracțiunii mai grave, realizate prin amplificarea urmării inițiale, a infracțiunii mai
puțin grave, corespunzătoare momentului consumativ inițial[47]. Potrivit acestei definiții, din
moment ce după consumarea inițială a înșelăciunii fapta beneficiarului pensiei nu își amplifică
urmările corespunzător unei noi încadrări juridice, este greșită aducerea în discuție a infracțiunii
progresive, una dintre formele unității legale de infracțiune.
În literatura juridică poate fi întâlnită și o definire mai largă a infracțiunii progresive, ca fiind
orice infracțiune la care urmarea se amplifică dincolo de momentul consumării. Amplificarea
rezultatului se poate realiza fără a determina o nouă încadrare juridică, de exemplu „un incendiu
prin simpla lui amplificare distruge și alte bunuri decât cele urmărite de făptuitor”[48]. În acest
caz, referirea la infracțiunea progresivă este utilă fiindcă situația analizată presupune o acțiune
săvârșită cu intenție peste care se suprapune un rezultat mai grav produs din culpă sau cu
praeterintenție.
Nici una dintre aceste împrejurări nu este prezentă în situația-premisă. Ca urmare, referirea la
caracterul progresiv al infracțiunii este lipsită de acuratețe juridică.
II. Aspecte conclusive și efecte practice

Fiecare dintre opiniile exprimate a fost, după cum se poate observa, susținută cu argumente în
jurisprudență și în doctrină. Fiecare dintre aceste argumente are meritele lui, și se poate dovedi
util în soluționarea unei cauze. Ceea ce nu poate fi susținut este închiderea situației-premisă în
cadrul unui principiu peremptoriu, care ignoră „împotrivirea cauzei” și riscă să piardă „contactul
cu adevărul”[49]. Un astfel de principiu este acela că înșelăciunea nu poate fi comisă prin omisiune.
Dacă omisiunea însoțește anumite împrejurări speciale, prealabile sau concomitente, sunt cazuri
în care ea poate realiza tipicitatea elementului material al înșelăciunii. Esențială este aptitudinea
omisiunii de a se încadra în structura tipică a infracțiunii. Această structură este formată, cum
am arătat, dintr-un predicat sau element material, și din două argumente: urmarea imediată și
imputarea obiectivă a urmării imediate asupra elementului material. În cazul înșelăciunii, legătura
[45]
C. Roxin, op. cit., p. 331.
[46]
J. Pradel, op. cit., p. 344.
C. Mitrache, op. cit., p. 199, 209, A. Boroi, G. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, op. cit., p. 232-233, M. Udroiu,
[47]
Drept penal. Partea generală, 2017, op. cit., p. 199, 215, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., Vol. II, p. 83.
[48]
N. Giurgiu, op. cit., p. 204.
[49]
C. Roxin, op. cit., p. 219.

Iulian BALAN
de imputare obiectivă dintre pagubă și inducerea în eroare este exprimată prin cerința implicită
ca paguba să fie produsă prin actul juridic al celui înșelat, ca urmare a inducerii în eroare. În
situația-premisă concretă a inducerii în eroare a casei de pensii prin prezentarea de acte de
DOCTRINĂ
vechime în muncă falsificate, urmată de încasarea periodică a ratelor de pensie, fiecare plată a
pensiei reprezintă o nouă pagubă, produsă prin actul de dispoziție al casei de pensii, care este
cauzat de inducerea sa în eroare.
Văzând argumentele în favoarea fiecărei posibile încadrări a acestei situații premisă, cele mai
puțin vulnerabile par a fi cele în favoarea încadrării ei ca infracțiune continuată.
Odată ce se acceptă că omisiunea poate fi inclusă între modalitățile de comitere a elementului

material, fie pentru că este însoțită, fie pentru că este precedată de anumite elemente speciale –
iar această premisă este în general acceptată – în legea penală nu poate fi găsită o regulă care să
excludă posibilitatea inducerii ulterioare în eroare, în mod implicit și repetat, a casei de pensii,
cu ocazia încasării ratelor de pensie, de către cel care a indus în eroare casa de pensii cu ocazia
stabilirii dreptului la pensie.
O asemenea regulă nu poate fi dedusă din principiul tolerării actelor de autofavorizare. Pentru
aplicarea acestui principiu la situația-premisă în cauză trebuie să recurgem la regulile substanțiale
de aplicare a privilegiului împotriva autoincriminării rezultate din jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului. Ele cer punerea în balans a intereselor contrarii ale părților și a interesului
public în protejarea valorii sociale care formează obiectul juridic al infracțiunii. În principiu, se
poate aprecia că interesul făptuitorului de a fi apărat de obligația de a comunica un simplu fapt
trebuie să acomodeze interesul combaterii fraudelor împotriva sistemului public de pensii, așa
încât acesta să nu plătească pensie pentru limită de vârstă unei persoane care pretinde în mod
fraudulos că este îndreptățită să o primească.
Încadrarea stării de fapt ca infracțiune continuă se lovește de formularea legală a elementului

material - inducerea în eroare – care sugerează, în limba română, o acțiune instantanee, nu una
continuă.
Considerarea ei ca infracțiune progresivă nu răspunde definirii acestui tip de infracțiune ca unitate

legală de infracțiune în doctrina penală română.
Calificarea faptei ca una instantanee apropie situații greu comparabile – pe de o parte, situația
oricărei infracțiuni care creează o stare antijuridică păgubitoare, spre exemplu orice infracțiune
contra patrimoniului prin care făptuitorul dobândește un bun producător de fructe, pe de altă
parte situația-premisă discutată, în care fiecare nouă pagubă este rezultatul prevăzut de norma
de incriminare, obiectiv imputabil elementului material al infracțiunii potrivit tipului acesteia.
Calificarea înșelăciunii din această situație-premisă ca infracțiune instantanee, continuă,

continuată sau progresivă este o problemă care necesită răspunsuri la întrebări importante.
O putem folosi ca ocazie pentru a observa în ce măsură mai aderăm la soluțiile tradiționale
ale dreptului penal în contextul infiltrării dreptului drepturilor omului în domeniul său propriu;
ori dacă dreptul penal român este dispus să accepte soluții noi, trasplantate din sisteme străine
de drept, cum sunt omisiunea improprie și poziția de garant. Din această perspectivă, dezlegarea
problemei puse prezintă un apreciabil interes teoretic.

Ea poate avea și efecte practice.
Unele efecte sunt legate de distincția dintre infracțiunea simplă și cea cu durată de consumare,
indiferent că această durată este dată de amplificarea acțiunii sau a rezultatului.
Din acest punct de vedere, chiar diferența dintre teza infracțiunii progresive și cea a infracțiunii
simple nu slujește doar acurateții juridice, ci poate duce la soluții practice diferite:
În prima dintre cele două opinii, amplificarea urmării reprezintă o circumstanță nefavorabilă
inculpatului cu ocazia individualizării pedepsei, în timp ce în a doua vechimea faptei, calculată
în funcție de momentul primei plăți a pensiei, constituie o circumstanță favorabilă inculpatului.
În situația ipotetică în care obligația de plată a ratelor de pensie ar fi preluată pe parcurs de o

altă persoană, în teza infracțiunii simple cesionarul obligației nu ar avea calitatea de persoană
vătămată și nu s-ar putea constitui parte civilă în procesul penal, fiindcă paguba sa nu rezultă
din tipul infracțiunii[50].
O altă situație pentru moment ipotetică este cea în care denunțul ar primi o reglementare
asemănătoare celei date prin O.U.G. nr. 13/2017. Potrivit acestei ordonanțe, care nu a mai intrat
în vigoare, art. 290 C. pr. pen. era completat cu un alin. (3), care dispunea că „denunțul se
depune la organul de urmărire penală competent în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei
prevăzute de legea penală.” În măsura în care prevederi asemănătoare ar fi reluate, în cazul
infracțiunii simple data de început a acestui termen este data primei plăți a pensiei, în timp ce în
cazul infracțiunii progresive, ca în cazul celorlalte infracțiuni cu durată de consumare, este data
epuizării infracțiunii, adică data ultimei plăți.
Alte instituții de drept sunt legate de momentul încetării activității infracționale:
Legea penală mai favorabilă și grațierea colectivă sunt aplicabile infracțiunii dacă intervin după
prima plată a pensiei, în măsura în care plățile ulterioare nu au relevanță penală.
Ajutorul dat făptuitorului cu ocazia plăților ulterioare primei rate de pensie poate îmbrăca forma
complicității, dacă aceste plăți fac parte din activitatea infracțională. În caz contrar, ajutorul dat
făptuitorului poate constitui favorizarea făptuitorului sau tăinuirea.
În practica judiciară, se pune în special problema datei de la care curge termenul prescripției
răspunderii penale. Dacă infracțiunea este considerată progresivă, conform art. 154 alin. (3) C. pen.
termenul de prescripție curge de la consumarea faptei, care a avut loc cu ocazia primei plăți a
pensiei. Dacă infracțiunea este considerată simplă, soluția este aceeași.
În cazul în care infracțiunea este considerată continuă sau continuată, termenul de prescripție
trebuie calculat, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., de la data epuizării infracțiunii, adică de la data
plății ultimei pensii. În măsura în care această dată este apropiată de data descoperirii infracțiunii,
în această variantă de calcul tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu este împiedicată
de prescrierea răspunderii penale.
Potrivit art. 19 alin. (1) C. pr. pen., „acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la
[50]
răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei care face obiectul acțiunii penale”. Iar potrivit art. 79 C. pen., „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială
sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată”.

Iulian BALAN
La finalul acestei lucrări, nu vreau să cântăresc din nou argumentele invocate în sprijinul fiecăreia
dintre opiniile prezentate. Cititorul o poate face singur. Nici nu vreau să formulez propuneri
de lege ferenda. Nu cred că în toate situațiile în care jurisprudența se găsește în dificultate
DOCTRINĂ
intervenția legiuitorului este benefică. Legiuitorul ar putea oferi noi argumente jurisprudenței prin
modificarea unor instituții de drept penal general. A făcut-o, de altfel, recent, prin reglementarea
infracțiunii comisive prin omisiune. Dar asemenea argumente funcționează în gol dacă practicienii
dreptului nu se arată dispuși să le lege de predicatul unei anume infracțiuni. Sau, legiuitorul
ar putea modifica reglementarea înșelăciunii din partea specială a Codului penal. Astfel, ar
lua jurisprudenței posibilitatea de a-și rezolva problemele de percepere a speței prin dialog
argumentat – ceea ce, ca principiu, nu este neapărat recomandabil.
Ceea ce vreau mai degrabă să fac este o remarcă privitoare la practicienii dreptului.
Remarca pleacă de la o diferență fundamentală dintre două tipuri de abordări. Dacă structurăm,
așa cum am arătat, situația-premisă într-un predicat și mai multe argumente, atunci ea poate
fi privită din două perspective.
Un demers posibil este acela de a privi argumentele pentru a găsi predicatul. Abordarea este
ilustrată de jurisprudența germană recentă care, pornind de la argumentul imputării obiective a
pagubei asupra unei culpe originare, aproape că nu mai are nevoie de un predicat al infracțiunii.
Alt demers pleacă de la intuirea naturii faptei care constituie elementul material al infracțiunii.
Potrivit naturii faptei, într-o opinie victima este în mod permanent înșelată. În alta, nimic relevant
nu se mai întâmplă, după încasarea primei rate de pensie. Cel puțin una dintre cele două opinii
este greșită. Nici una nu poate ști aceasta, în măsura în care unicul criteriu accesibil este natura
faptei. Jurisprudența română se simte cel mai sigură pe ea înăuntrul unor astfel de intuiții
naturale.
Situația în care posesorul unei asemenea intuiții naturale este deschis față de argumente, ba chiar
acceptă, măcar uneori, că intuiția lui ar putea fi greșită, mi se pare locul ideal în care trebuie să
se găsească practicianul dreptului. Văd articolul de față ca pe o reamintire a acestui loc ideal.

Pledoarie pentru buna-credință

în dreptul consumatorului
Andreea-Mădălina STĂNESCU-SAS
ABSTRACT
Good faith is the fundamental value on which the trust-based relation, essential
for keeping a fair and balanced social environment, is built.
The calls of good faith regard both parties of the consume relation. The duty
to inform sets up the standards for both seller/supplier’s and consumer’s good
faith, showing the extent to which the seller or supplier’s good faith reflects the
consumer’s good faith.
Consumer protection must not be regarded as a restraint, but as a guarantee for

contractual freedom. The lack in certain cases of suficiently clear and trenchant
solutions from the EU law must not be interpreted as an insufficient statement
of the good faith principle, but on the contrary as an expression of a self-limited
EU institutions intervention, leaving to the national legal systems the choice for
adequate legal means to provide safety and balance to legal relations.
Keywords: good faith, consume relation, consumer protection, EU law, national

legal systems.
REZUMAT
Buna-credință este acea valoare fundamentală pe care se clădește relația bazată pe

încredere, indispensabilă menținerii unui climat social corect și echilibrat.
Exigențele bunei-credințe privesc ambele părți ale raportului de consum.

Informarea configurează standardele bunei-credințe pentru consumator și pentru
comerciant, ea indicând măsura în care buna-credință a comerciantului are ca
reflectare buna-credință a consumatorului.
Protecția consumatorului nu trebuie privită ca o limitare ci ca o garanție a libertății

contractuale. Lipsa în anumite cazuri a unor soluții suficient de clare și de tranșante
din partea dreptului Uniunii Europene nu trebuie interpretată în sensul unei
afirmări insuficiente a principiului bunei-credințe, ci dimpotrivă, ca expresia unei
autolimitări a intervenției instituțiilor Uniunii, care lasă în sarcina sistemelor de

drept naționale alegerea mijloacelor juridice adecvate pentru a conferi siguranță

și echilibru raporturilor juridice.
DOCTRINĂ
Cuvinte-cheie: buna-credință, raport de consum, protecția consumatorului, dreptul

Uniunii Europene, sisteme de drept naționale.
Legislaţie relevantă: Directiva nr. 93/13/CEE, art. 3 alin. (1), art. 5
1. Introducere
Buna-credință, etica, echitatea, loialitatea și moralitatea au fost recunoscute ca valori
fundamentale din vremuri străvechi, constituind motivele adoptării și sursele de inspirație ale
normelor de drept. Conștientizându-se importanța lor pentru ordonarea societăților umane,
acestea au decis să le protejeze prin reguli de conduită impuse membrilor lor.
Buna-credință stă la baza oricăror relații interumane reglementate prin norme juridice, la nivelul
oricărui domeniu al vieții sociale; ea privește în primul rând relațiile dintre indivizi, fiind inerentă
organizării de tip social, și derivă din modul în care omul se raportează la sine și la ceilalți,
valorizând cunoașterea, adevărul și dreptatea.
Nevoia generală ca standardele impuse din considerente bazate pe corectitudine să prevaleze în

fața conduitei necinstite nu a avut exclusiv un fundament idealist, ci unul cât se poate de practic.
Pe lângă faptul de a se fi acordat individului corect recunoașterea socială meritată, nevoia de
dezvoltare resimțită la nivelul societății nu a putut fi satisfăcută decât prin construirea unui climat
de siguranță și echilibru, de prevenire și sancționare a comportamentului necinstit, de cultivare
a ideii de ordine și de încredere între membrii societății.
O societate nu se poate dezvolta în mod sănătos cu ignorarea ideii de bună-credință. O societate

în care acumularea de bogății se face preponderent de către cei care reușesc să inducă cel mai
mult în eroare își frânează propria dezvoltare, refuzându-și încrederea, dorința de perfecționare
și perspectivele de progres material și spiritual.
Pornind de la premisa că orice societate își urmărește propria dezvoltare, adică acea evoluție
caracterizată printr-o îmbunătățire a climatului general de conviețuire, creșterea calității vieții și
a nivelului de trai, a diversificării produselor și serviciilor, bazate pe inovarea continuă, trebuie să
se recunoască că acest ideal ar rămâne o iluzie în lipsa unui climat general de încredere. Astfel,
nu există încredere fără bună-credință și nu se poate face apologia oricărui alt principiu de drept
fără a avea la bază valorizarea bunei-credințe.
2. Buna-credință, consumatorul și ideologiile contractuale

Dreptul continental recunoaște clauza generală de bună-credință, ca aparținând dreptului
general al obligațiilor[1]. Chiar dacă despre dreptul cutumiar s-a susținut că „pare să ignore un
[1]
N. Reich, Principii generale ale dreptului civil al Uniunii Europene, trad. C.-M. Banu, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014,
p. 312.

atare concept general”[2], în doctrina engleză a fost reliefat că buna-credință nu este de fapt o
valoare necunoscută juriștilor de common law[3], ideea de transparență a clauzelor din contractele
încheiate între comercianți și consumatori fiind prezentată ca o condiție obligatorie a unui
consimțământ valabil din partea consumatorului, a voinței reale, conștiente de a contracta[4].
Într-adevăr, nu se poate aștepta vreo eficiență contractuală în afara ideii de bună-credință, nu se
pot perfecta acorduri sigure cu minimalizarea incidenței acestui principiu fundamental.
Principiul corectitudinii în contracte pe care s-a bazat de-a lungul vremii ideologia de sprijinire
a consumatorului (consumer-welfarism) nu este decât în aparență - și la o analiză, în opinia
noastră, superficială - contrar unei alte ideologii contractuale, cea individualistă. Obligativitatea,
caracterul imperativ al bunei-credințe și corectitudinii în contracte sunt, de asemenea, favorabile
și partizanilor libertății de alegere. Cum ar putea vreo alegere să fie socotită liberă în lipsa
bunei-credințe și cum ar putea exista o deplină libertate contractuală fără confortul firesc al
conștientizării protecției ideii de corectitudine?
În cadrul relațiilor dintre comerciant și consumator, există o tendință generală de a considera că

cel care se împotrivește ideii de protecție a consumatorului este comerciantul. Un comerciant
de bună-credință nu ar avea, însă, niciun motiv să se opună ca un consumator - la rândul său,
de bună-credință - să fie protejat, întrucât niciodată buna-credință nu se poate opune ei înseși.
Dimpotrivă, un comerciant care știe că a contractat el însuși cu bună-credință cu un consumator
va fi mulțumit că și acesta a contractat în mod onest și va încerca să păstreze relația contractuală,
să depășească o eventuală situație de impas, pentru că, fie și din motive pur economice, un client
cinstit nu trebuie irosit.
3. Exigențele bunei credințe privesc ambele părți ale raportului de consum

Din punct de vedere concurențial, buna-credință este un criteriu de distincție a performanțelor
înregistrate de comercianți și în consecință a calității bunurilor și serviciilor oferite. Un comerciant
onest în relațiile cu clienții săi va fi pe deplin interesat ca numărul acestora să nu se diminueze din
cauza practicilor înșelătoare ale altui comerciant din același domeniu de activitate; de asemenea,
va fi interesat ca dezamăgirea clienților înșelați de comerciantul concurent să nu se propage
în rândul clientelei sale tratate onest, iar lipsa de încredere să nu contamineze întregul public-
țintă. Comerciantul de bună-credință nu trebuie să fie obligat să deconteze lipsa de onestitate a
celui de rea-credință și este legitim să pretindă ca imaginea sa să nu fie asociată în vreun fel cu
a acestuia din urmă.
Există, totodată, situații în care consumatorul este de rea-credință, abuzând de drepturile

sale. Un exemplu este al celui care, neavând niciun moment în minte ideea de a cumpăra un
produs, îl comandă cu intenția de a îl returna după ce îl va fi folosit, abuzând de acest drept.
Consumatorului cu o conduită onestă nu i se poate refuza exercițiul drepturilor sale doar pentru
că ocazional se înregistrează cazuri de abuz de drept. Acesta este încă un argument în sprijinul
necesității protejării bunei-credințe.
[2]
Ibidem.
[3]
E. McKendrick, Contract Law, Text, Cases and Materials, 3rd Edition, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 501.
[4]
Ibidem.

Principiul bunei-credințe nu poate fi aplicat doar în parte, doar în cazuri în care pare convenabil
și nu poate fi respins atunci când jenează. Negarea unei recunoașteri plenare a acestui principiu
ar menține în mod selectiv și arbitrar pe același plan pe cel de bună-credință și pe cel de
DOCTRINĂ
rea-credință, fără a-l distinge consecvent pe destinatarul cinstit al legii de cel necinstit.
Este prin urmare de așteptat ca instanțele să analizeze buna-credință a părților pentru a pronunța
soluții cât mai juste și pentru ca ideea de dreptate să nu fie eludată de interpretări forțate și
intimidante. Dreptatea nu poate fi obținută fără respectarea cu strictețe a ideii de bună-credință,
iar o hotărâre judecătorească nu va putea răspunde nevoii de adevăr și dreptate decât urmărind
aplicarea legii în litera și în spiritul său. Tocmai acest spirit al oricărei legi își trage seva din
principiile de bază ale dreptului, întemeiat la rândul său pe sistemul celor mai înalte valori morale,
între care buna-credință ocupă o poziție centrală.
Prin urmare, în raporturile contractuale, ca și în orice relații interumane, buna-credință

corespunde unei exigențe comune de legitimitate care trebuie să guverneze conduita tuturor
părților, spre a conferi fiecăreia șansa de a obține avantajele oneste care au constituit cauza
pentru care au contractat.
4. Standardul ideal al bunei-credințe se poate atinge

numai prin informarea consumatorului
Problema bunei-credințe în relațiile contractuale a comportat viziuni negative, neutre și pozitive,
după măsura în care s-au declarat favorabile valorizării acesteia ca principiu al dreptului privat[5].
Argumentele în favoarea viziunii negative sunt motivate de teama ca cel care se va prevala de
buna-credință în apărarea sa să fie predispus la abuz, respectiv la obținerea a mai mult decât i
s-ar cuveni în mod echitabil. Paradoxal, chiar în cazul negării apărărilor bazate pe buna-credință,
se invocă argumentul echității. Nici măcar această viziune nu neagă importanța bunei-credințe,
ci doar exprimă îndoieli în posibilitatea demonstrării ei.
În doctrina românească s-a subliniat că informarea precontractuală reprezintă soluția optimă

atât pentru consumator, cât și pentru comerciant[6].
La nivelul dreptului consumatorului, informarea corectă și onestă reflectă buna-credință a

ambelor părți. Consumatorul va putea lua o hotărâre valabilă doar în situația în care a fost
informat în prealabil de comerciant în mod corespunzător.
Operațiunea de informare a consumatorului, realizată în mod „complet, corect și precis asupra

caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor” [7] pe care le contractează, asigură
comerciantului siguranța în afaceri pe care doar onestitatea în propria conduită o poate oferi.
Comerciantul își va putea apăra buna-credință dovedind că și-a îndeplinit obligația de informare
[5]
E. McKendrick, op. cit., p. 510-518.
Gh. Piperea, Protecţia consumatorilor în contractele comerciale, Ed. C.H. Beck, p. 33; potrivit autorului, „[i]nformarea
[6]
pre-contractuală este, de fapt, singura variantă optimală, benefică ambelor părţi, de ieşire din Dilema Prizonierului,
adică din blocajul juridico-psihologic în care părţile ar fi ţinute în lipsa acestei informări.”
[7]
Art. 27 lit. b) din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008.

față de consumator. Consumatorul, la rândul său, se va prevala de propria bună-credință în

cazurile în care nu a fost informat în mod corespunzător.
În jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că „pentru un consumator,

informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele
respectivei încheieri, este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe
baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un
furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta.”[8]
Cu privire la modul în care trebuie să fie efectuată informarea, s-a precizat de către Curte că
„cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie
înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator
din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea
mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația
dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului,
astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile,
consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.”[9]
Limbajul „clar și inteligibil” le este impus vânzătorilor și furnizorilor în redactarea clauzelor

contractuale propuse consumatorilor, fiind de competența instanței de trimitere „să se asigure
că acel consumator era în măsură să prevadă cheltuielile pe care putea să le aibă de suportat.”[10]
Jurisprudența națională reține, la rândul său, existența unei obligații de informare în acord cu
buna-credință. Astfel, este necesar să se verifice „dacă banca a furnizat persoanei asigurate
date complete, corecte, coerente și la timp referitoare la aceste aspecte, dacă împrumutata,
iar după decesul acesteia, succesorii săi, au avut acces la toate informațiile legale de existența
și/sau executarea contactelor de asigurare de viață, în corelație cu comportamentul băncii și
al asigurătorului, de a-și îndeplini toate obligațiile de informare a clienților, de cooperare și
transparență, în acord cu dispozițiile legale evocate de reclamanți și buna-credință.”[11]
Pe de altă parte, aceeași instanță a reținut, în altă situație, că „în cazul unor comisioane plătibile
printr-un singur act material, ușor calculabile ca valoare, act ce are loc imediat după încheierea
acordului de voință, este foarte greu de reținut un caracter neclar, neinteligibil sau o atitudine ce
nu ar fi caracterizată prin bună-credință din partea băncii, din moment ce aceasta expunea expres,
încă de la bun început, pretențiile sale cu privire la aceste contraprestații solicitate clienților”.[12]
Cu privire la informarea persoanelor împrumutate în monedă străină, Curtea de Justiție a

Uniunii Europene a statuat că obligația de informare a instituțiilor financiare care au acordat
împrumuturile trebuie să fie suficient de complexă pentru a le permite împrumutaților „să adopte
decizii prudente și în cunoștință de cauză, [informațiile] trebuind să includă cel puțin impactul pe
care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul
[8]
CJUE, camera a IV-a, hotărârea C-26/13 din hotărârea din 30 aprilie 2014 din cauza C-26/13, Kásler, par. 70.
[9]
Idem, par. 75.
[10]
Concluziile avocatului general Wahl în cauza C-26/13 (Kásler), par. 83.
[11]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 1855 din 8 noiembrie 2016, www.scj.ro
[12]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 608 din 23 martie 2016, www.scj.ro

sau sediul [...] și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra
ratelor împrumutului.”[13]
DOCTRINĂ
În dreptul protecției consumatorului, informarea fixează standardul bunei-credințe. În măsura în

care l-a informat corespunzător pe consumator, comerciantul poate pretinde din partea acestuia
buna-credință pe care el însuși a arătat-o. La rândul său, consumatorul va răspunde cu acel grad
de bună-credință care i-a fost impus de către comerciant prin informare.
5. Buna-credință și dreptul european al consumatorului

Dreptul Uniunii Europene nu afirmă expres principiul general al bunei-credințe, ci doar conține
unele aplicații practice ale acestuia, de exemplu în cazul clauzelor abuzive[14]. Astfel, în cauza
C-415/11 (Mohamed Aziz), Curtea de Justiție a statuat asupra necesității ca instanța națională să
verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, „acționând în mod corect și echitabil față de consumator,
se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma
unei negocieri individuale”[15], referindu-se la împrejurările creării dezechilibrului semnificativ
„în contradicție cu cerința de bună-credință”. În aceeași cauză, avocatul general a evidențiat
situația de natură a genera un dezechilibru semnificativ „nejustificat”, respectiv cazul în care
„drepturile și obligațiile consumatorului sunt reduse atât de mult încât cel care propune condițiile
contractuale, având în vedere buna-credință, nu ar trebui să poată pleca de la premisa că în cadrul
negocierilor contractuale consumatorul ar fi acceptat o astfel de dispoziție”[16].
Dacă prin art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE cerința dezechilibrului semnificativ dintre
drepturile și obligațiile părților se analizează prin prisma cerinței de bună-credință, Curtea a
stabilit în cauza C-186/16 (Andriciuc c. României) că instanța de trimitere trebuie să verifice
„în primul rând posibila nerespectare a cerinței de bună-credință și, în al doilea rând, existența
unui dezechilibru semnificativ”[17], recunoscând implicit caracterul distinct al acelor cerințe.
Caracterul abuziv al unei clauze contractuale nenegociate poate fi apreciat, conform criteriilor din
art. 3 alin. (1) și art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, de instanța națională chemată să stabilească
„dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile
bunei-credințe, echilibrului și transparenței”[18].
Situația de inferioritate a consumatorului față de comerciant (vânzător sau furnizor) este

recunoscută în jurisprudența Curții ca element determinant pentru aderarea „la condițiile
[13]
CJUE, camera a II-a, hotărârea din 20 septembrie 2017 din cauza C-186/16, Andriciuc, par. 49.
Considerentul 16 al Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
[14]
încheiate cu consumatorii, publicată în J.O. nr. L0013 din 12 decembrie 2011, conţine o referire la „cerinţa de bună-credinţă”
în contextul evaluării caracterului abuziv al clauzelor contractuale.
[15]
CJUE, camera I, hotărârea din 14 martie 2013 din cauza C-415/11, Mohamed Aziz, par. 69.
[16]
Concluziile avocatului general J. Kokott din cauza C-415/11 (Mohamed Aziz), par. 74.
CJUE, camera a II-a, hotărârea din 20 septembrie 2017, din cauza C-186/16, Andriciuc, par. 56; în acelaşi sens, CJUE,
[17]
camera a VII-a, ordonanţa din 22 februarie 2018, din cauza C-119/17, Lupean, par. 31.
[18]
CJUE, camera a IV-a, hotărârea din 30 aprilie 2014, din cauza C-26/13, Kásler, par. 40.

redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra
conținutului acestora”[19].
Prin comparație, jurisprudența națională se raportează la principiul solidarismului contractual și

la obligația de executare cu bună-credință a contractelor. Astfel, instanța supremă a apreciat ca
fiind „întrunite condițiile privitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților și la inserarea clauzei în contract cu încălcarea cerințelor bunei-credințe, câtă
vreme o atare prevedere a fost menită să transfere în mod împovărător riscurile devalorizării
bunurilor aduse în garanție în sarcina exclusivă a împrumutaților. În aceeași ordine de idei,
prezintă relevanță sub aspectul creării unui dezechilibru semnificativ și faptul că împrumutații
se confruntă cu efortul considerabil al constituirii unor garanții noi, efort cuantificat, pe de o
parte, în indisponibilizarea altor bunuri și, pe de altă parte, în costurile aferente noilor contracte
de garanție, precum și faptul că acești parteneri contractuali se află într-o stare de incertitudine
a derulării raporturilor contractuale, marcată de eventualitatea declarării anticipate a scadenței.
În acest caz, prezumția de bună-credință a fost răsturnată, întrucât partenerul puternic din
contract, Banca, urmărește să se pună la adăpost de orice risc potențial, transferă riscul în
sarcina exclusivă a partenerului slab și încalcă nu numai principiul solidarismului contractual,
ci și obligația ce îi incumbă potrivit art. 970 C. civ. de la 1864, aceea de a executa contractul cu
bună-credință.”[20]
Aceeași instanță a reținut în altă cauză că nu poate exista bună-credință atunci când clauza
privind dobânda variabilă este stabilită de comerciant, exclusiv în favoarea sa: „În ceea ce privește
buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, că
această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil
față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere. Raportat la cauza dedusă judecății
se constată că această condiție nu este îndeplinită deoarece clauza privind dobânda variabilă
conferă profesionistului, într-un mod injust, dreptul de a regla dobânda creditului în favoarea
sa, fără ca intimatul să aibă reprezentarea elementelor prin care se stabilește dobânda precum
și a efectelor economice pe care le implică. Mecanismul de determinare a dobânzii variabile
creează un dezavantaj pentru consumator și îl plasează într-o situație de inferioritate de natură
să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile și
obligațiile părților[21].
Tot cu privire la dobânda variabilă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza
C-453/10 (Pereničová) că „o practică comercială [...] care constă în menționarea într-un contract
de credit a unei [dobânzi anuale efective] mai mici decât cea reală, reprezintă o informație falsă
cu privire la costul total al creditului”.[22]
Este prin urmare iminentă recunoașterea prin reglementări ferme și neechivoce, la nivelul
Uniunii Europene, a principiului bunei-credințe în conformitate cu locul meritat pe scara valorilor
fundamentale pe care s-a întemeiat, de-a lungul timpului, dreptul. Europa, spațiul formării și
[19]
CJUE, camera I, hotărârea din 3 iunie 2010 din cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, par. 27.
[20]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, www.scj.ro
[21]
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia civilă nr. 998 din 31 martie 2015, www.scj.ro
[22]
CJUE, camera I, hotărârea din 15 martie 2012, din cauza C-453/10, Pereničová, par. 41.

dezvoltării ideologiei drepturilor omului, trebuie, în primul rând, să fie apărătoarea ideii de
bună-credință, de ridicare a acestei valori la nivel de principiu al principiilor dreptului.
DOCTRINĂ
Este, totodată, de așteptat din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cadrul misiunii
sale de a oferi o interpretare unitară dreptului european, să așeze principiul bunei-credințe în
rândul principiilor fundamentale de drept civil european, mai precis în fruntea acestora. În același
timp, norma juridică europeană trebuie să reflecte idealul de bună-credință, fermitatea în
recunoașterea principiilor fundamentale ale dreptului civil european fiind de natură să sporească
încrederea în sistemul politic al Uniunii Europene, descurajând îndoiala și criticile la adresa sa,
întărind încrederea și stabilitatea construcției europene.
Așa cum între statele membre ale Uniunii Europene și aceasta funcționează principiul cooperării
loiale prevăzut de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană și între consumatori și
comercianți principiul bunei-credințe trebuie să primeze în interesul asigurării unui climat social
sănătos, care are de suferit în lipsa încrederii reciproce.
Cultivarea încrederii în valorile europene se poate face, printre altele, prin clădirea unui sistem
de drept eficient și onest. Cetățenii statelor membre trebuie să simtă această onestitate inclusiv
pentru a se atașa și mai mult de valorile europene. Cetățeanul european trebuie să știe că,
în calitatea sa de consumator, este obligat să fie de bună-credință în raport cu comerciantul
și că buna sa credință îl va apăra. Comerciantul la rândul său trebuie să cultive standardul
bunei-credințe, întrucât oferta de a contracta pornește de la el, fiind cel dintâi interesat de
onestitatea clienților săi. Un comerciant cu clienți onești este un comerciant fericit.
Principiile de drept sunt pilonii de bază ai sistemului juridic european, după cum sunt pilonii
oricărui sistem de drept național. Dacă toată legislația statelor ar dispărea, o nouă ordine juridică
s-ar putea crea doar în baza principiilor directoare de drept, în lipsa cărora legislația nu ar mai
avea sens.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene trebuie să cultive principiile de drept european, să le

consfințească în hotărâri fără ezitare și să nu pregete să se pronunțe acolo unde constată
încălcarea unor principii, inclusiv, de exemplu, în domeniul serviciilor financiare, unde
buna-credință ar trebui să fie imperativă.
Dreptul european are vocația de a constitui un model pentru alte sisteme de drept, după cum, în
trecut, sisteme de drept naționale dovedite și considerate avansate și eficiente au fost preluate
în parte sau chiar în întregime de alte state, sporindu-și astfel popularitatea și încrederea.
Analizând principiile care guvernează dreptul civil al Uniunii Europene, putem spune că
buna-credință este elementul de bază care face posibilă însăși funcționarea lor eficientă.
Astfel, libertatea contractuală este unul dintre principiile generale în legislațiile naționale ale
statelor membre ale Uniunii Europene, constituind temelia principiului autonomiei[23]. Nu poate
exista libertate contractuală negându-se necesitatea bunei-credințe, întrucât nimeni nu se
N. Reich, op. cit., p. 33; autorul arată că „autonomia este principiu general al dreptului UE, însă este limitată într-o
[23]
anumită măsură prin reguli de drept primar şi secundar care protejează obiectivele care sunt considerate a avea statut
superior sau cel puţin egal”.

poate aștepta rezonabil la stabilitatea relației contractuale străine de buna-credință. Nu numai

o persoană de bună-credință, ci paradoxal, nici măcar una de rea-credință nu este în siguranță
știind că cel cu care a intrat în relații contractuale o poate chiar întrece în necinste.
De aceea, considerăm cel puțin discutabilă ideea că protecția acordată consumatorului ar

reprezenta o limitare legală a libertății contractuale, ea fiind dimpotrivă o expresie și o garanție
a acestei libertăți. Societatea nu are nevoie de comercianți care să urmărească obținerea de
profit cu rea-credință, care prin aceasta compromit climatul social de siguranță și perspectivele
de dezvoltare.
Un alt principiu deosebit de important, principiul protecției părții defavorizate, cu referire la

poziția consumatorului, își are fundamentul în buna-credință a acestuia, coroborată cu adecvarea
nivelului de informare asigurat de comerciant. Prin urmare, alegând, pe bună dreptate, să
protejeze consumatorul, norma de drept protejează buna-credință a acestuia.
Nu în ultimul rând, principiul concilierii, menit să asigure eficiență în aplicarea dreptului, nu poate
fi nici el disociat de imperativul respectării bunei-credințe. Modalitatea de control al caracterului
abuziv al clauzelor contractuale, având la bază analiza criteriului transparenței, dovedește
tendința Curții de Justiție de a recunoaște necesitatea cercetării condiției de bună-credință în
cadrul jurisprudenței din domeniul dreptului protecției consumatorului.
Ambiguitățile în conturarea principiului bunei-credințe în dreptul Uniunii Europene sunt rezultatul

multitudinii de sisteme de drept naționale de care instituțiile europene sunt nevoite să țină cont,
potrivit principiilor proporționalități și subsidiarității prevăzute de art. 5 alin. (3) și (4) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, diversitatea normativă de la nivelul legislațiilor statelor membre
putând uneori face anevoioasă o exprimare unitară chiar și în conturarea principiilor.
Principiul bunei-credințe însă este adânc înrădăcinat în dreptul nostru național[24], iar lipsa în
anumite cazuri a unor soluții suficient de clare și de tranșante din partea dreptului Uniunii nu
trebuie interpretată în sensul unei afirmări insuficiente a acestui principiu, ci dimpotrivă, ca
expresia unei autolimitări a intervenției instituțiilor Uniunii, tocmai pentru a lăsa în sarcina
sistemelor de drept naționale alegerea mijloacelor juridice adecvate pentru a conferi siguranță
și echilibru raporturilor juridice.[25] Este așadar de reținut că jurisprudența Curții de Justiție nu și-a
propus să definească în mod ambiguu noțiunea de bună-credință, ci doar a lăsat loc legislațiilor
naționale să-și folosească în mod eficient propriile instituții juridice.
[24]
În acest sens, art. 1170 noul C. civ. prevede că „[p]ărţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot limita sau înlătura această obligaţie.” Aceasta
constituie o aplicaţie în domeniul contractual a principiului bunei-credinţe consacrat prin art. 14 noul C. civ.
ÎCCJ, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 485 din 22 martie 2017, a apreciat că „nu pot exista aprecieri general
[25]
valabile asupra unui tip de clauză, asupra unui anumit tip de comision sau asupra unui mecanism anume de determinare
a dobânzii variabile, tot așa cum nu există identitate între gradul de înțelegere, informare, comportament diligent,
bună-credință, rea-credință în persoana debitorului – consumator, contractul neîncheindu-se cu un model uman
ipotetic, ci cu oameni responsabili față de propriile interese.”

6. Concluzii
DOCTRINĂ
Buna-credință constituie în mod tradițional o valoare de principiu în sistemul nostru de drept

și în cele ale statelor europene, care se impune tuturor părților contractuale. Informarea
consumatorului este o garanție a bunei-credințe a ambelor părți, prin care comerciantul
configurează nivelul concret al bunei-credințe impuse consumatorului.
Este necesară recunoașterea în dreptul Uniunii Europene a principiului bunei-credințe între

celelalte principii ale dreptului civil european, iar legislațiile naționale rămân să guverneze
alegerea mijloacelor juridice adecvate pentru a conferi siguranță și echilibru raporturilor juridice.
Recunoașterea importanței bunei-credințe în relațiile contractuale este o condiție pentru

existența unei societăți normale. A nu îngădui apărări bazate pe buna-credință înseamnă a pune
semnul egalității între bine și rău, iar principiul bunei-credințe trebuie să se reflecte în spiritul
oricărei legi.

PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ A
DREPTURILOR FUNDAMENTALE
„My Baby Shot Me Down”: CJUE. Hotărârea C-42/17 M.A.S și M.B...
„My Baby Shot Me Down”: CJUE. Hotărârea C-42/17

M.A.S și M.B. Neretroactivitatea interpretării stabilite
în Hotărârea Taricco. Principiul legalității infracțiunilor
și pedepselor. Reacția finală a Curții Constituționale
a Italiei
Dr. Mihaela MAZILU-BABEL
Pentru a comenta pe marginea hotărârii pronunțate în data de 5 decembrie 2017 de Marea

Cameră a Curții de Justiție, vom reda mai întâi situația de fapt (1), rezumând mai apoi atât
hotărârea (2), cât și răspunsul final al instanței de trimitere - Curtea Constituțională a Italiei (3),
pentru ca în partea a doua a articolului să punctăm consecințele majore care decurg din această
importantă hotărâre.
1. Situația de fapt mai întâi de Curtea de Apel din Milano iar,

ulterior, de Curtea de Casație.
În data de 8 septembrie 2015, prin Hotărârea
Ambele instanțe de drept comun au considerat
Taricco, Marea Cameră a Curții de Justiție a
că, înainte de a înlătura de la aplicare
stabilit că - în anumite condiții - o instanță
dispozițiile din Codul penal ce priveau termenul
națională are obligația de a lăsa inaplicabile
de prescripție specială, și deci înainte de
dispozițiile dintr-un cod penal național
a continua judecarea pe fond a cauzelor
ce impuneau respectarea unui termen de
penale pendinte, era necesar ca instanța de
prescripție specială în cazul infracțiunile de
contencios constituțional să analizeze dacă
fraudă gravă ce aduceau atingere intereselor
o atare operațiune reprezenta o acțiune
financiare ale Uniunii Europene („regula
contrară Constituției, riscând să se aducă astfel
Taricco”)[1].
atingere principiului legalității infracțiunilor și
Deoarece regula Taricco nu a părut a fi în pedepselor[2]. (par. 13)
conformitate cu principiul legalității
Curtea Constituțională, la rându-i, a arătat în
infracțiunilor și pedepselor precum acesta
ordonanța de sesizare a Curții de Justiție că –
se regăsește protejat și în Constituția Italiei,
pentru a răspunde la cele două excepții de
Curtea Constituțională a Italiei a fost sesizată
neconstituționalitate conexate – va trebui să
verifice „dacă persoana vizată putea să știe,
[1]
Pentru un comentariu cu privire la această hotărâre, a la momentul săvârșirii infracțiunii în cauză, că
se vede M. Mareș, M. Mazilu-Babel, CJUE. C-105/14 Taricco dreptul Uniunii impune instanței naționale, în
și alții. Infracțiuni în domeniul TVA. Termen de prescripție prezența condițiilor determinate în respectiva
specială. Interesele financiare ale Uniunii. Articolul 49
din Cartă. Efectul articolului 325 TFUE. Inaplicabilitate de [2]
Principiu de drept care impune atât ca dispozițiile
drept a normelor naționale contrare versus Legea penală mai penale să fie determinate cu precizie, dar și ca ele să nu
favorabilă, în Pandectele Române nr. 8/2016, pp. 63-80. retroactiveze.
PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 107

Mihaela MAZILU-BABEL
hotărâre, neaplicarea dispozițiilor în cauză ale 3) [Hotărârea Taricco] trebuie interpretată în

Codului penal” - mai ales în contextul în care sensul că impune instanței penale să nu aplice
«Hotărârea Taricco nu precizează suficient o reglementare națională privind prescripția
elementele pe care instanța națională trebuie care împiedică într‑un număr considerabil
să le ia în considerare pentru a stabili „numărul de cazuri sancționarea unor fraude grave
considerabil de cazuri” de care este legată împotriva intereselor financiare ale Uniunii
aplicarea regulii care rezultă din această Europene sau care prevede termene de
prescripție mai scurte pentru fraudele care
hotărâre și nu stabilește, așadar, nicio limită
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii
pentru puterea discreționară a instanțelor ».
Europene decât cele prevăzute pentru fraudele
Următoarele întrebări au fost adresate, care aduc atingere intereselor financiare
trimiterea preliminară fiind supusă totodată ale statului, inclusiv atunci când o astfel de
procedurii accelerate: neaplicare este incompatibilă cu principiile
supreme ale ordinii constituționale a statului
„1) Art. 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie inter membru sau cu drepturile inalienabile ale
pretat în sensul că impune instanței penale persoanei recunoscute de Constituția statului
să nu aplice o reglementare națională privind membru?”
JURISPRUDENȚĂ
prescripția care împiedică într‑un număr

considerabil de cazuri sancționarea unor 2. Hotărârea Curții de Justiție
fraude grave împotriva intereselor financiare
Cu titlu introductiv, Curtea de Justiție alege să
ale Uniunii sau care prevede termene de
precizeze anumite aspecte în ceea ce privește
mecanismul trimiterii preliminare.
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii
decât cele prevăzute pentru fraudele care aduc Primo, ea arată că dialogul cu instanțele
atingere intereselor financiare ale statului, naționale este realizat cu scopul de a asigura
inclusiv atunci când o astfel de neaplicare este atât o unitate de interpretare a dreptului
lipsită de un temei legal suficient de precis? Uniunii, dar și o coerență, un efect deplin și o
autonomie specifică acestuia[3].
2) Art. 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie inter
pretat în sensul că impune instanței penale Secundo, ea subliniază că atunci când a fost
să nu aplice o reglementare națională privind chemată să se pronunțe în 2015 în Taricco și
alții, aceasta fusese rugată să se raporteze la
prescripția care împiedică într‑un număr
anumite dispoziții de drept UE, dar când a oferit
considerabil de cazuri sancționarea unor
răspuns, răspunsul a fost oferit din prisma unei
fraude grave împotriva intereselor financiare
cu totul alte dispoziții de drept UE, și anume
ale Uniunii sau care prevede termene de
art. 325 alin. (1) și (2) TFUE (par. 25 și 26).
aduc atingere intereselor financiare ale Tertio, Curtea arată că instanța de trimitere,
Uniunii decât cele prevăzute pentru fraudele Curtea Constituțională a Italiei, consideră că
care aduc atingere intereselor financiare obligația pe care a enunțat-o în hotărârea
ale statului, inclusiv atunci când în ordinea Taricco și alții, i.e. regula Taricco, ar putea
juridică a statului membru prescripția face
parte din dreptul penal material și este supusă Par. 22 cu trimitere la Avizul 2/13, din 18 decembrie
[3]
principiului legalității? 2014, EU:C:2014:2454, par. 176.
108 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ

să conducă totuși la încălcarea principiului statele membre „să procedeze la recuperarea

legalității infracțiunilor și pedepselor (par. 27). sumelor corespunzătoare resurselor proprii
care au fost sustrase bugetului Uniunii din
Astfel, se subliniază că sarcina primită pe calea cauza unor fraude”[5].
acestei trimiteri preliminare este aceea de a-și
preciza interpretarea conferită art. 325 alin. (1) În al treilea rând, deși statele membre bene
și (2) TFUE prin raportare – de data aceasta - ficiază de libertatea de alegere a sancțiunilor
la informațiile primite la instanța de trimitere, aplicabile pentru a-și îndeplini această
informații pe care nu le cunoscuse atunci când obligație de colectare, Curtea arată că în
a pronunțat hotărârea Tarrico și alții (par. 28). anumite situații de fraudă gravă sancțiunile
penale vor fi indispensabile pentru a asigura o
Imediat după, judecătorii din Luxembourg combatere efectivă (par. 34-35).
mai precizează și că vor examina primele
două întrebări împreună, arătând că instanța În al patrulea rând, cele arătate anterior implică
de trimitere dorește să afle în esență dacă și obligația statelor de a asigura „de asemenea
obligația de înlăturare stabilită în Hotărârea că normele privind prescripția prevăzute de
Taricco există „inclusiv atunci când punerea dreptul național permit o represiune efectivă
în aplicare a acestei obligații ar determina o a infracțiunilor legate de astfel de fraude”
încălcare a principiului legalității infracțiunilor (par. 36).
și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a
legii aplicabile sau a unei aplicări retroactive a In fine, Curtea mai subliniază și faptul că art. 325
acesteia din urmă.” (par. 29) alin. (2) TFUE impune ca statele membre,
pentru a combate frauda care aduce atingere
Curtea va răspunde, dar mai întâi va consuma intereselor financiare ale Uniunii, în special în
câteva paragrafe bune pentru a descrie și materie de TVA, să adopte „aceleași măsuri
reaminti obligațiile pe care art. 325 alin. (1) pe care le adoptă pentru a combate frauda
și (2) TFUE le impun asupra diferitelor auto care aduce atingere propriilor lor interese
rități naționale. financiare.” (par. 37).
În primul rând, pentru judecătorii de la Apoi, Curtea reiterează faptul că art. 325 alin. (1)
Luxembourg, statele membre trebuie să și (2) stabilește în sarcina statelor membre
combată activitățile ilicite care aduc atingere obligații de rezultat precise (par. 38). Ca atare,
intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri instanțele naționale au în continuare, obligația
efective și disuasive. „de a lăsa neaplicate dispozițiile interne, în
special în materie de prescripție, care, în cadrul
În al doilea rând, se subliniază că „există o unei proceduri care privește infracțiuni grave în
legătură directă între colectarea veniturilor din materie de TVA, se opun aplicării unor sancțiuni
TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil efective și disuasive pentru a combate fraudele
și punerea la dispoziția bugetului Uniunii a care aduc atingere intereselor financiare ale
resurselor TVA corespunzătoare, de vreme Uniunii”[6].
ce orice lacună în colectarea celor dintâi se
poate afla la originea unei reduceri a celor din De asemenea, Curtea arată că există și o
urmă”[4]. De aceea, există obligația expresă ca obligație adiacentă și expresă în sarcina
[4]
Par. 31 cu trimitere la Hotărârea din 26 februarie 2013,
Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, par. 26,
[5]
Par. 32.
precum și Hotărârea Taricco, par. 38. [6]
Par. 38 cu trimitere la Hotărârea Taricco, par. 49 și 58.

legiuitorului național de a prevedea norme de previzibilă, precisă și neretroactivă” [10]. De

prescripție capabile să asigure efectul util al altfel, „obligația de a garanta o colectare
art. 325 alin. (1) și (2) TFUE și de a se asigura eficientă a resurselor Uniunii nu poate să
că „regimul național de prescripție în materie contravină principiului menționat”[11]. In fine,
penală nu conduce la nepedepsirea unui „principiul legalității infracțiunilor și pedepselor
număr considerabil de cazuri de fraudă gravă face parte din tradițiile constituționale comune
în materie de TVA sau nu este mai sever pentru statelor membre”[12] și „a fost consacrat prin
inculpați în cazurile de fraudă aducând atingere diferite tratate internaționale, în special la
intereselor financiare ale statului membru art. 7 alin. (1) din CEDO”[13].
în cauză decât în cele care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii” (par. 41). Ajungând deci și la interpretarea cerințelor
principiului legalității infracțiunilor și pedepselor,
În cea de-a treia parte a hotărârii, și ultima Curtea arată „în primul rând, că Curtea
de altfel, Curtea se va concentra pe obligația Europeană a Drepturilor Omului a statuat,
instanțelor naționale de asigurare și respectare referitor la art. 7 alin. (1) din CEDO, că, potrivit
a drepturilor fundamentale ale persoanelor acestui principiu, dispozițiile penale trebuie să
acuzate că ar fi săvârșit faptele de fraudă respecte anumite cerințe de accesibilitate și de
JURISPRUDENȚĂ
gravă[7]. previzibilitate în ceea ce privește atât definiția

infracțiunii, cât și stabilirea pedepsei”[14].
Primo, Curtea amintește că aplicarea standar
delor naționale de protecție a drepturilor În ceea ce privește cerința preciziei legii
fundamentale se poate face doar dacă o atare penale aplicabile, instanța de la Luxembourg
aplicare nu compromite „nivelul de protecție ne descrie cum aceasta impune „ca legea
prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată să definească în mod clar infracțiunile și
de Curte, și nici supremația, unitatea și pedepsele pe care le reprimă”, condiția fiind
caracterul efectiv al dreptului Uniunii”[8]. [10]
Par. 51.
Secundo, și în special, se arată că „în ceea ce Par. 52 cu trimitere prin analogie la Hotărârea din
[11]
29 martie 2012, Belvedere Costruzioni, C‑500/10,

privește aplicarea unor sancțiuni penale, revine
EU:C:2012:186, par. 23.
instanțelor naționale competente sarcina de [12]
Par. 53 cu trimitere la Hotărârea din 13 noiembrie 1990,
a se asigura că drepturile inculpaților care Fedesa și alții, C‑331/88, EU:C:1990:391, pct. 42, precum și
decurg din principiul legalității infracțiunilor și Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C‑60/02, EU:C:2004:10,
pedepselor sunt garantate”[9]. punctul 63 – în ceea ce privește principiul neretroactivității
legii penale.
Tertio, pentru instanța de la Luxembourg Par. 53 cu trimitere la Hotărârea din 3 mai 2007,
[13]
Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, EU:C:2007:261,

„este necesar să se amintească importanța, par. 49.
atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în [14]
Par. 55 cu trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor
ordinile juridice naționale, pe care o prezintă Omului, 15 noiembrie 1996, Hotărârea Cantoni
principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, împotriva Franței, CE:ECHR:1996:1115JUD001786291,
§29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
care impune ca legea penală aplicabilă să fie
7 februarie 2002, Hotărârea E.K. împotriva Turciei,
CE:ECHR:2002:0207JUD002849695, §51, Curtea
[7]
Par. 46 cu trimitere la Hotărârea Taricco, par. 53. Europeană a Drepturilor Omului, 29 martie 2006,
Hotărârea Achour împotriva Franței, [Marea Cameră]
Par. 47 cu trimitere la Hotărârea din 26 februarie 2013,
[8]
CE:ECHR:2006:0329JUD006733501, §41, și Curtea
Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, par. 29 și Europeană a Drepturilor Omului, 20 septembrie 2011,
jurisprudența citată. Hotărârea OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva
[9]
Par. 48. Rusiei, CE:ECHR:2011:0920JUD001490204, §§567-570.

îndeplinită, din perspectiva jurisprudenței CJUE Hotărârii Taricco, instanța națională să lase
„atunci când justițiabilul poate ști, pornind de neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului
la textul dispoziției pertinente și, la nevoie, cu penal” deoarece „acestor persoane li s‑ar putea
ajutorul interpretării care este dată acestuia de aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții,
instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care sancțiuni pe care, după toate probabilitățile,
angajează răspunderea sa penală”[15]. le‑ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi
fost aplicate” și „astfel, persoanele menționate
În plus, „principiul neretroactivității legii penale ar putea fi supuse în mod retroactiv unor
se opune în special ca o instanță să poată, în condiții de incriminare mai severe decât cele în
cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii”[19].
penal un comportament care nu este interzis
de o normă națională adoptată înainte de - „[D]acă instanța națională ar fi astfel
săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze determinată să considere că obligația de a lăsa
regimul răspunderii penale a celor care au făcut neaplicate dispozițiile în cauză ale Codului penal
obiectul unei astfel de proceduri”[16]. se lovește de principiul legalității infracțiunilor
și pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze
In concreto, Curtea mai precizează și faptul acestei obligații” dar „revine (...) legiuitorului
evident, și anume că „cerințele privind național obligația de a lua măsurile necesare”[20].
previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea,
inerente principiului legalității infracțiunilor
și pedepselor, se aplică, în ordinea juridică 3. Hotărârea instanței de
italiană, și regimului de prescripție pentru trimitere după ce a primit
infracțiuni în materie de TVA”[17]. răspunsul de la Curtea de
Recapitulativ, instanța de la Luxembourg va Justiție
arăta că:
Prin hotărârea pronunțată în data de 31 mai
- Instanța națională are „obligația de a verifica 2018, Curtea Constituțională a Italiei a decis
dacă constatarea impusă de punctul 58 din care este urmarea, în spațiul de drept italian, a
Hotărârea Taricco (...) conduce, în ordinea hotărârii Curții de Justiție mai sus rezumate[21].
juridică italiană, la o situație de incertitudine
Aceasta a arătat că noua hotărâre a Curții de
în ceea ce privește stabilirea regimului de
Justiție operează pe două planuri conexe.
prescripție aplicabil, care ar încălca principiul
privind precizia legii aplicabile”[18] În primul rând, pentru Curtea Constituțională
a Italiei, Curtea de Justiție a clarificat în M.A. S.
- „[C]erințele menționate la punctul 58 din faptul că, în virtutea interdicție retroactivității
prezenta hotărâre se opun ca, în proceduri cu in malam partem a legii penale, „regula Taricco”
privire la inculpați care au săvârșit infracțiuni nu poate fi aplicată faptelor comise anterior
în materie de TVA înainte de pronunțarea publicării hotărârii care a consacrat-o, adică nu
[15]
Par. 56 cu trimitere la Hotărârea din 28 martie 2017, [19]
Par. 60.
Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, pct. 162. [20]
Par. 61 cu trimitere, prin analogie, la Hotărârea din
Par. 7 cu trimitere prin analogie la Hotărârea din
[16]
10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C‑213/13, EU:C:2014:2067,
8 noiembrie 2016, Ognyanov, C‑554/14, EU:C:2016:835, par. 58 și 59.
pct. 62-64, precum și jurisprudența citată.
Sentenza N. 115, accesibilă on-line aici: https://www.
[21]
[17]
Par. 58. cortecostituzionale.it/actionPronuncia.do [ultima dată
[18]
Par. 59. accesat în data de 25 iulie 2018].

va fi aplicată oricum faptelor ce au fost comise precum el a fost este consacrat în articolul 25
anterior lui 8 septembrie 2015.[22] din Constituția Italiei pentru trei motive[25].
Imediat după această primă observație, jude- Primo, se subliniază încă o dată faptul că în
cătorul italian de contencios constituțional ordinea de drept italiană normele de prescripție
mai precizează că obligația de a nu aplica re- penală fac parte din dreptul penal substanțial și
gula Taricco în spețe ce judecă fapte săvârșite ca atare se bucură de protecția conferită prin
anterior lui 8 septembrie 2015, este o obligație intermediul art. 25 din Constituția Italiei, și
ce este impusă în mod direct de dreptul Uniunii anume interdicția retroactivității legii penale
și nu permite, prin urmare, nicio altă verificare mai grave.
suplimentară din partea autorității judiciare
naționale.[23] Secundo, Curtea Constituțională a Italiei
declară că deși legiuitorul poate legifera
În al doilea rând, Curtea Constituțională a această instituție de drept substanțial penal
Italiei consideră că prin paragraful 59 din a prescripției – și chiar să o elimine în cazul
M.A.S. s-a solicitat instanțelor naționale să infracțiunilor de mare gravitate – totuși,
determine compatibilitatea „regulii Taricco” această activitate de legiferare trebuie să se
cu principiul privind precizia legii aplicabile. facă cu respectarea principiilor inderogabile.
JURISPRUDENȚĂ
În ceea ce privește instanța care are competența Tertio, pentru Curtea Constituțională a Italiei
de a verifica această compatibilitate, și deoa este totodată evident faptul că există un deficit
rece Curtea de Casație solicitase returnarea de precizie atât în conținutul normativ al
dosarului pentru a verifica chiar ea, pentru art. 325 alin. (1) și (2) TFUE, dar și chiar în
Curtea Constituțională a Italiei autoritatea enunțul ce conține regula Tarrico - precum
judiciară competentă să realizeze acest a fost stabilită de Curtea de Justiție în
control de compatibilitate este chiar Curtea septembrie 2015.
Constituțională a Italiei deoarece doar ea este
autoritatea care posedă competența exclusivă Curtea Constituțională arată și faptul că
de a determina dacă dreptul Uniunii se află principiul certitudinii legii penale – precum
în conflict cu principiile supreme ale ordinii este el înțeles în jurisprudența sa – acționează
constituționale și în special cu drepturile într-o dublă direcție deoarece nu se limitează
inalienabile ale persoanei. (punctul 7 din doar la a garanta respectarea legii în activitatea
hotărâre).[24] judiciară prin producerea de reguli ce sunt
în mod adecvat definite pentru a putea
În partea de final a hotărârii, Curtea Constitu fi aplicate, dar și faptul că orice persoană
țională precizează că oricum „regula Taricco” va avea „o percepție suficient de clară și
nu ar putea fi aplicată nici pentru faptele ce imediată” cu privire la care acțiuni din propriul
au avut loc după septembrie 2015, și aceasta comportament riscă să fie fapte pedepsibile
deoarece o atare regulă este la rându-i penal[26].
contrară principiului preciziei legii penale
[25]
Pct. 10: „Indipendentemente dalla collocazione dei
fatti, prima o dopo l’8 settembre 2015, il giudice comune
Cu trimitere la paragraful 60 din Hotărârea C-42/17
[22]
non può applicare loro la „regola Taricco”, perché essa è
M.A.S. in contrasto con il principio di determinatezza in materia
[23]
Pct. 7 din hotărâre. penale, consacrato dall’art. 25, secondo comma, Cost.”
De aceea, Curtea Constituțională a Italiei nu poate
[24] [26]
„Il principio di determinatezza ha una duplice direzione,
accepta cererea de a se restitui dosarul la Curtea de Apel perché non si limita a garantire, nei riguardi del giudice, la
Milano pentru ca aceasta din urmă să decidă asupra unor conformità alla legge dell’attività giurisdizionale mediante
astfel de aspecte. la produzione di regole adeguatamente definite per

De aceea, Curtea Constituțională arată că inclusiv care impune o lipsă de aplicare a unei dispoziții
în situația în care „regula Taricco” ar urma să de drept aparținând regimului național de
dobândească, datorită jurisprudenței naționale prescripție penală ori de câte ori anumite
sau supranaționale, un contur mai puțin vag condiții – cu totul particulare – ar fi îndeplinite.
decât cel din prezent, totuși, acest lucru nu ar fi
suficient pentru a remedia carența intrinsecă[27]. Drept concluzie, Curtea Constituțională arată
că principiul preciziei așa cum se aplică el în
De altfel, pentru judecătorii de la Roma materie penală impune ca o alegere cu privire
este chiar intuitiv – și aceasta mai ales în la nepedepsire să existe prevăzută chiar în
lumina surprizei exprimate de comunitatea textul legislativ la care o persoană poate să aibă
și în dezbaterea doctrinară vastă ce a urmat acces, și aceasta indiferent de ce ar rezulta din
Hotărârii Taricco – faptul că o persoană chiar aplicarea testului stabilit prin „regula Taricco”.[28]
dacă ar fi cunoscut de existența art. 325 TFUE,
nu ar fi putut, și tot nu ar putea, nici măcar De aceea, în Italia, o interpretare a dreptului
după Hotărârea Tarrico, să-și imagineze că din Uniunii contrară principiului legalității infracțiu
textul acelui articol s-ar putea extrage regula nilor și pedepselor nu poate să fie aplicată[29].
4. Notă
Dacă Hotărârea Taricco a luat naștere ca urmare a rebeliunii unui judecător italian împotriva
legiuitorului național după ce această din urmă modificase, în avantajul acuzaților, termenul de
prescripție specială, reducându-l, hotărârea M.A.S. are drept sursă primă rebeliunea Curții de Apel
Milano împotriva Secției a treia penale a Curții de Casație a Italiei, rebeliune care s-a întâmplat
atunci când și-a văzut o decizie casată pentru motivul că, în ochii instanței supreme, regula
Taricco i-ar fi impus obligația de a nu constata încetarea procesului penal indiferent de ce ar fi
stabilit art. 25 din Constituția Italiei cu privire la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.
În plus, și deoarece judecătorul milanez nu avea competența de a aplica direct și prioritar

dispozițiile din Constituția Italiei, rebeliunea a ajuns la Curtea Constituțională din Italia,
essere applicate, ma assicura a chiunque «una percezione [28]

Punctul 12: „Ciò è come dire che una scelta relativa
sufficientemente chiara ed immediata» dei possibili profili alla punibilità deve essere autonomamente ricavabile
di illiceità penale della propria condotta (sentenze n. 327 dal testo legislativo al quale i consociati hanno accesso,
del 2008 e n. 5 del 2004; nello stesso senso, sentenza diversamente da quanto accade con la „regola Taricco”.”
n. 185 del 1992).” [29]
Pct. 12: „Fermo restando che compete alla sola
„Pertanto, quand’anche la „regola Taricco” potesse
[27]
Corte di giustizia interpretare con uniformità il diritto
assumere, grazie al progressivo affinamento della dell’Unione, e specificare se esso abbia effetto diretto, è
giurisprudenza europea e nazionale, un contorno meno anche indiscutibile che, come ha riconosciuto la sentenza
sfocato, ciò non varrebbe a «colmare l’eventuale originaria M.A. S., un esito interpretativo non conforme al principio
carenza di precisione del precetto penale» (sentenza n. 327 di determinatezza in campo penale non possa avere
del 2008)”. cittadinanza nel nostro ordinamento”.

punându-se sub semnul întrebării constituționalitatea legii de ratificare a Tratatului de la

Lisabona[30].
După cum am putut observa, în urma pronunțării finale a Curții Constituționale a Italiei, instanța
rebelă care-și văzuse inițial hotărârea casată este cea care a învins din moment ce în Italia efectul
direct al art. 325 alin. (1) și (2) TFUE nu va permite să fie judecați cei care se află sub incidența
termenului de prescripție penală specială care va fi împlinit.
În afară de acest rezultat „local”, dorim în această parte să subliniem câteva lecții și o consecință
majoră ce pot fi extrase din saga Taricco și care ar putea să fie incidente – pe viitor – chiar și în
alte domenii de acțiune a altor principii de drept penal național, și în toate acele țări – aici inclusiv
România[31] - unde instituția prescripției penale este privită ca fiind una de drept penal substanțial
fiind astfel protejată în mod suplimentar de principiul legalității incriminării și pedepselor precum
e consacrat la nivel constituțional național.
Prima lecție este aceea potrivit căreia, în materie penală, hotărârile CJUE nu pot avea efect
declarativ, și deci retroactiv, decât pe cale de excepție, și anume atunci când ne-am afla în
prezența unei interpretări pe calea trimiterii preliminare favorabile celui acuzat (4.1.)
JURISPRUDENȚĂ
A doua lecție poate fi aceea că pot exista situații în care Curtea de Justiție va putea fi chemată
să revină sau măcar să precizeze cele afirmate anterior (4.2.)
Cât despre consecințe, considerăm ca principală cea prin care Italia va fi trimisă în judecată pentru
neîndeplinirea obligațiilor impuse de art. 325 alin. (1) și (2) TFUE (4.3.)
Mai sunt și alte lecții și eventuale consecințe, dar pe acestea nu le vom trata din considerent de
ordin practic: exempli gratia, faptul că o dispoziție de drept UE poate să fie considerată de Curtea
de Justiție ca având efect direct fără ca aceasta să fie suficient de clară și precisă pentru a permite
o aplicare directă la nivel național; sau faptul că în situații ce implică incidența unor principii de
drept național protejate de Constituție ar fi necesar, pentru a evita retrimiteri și revirimente
ascunse, măcar invitarea Curții Constituționale naționale ca terț intervenient pe rolul Curții de
Justiție în cadrul procedurii de trimitere preliminară.
A se vedea și N. Perlo, L’affaire Taricco: la voie italienne pour preserver la collaboration des juges dans l’Union europeenne,
[30]
RTDEur., nr. 4/2014, la p. 752: „Les effets de la décision de la Cour de justice ne se font pas attendre. A peine une semaine
après, un conflit interprétatif des plus tendus se déclenche entre les juges nationaux. La troisième section pénale de la
Cour de cassation donne application a la «règle Taricco» de façon très extensive. Le lendemain, la cour d’appel de Milan
considère, tout au contraire, que la décision Taricco est une menace pour les principes suprêmes de l’ordre constitutionnel.
Elle refuse de l’appliquer et saisit la Cour constitutionnelle d’une question préjudicielle, dans laquelle elle demande de
faire prévaloir les normes constitutionnelles sur les normes européennes. Face à l’insécurité juridique grandissante, la
Cour de cassation suit cet exemple en juillet 2016”
M. Mareș, M. Mazilu-Babel, op. cit. supra: „În ceea ce priveşte termenul de prescripţie specială prevăzut la art. 155
[31]
alin. (2) Noul C. pen., termen ce a fost modificat prin legea de punere în aplicare a Codului, s-a considerat de Curtea
Constituţională că vechiul termen de prescripţie, care era mai scurt - şi deci mai favorabil făptuitorilor - decât cel actual,
ultraactivează „aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au
fost judecate definitiv până la apariţia legii noi”. 16. Astfel, Curtea Constituţională din România consideră - la fel ca şi
Curtea de Apel din Milano - faptul că termenul de prescripţie nu are valenţe procedural penale, şi prin urmare este supus
incidenţei legii penale mai favorabile.”.

In fine, nici despre identitatea constituțională și standardul mai ridicat de protecție conferit la nivel
național nu vom discuta deoarece soluția în saga Taricco a fost stabilită– fie doar momentan –
fără ca actorii principali să mai apeleze, în final, la aceste noțiuni.
4.1. Neretroactivitatea hotărârii interpretative a Curții de Justiție: regulă în materie penală
Hotărârile Curții de Justiție au, în principiu, efect retroactiv în sensul că acestea cuprind norme
de interpretare care se aplică de la momentul în care a intrat în vigoare dispoziția de drept UE
ce a fost interpretată pe calea mecanismului trimiterii preliminare. În acest sens, Curtea poate fi
văzută în Hotărârea Kempter afirmând că „o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci
pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare
a normei interpretate”[32].
Având în vedere că Hotărârea Taricco a privit interpretarea art. 325 alin. (1) și (2) TFUE, aceasta
înseamnă că, în principiu, respectiva regulă Taricco de înlăturare de la aplicare ar fi trebuit să se
aplice pentru toate cauzele pendinte ce priveau fapte care au avut loc după data de 1 decembrie
2009, dată la care a intrat în vigoare Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Cu toate acestea, și precum de altfel a fost subliniat de doctrină, efectul retroactiv sau declarativ
al hotărârilor de interpretare pronunțate de Curtea de Justiție este unul ce riscă să aducă atingere
securității juridice[33] - acest aspect fiind cu atât mai important în materie penală unde o aplicare
retroactivă ar putea înrăutăți situația celui acuzat.
Cu privire la necesitatea unei limitări a efectului retroactiv, Curtea de Justiție a precizat că „[n]
umai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent ordinii
juridice a Uniunii, Curtea poate fi determinată să limiteze posibilitatea oricărei persoane
interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat-o în scopul de a contesta raporturi juridice
stabilite cu bună-credință”[34], stabilind totodată că „[p]entru a putea decide o astfel de limitare,
este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și
riscul unor perturbări grave”[35].
În plus, instanța de la Luxembourg mai poate fi văzută cum circumstanțiază această excepție
și mai mult, din moment ce adaugă tot timpul că „nu a recurs la această soluție decât în
[32]
Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, EU:C:2008:78, par. 35 cu trimitere la hotărârea din 19 octombrie
1995, Richardson, C‑137/94, Rec., p. I‑3407, par. 33. Pentru România, a se vedea Hotărârea din 19 octombrie 2017,
C-101/16, Paper Consult, EU:C:2017:775, par. 64: „potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care
aceasta o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă art. 267 TFUE, clarifică și
precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă
și aplicată de la data intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de
instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea care se pronunță cu privire la cererea
de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit ca instanțele competente să fie sesizate cu
litigiul privind aplicarea normei respective”.
P. Craig, G. de Burca, EU Law. Text, Cases and Materials, Oxford University Press, ed. a cincea, 2011, la p. 454: „The
[33]
general principle is that the ECJ’s ruling establishes the law from the time that it eentered into force, and should therefore
be applied to legal relationships before the ruling was given. This can lead to difficulties cocnerning legal certainty”.
Hotărârea Paper Consult, cit. supra. Paragr. 65 cu trimitere la Hotărârea din 10 mai 2012, Santander Asset Management
[34]
SGIIC și alții, C-338/11 – C-347/11, EU:C:2012:286, par. 60 unde trimite la Hotărârea din 27 aprilie 2006, Richards,
C‑423/04, Rec., p. I‑3585, par. 42.
[35]
Hotărârea Paper Consult, cit. supra., par. 65.

împrejurări bine determinate, și anume în cazul în care există un risc de repercusiuni economice
grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună-credință în
temeiul reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare, și atunci când reieșea că
particularii și autoritățile naționale au fost determinați să adopte un comportament neconform
dreptului Uniunii ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de
aplicare al dispozițiilor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuiseră eventual înseși
comportamentele altor state membre sau al Comisiei”[36].
Ca atare, se poate observa cum până la această hotărâre M.A.S. a Marii Camere, existau în
jurisprudența Curții de Justiție doar statuări prin care se limita efectul retroactiv din cu totul alte
considerente decât cele ce priveau principiul legalității incriminării infracțiunilor și pedepselor și
care ar fi fost aproape imposibil să se plieze și pe o astfel de excepție specifică materiei penale.
De aceea, afirmăm că Hotărârea M.A.S. este o hotărâre care din acest punct de vedere inserează o
nouă excepție de la regula retroactivității interpretărilor CJUE, excepție capabilă să devină regulă
în materie penală din moment ce Curtea de Justiție arată că cerințele privind previzibilitatea,
precizia și neretroactivitatea, inerente principiului legalității infracțiunilor și pedepselor „se
opun ca, în proceduri cu privire la inculpați care au săvârșit infracțiuni în materie de TVA înainte
JURISPRUDENȚĂ
de pronunțarea Hotărârii Taricco, instanța națională să lase neaplicate dispozițiile în cauză ale
Codului penal”[37].
4.2. Sarcina CJUE de a preciza o interpretare anterioară atunci când nu a beneficiat

de toate informațiile relevante
Hotărârea M.A.S. și M.B. ni se pare importantă și pentru faptul că este pentru prima dată când
Curtea de Justiție își stabilește o sarcină cu privire la cele pe care deja le interpretase într-o
hotărâre anterioară.
Astfel, Curtea poate fi văzută declarând că îi revine „sarcina de a preciza, ținând seama de
chestiunile pe care le-a ridicat instanța de trimitere referitor la acest principiu și care nu îi fuseseră
aduse la cunoștință în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Taricco, interpretarea art. 325
alin. (1) și (2) TFUE dată prin această hotărâre”[38].
Această menționare pare a fi dată cu scopul de a crea o excepție la excepția consacrată prin
jurisprudența Da Costa[39], și anume la excepția că nu există o obligație de trimitere – nici chiar
pentru o instanță ultimă în grad – atunci când întrebarea propusă este identică din punct de
vedere material cu o întrebare la care Curtea a răspuns într-o hotărâre anterioară[40], i.e. în cazul
nostru, în Hotărârea Taricco.
[36]
Hotărârea Paper Consult, cit. supra., par. 66.
[37]
Par. 60 din Hotărârea M.A.S.
[38]
Par. 28 din Hotărârea M.A.S. și M.B.
[39]
Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa en Schaake NV și alții (C‑28/62-C‑30/62, EU:C:1963:6.
[40]
A se vedea C. Barnard, S. Peers, European Union Law, Oxford University Press, ed. a doua, 2017, la p. 300: „The duty to
refer relevant questions imposed on courts of last resort seems to be an absolute one under the terms of Article 267(3)
TFEU. However, the Court has created two mains exceptions to this duty. The first is where the question referred is
materially identical to a question that has already been answered in a preliminary ruling or where the points of law have
already been dealt with by the Court in a previous ruling. While the national court may still seek a ruling in this case, the
Court has held that it has no obligation to do so”.

De aceea, considerăm că pentru viitor, excepția „acte éclairé” nu va putea fi invocată de o instanță
de trimitere ultimă în grad atunci când persoana interesată de realizarea trimiterii va demonstra
existența unor chestiuni ce nu fuseseră aduse la cunoștința Curții atunci când a fost chemată să
se pronunțe într-o hotărârea anterioară, hotărâre ce este invocată, pe de altă parte, drept motiv
pentru a se refuza realizarea unei noi trimiteri care ar avea același obiect.
In fine, hotărârea M.A.S. confirmă implicit și că nu este motiv de inadmisibilitate faptul că prin
respectiva sesizare s-ar solicita - de fapt - nu o interpretare a unei dispoziții de drept UE, ci a unei
hotărâri anterioare a Curții de Justiție. De altfel, avocatul general Ruis Carabo-Colomer arăta
acum aproape 10 ani cum:
„împrejurarea că obiectul trimiterii preliminare este constituit, în parte, nu de o normă

comunitară, ci de o decizie a Curții nu dă naștere unor probleme de admisibilitate. Astfel, Curtea
a acceptat, în trecut, să răspundă la întrebări de acest tip adresate de instanțele naționale
pe calea procedurii preliminare; de exemplu, acest lucru s‑a întâmplat în cazul Hotărârii din
16 martie 1978, Robert Bosch, și al Hotărârii din 16 decembrie 1992, cunoscută sub numele
„Stoke‑on‑Trent”[41].
4.3. Posibila condamnare pentru neîndeplinirea obligațiilor ce rezultă din art. 325
alin. (1) și (2) TFUE
Începând cu Hotărârea Taricco, Curtea de Justiție a afirmat – pentru unii, cu aroganță[42] – că art. 325
alin. (1) și (2) TFUE impun în sarcina statelor să adopte sancțiuni penale care au un caracter
efectiv și disuasiv.[43]
În același sens, și în plus, în prezenta hotărâre Curtea subliniază că „normele privind prescripția
prevăzute de dreptul național [trebuie să] permit[ă] o represiune efectivă a infracțiunilor legate
de astfel de fraude”[44], revenind și legiuitorului național obligația de a lua măsurile necesare ori
de câte ori instanțele vor considera că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile de drept național
incidente s-ar lovi de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor[45].
Astfel, dacă acest principiu general de drept constituțional național acționează ca o cauză de
înlăturare a răspunderii statului pentru fapta instanțelor naționale de a nu respecta, în numele
unor principii de drept inderogabile, obligațiile ce decurg din dreptul Uniunii, Hotărârea M.A.S.
este importantă pentru că subliniază că nu același lucru va putea fi invocat drept motiv pentru a
înlătura răspunderea statului membru pentru fapta legiuitorului național de a nu adopta măsurile
necesare pentru a asigura un efect deplin art. 325 alin. (1) și (2) TFUE.
Practic, prin această ultimă hotărâre, Curtea de Justiție impune în sarcina legiuitorului național –
și nu numai în sarcina celui italian – obligația de a se asigura „că regimul național de prescripție
în materie penală nu conduce la nepedepsirea unui număr considerabil de cazuri de fraudă gravă
[41]
Concluziile prezentate în data de 5 februarie 2009, C-478/07, EU:C:2009:52, pct. 52.
N. Perlo, op. cit., p. 750: „Ces innovations jurisprudentielles ne manquent pas d’être perçues par une majeure partie
[42]
de la doctrine italienne comme des actes d’une grande arrogance”.

[43]
Par. 33 și 34 din Hotărârea M.A.S. și M.B. cu trimitere la par. 39, 42 și 43 din Hotărârea Taricco.
[44]
Par. 36 din Hotărârea M.A.S. și M.B.
[45]
Par. 61 fine.

în materie de TVA sau nu este mai sever pentru inculpați în cazurile de fraudă aducând atingere
intereselor financiare ale statului membru în cauză decât în cele care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii”.
Mai este important de precizat, având în vedere hotărârea finală a Curții Constituționale din
Italia, că în jurisprudența sa constantă, instanța de la Luxembourg a arătat cum statele membre
nu pot pleda un aranjament constituțional anume cu scopul de a justifica, în mod autonom,
neîndeplinirea obligațiilor impuse de dreptul Uniunii.[46]
În acest sens, Curtea a arătat în Comisia/Ungaria cum, „ca răspuns la argumentul Ungariei
întemeiat pe faptul că executarea hotărârii prin care s‑ar constata pretinsa neîndeplinire a
obligațiilor ar putea crea o situație care ar contraveni Legii fundamentale, este necesar să se
constate că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că un stat membru nu poate invoca dispoziții
din ordinea sa juridică națională, nici chiar constituțională, pentru a justifica nerespectarea
obligațiilor care rezultă din dreptul Uniunii”[47].
În concluzie, considerăm că prin prezenta hotărâre, Curtea de Justiție și-a creat contextul pentru
a condamna statele membre, și cel puțin Italia, pentru nerespectarea art. 325 alin. (1) și (2),
asigurând astfel o recuperare efectivă a sumelor pierdute de bugetul Uniunii din cauza operării
JURISPRUDENȚĂ
unor principii de drept interpretate de curțile constituționale naționale într-un mod diferit de cel
al Curții de Justiție sau de cel al Curții Europene a Drepturilor Omului.
Timpul, ca întotdeauna, va arăta dacă ne-am înșelat sau nu cu privire la această ultimă consecință.
A se vedea M. Claes, The primacy of EU Law in European and National Law în The Oxford Handbook of European Union
[46]
Law (coord. A. Arnull, D. Chalmers), Oxford University Press, 2017 (2015), la p. 185: „Member States cannot invoke
provisions, practices, or situations present in their domestic legal order (including those resulting from their constitutional
arrangements) to escape EU law obligations or to justify failures to comply with those obligations under EU law”.
Hotărârea Marii Camere din data de 8 aprilie 2014, C-288/12, EU:C:2014:237 cu trimitere la Hotărârea Comisia/
[47]
Belgia, 102/79, EU:C:1980:120, pct. 15, precum și Hotărârea Comisia/Portugalia, C‑70/06, EU:C:2008:3, pct. 21 și 22.

DIN ARHIVA
PANDECTELOR
Quasi-delict civil. Presupus fapt al lucrului. Injecțiuni intravenoase cu neosalvarsan de proveniență străină...
PA N D E C T E L E RO M Â N E
PARTEA II-A
JURISPRUDENŢA CURŢII DE APEL
TRIBUNALELOR, JUDECĂTORIILOR,
CAMERELOR ARBITRALE, ETC.
TRIB ILFOV I, 17 Noemvrie 1925[1] răspundere, faptul intrând în sfera de
QUASI-DELICT CIVIL. PRESUPUS aplicare a art. 998 c. civ. Ca urmare, un
FAPT AL LUCRULUI. INJECȚIUNI medicament odată eșit dintr’o fabrică
INTRAVENOASE CU NEOSALVARSAN sau dintr’un depozit al Statului și predat
DE PROVENIENȚĂ STRĂINĂ, spre întrebuințare, faptul generator de
PRACTICATE ÎNTR’UN SPITAL prejudiciu produs prin utilizarea acelui
MILITAR. MOARTEA PACIENTULUI. medicament, nu poate da loc la aplicarea
ACȚIUNI ÎN RESPONSABILITATE art. 1000 c. civ. ci a art. 998 din acel cod.
Î N C O N T R A D E P O Z I TA R U L U I (Elena Clodeanu cu Minist. de Răsboiu
DE MEDICAMENTE (MINIST. DE și Fabrica Germană «Farben Industrie»)
RĂSBOIU). REPERCUTARE ASUPRA
FABRICANTULUI. DACĂ E LOC TRIBUNALUL: Asupra acțiunii civile
LA APLICAREA ART. 1000 C. CIV.? intentată de către Elena Clodeanu în
SOLUȚIE NEGATIVĂ. (1) contra Ministerului de Răsboiu:
Având în vedere că din actele din
Deși în principiu, proprietarul unui dosarul cauzei și din concluziile verbale
lucru în baza art. 1000 c. civ. trebuie scrise ale părților se constată următoarele:
să fie făcut răspunzător, ca proprietar, Prin petiția înregistrată la No. 1928
abstracție făcând de orice ideie de din 20 Ianuarie 1926, Elena Clodeanu,
greșeală, de dauna cauzată de lucrul ce-i văduvă, din București, cheamă în judecată
aparține, rațiunea fiind în dreptul său de pe Ministerul de Răsboiu și pe Ministerul
proprietate, pe motivul că cel care trage Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale,
profit dintr’un lucru, trebuie să suporte spre a fi obligate a-i plăti în solidar un
riscurile (teoria riscului creat), ceeace milion de lei cu titlu de daune și în plus
impune din partea proprietarului, spre a cheltuieli de judecată pentru motivul
fi exonerat, dovada unei forțe majore sau că soțul său Maiorul Al. Clodeanu a
a cazului fortuit, art. 1000 c. civ. devine decedat în urma unui tratament medical
totuș inaplicabil, atunci când e vorba constând în injecții cu Neosalvarsan la
de un accident provenit dintr’un lucru, spitalul militar al garnizoanei Târgoviște
ce nu mai aparținea sub nici o formă, în și la repetarea injecției a treia i s’a cauzat
momentul accidentului, celui chemat la moartea în ziua de 19 Martie 1925
[1]
Publicat în Pandecte 1927, Caetul 4-5, Partea din pricina fiolelor toxice cu care a
a II-a, pp. 105-112. fost injectat, fiole eșite din depozitele
DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 121

I.GR. PERIEȚEANU
de medicamente ale Statului de sub în cazul când Ministerul ar fi condamnat

ocrotirea Ministerului Sănătății Publice către reclamantă, să fie condamnată și
și Ocrotirilor Sociale și administrate această Societate față de Minister, ca fiind
în spitalul militar de sub autoritatea răspunzătoare de daunele cauzate prin
Ministerului de Răsboiu; prin moartea decesul soțului reclamantei din cauza
survenită prin felul neglijent și imprudent injecției cu Neosalvarsan; la care cerere,
de a lucra al Statului, prin prepușii Societatea garantată a făcut întâmpinarea
ministerelor sus citate, reclamanta arată cerută de lege.
că rămânând văduvă săracă, suferă În sprijinul acțiunii sale, reclamanta
daune incalculabile, din care însă cere depune următoarele acte: 1) Extractul
numai suma de un milion de lei, calculat de pe actul de căsătorie cu No. 82 din
DIN ARHIVĂ
la minimul de capital cu care să poată 14 Septemvrie 1913, dintre Locotenentul

trăi, bazându-și acțiunea pe dispozițiile Alexandru D. Clodeanu și reclamanta
art. 998 și 999 din cod. civ. Elena Gr. Popescu; 2) copie de pe raportul
La această acțiune, Ministerul Consiliului de Răsboiu Corpul 5 Armată
Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale către Corpul 5 Armată cu No. 16.615 din
face întâmpinare prin petiția înregistrată 17 Iunie 1925, prin care primul comisar
la No. 6099 din 20 Februarie 1926 și regal este de părere că afacerea privitoare
cheamă în garanție pe Societatea I.G. la medicul locot.-colonel Marinide, dela
Farbenindustrie Aktiengessellschaft din Spitalul Militar al garnizoanei Târgoviște,
Frankfurt a Main (Germania), pentru să fi clasată, neputândui-se imputa nici
ca în cazul când acest Minister ar fi o culpă în tratarea defunctului prin
condamnat la daune către reclamantă și injecțiuni cu Neosalvarsan; 3) Copie
chemata în garanție să fie obligată față de de pe comunicatul Ministerului
Minister la plata acestor daune, ca fiind Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale și
răspunzătoare de fiolele Neosalvarsan al a Direcției VI Sanitară, apărută în ziarul
căror conținut a fost administrat victimei «Universul» din 13 Aprilie 1925, privitor
ce a sucombat. la măsurile ce trebuie luate cu ocazia
La această acțiune de garanție Societatea importațiunii fiolelor de Neosalvarsan;
garantată a făcut întâmpinare, însă 4) Copie de pe rețeta d-rului I.N. Dona
această chemare în garanție urmează a din București, dată maiorului Alexandru
nu mai fi discutată în cauză pe motivul Clodeanu, prin care i se recomandă să
că, în ședința din 27 Octombrie 1926, facă de încercare un tratament cu injecții
reclamanta a renunțat la acțiunea de Neosalvarsan dozele I, II, II, III, III,
îndreptată în contra Ministerului Sănătății III, IV, IV, IV, IV, la o săptămână una,
Publice și Ocrotirilor Sociale, iar acesta nu dacă are intoleranțe, grețuri, va rămâne
s’a opus la această dezistare. tot la doza de III până la a X-a injecție,
La acțiunea intentată de către urmând ca între ele să facă injecții cu
reclamantă, pârâtul Ministerul de huile grise, iar peste două luni va reface
Răsboiu prin petiția înregistrată la No. analizarea urinei și-l va reconsulta,
7.883 din 1 Martie 1926, face întâmpinare arătându-se în rețetă că bolnavul a suferit
în termen, iar prin petiția înregistrată în copilărie la 11 ani de febră tifoidă, că
la No. 38.322 din 10 Noemvrie 1926, nu e reumatic, aspectul robust, are sete,
cheamă în garanție societatea I.G. Farben nu are albumină, și că ureea în ser este
Idustrie A.G. fostă Casa Meister 0,38; Copie de pe buletin de analiză
Lucius&Bruning, din Germania, pentru ca al laboratorului central de chimie al
122 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

Armatei cu No. 142 din 28 Aprilie 1925 autopsierea cadavrului maiorului Al.
prin care se arată că analizându-se patru Clodeanu de către medicul colonel Rogoz,
fiole de Neosalvarsan, dosajul III, seria care a constatat că moartea se datorește
B. 425574, trimise de Consiliul de Răsboiu unei vaso-dilatații generalizată, urmată
al Corpului 5 de Armată, și primite de inhibiția bulbului, cu oprimarea inimei
dela Casa Meister Lucius & Bruning, în sistolă și eodem pulmonar acut, și că
cu specificația pe cele 4 cutii ale fiolelor organismul a fost sănătos, ridicându-se
că: «Le produit dans cet emballage est în același timp fiola din care s’a făcut
exclusivement destine a Roumanie»; în injecția și încă 3 fiole cu aceeași doză de
acest buletin se arată că în fiola din care Neosalvarsan, cari s’au trimis la Spitalul
s’a făcut injecția sunt urme de substanțe Militar «Regina Elisabeta» din București,
de culoare brună, alterată, cum este și pentru analiză; 9) Certificatul cu
natural deoarece a venit în contact cu No. 14.604 din 7 Decembrie 1925 al
aerul; celelalte trei fiole perfect închise Comisiei Interimare a comunei Bârlad,
conțin cantitatea arătată pe etichetă, din care se constată că nu a fost desfăcută
pulberea aderă foarte puțin pe pereții căsătoria dintre Maiorul Al. Clodeanu
fiolelor și diferența de nuanță de culoare și soția sa Elena Clodeanu, avocatului
față cu substanța din fiola seria G. ce Dumitru Popescu; 11) Procura dată de
se află acum în comerț este aproape avocatul Dumitru Popescu avocatului St.
inperceptibilă, fiolele analizate având o Borș, conform legei avocaților.
slabă nuanță în spre roz; produsul din Pârîtul Ministerul Sănătății și Ocrotirilor
cele 3 fiole este Neosalvarsan, întrucât Sociale, cu ocazia întâmpinării sale
dă acțiunile formulate până în prezent depune mai multe acte, și cu toate că
pentru Neosalvarsan și nu se poate afirma reclamantul a renunțat la acest pârât și
că produsul este alterat. O ușoară alterare el nu s’a opus, totuș părțile în litigiu au
a produsului care desigur corespunde discutat unele dintre actele depuse, cari
unei creșteri a toxicității, nu se poate deci se găsesc dobândite cauzei și cari
evidenția prin reacțiuni chimice, ci poate sunt următoarele: 1) Copie de pe rezoluția
cel puțin prin experiența pe animale. Comisiunii Institutului special pentru
6) Extractul de pe actul de deces No. 78 studierea chestiunii Neosalvarsanului,
al primăriei comunei Târgoviște, de înregistrată la No. 45. 814 din 2 Februarie
moartea maiorului Alexandru Clodeanu 1925, comisiune compusă din general
în anul 1925, luna Martie în 21 de zile; doctor Potârcă, dr. S. Nicolau și dr. I
7) Un extras din articolul publicat în Cantacuzino, cu opinia separată a d-lui
ziarul «Universul» asupra «Chestiunii dr. Mezincescu; 2) Copie de pe adresa
Neosalvarsanului în fața Consiliului No. 473 din 27 Iunie 1925 a Institutului
Sanitar superior», în care se arată că de seruri și vaccinuri dr. I. Cantacuzino,
generalul doctor Potârcă a făcut cunoscut înregistrată la No. 58.080 din 2 Iulie 1925.
Consiliului că seriile din depozitele Chemata în garanție, Societatea I.G.
militare cari au dat naștere la accidente, Farben Industrie Aktiengesellschaft,
poartă numerele 42.407 și 42.574; cu ocazia întâmpinării sale depune
8) Copie de pe raportul Consiliului de următoarele acte: 1) Procura dată de
Răsboiu al Corpului 5 de Armată cu societate, advocatului Sigismund Speer;
No. 8.805 din 28 Martie 1925, către 2) Copie de pe facturile de trimitere
Corpul 5 de Armată, în care primul a fiolelor de Neosalvarsan de către
comisar regal arată că a dispus societatea garantă către Friedrich

I.GR. PERIEȚEANU
Kochmaister din Budapesta, către până în Martie 1925, când ivindu-se

Ministerul de Răsboiu Belgrad, și către cazuri nenorocite, a fost oprită utilizarea
Ministerul de Răsboiu Atena; 3) Procedeul lui, în care scop a intrat în tratative cu
ambalării preparatelor de Salvarsan în fabrica din Germania pentru schimbarea
Uzina Hoechst a Societății anonime I.G. fiolelor cu altele de fabricație nouă și a
Farben Industrie; 4) Procedeul examinării întreprins toate mijloacele de cercetare a
ampulelor de Salvarsan înainte de medicamentului prin diferite analize și
ambalare; 5) Bazele experimentale ale experiențe pe animale.
examinării biologice și ale determinării Se cere de către chemata în garanție
puterii de vindecare a Salvarsanului; a se admite de Trib. audierea a trei
6) Studiul asupra Salvarsanului; 7) Adresa martori-experți medici, care fiind audiați
DIN ARHIVĂ
Ministerului de Răsboiu, Direcția a 6-a în ședința din 27 Octombrie 1926 declară

Sanitară cu No. 23.256 din 13 Noemvrie următoarele: Iosif N. Dona, doctor în
1925 către Societatea garantă, prin care medicină, care a examinat pe Maiorul
cere schimbarea fiolelor din seria B. în alte Clodeanu, găsindu-l bolnav de tulburări
fiole, prețul de preschimbare privind pe nervoase sifilitice, i-a recomandat un
Minister; 8) Adresa Ministerului Sănătății tratament de Neosalvarsan, că bolnavul
Publice și Ocrotirilor Sociale cu No. 1158 suferă și de diabet, care se datora în mare
din 19 August 1925, către Societatea parte și infecțiunei sifilitice, că părerea
garantă, prin care îi cere a-i comunica sa este că Neosalvarsanul introdus în
condițiunile de preschimbare a fiolelor sânge poate uneori provoca moartea
de Neosalvarsan; 9) Raportul comisiei individului; că în caz de diabet, când
militare-medicale asupra patogeniei, boala nu este prea avansată se poate
profilaxiei și combaterea accidentelor aplica tratamentul cu Neosalvarsan; că
mortale provocate prin injecțiuni intra- efectele Neosalvarsanului în tratamentul
venoase de Neosalvarsan; 10) O serie de sifilisului nu se cunosc bine în medicină,
bande-etichete care se lipesc pe cutiile cu totul depinzând de predispoziția
Neosalvarsan, arătând Statul în care acest pacientului, așa încât se pot întâmpla
preparat se exportează. cazuri în care un om sănătos în ceea ce
Se cheamă Ministerul de Răsboiu privește alte boli, însă contaminat de
la interogatoriu de către reclamantă sifilis, să poată înceta din viață în urma
care răspunde că: Întreaga cantitate de unui tratament cu Neosalvarsan, bine
Neosalvarsan aflată în depozitele sanitare preparat din punct de vedere chimic
ale armatei, era din stocul de neosalvarsan și nealterat, cu atât mai mult se poate
din aceeaș serie a Direcției Generale a întâmpla acest aspect funest la persoane
Serviciului Sanitar atribuit Statului român diabetice. Martorul Ștefan Nicolau, doctor
din Comisiunea de executarea Tratatelor; în medicină și profesor universitar, arată
că medicamentul fiind preparat original că în starea actuală a tratamentului
dintr’o fabrică cu reputație mondială, sifilisului nu se poate concepe acest
nu a fost nevoie a fi supus la analiză; tratament fără injecțiuni cu Neosalvarsan;
caracterele medicamentului alterat din că d-sa nu a avut nici un caz mortal;
cauze ulterioare (fisuri ale fiolelor) erau că fiolele de Neosalvarsan înainte de
ușor de constatat de orice medic cu a fi puse în comerț se controlează în
ochiul liber; că medicamentul din seria Germania de Casa George Speyer, care
B. 42574 a fost utilizat pentru nevoile aplică niște litere de control, fără a se
armatei din anul 1920, când a fost trimis mai face vreo verificare când intră în țara

noastră aceste fiole, și aceasta desigur din alcoolizat, sau predispus la accidente prin
cauza seriozităței și garanției ce prezintă o dispoziție nervoasă; că d-sa nu a avut
Casa Speyer; că fiolele dacă sunt perfect niciodată accidente în urma injecțiilor cu
închise pot fi conservate mult timp, dacă Neosalvarsan.
nu capătă fiolele ceva fisuri; că la bolnavi Asupra acestei acțiuni civile:
de diabet, în orice stare ar fi, nu trebuește Având în vedere că reclamanta, prin
a se aplica tratamentul cu Neosalvarsan, acțiunea sa coroborată și prin concluziile
deoarece poate avea rezultate funeste, sale verbale și scrise, și-a sprijinit acțiunea
cu toate că sunt cazuri când bolnavii de sa coroborată și prin concluziile sale
diabet suportă acest tratament; că în afară verbale și scrise, și-a sprijinit acțiunea sa
de aceasta, persoane perfect sănătoase în pe baza dispozițiilor art. 1000 cod. civ. în
ceeace privește alte boli, în tratamentul contra Ministerului de Răsboiu, pe motiv
cu Neosalvarsan pot avea accidente și că, acesta este răspunzător atât pentru
chiar moartea, din cauze diferite, cum faptul că prepușii săi au dat Spitalului
ar fi alimentația care provoacă aciditatea Militar din Târgoviște pentru a administra
sângelui sau oboseli; că a făcut vreo 6.000 bolnavului decedat, sub formă de injecții,
de injecții cu Neosalvarsan din seria B. la o fiolă de Neosalvarsan toxic, cât și din
spital, fără a avea accidente sau a observa faptul că acesta este răspunzător pentru
vreun fenomen anormal; concluzia sa lucrurile neînsuflețite, în specie fiola de
este că, indivizii, ce au încetat din vieață, Neosalvarsan toxică, ce o avea în depozit
sau au avut vreo intoleranță, față de acest și care a cauzat o daună reclamantei prin
preparat, sau s’au produs în acest preparat omorârea soțului său, arătând totodată
transformări chimice cari nu au putut că nu înțelege a reclama pentru faptul
fi observate și decernute de știință cu că medicul militar nu ar fi făcut în bune
mijloacele cari îi sunt puse la dispoziție; condițiuni tratamentul și nu ar fi luat
că s’au întâmplat și în Germania cazuri toate măsurile necesare pentru evitarea
mortale, că posterior acestui caz mortal accidentului mortal.
s’au întâmplat și în Germania cazuri Având în vedere că reclamantul
mortale, că posterior acestui caz mortal pretinde, în primul rând, că este suficient
s’a mai întâmplat unul în urma unei că a făcut dovada că soțul său a decedat
injecții cu Neosalvarsan seria G. Martorul în urma unei injecțiuni cu Neosalvarsan
G.N. Lupu, medic docent universitar procurat din depozitele Ministerului de
arată că: pentru persoanele sifilitice Răsboiu și că rămâne acum ca acesta să
până la 40-45 ani, deși diabetice se poate facă dovada că nu a avut nici o culpă la
întrebuința tratamentul cu Neosalvarsan, faptul accidentului mortal întâmplat;
mai cu seamă când diabetul este datorit Considerând că deși în principiu
infecțiunii sifilitice, însă în doze mici; în este constant admis astăzi în drept că,
caz cu acciditate a sângelui nu trebuie a proprietarul unui lucru în baza art. 1000
se face injecții cu Neosalvarsan; că după c. civ. trebuie să fie făcut responsabil ca
răsboiu organismul tuturor indivizilor proprietar, abstracție făcând de orice idee
în general la toate țările este slăbit, așa de greșeală, pe dauna cauzată, de lucru
încât părerea sa este că, o mare parte ce-i aparține, rațiunea fiind în dreptul
din accidente se datoresc slăbiciunii său de proprietate, pe motivul că cel care
organismului; de asemenea se pot trage profit dintr’un lucru, trebuește să
întâmpla accidente și în cazul când suporte riscurile, deoarece ar fi injust ca
organismul individului este obosit, aceste riscuri să cadă în sarcina altuia;

I.GR. PERIEȚEANU
așa încât potrivit acestei teorii, așa zisă și dealtfel toxicitatea acestui preparat
a riscului creat, cel care trebuește să neputând fi verificată de organele
facă dovada unei forțe majore sau caz Ministerului de Răsboiu și urmează ca
fortuit este proprietarul lucrului, pentru dovada acestei culpe să o facă reclamanta,
a fi exonerat de orice răspundere, totuș în ceeace nu s’a putut face, după cum se va
specie nu poate fi aplicat acest principiu, arăta.
deoarece Ministerul de Răsboiu, prin Considerând că în afară de aceasta
prepușii lui, din momentul ce a predat ori din ce punct de vedere ar fi privită
fiola de Neosalvarsan, pentru a se face chestiunea, răspunderea Ministerului de
injecțiunea, medicamentul nu-i mai Răsboiu nu poate fi angajată, deoarece
aparținea și deci nu mai poate fi vorba din actele dela dosar coroborate cu
DIN ARHIVĂ
pentru pârât, din acel moment, de vreo depunerile martorilor-experți, rezultă că

răspundere din cauza lucrului; în cazul medicamentul administrat victimei nu
în care proprietarul de Neosalvarsan a prezentat o toxicitate mai mare decât
fiind toxic și din cauza lui a încetat din normalul, de care nu diferă în privința
viață soțul reclamantei, fiind vorba de compoziției sale chimice, iar accidentul
un accident provenit dintr’un lucru, mortal se datoria numai unei cauze
ce nu-i aparținea sub nicio formă în subiective, unei intoleranțe față de acest
momentul accidentului, nu se mai poate preparat, pentru care nu poate fi făcut
face aplicațiunea răspunderii pentru răspunzător pârâtul.
lucrul neînsuflețit și rămâne răspunderea Având în vedere că din extractul de pe
prevăzută de art. 998 din cod. civ., care actul de deces și din raportul Consiliului
impune ca dovada să se facă de către de Răsboiu al Corpului 5 de Armată cu
reclamant, arătându-se în mod cert și bine No. 8805 din 28 Martie 1925 către Corpul 5
definit culpa Ministerului de Răsboiu, cu o de Armată, aflate la dosar se constată
restricțiune însă și anume dacă preparatul că Maiorul Clodeanu Alexandru, soțul
cu Neosalvarsan se putea cunoaște că este reclamantei, a încetat din vieață în urma
toxic sau alterat în momentul predării lui unei injecțiuni cu Neosalvarsan, doza III,
și prepușii Ministerului se găsiau obligați moartea datorându-se unei vasodilatații
prin îndatoririle lor profesionale să aibă generalizată, urmată de inhibiția bulbului,
aceste cunoștințe, atunci există prezumție cu oprirea inimei în sistolă și oedem
de culpă derivând din neglijența lor de pulmonar acut, iar din copia de pe rețeta
a nu-l fi căutat și observat înainte de medicului dr. Iosif N. Dona, coroborată
predare. cu depunerile acestui medic ca martor și
Că deci făcând aplicațiunea acestor cu raportul No. 16.615 din 7 Iunie 1925
principii la specia noastră întrucât al Consiliului de Răsboiu al Corpului 5
fiolele de Neosalvarsan sunt închise în de Armată, se constată că victima suferea
cartoane și nu puteau fi verificate de de diabet.
prepușii Ministerului de Răsboiu înainte Având în vedere că din depunerile
de predarea lor, cum a și fost cazul fiolei martorului-expert medic dr. Ștefan
din cauza căreia s’a întâmplat accidentul Nicolau, audiat înaintea Tribunalului,
și dealtfel toxicitatea acestui preparat se constată că la persoanele sifilitice și
neputând fi verificată de organele bolnave de diabet se recomandă a nu
Ministerului de Răsboiu înainte de se face tratamentul prin injecțiuni cu
predarea lor, cum a și fost cazul fiolei Neosalvarsan, deoarece sângele acestor
din cauza căreia s’a întâmplat accidentul persoane având o alcalinitate mai mică

decât cea normală, sângele lor fiind mai situațiunea sa de profesor universitar la
acid se poate declara criza nitritoidă, Facultatea de Medicină din București,
care poate duce, în unele cazuri, la având specialitatea pe care o practică și
încetarea din vieață a pacientului, acest în tratamentul persoanelor sifilitice din
martor arătând că în tratamentul pe clientela sa.
care îl aplică bolnavilor și în cursurile Având în vedere că toți acești martori
sale ce le profesează la Universitate, nu sunt de acord în părerea lor cu efectele
întrebuințează și nu recomandă acest Neosalvarsanului într’o cură antisifilitică
preparat sub formă de injecțiuni la nu se cunosc bine în medicină, totul
persoanele atinse de maladia diabetului, depinzând de predispoziția individului,
deoarece aceste persoane prezintă așa încât se pot întâmpla cazuri în care
deobiceiu intoleranțe față de acest un om normal, sănătos, însă bolnav de
preparat și poate duce uneori la rezultate sifilis să poată să înceteze din vieață în
funeste pentru pacienți, cu toate că d-sa urma unui tratament cu Neosalvarsan,
arată că, sunt cazuri când diabeticii pot nealterat, bine preparat din punct de
suporta tratamentul Neosalvarsanului vedere chimic și examinat în ceeace
însă fără multă siguranță. privește efectele clinice, mai cu seamă
Având în vedere că, din depunerile că pot exista la individul-pacient cauze
martorilor-experți dr. Iosif N. Dona și subiective, cari pot duce la intoleranța
G.N. Lupu, audiați de asemenea înaintea tratamentului cu Neosalvarsan, cum ar
tribunalului, rezultă că la persoanele fi felul alimentației, oboseala, alcoolul,
sifilitic bolnave de diabet, al căror o indispoziție nervoasă, și mai cu seamă
sânge este mai acid decât la persoanele că după răsboiu, din care cauză o mare
normale, se pot declara crize fatale pentru parte din accidentele survenite în urma
vieața pacienților, când s’ar întrebuința injecțiunilor cu Neosalvarsan, s’ar datori
tratamentul Neosalvarsanului prin acestei slăbiciuni a organismului și că
injecțiuni, însă ei opinează că se poate în orice caz, cu toate aceste accidente,
întrebuința acest preparat la sifilitici nu se poate concepe o cură antisifilitică
diabetici în vârstă de 40-50 de ani, în fără preparatul Neosalvarsan care este
doze mai mici, cu întreruperea curei indispensabil acestui tratament.
când se observă fenomene de intoleranță, Având în vedere că în doctrina
acest din urmă martor arătând că, atunci medicală, unde s’a discutat pe larg
când diabetul este de origină sifilitică această chestiune, există aceeaș
și bolnavul nu ar avea leziuni interne, nesiguranță în privința efectelor și
se recomandă chiar injecțiunile cu cauzelor accidentelor provenite din
Neosalvarsan la persoane în vârstă de injecțiunile cu Neosalvarsan, criză așa
40-45 ani. zisă «nitritoidă» datorându-se la unele
Având în vedere că deși părerile persoane unei predispoziții individuale,
acestor trei medici martori-experți diferă unei idiosincrazii a individului pentru
între ele, în ceea ce privește întrebuințarea acest preparat, apropiindu-se de
tratamentului cu Neosalvarsan la fenomenele cunoscute sub numele de
persoanele diabetice, totuș cea mai «anaphilaxie» cu fenomene vasculare și
justă și care urmează a precumpăni în mai ales vasculo-dilatatorii cunoscute
soluționarea pricinei ce se desbate între și la cazul pacientului care face obiectul
părți, este acea a martorului dr. Ștefan acestei discuțiuni, iar la alte persoane
Nicolau, luându-se în considerație unei predispoziții accidentale datorite

I.GR. PERIEȚEANU
unei lipse de alcalinitate a sângelui într’un patru accidente mortale ce au avut loc
moment anumit când se administrează din injecțiunile făcute cu Neosalvarsan
tratamentul, aceeaș nesiguranță existând din această factură, pentru care cere
și în privința fenomenelor ce se produs în înlăturarea acestor fiole din tratamentul
organismul individului și care provoacă sifilisului și înlocuirea cu altele, pentru a
accidentul. (Dr. Lacapere și Dr. Ch. risipi atmosfera de îngrijorare și temere ce
Laurent, «Le traitement de la Syphilis par a surprins pe cei suferinzi, totuș luând în
les composes arsenicaux», p. 80 și urm. considerație opiniunea separată a d-rului
Paris medical, No. 9/1924, p. 189 urm.; Mezincescu, care opinează că toate aceste
p. 197 urm.; p. 200 urm.; Dr. Dumitrescu- fiole sunt bune și accidentele nu pot
Mante, «Criza nitritoidă și tratamentul proveni din toxicitatea preparatului, și
DIN ARHIVĂ
ei», «România medicală» No. 5/1923, avându-se în vedere puținele accidente

p. 2; Prof. Dr. S. Nicolau «Accidentele ce au avut loc față de cele un milion de
Neosalvarsanului», «România medicală» injecțiuni făcute din factura B, rezultat
No. 6/1925, p. 1 și urm.; Dr. Dumitrescu- normal și inevitabil de accidente datorit
Mante, «Patogenia și tratamentul crizei cauzelor subiective ale indivizilor, găsește
nitridoide», «România medicală» No. că nu trebuie scoase din tratament aceste
4/1923, p. 3 și urm.). fiole, dacă Societatea furnizoare se obligă
Având în vedere că din actele depuse a-i înlocui fiolele prin altele noui, nu are
la dosar de chematul în garanție, și care nici o obiecțiune de făcut.
au fost discutate de toate părțile în litigiu, Că prin urmare, deși majoritatea
și coroborate cu depunerile martorului- membrilor acestei comisiuni ar opina că
expert profesor dr. St. Nicolau, rezultă există fiole cu preparat toxic în factura
co preparatul Neosalvarsan după ce B, totuș trebuie luată în considerație
se prepară, este suspus unei patruple opiniunea separată a d-rului Mezincescu
examinări și anume: una chimică, una care este bine motivată și bazată pe
pentru determinarea toxicității, una observațiunile făcute de d-sa și alți medici
pentru determinarea puterii de vindecare și pe expertizele chimice și clinice făcute
și una pentru determinarea întrebuințării asupra acestor fiole, mai cu seamă că
clinice, după care se face o verificare profesorul dr. S. Nicolau, care a făcut
de către Institutul George Speyer din parte din această comisiune, a revenit
Frankfurt a Main, institut însărcinat de asupra opiniunii sale, după cum se
către Statul german pentru controlul constată din depunerile ce le-au făcut
chimic și biologic al acestui preparat, înaintea Tribunalului, unde a fost ascultat
după care abia este pus în consumațiune. ca martor-expert.
Având în vedere că din rezoluția Că în ceeace privește obiecțiunea
Comisiunii instituită special pentru reclamantei că acest preparat, care a
studierea chestiunii Neosalvarsanului, fost expediat de către Casa Farben-
deși majoritatea membrilor acestei Industrie în România, ar fi purtând pe
comisiuni compusă din generalul dr. cutii etichete, că produsul ar fi exclusiv
Potârcă, dr. S. Nicolau și dr. I Cantacuzino, destinat României, ea nu poate fi luată în
opinează că între fiolele de Neosalvarsan considerație pentru a se dovedi că acest
din factura B., din care face parte și fiola produs fiind rău preparat, i-a predat
a cărei conținut a provocat moartea Statul german în contul despăgubirilor
pacientului Maiorul Al. Clodeanu, s’ar fi din răsboiu, deoarece chemata în garanție
strecurat fiole toxice, bazându-se pe cele prezintă o serie de bande-etichete pentru

Statele în care expediază acest preparat toate celelalte legi, prin care, în interes
și care poartă același conținut ca și obștesc în primul rând, s’a acordat, sub
eticheta pentru România, ceeace denotă anumite severe condiții, unor anumite
că Societatea furnizoare a făcut aceste persoane (farmaciști și droguiști), dreptul
etichete pentru simplul său control iar nu exclusiv de a fabrica și vinde, substanțe
în scopul arătat de reclamant. medicamentoase.
Că deci, pentru toate aceste motive, Cităm în acest sens:
nefăcându-se dovada culpei Ministerului 1. Legea franceză din 12 Iulie
de Răsboiu care nu putea cunoaște dacă 1926, completată prin decretul din 14
preparatul era toxic și făcându-se în fapt Septembrie 1916 asupra comerțului de
dovada că preparatul injectat victimei substanțe otrăvitoare.
Maior Al. Clodeanu, nu era toxic, ci 2. Legea franceză din 27 Martie 1851,
accidentul mortal era datorit unei cauze referitoare la vânzarea sau punerea în
subiective a victimei, acțiunea este vânzare a medicamentelor falsificate sau
nefondată și urmează a fi respinsă ca alterate, după care farmacistul care s’ar
nefondată, și prin consecință a respinge găsi că deține în oficina sa un medicament
și cererea de chemare în garanție ca fără alterat sau falsificat e pasibil de pedepsele
interes. prevăzute de art. 423 c. p. fr.
Sentința civilă No. 1039 din 17 Noemvrie E drept, spune Dubrac ( Jurispr.
1926 Medicale et Pharmaceut., pg. 412) că,
Președinția d-lui N. Georgean, din termenii art. 1 și 2 din menționata
judecător unic; avocați: d-l I. Borș, pentru lege, trebuie ca farmacistul să știe că
reclamantă, A. Pipoș, pentru pârât, substanța era falsificată sau alterată; dar
Minist. de Răsboiu, Anibal Teodorescu, îi va fi greu să dovedească ignoranța lui în
Speer și Bernstein, pe chemata în garanție această privință, dată fiind îndatorirea pe
fabrica «Farben Industrie». care o are de a se asigura întotdeauna de
calitatea medicamentelor pe cari le deține.
(1) Problema responsabilității pe care Și pedeapsa îi va fi aplicabilă, chiar dacă
o pune terapeutica devenită nocivă, prin medicamentul ar fi fost cumpărat dela
administrarea, sub diferite forme, a unor un alt farmacist. (Vezi în această privință
medicamente toxice, prin ele însăș, sau interesanta speță soluționată de Curtea
devenite astfel datorită alterării lor, poate de Apel din Orleans la 8 Aprilie 1851, P.
fi privită sub un îndoit aspect: penal și 1851, I, 478, cit. de Dubrac; compară încă:
civil. Trib. Sena (9-ech), Gaz. Trib. 19 Ian. 1881).
Sub ambele ei aspecte, această respon La noi, în afară de dispozițiile cuprinse
sabilitate își poate găsi, după împrejurări, în art. 82-88, 114-139 din legea sanitară
cu un îndoit reazăm: pe de o parte în legile avem:
de drept comun (art. 248 și 249 c. p.; 998 1. Regulamentul Comisiunii Farma
și 1000 c. civ.); pe de alta, în diferite legi ceutice din 4 Dec. 1893.
speciale, menite să reglementeze exercițiul 2. Regul. pentru funcționarea Depo
profesiunii acelora cari se îndeletnicesc cu zitului Central de medicamente și
prepararea și vânzarea de produse sau pansamente dela Direcția Generală a Serv.
specialități farmaceutice. Sanitar, din 4 Iulie 1908.
I. În aceasta din urmă categorie 3. Regul. pentru organizarea interioară
intră toate legile asupra profesiunii de a farmaciilor, modul de priveghere și al
farmacist în general, legile sanitare și controlului lor din 7 Noemvrie 1893.

I.GR. PERIEȚEANU
4. Regul. pentru importul, fabricarea, Faptul însă poate fi dedus înaintea

vânzarea și exportul opiului, a derivatelor Justiției, cum obișnuiește adesea, pe
sale, a cocaine și derivatelor sale, din 23 simpla cale a unei acțiuni civile în daune,
Iulie 1920. întemeiată, sau pe art. 998 și 999 c. civ.,
5. Regul. drogheriilor și vânzării sau pe art. 1000 din același cod (delict sau
substanțelor medicamentoase brute din quasi-delict civil).
23 Aprilie 1921, edictat pe baza art. 139 În ce privește aplicarea primelor două
leg. Sanitară. (Hamangiu, IX-X, p. 567). texte ea nu suferă, în principiu, nici un
Conform acestui regulament, care fel de îndoeală. Codul civil obligă pe
se ocupă într’un capitol special de acela din a cărui greșeală, neglijență
vânzarea substanțelor toxice, specialitățile
DIN ARHIVĂ
sau imprudență, s’a cauzat altuia un

farmaceutice străine nu pot fi introduse prejudiciu, să repare acel prejudiciu.
în țară decât după prealabilă autorizare Ca urmare, farmacistul sau droghistul,
a Ministerului de Interne, dată pe baza care, din greșeală, a liberat din oficina
avizului comisiunii chimico-farmaceutică, sa un medicament, poți fi civilmente
consiliului sanitar superior și în urma răspunzători de prejudiciul cauzat în
unei analize (art. 1 și 5, comb. Cu art. 21 lumea suferinzilor.
din regul.). În ceeace privește aplicarea art. 1000
II. Responsabilitatea de drept comun.
c. civ. la cazurile cari ne preocupă,
Art. 248 c.p. pedepsește omuciderile
chestiunea nu ni se pare atât de simplă.
fără voie, săvârșite din nedibăcie, din
În conformitate cu dispozițiile
nesocotință, din nebăgare de seamă sau
acelui text de lege, e drept că suntem
din nepăzirea regulamentelor; iar art. 249
răspunzători de lucrurile ce sunt sub
c.p. reprimă rănirile și loviturile, datorite
paza noastră; ceeace însemnează că toate
acelorași cauze, expresiuni care cuprind,
lucrurile pe care le posedăm trebuesc
în generalitatea lor, toate atingerile aduse
ținute în așa stare încât să nu aducă
integrității corporale sau sănătății unei
persoane, și, în consecință, nu numai vătămare altuia; altmintrelea dauna
leziunile exterioare ci și pe cele interne, care resultă trebuie să fie considerată
deci și boalele. ca rezultatul neglijenței noastre, a unei
Așa fiind, incontestabil este că atunci greșeli din parte-ne (prezumții de culpă).
când administrarea unor substanțe toxice Legiuitorul, spune cu drept cuvânt
prin natura lor, sau devenite astfel prin Sourdat (II, No. 1451), urmând ordinea
alterare, provoacă moartea unei persoane ideilor cari l-au călăuzit să edicteze art. 998
sau aduce vreo vătămare sănătății cuiva, și 999 c. civ. (1382 și 1383 c. c. fr.), a
acei cari, prin neglijență sau imprudență, fost în mod firesc condus să declare
au preparat și vândut medicamentul, sau că proprietarul unui lucru neînsuflețit
cei care l-au administrat sau prescris, în este răspunzător de dauna rezultată din
același chip, pot, după împrejurări, să fie starea de imperfecțiune sau deteriorare
ținuți răspunzători penalmente. a unui lucru. E ceeace a exprimat, în
Când m-am ocupat de răspunderea mod general, în ultimul paragraf al
penală a medicilor (Revista Penală) art. 1000 (1384 c. c. fr.), și ceeace a aplicat
am arătat pe larg cari sunt principiile în art. 1002 (1386 c. c. fr.), cu privire
acestei responsabilități, deopotrivă la prejudiciile cauzate prin ruina unui
aplicabile farmaciștilor și droghiștilor. edificiu, consecință a lipsei de întreținere
Mă mărginesc doar la o simplă trimitere. sau a unui ritm de construcție.

Prevederile acestui din urmă text choses, pg. 53; Carpentier, Rep Tom. 32
apar așadar ca un exemplu, menit să V Resp. civile No. 1454 și urm.), care, la
confirme și să explice regula din art. o epocă când nici o legislație specială nu
1000. Codul civil s’a ocupat în mod există în materie de accidente de muncă,
special de prăbușirea edificiilor pentrucă sub impresia numeroaselor daune
a considerat-o, atunci, ca una din cauzele pricinuite de utilajul industrial, a găsit
generatoare de prejudiciu cele mai în chiar textul codului civil consfințirea
obișnuite și mai grave, și e rațional astfel unei responsabilități pur obiective (riscul
să se admită că dispozițiile cuprinse în de proprietate). În același sens: Cas.
art. 1000, cari nu sunt limitative, devin Fr. 16 Iunie 1896 (D. P. 97, I, 433, S. 97, I,
aplicabile în toate cazurile similare. 17; Trib. Sena 29 Ian 1903, D. P. 1904, II,
Independent însă de aceste consi 257; appel Lyon 18 Ian. 1907; D. P. 1909,
derațiuni doctrinale, interpretarea art. II, 345).
1000 c. civ. a făcut să se nască următoarea D-nii Colin și Capitant (II, pg. 402),
întrebare: ce trebuie să se înțeleagă prin examinând această frază jurisprudențială
faptul lucrurilor ce sunt sub paza noastră? și desaprobând-o, arată că, dacă
D-l Demougue (Responsab. du fait Jurisprudența franceză, în general, a
de choses et acte autonome de la chose, refuzat să consfințească teroria novatoare,
Curierul Judiciar No. 15/922, pg. 226), a suferit totuș influența ei, într’o anumită
arată că jurisprudența franceză, până măsură, considerând că art. 1384 al I c.
acum, răspundea că: aceasta presupune c. fr. creează o prezumție de culpă față
un fapt autonom al lucrului; de exemplu de proprietarul lucrului, care nu poate
aptitudinea specială pe care lucrul o avea fi înlăturată decât dacă acesta dovedește
de a pricinui vătămarea ce s’a realizat. că e vorba, fie de un caz fortuit sau forță
Și citează în acest sens o decizie a Curței majoră, fie de existența oricărei cauze
de Apel din Paris din 23 Martie 1911 străine, ca, de pildă, greșeala victimei sau
(D. 1916, II, 136): a unui terțiu; într’un cuvânt, el va trebui
Astfel este când lucrul pe care-l ai sub să precizeze faptul generator de prejudiciu
pază e un simplu agent de transmisiune; el suferit de victimă. (Cas. Fr. 22 Ian. 1908,
nu e cauza daunei: cazul mobilelor unui D. P. 1908, I, 217; 25 Martie 1908, D. P.
locatar, cari au luat foc dintr’o cauză 1909, I, 73, S. 1910, I, 17; Bordeaux 14
necunoscută, comunicând incediul la Martie 1911, S. 1913, II, 257; Paris, 4 Dec.
mobilierul locatarilor vecini. 1912, D. P. 1913, II, 80; S. 1913, II, 164; Cas.
Acest mod de a vedea n’a fost însă 19 Ian. 1914, D. P. 1914, I, 303; S. 1914, I,
împărtășit de Casația franceză, care, 128; 21 Ian. 1919, 15 Martie 1921, D. P. 22,
la 19 Noemvrie 1920 (D. 1920, I, 169), a I, 25 Nota Ripert).
decis contrariul, și anume că, pentru D-l Demogue (loc. cit.) crede însă că
ca proprietarul să fie responsabil, nu e se poate merge și mai departe cu teoria
necesar ca lucrul să aibă un vițiu inerent riscului de proprietate. Un lucru, spune
naturii sale, susceptibil de a vătăma; art. d-sa, poate fi agentul de transmisiune,
1384 c. c. fr. (1000 c. c. r.) face să depindă nu al unei forțe de origine necunoscută,
responsabilitatea de paza lucrului, iar nu ca focul, dar al unei forțe omenești bine
de însăș lucru. precizată. Un vehicul, un automobil,
Prin această jurisprudență a sa Casația bicicletă, roabă, a rănit un trecător. Acest
franceză a consacrat teoria doctrinei lucru nu e decât agentul de transmisiune a
novatoare (Josserand, resp. Du fait des unei forțe cunoscute: aceea a conducătorului

I.GR. PERIEȚEANU
său. Acesta va vedea apăsând asupră-i o în cadrul art. 998 și 999 c. civ.; căci, în
prezumție de culpă. Va fi tot astfel în toate asemenea caz, nu lucrul în sine, aflat sub
cazurile în cari mâna omului conduce un paza noastră, a fost cauza generatoare de
lucru oarecare, ce a pricinuit o rănire, prejudiciu, ci faptul omului, care l-a pus în
de cele mai multe ori multiplicând forța mișcare și l-a condus, ipoteză prevăzută
omenească; căci, adesea, unealta mașină, de menționatele texte de lege. Cari nu fac
înzecește forța conductorului ei, în sensul nici o distincție în ce privește mijloacele
pericolului pentru public, ca și în sens de prin cari faptul omului devine generator
utilitate socială. de prejudiciu.
Această nouă orientare de drept, În cazul de sub litera b ne aflăm iarăș
adaugă d-l Demogue, nu-și găsește, în prezența unui delict sau quasi-delict
DIN ARHIVĂ
fără îndoeală, argumente hotărîtoare în rezultat din faptul omului, fapt care, deși
termenii legii, dar se poate sprijini pe propriu-zis, ne este străin, răspundem
considerația că însăș baza responsabilității de el în temeiul art. 1000 (răspundere
generale pentru faptul lucrurilor repercută).
neînsuflețite, stă în aceea că proprietarul În cazul de sub litera c, o îndoită res-
sau paznicul care are profitul unui lucru, ponsabilitate se desprinde: responsabilita-
trebuie să aibă și riscurile, dacă nu în tea personală a aceluia al cărui fapt a pri-
mod absolut, cel puțin sub această formă cinuit vătămarea și responsabilitatea pro-
atenuată, că prezumția de culpă va apăsa prietarului lucrului, pentru considerația
asupra-i, prezumție de care nu poate trasă din art. 1000, prezumție de culpă
scăpa decât dovedind culpa victimei sau rezultată din lipsa de pază a lucrului.
cazul fortuit. (V. contra: Demogue, Traite Această din urmă responsabilitate înce-
des oblig., V, No. 1134, pag. 380). tează, bineînțeles, când lucrul a ieșit din
În ceeace ne privește, socotim întreagă posesia noastră prin violență sau prin or-
această argumentare ca o inutilă și dinul autorității.
contradictorie speculație intelectuală. Pentru interpretarea și aplicarea art.
Ea are în plus desavantajul de a 1000 c. civ., după părerea noastră, trebuie
preconiza sistemul de legiferare pe cale să se adopte un sistem eclectiv, inspirat
jurisprudențială; care, dacă poate fi uneori de idea rațională și dominantă, că fiecare
util, ar fi destul de des primejdios. din articolele inserate sub Tit. III, Cap. V
Când lucrul devine agentul de din codul civil, își are rostul și aplicația sa,
transmisiune al unei forțe omenești bine prevederile pe care le cuprind neputând fi
precizată, trei ipoteze se pot prezenta: confundate unele cu altele.
a) Forța omenească emană chiar de Conform acestui sistem, pentru
la proprietarul lucrului; b) Dela una continuarea quasi-delictului prevăzut
din persoanele de fapta cărora suntem de art. 1000 al c. civ., pe lângă celelelate
răspunzători, conform art. 1000 c. civ.; elemente pe cari trebuie să le întrunească
c) Dela un terțiu, care a intrat în posesia orice quasi-delict în genere, ar fi absolută
lucrului, fie prin neglijența noastră, nevoie de coexistența următoarelor două
fie prin sustragere sau în puterea unei elemente:
autorități de care era învestit. 1. Prejudiciul să fie rezultatul unui fapt
În cazul de sub litera a, eșim fără autonom al lucrului.
îndoeală din sfera de aplicare a art. 1000 2. Lucrul generator de prejudiciu să
c. civ. (care nu poate fi presupus ca o se găsească sub paza noastră, în momentul
superfetație a legiuitorului) și intrăm întâmplării vătămătoare.

E drept că sistemul pe care îl legislativă (care s’a produs în materie de

preconizăm, și care a fost consacrat de accidente de muncă), nu poate justifica o
Curțile de Apel din Franța (vezi, pe legiferare pe cale jurisprudențială.
lângă decizia citată a Curții de Apel Tot ce s’ar putea admite, ar fi ca
din Paris: Orleans, 25 Febr. 1909, D. P. jurisprudența să facă distincție între
1911, II, 307; Bordeaux 26 Oct. 1909 și diferitele cazuri de i se prezintă atunci
23 Martie 1910, D.P. 1912, II, 255. etc.), când e vorba de o așa-zisă colaborare
conduce la o serioasă restrângere a sferei între faptul omului și al lucrului. Pentru
de aplicare a art. 1000 c. civ., ceeace e și atingerea acestui scop ar fi de examinat
firesc și echitabil. De preferat este însă ce a fost determinant în producerea
acest rezultat, care păstrează art. 1000 c. accidentului, faptul omului sau lucrul
civ. un sens și un rost bine definit, față de în sine. De pildă, utilizezi o mașină sau
confuzia pe care fatalmente e de natură un aparat oarecare. Acea mașină sau
să o producă, lipsa de mască dintre faptul acel aparat odată puse în mișcare, prin
propriu zis al omului și faptul lucrului. mijlocirea unui contact electric, nu mai
Reflectând puțin constatăm, că, în reclamă nici un fel de intervenție sau
generalitatea cazurilor, fapta omului supraveghere, și, independent, de orice
(care e prevăzută de art. 998, 999 și greșeală din partea celui care le-a acționat,
1000 al I (fapta persoanelor pentru cari devine la un moment dat, vătămătoare
suntem răspunzători) al 2-5 c. civ. în clipa prin ea însăș, și pricinuește un accident.
când vatămă, nu constă într-o activitate Art. 1000 c. civ. devine aplicabil, căci
omenească nocivă, independentă de orice în acest caz, ce a determinat, în adevăr,
participare a lucrurilor neînsuflețite, accidentul a fost lucrul prin el însuși,
ci, dimpotrivă, aceste lucruri devin în fapta omului, având un rol dacă nu
mâna omului instrumente de realizare. aproape nul, - cu totul secundar.
A considera toate aceste cazuri, - adică O asemenea deosebire, ar înlătura
marea majoritate, - ca intrând sub o sferă în parte desavantajele sistemului pe
de aplicare a art. 1000 c. civ. (răspunderea care-l criticăm, ar suplini fără mari
pentru lucrurile aflate sub pază), inconveniente opera legislativă și ar pune
însemnează să suprime aproape, ca în concordanță codul cu faptele. Ar face
inutile, prevederile celorlalte texte. posibilă repararea prejudiciului într’o
Recunoaștem că, dispozițiunile din sumedenie de cazuri, în care se impune
Codul civil cari guvernează materia reclamantului o dovadă aproape iluzorie.
delictelor și quasi-delictelor, nu mai Ne-a preocupat această chestie cu
corespunde cu starea pe care a creat-o prilejul accidentelor pricinuite bolnavilor
în toate domeniile utilajul modern, - prin întrebuințarea, în aceste condițiuni, a
că datorită acestei situații, mai multe tratamentelor primejdioase, ce se practică
întâmplări nenorocite contimporane prin mijlocirea unor anumite mașini
sunt misterioase, obscure, colective, sau sau aparate. De pildă medicațiunea
anonime, ceeace face foarte anevoioasă radiografică. Pe baza acestui text de lege
dovada vinovăției, care incumbă poate fi ținut răspunzător medicul în caz
întotdeauna reclamantului când e vorba de accidente radioterapeutice ce cășună
de un delict sau quasi-delict provocat de bolnavilor? Îi este aplicabil art. 998 c. civ.
fapta omului. sau art. 1000?
Această considerație însă, dacă Se știe că radioterapia, a fost, și este
impune o nouă și grabnică intervenție încă, în faza experimentală și nocivă prin

I.GR. PERIEȚEANU
ea însăș; că, independent de orice greșeală preparat arsenical, pulbere de culoare

din partea medicului (care, odată aparatul galbenă. E introdus în nișe fiole ermetic
pus în mișcare și aceste precauții luate închise, și, mai înainte de a fi puse în
nu mai are nici un rol) razele proiectate comerț, e suspus unui prealabil control,
de aparat pot deveni nocive, provocând de către Casa Georges Speyer din
arsuri profunde și leziuni interne serioase. Frankfurt pe Main, institut oficial al
Aparatul radiografic, de care se Statului german, autorizat și de Liga
servește medicul, și care-i profită bănește, Națiunilor, pentru a se verifica dacă
pentru a deveni prejudiciabil a trebuit să îndeplinește toate condițiunile științifice
fie pus în mișcare; deci iată o așa zisă necesare, din punct de vedere chimic,
colaborare între faptul omului (punerea toxicologic, terapeutic.
DIN ARHIVĂ
în mișcare a aparatului radiografic) și Niște prospecte, ce însoțesc fiolele,

lucrul generator de raze misterioase. Care atrag serioasă atențiune, ca, mai înainte
e însă cauza dominantă care a determinat de se procede la injecții, fiecare fiolă să fie
accidentul? Lucrul prin el însuși, căci prin controlată, spre a se vedea dacă are sau nu
razele ce le emană, și abstracție făcând vreo fisură, și dacă coloarea preparatului
de orice greșeală din partea mediului este sau nu schimbată; căci, medicamentul
(din punct de vedere tehnic bineînțeles) de o toxicitate relativă prin el însuși, se
produce fatalmente și adesea efecte alterează, datorită unui prelungit contact
vătămătoare. cu aerul, capătă o culoare brună, și devine
Bolnavul va fi scutit să facă dovada otravă violentă.
mai totdeauna imposibilă, a unei greșeli, În aceste condițiuni, «Neosalvarsanul»
din partea medicului, conform art. 998, și se exportează, în mari cantități, în toată
prin aplicația art. 1000 medicul va vedea Europa, și a fost importat și de noi, cu
apăsând asupră-i o prezumție de culpă, autorizația Consiliului Sanitar Superior.
agravată de considerația, că, în scopul de Ca urmări, Ministerul nostru de
a trage foloase bănești, a pus în practică Răsboiu și-a procurat și el o însemnată
clientelei sale, tratamente primejdioase cantitate din acest produs farmaceutic,
aflate în fază experimentală. pentru uzul spitalelor militare.
Până la cât mai întinsă legiferare a Întrebuințarea medicamentului
teoriei riscului profesional, am avea în chiar prilejuiește un accident mortal la spitalul
actualul cod sancțiunea unor anumite fapte militar din Târgoviște. Supus unui
generatoare de prejudiciu. tratament cu «Neosalvarsan, Farben
Ne oprim aici. Chestiunea comportă Industrie», Maiorul Clodeanu, după o
desvoltări ce depășesc cadrul unei note. serie de injecții dosaj III, la ultima, ce i s’a
*** făcut în ziua de 19 Martie 1925, încetează
Cu aceste considerațiuni teoretice să din vieață, în urma unei «crize nitroide».
trecem la examenul speței rezolvată prin Examenul medico-legal al cadavrului
sentința pe care o publicăm. constată: «vaso-dilatație generalizată,
Fabrica germană «Farben Industrie urmată de inhibiția bulbului, cu oprirea
A.-G.», care se ocupă, între altele, cu inimei în sistolă și oedem pulmonar acut».
fabricarea de specialități farmaceutice, e una Acțiune în daune din partea soției
din uzinele reputate, unde se prepară, după defunctului, pe baza art. 1000 c. civ.
o formulă standardizată, medicamentul împotriva Ministerului de Răsboiu și a
specific numit «Neosalvarsan», destinat Ministerului Sănătății Publice. În cursul
pentru combaterea sifilisului. Acest procesului ultimul departament e scos

din cauză. Chemare în garanție din partea său central de medicamente, intrase în
Minist. de Răsboiu în contra fabricei mâna prepușilor săi dela spitalul militar
germane Farben Industrie. din Târgoviște, deci, stricto sensu, nu-i
Faptele astfel precizate, problema mai aparținea, și nu mai putea fi vorba,
responsabilității întemeiată pe art. 1000 pentru Minister, din acel moment, de vreo
c. civ. are a fi examinată dintr’un îndoit răspundere din cauza lucrului. Ministerului
punct de vedere: a) față de pârîtul i s’ar fi putut imputa cel mult «faptul»
principal (Minist. de Răsboiu); b) față de prevăzut de art. 998 c. civ., și anume acela
pârîtul secundar (chemata în garanție). de a fi dat spre întrebuințare medicamente
Vom proceda în ordine inversă. toxice, prin ele însăș sau devenite astfel
a) Responsabilitatea fabricei germane de prin alterare. Și trebuia făcută dovada
produse farmaceutice. Această instituție acestei greșeli, ce se putea ușor combate
industrială a fost creatoarea medicamen sau repercuta, dat fiind că fiolele ieșite din
tului ucigător, și prima lui deținătoare. depozitul de medicamente al Ministerului
Ea l-a avut cândva sub pază, a fost sunt împachetate și deci imposibil de
proprietara lui. Dreptul ei de proprietate controlat în momentul predării, sau, încă,
asupra lucrului a încetat însă, atunci când mai putea fi ținut răspunzător Ministerul
a fost transmis, prin vânzare Ministerului pentru faptul prepușilor săi, cari au
nostru de Răsboiu. Când lucrul a devenit utilizat un asemenea medicament, deși
generator de prejudiciu (și admitem erau în măsură să controleze fiolele în
ipoteza că era prejudiciabil prin el însuși) momentul întrebuințării.
nu se mai afla însă, nici în stăpânirea, Tribunalul examinează această latură
nici paza fabricei. Așadar art. 1000 c. a problemei, numai parțial, căci se pare
civ., oricare ar fi fost chipul în care s’ar fi că reclamanta, care și-a întemeiat greșit
interpretat acest text, îi era cu desăvârșire acțiunea, n’a pus astfel chestiunea.
inaplicabil. Tribunalul constată că medicamentul
Singurul text ce putea viza cazul era nu era alterat; că preparatul îndeplinia
art. 998 c. civ.: luându-se în considerație toate condițiunile științifice normale.
faptul omului, de a fi pus în comerț, Cercetarea Tribunalului în această
substanțele medicamentoase, având direcție a fost însă făcută, avându-se
ab originem o toxicitate crescută, fie din în vedere dispozițiunile art. 998 c. civ.
cauza unei preparațiuni dovedită vițioasă, Pe Tribunal nu l’a preocupat, dată
fie din cauza unei alterări ce s’a produs fiind teoria pe care o adoptase pentru
ulterior, dar existentă în momentul interpretarea art. 1000 c. civ., nocivitatea
împachetării medicamentului. lucrului prin el însuși, ca element a
b) Responsabilitatea Ministerului de cărui existență era necesară pentru
Răsboiu. Iresposnabilitatea sa, față cu constituirea quasi-delictului prevăzut de
dispozițiunile art. 1000 c. civ., era certă, și acel text. În ceeace ne convine, credem că
Tribunalul o constată cu bună dreptate, acesta era o considerație în plus, pentru
consacrând pentru interpretarea textului inaplicabilitatea art. 1000.
sistemul responsabilității obiective, bazat Pentru a înlătura chiar aplicarea
pe dreptul de proprietate. art. 998 c. civ., și pentru a ajunge la
Raționamentul e acelaș ca în ipoteza concluzia că Ministerului de Răsboiu nu i
precedentă. Medicamentul generator se poate imputa vreo geșeală, Tribunalul,
de prejudiciu, lucrul, ieșise de sub paza alături de argumentul că medicamentul
Ministerului de Răsboiu, din depozitul nu era toxic, adaugă că accidentul mortal

I.GR. PERIEȚEANU
a fost datorat unei cauze subiective a anatomo-fiziologice defavorabile, ce duc

victimei, argument sprijinit pe un larg și până la mărirea gradului de toxicitate
minuțios examen de fapte și împrejurări. a preparatului, cum s’ar părea că este
Această constatare, unită cu consi diabetul. Aceste din urmă considerațiuni,
derația că responsabilitatea medicului nu aduceau spre deslegare, în anumită
a fost dedusă judecății, a scutit desigur măsură după împrejurări, alături de culpa
instanța. Să cerceteze alte chestii ce se pot medicului, însăș culpa victimei.
ridica în asemenea împrejurări: 1) dacă Ca încheiere, ținem a constata că,
nu s’a săvârșit vreo greșeală, rezultată sentința pe care o adnotăm, lăsând la o
din introducerea în seringă a preparatului parte larga și strălucita-i motivare, se
incomplet topit; 2) dacă injectarea relevă, din punct de vedere tehnic, ca un
DIN ARHIVĂ
intravenoasă nu s’a făcut printr’o greșeală model jurisprudențial demn de imitat,

de ordin tehnic; 3) dacă nu s’a administrat prin întregu-i expozeu, impus de nouile
medicamentul în condițiuni neprielnice, reguli procedurale edictate de legea
un bolnav intolerant, din cauza unei pentru accelerarea judecăților. Și nu e
idiosincrasii speciale, provocată de puțin lucru să creezi în jurisprudență, în
oboseală, stomac încărcat, alcoolizare, sau formă ca și în fond.
de vreo afecțiune, care pe deoparte ar fi
putut împiedica sau îngreuna eliminarea I.GR. PERIEȚEANU
toxicului, pe de alta ar fi creat condițiuni Avocat

JURISPRUDENŢĂ
COMENTATĂ
Caracterul informațiilor din facturile fiscale aferente executării unui contract de achiziție publică...
Caracterul informațiilor din facturile fiscale

aferente executării unui contract
de achiziție publică în raport cu dispozițiile
Legii nr. 544/2001 privind liberul acces
la informațiile de interes public
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU
Legea nr. 544/2001, art. 12 alin. (1)
În ceea ce privește facturile solicitate, acestea nu fac parte din categoria informațiilor de interes
public deoarece, pe de o parte, conțin date cu caracter personal - ale furnizorilor pârâtei -, iar pe
de altă parte, conțin aspecte care, odată date publicității, pot denatura concurența în domeniu -
periodicitatea achiziției, cantitatea achiziționată la fiecare livrare etc.
În măsura în care aceste informații nu sunt accesibile tuturor potențialilor ofertanți, eliberarea
preferențială a acestor informații doar către unul/unii din aceștia aduce atingere concurenței loiale
pe care autoritatea trebuie să o asigure.
Instanța reține că, deși prețul unitar de livrare este o informație de interes public, celelalte date
conținute de facturile în discuție exced acestei categorii de informații. În ce privește prețul unitar
de achiziție, acesta a fost pus la dispoziția reclamantei de către pârâtă și, în plus, se regăsește și în
platforma SEAP.
(Trib. București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal,
sentința civilă nr. 4110 din 27 iunie 2017)
Într-un litigiu de drept administrativ [1] , prin hotărârea ce se va pronunța, să constate

instanța de judecată a statuat în ce măsură că informațiile solicitate Centrului Medical
informațiile cuprinse în dosarele de achiziții … București sunt de interes public, să admită
publice efectuate prin procedura „achiziției plângerea și să oblige pârâtul să furnizeze
directe” sunt considerate „publice” din informațiile de interes public cu referire
perspectiva Legii nr. 544/2001 privind liberul la o serie de documente privind achiziția
acces la informațiile de interes public. Prin directă a unor materiale sanitare (produse de
cererea de chemare în judecată adresată laborator): facturi fiscale din care să rezulte
Tribunalului București, secția a II-a contencios
prețul unitar de cumpărare pentru o serie de
administrativ și fiscal, reclamanta Societatea
reactivi de laborator, copiile ale referatelor de
T.L.I. S.R.L. a solicitat instanței de judecată, ca
necesitate și notei justificative aprobate de
Dosarul nr. 452542/3/2016 aflat pe rolul Tribunalului
[1] conducătorul autorității contractante, avizate
București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. de compartimentul juridic, copiile contractelor
JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 139

Dan CIMPOERU
de achiziții publice având ca obiect materialele privește activitățile sau rezultă din activitățile
sanitare specificate. Reclamanta și-a întemeiat unei autorități publice sau instituții publice,
cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din indiferent de suportul ori de forma sau de
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la modul de exprimare a informației, iar potrivit
informațiile de interes public[2]. În esență, dispozițiilor art. 12 alin. (1) din același act
reclamanta a considerat că informațiile normativ se exceptează de la accesul liber al
solicitate sunt „informații de interes public” cetățenilor, prevăzut la art. 1 și, respectiv, la
și, prin urmare, are acces liber la acestea în art. 111, următoarele informații:
condițiile Legii nr. 544/2001.
a) informațiile din domeniul apărării naționale,
Pârâta, prin note scrise, s-a apărat arătând că siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din
achiziționarea produselor de laborator care categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;
fac obiectul cererii de chemare în judecată
s-a realizat prin procedura „achiziției directe” b) informațiile privind deliberările autorităților,
reglementată de art. 19 din Ordonanța de precum și cele care privesc interesele economice
urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind și politice ale României, dacă fac parte din
atribuirea contractelor de achiziție publică, a categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;
contractelor de concesiune de lucrări publice
JURISPRUDENȚĂ
și a contractelor de concesiune de servicii. De c) informațiile privind activitățile comerciale

asemenea, toate produsele de laborator care sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
fac obiectul cererii de chemare în judecată atingere dreptului de proprietate intelectuală ori
au fost achiziționate în mod transparent industrială, precum și principiului concurenței
prin platforma SEAP (www.e-licitație.ro), loiale, potrivit legii;
în condițiile legii, astfel că reclamanta are
d) informațiile cu privire la datele personale,
acces direct la „prețul unitar” cu care au fost
potrivit legii;
cumpărate. În acest context, solicitarea de a
i se comunica copii ale facturilor din care să e) informațiile privind procedura în timpul
rezulte acest preț este abuzivă și șicanatorie. anchetei penale sau disciplinare, dacă se
Totodată, în timpul procesului, s-au depus periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie
înscrisurile solicitate de reclamantă cu excepția surse confidențiale ori se pun în pericol viața,
facturilor fiscale. integritatea corporală, sănătatea unei persoane
în urma anchetei efectuate sau în curs de
Prin sentința civilă nr. 4110 din 27 iunie 2017[3],
Tribunalul București, secția a II-a contencios desfășurare;
administrativ și fiscal a respins cererea de f) informațiile privind procedurile judiciare, dacă
chemare în judecată, reținând următoarele: publicitatea acestora aduce atingere asigurării
„Instanța reține că, potrivit art. 2 lit. b) unui proces echitabil ori interesului legitim al
din Legea nr. 544/2001 prin informație de oricăreia dintre părțile implicate în proces;
interes public se înțelege orice informație care g) informațiile a căror publicare prejudiciază
[2]
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 prevede: măsurile de protecție a tinerilor.
„Orice persoană are dreptul să solicite și să obțină de la
autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei Tribunalul reține că informațiile solicitate
legi, informațiile de interes public.”
de reclamantă nu se referă la activitatea
[3]
Sentința civilă nr. 4110 din 27 iunie 2017 pronunțată de
unei instituții/autorități publice, respectiv a
Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ
și fiscal în dosarul nr. 45254/3/2016, definitivă prin Spitalului (Centrului Medical … București, s.n.),
neatacare cu recurs, nepublicată. în accepțiunea dispozițiilor Legii nr. 544/2001,
140 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ

Caracterul informațiilor din facturile fiscale aferente executării unui contract de achiziție publică...
ci la o serie de contracte comerciale încheiate iar pe de altă parte, conțin aspecte care, odată
de acesta cu furnizorii și facturi, iar aceste date publicității, pot denatura concurența în
informații sunt exceptate de la accesul liber al domeniu - periodicitatea achiziției, cantitatea
cetățenilor față de prevederile art. 12 alin. (1) achiziționată la fiecare livrare etc.
lit. c) și d) din Legea nr. 544/2001.
În măsura în care aceste informații nu sunt
Instanța reține că, în speță, întrucât toate accesibile tuturor potențialilor ofertanți,
produsele au fost achiziționate prin procedura eliberarea preferențială a acestor informații
achiziției directe, iar reclamanta a solicitat doar către unul/unii din aceștia aduce atingere
contractele de achiziție doar în ipoteza folosirii concurenței loiale pe care autoritatea trebuie
procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, să o asigure.
obiectul cauzei nu îl constituie și comunicarea
contractelor de achiziție. Instanța reține că, deși prețul unitar de livrare
este o informație de interes public, celelalte
De altfel, în ceea ce privește procedurile de date conținute de facturile în discuție exced
achiziție derulate de autoritățile publice, doar acestei categorii de informații. În ce privește
dosarele întocmite în aplicarea prevederilor prețul unitar de achiziție, acesta a fost pus la
O.U.G. nr. 34/2006 sunt publice, pentru dispoziția reclamantei de către pârâtă și, în
dosarele întocmite în procedura achiziției plus, se regăsește și în platforma SEAP.
directe neexistând un text legal care să le
califice ca atare. Faptul că o parte din informațiile conținute
de înscrisurile solicitate sunt exceptate de la
În ceea ce privește facturile solicitate, acestea nu aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea
fac parte din categoria informațiilor de interes nr. 544/2001 îndreptățește pârâta să refuze
public deoarece, pe de o parte, conțin date cu comunicarea către reclamantă a acelor
caracter personal - ale furnizorilor pârâtei -, înscrisuri și anume a facturilor.”
COMENTARIU
În speța dedusă judecății, „achizițiile directe” a materialelor sanitare au fost realizate în condițiile
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
Potrivit art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 autoritatea contractantă
achiziționează direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziției, nu
depășește echivalentul în lei a 30.000 euro exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziție de produse
ori servicii, respectiv a 100.000 euro exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziție de lucrări. În acest
caz, achiziția se realizează pe bază de document justificativ. Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 34/2006 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 98/2016 privind achizițiile publice
care, la art. 7 alin. (5), prevede că autoritatea contractantă are dreptul de a achiziționa direct
produse sau servicii în cazul în care valoarea estimată a achiziției, fără TVA, este mai mică de
135.060 lei, respectiv lucrări, în cazul în care valoarea estimată a achiziției, fără TVA, este mai
mică de 450.200 lei. Art. 43 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 98/2016[4]
prevede că achiziția directă se realizează pe bază de document justificativ. După cum se observă
atât vechea reglementare cât și Legea nr. 98/2016 nu impune în cazul „achizițiilor directe”
[4]
Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului-
cadru din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016.

Dan CIMPOERU
încheierea unui contract de achiziție (de produse, servicii sau lucrări), fiind suficient un document
justificativ. În aceste condiții, solicitarea reclamantei de a i se pune la dispoziție contractele
de achiziție publică în cazul achizițiilor directe, întemeiată pe dispozițiile art. 111 din Legea
nr. 544/2001[5] este inadmisibilă căci, așa cum arătat, autoritatea contractantă nu are obligația
de a încheia astfel de contracte.
În ceea ce privește facturile fiscale aferente achizițiilor directe efectuate de către autoritatea
contractantă, instanța de contencios administrativ a considerat că datele conținute de acestea
nu sunt „informații de interes public” și, prin urmare, nu sunt destinate accesului liber în condițiile
Legii nr. 544/2001. În acest sens, au fost reținute două argumente:
a) informațiile din facturile fiscale conțin, pe lângă alte elemente, și date cu caracter personal
ale furnizorilor. Chiar dacă pe fond considerăm că soluția instanței este corectă, avem unele
rezerve în ceea ce privește „datele cu caracter personal” ale furnizorilor. În cvasitotalitatea
cazurilor „furnizorii” sunt persoane juridice - societăți - sau alte forme de întreprinderi (persoană
fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială) deoarece numai aceștia pot
participa la o procedură de achiziție publică organizată în condițiile Legii nr. 98/2016 (Ordonanței
de urgență a Guvernului nr. 34/2006). Or, nu putem vorbi de date cu caracter personal și de
JURISPRUDENȚĂ
protecția acestora date în cazul persoanelor juridice sau a altor forme de întreprinderi; datele
cu caracter personal și regimul juridic al acestora vizează titularii persoane fizice[6].
b) eliberarea preferențială a informațiilor din facturile fiscale doar către anumiți ofertanți poate
duce atingere concurenței loiale. Într-adevăr, punerea la dispoziție numai către anumiți
ofertanți poate crea acestora o situație mai avantajoasă în raport cu ceilalți competitori de pe
piață. Mai mult, autoritatea contractantă are obligația legală de a lua toate măsurile necesare
pentru a evita apariția unor situații de natură să determine împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenței[7].
Un argument suplimentar la cele arătate de instanța de judecată îl constituie și faptul că facturile

fiscale nu fac parte din conținutul dosarului achiziției publice și deci nu sunt documente de
interes public în sensul legii. Astfel, potrivit art. 217 alin. (4) și (5) din Legea nr. 98/2016, ulterior
finalizării procedurii de atribuire, dosarul achiziției publice are caracter de document public, iar
accesul persoanelor la acesta se realizează cu respectarea termenelor și procedurilor prevăzute
de reglementările legale privind liberul acces la informațiile de interes public și nu poate fi
restricționat decât în măsura în care aceste informații sunt confidențiale, clasificate sau protejate
de un drept de proprietate intelectuală, potrivit legii. Conținutul dosarului achiziției publice este
stabilit limitativ de art. 148 din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr. 395/2016[8], fără să fie incluse și facturile fiscale aferente derulării contractului.
[5]
Art. 111 din Legea nr. 544/2001 prevede că „orice autoritate contractantă, astfel cum este definită prin lege, are
obligația să pună la dispoziția persoanei fizice sau juridice interesate, în condițiile prevăzute la art. 7, contractele de
achiziții publice.”
[6]
A se vedea în acest sens Regulamentul (UE) nr. 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/
CE, care a intrat în vigoare la 4 mai 2018.
Art. 1 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016 [o prevedere asemănătoare
[7]
regăsim și la art. 2 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 395/2016].
O prevedere similară era prevăzută și de vechea reglementare, respectiv art. 213 alin. (1) din Ordonanța de urgență a
[8]
Guvernului nr. 34/2006.

Hărțuirea psihologică a unui salariat la locul de muncă. Cauze. Efecte. Despăgubiri acordate de instanță
Hărțuirea psihologică a unui salariat la locul de muncă.

Cauze. Efecte. Despăgubiri acordate de instanță
Dr. Marius PETROIU
Legea nr. 202/2002, art. 4 lit. d1)

C. muncii, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. e)
Există hărțuire psihologică chiar dacă autorul hărțuirii nu intenționează ca prin acțiunile sale să
discrediteze o altă persoană sau să îi afecteze în mod deliberat condițiile de muncă, fiind suficient ca
acțiunile sale să fie săvârșite voluntar, nu accidental, și să fi determinat obiectiv astfel de consecințe.
Este suficient ca salariatul să dovedească existența unor acte sau fapte succesive ale angajatorului,
derulate într-un anumit interval de timp, de natură să îi afecteze demnitatea la locul de muncă și
starea sa psihică, pentru a se concluziona că ne aflăm în prezența unei hărțuiri psihologice din partea
angajatorului, în înțelesul art. 4 lit. dˡ) din Legea nr. 202/2002.
Retragerea tuturor acreditărilor de care dispunea salariatul, contrar celor prevăzute în fișa postului
acestuia, nu a avut o justificare obiectivă și denotă o formă de hărțuire psihologică.
Executarea unui contract de muncă trebuie făcută cu respectarea principiului bunei-credințe,

impus părților la contract de dispozițiile art. 8 C. muncii, ceea ce presupune că trebuie să i se dea
salariatului posibilitatea reală de a munci pentru angajatorul său.
În ciuda remunerării salariatului potrivit contractului său individual de muncă, dacă salariatului nu i
se dă de către angajator posibilitatea de a-și îndeplini atribuțiile prevăzute în fișa postului, acest fapt
este de natură să afecteze demnitatea angajatului și imaginea acestuia la locul de muncă.
(C. Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă
și asigurări sociale, decizia civilă nr. 2681 din 2 mai 2017, publicată[1])
În anul 2014, angajatorul A a decis revocarea București, în temeiul art. 4 lit. d1) din Legea
salariatului B dintr-o funcție executivă deținută nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și
de acesta, fără a proceda însă și la desfacerea de tratament între femei și bărbați (Legea
contractului de muncă al salariatului în cauză.
nr. 202/2002) [2], care interzice hărțuirea
Un an mai târziu, în 2015, salariatul a chemat psihologică [3], respectiv a art. 8 din Legea
în judecată pe angajator, solicitând Tribunalului nr. 53/2003 Codul muncii (Codul muncii)[4],
[1]
Litteris e-Publishing, Săptămâna Juridică nr. 18/2018, p. 15-20, într-o formă prescurtată a speței.
[2]
Publicată în M. Of. nr. 301 din 8 mai 2002.
Conform art. 4 lit. d1) din Legea nr. 202/2002, prin hărțuire psihologică se înțelege orice comportament necorespun-
[3]
zător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic și implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris,
gesturi sau alte acte intenționate și care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică ori psihologică
a unei persoane.
[4]
Publicat în M. Of. nr. 72 din 5 februarie 2003.

Marius PETROIU
care precizează că relațiile de muncă se bazează Așadar, în speță, Tribunalul a apreciat că trebuia
pe principiul consensualității și al bunului simț stabilit dacă faptele expuse de salariat, în
și a art. 39 alin. (1) lit. e) C. muncii, în baza motivarea cererii sale de chemare în judecată,
căruia salariatul are dreptul la demnitate în denotă un comportament intenționat și
muncă, ca prin hotărârea ce se va pronunța, necorespunzător al angajatorului pârât și care
să se dispună: (i) obligarea angajatorului ar putea afecta demnitatea sau integritatea
la încetarea hărțuirii psihologice la care psihologică a salariatului reclamant. În acest
salariatul a fost supus de către angajator, a context, pe lângă latura obiectivă a acțiunilor
violenței psihice la care a fost supus pentru a care erau atribuie pârâtului, în calitate de
părăsi postul, a încălcării demnității în muncă, angajator, trebuiau analizate și aspectele ce
precum și a încălcării principiului bunei vizau latura subiectivă a respectivelor acțiuni
credințe în relațiile de muncă; (ii) obligarea pentru că doar un comportament conștient,
angajatorului la plata sumei de 400 000 intenționat și manifestat cu scopul de a
euro cu titlu de daune morale rezultând din afecta demnitatea salariatului reclamant sau
încălcarea demnității în muncă a salariatului, integritatea psihologică a reclamantului putea
a violenței psihice exercitate asupra salariatului fi calificat ca fiind hărțuire psihologică.
și a hărțuirii morale, la care salariatul a fost
supus începând din 2014 și până în prezent; În speță, salariatul a arătat că acțiunile
întreprinse de angajator ulterior refuzului său
JURISPRUDENȚĂ
și (iii) obligarea angajatorului la plata

cheltuielilor de judecată. de a demisiona, pot fi grupate pe categorii
care se încadrează cu ușurință în acele cazuri
În speță, salariatul a invocat încălcarea de clasice prezentate în doctrina care tratează
către angajator a prevederilor legale mai sus hărțuirea morală la locul de muncă, și anume:
menționate, respectiv că începând din anul a. izolare; b. umilință; c. tragerea pe linie moartă
2014 a fost supus unor tratamente care se - interzicerea exercitării profesiei; d. eliminarea
încadrează în noțiunea de hărțuire psihologică, din echipa menționată de websiteul companiei.
tratamente care încalcă demnitatea sa
în muncă, acestea având ca scop să pună Tribunalul a avut în vedere că exercitarea
presiune psihică asupra sa pentru a demisiona atribuțiilor de serviciu se subsumează unei
din funcția executivă deținută. obligații a salariatului instituită de dispozițiile
art. 39 alin. (2) lit. a) C. muncii, respectiv
Tribunalul București, în raport de faptele obligației de a realiza norma de muncă sau,
enumerate de salariat în motivarea cererii după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin
sale de chemare în judecată, a apreciat că se conform fișei postului. Din această perspectivă,
impune a se stabili, pe de o parte, dacă aceste este evident că angajatorul este cel care are
fapte au avut loc, dacă au fost săvârșite cu dreptul de a stabili organizarea și funcționarea
intenție și, în caz afirmativ, dacă acestea au unității [conform prevederilor art. 40 alin. (1)
produs asupra salariatului reclamant efectele lit. a) C. muncii] și de a stabili atribuțiile
invocate prin cererea de chemare în judecată. corespunzătoare fiecărui salariat, în condițiile
legii [conform prevederilor art. 40 alin. (1) lit. b)
Potrivit dispozițiilor art. 4 lit. d1) din Legea C. muncii].
nr. 202/2002, prin hărțuire psihologică se
înțelege orice comportament necorespunzător Prin urmare, față de locul ocupat de salariat
care are loc într-o perioadă, este repetitiv și angajator în această schemă de drepturi
sau sistematic și implică un comportament și obligații, s-ar fi putut concluziona că doar
fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte o măsură fără justificare obiectivă, prin
acte intenționate și care ar putea afecta care salariatul să fie adus în imposibilitatea
personalitatea, demnitatea sau integritatea exercitării atribuțiilor de serviciu, ar putea fi
fizică ori psihologică a unei persoane. considerată ca fiind de natură să reprezinte un

act intenționat al angajatorului, care să poată fi reclamantului, nu poate fi considerat un act

considerat că echivalează cu hărțuirea morală. umilitor.
Cu privire la susținerea referitoare la izolarea Astfel, Tribunalul a considerat că faptele

sa, salariatul a invocat, în motivarea cererii atribuite pârâtului, în calitate de angajator,
de chemare în judecată, faptul că la revenirea enumerate de salariatul reclamant în cererea
din concediu și-a găsit calculatorul și toate de chemare în judecată, nu au avut ca scop
lucrurile personale mutate în altă încăpere, afectarea demnității sau integrității psihologice
care până la acel moment servea drept cameră a reclamantului, vizând drepturi, cât și obligații,
pentru serverele companiei, iar accesul său pe care angajatorul, în raport de specificul
la mijloacele prin care își putea desfășura activității desfășurate, trebuia să le exercite,
activitatea (și anume serverul intern) a fost respectiv să le îndeplinească.
restricționat. În consecință, prin sentința civilă pronunțată,
De asemenea, salariatul a menționat, în Tribunalul București a respins acțiunea
motivarea cererii de chemare în judecată, că formulată de salariat ca neîntemeiată.
pentru a nu permite întoarcerea sa în încăperea Împotriva acestei sentințe, salariatul a declarat
în care își desfășura activitatea înainte de apel, arătând că, urmare a faptului că a refuzat
plecarea în concediu, aceasta a fost echipată să își prezinte demisia din funcție, începând cu
cu carduri de acces, fără a primi însă un card 2014 a fost supus unor tratamente anormale
de acces. într-o relație de muncă, care se încadrează
în noțiunea de hărțuire morală, cum ar fi:
Sub acest aspect, Tribunalul a reținut că (i) interzicerea de a mai exercita orice sarcină
alocarea unui birou separat salariatului de serviciu, (ii) izolarea de ceilalți colegi prin
reclamant nu era de natură să conducă la mutarea singur într-un birou amplasat la
concluzia că scopul a fost acela de a-l izola capătul unui coridor lung de 7 metri, după
și umili pe reclamant, în condițiile în care, WC-uri și bucătăria comună, (iii) eliminarea
pârâtul angajator a invocat prin întâmpinare, de pe pagina de internet a angajatorului
că a implementat o serie de lucrări de renovare (în condițiile în care îndeplinea o funcție
și recompartimentare a spațiului disponibil la executivă); (iv) retragerea tuturor acreditărilor,
nivelul întregului birou, lucrări ce au vizat toți pentru a fi izolat profesional, alături de
angajații. izolarea fizică; (v) interzicerea accesului la
toate sistemele informatice ale societății, cu
Totodată, Tribunalul a precizat că, pentru a se excepția emailului, unde nu mai primea nicio
putea discuta despre o interzicere a executării corespondență având în vedere pe de o parte
profesiei, era necesar să rezulte săvârșirea de că nu i se mai trasau sarcini de serviciu, iar
către angajator a unor acțiuni care să fi pus pe pe de altă parte faptul că numele său fusese
salariat în imposibilitatea exercitării atribuțiilor eliminat de pe websiteul angajatorului.
de serviciu specifice postului ocupat în baza
contractului individual de muncă, în sensul Apelantul a susținut astfel că judecătorul
indicat în fișa postului anexă la contractul fondului nu a analizat toate aceste fapte în
individual de muncă. ansamblul și în dinamica lor, ci le-a tratat
separat, fiecare faptă în sine, fără a analiza că
În ceea ce privește aspectele referitoare a fost supus unei hărțuiri psihologice în sensul
la eliminarea salariatului din echipă prin art. 4 lit. d1) din Legea nr. 202/2002, în sensul
scoaterea sa de pe websiteul companiei, că a existat un comportament necorespunzător
Tribunalul a considerat că indicarea unei echipe din partea angajatorului, pentru o perioadă
de conducere a angajatorului, fără numele suficient de lungă de timp (circa 15 luni),

Marius PETROIU
pentru a demonstra că aceste acțiuni nu sunt dispozițiilor art. 4 lit. d1) din Legea nr. 202/2002,
punctuale, ci dimpotrivă, au fost sistematice prin hărțuire psihologică se înțelege orice
și au urmărit un singur obiectiv: hărțuirea comportament necorespunzător care are loc
salariatului apelant, aducând atingere într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic și
personalității și demnității acestuia. implică un comportament fizic, limbaj oral sau
scris, gesturi sau alte acte intenționate și care
Solicitând respingerea apelului ca nefondat, ar putea afecta personalitatea, demnitatea
intimatul angajator a combătut fiecare dintre sau integritatea fizică ori psihologică a unei
afirmațiile salariatului apelant, considerând persoane.
că: angajatorul a dispus ca salariatul să-și
îndeplinească atribuțiile prevăzute în fișa Așadar, prima condiție pentru a ne afla în
postului, mutarea salariatului spre a fi singur fața unei hărțuiri morale la locul de muncă
într-o altă încăpere nu a fost făcută cu scopul (particularizare în raport cu raporturile
de a-l izola, ci pentru a se implementa o serie de muncă existente între părți), se referă
de lucrări de renovare și recompartimentare a la existența unor comportamente, a unui
spațiului disponibil la nivelul întregului birou limbaj, a unor acte, gesturi sau înscrisuri,
al angajatorului vizând toți angajații, detaliile care să aibă o anumită durată, repetate sau
de contact ale angajaților au fost prezentate sistematice, ceea ce presupune că hărțuirea
pe pagina de internet a societății conform morală trebuie înțeleasă ca un proces care
JURISPRUDENȚĂ
prevederilor legale aplicabile, nu toți angajații presupune derularea în timp, prin existența
sau colaboratorii societății fiind prezentați pe unor acțiuni repetate sau continue și care sunt
pagina de internet a societății, acreditările „intenționate”.
necesare au fost menținute în limita fișei
postului, restricționarea accesului salariatului A doua condiție prevăzută de lege impune
în anumite încăperi dotate cu card de acces a ca aceste comportamente să aibă ca efect
avut în fapt în vedere garantarea unui nivelul atingerea personalității, demnității sau
corespunzător de securitate și confidențialitate integrității fizice sau psihice a angajatului.
a informațiilor stocate în aceste încăperi,
salariatul dispunând de toate mijloacele Curtea a constatat că cerința ca actul producător
materiale ale muncii necesare activității sale de prejudicii morale să fie intenționat,
și implicit neexistând vreun tratament umilitor. privește exclusiv prima condiție prevăzută
de art. 4 lit. d 1) din Legea nr. 202/2002,
Analizând apelul declarat potrivit art. 477 C. pr. civ., nu și pe a doua. Rezultă astfel că, pe de o parte
în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea comportamentul necorespunzător trebuia să
de Apel București (Curtea) a dispus admiterea fie voluntar, cu excluderea unor fapte sau acte
apelului și schimbarea în parte a sentinței accidentale și neintenționate, iar pe de altă
apelate, în sensul că a obligat pe angajatorul parte, contrar susținerilor instanței de fond,
intimat să plătească salariatului reclamant potrivit definiției legale a hărțuirii psihologice,
suma de 50 000 euro, în loc de 400 000 euro nu era necesar ca aceste acte sau fapte ori
cât fusese solicitat de apelant, în echivalent gesturi să fi fost săvârșite cu intenția de a
lei la cursul oficial al BNR de la data plății, duce atingere personalității, demnității sau
suma reprezentând despăgubiri pentru integrității unei persoane.
hărțuire morală, și respectiv suma de 8000
lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond Cu alte cuvinte, putea exista hărțuire
și apel, pentru argumentele care vor fi expuse psihologică chiar dacă autorul hărțuirii nu
mai jos. intenționase ca prin acțiunile sale să discrediteze
o altă persoană sau să îi afecteze în mod
În raport cu obiectul cererii de chemare deliberat condițiile de muncă. Era suficient ca
în judecată, Curtea a reținut că, potrivit acțiunile sale săvârșite voluntar, nu accidental,

să fi determinat obiectiv astfel de consecințe Procedând la rejudecarea fondului, în temeiul

(concluzie ce rezultă din formularea textului efectului devolutiv al căii de atac a apelului,
de lege care face referire la acte sau fapte potrivit art. 477 C. pr. civ., prin raportare la
intenționate care „ar putea afecta” starea criticile expuse în cererea de apel, Curtea
psihică a altei persoane). a reținut astfel că, deși revocat din funcție,
în temeiul Codului muncii, care guvernează
O interpretare contrară ar fi avut ca rezultat executarea și încetarea contractului individual
lipsirea dispoziției legale de orice efect util, de muncă, această revocare a salariatului
din cauza dificultății de a se dovedi intenția nu este o modalitate legală de încetare a
răuvoitoare a autorului unui comportament raportului de muncă dintre părți.
de hărțuire psihologic și ar fi lipsit victima de o
protecție juridică adecvată. Curtea subliniază astfel faptul că angajatorul
nu a dispus încetarea unilaterală a contractului
Prin urmare, în considerarea argumentelor individual de muncă încheiat cu reclamantul
anterior expuse, Curtea a constatat că este ulterior momentului revocării acestuia în 2014
suficient ca apelantul-reclamant să dovedească din funcția deținută (spre exemplu, nu a fost
existența unor acte sau fapte succesive ale evaluată profesional pentru a se stabili dacă mai
intimatului angajator, derulate într-un anumit corespunde cerințelor postului, nu s-a negociat
interval de timp, de natură să îi afecteze încetarea raporturilor de muncă prin acordul
demnitatea la locul de muncă și starea sa părților și nu s-a decis desființarea postului
psihică, pentru a se concluziona că ne aflăm ocupat de aceasta), alegând să continue
în prezența unei hărțuiri psihologice din partea raporturile de muncă cu aceasta până în anul
angajatorului, în înțelesul art. 4 lit. d1) din 2015, când a emis o decizie de concediere, după
Legea nr. 202/2002, fără ca angajatorul să se aproximativ 15 luni de la revocare.
poată apăra susținând că nu a intenționat prin
comportamentul afișat să producă rezultatul Urmare a revocării din funcție s-a ajuns în
vătămător. situația în care practic apelantul-reclamant nu
a mai putut să-și exercite atribuțiile de serviciu,
Din această perspectivă, Curtea a constatat acestea fiind golite de conținut prin acțiuni
că instanța de fond a analizat fiecare faptă succesive ale angajatorului.
așa-zis vătămătoare invocată de reclamantă
prin raportare la probele administrate în În întâmpinarea la cererea de apel, intimatul
cauză și legislația incidentă, fără a avea în angajator a făcut referire la o altă fișă de post
vedere ansamblul acestor acte sau fapte, nici pentru funcția ocupată de către salariatul
împrejurarea că a existat o anume succesiune apelant, pe care Curtea nu a putut-o lua în
în timp a acestora, că acțiunile angajatorului au considerare ca o fișă de post producătoare de
avut caracter repetat și efect concertat asupra efecte în raporturile de muncă dintre părți,
mediului în care reclamantul își desfășura atâta timp cât nu era asumată prin semnătură
activitatea, imaginii acestuia la locul de muncă, și ștampilă de către angajator, fiind semnată
stării psihice a angajatului. doar de către salariat.
Este evident că o asemenea modalitate de Astfel, în baza singurei fișe de post depuse
analiză disociată aspectelor invocate de la dosarul cauzei, producătoare de efecte în
reclamant, scoase din context, fără a fi avut în raporturile de muncă dintre părți și asumată
vedere ansamblul faptelor, nu poate reprezenta prin semnătură și ștampilă de către angajator
o reală cercetare a situației dedusă judecății și salariat, salariatul avea atribuții în baza
prin raportare la temeiul de drept al cererii de cărora era necesar a i se permite accesul în
chemare în judecată, respectiv art. 4 lit. d1) din toate locațiile departamentelor pe care le avea
Legea nr. 202/2002. în subordine, având o funcție executivă.

Marius PETROIU
În privința absenței salariatului de pe pagina de postul și funcția deținute potrivit contractului

internet a angajatorului, Curtea reține faptul și de a fi remunerat pentru munca prestată.
că salariatul deținea o funcție cu atribuții de
reprezentare a societății în raporturile cu terții, Nu se impunea ca apelantul reclamant să
ceea ce presupunea necesitatea unui contact conteste revocarea sa din funcția deținută,
cu clienții. Prin urmare susținerea intimatului nici să accepte un alt post decât cel pentru
în sensul că nu era necesară menționarea care încheiase contractul individual de muncă
datelor sale de contact pe pagina de internet cu intimatul. Atâta timp cât acest contract de
nu este fondată. muncă a fost în ființă, executarea lui de către
părți trebuia să se facă cu bună-credință.
În al doilea rând, Curtea apreciază că are
relevanță în sine chiar fapta angajatorului Mai mult, în speță, Curtea a reținut că, în ciuda
de ștergere expresă a tuturor datelor de remunerării salariatului potrivit contractului
contact ale apelantului salariat din mediul său individual de muncă, acestuia nu i s-a dat
online, ceea ce presupune intenția directă a de către angajator posibilitatea de a îndeplini
societății angajatoare de a nu mai fi asociată atribuțiile prevăzute în fișa postului, fapt de
public cu persoana apelantului și de a nu mai natură să afecteze demnitatea angajatului și
fi reprezentată de acesta în raporturile cu terții, imaginea acestuia la locul de muncă, cu atât
fapt în contradicție cu menținerea acestuia mai mult cu cât acesta se presupunea că
JURISPRUDENȚĂ
într-o funcție de conducere. ocupă o funcție de conducere, că ar trebui să

reprezinte societatea în raporturile cu terții și
Totodată, Curtea a constatat că este în parte să controleze actele îndeplinite de persoanele
întemeiată susținerea apelantului în sensul din subordine.
că a fost izolat fizic de restul colectivului prin
mutarea sa în alt birou, necorespunzător ca De asemenea Curtea a reținut faptul că
spațiu de desfășurare a activității și locație și că măsurile dispuse de angajator, analizate mai
s-a interzis celorlaltor angajați să aibă contact sus, care au generat izolarea de colectiv a
cu acesta, cât timp din probele administrate în apelantului-reclamant, imposibilitatea de a
cauză, a rezultat mutarea apelantului într-un avea raporturi cu clienții societății, de a mai
alt birou care anterior aparținuse șoferului exercita un control asupra subordonaților
și nu unui membru al conducerii societății, pe care teoretic trebuia să îi coordoneze, au
la capătul unui hol mai lung, după bucătărie fost de natură să poziționeze pe angajatul
și toaletă care sunt poziționate la jumătatea reclamant într-o situație umilitoare, creând un
distanței dintre holul principal și biroul mediu ostil și care i-a produs o stare psihică
apelantului, aspect care atestă o izolare fizică negativă la locul de muncă.
a salariatului, produsă prin alocarea unui birou
aflat la o distanță mai mare de holul principal. În concluzie, Curtea a apreciat că sunt întrunite
în cauză condițiile impuse de prevederile art. 4
În plus, retragerea tuturor acreditărilor de care lit. d1) din Legea nr. 202/2002 pentru a aprecia
dispunea salariatul, contrar celor prevăzute în fișa comportamentul angajatorului, în ansamblu,
postului acestuia, nu a avut o justificare obiectivă în intervalul 2014-2015, ca fiind de natură să
și denotă o formă de hărțuire psihologică. producă apelantului-reclamant o afectare a
stării psihice, a demnității și a imaginii acestuia
Executarea unui contract de muncă trebuie în executarea raporturilor de muncă.
făcută cu respectarea principiului bunei-
credințe, impus părților la contract de Reținând că apelantul a fost supus unei hărțuiri
dispozițiile art. 8 C. muncii, ceea ce presupune psihologice la locul de muncă, Curtea a admis
că trebuie să i se dea salariatului posibilitatea apelul și a schimbat în parte sentința apelată,
reală de a munci pentru angajatorul său, pe în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate,

obligând intimatul să plătească reclamantei lege, ca având relevanță faptul că apelantul-

suma de 50 000 euro (în loc de 400 000 reclamant ocupa în cadrul societății
euro) în echivalent lei la cursul oficial al BNR angajatoare o funcție de conducere, cuantumul
de la data plății, ca despăgubiri considerate salariului stabilit prin contractul salariatului
adecvate pentru hărțuirea morală produsă. și care releva importanța muncii prestată de
salariat și valoarea socială a acesteia, precum
Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri și intervalul de timp în care s-a manifestat
acordate reclamantului, Curtea a reținut, în comportamentul producător de prejudicii al
lipsa unei modalități de calcul stabilite de angajatorului (aproximativ 15 luni).
COMENTARIU
Speța reprodusă mai sus are un caracter de noutate în privința faptului că aduce în prim-plan
ipoteza hărțuirii psihologice a unui salariat de către angajatorul său, evaluată de către instanța
de judecată prin prisma comportamentului angajatorului.
Testul pe care, prin decizia civilă analizată, instanța îl pune la dispoziția salariaților și angajatorilor
deopotrivă, este acela în baza căruia, printr-o evaluare de ansamblu, se constată existența unui
comportament intenționat al angajatorului vizând hărțuirea unui salariat, implicând spre exemplu
limbaj, acte, gesturi sau înscrisuri, care să aibă o anumită durată, chiar dacă angajatorul, ca autor
al hărțuirii, nu intenționează ca prin acțiunile sale să discrediteze salariatul sau să îi afecteze în
mod deliberat condițiile de muncă.
Însă, cât timp acțiunile de hărțuire ale angajatorului sunt săvârșite voluntar cu privire la un
salariat, și nu accidental, ele vor determina în mod obiectiv astfel de consecințe vizând hărțuirea
la adresa salariatului în cauză, comisă de către angajator.
Totodată, soluția instanței clarifică un aspect întâlnit în practica reintegrării salariaților de

către angajatori, ca urmare a unui litigiu inițiat de salariat, care a contestat cu succes decizia de
concediere emisă de către angajatorul său.
Astfel, simpla reintegrare a salariatului, însoțită de plata lunară a salariului acestuia, dar lipsită de
alocarea de atribuții conform fișei postului salariatului, este, în opinia instanței, inconformă cu
prevederile art. 8 C. muncii, în baza căruia executarea unui contract de muncă trebuie făcută cu
respectarea principiului bunei-credințe, impus părților la contract, ceea ce presupune că trebuie
să i se dea salariatului, de către angajator, posibilitatea reală de a munci pentru angajatorul său,
pe postul și funcția deținute potrivit contractului, și de a fi remunerat pentru munca prestată.
În privința cuantumului despăgubirilor morale acordate pentru hărțuirea psihologică constatată

de către instanță, apreciem că nivelul ridicat al acestora poate avea în vedere și ipoteza trasării
de către instanță a unui exemplu de urmat, în viitor, și de către alți salariați confruntați cu astfel
de cazuri de hărțuire psihologică, exercitată de către angajatori asupra acestora.

Mihai MAREȘ
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în

vederea producerii de alte efecte decât cel al executării
în regim de detenție a pedepsei, precum și a altor acte
judiciare emise de autoritățile străine. Nerespectarea
principiului legalității procesului penal. Consecințe
Mihai MAREȘ*
Legea nr. 302/2004, art. 132, art. 1401
C. pr. pen., art. 2
Soluția desființării sentinței penale contestate și trimiterii în vederea rejudecării se impune pentru a
se realiza o judecată conform principiului legalității procesului penal, prevăzut de art. 2 C. pr. pen.,
întrucât soluționarea cererii de contopire și recunoaștere a hotărârii străine de condamnare
JURISPRUDENȚĂ
s-a realizat fără a se avea la dispoziție hotărârile judecătorești străine în formă oficială emise
de statele de condamnare. Astfel, prima instanță a avut în vedere înscrisuri puse la dispoziție de
către persoana condamnată, însă nici unul dintre acestea nu a fost comunicat de către statul
de condamnare printr-unul dintre mijloacele oficiale de transmitere, cu toate că în cauză erau
aplicabile dispozițiile art. 132 din Legea nr. 302/2004. De asemenea, se impuneau verificări pentru
a se constata dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1401 din Legea nr. 302/2004, de
contopire și recunoaștere a hotărârilor judecătorești străine, și față de condamnările suplimentare
ale aceleiași persoane.
(C. Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,
decizia nr. 204 din 10 mai 2018, www.rolii.ro apud www.sintact.ro)
Prin sentința penală nr. 177 din data de care cetățeanul român C.I. a fost condamnat
27 martie 2018, pronunțată de Tribunalul la pedeapsa de 33 de luni închisoare pentru
Dolj, în dosarul nr. X, în baza art. 1401 alin. (2) comiterea infracțiunii de conspirație la
din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea comiterea unei fraude bancare, faptă săvârșită
judiciară internațională în materie penală, la data de 22 aprilie 2010, având corespondent
republicată, cu modificările și completările în infracțiunea de complicitate la operațiuni
ulterioare, a fost admisă cererea de financiare în mod fraudulos prevăzută de
recunoaștere a hotărârii străine formulată de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 250 alin. (1)
petentul condamnat C.I. C. pen., cu aplicarea art. 6 C. pen.
S-a dispus recunoașterea și executarea În baza art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.,
sentinței penale a Tribunalului SUA – raportat la art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen.
Judecătoria Connecticut – caz 3:10 X) – USM 1968, toate cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost
nr. x-014, așa cum a fost modificată, prin contopită pedeapsa de 33 de luni închisoare
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al S.C.P.A.
„Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte...
aplicată prin sentința penală, așa cum a 2014 a Tribunalului de Înaltă Instanță din
fost recunoscută prin prezenta sentință, cu Marsillia și care a fost recunoscută de Curtea
pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin de Apel Craiova prin sentința penală nr. 178 din
sentința penală nr. 2014-5902/x din data de 8 septembrie 2016, în dosarul nr. X.
16 octombrie 2014 a Curții de Apel Craiova,
rămasă definitivă prin neapelare, în pedeapsa Având în vedere că fapta din SUA, a cărei
rezultantă de 6 ani închisoare, care a fost pedeapsă a fost deja executată, este
sporită cu 1 an și 6 luni închisoare, urmând ca concurentă cu fapta pentru care execută în
inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani și 6 luni prezent pedeapsa, fiind săvârșită la data de
închisoare. S-a dispus anularea mandatului 22 aprilie 2010 și rămânând definitivă la data
de executare pedeapsă anterior și emiterea 14 iulie 2013, iar cele din sentința pe care o
unui nou mandat. S-a dedus din pedeapsa execută în prezent au fost săvârșite în cursul
anului 2006 până la data de 2 martie 2006 și
aplicată prin prezenta sentință penală perioada
care a rămas definitivă la data de 19 ianuarie
executată de la 23 martie 2011 la 19 decembrie
2015, a solicitat și contopirea acestora în urma
2011 și de la 18 aprilie 2014 la zi.
recunoașterii având în vedere prevederile
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a art. 40 C. pen., care arată că, daca infractorul
constatat că, la data de 21 iulie 2018, s-a primit condamnat definitiv este judecat ulterior
prin declinare de competenţă materială, de la pentru o infracțiune concurentă, se aplică
Judecătoria C. cauza cu nr. x/215/2017, în care dispozițiile art. 39 C. pen. Dispozițiile art. 39
s-a pronunțat sentința penală 1987 din 16 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre
iunie 2017, ce a fost înregistrată pe rolul de condamnare a rămas definitivă, se constată
Tribunalului Dolj, sub nr. X, privind pe petentul că cel condamnat mai suferise o condamnare
C.I., având ca obiect recunoașterea hotărârilor definitivă pentru o infracțiune concurentă.
penale sau a altor acte judiciare străine (Legea Dacă infractorul a executat integral sau
nr. 302/2004). parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din
Din cererea formulată rezultă că petentul durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile
condamnat C.I. solicită recunoașterea hotă concurente. Dispozițiile privitoare la aplicarea
rârii străine, respectiv, sentința penala a pedepsei în caz de concurs de infracțiuni
Tribunalului Districtual din Statele Unite – se aplică și în cazul în care condamnarea la
Districtul Connecticut (caz nr. 3:10CR103, pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată
USM nr.: x-014) prin care a fost condamnat la sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. În cazul
33 luni închisoare de către instanța de judecată contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se
pentru infracțiunea de conspirație la comitere ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o
unei fraude bancare. hotărâre de condamnare pronunțată în
străinătate, pentru o infracțiune concurentă,
La cererea formulată a fost înaintată sentința dacă hotărârea de condamnare a fost
împreună cu traducerea legalizată, în vederea recunoscută potrivit legii.
recunoașterii ei de către instanța de judecată.
S-a solicitat recunoașterea hotărârii mențio
A precizat că prin respectiva sentință, a fost nate conform art. 1401 din Legea nr. 302/2004.
condamnat pentru infracțiunea de conspirație Recunoașterea, pe cale principală, a hotărârilor
la comitere unei fraude bancare, pedeapsă judecătorești străine, în vederea producerii de
pe care petentul condamnat a arătat că a efecte juridice, altele decât executarea în regim
executat-o deja, în prezent acesta executând o de detenție a pedepsei, se face la sesizarea
altă pedeapsă, de 6 ani închisoare, aplicată prin persoanei interesate sau a procurorului, în
hotărârea penală nr. 2014-x din 16 octombrie condițiile tratatului aplicabil între România și

Mihai MAREȘ
statul emitent, de către judecătoria în a cărei prin intermediul Ministerului Justiției, cu privire
circumscripție aceasta domiciliază. S-a solicitat, la acordul acestuia de recunoaștere a hotărârii
de asemenea, contopirea acesteia cu pedeapsa judecătorești de condamnare pronunțată de
pentru faptele săvârșite în Franța, în a cărei către Tribunalul Districtual din SUA, districtul
executare se află în prezent în baza mandatului Connecticut, cu precizarea de a se menționa
emis de Curtea de Apel Craiova. Astfel, s-a și perioada executată din pedeapsa aplicată
solicitat admiterea cererii, recunoașterea petentului-condamnat C.I.
hotărârii străine, contopirea celor două pedepse,
anularea mandatului existent și emiterea unui Prin adresa nr. x/2018 din data de 1 martie
nou mandat din care să fie dedusă perioada deja 2018, Ministerul Justiției a arătat că SUA nu
executată până în prezent. a instituit prevederi legale care să permită sau
să interzică unei instanțe străine recunoașterea
În susținerea cererii, petentul a depus sentința unei sentințe judecătorești emise în SUA
penală a Tribunalului SUA – Judecătoria sau luarea în calcul în favoarea inculpatului
Connecticut – caz 3:10 X) – USM nr. x-014, așa a perioadei în care a fost deținut în cadrul
cum a fost modificată, în care se precizează unei cauze penale în SUA. De asemenea, s-a
natura infracțiunii (conspirație la comiterea precizat că, în opinia Ministerului Justiției,
unei fraude bancare); data comiterii infracțiunii este în întregime la latitudinea instanțelor
JURISPRUDENȚĂ
(22.04.2010); acuzație (1). În sentința de judecată să stabilească dacă este cazul să

modificată se precizează că petentul: „este prin recunoască hotărârea judecătorească emisă
prezenta obligat, sub custodia Biroului Federal al în SUA, în conformitate cu legea română. La
Închisorilor, la ispășirea pedepsei cu închisoarea, data de 21 martie 2018, Ministerul Justiției,
pentru o perioadă de 33 luni, cu posibilitatea cu adresa nr. x, a subliniat încă o dată opinia
scăderii pedepsei pentru o bună purtare”. Departamentului de Justiție al SUA, într-o
speță similară.
A fost atașată sentința nr. 178/2016 a Curții
de Apel Craiova, prin care a fost recunoscută Avându-se în vedere opinia Departamentului
hotărârea Tribunalului de Înaltă Instanță din de Justiție al SUA, Tribunalul a apreciat că în
Marsillia, în ceea ce privește pedeapsa de 6 cauză se poate trece la analiza admisibilității
ani închisoare, aplicată de organele judiciare sau neadmisibilității cererii formulate, în baza
în drept, pentru 2 infracțiuni, prin aceeași dispozițiilor art. 585 C. pr. pen., și implicit a
sentință a Curții de Apel Craiova deducându-se dispozițiilor art. 1401 alin. (1) și (2) din Legea
din pedeapsă, perioada executată, de la 18 nr. 302/2004.
aprilie 2014, la zi.
În conformitate cu art. 140 1 din Legea
În vederea soluționării cererii, Tribunalul a nr. 302/2004, privind recunoașterea
solicitat de la petentul-condamnat C.I. acte hotărârilor judecătorești străine, în vederea
în dovedirea cererii formulate. Acesta a depus producerii de alte efecte decât cel al executării
un set de acte de la Departamentul de Justiție în regim de detenție a pedepsei, precum și a
al US - Biroul Federal al Închisorilor, care altor acte judiciare emise de autoritățile
atestă corespondența dintre petent și acest străine: „Recunoașterea, pe cale principală, a
departament, oferindu-i-se petentului, cu hotărârilor judecătorești străine, în vederea
titulatura de informații publice, date privind producerii de efecte juridice, altele decât
pedeapsa executată. executarea în regim de detenție a pedepsei,
se face la sesizarea persoanei interesate sau a
La data de 14 decembrie 2017, s-a repus cauza procurorului, în condițiile tratatului aplicabil
pe rol, pentru efectuarea unei adrese către între România și statul emitent, de către
statul emitent al hotărârii judecătorești, SUA, judecătoria în a cărei circumscripție aceasta

domiciliază. Recunoașterea hotărârilor toate cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus

judecătorești străine, în vederea producerii contopirea pedepsei de 33 de luni închisoare
de efecte juridice, altele decât executarea în aplicate prin sentința penală, așa cum a
regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale fost recunoscută prin prezenta sentință, cu
incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin
de către procuror, în faza de urmărire penală, sentința penală nr. 2014-5902/x din data de
sau de către instanța de judecată pe rolul 16 octombrie 2014 a Tribunalului de Înaltă
căreia se află cauza spre soluționare.” Casație din Marsillia și recunoscută prin
sentința penală nr. 178 din 8 septembrie
Având în vedere prevederile legii speciale 2016 de Curtea de Apel Craiova, sentință
precizate anterior, raportate la data comiterii
rămasă definitivă prin neapelare, în pedeapsa
faptelor de către petent, care sunt anterioare
rezultantă de 6 ani închisoare, sporită cu
unei sentințe de condamnare, respectiv
1 an și 6 luni închisoare, inculpatul executând
22 aprilie 2010, și fapte săvârșite în decursul
pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare.
anului 2006, s-a constatat că cererea de
Aplicarea unui spor de pedeapsă, ca urmare a
contopire pedepse este admisibilă, în baza
reindividualizării pedepsei, a fost considerată
art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., raportat la
oportună în cauză, dat fiind pluralitatea de
art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. 1968, lege penală
infracțiuni constatată pentru care petentul a
mai favorabilă, având în vedere pluralitatea de
fost condamnat, unele dintre ele de o anumită
infracțiuni în modalitatea concursului, motiv
pentru care în cauză sunt aplicabile art. 5 C. pen. gravitate, dar și ca urmare a constatării unor
indicii referitoare la săvârșirea de către petent
Ca atare, s-a admis cererea de recunoaștere a numeroase fapte penale.
a hotărârii străine formulată de petentul
condamnat C.I. și s-a dispus recunoașterea S-a dispus anularea mandatului de executare
și executarea sentinței penale a Tribunalului pedeapsă anterior și emiterea unui nou
SUA – Judecătoria Connecticut – caz 3:10 X) – mandat, deducând perioada executată de la
USM nr. x-014, așa cum a fost modificată, prin 23 martie 2011 la 19 decembrie 2011 și de la
care cetățeanul român C.I. a fost condamnat 18 aprilie 2014 la zi.
la pedeapsa de 33 de luni închisoare pentru
Din informațiile publice oferite de către
comiterea infracțiunii de conspirație la
Departamentul de Justiție al USA, Biroul
comiterea unei fraude bancare, faptă săvârșită
Federal al Închisorilor, rezultă că eliberarea
la data de 22 aprilie 2010, având corespondent
condiționată din executarea celor 33 de luni cu
în infracțiunea de complicitate la operațiuni
închisoare s-a realizat la data de 19 decembrie
financiare în mod fraudulos prevăzute de art. 48
2011, perioada executată efectiv realizându-se
alin. (1) C. pen. raportat la art. 250 alin. (1)
între 23 martie 2011 până la 18 decembrie
C. pen., cu aplicarea art. 6 C. pen., lege penală
2011. Ca atare, perioada după 19 decembrie
mai favorabilă codul penal în vigoare.
2011 reprezintă data începerii evaluării, ca
Având în vedere natura diferită a celor două urmare a liberării condiționate, în vederea
instituții de drept penal, s-a constatat că supravegherii.
în cauză sunt aplicabile ca legi penale mai
favorabile, atât noul, cât și vechiul Cod penal, Împotriva acestei sentințe penale au formulat
aspect ce a fost, de altfel, dezlegat prin decizia apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și
nr. 29/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție. condamnatul C.I., motivele contestatorului
condamnat fiind prezentate în cadrul
În baza art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., raportat dezbaterilor și consemnate în practicaua
la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. 1968, prezentei hotărâri.

Mihai MAREȘ
În motivarea contestației formulate de nr. 2014-5902 x pronunțată la data de 16

parchet, s-a susținut că în mod greșit instanța octombrie 2014 de Tribunalul de Înaltă Instanță
a admis contestația la executare, pe baza doar din Marsilia (definitivă la data de 19 ianuarie
a unor acte neoficiale și incomplete, depuse 2015), pentru a se stabili dacă faptele sunt
de către avocatul condamnatului, privind concurente și pentru a putea fi deduse corect
sentința penală a Tribunalului Districtual din perioadele executate din pedeapsă.
Statele Unite – Districtul Connecticut (caz.
nr. 3:10CR103, USM nr. x-014). Verificând hotărârea contestată prin prisma
motivelor invocate, dar și a dispozițiilor art. 417
În mod legal, în raport de dispozițiile art. 132 alin. (2) C. pr. pen., instanța de control judiciar
lit. c), d) și e) raportat la art. 1401 alin. (21) din a constatat următoarele:
Legea nr. 302/2004, instanța trebuia să solicite
prin Ministerul Justiției, autorității judiciare Contestatorul a formulat o cerere de contopire
competente din statul de condamnare, a pedepsei în executarea căreia se află, respectiv
înscrisurile și informațiile oficiale referitoare de 6 ani închisoare aplicată prin hotărârea
la sentința penală a Tribunalului Districtual penală nr. 2014-x din 16 octombrie 2014 a
din Statele Unite – Districtul Connecticut Tribunalului de Înaltă Instanță din Marsilia și care
(caz. nr. 3:10CR103, USM nr. x-014). Trebuia a fost recunoscută de Curtea de Apel Craiova
astfel solicitată, în copie certificată, hotărârea prin sentința penală nr. 178 din 8 septembrie
JURISPRUDENȚĂ
pronunțată în cauză în primă instanță și, 2016 în dosarul nr. X, cu o altă pedeapsă de 33
dacă era cazul, în exercitarea căilor de atac luni închisoare, aplicată de Tribunalul Districtual
și totodată informații referitoare la durata din SUA – Districtul Connecticut.
totală a pedepsei, data începerii executării
Inițial, petentul a investit Judecătoria C. cu
pedepsei, data la care pedeapsa ar fi executată
această cerere de contopire și recunoaștere,
în întregime sau ar urma să fie considerată
urmând ca prin sentința nr. 1984/2017 să
ca executată, perioada deja executată, dacă
se dispună declinarea cererii în favoarea
era cazul, numărul de zile care urmează să fie
Tribunalului Dolj.
deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a
efectelor produse de o eventuală amnistie sau Procedura care urma să fie parcursă în fața
grațiere, precum și, dacă este cazul, numărul Tribunalului Dolj se găsește reglementată în
de zile deduse din totalul de pedeapsă ca dispozițiile art. 1401 din Legea nr. 302/2004,
urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform avându-se în vedere următoarele:
legislației statului emitent, informații cu
privire la liberarea condiționată sau anticipată, Prin decizia în interesul legii nr. 1/2018
după caz. Aceste relații erau cu atât mai pronunțată de Înalta Curte de Casație și
necesare cu cât din actele depuse de avocatul Justiție, s-a stabilit ca cererea de recunoaștere
condamnatului, rezultă date incomplete și a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
contradictorii privind executarea pedepsei închisorii pronunțată de o instanță străină,
aplicate petentului în SUA. formulată de persoana condamnată, aflată
în România, în vederea contopirii cu pedepse
Totodată, instanța era obligată să solicite și să aplicate de instanțele române și deducerii
dispună atașarea dosarului nr. X al Curții de Apel duratei executate în străinătate, este o cerere
Craiova, în care s-a pronunțat sentința penală incidentală de competența instanței învestite
nr. 178 din 8 septembrie 2016 (cu mențiunea cu soluționarea cererii de contopire.
rămânerii definitive) prin care s-a admis cererea
formulată de autoritățile judiciare franceze și Legea nr. 302/2004 reglementează prin Titlul V
s-a dispus, în baza art. 155 alin. (1) din Legea recunoașterea și executarea hotărârilor
nr. 302/2004 recunoașterea hotărârii penale judecătorești, a ordonanțelor penale și a

actelor judiciare în relația cu statele terțe, legea specială, pe cale incidentală, în cadrul
înțelegând prin stat terț statul care nu este unui proces penal în curs, de către procuror, în
membru al Uniunii Europene, conform art. 130 faza de urmărire penală, sau de către instanța
alin. (2) lit. d), iar, prin Titlul VI, cooperarea de judecată pe rolul căreia se află cauza spre
cu statele membre ale Uniunii Europene în soluționare. Sintagma „proces penal în curs”
aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a se interpretează în sensul că recunoașterea,
Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind pe cale incidentală, a unei hotărâri penale
aplicarea principiului recunoașterii reciproce străine este posibilă inclusiv în faza punerii în
în cazul hotărârilor judecătorești în materie executare a hotărârilor penale definitive, după
penală care impun pedepse sau măsuri cum s-a statuat prin Decizia nr. 9/2010 dată
privative de libertate în scopul executării lor în în interesul legii de Înalta Curte de Casație și
Uniunea Europeană. Justiție – Secțiile Unite.
Potrivit art. 130 alin. (1) teza a II-a, care este Dispoziții speciale privind faza de executare a
integrat în capitolul I denumit „Dispoziții hotărârilor penale sunt prevăzute de art. 585
generale” al Titlului V, dispozițiile Capitolului III alin. (1) lit. a) din Secțiunea 1, „Schimbări în
intitulat „Proceduri speciale de recunoaștere executarea unor hotărâri”, a Capitolului III,
și executare” din același Titlu V se aplică și în „Alte dispoziții privind executarea”, din Titlul V,
relația cu statele membre ale Uniunii Europene, „Executarea hotărârilor penale”, din Codul
dacă nu contravin dispozițiilor speciale. de procedură penală. Potrivit acestui text
legal, o persoană condamnată poate solicita
Prin urmare, prevederile art. 1401, cu denumirea modificarea pedepsei dacă la punerea în
marginală „Recunoașterea hotărârilor executare a hotărârii sau în cursul executării
judecătorești străine, în vederea producerii pedepsei se constată, pe baza altei hotărâri
de alte efecte decât cel al executării în regim definitive, existența concursului de infracțiuni.
de detenție a pedepsei, precum și a altor acte
judiciare emise de autoritățile străine” din Aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin
cuprinsul Capitolului III, „Proceduri speciale raportare la art. 40 alin. (2) și (5) C. pen., care
de recunoaștere și executare”, al Titlului V din prevede că dispozițiile referitoare la contopirea
legea specială sunt incidente atât în ipoteza pedepselor se aplică și în cazul în care, după ce
în care instanțele române recunosc hotărâri o hotărâre de condamnare a rămas definitivă,
judecătorești pronunțate de autoritățile se constată că cel condamnat mai suferise o
judiciare ale unui stat care nu este membru al condamnare definitivă pentru o infracțiune
Uniunii Europene, cât și în ipoteza hotărârilor concurentă, urmând a se ține seama și de
judecătorești în materie penală pronunțate pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de
de autoritățile judiciare ale unui stat care condamnare pronunțată în străinătate, pentru
este membru al Uniunii Europene, cu condiția o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de
ca prin recunoașterea hotărârii străine să se condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
urmărească producerea altor efecte juridice
decât cel al executării în regim de detenție a Solicitarea având ca obiect constatarea
pedepsei, fiind prevăzut, cumulativ, pentru existenței concursului între infracțiuni pentru
cea din urmă ipoteză, ca legea specială să nu care s-a dispus condamnarea prin hotărâri
conțină dispoziții contrare. pronunțate de instanțe din România și hotărâri
pronunțate de autorități judiciare străine și
Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine contopirea pedepselor, pentru ca, în final, să
în vederea producerii de alte efecte decât cel se deducă din pedeapsa rezultantă inclusiv
al executării în regim de detenție a pedepsei perioada de timp executată în străinătate, se
se poate realiza, conform art. 1401 alin. (2) din încadrează, în drept, în dispozițiile art. 585

Mihai MAREȘ
alin. (1) lit. a) C. pr. pen., fiind o cerere de impune pentru a se realiza o judecată conform
modificare de pedepse. principiului legalității procesului penal, prevăzut
de art. 2 C. pr. pen., întrucât soluționarea cererii
Cererea de contopire a pedepselor constituie o de contopire și recunoaștere a hotărârii străine
cerere principală, vizând pedepsele aplicate cu de condamnare s-a realizat fără a se avea la
titlu definitiv prin hotărâri judecătorești române dispoziție hotărârile judecătorești străine în
și hotărâri judecătorești străine, cu consecința formă oficială emise de statele de condamnare.
recunoașterii efectelor acestei situații juridice
în planul tratamentului sancționator, în principal Astfel, prima instanță a avut în vedere
în privința deducerii duratei de timp anterior înscrisuri puse la dispoziție de către persoana
executate din pedepsele aplicate pentru condamnată, însă nici unul dintre acestea
infracțiunile ce compun concursul de infracțiuni, nu a fost comunicat de către statul de
acesta fiind interesul demersului judiciar al condamnare printr-unul dintre mijloacele
persoanei condamnate. oficiale de transmitere, cu toate că în cauză
erau aplicabile dispozițiile art. 132 din Legea
Cererea de recunoaștere a unei hotărâri nr. 302/2004.
judecătorești străine are în vedere producerea
de efecte juridice, altele decât executarea Dispozițiile art. 132 din Legea nr. 302/2004 au
în regim de detenție a pedepsei, respectiv denumirea marginală „Înscrisuri și informații”
JURISPRUDENȚĂ
deducerea din pedeapsa rezultantă și a și reglementează categoriile de astfel de

perioadei executate în străinătate, aceasta documente necesare pentru recunoașterea
având caracter incidental raportat la cererea și punerea în executare a hotărârilor
principală care vizează modificarea pedepsei. judecătorești străine. Aceste dispoziții legale
fac parte din Capitolul I, „Dispoziții generale”,
În consecință, în situația analizată sunt
din Titlul V, „Recunoașterea și executarea
aplicabile dispozițiile art. 1401 alin. (2) din
hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor
aceeași lege care prevăd procedura recu
penale și actelor judiciare în relația cu statele
noașterii, pe cale incidentală, a unor hotărâri
terțe”, titlu din care face parte și Capitolul III
judecătorești străine, în vederea producerii de
intitulat „Proceduri speciale de recunoaștere și
efecte juridice, altele decât executarea în regim
executare”, care include baza de reglementare
de detenție a pedepsei.
a cererii de contopire și recunoaștere din
După cum rezultă din alin. (21) al art. 1401 prezenta cauză, respectiv dispoziția art. 1401
din Legea nr. 302/2004, introdus prin Legea din Legea nr. 302/2004.
nr. 236/2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 993 din 14 decembrie Conform art. 132 alin. (1) lit. c)-f) din Legea
2017, care a modificat și completat Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii și
privind cooperarea judiciară internațională punerii în executare a hotărârilor judecă
în materie penală, recunoașterea hotărârilor torești sau a ordonanțelor penale străine
judecătorești străine, în vederea deducerii sunt necesare, după caz, următoarele
perioadei executate în detenție pe teritoriul înscrisuri și informații: a) numele, prenumele,
altui stat, se face dacă pedeapsa a fost pseudonimul, aliasul folosit, numai în
executată în întregime sau a fost considerată cazul cunoașterii acestora, precum și sexul,
ca fiind executată în statul străin, iar aceste cetățenia, numărul cărții de identitate sau al
aspecte au fost confirmate de statul străin, pașaportului, data și locul nașterii, fotografia,
urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. ultima adresă sau reședință cunoscută,
limbile pe care persoana le înțelege;
Soluția desființării sentinței penale contes b) informații despre legăturile familiale, sociale
tate și trimiterii în vederea rejudecării se sau profesionale pe care le are în România;

c) durata totală a pedepsei, data începerii Totodată, la dosarul cauzei nu există

executării pedepsei, data la care pedeapsa depuse alte înscrisuri cuprinzând dovada
ar fi executată în întregime sau ar urma să condițiilor prevăzute de art. 132 din Legea
fie considerată ca executată, perioada deja nr. 302/2004, respectiv înscrisuri emise în
executată, dacă este cazul, numărul de zile care mod oficial de către autoritatea judiciară a
urmează să fie deduse din totalul de pedeapsă statului de condamnare privind durata totală
ca urmare a efectelor produse de amnistia sau a pedepsei, data începerii executării, data la
grațierea acordată anterior, precum și, dacă care pedeapsa ar fi executată, orice modificări
este cazul, numărul de zile deduse din totalul privind executarea pedepsei, pentru a se evita
de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri orice erori în deducerea duratei pedepsei deja
dispuse conform legislației statului emitent; executate, ceea ce constituie scopul esențial al
cererii de contopire și recunoaștere a hotărârii
d) informații cu privire la liberarea condiționată
judecătorești străine formulate.
sau anticipată, după caz; e) o copie, certificată
pentru conformitate, după caz, a ordonanței Nu există, de asemenea, îndeplinită cerința
penale sau a hotărârii judecătorești date în prevăzută de art. 132 lit. f) din Legea
primă instanță și, dacă este cazul, în exercitarea nr. 302/2004, privind dispozițiile legale
căilor de atac; f) dispozițiile legale aplicabile. aplicabile, necesară pentru a se verifica
și lămuri situația juridică a persoanei
Nu au fost respectate aceste dispoziții condamnate, având în vedere diferențele de
legale, întrucât la dosarul cauzei nu există terminologie juridică dintre sistemele de drept
niciun înscris oficial, respectiv hotărârea ale statului de condamnare și respectiv de
judecătorească în copie certificată pentru executare, astfel cum ele sunt exprimate prin
conformitate, inclusiv cu mențiuni privind înscrisurile aflate la dosarul primei instanțe.
modul de rămânere definitivă, emisă de
către autoritatea judiciară a statului de Deși persoana condamnată a formulat cerere
condamnare, ci dimpotrivă, la soluționarea de contopire, invocând existența unei pedepse
cererii de contopire și recunoaștere s-au avut de 33 de luni închisoare aplicată de Tribunalul
în vedere numai înscrisuri puse la dispoziție de Districtual din SUA – Districtul Connecticut,
persoana condamnată și a căror traducere a alături de pedeapsa de 6 ani închisoare pe
fost asigurată de către persoana condamnată. care o execută în prezent, din înscrisurile
comunicate de Inspectorul General al Poliției
Copia certificată pentru conformitate a Române, Direcția Cazier Judiciar Statistică
înscrisurilor judiciare oficiale urma să fie și Evidențe Operative, se reține că persoana
emisă și înaintată de către autoritatea condamnată mai are și alte pedepse aplicate
judiciară a statului de condamnare, în prin hotărâri din Italia, Franța și Marea Britanie.
favoarea autorităților judiciare române, fără În această situație se impuneau verificări
existența unor intermediari ori mediatori, și pentru a se constata dacă sunt îndeplinite
fără asigurarea traducerii pe spezele persoanei condițiile prevăzute de art. 1401 din Legea
condamnate, indiferent că această procedură nr. 302/2004, de contopire și recunoaștere
ar fi implicat o durată sau cheltuieli judiciare a hotărârilor judecătorești străine, și față
mai mari. Instanța de judecată este obligată de condamnările suplimentare ale aceleiași
să respecte și să confere eficiență principiului persoane, întrucât conform art. 585 C. pr. pen.,
legalității procesului penal, prevăzut de art. 2 operațiunea juridică de contopire trebuie să
C. pr. pen., conform căruia procesul penal se includă toate pedepsele executabile aplicate
desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de aceleiași persoane, iar nu numai o parte dintre
lege. acestea.

Mihai MAREȘ
Instanța de control judiciar nu poate că în prezenta cauză urmează să fie transmisă

proceda la efectuarea operațiunii juridice a instanței opinia solicitată a Autorității Judiciare
contopirii pentru prima dată în calea de atac, din SUA, atunci când aceasta va fi primită.
dacă prima instanță nu a atașat, conform Prima instanță de judecată nu a așteptat
art. 132 raportat la art. 140 1 din Legea răspunsul transmis de Autoritățile Judiciare
nr. 302/2004, toate hotărârile judecătorești din SUA prin intermediul Ministerului Justiției,
în copie certificată pentru conformitate emise această din urmă instituție comunicând, prin
și transmise pe cale oficială de autoritatea adresa nr. x/2018, reiterarea propriei solicitări
judiciară a statului de condamnare, întrucât, către Ministerul Justiției din SUA, însă nu s-a
acesta fiind cadrul procesual legal, persoana ar primit nici un răspuns. Dimpotrivă, există la
beneficia de soluționarea cererii de contopire dosarul cauzei înscrisuri privind modalitatea de
și recunoaștere într-o singură etapă procesuală executare a pedepsei în SUA, dar comunicate
care ar comprima două etape procesuale ce în personal condamnatului, iar nu pe cale oficială
mod legal ar fi trebuit parcurse. instanței de judecată a Tribunalului Dolj.
În raport cu limitele învestirii sale prin căile Admiterea contestațiilor formulate în cauză,
de atac, instanța de control judiciar, în cadrul desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei în
exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, vederea respectării dispozițiilor art. 132-1401
JURISPRUDENȚĂ
este abilitată să analizeze și să dea o nouă din Legea nr. 304/2004 se impun luând în
apreciere chestiunilor de fapt și de drept considerare chiar rezultatul administrării și
numai în măsura în care ele au format obiectul evaluării datelor și informațiilor furnizate prin
unei judecăți anterioare, pe fond, pentru că înscrisurile depuse de persoana condamnată,
altfel s-ar încălca dreptul părților interesate dar care nu au caracter oficial, nefiind
și al procurorului la folosirea căilor de atac înaintate de autoritatea judiciară a statului
împotriva hotărârilor judecătorești, instituit de condamnare. Astfel, există contradicții
prin art. 129 din Constituția României. între aceste informații cu privire la pedeapsa
aplicată, modul de executare, durata pedepsei
Conform deciziei în interesul legii nr. 70/2007, efective executate, durata pedepsei deduse.
pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, Conform art. 1401 alin. (21) din Legea nr. 302/2004,
nr. 539 din 17 iulie 2008, instanța de control recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în
judiciar nu poate proceda la contopirea vederea deducerii perioadei executate în detenție
pedepselor aplicate aceleiași persoane prin pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a
hotărâri judecătorești diferite dacă această fost executată în întregime sau a fost considerată
contopire nu a fost realizată de prima instanță ca fiind executată în statul străin, iar aceste
de judecată. aspecte au fost confirmate de statul străin,
urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.
Demersurile întreprinse de prima instanță
de judecată, prin Ministerul Justiției, pentru Pentru aceste considerente, în temeiul
obținerea unor informații oficiale din partea art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen., s-au
autorității judiciare a statului de condamnare admis contestațiile formulate de contestatorii
au fost insuficiente, nefiind de natură a asigura Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj și
aplicarea întocmai a dispozițiilor art. 132 și condamnatul C.I. împotriva sentinței penale
art. 1401 din Legea nr. 302/2004, dar și nefina nr. 177 din data de 27.03.2018, pronunțate de
lizate. Astfel, Ministerul Justiției transmite Tribunalul Dolj, în dosarul nr. X. S-a desființat
instanței de judecată o opinie cu titlu general în totalitate sentința penală nr. 177/2018
transmisă de Departamentul de Justiție al a Tribunalului Dolj și s-a trimis cauza spre
Statelor Unite ale Americii, specificând faptul rejudecare la aceeași instanță.

COMENTARIU
1. Expunerea de motive[1] a Proiectului de Lege pentru modificarea și completarea Legii

nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, care a devenit Legea
nr. 236/2017, prevede că modificările aduse Titlului V („Recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe”) al Legii
nr. 302/2004 „vizează precizarea și completarea soluțiilor legislative identificate anterior, accelerarea
și simplificarea procedurilor, cât și instituirea unor mecanisme procedurale care să garanteze că
persoanele condamnate, în procedura de transferare, vor beneficia de toate deducerile de pedeapsă
acordate în statul emitent, până la momentul transferării efective în România”.
2. În legătură cu dispozițiile art. 1401 din Legea nr. 302/2004, ce reglementează recunoașterea
hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim
de detenție a pedepsei, precum și a altor acte judiciare emise de autoritățile străine, în considerentele
Deciziei de dezlegare a unor chestiuni de drept penal nr. 15/2015[2], Înalta Curte de Casație și Justiție
arată următoarele: „Omisiunea legiuitorului român de a include prevederi exprese, explicite, în cadrul
titlului VI, care să permită recunoașterea dispozițiilor din hotărârea judecătorească pronunțată
de un stat membru al Uniunii Europene referitoare la instituții de tipul liberării condiționate, nu
conduce la imposibilitatea recunoașterii acestor dispoziții, ci, dimpotrivă, la recunoașterea acestora
conform art. 1401 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.” Potrivit instanței supreme, dispozițiile
art. 1401 din Legea nr. 302/2004 „nu contravin dispozițiilor speciale ale titlului VI din aceeași lege și,
în consecință, sunt aplicabile în relația cu statele membre ale Uniunii Europene”[3].
3. Din perspectiva efectelor produse de hotărârile penale străine recunoscute și executate în

România, ele sunt aceleași ca cele produse de hotărârile pronunțate de instanțele române[4].
4. În ceea ce privește consacrarea principiului legalității procesului penal în art. 2 C. pr. pen.,
formularea prezentă este cuprinzătoare, încorporând toate fazele procesului penal (urmărirea
penală, camera preliminară, judecata și punerea în executare a hotărârilor)[5]. În egală măsură,
principiul legalității guvernează procedurile speciale, cum este procedura recunoașterii unei
hotărâri sau a unui act judiciar străin[6].
5. Soluția dată prin Decizia în interesul legii nr. 9/2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
conform căreia recunoașterea pe cale incidentală a unei hotărâri penale străine sau a unui act juridic
străin se poate face și în faza privind punerea în executare a hotărârilor penale definitive se menține
și în prezent, aplicarea sa nefiind afectată de modificările succesive aduse Legii nr. 302/2004[7].
[1]
Disponibil la: http://www.cameradeputatilor.ro/proiecte/2017/300/00/7/em389.pdf.
[2]
Publicată în M. Of. nr. 455 din 24 iunie 2015.
[3]
Ibidem.
[4]
Ibidem.
[5]
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 5.
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București, p. 83, apud C. Ghigheci, Principiile
[6]
procesului penal în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 36.
Analiza deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în materie penală și procesual penală cu privire la efectele
[7]
acestora în contextul noilor reglementări, disponibil la: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf,

pp. 202-203.

Mihai MAREȘ
Efectul declarării neconstituționalității unei norme

de incriminare. Mijlocul procesual de invocare
a dezincriminării după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 595
C. pen., art. 4
Declararea neconstituționalității unei norme de incriminare are ca efect dezincriminarea variantei

vizate de instanța de contencios constituțional și, ca atare, devin incidente dispozițiile art. 4
C. pen. în ceea ce privește hotărârile definitive de condamnare, iar, în conformitate cu juris
prudența recentă a instanței supreme, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. pr. pen.
JURISPRUDENȚĂ
constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea.

(C. Apel București, secția I penală,
decizia nr. 227/C din 8 iunie 2018, www.rolii.ro apud www.sintact.ro)
Prin sentința penală nr. 53/F din data de de serviciu cauzând o pagubă în valoare de 452
12 aprilie 2017, Tribunalul Ialomița a respins miliarde lei vechi S.N.P. P. S.A.
contestația la executare formulată de petenta
Prin decizia penală nr. 224 din 21 octombrie
condamnată F.I. A respins cererea formulată
2010 pronunțată de Curtea de Apel București,
de aceeași petentă întemeiată pe dispozițiile
secția I penală, s-au admis apelurile declarate
art. 595 alin. (1) C. pr. pen. – intervenirea unei de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
legi penale noi. Casație și Justiție – Direcția Națională
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut Anticorupție și partea civilă X. S-a desființat
parțial sentința și în fond, în baza art. 2481
că prin sentința penală nr. 352/F din 18 mai
C. pen. 1968 raportat la art. 248 C. pen. 1968
2007 pronunțată de Tribunalul Ialomița,
cu art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, petenta a fost
petenta F.I. a fost condamnată la pedeapsa
condamnată la pedeapsa de 5 ani închisoare
de 1 an și 8 luni închisoare pentru infracțiunea și interzicerea drepturilor prevăzute de
de abuz în serviciu contra intereselor publice, art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 3 ani
prevăzută de art. 2481 raportat la art. 248 după executarea pedepsei principale. A făcut
C. pen. 1968 cu art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, aplicarea art. 71 și art. 64 din vechiul C. pen.
art. 74-76 C. pen. 1968.
Prin decizia penală nr. 1153 din 13 aprilie
S-a reținut în fapt că, aceasta în calitate de 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au
contabil șef al Agenției Comerciale – Sucursala admis recursurile declarate de Parchetul de
P.A. și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al S.C.P.A.
„Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Efectul declarării neconstituționalității unei norme de incriminare...
Direcția Națională Anticorupție și de inculpații nr. 517 din 8 iulie 2016, s-a constatat că
M.G., B.D.G., D.M., B.S., S.I., F.I., R.Z.I., B.P., dispozițiile art. 246 C. pen. 1968 și ale art. 297
B.N.D., împotriva deciziei penale nr. 224 din alin. (1) C. pen. sunt constituționale în
21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, măsura în care sintagma „îndeplinește în mod
secția I penală. S-a casat în parte decizia defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege
penală atacată numai cu privire la conținutul „îndeplinește prin încălcarea legii”.
pedepsei accesorii și complementate aplicate
recurenților inculpați. În baza art. 71 C. pen., Conform art. 3 C. pen., legea penală se aplică
a interzis recurenților inculpați anterior infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află
menționați drepturile prevăzute de art. 64 în vigoare.
lit. a) teza a II-a și b) C. pen. S-a dispus ca în Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012,
cadrul pedepselor complementare aplicate dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea
inculpaților M.G., B.D.G., S.I., F.I., B.S. și D.M. penală de dezincriminare sunt aplicabile și în
să se facă aplicarea doar a tezei finale a art. 64 situațiile în care o faptă determinată, comisă
lit. a) C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
ale deciziei. infracțiune potrivit legii noi datorită modificării
elementelor constitutive ale infracțiunii,
Tribunalul a reținut faptul că petenta a fost
inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea
condamnată definitiv pentru infracțiunea
nouă pentru existența infracțiunii.
prevăzută de art. 2481 C. pen. 1968 raportat
la art. 248 C. pen. 1968 care reglementa De asemenea, potrivit art. 595 alin. (1)
abuzul în serviciu contra intereselor publice în C. pr. pen., când după rămânerea definitivă a
formă calificată. Potrivit art. 248 C. pen. 1968, hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin
fapta funcționarului public, care, în exercițiul care s-a aplicat o măsură educativă intervine
atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta
îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o
defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare lege care prevede o pedeapsă sau o măsură
însemnată bunului mers al unui organ sau al educativă mai ușoară decât cea care se execută
unei instituții de stat ori al unei alte unități ori urmează a se executa, instanța ia măsuri
din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a
patrimoniului acesteia se pedepsește cu dispozițiilor art. 4 și art. 6 C. pen.
închisoare de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta a
produs consecințe deosebit de grave sunt Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/2012,
incidente dispozițiile art. 2481 C. pen. 1968. atunci când o normă penală face trimitere la o
altă normă determinată, de la care împrumută
Conform art. 297 alin. (1) C. pen., fapta funcțio unul sau mai multe elemente, modificarea
narului public care, în exercitarea atribuțiilor normei completatoare atrage și modificarea
de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl normei incomplete. Conform alin. (2) al
îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta art. 5 din Legea nr. 187/2012, în cazul abrogării
cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor normei completatoare, norma incompletă
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice va păstra elementele preluate de la aceasta,
sau ale unei persoane juridice se pedepsește inclusiv limitele de pedeapsă, în forma
cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea existentă la data abrogării, afară de cazul în
exercitării dreptului de a ocupa o funcție care legea dispune altfel.
publică.
În cuprinsul deciziei Curții Constituționale
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din nr. 405 din 15 iunie 2016, obligatorie de la data
15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial publicării în Monitorul Oficial, respectiv 8 iulie

Mihai MAREȘ
2016 se arată (par. 60) că neîndeplinirea ori grațierea sau orice alte cauze de stingere ori de
îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie micșorare a pedepsei. De asemenea, conform
analizată numai prin raportare la atribuții de art. 4 C. pen., legea penală nu se aplică
serviciu reglementate expres prin legislația faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu
primară – legi și ordonanțe ale Guvernului. La mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz,
pct. 61 al aceleiași decizii, comportamentul executarea pedepselor, a măsurilor educative
interzis trebuie impus de către legiuitor chiar și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza
prin lege – înțeleasă ca act formal adoptat legii vechi, precum și toate consecințele penale
de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste
Constituție, precum și ca act material, cu fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii
putere de lege, emis de Guvern, în temeiul noi. Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., când după
delegării legislative prevăzute de art. 115 din rămânerea și până la executarea completă a
Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit
de urgență ale Guvernului – neputând fi dedus, o lege nouă care prevede o pedeapsă mai
eventual, din raționamente ale judecătorului
ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește
de natură să substituie normele juridice.
maximul special prevăzut de legea nouă pentru
În ceea ce privește definiția conceptului de infracțiunea sa, se reduce la acest maxim.
JURISPRUDENȚĂ
„lege” aceasta a fost dată de Curtea Constitu

În cauza dedusă judecății, aceste dispoziții nu
țională prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004,
sunt aplicabile deoarece contestatoarea a fost
publicată în M. Of. nr. 416 din 10 mai 2004. Din
conținutul acestei decizii rezultă cu claritate condamnată definitiv la pedeapsa de 5 ani
faptul că nu pot fi asimilate conceptului închisoare, iar legea nouă (art. 297 C. pen.)
de „lege” actele jurisdicționale în categoria prevede sancțiunea închisorii între 2 și 7 ani.
cărora intră și deciziile Curții Constituționale Tribunalul a reținut că de la data de 21 octom
(deci și Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016), care
brie 2010, data rămânerii definitive a sentinței de
așa cum prevăd și dispozițiile art. 147 alin. (4)
condamnare până în prezent nu a intervenit nicio
din Constituția României au putere numai pe
lege care să nu mai prevadă ca infracțiune fapta
viitor.
pentru care a fost condamnată petenta F.I.
Comportamentul interzis trebuie impus de
Conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
către legiuitor chiar prin lege [înțeleasă ca
act formal adoptat de Parlament, în temeiul privind organizarea și funcționarea Curții
art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act Constituționale, deciziile și hotărârile Curții
material, cu putere de lege, emis de Guvern, Constituționale sunt general obligatorii și au
în temeiul delegării legislative prevăzute de putere numai pe viitor. Potrivit art. 147 alin. (4)
art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe din Constituția României, Deciziile Curții
și ordonanțe de urgență ale Guvernului] Constituționale se publică în Monitorul Oficial
neputând fi dedus, eventual, din raționamente al României, de la data publicării sunt general
ale judecătorului de natură să substituie obligatorii și au putere numai pentru viitor.
normele juridice.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016,
Condamnata și-a întemeiat contestația pe s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen.
dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., 1968 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt
art. 4 și art. 6 C. pen. Potrivit art. 598 constituționale în măsura în care sintagma
alin. (1) lit. d) C. pr. pen. contestația împotriva „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul
executării hotărârii judecătorești se poate acestora se înțelege „îndeplinește prin
face când se invocă amnistia, prescripția, încălcarea legii”.

Din modul de redactare a Deciziei nr. 405/ în situația în care se invocă amnistia, grațierea,
2016, specific unei decizii interpretative, prescripția și orice alte cauze de stingere ori
rezultă cu claritate că s-a reținut constituțio micșorare a pedepsei.
nalitatea incriminării faptei de abuz în serviciu.
Curtea Constituțională nu a dezincriminat Ca atare, contestația la executare întemeiată
asemenea fapte, ci a dat doar o interpretare pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.
în concordanță cu dispozițiile constituționale vizează strict anumite împrejurări legate
a sintagmei „în mod defectuos” sensul de executarea pedepsei, prin lege fiind
constituțional fiind „prin încălcarea legii”. enumerate exemplificativ unele din aceste
împrejurări, iar nu aspecte legate de fondul
În opinia tribunalului, decizia Curții nu are cauzei; contestația la executare nu reprezintă
efectul unei legi modificatoare și nici nu este o cale de atac extraordinară împotriva hotărârii
o lege penală nouă, decizia stabilește sensul
penale definitive, prin intermediul căreia să fie
constituțional al textului, nu îi schimbă
reanalizate diferite aspecte legate de fondul
conținutul. Această decizie nu modifică textul
cauzei.
și efectul ei nu poate fi catalogat ca fiind
dezincriminator, astfel că nu sunt îndeplinite În speță, condamnata nu a invocat motive ce
condițiile prevăzute de art. 595 alin. (1) C. pr. pen. pot constitui temei al contestației la executare
Examinând cuprinsul contestației la executare prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.,
formulată de același condamnat în cauza de respectiv cauze de stingere a pedepsei. Astfel,
față, tribunalul a reținut că obiectul cererii îl aceasta a invocat pur formal o pretinsă
constituie dezincriminarea faptei de abuz în dezincriminare a infracțiunii de abuz în serviciu
serviciu. ca efect a unei decizii a Curții Constituționale,
în condițiile în care incriminarea ori
Analizând motivele care au stat la baza dezincriminarea unor fapte constituie atributul
formulării prezentei cereri, tribunalul a exclusiv al puteri legislative, iar nu a instanței
considerat că acestea sunt de fapt „prelungiri” constituționale.
ale motivelor de apel și recurs formulate
împotriva sentinței penale nr. 352/F din18 mai Tribunalul a mai reținut că prin invocarea
2007 pronunțată de Tribunalul Ialomița și care excepției de neconvenționalitate, persoana
au fost analizate în cuprinsul deciziei penale condamnată a invocat prevalența art. 7 din
nr. 224/A din 21 octombrie 2010 a Curții de CEDO drept rațiune pentru înlăturarea aplicării
Apel București și deciziei nr. 1153/2012 a dispozițiilor art. 595 și art. 4 C. pr. pen. Prima
Î.C.C.J., tinzându-se să se repună în discuție instanță a considerat că aceste dispoziții nu-și
chestiuni ce țin de fondul cauzei, care au fost găsesc aplicabilitatea în cauză și deci excepția
stabilite cu autoritate de lucru judecat în cele urmează a fi respinsă deoarece s-a stabilit
două hotărâri judecătorești. ca putere de lucru judecat în toate fazele
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 598 procesuale - fond, apel și recurs, că petenta
alin. (1) lit. d) C. pr. pen. invocată de petentă, contestatoare F.I. a săvârșit fapta pentru
în opinia tribunalului, contestația la executare care a fost condamnată încălcând dispozițiile
constituie un remediu procedural ce vizează art. 1 și art. 6 din Legea nr. 82/1991, urmărind
incidente intervenite în cursul executării să ascundă că plățile se efectuau cu file CEC
unei hotărâri penale, ce poate fi formulată în în condițiile în care, prin Decizia nr. 843/1999,
cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) C. pr. pen. utilizarea acestor instrumente de plată de către
Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen, subunitățile P. în relațiile cu terțe persoane
contestația la executare poate fi formulată și fusese suspendată.

Mihai MAREȘ
Este adevărat că prin admiterea unei excepții deciziei Curții Constituționale determină
de neconstituționalitate devin aplicabile înlăturarea pedepsei. De asemenea, aceasta
prevederile art. 31 alin. (3) din Legea critică sentința tribunalului și în ceea ce
nr. 47/1992, potrivit cărora dispozițiile din privește lipsa examinării de către prima
legile și ordonanțele în vigoare constatate ca instanță a aplicării prevederilor art. 7 CEDO la
fiind neconstituționale își încetează efectele cauza ce o privește.
juridice la 45 zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale dacă, în acest interval, Prin încheierea de ședință din 23 iunie 2017,
Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune Curtea a dispus, în baza art. 476 alin. (1) C. pr. pen.
de acord prevederile neconstituționale cu raportat la art. 475 C. pr. pen. sesizarea
dispozițiile Constituției, iar pe durata acelui Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea
termen dispozițiile respective sunt suspendate pronunțării unei hotărâri prealabile pentru
de drept. dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
Așadar, efectul admiterii unei decizii de În interpretarea art. 4 C. pen., dacă intră sub
neconstituționalitate constă în lipsirea de incidența Deciziei Curții Constituționale
efecte juridice și imposibilitatea aplicării nr. 405/2016 [prin care s-a constatat că
acelor dispoziții legale neconforme cu legea dispozițiile art. 246 C. pen. din 1968 și ale
art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale
JURISPRUDENȚĂ
fundamentală. Cu toate acestea, prin decizia

invocată de petentă, respectiv Decizia în măsura în care prin sintagma „îndeplinește
nr. 405/2016, Curtea Constituțională nu a în mod defectuos” din cuprinsul acestora se
stabilit că art. 297 C. pen. ar fi neconstituțional, înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”]
ci a decis că este constituțional în măsura fiind dezincriminată, fapta funcționarului public
în care prin sintagma „îndeplinește în mod care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege nu îndeplinește un act sau îndeplinește prin
„îndeplinește prin încălcarea legii”. încălcarea unui act normativ care nu are putere
de lege, în situația în care acest lucru este
Împotriva acestei sentințe a formulat contes constatat printr-o hotărâre penală definitivă.
tație condamnata F.I., care a arătat că
Tribunalul a respins contestația formulată fără În baza art. 476 C. pr. pen. a dispus suspendarea
nici un fel de mențiune nici în ceea ce privește judecării cauzei până la pronunțarea hotărârii
contestația la executare nici în ceea ce privește pentru dezlegarea chestiunii de drept sesizate.
aplicarea dispozițiilor art. 595 C. pr. pen.
Prin decizia nr. 26 din 23 noiembrie 2017,
Contestatoarea reiterează în motivarea Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
contestației că în actul de sesizare procurorul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a
nu a făcut trimitere la vreun text din legea respins ca inadmisibilă sesizarea formulată. În
contabilității pe care să-l fi încălcat, motiv ceea ce privește considerentele care au dus la
pentru care, după apariția deciziei Curții respingerea ca inadmisibilă a sesizării Înaltei
Constituționale nr. 405/2016, fapta de abuz în Curți de Casație și Justiție, s-a avut în vedere că
serviciu în forma în care i-a fost reținută nu mai instanțele de trimitere nu au avut în realitate
îndeplinește rigorile actuale ale textului de lege dificultăți de interpretare a dispozițiilor de
ce incriminează infracțiunea de abuz în serviciu, drept penal substanțial și procesual invocate,
fapta fiind dezincriminată. precum și de identificare a efectelor ce decurg
din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții
Contestatoarea susține că interpretarea dată Constituționale, care să necesite intervenția
de tribunal dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) instanței supreme, în condițiile procedurii
C. pr. pen. este eronată, deoarece efectele reglementate de art. 475 și urm. C. pr. pen. În

acest context, s-a constatat că, atât Curtea C. pr. pen., fără a menționa dacă aceasta este
de Apel București, cât și Tribunalul Brașov au neîntemeiată sau inadmisibilă.
urmărit de la Înalta Curte de Casație și Justiție
o confirmare a soluțiilor ce se prefigurează Parcurgând considerentele sentinței penale
în cauzele cu care au fost învestite, și nu o contestate, Curtea a constatat că, potrivit
dezlegare a unei probleme de drept ce impune aprecierii tribunalului, nu pot fi asimilate
conceptului de „lege” actele jurisdicționale
apelarea la mecanismul de asigurare a unei
în categoria cărora intră și deciziile Curții
practici judiciare unitare, prin pronunțarea unei
Constituționale (deci și Decizia nr. 405 din
hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul
15 iunie 2016), care așa cum prevăd și
publicării în Monitorul Oficial al României,
dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția
Partea I, pentru toate instanțele.
României au putere numai pe viitor, iar în ceea
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea ce privește contestația la executare întemeiată
a admis contestația formulată de contestatorul pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.,
F.I. împotriva sentinței penale nr. 53 din aceasta vizează strict anumite împrejurări
12 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Ialomița, legate de executarea pedepsei, prin lege fiind
a desființat sentința penală contestată și a trimis enumerate exemplificativ unele din aceste
cauza spre rejudecare la Tribunalul Ialomița, împrejurări, iar nu aspecte legate de fondul
având în vedere următoarele considerente: cauzei; contestația la executare nu reprezintă
o cale de atac extraordinară împotriva hotărârii
În primul rând, se constată că petenta a penale definitive, prin intermediul căreia să fie
solicitat ca, în urma constatării faptului că a reanalizate diferite aspecte legate de fondul
intervenit dezincriminarea infracțiunii pentru cauzei.
care s-a dispus condamnarea acesteia, să se
Astfel, tribunalul a apreciat că demersul
dispună achitarea acesteia, ceea ce poate avea
condamnatei întemeiat atât pe dispozițiile
înrâurire asupra acțiunii civile soluționate în
art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., cât și cel
cauză. Pentru acest motiv, părțile civile față de întemeiat pe dispozițiile art. 595 C. pr. pen.
care condamnata fost obligată la despăgubiri, este unul inadmisibil.
dar și părțile responsabile civilmente, au
un interes în ceea ce privește soluționarea Aceasta este cel de-al doilea motiv care a
prezentei cauze, conform art. 597 alin. (1) determinat Curtea să dispună trimiterea
C. pr. pen., motiv pentru care se impunea cauzei spre rejudecare la tribunal, astfel încât
citarea acestora de prima instanță. examinarea cauzei să aibă loc în două grade
de jurisdicție.
Astfel devin incidente dispozițiile art. 4251 alin. (7)
pct. 2 lit. b) C. pr. pen., conform cărora, atunci Curtea de Apel a constatat că Înalta Curte de
când nu au fost respectate dispozițiile privind Casație și Justiție, în mod constant, univoc și cu
citarea, se dispune desființarea hotărârii efect obligatoriu, a stabilit că efectul admiterii
atacate și dispunerea rejudecării de către unei excepții de neconstituționalitate și al
judecătorul sau completul care a pronunțat-o. constatării neconstituționalității unei norme
penale este dezincriminarea (decizia nr. 6
În al doilea rând, se constată că tribunalul din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul
a respins contestația la executare fără a Oficial al României, Partea I, nr. 284 din
menționa dacă aceasta este neîntemeiată 24 aprilie 2017 și decizia nr. 18 din 27 septem
sau inadmisibilă și fără a menționa temeiul de brie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
drept. De asemenea a respins cererea petentei României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie
întemeiată pe dispozițiile art. 595 alin. (1) 2016).

Mihai MAREȘ
În ceea ce privește mijlocul procesual prin decizie, dispoziția respectivă fiind o normă
care se poate constata acest lucru, de incompletă.”]
asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, în
jurisprudența sa recentă (decizia nr. 110/A din Pentru aceste motive, Curtea a dispus
4 aprilie 2017) a reținut că „după rămânerea trimiterea cauzei la Tribunalul Ialomița care,
definitivă a hotărârii de condamnare, în cadrul procedurii prevăzute de art. 595
contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. pr. pen., va proceda la examinarea pe
din Codul de procedură penală constituie un fond a contestației formulate, în sensul de a
mijloc procesual prin care poate fi invocată verifica dacă în considerentele hotărârii penale
dezincriminarea, ca efect al unei decizii a prin care a fost condamnată petenta este
Curții Constituționale de admitere a excepției menționat că aceasta nu și-a îndeplinit sau
de neconstituționalitate privind norma de și-a îndeplinit în mod defectuos o atribuție
incriminare. În consecință, incidența Deciziei de serviciu prevăzută într-un act normativ cu
Curții Constituționale nr. 405/2016 – în putere de lege.
sensul verificării existenței ori a inexistenței
încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe Curtea a constatat că tribunalul a făcut o scurtă
de urgență – poate fi examinată în procedura referire la încălcarea de către condamnată a
reglementată în dispozițiile art. 595 C. pr. pen.” dispozițiilor art. 1 și art. 6 din Legea nr. 82/1991,
JURISPRUDENȚĂ
aceasta urmărind să ascundă că plățile se

Desigur, există în materie și opinii contrare efectuau cu file CEC în condițiile în care
(a se vedea în acest sens o altă decizie a prin Decizia nr. 843/1999, utilizarea acestor
Înaltei Curte de Casație și Justiție, amintită instrumente de plată de către subunitățile P. în
chiar în conținutul deciziei nr. 26 din
relațiile cu terțe persoane fusese suspendată,
23 noiembrie 2017, și anume decizia nr. 525
dar nu a menționat dacă aceste dispoziții
din 18 mai 2017, prin care s-a arătat că decizia
reglementează atribuții de serviciu ale petentei
nr. 405/2016 a Curții Constituționale nu este
și dacă acestea au fost consemnate/menționate
una de dezincriminare, ci de interpretare pe
viitor a textului incriminator pentru fapte ca atare de către instanțele care au dispus
de abuz în serviciu), dar noi opinăm că condamnarea petentei sau sunt concluziile
declararea neconstituționalității unei norme instanței care a soluționat contestația la
de incriminare are ca efect dezincriminarea executare. Aceste aspecte sunt foarte important
variantei vizate de instanța de contencios de avut în vedere, căci pe calea contestației la
constituțional și, ca atare, devin incidente executare nu este permisă o reinterpretare a
dispozițiile art. 4 C. pen. în ceea ce privește probatoriului administrat sau a considerentelor
hotărârile definitive de condamnare. hotărârilor judecătorești de condamnare.
Avem în vedere chiar considerentele deciziei În soluționarea contestației, tribunalul va

nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constitu păstra cadrul procesual fixat de Curte, urmând
ționale în care se vorbește de o reconfigurare a analiza, în cazul în care se constată inter
a dispozițiilor art. 246 C. pen. ca urmare venirea dezincriminării faptei pentru care a fost
a adoptării acestei decizii, iar nu de o condamnată inculpata, și latura civilă a cauzei.
interpretare. [„(...) analiza existenței infracțiunii
prevăzute de dispozițiile art. 132 din Legea Având în vedere considerentele expuse, Curtea
nr. 78/2000, cu modificările și completările a admis contestația formulată de contestatorul
ulterioare, trebuie să se raporteze la dispozițiile F.I. împotriva sentinței penale nr. 53 din
art. 246 din Codul penal din 1968 și ale 12 aprilie 2017 pronunțate de Tribunalul Ialomița,
art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum a desființat sentința penală contestată și a trimis
acestea au fost reconfigurate prin prezenta cauza spre rejudecare la Tribunalul Ialomița.

COMENTARIU
1. În doctrină, s-a arătat că deciziile Curții Constituționale au caracter general obligatoriu,

potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, atât sub aspectul considerentelor, cât și al
dispozitivului, fără a se face vreo distincție tipologică a acestor decizii[1]. Aceiași autori au apreciat,
referitor la efectele deciziilor interpretative, că „în situația constatării constituționalității/
neconstituționalității legii într-o anumită interpretare, aceasta nu își încetează aplicabilitatea,
ci continuă să existe în fondul activ al legislației, fiind înlăturată/e doar interpretarea/interpretările
neconstituțională/e”[2] (subl. în original).
2. În cuprinsul Hotărârii prealabile nr. 18/2016, „Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reamintește prevederile art. 147
alin. (1) și (4) din Constituție referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit cărora
efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării
textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia.”
3. Dezincriminarea este definită drept „înlăturarea de către legiuitor a dispoziției prin care o faptă
era incriminată în legea penală”[3]. Este util de subliniat că noțiunile de abrogare și dezincriminare
nu sunt echivalente, ci dezincriminarea presupune ca, odată cu abrogarea normei de incriminare,
respectiva incriminare să nu supraviețuiască în alte texte de lege[4].
4. De asemenea, în considerentele Hotărârii prealabile nr. 6/2017, pronunțate de instanța supremă,

se arată următoarele: „Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect
dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare
(prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din
norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză,
constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței
de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.”
5. Tot Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o decizie de speță, a reținut că dispozițiile Deciziei
nr. 405/2016 a Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare, însă doar în situația
în care acuzația de abuz în serviciu nu vizează încălcarea unor norme cu putere de lege[5].
6. În ipoteza în care dezincriminarea intervine ulterior pronunțării unei hotărâri definitive,

procedura prin care instanța constată că fapta pentru care s-a dispus condamnarea este
dezincriminată este cea prevăzută în art. 595 C. pr. pen.[6] Ca efect al dezincriminării, pedeapsa
definitivă a cărei executare nu a început nu se va mai executa sau, după caz, aceasta va înceta,
în măsura în care este în curs de executare[7].
[1]
T. Toader, M. Safta, Curs de contencios constituțional, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 338.
[2]
Ibidem.
[3]
M. Udroiu, Dicționar de drept penal și de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 140.
[4]
L.V. Lefterache, în G. Bodoroncea ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 10.
[5]
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 44 din 17 ianuarie 2018, www.scj.ro.
[6]
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior – Prezentare comparativă, observații, ghid de
aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 5.
[7]
C. Mitrache în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicațiile Noului Cod penal, Vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
pp. 73-74.

Mihai MAREȘ
Contestație la executare. Aplicarea legii penale

mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.
Imposibilitatea repunerii în discuție a problemelor
de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 598 pct. 1 lit. d)
Fiind o excepție de la principiul securității raporturilor juridice care, printre altele, presupune
ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi supusă
rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate
ajunge la o reanalizare a cauzei, legiuitorul penal înlăturând de la executare numai acea parte din
pedeapsă care depășește maximul special prevăzut de legea nouă. Cu alte cuvinte, este interzisă
JURISPRUDENȚĂ
realizarea unei noi judecăți a cauzei pentru identificarea legii penale mai favorabile, operațiune
care este îngăduită în procedura judecării fondului când stabilirea și aplicarea legii penale mai
favorabile se fac prin evaluarea și compararea tuturor instituțiilor de drept penal substanțial
incidente. O interpretare contrară ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură
hotărârea definitivă.
(Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1365 din 26 octombrie 2016, www.scj.ro)
Prin sentința penală nr. 114/F din data de În motivarea contestației, condamnatul a
22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de susținut, în esență, că execută o pedeapsă
Apel București, secția I penală, în dosarul nelegală, compusă din pedeapsa rezultantă
nr. x/2/2016 (nr. x/2016), în temeiul art. 599 de 2 ani închisoare la care s-a adăugat un
raportat la art. 598 pct. 1 lit. d) C. pr. pen. s-a spor nelegal de 1 an și 4 luni închisoare, în
respins, ca nefondată, contestația formulată de total pedeapsa finală fiind de 3 ani și 4 luni
condamnatul A. împotriva executării deciziei închisoare în regim de detenție.
penale nr. 433 din data de 25 noiembrie 2015 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. De asemenea, a arătat că, atât în fond cât
și în apel a fost condamnat la pedeapsa cu
Pentru a dispune astfel, a constatat că, prin închisoare în regim privativ de libertate,
cererea înregistrată la data de 16 iunie 2016 pedeapsa finală fiind aceea de 3 ani și 4 luni,
sub nr. x/2/2016 (nr. x/2016), condamnatul reținându-se în sarcina sa săvârșirea a trei
A. a formulat contestație la executare infracțiuni, respectiv: constituirea unui grup
împotriva deciziei penale nr. 433/A din data de infracțional organizat, prevăzută de art. 367
25 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte alin. (1) C. pen., înșelăciune prevăzută de
de Casație și Justiție, secția penală, pentru cazul art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (faptă săvârșită în
prevăzut de art. 598 pct. 1 lit. d) C. pr. pen. anul 2009 în dauna persoanei vătămate SC B.
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al
S.C.P.A. „Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Contestație la executare. Aplicarea legii penale mai favorabile...
SA, fostă SC C. SA) și tentativă la infracțiunea la executare; d) când se invocă amnistia,

de înșelăciune prevăzută de art. 32 raportat la prescripția, grațierea sau orice altă cauză de
art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (faptă săvârșită în stingere ori de micșorare a pedepsei.
2010 în dauna persoanei vătămate SC D. SA).
În raport cu natura juridică a contestației la
Pentru fiecare dintre cele trei infracțiuni, executare, aceea de a fi un mijloc procesual
Înalta Curte de Casație și Justiție, judecând de rezolvare a incidentelor ivite în cursul
cauza în apel, i-a aplicat contestatorului executării unei hotărâri definitive și cu cazul
câte 2 ani de închisoare, dispunând, în baza invocat expres în prezenta procedură, Curtea
art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) a constatat că aplicarea sporului de pedeapsă,
lit. b) C. pen. contopirea, și stabilind spre în conformitate cu art. 38 alin. (1) raportat la
executare pedeapsa cea mai grea, aceea de art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. identificat ca fiind
2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul legea mai favorabilă contestatorului, în raport
de o treime din totalul celorlalte pedepse, cu infracțiunile pentru care a fost judecat, nu
respectiv de 1 an și 4 luni închisoare, pedeapsa constituie o cauză de stingere sau micșorare a
finală fiind de 3 ani si 4 luni închisoare, în regim pedepsei.
privativ de libertate.
De asemenea, s-a reținut că, în ceea ce privește
S-a mai susținut că, prin aceeași decizie cazurile care țin de micșorarea pedepsei acestea
penală, s-a formulat opinie separată cu privire trebuie să fie ulterioare dobândirii autorității de
la modalitatea stabilirii pedepsei rezultante lucru judecat, iar instanța de executare să nu
în urma contopirii, potrivit deciziei nr. 29 din fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea la
19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți, Completul data soluționării cauzei.
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
considerându-se „că această decizie radiază În prezenta cauză, Curtea a mai notat că
asupra tuturor apelurilor declarate de inculpați, solicitarea contestatorului de înlăturare a
cu consecința îndepărtării sporurilor de sporului legal de pedeapsă este vădit nefondată
pedeapsă aplicate”. întrucât, pe calea contestației la executare, nu
se poate reaprecia o chestiune de fond respectiv
Prin urmare, s-a susținut, în privința condam aplicarea prevederilor art. 5 C. pen., situație ce
natului, că acesta execută o pedeapsă nelegală, poate fi analizată în lumina cazului de recurs
compusă din pedeapsa rezultantă de 2 ani în casație expres prevăzut de art. 438 alin. (1)
închisoare la care s-a adăugat un spor nelegal pct. 12 C. pr. pen. (s-au aplicat pedepse în alte
de 1 an și 4 luni închisoare, în total pedeapsa limite decât cele prevăzute de lege).
finală de executat fiind de 3 ani și 4 luni
închisoare, în regim de detenție. La data de 5 august 2016 a fost înregistrată
pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a secția penală, sub nr. x/2/2016, contestația
constatat că potrivit art. 598 alin. (1) C. pr. pen., la executare formulată de condamnatul A.
contestația împotriva executării hotărârii împotriva sentinței penale nr. 114/F din data
penale se poate face în următoarele cazuri: de 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de
a) când s-a pus în executare o hotărâre care Apel București, secția I penală, în dosarul
nu era definitivă; b) când executarea este nr. x/2/2016, invocându-se ca temei de drept
îndreptată împotriva altei persoane decât dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.]
cea prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la În motivarea contestației, în susținerea
hotărârea care se execută sau vreo împiedicare cazului prevăzut de art. 598 lit. d) C. pr. pen.

Mihai MAREȘ
constând în existența unei cauze de micșorare Curte de Casație și Justiție și nu de o instanță

a pedepsei, contestatorul a solicitat înlăturarea de la Curtea de Apel.
sporului de pedeapsă aplicat nelegal invocând
deciziile nr. 29 din 19 noiembrie 2015 și nr. 7 Pentru motivele evocate anterior, în temeiul
din 2 martie 2016 de dezlegare a unor chestiuni art. 597 alin. (7) și (8) raportat la art. 599
de drept pronunțate de Înalta Curte de Casație C. pr. pen., condamnatul a solicitat admiterea
și Justiție, conform cărora în cazul pluralității contestației, desființarea sentinței penale
de infracțiuni săvârșite anterior datei de 1 nr. 114/F din 22 iunie 2016 a Curții de Apel
februarie 2014, se aplică legea penală mai București, secția I penală, și înlăturarea sporului
favorabilă. de pedeapsă aplicat nelegal.
În acest sens, contestatorul a susținut că Examinând contestația la executare formulată

legea penală mai favorabilă în cazul său în baza actelor și lucrărilor de la dosar și
este Codul penal anterior, care nu prevedea în raport de motivele scrise, de susținerile
aplicarea unui spor de pedeapsă cu caracter orale ale apărării și de precizările făcute în
obligatoriu. Prin aplicarea sporului de 1 an și 4 ședința publică în ceea ce privește temeinicia
luni s-a produs o gravă încălcare a principiului contestației la executare, Înalta Curte a
legalității pedepsei în acord și cu Protocolul 7 constatat că aceasta este nefondată, pentru
JURISPRUDENȚĂ
la Convenția Europeană a Drepturilor Omului următoarele considerente:

potrivit căruia „nu se poate aplica o pedeapsă
Potrivit art. 598 alin. (1) C. pr. pen. contestația
mai severă decât aceea aplicabilă în momentul
împotriva executării hotărârilor penale se
săvârșirii infracțiunii”, or, niciuna dintre
poate face în următoarele cazuri: a) când
infracțiunile reținute în sarcina condamnatului
s-a pus în executare o hotărâre care nu este
nu a fost săvârșită sub imperiul legii penale noi,
definitivă; b) când executarea este îndreptată
pentru a fi aplicat sporul de pedeapsă prevăzut
împotriva altei persoane decât cea prevăzută
de legea penală nouă.
în hotărârea de condamnare; c) când se ivește
De asemenea, s-a arătat că prin motivele vreo nelămurire cu privire la hotărârea care
invocate nu s-a solicitat modificarea hotărârii se execută sau vreo împiedicare la executare;
definitive, respectiv a ceea ce s-a dispus ca d) când se invocă amnistia, prescripția,
autoritate de lucru judecat prin hotărârea ce se grațierea sau orice altă cauză de stingere ori
execută, rămânând în vigoare toate dispozițiile de micșorare a pedepsei.
hotărârii, inclusiv pedeapsa cea mai grea de
2 ani închisoare. Alin. (2) al aceluiași articol, prevede că în
cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și d),
Apărarea condamnatului a solicitat remedierea contestația se face, după caz, la instanța
încălcării principiului legalității pedepsei prin prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6) C. pr. pen.,
înlăturarea sporului de 1 an și 4 luni închisoare. iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c) al aceluiași
articol, la instanța care a pronunțat hotărârea
În ceea ce privește motivarea instanței în ce se execută. În cazul în care nelămurirea
sensul că solicitarea contestatorului poate fi privește o dispoziție dintr-o hotărâre
analizată în lumina cazului de recurs în casație pronunțată în apel sau în recurs în casație,
prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., competența revine, după caz, instanței de apel
apărarea a arătat că a fost promovată această sau Înaltei Curți de Casație și Justiție.
cale de atac însă a fost respinsă ca inadmisibilă
cererea de recurs în casație, fiind declarată Contestația la executare reprezintă mijlocul
împotriva unei hotărâri pronunțate de Înalta procesual ce poate fi exercitat pentru

soluționarea incidentelor prevăzute de legea treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv
penală sau procesual penală ivite înainte ori 1 an și 4 luni, în final, 3 ani și 4 luni închisoare,
în timpul executării hotărârii penale definitive cu executare în regim privativ de libertate.
sau după executarea hotărârii penale definitive,
dar în legătură cu aceasta, iar ea trebuie făcută După rămânerea definitivă a soluției de
numai în cazurile expres prevăzute de lege. condamnare, contestatorul A. s-a adresat
Curții de Apel București cu contestație la
Prin decizia nr. 433 din data de 25 noiembrie executare solicitând reducerea pedepsei prin
2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția înlăturarea sporului de pedeapsă prevăzut de
penală, s-au admis apelurile formulate de lege la momentul judecării cauzei. În concret,
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta contestatorul este nemulțumit de faptul că
Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională prin sentința penală s-a aplicat sporul de
Anticorupție, inculpatul A. și alții împotriva 1 an și 4 luni potrivit dispozițiilor Codului
sentinței penale nr. 4/F din 15 ianuarie 2015 penal în sensul aplicării obligatorii a unui spor
pronunțată de Curtea de Apel București, secția I de pedeapsă în cuantum de 1/3 din totalul
penală. celorlalte pedepse aplicate.
Deși contestatorul a invocat cazul prevăzut de

S-a desființat, în parte, sentința penală
art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., respectiv când
menționată și, rejudecând, s-a descontopit
se invocă o cauză de micșorare a pedepsei, în
pedeapsa rezultantă de 5 ani și 4 luni
fapt, motivul susținut de contestator nu ține de
închisoare aplicată inculpatului A. în
executarea sentinței penale sus-menționate,
pedepsele componente, pe care le-a repus neconstituind o „cauză de micșorare a
în individualitatea lor, astfel: 2 ani închisoare pedepsei” în sensul art. 598 alin. (1) lit. d)
pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de C. pr. pen.
art. 367 alin. (1) C. pen., faptă din perioada
2009-2012; 4 ani închisoare pentru săvârșirea În analiza temeiniciei contestației la executare
infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) și se au în vedere motivele limitativ prevăzute de
(2) C. pen. (parte vătămată SC B. SA fostă dispozițiile art. 598 alin. (1) C. pr. pen., fiind
SC C. SA, faptă din cursul anului 2009) și inadmisibil să se micșoreze pedeapsa prin
2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii înlăturarea sporului aplicat, operațiune ce
prevăzute de art. 32 raportat la art. 244 vizează rejudecarea cauzei și aduce atingere
alin. (1) și (2) C. pen. (parte vătămată SC D. SA, autorității de lucru judecat a hotărârii definitive
faptă din perioada 2010-2012). de condamnare, existând un impediment
obiectiv ce exclude reluarea problematicii ce
S-a redus pedeapsa aplicată pentru infrac ține de soluționarea laturii penale în faza de
țiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) executare a procesului penal.
C. pen. de la 4 ani închisoare la 2 ani închisoare.
Având în vedere faptul că o contestație la
S-au menținut celelalte pedepse aplicate executare reprezintă un mijloc procesual
acestui inculpat. de rezolvare a incidentelor ivite în cursul
executării unei hotărâri definitive, prin care
În baza art. 38 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) s-a soluționat cauza în fond, pe această cale
lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele de este permisă invocarea numai a aspectelor
2 ani, 2 ani și 2 ani închisoare aplicate prin ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, iar
prezenta decizie, inculpatul A. urmând să nu legalitatea și temeinicia hotărârii, în baza
execute pedeapsa cea mai grea, aceea de căreia se face executarea, în vederea modificării
2 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de o hotărârii rămase definitive.

Mihai MAREȘ
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut penal substanțial incidente. O interpretare

că, pentru realizarea scopului respectării contrară ar duce la încălcarea puterii de lucru
principiului legalității pedepselor, legiuitorul a judecat de care se bucură hotărârea definitivă.
consacrat o excepție de la efectul autorității
de lucru judecat al hotărârilor de condamnare Pe calea contestației la executare pot fi rezol-
definitive, limitată însă la situația în care, până vate aspecte legate de punerea în executare a
la executarea completă a pedepsei închisorii, a unei hotărâri, fără a se repune în discuție pro-
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai bleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru
ușoară, respectiv maximul special al acesteia judecat.
este inferior sancțiunii deja intrate în puterea Dezlegarea dată chestiunilor de drept prin
lucrului judecat, caz în care pedeapsa se reduce deciziile nr. 29 din 19 noiembrie 2015 și nr. 7
la acest maxim. din 2 martie 2016 pronunțate de Înalta Curte
de Casație și Justiție – Completul pentru
Ca atare, fiind o excepție de la principiul
dezlegarea unor chestiuni de drept este
securității raporturilor juridice care, printre
obligatorie pentru instanțe de la data publicării
altele, presupune ca dezlegarea dată în mod
lor în M. Of. al României, și anume de la 15
definitiv oricărui litigiu de către instanță
ianuarie 2016, respectiv de la 5 aprilie 2016.
să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin
JURISPRUDENȚĂ
Cum decizia împotriva căreia s-a formulat

aplicarea legii penale mai favorabile în cazul
contestația la executare este pronunțată
condamnărilor definitive nu se poate ajunge
anterior, la 25 noiembrie 2015, există un
la o reanalizare a cauzei, legiuitorul penal
impediment legal pentru orice analiză a
înlăturând de la executare numai acea parte incidenței celor două decizii în prezenta cauză.
din pedeapsă care depășește maximul special
prevăzut de legea nouă. Cu alte cuvinte, este Pentru aceste considerente, în baza art. 597
interzisă realizarea unei noi judecăți a cauzei C. pr. pen., Înalta Curte a respins, ca nefondată,
pentru identificarea legii penale mai favorabile, contestația formulată de condamnatul A.
operațiune care este îngăduită în procedura împotriva sentinței penale nr. 114/F din data
judecării fondului când stabilirea și aplicarea de 22 iunie 2016, pronunțată de Curtea de
legii penale mai favorabile se fac prin evaluarea Apel București, secția I penală, în dosarul
și compararea tuturor instituțiilor de drept nr. x/2/2016 (nr. x/2016).
COMENTARIU
1. Astfel cum s-a observat în literatura de specialitate[1], una dintre condițiile de aplicare a art. 6
C. pen. este aceea ca sancțiunea aplicată în baza legii vechi prin hotărârea judecătorească
definitivă să depășească maximul pedepsei prevăzute de legea nouă ori să fie mai grea,
nemaiavând susținere în legea nouă, ceea ce determină ca legea nouă să fie întotdeauna mai
favorabilă în această ipoteză.
2. Conform Hotărârii prealabile nr. 13/2016[2], pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție,
pentru a stabili maximul special al legii noi, instanţa va avea în vedere pedeapsa prevăzută de
legea nouă, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (cum
[1]
M. Udroiu, Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 23.
[2]
Publicată în M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016.

ar fi concursul de infracțiuni). Astfel, cum a reținut instanța supremă: „Rejudecarea cauzei,

reindividualizarea pedepsei închisorii ori modificarea acuzaţiei în materie penală sunt încălcări
ale autorităţii de lucru judecat, nepermise în contestaţie la executare, autoritatea de lucru judecat
referindu-se la existenţa faptei, aşa cum apare aceasta din situaţia şi împrejurările stabilite, la
identificarea persoanei şi vinovăţia acesteia.”[3]
3. Interdicția de a lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei în aplicarea

art. 6 C. pen. a fost subliniată și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 206/2015[4]. În aceeași
decizie, instanța de contencios constituțional a arătat că „art. 6 din Codul penal realizează
echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile
în cazul pedepselor definitive, prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității
pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în
cel al executării). De aceea, în acord și cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție referitor la
principiul legalității pedepsei, după condamnare nu se pot repune în discuție aspecte legate de
reindividualizarea pedepsei, unica rațiune de a fi a aplicării legii penale mai favorabile în acest caz
constând în înlăturarea de la executare a acelei părți din sancțiune care depășește maximumul
prevăzut de legea nouă.”[5]
4. Așa cum s-a observat în doctrină[6], dispozițiile art. 15 alin. (2) C. pen. 1968, ce reglementau
aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în ipoteza condamnărilor definitive executate
până la data intrării în vigoare a legii noi, nu au mai fost preluate în noua reglementare tocmai
în vederea evitării încălcării autorității de lucru judecat.
5. Contestația la executare formulată în afara cazurilor expres prevăzute de lege (cum ar fi

invocarea pe această cale a unor aspecte care țin de judecata în fond a cauzei, cu privire la care
intervine autoritatea de lucru judecat) este considerată inadmisibilă[7].
[3]
Ibidem.
[4]
Publicată în M. Of. nr. 375 din 29 mai 2015, par. 14.
[5]
Ibidem.
[6]
V. Pașca, Comentariu, în Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 64, apud
T. Dima, în I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016,
p. 72.
[7]
N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Codul de procedură penală comentat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 1635.

PRACTICA NEUNITARĂ
A CURŢILOR DE APEL
PRACTICA NEUNITARĂ
Curtea de Apel Bacău. Minute în materie civilă, din 14 septembrie 2017
CURTEA DE APEL BACĂU

*minute în materie civilă, din 14 septembrie 2017
1. Tacita relocațiune. Efecte. Acordarea penalităților de întârziere

în cazul tacitei relocațiuni a contractelor de închiriere a locuințelor
proprietatea unităților administrativ teritoriale încheiate sub
imperiul C. civ. 1864.
Legislație incidentă: C. civ. 1864, art. 1437 și art. 1452
Tribunalul Neamț și la cele accesorii. De altfel clauza penală este

în sine un alt contract civil încheiat de locator
Opinia rezultată în urma dezbaterilor: cu locatarul. În doctrina elaborată sub imperiul
S-a concluzionat, în unanimitate, că în vechiului cod s-a arătat că noua locațiune ia
condițiile în care contractul de locațiune și-a naștere, în lipsă de stipulație expresă contrară,
încheiat valabilitatea, nu se poate prelungi fără garanțiile din contractul inițial, căci
efectul clauzei penale inițiale în ipoteza tacitei garanțiile trebuie prevăzute expres și nu pot
relocațiuni, când operează un nou contract. S-a fi prelungite peste termenul stipulat. (Francisc
făcut totodată mențiunea că art. 129 din Legea Deak, Tratat de drept civil, Contracte Speciale,
nr. 71/2011 prevede că „Dispozițiile art. 1810 Ed. Actami, 1996, p. 159).
din Codul civil sunt aplicabile în cazul tuturor
contractelor de locațiune al căror termen se N.R.: Art. 1810 din noul Cod civil: Tacita
împlinește după data intrării în vigoare a Codului relocațiune
civil.”
(1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul
Argumentele soluției însușite: continuă să dețină bunul și să își îndeplinească
obligațiile fără vreo împotrivire din partea
Clauza penală nu este de esența contractului locatorului, se consideră încheiată o nouă
de închiriere, iar contractul inițial care a locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în
prevăzut-o a expirat, deci și-a încetat efectele privința garanțiilor.
juridice. Se subînțelege că sintagma „sub
aceleași condiții” din cuprinsul art. 1452 C. civ. (2) Noua locațiune va fi însă pe durată
1864 se referă la clauzele contractuale care nedeterminată, dacă prin lege sau convenția
sunt de esența contractului de locațiune, nu părților nu se prevede altfel.
PRACTICA NEUNITARĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 177

Practica neunitară a curţilor de apel
2. Prescripția dreptului material la acțiune. Caracterul prescriptibil

sau imprescriptibil al cererii de repunere în situația anterioară prin
restituirea ratelor achitate băncii în baza clauzei declarate nulă
absolut
Legislație incidentă: C. civ., art. 2525
Tribunalul Neamț desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză

de ineficacitate începe să curgă de la data
Opinia rezultată în urma dezbaterilor:
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
S-a concluzionat, în unanimitate, că dispozițiile desființat actul ori, după caz, de la data la care
art. 2525 C. civ. sunt foarte clare: „Prescripția declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit
dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor irevocabilă”. Evident, termenul de prescripție
JURISPRUDENȚĂ
făcute în temeiul unui act anulabil ori este cel general de 3 ani.
3. Clauze abuzive. Admisibilitatea cererilor de stabilire

pe cale judiciară a ratei dobânzii și/sau conversiei creditului
Legislație incidentă: Legea nr. 193/2000
Tribunalul Neamț în esență, că instanța judecătorească are

competența și obligația să aplice impreviziunea
Opinia rezultată în urma dezbaterilor:
dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile
S-a concluzionat, în unanimitate, că au rele existenței acesteia. În lipsa impreviziunii și
vanță considerentele deciziilor Curții Constitu dacă se constată abuzive clauzele cu privire
ționale nr. 62/2017 și nr. 214/2017 care sunt la dobândă, părțile la contract urmează să
general obligatorii, prin care s-a stabilit, renegocieze condițiile contractuale.
178 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | PRACTICA NEUNITARĂ

Curtea de Apel București. Minute în materie penală, din 20 aprilie 2017
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

*minute în materie penală, din 20 aprilie 2017
1. Competența de soluționare a contestației la executare întemeiată

pe dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. pr. pen.
- materia: penal
- subcategoria: contestație la executare
- obiectul din Ecris: penal - contestație la executare (art. 598 C. pr. pen.)
Legislație incidentă: C. pr. pen., art. 598
Rezumatul soluției însușite: hotărârea definitivă ce se execută, astfel

încât contestația la executare întemeiată pe
Majoritatea celor prezenți au opinat în sensul dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua
că, competența de soluționare a unei contes
C. pr. pen., împotriva deciziei instanței de apel
tații la executare întemeiată pe dispozițiile
se impune a fi soluționată de instanța de apel.
art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua C. pr. pen.,
aparține instanței de fond, ca instanță de b. Argumente în susținerea soluției aplicabile
executare a cărei hotărâre se execută. ipotezei cu referire la doctrină și practică judiciară:
Argumentele soluției însușite: Potrivit art. 598 alin. (2) C. pr. pen., contestația
întemeiată pe dispozițiile art. 597 alin. (1)
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei lit. c) C. pr. pen. se face la instanța a cărei
juridice: hotărâre se execută. Art. 597 alin. (1) lit. c)
C. pr. pen. reglementează două cazuri distincte
Invocarea de către petentul condamnat a
unor împiedicări la executarea deciziei penale, de contestație la executare și anume un caz
constând în aceea că norma penală, în baza este nelămurirea cu privire la hotărârea ce
căreia a fost condamnat definitiv, a fost de- se execută și celălalt este împiedicarea la
clarată neconstituțională prin Decizia Curții executare, dar potrivit art. 598 alin. (2) teza
Constituționale a României nr. 405/2016. S-au a II-a, numai în caz de nelămurire a deciziei
invocat de către petentul condamnat dispozițiile instanței de apel, competența revine Curții de
art. 598 alin. (1) teza a II-a C. pr. pen. și s-a so- apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție. Per
licitat desființarea formelor de executare, cu a contrario, în caz de împiedicare la executare,
motivarea că fapta nu mai este prevăzută de le- competența aparține întotdeauna instanței
gea penală, iar privarea sa de libertate în aceste a cărei hotărâre se execută. Jurisprudența
condiții este nelegală. și doctrina sunt constante în a arăta că
indiferent ce modificări cunoaște sentința
Într-o opinie, s-a apreciat că în situațiile de în calea de atac a apelului, hotărârea care se
genul celei analizate, competența de soluționare pune în executare este hotărârea instanței de
a unei contestații la executare întemeiată pe
fond, adică sentința. Împiedicările la executare
dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua
trebuie rezolvate întotdeauna de instanța de
C. pr. pen., aparține instanței de fond, ca instanță
executare, care este instanța responsabilă
de executare a cărei hotărâre se execută.
pentru punerea în executare a hotărârii,
Într-o a doua opinie, s-a apreciat că instanța inclusiv sub aspectul împiedicărilor care survin
de apel este instanța care a pronunțat în procedura de executare.

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

*minute în materia dreptului contencios administrativ și fiscal,
din 4 aprilie 2017
1. Interpretarea dispozițiilor art. 3 pct. 1 din H.G. nr. 301/2012,

raportate la dispozițiile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 301/2012,
modificate prin H.G. nr. 877/2014 și H.G. nr. 1002/2015, incidente
în cazul proceselor verbale de contravenție întocmite pentru
neîndeplinirea cerințelor minime de securitate de către unitățile
prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 privind paza
obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.
Incidența și natura termenului prevăzut de art. 7 alin. (1) din
H.G. nr. 301/2012, astfel cum a fost prorogat succesiv prin cele
JURISPRUDENȚĂ
două acte normative, până la 1 ianuarie 2016 și 1 iulie 2016,

în cazul faptei constând în neîndeplinirea cerințelor minime de
securitate
- materia: contencios administrativ și fiscal
- subcategoria: plângere contravențională
- obiectul din Ecris: plângere contravențională
O.G. nr. 2/2001, H.G. nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza
Legislație incidentă:
obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, H.G.
nr. 877/2014; H.G. nr. 1002/2015.
Rezumatul soluției însușite: Argumentele soluției însușite:
Majoritatea participanților au fost de acord că a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei

prorogarea termenului, la care face referire juridice:
petenta, vizează exclusiv obligația elaborării O constituie plângerile contravenționale
analizei de risc la securitate fizică de către formulate cu motivarea în sensul că
unitățile prevăzute la art. 2 alin. (1) din termenul reglementat de art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 333/2003. H.G. nr. 301/2012 este incident în cazul
îndeplinirii cerințelor minime de securitate
În ceea ce privește restul dispozițiilor, acestea și că sancțiunea contravențională nu poate
au intrat în vigoare. fi aplicată, din moment ce s-ar fi prorogat

Curtea de Apel București. Minute în materia dreptului contencios administrativ și fiscal, din 4 aprilie 2017
îndeplinirea acestei obligații succesiv, până la nr. 301/2012 a fost acordat de legiuitor pentru
1 ianuarie 2016 și 1 iulie 2016. ca unitățile prevăzute de lege să parcurgă
procedura realizării analizei de risc și adoptării
La nivelul instanței, au fost identificate trei măsurilor de securitate, completate cu
opinii distincte, dintre care două în același măsurile procedurale, pe baza acestei analize
sens, dar cu argumente diferite, astfel cum vor de risc.
fi prezentate în continuare.
Cu toate acestea, instanța apreciază că
Într-o opinie, s-a reținut că prorogarea terme termenul mai sus indicat nu este aplicabil în
nului la care face referire petenta vizează cazul adoptării cerințelor minimale. Această
exclusiv obligația elaborării analizei de risc la concluzie este susținută de faptul că cerințele
securitate fizică. minimale de securitate sunt expres prevăzute
Or, rezultă cu claritate că prorogarea respecti de lege, nefiind necesară realizarea unei analize
vului termen nu o scutește pe petentă de de risc sau a altor proceduri legale pentru a
îndeplinirea obligațiilor a căror nerespectare a se determina dacă sunt sau nu necesare, fiind
fost menționată în cuprinsul procesului-verbal, considerate necesare de către legiuitor, fără a
obligații distincte. A decide altfel ar însemna se acorda experților sau unităților un drept de
a concluziona în sensul că îndeplinirea tuturor apreciere asupra implementării acestora.
obligațiilor relativ la paza valorilor a fost Prin urmare, instanța apreciază că, în ceea
amânată, ceea ce ar contraveni derogării ce privește cerințele minimale de securitate,
exprese și limitative realizate prin H.G. unitățile aveau obligația de a le implementa în
nr. 877/2014 și implicit voinței legiuitorului. termen de 30 de zile de la data publicării H.G.
Astfel, invocarea de către petentă a excepției nr. 301/2012 în Monitorul Oficial, respectiv
prematurității (în sensul că dreptul de a până la data intrării în vigoare a acestui act
constata contravenția și de a aplica sancțiunea normativ, respectiv în termenul acordat de
aferentă nu este actual) apare ca fiind vădit către agenții de control conform art. 99 din
nefondată. Normele metodologice.
Ca o consecință logică a argumentelor expuse, Această interpretare a dispozițiilor legale este
față de inexistența unei prorogări legale a susținută și de împrejurarea că legiuitorul a
termenului privind obligația de a respecta înțeles să reglementeze contravenții distincte,
cerințele minime de securitate prevăzute pe de o parte, cu privire la nerespectarea
în Anexa 1 la H.G. nr. 301/2012, instanța cerințelor minimale (art. 3 pct. 1 din H.G.
respinge susținerea petentei, potrivit căreia nr. 301/2012), iar pe de altă parte, cu privire la
fapta nu există. Din acest punct de vedere, efectuarea analizei de risc și la implementarea
se reține, astfel, la momentul efectuării măsurilor stabilite prin analiza de risc (art. 3
controlului, la Oficiul Poștal nr. 72 nu au fost pct. 11 și pct. 2 din H.G. nr. 301/2012).
îndeplinite cerințele minimale de securitate
destinate unităților poștale, prin aceea că nu Într-o a doua opinie, s-a reținut că termenul
există instalat un sistem tehnic de alarmare, menționat este aplicabil în cauză, dar nu atrage
obiectivul nefiind asigurat nici cu pază umană. imposibilitatea de sancționare a petentei,
În același sens, s-a decis că acest termen având natura unui termen de recomandare:
nu este aplicabil în cauză: din interpretarea Nici argumentul legat de neîmplinirea
acestor dispoziții legale, rezultă că termenul termenului acordat de Legea nr. 333/2003
prevăzut de art. II din H.G. nr. 1002/2015 pentru organizarea sistemelor de securitate
coroborat cu art. 7 alin. (1) din H.G. conform cerințelor stabilite în normele

metodologice, nu poate fi reținut de instanță, de agentul constatator cu amendă

având în vedere că acela este un termen de contravențională, iar în temeiul art. 9 alin.
recomandare pentru ca unitățile prevăzute (3) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001,
la art. 2 alin. (1), între care se încadrează și instanța a dispus înlocuirea sancțiunii
petenta, să se conformeze noilor standarde amenzii contravenționale cu sancțiunea
de protecție și pază, nefiind un termen de obligării la prestarea unei activității în
amânare a executării obligațiilor prevăzute de folosul comunității și contravenientul nu a
aceste dispoziții legale până la împlinirea lor. executat această din urmă obligație
În același sens, s-a decis, subliniindu-se că Rezumatul soluției însușite:

termenul este aplicabil în cauză, dar chiar
Nu mai există posibilitatea înlocuirii
și până la împlinirea sa, că petenta poate fi
sancțiunii muncii în folosul comunității cu
sancționată, întrucât are natura unui termen
sancțiunea amenzii contravenționale în
de recomandare.
ipoteza în care petentul a fost sancționat
Într-o a treia opinie, s-a reținut ca nelegală inițial de agentul constatator cu amendă
sancționarea petentei pentru neîndeplinirea contravențională, iar în temeiul art. 9
cerințelor minime de securitate, anterior alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 instanța
JURISPRUDENȚĂ
îndeplinirii termenului menționat, astfel a dispus înlocuirea sancțiunii amenzii

cum a fost prorogat. În motivare, s-a arătat contravenționale cu sancțiunea obligării
că îndeplinirea condițiilor de conformitate la prestarea unei activității în folosul
a companiilor naționale față de prevederile comunității, întrucât atât O.G. nr. 2/2001
minimale de securitate, a fost prorogată cât și O.G. nr. 55/2002 se completează doar
legal până la data de 1 ianuarie 2016, iar cu dispozițiile Codului de procedură civilă,
ulterior până la data de 1 iulie 2017, astfel că conform art. 47, respectiv art. 26, iar nu
sancționarea petentei înainte de împlinirea reciproc.
acestui termen apare ca fiind nelegală atât
timp cât norma pretins încălcată nu este în
vigoare. Argumentele soluției însușite:
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei

ipotezei cu referire la doctrină și practică juridice:
judiciară:
Practica neunitară a fost generată de
Participanții la această întâlnire au fost interpretarea dispozițiilor art. 21 din O.G.
de părere că termenul prorogat vizează nr. 55/2002 potrivit cărora: „În cazul în care
strict obligația de a întocmi analiza de risc, contravenientul, cu rea-voință, nu se prezintă
iar nu obligația de a respecta cerințele la primar pentru luarea în evidență și executarea
minime de securitate, respectiv la a dota sancțiunii, se sustrage de la executarea
imobilul cu pază. Or, fapta pentru care a sancțiunii după începerea activității sau nu își
fost sancționată petenta, în toate dosarele îndeplinește îndatoririle ce îi revin la locul de
exemplificate, constă în nerespectarea muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a
cerințelor minime de securitate. unității de poliție sau a conducerii unității la care
2. Posibilitatea înlocuirii sancțiunii muncii contravenientul avea obligația să se prezinte și
în folosul comunității cu sancțiunea să presteze activitatea în folosul comunității,
amenzii contravenționale, în ipoteza în poate înlocui această sancțiune cu sancțiunea
care petentul a fost sancționat inițial amenzii.”

Curtea de Apel București. Minute în materia dreptului contencios administrativ și fiscal, din 4 aprilie 2017
Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că există instanța a dispus înlocuirea sancțiunii amenzii
posibilitatea înlocuirii sancțiunii muncii în contravenționale cu sancțiunea obligării la
folosul comunității cu sancțiunea amenzii prestarea unei activității în folosul comunității
contravenționale și în ipoteza în care întrucât atât O.G. nr. 2/2001 cât și O.G.
petentul a fost sancționat inițial de agentul nr. 55/2002 se completează doar cu dispozițiile
constatator cu amendă contravențională, iar Codului de procedură civilă, conform art. 47,
în temeiul art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, respectiv art. 26, iar nu reciproc. Acestea au o
instanța a dispus înlocuirea sancțiunii amenzii sferă de reglementare diferită, cu consecința
contravenționale cu sancțiunea obligării la stabilirii unor condiții legale diferite pentru
prestarea unei activități în folosul comunității aplicarea sancțiunii prestării unei activități în
și contravenientul nu a executat sancțiunea folosul comunității.
muncii în folosul comunității, întrucât legea
nu distinge cu privire la condițiile în care a O.G. nr. 55/2002 prevede posibilitatea aplicării
fost stabilită sancțiunea muncii în folosul sancțiunii prestării unei activități în folosul
comunității. comunității doar dacă această sancțiune este
expres prevăzută de lege, atunci când agentul
Într-o altă opinie, s-a apreciat că nu mai apreciază că sancțiunea amenzii pentru
există posibilitatea înlocuirii sancțiunii muncii fapta constatată este neîndestulătoare. Ca
în folosul comunității cu sancțiunea amenzii atare, aplicarea acestei sancțiuni are ca
contravenționale în ipoteza în care petentul a temei gravitatea faptei reținute în sarcina
fost sancționat inițial de agentul constatator cu contravenientului. În etapa executării, această
amendă contravențională, iar în temeiul art. 9 sancțiune poate fi înlocuită cu cea a amenzii
alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 instanța a dispus contravenționale în condițiile art. 21 din
înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale
ordonanță.
cu sancțiunea obligării la prestarea unei
activității în folosul comunității, întrucât atât În schimb, O.G. nr. 2/2001, prevede
O.G. nr. 2/2001 cât și O.G. nr. 55 /2002 se posibilitatea înlocuirii sancțiunii amenzii cu
completează doar cu dispozițiile Codului de cea a muncii în folosul comunității chiar dacă
procedură civilă, conform art. 47, respectiv această sancțiune nu este expres prevăzută de
art. 26, iar nu reciproc. legea contravențională în temeiul căreia a fost
aplicată amenda și are ca temei neexecutarea
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile
de către contravenient a sancțiunii amenzii.
ipotezei cu referire la doctrină și practică
Pentru neexecutarea sancțiunii muncii
judiciară:
în folosul comunității aplicată în etapa
Nu există posibilitatea înlocuirii sancțiunii executării, O.G. nr. 2/2001 nu prevede o
muncii în folosul comunității cu sancțiunea procedură inversă de transformare în amendă,
amenzii contravenționale în ipoteza în care iar în lipsa unei prevederi exprese, având în
petentul a fost sancționat inițial de agentul vedere și considerentele mai sus arătate,
constatator cu amendă contravențională, iar dispozițiile O.G. nr. 55/2002 nu se pot aplica
în temeiul art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în completare.

CURTEA DE APEL GALAȚI

*minute în materia dreptului penal, din 10 martie 2017
III. 1. Calea de atac ce poate fi formulată de persoana condamnată

împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării
de libertate, conform art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013,
este conferită pentru stoparea unor măsuri privitoare la exercitarea
drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația
penitenciarului sau reprezintă o cale prin care instanța poate
constata încălcarea unora dintre drepturile persoanelor
condamnate?
- materia: drept procesual penal - lege specială
JURISPRUDENȚĂ
- subcategoria: judecata, căile de atac

- obiect Ecris: contestație împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor

Legislație incidentă: privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, art. 56 alin. (9)
Rezumatul soluției însușite: condamnate s-au plâns judecătorului de

supraveghere a privării de libertate, în principal,
Calea de atac ce poate fi formulată de de faptul că nu le sunt respectate condițiile
persoana condamnată împotriva încheierii minime referitoare la spațiile de cazare și în
judecătorului de supraveghere a privării de subsidiar de celelalte condiții de detenție.
libertate, conform art. 56 alin. (9) din Legea
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor Practica judecătorului de supraveghere a
și a măsurilor privative de libertate dispuse de privării de libertate a fost una constantă,
organele judiciare în cursul procesului penal este în măsura în care a apreciat că persoanele
conferită pentru stoparea unor măsuri concrete condamnate nu s-au plâns de o măsură
luate de către administrația penitenciarului concretă luată împotriva lor, la o anume
privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute dată, de administrația locului de deținere.
de susnumita lege. Prin urmare, a respins plângerile ca fiind
inadmisibile în procedura conferită persoanelor
Argumentele soluției însușite: condamnate de art. 56 din Legea nr. 254/2013.
a. Ipoteza care a generat dezbaterea problemei Persoanele condamnate au formulat

juridice: contestații la Judecătoria Galați, unde au în-
tâlnit o practică neunitară în această materie.
Situația de fapt care a generat o practică
neunitară se referă la supraaglomerarea Majoritatea completurilor au achiesat la punc-
existentă în Penitenciarul Galați. Persoanele tul de vedere al judecătorului de supraveghere

Curtea de Apel Galați. Minute în materia dreptului penal, din 10 martie 2017
și au respins ca nefondate contestațiile, însă au O interpretare mai largă dată normei juridice
existat situații când președintele de complet incidente ar conduce la depășirea sferei
a constatat încălcarea unui drept și, în teme- penalului și pătrunderea în sfera raporturilor
iul art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, a juridice de drept civil. Norma de procedură
obligat Penitenciarul Galați să ia măsurile le- penală este de strictă aplicare și interpretare,
gale necesare pentru a i se asigura petentului astfel că accesarea ei nu poate duce la
normele minime obligatorii privind condițiile obținerea unor avantaje patrimoniale, ca
de cazare aprobate prin O.M.J. nr. 433/2010. penalizare a statului pentru lipsa de diligență
în acest domeniu.
b. Argumente în susținerea soluției aplicabile
ipotezei: Pe de altă parte, există posibilitatea acționării
în judecată a statului român, pe cale separată,
Interpretarea art. 56 din Legea nr. 254/2013 la instanța civilă, unde se poate constata că
conduce la concluzia că persoanelor private de nu au fost respectate condițiile minime de
libertate li se dă posibilitatea să conteste o măsură detenție instituite prin O.M.J. nr. 433/2010,
concretă a administrației locului de deținere, iar persoanele condamnate pot solicita și
luată împotriva lor la o anume dată, prin care să primi o reparație echitabilă, în același mod în
consideră că le-au fost încălcate drepturile. care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat în hotărârile sale.
Se apreciază că legiuitorul a avut în vedere
limitarea abuzului sau neglijenței la care pot În plus, procedura instituită de Legea
fi supuse persoanele aflate în custodia statului nr. 254/2013 nu oferă un temei de drept
instituind astfel o procedură de urgență, cu prin care instanța penală să oblige statul
termene fixe și scurte, pentru a fi stopată la respectarea drepturilor fundamentale, ci
o măsură nedorită, care poate fi verificată un temei de stopare imediată a încălcării
și anulată prin dublu grad de jurisdicție dreptului, prin anularea măsurii concrete luate
(judecător de supraveghere și instanță). împotriva persoanei condamnate.

CURTEA DE APEL PITEȘTI

*minute în materia dreptului administrativ și fiscal, din martie 2017
1. Natura juridică și competența, în situația în care se solicită

obligarea Curții de Conturi la completarea unei adeverințe
necesare actualizării pensiei de serviciu și obligarea Casei Județene
de Pensii la emiterea unei noi decizii pe baza adeverinței
- materia: contencios administrativ
- subcategoria: calificarea naturii juridice a obiectului și indirect a competenței materiale de
soluționare a cauzei în primă instanță
- obiect ECRIS: obligația de a face
Legea nr. 94/1992 modificată și completată prin Legea

JURISPRUDENȚĂ
nr. 217/2008 coroborată cu dispozițiile Legii nr. 7/2016
Rezumatul soluției însușite: O primă abordare a fost considerarea

capătului de cerere privind obligarea Casei
Ambele capete de cerere se judecă prin Județene de Pensii la recalcularea pensiei
prorogare de competență, în primă instanță, reclamantului ca fiind capătul de cerere
în materia contenciosului administrativ de principal și tot litigiul a fost trimis la tribunal,
Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de secția litigii de muncă și asigurări sociale.
contencios administrativ și fiscal. Această interpretare a avut în vedere că
scopul final al petentului este acela de a-i fi
Argumentele soluției însușite: recalculată pensia.
Problema de drept a fost propusă spre dezba Altă abordare a litigiului a fost de a se disjunge
tere de către secția a II-a civilă, de contencios capătul de cerere privind recalcularea pensiei
administrativ și fiscal din cadrul Curții de reclamantului și declinarea acestuia la tribunal -
Apel Pitești, iar în cadrul dezbaterilor, au fost secția litigii de muncă și asigurări sociale
exprimate următoarele opinii:
și menținerea capătului de cerere privind
Această sesizare a pornit de la dosarele ce obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României
au fost înregistrate la Curtea de Apel Pitești, să completeze o adeverință cu datele necesare
secția a II-a civilă, de contencios administrativ actualizării pensiei de serviciu a reclamantului.
și fiscal, care aveau ca obiect obligarea pârâtei
Curtea de Conturi a României să completeze Cea de a treia opinie este de a judeca în
o adeverință cu datele necesare actualizării primă instanță litigiul la Curtea de Apel Pitești,
pensiei de serviciu a petentului, potrivit secția a II-a civilă, de contencios administrativ
dispozițiilor legale sus-citate și să transmită și fiscal, cu motivarea că fără completarea
această adeverință Casei Județene de Pensii, adeverinței cu datele necesare actualizării
precum și obligarea acestei instituții la pensiei de serviciu a reclamantului, nu se poate
recalcularea pensiei reclamantului. recalcula de către Casa Județeană de Pensii

Curtea de Apel Pitești. Minute în materia dreptului administrativ și fiscal, din martie 2017
această actualizare a pensiei de serviciu. Cererea României de completare a adeverinței,

față de Casa Județeană de Pensii a fost respinsă care este de contencios administrativ, iar
ca prematură, întrucât această instituție nu are secundarul îmbracă și el această natură,
culpă, având în vedere că decizia de recalculare potrivit textului de lege sus-citat.
se poate întocmi doar după completarea
adeverinței. Prin prorogare de competență, Cu majoritate, s-a concluzionat de judecătorii
conform art. 99 C. pr. civ., se consideră prezenți, că ambele capete de cerere se
că întocmirea deciziei de recalculare a judecă prin prorogare de competență, în
pensiei este capătul secundar din acțiune, primă instanță, în materia contenciosului
iar principalul capăt de cerere îl reprezintă administrativ de Curtea de Apel Pitești, secția
întocmirea obligarea Curții de Conturi a a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

CURTEA DE APEL PITEȘTI

1. Dacă după executarea pedepsei înainte de intrarea

în vigoare a noului Cod penal, la care inculpatul a fost condamnat
în baza Codului penal anterior, în raport de prevederile Deciziei
nr. 265/2014 a Curții Constituționale, se pot aplica prevederile
Codului penal nou, ca lege penală mai favorabilă,
numai în ceea ce privește instituția reabilitării
- materia juridică: drept penal și drept procesual penal
- subcategoria: cauze care înlătură consecințele condamnării
- obiect ECRIS: reabilitarea (art. 527 noul C. pr. pen.)
JURISPRUDENȚĂ
C. pen., art. 165-171; C. pr. pen., art. 527-537; Legea nr. 187/2012,
art. 6
Rezumatul soluției însușite: asupra pedepselor rezultante, de reducere a

pedepselor individuale la maximul prevăzut de
Opinia majoritară conturată este în sensul legea nouă, se leagă și alte consecințe cum ar
că, și în cazul reabilitării se face aplicarea fi calculul termenului de reabilitare, eventuala
legii penale mai favorabile, în raport de aplicabilitate a unei grațieri etc.
cuantumul mai redus al termenului de
reabilitare. Argumentele soluției însușite:
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile Prin sentința penală nr. 136 din 3 august 2016,
după judecarea definitivă a cauzei, prezintă pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în baza
unele particularități față de aplicarea legii mai art. 532 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., s-a respins
favorabile faptelor în curs de judecată. cererea de reabilitare formulată de petent, în
raport de probatoriul administrat coroborat cu
Astfel, în cazul aplicării obligatorii a legii
dispozițiile legale incidente în cauză.
mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei, legea mai favorabilă nu poate fi Analizând motivele cererii în coroborare
decât legea nouă care retroactivează (cu cu probatoriul administrat și în raport de
excepția pedepselor complementare), pe dispozițiile legale incidente în cauză, tribunalul
când în cazul faptelor în curs de judecată, a constatat că aceasta este prematur introdusă.
legea mai favorabilă poate fi legea nouă,
care retroactivează sau legea veche care S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 167
ultraactivează. alin. (5) C. pen., în cazul condamnărilor
succesive, termenul de reabilitare se calculează
De aplicarea dispozițiilor art. 6 noul C. pen., în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de
deoarece, dincolo de eventuala influență la data executării ultimei pedepse, în cazul

Curtea de Apel Pitești. Minute în materia dreptului penal, din 9 martie 2017
petentului de la data de 24 noiembrie 2011, termenul de reabilitare fiind de 9 ani, corelativ

fiind vorba despre un termen de 5 ani, conform instituției reabilitării judecătorești.
dispozițiilor art. 166 lit. b) C. pen., rezultând
astfel că nu s-a împlinit termenul prevăzut Într-o primă opinie, se apreciază că, în cazul
de lege pentru a putea fi dispusă reabilitarea reabilitării se face aplicarea legii penale mai
petentului și în consecință, cererea fiind favorabile, în raport de cuantumul mai redus
prematur introdusă. al termenului de reabilitare, considerându-se
că aprecierea se face distinct pe instituții și nu
Împotriva acestei sentințe a formulat global.
contestație petentul, cu precizarea că termenul
În a doua opinie, se apreciază că, în cazul
de reabilitare judecătorească prevăzut de noul
reabilitării nu se mai pune problema aplicării
Cod penal s-a împlinit între timp, iar Curtea de
legii penale mai favorabile, în raport de
Apel Pitești a respins contestația ca nefondată
dispozițiile Deciziei Curții Constituționale
(cu mențiunea că reprezentantul parchetului
nr. 265/2014, care statuează că, aplicarea
a solicitat admiterea contestației) și a reținut
legii penale mai favorabile se face global,
că, în raport de Decizia Curții Constituționale
cuprinzând toate instituțiile referitoare la
nr. 265 din 6 mai 2014, care impune aprecierea
stabilirea pedepsei.
legii penale mai favorabile în cauză în mod
unitar, în raport de pedepsele principale Prin urmare, se apreciază că, dacă pedepsele
aplicate petentului, în cauză este incident principale au fost aplicate în baza Codului
Codul penal anterior în ceea ce privește penal anterior, executarea fiind efectuată tot
stabilirea și calcularea termenului de reabilitare sub imperiul vechii legi, și cu privire la cauzele
judecătorească, iar nu prevederile noului Cod care înlătură consecințele condamnării, sunt
penal, ca lege penală mai favorabilă, așa cum aplicabile tot prevederile Codului penal
în mod eronat a stabilit instanța de fond, anterior.
2. Elementul material distinct în cazul infracțiunilor

de delapidare și abuz în serviciu
- materia juridică: drept penal și drept procesual penal
- subcategoria: infracțiuni de serviciu
- obiect ECRIS – delapidarea prevăzută de art. 295 C. pen. și/sau abuz în serviciu prevăzută de
art. 297 C. pen.
Legislație incidentă: C. pen., art. 295; art. 308; Decizia ICCJ nr. 1/2015- H.P.
Rezumatul soluției însușite: art. 35 alin. (1) C. pen. prevede expres că „o

infracțiune este continuată când o persoană
Opinia majoritară este în sensul că, se impune săvârșește la diferite intervale de timp, dar
reținerea în sarcina inculpatelor a unei singure în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva
infracțiuni de delapidare în formă continuată, aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni
iar nu a unui număr de 11 infracțiuni de care prezintă, fiecare în parte, conținutul
delapidare în concurs real, în contextul în care aceleiași infracțiuni”.

Nu se justifică schimbarea încadrării civile BCR SA și a obligat ambele inculpate la

juridice din infracțiunea de delapidare în plata de daune materiale către aceasta.
infracțiunea de abuz în serviciu, în raport
de modalitatea concretă de săvârșire a Pentru a pronunța această soluție, instanța de
infracțiunii, constând în însușirea sumelor fond a reținut că legea penală mai favorabilă
de bani din conturile clienților unității este Codul penal din 1969, în raport de faptul
bancare, în exercitarea atribuțiilor specifice că în cauză se pune problema de 11 societăți
inculpatelor de administrator cont lei în cadrul persoane vătămate, care nu s-au constituit
compartimentului „Conturi și Viramente” al părți civile, doar pentru că au fost despăgubite
B.C.R. S.A. de BCR SA, iar dacă s-ar reține prevederile
noului Cod penal, ar fi vorba de 11 infracțiuni
Fiind incidente dispozițiile art. 308 C. pen., care în concurs, iar tratamentul sancționator ar fi
constituie o variantă atenuată a infracțiunii mult mai aspru, întrucât ar impune aplicarea
de delapidare, iar nu o cauză de reducere a unui spor obligatoriu de 1/3, conform art. 39
pedepsei, conform H.P. nr. 1/2015, nu are alin. (1) lit. b) C. pen.
relevanță procesuală sub aspectul calculării
termenului de prescripție a răspunderii penale, Situația de fapt se prezintă astfel: Cele două
cauza de majorare a pedepsei, respectiv inculpate, de-a lungul timpului, au pus în
JURISPRUDENȚĂ
infracțiunea continuată reglementată de practică un mod de fraudare, de tip ,,suveică”.

dispozițiile art. 35 alin. (1) C. pen. Astfel, fără acordul titularilor de conturi,
lichidau diverse depozite, sumele fiind virate
Argumentele soluției însușite: în subconturi ale aceluiași client. Apoi, în baza
unor bilete la ordin sau ordine de plată, fără
Prin sentința penală nr. 3361 din 8 decembrie solicitarea clienților, sumele erau virate într-un
2015, pronunțată de Judecătoria Pitești, în subcont al altei societăți și de aici banii erau
dosarul nr. 1948/280/2014, s-a respins cererea transferați în conturile a două persoane
de schimbare a încadrării juridice a faptei juridice, A.O.S. SRL și SC C. SRL, prima societate
inculpatei DEA din infracțiunea prevăzută de administrată chiar de mama inculpatei D.E.A.,
art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, cu precum și în conturile a șase persoane fizice,
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în membrii de familie sau prieteni, fără acordul
infracțiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. acestora, fiind în cele din urmă însușiți, prin
S-a respins cererea formulată de apelantul casierie, de cele două inculpate.
inculpat T.C.M., de scoatere din cauză a
tuturor persoanelor vătămate cu excepția Activitatea infracțională a fost declanșată de
BCR SA. S-a respins cererea de schimbare a către inculpata D.E.A., aceasta fiind nașa de
încadrării juridice a faptei inculpatei T.C.M. din cununie a inculpatei T.C.M.
infracțiunea prevăzută de art. 2151 alin. (1) și
(2) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Împotriva acestei sentințe au declarat apel
C. pen. 1969, în infracțiunea prevăzută de inculpatele pentru aspecte de nelegalitate
art. 295 alin. (1) C. pen., cu aplicarea și netemeinicie, iar Curtea a admis apelurile
dispozițiilor art. 308 C. pen. și art. 35 C. pen., inculpatelor, a desființat în parte sentința și
în condițiile art. 5 C. pen. rejudecând, a înlăturat condamnările acestora
la pedeapsa închisorii cu toate consecințele,
Au fost condamnate ambele inculpate la o reținând că sentința este nelegală sub aspectul
pedeapsă de 8 ani închisoare și respectiv 5 ani aprecierii legii penale mai favorabile în cauză,
închisoare cu executare în condițiile art. 57 care este evident legea nouă. S-a dispus
C. pen. 1969. S-a admis acțiunea civilă a părții schimbarea încadrării juridice a faptelor din

Curtea de Apel Pitești. Minute în materia dreptului penal, din 9 martie 2017
infracțiunea prevăzută de art. 2151 C. pen. delapidare în formă continuată, deși art. 35
anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. alin. (1) C. pen. prevede expres că „infracțiunea
anterior, în infracțiunea de delapidare prevă este continuată când o persoană săvârșește
zută de art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 35 la diferite intervale de timp, dar în realizarea
alin. (1) C. pen. aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect
pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare
Se menționează în considerentele deciziei în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”.
că, avându-se în vedere specificul procesual
al infracțiunii de delapidare comisă de către Întrucât B.C.R.- S.A. nu este o instituție
inculpate, în contextul în care și-au însușit publică sau o persoană juridică al cărei capital
sumele de bani ce făceau obiectul conturilor exclusiv sau majoritar să aparțină statului,
deschise de mai mulți titulari la Banca ci o societate comercială pe acțiuni, având
Comercială Română – Sucursala Pitești, unde calitatea de subiect de drept privat, sunt
acestea și-au desfășurat activitatea încă incidente dispozițiile art. 308 C. pen., în sensul
din anul 1991, fiind angajate cu contract de că art. 295 C. pen. se aplică și faptelor săvârșite
muncă ca administrator cont lei în cadrul de către sau în legătură cu persoanele care
compartimentului „Conturi și Viramente”, exercită permanent ori temporar cu sau fără
jurisprudența Înaltei Curți de Casație și o remunerație o însărcinare de orice natură
Justiție în materie, art. 295 alin. (1) C. pen. în serviciul unei persoane juridice dintre cele
reglementează, în principal, relațiile de serviciu, prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul
relativ la atribuțiile de serviciu ale inculpatelor oricărei persoane juridice, iar în acest caz
în raporturile de muncă cu banca, conform limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o
fișei postului, iar în subsidiar, relațiile sociale treime.
ce vizează patrimoniul persoanelor vătămate
păgubite în urma săvârșirii infracțiunii De altfel, B.C.R. nu efectuează un serviciu
respective. de interes public, chiar dacă, parțial, a avut
capital de stat, iar funcționarii bancari nu sunt
În consecință, subiectul pasiv principal este funcționari publici, în sensul art. 175 alin. (1)
unic – unitatea bancară – iar subiecții pasivi C. pen.
adiacenți sunt diferiți, fiind cele 11 societăți -
persoane vătămate ale căror conturi deschise Faptele comise de către inculpate nu au produs
la B.C.R. – Sucursala Pitești au fost lichidate consecințe deosebit de grave, în sensul art. 183
fără acordul lor, de către inculpate. C. pen., respectiv o pagubă materială mai mare
de 2.000.000 lei, context în care nu se poate
În acest sens, art. 238 lit. b) din Legea nr. 187/2012, reține în sarcina acestora cauza de agravare a
prevede că „În aplicarea dispozițiilor art. 35 pedepsei prevăzute de art. 309 C. pen., care
alin. (1) C. pen., condiția unității subiectului presupune majorarea cu jumătate a limitelor
pasiv se consideră îndeplinită și atunci când speciale ale pedepsei.
infracțiunea a adus atingere unor subiecți
pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv Deci, infracțiunea de delapidare se regăsește în
principal este unic”. capitolul infracțiunilor de serviciu și protejează,
în principal, relațiile sociale referitoare la buna
Instanța de fond, a reținut eronat că, în desfășurare a serviciului, iar, în subsidiar,
ipoteza schimbării încadrării juridice a faptelor protecția patrimoniului.
inculpatelor, s-ar reține în sarcina acestora
un număr de 11 infracțiuni de delapidare în Nu se justifică schimbarea încadrării juridice
concurs real, iar nu o singură infracțiune de a faptelor inculpatelor, din infracțiunea de

delapidare, în infracțiunea de abuz în serviciu art. 155 alin. (4) C. pen., în raport de Decizia
prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la nr. 1 din 19 ianuarie 2015 a ICCJ- H.P., prin
art. 308 alin. (1) C. pen., în raport de însușirea care s-a statuat că „dispozițiile art. 308 C. pen.
sumelor de bani din conturile clienților unității reprezintă o variantă atenuată a infracțiunii
bancare, în exercitarea atribuțiilor specifice ale de delapidare, prevăzute de art. 295 C. pen.
inculpatelor în calitate de administrator cont La calcularea termenului de prescripție a
lei în cadrul compartimentului „Conturi și răspunderii penale se ține seama de pedeapsa
Viramente”, modalitatea concretă de săvârșire prevăzută de art. 295 C. pen., raportat la
a faptelor ce fac obiectul cauzei prin care s-au art. 308 alin. (2) C. pen.”
produs prejudicii într-un cuantum foarte
ridicat celor 11 societăți păgubite, dar care Într-o primă opinie, se apreciază că, în
și-au recuperat paguba de la B.C.R. – Sucursala cazul infracțiunii de delapidare, cu subiecți
Pitești. pasivi adiacenți multipli, se rețin mai multe
infracțiuni de delapidare, în concurs real.
Instanța de control judiciar a condamnat-o pe
inculpata T.C.M. la 3 ani și 6 luni închisoare, cu În a doua opinie, se apreciază că, în cazul
executare în condițiile art. 60 C. pen., cu privire infracțiunii de delapidare cu subiecți pasivi
la inculpata D.E.A., a reținut că aceasta se face adiacenți multipli - clienții unității bancare
JURISPRUDENȚĂ
vinovată de săvârșirea infracțiunii de delapidare care și-au deschis conturi de depozit, subiectul
în formă continuată, însă în cauză, s-a împlinit pasiv principal este banca, astfel că se reține
termenul de prescripție a răspunderii penale o singură infracțiune de delapidare în formă
de 10 ani prevăzută de art. 154 alin. (1) lit. d), continuată.

Curtea de Apel Suceava. Minute în materia dreptului penal, din 30 martie 2017
CURTEA DE APEL SUCEAVA

1. Limitele pedepsei aplicabile în cazul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 335 alin. (3) C. pen.
- materia: drept penal
- subcategoria: apel
- obiectul Ecris: apel - conducerea unui vehicul fără permis de conducere
Legislație incidentă: C. pen., art. 335 alin. (1), (2), (3)
Situația care a generat dezbaterea 335 alin. (2) C. pen.] sau se afla sub influența
problemei juridice: alcoolului ori a unor substanțe psihoactive
[art. 335 alin. (3) C. pen.].
În practică s-a pus problema limitelor pedepsei
aplicabile în cazul săvârșirii infracțiunii
Rezumatul soluției însușite, în
prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen.
unanimitate:
Astfel, potrivit art. 335 alin. (3) C. pen.: „Cu
aceeași pedeapsă se sancționează și persoana Prin sintagma „cu aceeași pedeapsă” stipulată
care încredințează un vehicul pentru care legea la alineatul al 3-lea al art. 335 C. pen.,
prevede obligativitatea deținerii permisului de legiuitorul a avut în vedere limitele de
conducere pentru conducerea pe drumurile pedeapsă prevăzute la alineatul precedent,
publice unei persoane despre care știe că se respectiv alin. (2) al textului normativ. Prin
află în una din situațiile prevăzute în alin. (1) incriminarea infracțiunii de încredințare
sau în alin. (2) sau sub influența alcoolului ori prevăzută de art. 335 alin. (3) C. pen.,
a unor substanțe psihoactive”. legiuitorul a ales să incrimineze o faptă
distinctă, de sine stătătoare, sancționată din
În practică s-a pus problema dacă limitele punct de vedere penal.
pedepsei aplicabile în cazul infracțiunii
prevăzute de art. 335 alin. (3) C. pen. sunt Nu se poate face raportare la situația în care se
diferite în raport de situația în care se află află conducătorul auto căruia i s-a încredințat
conducătorul auto căruia i s-a încredințat vehiculul deoarece la art. 335 C. pen. nu este
autoturismul pentru a-l conduce pe drumurile sancționată fapta de conducere a unui vehicul
publice, respectiv nu posedă permis de sub influența alcoolului sau a altor substanțe și
conducere [art. 335 alin. (1) C. pen.], avea nici nu se face trimitere la limitele de pedeapsă
permisul de conducere necorespunzător prevăzute de art. 336 C. pen.
categoriei sau subcategoriei din care face
parte vehiculul încredințat, permisul i-a fost Soluții juridice posibile:
retras sau anulat, exercitarea dreptului de a
conduce i-a fost suspendată sau nu are dreptul Potrivit unei prime opinii, aplicarea pedepsei
de a conduce autovehicule în România [art. se face prin raportare la situația în care se află

conducătorul auto căruia i s-a încredințat Argumente în susținerea soluției

vehiculul pentru a-l conduce pe drumurile aplicabile ipotezei cu referire la doctrină și
publice. practică judiciară:
Într-o a doua opinie, s-a apreciat că prin Problema care se pune este aceea dacă
sintagma „cu aceeași pedeapsă” (la alineatul dispozițiile alin. (3) incriminează o variantă
al 3-lea), legiuitorul a avut în vedere limitele atenuantă a infracțiunilor sau varianta
de pedeapsă despre care s-a făcut vorbire la alternativă a infracțiunilor de conducere fără
alineatul precedent. Nu se poate face raportare permis sau sub influența alcoolului. Or, din
la situația în care se află conducătorul auto această perspectivă nu se poate pune semnul
căruia i s-a încredințat vehiculul deoarece egalității între persoana care conduce fără
la art. 335 C. pen. nu este sancționată fapta
permis sau sub influența alcoolului și persoana
de conducere a unui vehicul sub influența
care își încredințează autovehiculul unei alte
alcoolului sau a altor substanțe și nici nu se
persoane, știind că respectiva persoană nu are
face trimitere la limitele de pedeapsă prevăzute
permis sau este sub influența alcoolului. Este
de art. 336 C. pen.
o formă atenuantă a infracțiunilor, pedepsită
Participanții la întâlnire în unanimitate au cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau
JURISPRUDENȚĂ
adoptat cea de-a doua opinie. amendă.

Curtea de Apel Suceava. Minute în materia dreptului civil, din 27 februarie 2017
CURTEA DE APEL SUCEAVA

*minute în materia dreptului civil, din 27 februarie 2017
1. Competența instanței de judecată în soluționarea cererilor

privind modificarea titlurilor de proprietate cu privire la număr
parcelă/rectificare număr tarla
- materie: fond funciar
- obiect Ecris: modificare titlu proprietate
Legea nr. 18/1991, art. 58, art. 591; Ordinul directorului general
Legislație incidentă: al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară
nr. 700/2014, art. 235
Soluția adoptată de participanții la art. 235 alin. (3) din Ordinul nr. 700/2014
întâlnire: al ANCPI. Textul art. 59 1 alin. (2) al Legii
nr. 18/1991 instituie o procedură prealabilă
Opinia majoritară a participanților a fost în sesizării instanței de judecată, în sensul
sensul că cererile de îndreptare a erorilor dispozițiilor art. 109 alin. (1) vechiul C. pr. civ.,
materiale din titlurile de proprietate care respectiv art. 193 alin. (1) noul C. pr. civ.
sunt produse din cauza erorilor de scriere, se
efectuează de oficiul de cadastru și publicitate
Situație:
imobiliară, astfel cum dispun prevederile
art. 591 din Legea nr. 18/1991, modificată prin Prin cererea de chemare în judecată, recla
Legea nr. 219/2012. Erorile materiale sunt mantul, în contradictoriu cu comisiile de
cele enumerate, exemplificativ, de dispozițiile aplicare a legilor fondului funciar, solicită
art. 235 alin. (1) din Ordinul nr. 700/2014 modificarea titlului de proprietate în sensul
al ANCPI de aprobare a Regulamentului de de a se rectifica numărul parcelei sau a tarlalei
avizare, recepție și înscriere în evidențele înscrise în titlul de proprietate cu privire la o
de cadastru și carte funciară, procedura de anumită suprafață de teren.
îndreptare a acestora fiind necontencioasă,
astfel cum rezultă din dispozițiile art. 235 Opinii exprimate:
alin. (2) al aceluiași Ordin.
La nivelul Judecătoriei Suceava, opinia majo
Cu o majoritate de 12 voturi pentru și 10 ritară adoptată este în sensul că, în astfel
voturi împotrivă a fost adoptată opinia potrivit de cereri, instanța invocă și admite excepția
căreia rectificarea titlurilor de proprietate necompetenței generale a instanțelor de
se efectuează, conform dispozițiilor art. 591 judecată, cererea fiind respinsă, în consecință,
alin. (2) din Legea nr. 18/1991, modificată ca inadmisibilă.
prin Legea nr. 219/2012 de oficiul de cadastru
și publicitate imobiliară, în temeiul hotărârii Având în vedere dispozițiile legale anterior
comisiei județene, în situațiile enumerate de redate, precum și pretențiile concrete deduse

judecății, respectiv cea de rectificare a titlului judecătorești definitive se efectuează de oficiul

de proprietate în ce privește denumirea teritorial în baza unei hotărâri de punere în
amplasamentului unei suprafețe de teren executare a hotărârii judecătorești emise de
înscris în titlul de proprietate, competența comisia județeană.
de soluționare a cererii aparține oficiului
de cadastru și publicitate imobiliară, ca Astfel, se va reține că dacă din motivele de fapt
organ fără activitate jurisdicțională, pe baza ale cererii rezultă că reclamantul nu urmărește
hotărârii comisiei județene, iar nu instanțelor schimbarea faptică a amplasamentului ci
judecătorești. rectificarea mențiunilor lui de individualizare
în cuprinsul titlului de proprietate, deci
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța rectificarea titlului de proprietate, fără a se
observă că obiectul cererii vizează rectificarea modifica în fapt amplasamentul suprafeței de
titlului de proprietate fără a se pune în discuție teren, competența generală de soluționare a
modificarea amplasamentului suprafeței de cererii revine oficiului de cadastru și publicitate
teren, așadar fără a se antama dreptul de imobiliară, pe baza hotărârii comisiei județene.
proprietate în substanța sa, astfel că sunt
incidente dispozițiile art. 235 din Regulamentul Opinia minoritară este în sensul că instanța
de avizare, recepție și înscriere în evidențele de de judecată este competentă a soluționa
JURISPRUDENȚĂ
cadastru și carte funciară, aprobat prin ordinul pe fond astfel de cereri, indiferent dacă
directorului general al Agenției Naționale de urmare a admiterii cererii ar avea loc sau nu
Cadastru și Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, o modificare a suprafeței totale înscrise pe
publicat în Monitorul Oficial al României, titlul de proprietate, instanța administrând
Partea I, nr. 571 și 571 bis din 31 iulie 2014, probele necesare soluționării unei cereri în
cu modificările ulterioare și rectificat în materie de fond funciar, inclusiv expertiză,
Monitorul Oficial al României, Partea I, iar în condițiile în care reclamanții nu solicită
nr. 835 din 17 noiembrie 2014, potrivit cărora probe în dovedirea celor susținute, cererea va
(3) Titlurile de proprietate se pot modifica de fi respinsă pe fond, ca neîntemeiată.
oficiul teritorial, în temeiul hotărârii comisiei
În susținerea acestei soluții se invocă faptul că
județene, conform art. 591 alin. (2) din Legea
art. 591 din Legea nr. 18/1991 nu stabilește o
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu
competență exclusivă de soluționare a acestor
modificările și completările ulterioare și se
cereri în favoarea oficiilor de cadastru și carte
referă la: a) modificări ale numărului tarlalei/
funciară, rectificarea titlurilor de proprietate
parcelei; b) modificarea numelui autorului
în situația amintită putând fi realizată fie pe
dreptului de proprietate, în conformitate
cale administrativă, în baza hotărârii comisiei
cu actele de stare civilă; c) modificarea
județene, fie pe cale judecătorească.
vecinătăților fără afectarea amplasamentului;
d) modificarea suprafețelor parcelelor fără La nivelul Tribunalului Suceava (Minuta
modificarea suprafeței totale. (4) Modificarea întâlnirii din 14 decembrie 2016) opinia
suprafeței totale în plus sau în minus față de majoritară a judecătorilor secției I civilă este
cea reconstituită nu poate fi soluționată în în sensul că:
condițiile menționate la aliniatele anterioare
și se realizează prin hotărâre judecătorească Îndreptarea erorilor din titlurile de proprietate
definitivă, potrivit art. 58 din Legea fondului - dacă acestea se datorează transcrierii eronate
funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările pe titlul de proprietate a unora din informațiile
și completările ulterioare. (5) Modificarea din procesul-verbal de punere în posesie
titlurilor de proprietate rezultate din hotărârile sau din alte documente care au stat la baza

Curtea de Apel Suceava. Minute în materia dreptului civil, din 27 februarie 2017
punerii în posesie, [art. 591 alin. (1) din Legea suprafeței totale. Asemenea erori ce trebuie
nr. 18/1991, republicată și completată și art. 235 corectate există și în documentația care a
alin. (1) și (2) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014]. stat la baza emiterii titlului (procesul verbal
de punere în posesie și celelalte documente
Este vorba de erori materiale de transcriere inițiale) și nu implică modificarea obiectului
în titlu - situație care presupune că procesele dreptului de proprietate stabilit prin titlul care
verbale de punere în posesie și celelalte se corectează, nici în sensul amplasamentului
documente care au stat la baza emiterii fără terenului, nici în sensul suprafeței totale
greșeli, iar eroare este una simplă, materială, prevăzute în titlul de proprietate.
de transcriere.
Aceste modificări expres prevăzute se pot
Art. 235 alin. (1) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014 efectua de Oficiile de cadastru în temeiul unei
enumera asemenea posibile erori: erori hotărâri de Comisie județeană emise în acest
de scriere a numelui și prenumelui față de sens.
procesul-verbal și anexe; erori cu privire la
numărul de tarla/parcelă/unitate amenajistică/ Dacă rectificarea titlului presupune modificarea
unitate de producție; erori cu privire la suprafeței totale menționată în plus sau în
vecinătăți; erori cu privire la suprafețele minus - atunci această modificare se poate
parcelelor, fără modificarea suprafeței total dispune doar prin hotărâre judecătorească -
atribuite, erori de identificare cadastrală - fără conform art. 235 alin. (4) din Ordinul ANCPI
afectarea amplasamentului și a suprafeței - nr. 700/2014 care trimite expres la art. 58 din
toate față de cele corect înscrise în documentele Legea nr. 18/1991 republicată, adică include în
primare de reconstituire a dreptului. procedura plângerii prevăzute de acest articol
și acțiunile privind modificarea titlurilor de
În cazul existenței unor asemenea erori de proprietate care presupun modificarea în plus
transcriere - în condițiile în care documentele sa în minus a suprafeței prevăzute în aceste
primare sunt corecte -, se procedează de titluri.
oficiile de cadastru la corectarea lor, în sensul
înscrierii corecte a datelor din documentele În toate cazurile de modificare a titlurilor prin
primare (fișa de punere în posesie și celelalte hotărâre judecătorească definitivă, oficiul
documente care au stat la baza punerii în de cadastru procedează la modificare doar
posesie) - pe baza unei simple cereri și a unui pe baza unei hotărâri de comisie județeană
referat de îndreptare eroare materială. care dispune punerea în executare a hotărârii
judecătorești - conform art. 235 alin. (5) din
Modificarea titlurilor de proprietate [art. 591 Ordinul nr. 700/2014.
alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată
și modificată și art. 235 alin. (3) din Ordinul La nivelul Tribunalului Botoșani (procesul verbal
ANCPI nr. 700/2014]: această operațiune din data de 20 februarie 2017) opinia unanimă
presupune existența unui alt tip de greșeli în a judecătorilor secției I civilă este în sensul
cuprinsul titlului de proprietate, enumerate de că instanțele de judecată sunt competente
art. 235 alin. (3) din Ordinul nr. 700/2014. în soluționarea cererilor privind modificarea
titlurilor de proprietate cu privire la număr,
Este vorba de: modificări ale numărului de parcelă sau rectificarea titlurilor de proprietate.
tarla/parcelă; modificarea numelui autorului
dreptului, modificarea vecinătăților fără S-a arătat că dispozițiile art. 591 din Legea
afectarea amplasamentului, modificarea nr. 18/1991 se referă la o altă cale în ce privește
suprafețelor parcelelor fără modificarea rectificarea titlurilor de proprietate care este

la îndemâna petentului. Acesta are opțiunea instanță nu vizează simple erori, rezolvarea lor
de a adresa solicitarea rectificării titlului presupunând administrarea unui probatoriu
instanței de judecată sau Oficiului de cadastru vast. De asemenea, s-a mai indicat faptul
și publicitate imobiliară în temeiul hotărârii că prin Regulamentul de avizare recepție și
comisiei județene. S-a mai arătat că, litigiile înscriere în evidențele de cadastru și carte
de fond funciar au caracter contencios, iar de funciară aprobat prin Ordinul Directorului
regulă instanța soluționează astfel de cereri General al Agenției Naționale de Cadastru și
când comisia județeană nu este de acord cu Publicitate Imobiliară nr. 700/2014 nu se poate
rectificarea titlurilor în sensul indicat de către statua asupra competenței generale a instanței
reclamant, acesta neavând posibilitatea să se de judecată. Că, de altfel prevederea ar. 235 din
adreseze deci direct Oficiului de cadastru și Regulament se referă la situația reglementată
publicitate imobiliară. Cererile care ajung în de art. 591 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
JURISPRUDENȚĂ

Curtea de Apel Târgu Mureş. Minute în materie de contencios administrativ și fiscal, din 17 martie 2017
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

*minute în materie de contencios administrativ și fiscal, din 17 martie 2017
1. Contencios administrativ. Suspendarea judecării cererii

având ca obiect un conflict de interese, de natură administrativă,
prin raportare la dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010,
când s-a început urmărirea penală pentru aceeași faptă,
în materialitatea ei
- subcategorie: contencios administrativ
- obiect ECRIS: anulare act administrativ
Legislație incidentă: Legea nr. 176/2010, C. pr. civ., art. 412 alin. (1) pct. 2
Se are în vedere, în primul rând, că, prin Deci, există un termen imperativ de aplicare a
raportare la art. 412 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., unei sancțiuni administrative, în măsura în care
conflictul de interese, de natură administrativă, raportul rămâne definitiv. De asemenea, legea
presupune aspecte legate de îndeplinirea prevede că această sancțiune poate fi aplicată în
cu obiectivitate a atribuțiilor ce revin măsura în care fapta nu întrunește elementele
demnitarului, iar infracțiunea ce face obiectul constitutive ale unei infracțiuni, astfel încât
dosarului penal vizează îndeplinirea actului în tocmai pentru respectarea principiului non
exercitarea atribuțiilor de serviciu. bis in idem, se impune suspendarea cauzei, în
S-a arătat, de asemenea, că problema de drept situația în care, în dosarul penal, a fost începută
ce trebuie dezlegată atât de instanța penală, cât urmărirea penală, soluția ce se va da în dosarul
și de cea de contencios administrativ o constituie penal având o înrâurire hotărâtoare asupra
săvârșirea actului în îndeplinirea atribuțiilor de contestației administrative, atât din punct
serviciu, aspect care este contestat, în egală de vedere al faptei săvârșite în exercitarea
măsură, în litigiul de contencios administrativ și în atribuțiilor de serviciu, cât și din perspectiva
dosarul penal. Fapta este aceeași, în materialitatea aplicării unei sancțiuni disciplinare, din
ei, iar art. 25 din Legea nr. 176/2010 dă eficiență perspectiva conținutului raportului final.
principiului non bis in idem, care justifică și
dispoziția din Codul de procedură penală, conform Având în vedere argumentele anterior expuse,
căreia penalul ține în loc civilul. Din coroborarea în opinia majoritară se consideră, așadar, că
dispozițiilor art. 29 alin. (3) și art. 26 alin. (3) din suspendarea judecării cauzei, de către instanța de
Legea nr. 176/2010, de la momentul rămânerii contencios administrativ, nu constituie o măsură
definitive a raportului, în termen de 6 luni, este excesivă care ar bloca parcurgerea procedurii
obligatorie aplicarea unei sancțiuni administrative, speciale, cu atât mai mult nu este permis să
în caz contrar, fiind sancționat funcționarul care nu se aducă atenuări principiului non bis in idem, o
a procedat în acest sens. susținere contrară fiind lipsită de temei.

2. Contencios administrativ. Drept procesual.

Competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acordarea
unor sume de bani cu titlu de solde, la momentul pensionării
- subcategorie: contencios administrativ
- obiect ECRIS: obligarea emitere act administrativ
Legislație incidentă: Legea nr. 188/1999, C. pr. civ., art. 95 alin. (1) pct. 1
Cu privire la acest aspect, s-au conturat trei Casație și Justiție nr. 2965 din 7 martie 2013,
opinii, și anume: referitoare la soluționarea unui conflict de
competență, prin care s-a stabilit că sumele
- într-o primă opinie, s-a considerat că este cuvenite (cu titlu de solde, la momentul
competentă secția contencios administrativ și pensionării) au natura juridică a unui ajutor
fiscal, cu argumentul că dreptul la acordarea social de care beneficiază cadrele militare,
JURISPRUDENȚĂ
soldelor nu este derivat din dreptul la pensie, ci polițiștii și funcționarii publici cu statut special,
are legătură directă cu calitatea de funcționar la trecerea în rezervă sau direct în retragere,
public, cu statut special, a reclamantului, fiind sumele neavând, deci, natura juridică a unor
aplicabile, la stabilirea competenței materiale, drepturi salariale cuvenite funcționarilor publici
dispozițiile Legii nr. 188/1999; în activitate, pentru a fi incidente dispozițiile
art. 109 din Legea nr. 188/1999.
- într-o altă opinie, s-a susținut că este
competentă secția civilă, respectiv completele S-a mai argumentat, în plus, că prevederile
specializate în litigii de muncă și asigurări art. 109 fac referire expresă la modificarea,
sociale, întrucât suntem în prezența unui litigiu suspendarea și încetarea raporturilor de serviciu,
de asigurări sociale, sumele având natura unui în toate celelalte cazuri competența revenind
ajutor social; instanței de drept comun, și nu celei specializate
în materia contenciosului administrativ. Această
- în fine, într-o a treia opinie s-a apreciat că este distincție nu este singulară, fiind amintită
competentă secția civilă, respectiv completele situația litigiilor având ca obiect drepturi/cariera
de drept comun, în motivarea acestei opinii magistraților, care se judecă de către secția de
arătându-se că acordarea compensațiilor la contencios administrativ în ceea ce privește
trecerea în rezervă nu este legată de dreptul aspectele ce țin de promovare, sancționare
la pensie, neputând fi încadrată în dispozițiile etc., în timp ce aspectele ce țin de salarizare se
speciale cuprinse în Legea nr. 263/2010; judecă de către secția civilă.
ca urmare, s-ar pune problema stabilirii
competenței în favoarea instanței de drept Însă, în sprijinul opiniei care susține compe
comun, respectiv tribunalul, în temeiul tența secția contencios administrativ și
prevederilor art. 95 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. fiscal, cu argumentul că dreptul la acordarea
compensațiilor constând în solde este stabilit
În sprijinul competenței secției civile - în considerarea raportului special de serviciu,
complete specializate în litigii de muncă iar nu derivând din calitatea de pensionar,
și asigurări sociale, s-a făcut trimitere la s-a invocat tot jurisprudența Înaltei Curți
considerentele Deciziei Înaltei Curți de de Casație și Justiție, respectiv Decizia

Curtea de Apel Târgu Mureş. Minute în materie de contencios administrativ și fiscal, din 17 martie 2017
nr. 5012/27 octombrie 2011, pronunțată de sau funcționar public cu statut special),
secția de contencios administrativ și fiscal. Prin drepturile materiale de care acesta sau
această hotărâre s-a stabilit că reclamantul familia acestuia beneficiază sunt considerate
și-a desfășurat activitatea în calitate de și tratate ca „drepturi conexe”, la acordare
funcționar public cu statut special, ca ofițer ținându-se seama și de specificul funcției.
de poliție, constatându-se, așadar, că, în speță Pentru solicitarea/obținerea acestor drepturi
(reclamantul solicitând plata unor sume de este prevăzută o procedură specială (fiind
bani de tipul celor în discuție), s-a identificat constituite comisii de verificare, iar acestea
un act administrativ al unei autorității emițând acte care au natura unor acte
publice județene (inspectoratul de poliție al administrative). Acordarea respectivelor sume
județului, căruia i s-a transmis obligația de ține de structurile angajatorului – în același fel
plată), de competența materială a tribunalului fiind tratată, din perspectiva juridică a naturii
potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea dreptului, și norma de hrană acordată cadrelor
nr. 554/2004. Instanța supremă a făcut referire militare, polițiștilor și funcționarii publici cu
și la competența materială între instanțele statut special (constituind tot un drept specific
de contencios administrativ, în funcție de funcției îndeplinite).
poziția emitentului actului administrativ (iar
nu în funcție de calitatea părților chemate în Dacă dreptul în discuție ar avea natura unui
judecată). ajutor social nu ar constitui manifestarea
expresă de voință a autorității publice care are
Au fost invocate, de asemenea, aspectele obligația legală de a verifica situația, în fapt și
reținute în Decizia nr. 198/2012 a Înaltei Curți în drept, precum și de a decide, în consecință.
de Casație și Justiție, secția de contencios
administrativ și fiscal, în acord cu care obiectul Așadar, în opinia majoritară, s-a subliniat că nu
litigiului îl constituie elemente ale raportului are relevanță momentul acordării respectivului
de serviciu existent între reclamant, funcționar drept, ci faptul că este în legătură cu statutul
public în cadrul Ministerului Administrației funcționarului public. Dreptul, legalmente
și Internelor, și această din urmă instituție, prevăzut, la acordarea soldelor, la momentul
organ de specialitate al administrației publice pensionării, are rolul de a stimula funcționarul
centrale, astfel că instanța de fond a stabilit public să rămână în respectivul post, pentru
în mod corect competența de judecată în ca, la finalul perioadei de activitate, să fie
favoarea instanței de contencios administrativ. „premiat” prin valorificarea dreptului la care
ne referim.
În acest context, în opinia majoritară, s-a
menționat că salarizarea, cuprinzând și În plus, s-a subliniat că, în principiu, poate fi
dreptul la ajutorul acordat sub forma soldelor reținută competența materială a instanței
la momentul pensionării, este un element de drept comun, cu excluderea competenței
esențial al raportului de serviciu, în virtutea materiale a instanței specializate/completului
căruia secția contencios administrativ și fiscal specializat, numai dacă nu există argumente în
este competentă în soluționarea cauzelor, sprijinul competenței acesteia din urmă. Însă, cu
fiind stabilită această competență specială, în privire la aspectul supus dezbaterii, s-a stabilit,
materie, derogatorie de la dreptul comun. astfel cum rezultă din argumentele anterior
redate, că acesta are legătură cu încetarea
În acest sens, s-a precizat că și în situația raportului de serviciu al funcționarului public,
intervenirii unor accidente în timpul unor derivând din chiar statutul acestuia (la fel ca
misiuni, având ca efect vătămarea sau decesul norma de hrană, indemnizația acordată pentru
funcționarului public (cadru militar, polițist misiuni în străinătate etc.).

JURISPRUDENŢĂ
NAȚIONALĂ
Antecontract de vânzare-cumpărare. Act adițional. Suma ce poate fi considerată avans
Antecontract de vânzare-cumpărare.
Act adițional. Suma ce poate fi considerată avans
C. civ., art. 1298
Dacă părțile au stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare suma ce va fi considerată avans,

susținerea potrivit căreia tot ce se va plăti anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare are
semnificația juridică de avans este eronată, atâta timp cât potrivit actului adițional încheiat ulterior,
întregul preț al vânzării urma să fie plătit înainte de semnarea actului de vânzare-cumpărare.
(Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1615/2016 din 6 octombrie 2016, just.ro)
Prin sentința civilă nr. 4958 din 14 iunie 2013, 50.000 euro au fost achitați cu titlu de avans
Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a la data semnării contractului.
respins acțiunea formulată de reclamanta
SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții B. și La data de 30 ianuarie 2008, între părțile
C., având ca obiect constatarea încetării contractante și reclamanta SC A. SRL s-a
antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat actul adițional la antecontractul de
autentificat din 21 decembrie 2007 de către vânzare-cumpărare, prin care toate drepturile
B.N.P., D., astfel cum a fost modificat prin și obligațiile promitentului-cumpărător E.
actele adiționale, obligarea pârâților la izvorâte din antecontract au fost preluate de
restituirea sumei de 450.000 euro, din care societatea cesionară SC A. SRL.
50.000 euro avans și 400.000 euro plată
La data de 3 septembrie 2008, între părțile
parțială din prețul antecontractului, iar, în
litigante a fost încheiat un nou act adițional,
subsidiar, obligarea la restituirea sumei de
prin care s-au adus anumite modificări
400.000 euro, reprezentând plată parțială
antecontractului de vânzare-cumpărare,
din prețul antecontractului, fiind obligată
respectiv a fost redus prețul imobilului de la
reclamanta să plătească suma de 16.524,61 lei,
3.100.000 euro la 1.900.000 euro, s-a prevăzut
cu titlu de cheltuieli de judecată.
modalitatea de achitare a restului de preț, fiind
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat fixată, o nouă dată până la care urmează să fie
că actul litigios a fost încheiat între pârâți, perfectată vânzarea-cumpărarea, cel mai târziu
în calitate de promitenți-vânzători și E., în până la data de 28 noiembrie 2008.
calitate de promitent-cumpărător, la data de
21 decembrie 2007. Prin notificare, pârâții au procedat la convo
carea reclamantei în vederea prezentării
Părțile aveau obligația ca până cel mai târziu la Biroul Notarilor Publici la 28 noiembrie
la data de 1 aprilie 2008 să încheie în formă 2008 pentru a încheia contractul de vânzare-
finală viitorul contract de vânzare-cumpărare cumpărare în formă autentică.
al imobilului situat în București, compus din
teren în suprafață de 1665 mp și clădirile de Contractul de vânzare-cumpărare nu a putut
pe acesta. fi perfectat la data stabilită, solicitarea
reclamantei de modificare a prețului în sensul
Prețul stipulat în antecontractul de vânzare- diminuării acestuia cu suma de 250.000 de
cumpărare a fost de 3.100.000 euro din care euro și de plată a restului de preț, prin
JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 205

Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1615/2016 din 6 octombrie 2016
transferarea dreptului de proprietate asupra să se prevaleze reclamanta, în măsura în care

unor apartamente în construcția ce urmează ar fi depus diligențele necesare, s-ar fi putut
a fi edificată pe terenul ce face obiectul obține creditul necesar anterior datei de
antecontractului nefiind acceptată de către 15 septembrie 2008.
pârâți.
Faptul că la momentul încheierii antecon
Art. 969 C. civ. consacră principiul obliga tractului de vânzare-cumpărare, pârâta B. era
tivității contractului legal încheiat, de la care salariat al Băncii Comerciale Române nu poate
părțile nu se pot sustrage și care are o deose conduce la concluzia, în lipsa altor elemente
bită însemnătate, nu numai în raporturile probatorii că aceasta și-ar fi asumat obligația
dintre părți, dar și pentru certitudinea și de a facilita obținerea finanțării solicitate de SC
eficiența raporturilor juridice, în general. A. SRL și că promisiunea bilaterală de vânzare-
cumpărare a fost încheiată în considerarea
Nerespectarea cuvântului dat este permisă
funcției deținute de aceasta în instituția bancară.
numai în situația în care circumstanțele avute
în vedere la momentul încheierii contractului Susținerile reclamantei conform cărora
s-au schimbat într-o proporție semnificativă, scăderea semnificativă a valorii imobilului
astfel încât cel care a promis ceva nu este în ulterior momentului încheierii antecontractului
JURISPRUDENȚĂ
culpă dacă refuză să-și execute obligația. nu sunt de natură a face aplicabilă teoria
impreviziunii în condițiile în care acest risc
Reclamanta-debitoare susține că află într-o
a fost asumat de partea ce se pretinde
astfel de împrejurare, deoarece este obligată,
dezavantajată, prin clauza contractuală
prin antecontract, să achite o sumă de bani
prevăzută la art. 4.1 din antecontract s-a
foarte mare, în raport cu valoarea reală a
stabilit că prețul imobilului nu este susceptibil
bunului achiziționat, mai ales în situația în
de modificare indiferent de schimbările ce
care s-au modificat condițiile și costurile de
ar putea interveni pe parcursul derulării
creditare de către instituțiile bancare ulterior
contractului, cum ar fi de exemplu variația
semnării promisiunii bilaterale de vânzare-
valorii de piață din zona respectivă pentru
cumpărare.
proprietăți similare.
Instanța a avut în vedere că evenimentul
Nu se poate reține în cauză existența unui
economic constitutiv de impreviziune,
dezechilibru major între prestațiile pe care
respectiv criza financiară din anul 2008,
reprezintă un fapt notoriu ce nu se impune a părțile le au de efectuat, în condițiile în care
fi probat. deși în contract s-a menționat că prețul va
rămâne neschimbat, pârâții au acceptat
Cu toate acestea, reclamanta nu se poate o reducere semnificativă a acestuia de
prevala de dificultățile financiare datorate la 3.100.000 euro la 1.900.000 euro, cu
contextului economic general și situației de posibilitatea achitării restului datorat în mod
criză financiară pentru a se sustrage efectului eșalonat.
obligatoriu al convenției încheiate și a justifica
astfel imposibilitatea îndeplinirii obligației de Referitor la petitul al doilea prin care se solicită
plată a prețului, așa cum a fost convenit inițial obligarea pârâților la plata sumei de 450.000
prin antecontract. euro și cel subsidiar, tribunalul a statuat că aces-
tea au caracter accesoriu față de capătul prin-
Data inițială prevăzută pentru încheierea cipal de cerere, urmând a se da eficiență princi-
contractului de vânzare-cumpărare era piului accesorium sequitur principale, astfel încât
anterioară crizei financiare de care înțelege au fost respinse și aceste cereri ca neîntemeiate.
206 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ

Împotriva acestei sentințe a declarat apel o diferență considerabilă între prețul agreat și
reclamanta SC A. SRL solicitând schimbarea în cel de la nivelul lui noiembrie 2008, astfel încât
tot a hotărârii în sensul admiterii acțiunii, cu să se justifice aplicarea teoriei impreviziunii.
cheltuieli de judecată.
Nu are relevanță faptul că societatea nu a
Prin decizia civilă nr. 1516/A din 13 octombrie obținut finanțarea de la o bancă, atât timp
2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a cât criza nu a produs o diminuare esențială a
civilă, a respins ca nefondat apelul și a obligat prețului în raport cu cel convenit.
apelanta la plata către intimată a sumei de
14.010,76 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Este corectă soluția primei instanțe atât
pe capătul privind constatarea încetării
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a antecontractului de vânzare-cumpărare din
reținut în esență următoarele: 21 decembrie 2007, cât și pe capătul referitor
la restituirea sumei de 450.000 euro, acesta
Impreviziunea, ca instituție juridică, nu este din urmă fiind accesoriu primului.
reglementată în Codul civil de la 1864, sub
imperiul căruia s-a încheiat antecontractul de În ce privește capătul subsidiar de restituire
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1999 a sumei de 400.000 euro, cu titlu de preț,
din 21 decembrie 2007 prin care promitenții prima instanță a analizat această cerere ca
vânzători B. și C. se obligau să înstrăineze fiind accesorie capătului referitor la încetarea
către E., în calitate de promitent cumpărător, antecontractului, însă, din precizările făcute
imobilul din București, sector 3, actul adițional de reclamantă, rezultă că temeiul petitului
din 30 ianuarie 2008 prin care promitentul- subsidiar se referă la lipsa unei cauze contrac
cumpărător cedează drepturile și obligațiile tuale/juridice pentru reținerea sumei de
către apelantă, precum și actul adițional din 3 400.000 euro de către vânzătorii promitenți.
septembrie 2008 prin care părțile au convenit
modificarea prețului de la 3.100.000 euro la Deși motivarea este greșită, soluția tribunalului
1.900.000 euro. este corectă.
Apelanta invocă drept împrejurare ce ține Curtea a apreciat că acest cuantum reprezintă
de impreviziune faptul că, în anul 2008, a parte din preț, iar nu avans.
izbucnit criza financiară ce a dus la scăderea
dramatică a prețurilor imobilelor și, în special, Conform art. 4.1 din contract doar suma de
al imobilului în cauză. 50.000 euro reprezintă avans. Prin actul adițional
din 3 septembrie 2008 nu se menționează că și
În intervalul dintre data declanșării crizei suma de 400.000 euro ar fi fost tot avans.
(septembrie 2008) și data când trebuia să
se încheie contractul de vânzare-cumpărare Nu poate fi primită apărarea pârâților în
(28 noiembrie 2008), diminuarea prețului sensul că tot ce s-a plătit înainte de încheierea
imobilului în litigiu nu a fost atât de importantă contractului ar fi avans, întrucât prețul, potrivit
încât să influențeze echilibrul contractual. înțelegerii părților rezultate din actul adițional
autentificat din 2008, trebuia să fie achitat până
Conform actului adițional autentificat din 3 sep- la 28 noiembrie 2008, deci anterior semnării
tembrie 2008, prețul pentru imobil s-a diminuat actului de vânzare-cumpărare propriu-zis, iar
de la 3.100.000 euro la 1.900.000 euro. plata nu poate avea natura de avans.
Față de concluziile raportului de expertiză Nu se poate proceda la restituirea sumei

judiciară efectuat în cauză, nu se poate vorbi de de 400.000 euro pe temeiul intervenirii

Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 1615/2016 din 6 octombrie 2016
prescripției dreptului de a cere executarea sau achitat până la data de 28 noiembrie 2008,
rezoluțiunea, atât timp cât antecontractul era deci anterior semnării actului de vânzare-
în vigoare. Restituirea unei prestații efectuate cumpărare propriu-zis, iar plata nu poate avea
în temeiul unui contract nu poate avea loc natura de avans.”
decât dacă raporturile juridice sunt desființate.
În motivarea recursului se arată că în cauză
Așadar, doar dacă se anulează sau se constată sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9
nulitatea, rezoluțiunea sau încetarea acestuia C. pr. civ.
se poate dispune și repunerea părților în
situația anterioară. Instanța a interpretat în mod eronat actul juri-
dic dedus judecății, respectiv dispozițiile ante-
În cazul în care contractul nu a fost desființat,
singurul temei pe care se poate solicita contractului de vânzare-cumpărare referitoare
restituirea unei prestații ar fi îmbogățirea fără la avans și respectiv preț și a aplicat în mod
justă cauză, dacă sunt îndeplinite și celelalte greșit dispozițiile legale incidente în cauză.
condiții ale acestei instituții. În speță, petitul
Contractul de vânzare-cumpărare în formă
reclamantei nu a fost întemeiat pe o asemenea
cauză. autentică nu a fost încheiat exclusiv din culpa
SC A. SRL, sens în care, de plano este exclusă
JURISPRUDENȚĂ
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ideea de impreviziune.

pârâții B. și C., strict sub aspectul considerente-
lor reținute în cuprinsul hotărârii judecătorești Reclamanta nu a răsturnat prezumția de culpă
recurate, solicitând modificarea în parte a con- care opera în sarcina sa și nu a făcut dovada
siderentelor deciziei civile nr. 1516/A din 13 oc- faptului că în cauză există o astfel de cauză
tombrie 2015, după cum urmează: străină, neimputabilă SC A. SRL.
- înlăturarea considerentelor în sensul că suma Instanța a reținut în mod greșit că suma de

de 400.000 euro reprezintă „parte din preț, iar 400.000 euro nu ar avea natura juridică a
nu avans. Conform art. 4.1 din contract (fila 96 unui avans și aceasta decurge din interpretarea
dosar Tribunalul București, vol. I), doar suma art. 8.2 din antecontractul de vânzare-
de 50.000 euro reprezintă avans. Prin actul cumpărare și a dispozițiilor art. 1298 C. civ.,
adițional din 3 septembrie 2008 (fila 102, aspecte de natură să atragă nelegalitatea
dosar Tribunalul București, vol. I), nu se
considerentelor atacate.
menționează că și suma de 400.000 euro ar
fi tot avans”; Concret, instanța a interpretat eronat
- modificarea acestor considerente, în sensul convenția părților, substituindu-se practic
că suma de 400.000 euro reprezintă avans voinței acestora de la momentul încheierii an-
în temeiul antecontractului de vânzare- tecontractului de vânzare-cumpărare.
cumpărare autentificat din 21 decembrie 2007
Suma de 400.000 euro, reprezintă la fel ca
de B.N.P., D.;
și suma de 50.000 euro, contrar susținerilor
- înlăturarea în mod corespunzător a instanței de apel, avans plătit de SC A. SRL în
considerentelor „nu poate fi primită apărarea temeiul antecontractului de vânzare-cumpă-
pârâților în sensul că tot ce s-a plătit înainte rare, întrucât:
de încheierea contractului ar fi avans, întrucât
prețul, potrivit înțelegerii părților din actul - suma de 50.000 euro este prevăzută
adițional autentificat din 2008 (fila 102, dosar expressis verbis că reprezintă avans în temeiul
Tribunalul București, vol. I), trebuia să fie antecontractului de vânzare-cumpărare;

- intenția părților a fost în sensul că suma La dosar s-au depus înscrisuri.

de 400.000 euro reprezintă avans în temeiul
antecontractului de vânzare-cumpărare. Analizând recursul prin prisma motivelor de
nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază
Actul adițional nu face nicio distincție între că acesta este nefondat și urmează a fi respins
natura juridică a sumei de 50.000 euro și a pentru următoarele considerente:
sumei de 400.000 euro, contrar interpretării
date de instanța de control judiciar. Ca natură Potrivit dispozițiilor art. 4.2 din antecontractul
juridică, toate sumele achitate în baza unui încheiat între părți, suma de 50.000 euro este
antecontract de vânzare-cumpărare, prealabil calificată drept avans.
încheierii contractului de vânzare-cumpărare Ulterior, prin actul adițional din 3 septembrie
în formă autentică, nu pot avea decât natura 2008, părțile stabilesc diminuarea prețului de
juridică de avans, nicidecum de plată parțială, la 3.100.000 euro la 1.900.000 euro și atestă
contrar susținerilor instanței de judecată. că promitentul cumpărător a achitat deja
Din interpretarea gramaticală a art. 4.2 din avansul de 50.000 euro și o parte din preț,
antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel respectiv 400.000 euro.
cum acesta a fost modificat prin actul adițional Nu se poate reține critica recurenților în sensul
încheiat în septembrie 2008, după achitarea că tot ce se va plăti anterior semnării contrac-
sumei de 450.000 euro, rezultă că numai suma tului de vânzare-cumpărare are semnificația
de 1.450.000 euro reprezintă rest de preț, sens juridică de avans. Aceasta deoarece, potrivit
în care, per a contrario, suma de 450.000 euro actului adițional din 3 septembrie 2008, între-
are natura juridică de avans. gul preț al vânzării urma să fie plătit înainte de
Chiar în cuprinsul unuia dintre ordinele de semnarea actului de vânzare-cumpărare.
plată, prin care reclamanta a plătit suma de Este logic să se rețină că numai suma de
200.000 euro este menționat expres faptul că 1.450.000 euro reprezintă rest de preț, câtă
aceasta reprezintă avans. vreme s-a achitat cu titlu de avans suma de
În cuprinsul antecontractului de vânzare- 50.000 euro și suma de 400.000 euro ca parte
cumpărare părțile nu au stabilit că plata a prețului de vânzare-cumpărare.
prețului să se facă în rate, respectiv, nu Pe de altă parte, este adevărat că părțile nu
s-a agreat efectuarea unor plăți parțiale. au stabilit în mod expres ca plata prețului
Termenul de „rest de preț” apare pentru prima imobilului să fie făcută în rate, dar nici nu s-a
dată în actul adițional din septembrie 2008, precizat în actul adițional că suma de 400.000
după plata de către SC A. SRL a sumei de euro reprezintă avans. Nimic nu împiedică
450.000 euro și numai în legătură cu suma achitarea unei părți din preț.
de 1.450.000 euro, din care SC A. SRL nu a
efectuat nicio plată. Așa fiind, instanța de apel a interpretat
dispozițiile contractului în considerarea
În cauză, intimata SC A. SRL, în faliment, intenției părților și dispozițiilor legale cu pri-
reprezentată de lichidatorul judiciar C.I.I., F. a vire la suma care are natura juridică de avans.
formulat întâmpinare solicitând respingerea
recursului ca inadmisibil, amendarea Față de aceste considerente, Înalta Curte apre-
recurenților pentru introducerea cu rea- ciază că în cauză nu există motive de nelega-
credință a unei cereri vădit inadmisibile, în litate care să impună casarea sau modificarea
măsura respingerii excepției inadmisibilității, deciziei recurate și pe cale de consecință, po-
respingerea recursului ca nefondat și obligarea trivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. pr. civ.,
recurenților la plata cheltuielilor de judecată. recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

C. Apel Oradea, secția I civilă, decizia civilă nr. 305/2017-a din 20 aprilie 2017
Solicitarea de eliberare în copie a înregistrării ședinței

de judecată. Condiții
Noul C. pr. civ., art. 231 alin. (5), art. 538
Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin

Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, art. 162 alin. (2)
Din cuprinsul prevederilor art. 162 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor
judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015,
copiile de pe suporturile electronice din cauzele civile se eliberează în condițiile alin. (1) -
doar părților sau reprezentanților acestora - cu încuviințarea instanței de judecată, iar, potrivit
alin. (4), copiile electronice ale înregistrării ședinței de judecată se eliberează de grefierul de
ședință, în condițiile legii, cu încuviințarea completului de judecată.
Analizând dispozițiile legale enunțate mai sus, Curtea reține faptul că singurele condiții impuse de
legiuitor pentru eliberarea copiei electronice a înregistrării ședinței de judecată sunt cele referitor la
JURISPRUDENȚĂ
necesitatea ca solicitantul să aibă calitatea de parte și să suporte cheltuiala necesară în acest sens.
Susținerea potrivit căreia o astfel de procedură ar fi admisibilă doar în măsura în care părțile ar
contesta notele grefierului, respectiv doar dacă un astfel de demers ar servi la completarea,
verificarea, rectificarea notelor de ședință, este eronată, deoarece acolo unde legea nu distinge
nici judecătorul nu o poate face. Faptul că art. 538 noul C. pr. civ. nu face referire și la posibilitatea
eliberării unor copii ale înregistrărilor ședințelor de judecată nu este de natură a duce la concluzia
că prevederile cuprinse în art. 231 alin. (5) noul C. pr. civ. s-ar impune a fi ignorate.
(C. Apel Oradea, secția I civilă,
decizia civilă nr. 305/2017-a din 20 aprilie 2017, www.rolii.ro)
Prin încheierea civilă din data de 26 ianuarie vederea asigurării suportului digital de stocare
2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a înregistrării solicitate.
în dosar nr. xxx s-a respins, întemeiat pe
dispozițiile art. 231 alin. (5) coroborat cu Fără cheltuieli de judecată.
dispozițiile art. 231 alin. (6) și ale art. 527 Pentru a pronunța această hotărâre, instanța
C. pr. civ., cu aplicarea prevederilor art. 532
de fond a avut în vedere următoarele
alin. (1) și ale art. 538 C. pr. civ., cererea
considerente:
petenților reclamanți C.I. și C.D., ambii cu
domiciliul în mun. Carei, privind comunicarea În plan procedural, s-a reținut, în primul rând
înregistrării pe suport electronic a ședințelor că, raportat la caracterul necontencios al
de judecată din data de 23 septembrie 2016, cererii, aceasta având ca obiect eliberarea,
respectiv din data de 9 decembrie 2016, în copie, în format digital, a înregistrării
strict în privința dezbaterilor care au privit dezbaterilor care s-au desfășurat în cauză la
dosarul nr. xxx al Tribunalului Satu Mare și termenele de judecată evocate, procedura de
s-a dispus restituirea către petenți a DVD – soluționare aplicabilă este cea reglementată
ului inscriptibil, anexat de petenți cererii, în prin dispozițiile art. 527 și urm. C. pr. civ. -

Solicitarea de eliberare în copie a înregistrării ședinței de judecată. Condiții
„Cartea a III-a. Procedura necontencioasă alin. (4) C. pr. civ.] – principiul prevalenței
judiciară” - fiind vorba despre o cerere pentru notelor consemnate de grefier în timpul
soluționarea căreia este nevoie de intervenția ședinței de judecată față de înregistrarea
instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui ședinței de judecată, în sprijinul unei atare
drept potrivnic față de o altă persoană și că, în concluzii fiind relevantă reglementarea
absența oricăror alte referiri la temeiuri juridice cuprinsă în art. 232 alin. (1) C. pr. civ., potrivit
la care să se facă trimitere în fundamentarea căruia „Pe baza notelor de ședință, iar dacă
cererii astfel formulate, a revenit instanței de este cazul și a înregistrărilor efectuate, grefierul
judecată rolul de a califica din punct de vedere redactează încheierea de ședință”.
juridic cererea formulată, conform prevederilor
art. 22 alin. (4), (6) și (7) C. pr. civ., apreciind Către un asemenea raționament judiciar
astfel că cererea în cauză se circumscrie s-a apreciat că converg, atât eventualitatea
reglementării cuprinse în art. 231 alin. (5) consacrată cu titlu subsidiar prin norma
C. pr. civ., conform modificărilor aduse prin procedurală evocată anterior [art. 232 alin. (1)
Legea nr. 138/2014, petenții specificând că în C. pr. civ. – „(…) iar dacă este cazul și a
cuprinsul încheierilor de ședință menționate, înregistrărilor efectuate (…)”], cât și restul
respectiv în cuprinsul declarațiilor de martor reglementării din aceeași dispoziție legală,
întocmite la termenele de judecată în discuție, privind posibilitatea recunoscută părților de a
nu au fost consemnate toate afirmațiile solicita citirea și, dacă este cazul, corectarea
relevante declarate de către pârât, respectiv acestor note chiar la termenul de judecată cu
de către martorii audiați. pricina [art. 231 alin. (1) C. pr. civ.], procedura
de eliberare către participanții în proces
Procedând la examinarea cererii de față prin
a unei copii de pe aceste note de ședință
prisma condițiilor legale de admisibilitate a
[conform art. 231 alin. (2) C. pr. civ.], precum
acesteia, subsecvent stabilirii drept prim reper
și posibilitatea contestării acestor note, cel
normativ a dispozițiilor art. 527 C. pr. civ.,
mai târziu la termenul de judecată următor
în sensul că această cerere se prezintă a avea,
[art. 231 alin. (3) C. pr. civ.].
în plan juridic, un caracter necontencios,
instanța de judecată a reținut mai întâi că, În același sens, s-a reținut că art. 231 alin. (4)
din economia prevederilor legale coroborat C. pr. civ. instituie, în mod neechivoc, regula
cu ordinea de verificare a îndeplinirii acestor potrivit căreia „(…) în caz de contestare
condiții, rezultată din topica celor șase alineate de către de către participanții la proces a
ale dispoziției procedurale evocate (în speță, notelor grefierului, acestea vor fi verificate și,
art. 231 C. pr. civ., astfel cum a fost republicat
eventual, completate ori rectificate pe baza
în temeiul Legii nr. 138/2014), regula în materie
înregistrărilor din ședința de judecată”, astfel
o reprezintă comunicarea, la cererea oricărui
încât, pe de o parte, realizarea înregistrărilor
participant la proces, a unei copii de pe notele
audio a ședințelor de judecată se subsumează
grefierului de ședință [conform art. 231 alin. (2)
în mod strict scopului pentru care au fost
C. pr. civ.], note consemnate în mod olograf de
instituite – acela de a servi la verificarea,
către grefier pe parcursul dezbaterilor judiciare
completarea ori rectificarea notelor de
și vizate de către președintele completului de
judecată [art. 231 alin. (1) C. pr. civ.]. ședință (acestea din urmă putând eventual
fundamenta, la rândul lor, un demers ulterior
Prin această manieră de reglementare, s-a de completare sau rectificare a încheierilor de
apreciat că redactorii Codului de procedură ședință aferente respectivelor note de ședință),
civilă au menținut implementarea dispozițiilor însă nicidecum completarea sau rectificarea,
legislative privind înregistrarea ședințelor de în mod direct, a încheierilor de ședință pe baza
judecată în materie civilă [conform art. 231 înregistrărilor audio în cauză.

În virtutea aceluiași caracter strict al regimului însă niciodată în mod direct și exclusiv al
juridic și al scopului procedural cărora li se încheierii de ședință corespunzătoare – și, în
subsumează înregistrările audio în discuție, s-a consecință, urmează a fi utilizate doar în acest
apreciat că ele nu pot fi afectate unui alt țel scop, iar legitimarea solicitării de eliberare în
sau deziderat (oricât de legitim s-ar prezenta copie a acestor înregistrări, în format audio,
acesta pentru solicitant chiar și în plan juridic) revine în mod strict determinat instanțelor de
urmărit de titularul cererii, altul decât acela control judiciar.
urmărit de legiuitor prin reglementarea
cuprinsă în art. 231 alin. (4) C. pr. civ., de a S-a apreciat că în speță, în cuprinsul cererii ce
servi la verificarea și, eventual, completarea face obiectul analizei judiciare de față, petenții
ori rectificarea unor note de ședință pe baza nu au invocat existența unor astfel de cereri în
cărora au fost redactate la rândul lor încheieri curs și nici nu a formulat-o, eventual, cu ocazia
de ședință incomplete ori eronate. dezbaterilor din data de 20 ianuarie 2017 sau
cu prilejul cererii pe care au înregistrat-o la
Solicitarea înregistrărilor audio și punerea lor data de 19 ianuarie 2017.
la dispoziția titularilor unei astfel de cereri este
limitată la „(…) instanțele de control judiciar”, În subsidiar, s-a concluzionat consecvent
așa cum rezultă și din cuprinsul art. 231 alin. (6) raționamentului judiciar anterior și a celor
expuse mai jos, aceea că este atributul exclusiv
JURISPRUDENȚĂ
partea finală C. pr. civ., ceea ce evocă însă (în

mod implicit, iar nu expres) existența unei al instanțelor de control judiciar în deținerea,
proceduri judiciare în curs în fața acestor gestionarea, administrarea și valorificarea
instanțe, iar nu un atribut discreționar, nici în plan judiciar a înregistrărilor ședinței de
măcar în privința acestora (concluzie care judecată, în format audio, cu excluderea
se desprinde din maniera de reglementare părților de la o atare îndrituire, instanța a mai
a ipotezei legale în discuție printr-un alineat reținut, cu titlu subsidiar, că prin reglementarea
distinct și subsecvent celui prin care, mai întâi li cuprinsă în art. 231 alin. (5) C. pr. civ., s-a
se recunoaște părților, în mod direct, posibilitatea optat - în mod deloc întâmplător - de către
de a contesta notele grefierului și de a cere legiuitorul român pentru o formulare diferită,
verificarea înregistrărilor de către judecătorii aceea de „copie electronică a înregistrării
membri ai completului de judecată, iar dacă ședinței de judecată” („La cerere, părțile,
este cazul de a se dispune de către aceștia din pe cheltuiala acestora, pot obține o copie
urmă completarea sau rectificarea respectivelor electronică a ședinței de judecată în ceea
note, iar apoi, în caz de respingere a cererii de ce privește cauza lor”), în antiteză cu aceea
verificare a înregistrărilor sau de completare ori utilizată în art. 231 alin. (6) C. pr. civ. privind
rectificare a notelor de ședință, după audiere, a posibilitatea instanțelor de control judiciar
posibilității recunoscute instanțelor de control de a cere înregistrarea însăși – prin urmare,
judiciar de a cenzura – procedural – dezlegările în format audio – strict în vederea utilizării
date de instanța inițial învestită asupra cererii acestor înregistrări potrivit scopului legal
necontencioase analizate). pentru care au fost instituite („Înregistrările din
ședința de judecată vor putea fi solicitate și de
Din interpretarea teleologică și sistematică a către instanțele de control judiciar”).
reglementării cuprinse în art. 231 C. pr. civ.,
expusă în cele ce preced, s-a reținut că Departe de a reprezenta o necorelare legislativă,
înregistrările audio ale ședințelor de judecată s-a apreciat că reglementarea normativă de mai
sunt subsumate unei afectațiuni speciale – sus se coroborează cu prevederile art. 4 pct. 1
aceea de a servi ca suport probator, în sprijinul și 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura
unor eventuale cereri de completare sau de electronică, republicată, care definesc noțiunile
rectificare a notelor de ședință ale grefierului, de „date în formă electronică” și respectiv

„înscris în formă electronică”, rezultând astfel dispoziția vreunei terțe persoane înregistrarea
că părțile sunt îndreptățite la eliberarea unei în cauză, aceasta urmând a fi utilizată strict în
copii după înregistrarea ședinței de judecată (în copul menționat în cuprinsul cererii, în speță se
ceea ce privește cauza lor) în format electronic prezintă a fi respectate – cel puțin la o primă
[conform art. 231 alin. (5) C. pr. civ. coroborat analiză – și exigențele instituite în materie prin
cu art. 4 pct. 1 și 2 din Legea nr. 455/2001, dispozițiile Legii nr. 677/2001 privind protecția
republicată), în măsura în care fac dovada datelor cu caracter personal, cu modificările
formulării unei cereri prin care au invocat ulterioare.
neconcordanțe între notele de ședință ale
grefierului și dezbaterile care au avut loc în Totuși, instanța a observat că, față de
realitate, în ședința de judecată în cauză, însă fundamentul invocat în susținerea cererii în
în niciun caz nu sunt îndrituite la eliberarea cauză și anume, că „în declarațiile martorilor
unei atare copii în format audio, cu redarea nu au fost consemnate toate afirmațiile
fidelă a vocii, tonului, emoțiilor, inflexiunilor relevante făcute de către pârât, respectiv de
sau ticurilor verbale ale diferitelor persoane către martorii audiați”, în speță devin incidente,
care au luat cuvântul în cursul dezbaterilor pe lângă dispozițiile art. 231 C. pr. civ.,
(cum ar fi, de pildă, martorii audiați de anterior evocate, o serie de alte reglementări
instanță, cărora nu li s-a adus la cunoștință, procedurale în vigoare.
cu ocazia audierii, despre eventualitatea ca
În ce privește eventuala consemnare deficitară
depoziția pe care urmează să o depună să fie
a celor declarate de către martorii audiați la
stocată în format audio și pusă la dispoziția
termenele de judecată în discuție, s-a reținut,
unor persoane particulare, în speță oricare
distinct de prevederile art. 323 alin. (1) C. pr. civ.
dintre părțile în proces) la respectivul termen
privitoare la consemnarea declarației de
de judecată.
martor, cu aplicarea, după caz, a prevederilor
În același sens, s-a apreciat că dispozițiile art. 231 alin. (2) C. pr. civ., dispozițiile art. 323
art. 538 C. pr. civ. exclud în mod neechivoc alin. (2) C. pr. civ. coroborate cu cele ale
categoria înregistrărilor audio ale ședinței de art. 322 C. pr. civ., privind modalitatea
judecată de la procedura eliberării de copii procedurală, legală, de realizare a eventualelor
de pe hotărârile judecătorești sau de pe corecturi în privința declarațiilor date de
alte înscrisuri, în privința acestora din urmă respectivii martori, cu citarea și în prezența
specificând în mod expres cerința „aflate la acestora, în ședință publică și în condiții de
dosar”. contradictorialitate, cu asumarea acestora
sub semnătură, iar nicidecum ca o consecință
Instanța a reținut, pe de altă parte, că aplicarea a ascultării ulterioare a unor înregistrări ale
rigidă a normelor procedurale evocate în cele ședinței de judecată, eliberate doar uneia
ce preced, subsumate dezideratului salvgardării dintre părțile în proces, pe calea unei proceduri
drepturilor celorlalte părți în litigiu (decât necontencioase.
solicitanții respectivelor înregistrări) ori a
diferiților participanți în proces (martori, Instanța a mai observat, totodată, că, în mod
interpreți, experți), poate determina în fapt, particular, la ambele termene de judecată
în anumite ipoteze, vătămarea drepturilor deduse analizei judiciare vizând cererea
procesuale ori procedurale ale părții în cauză. necontencioasă de față, au fost prezenți la
dezbateri atât reprezentantul reclamanților,
În prezenta pricină, instanța a reținut astfel cât și reclamanții personal, aceștia având
că, din perspectiva angajamentului asumat posibilitatea să formuleze în mod nemijlocit
de către petenți, verbal, în ședința publică observații, critici ori alte solicitări, cu atât
din data de 20 ianuarie 2017, de a nu pune la mai mult cu cât consemnarea depoziției

testimoniale s-a realizat, de fiecare dată, după S-a invocat de către apelantă faptul că a
dictarea președintelui de complet [conform solicitat copia electronică a înregistrării
art. 323 alin. (1) C. pr. civ.], în ședință publică, ședințelor de judecată întemeiat pe dispozițiile
iar toate intervențiile realizate de către părțile art. 231 alin. (5) C. pr. civ., potrivit căruia,
în proces cu aceste ocazii au fost consemnate părțile pot obține la cerere, pe cheltuiala lor,
în mod distinct în cuprinsul încheierilor de o copie electronică a înregistrării ședinței de
ședință aferente celor două termene de judecată, în ceea ce privește cauza.
judecată analizate.
Examinând încheierea apelată, prin prisma
În acest context, reținând în egală măsură motivelor de apel cât și din oficiu, instanța de
și împrejurarea că, în fapt, petenții nu au apel constată următoarele:
fost în măsură să indice – sau cel puțin să
evoce - în concret, care anume sunt acele Apelanta are calitatea de reclamant în dosarul
„afirmații relevante” (desigur, în plan juridic) nr. xxx al Tribunalului Satu Mare, alături de C.I.,
realizate de către martorii audiați și de către acțiunea acestora fiind îndreptată împotriva
pârâților S.L.E. și S.E.L. –Persoană Fizică
pârâtul prezent la aceste dezbateri, precum
Autorizată, soluționată prin sentința civilă
și din perspectiva considerentelor ce preced,
nr. 30 din 27 ianuarie 2017.
instanța a apreciat ca neîntemeiată cererea
JURISPRUDENȚĂ
petenților (cel puțin în modalitatea în care La termenul de judecată din data de 20 ianu-
a fost formulată, coroborat și cu aspectul că arie 2017, avocatul reclamanților, în numele
teza probatorie evocată de către reclamantul acestora, a formulat verbal și în scris - fila 15
petent, în sensul că anterior termenului de volumul IV - o cerere prin care a solicitat a li se
judecată la care a fost administrată proba comunica înregistrarea ședințelor de judecată
interogatoriului luat pârâtului S.L., acesta din data de 23 septembrie 2016, 21 octombrie
din urmă – personal sau prin interpuși – ar fi 2016 cu motivarea că în încheierile de ședință,
violat secretul corespondenței electronice în declarațiile martorilor nu ar fi fost consem-
a reclamantului și ar fi luat astfel cunoștință nate toate afirmațiile relevante făcute de pârât
dinainte de conținutul întrebărilor care urmau și de către martori, precizând și faptul că vor
a-i fi adresate, se circumscrie strict sferei de depune în acest sens suportul electronic în ve-
aplicare a normelor juridice de drept penal, derea eliberării celor solicitate. S-a mai preci-
fiind astfel susceptibilă de a fi valorificată, după zat faptul că se solicită eliberarea înregistrărilor
caz, în cadrul unei proceduri penale, asumate cu privire la ședințele de judecată din data de
ca atare, iar nicidecum în cadrul unei proceduri 23 septembrie 2016 și din data de 9 decembrie
de drept privat, de ordin procesual civil, cu 2016 nu din data de 21 octombrie 2016, dintr-o
valențe însă de a fi fructificată, ca probă eroare materială fiind indicată ședința publică
preconstituită, într-un litigiu penal ulterior) și, din data de 21 octombrie 2016.
în consecință, a respins-o.
Potrivit art. 231 alin. (1) noul C. pr. civ., grefierul
Împotriva acestei încheieri, în termen legal care participă la ședință este obligat să ia note
a formulat contestație, calificată de către în legătură cu desfășurarea procesului, care vor
instanță potrivit art. 152 și art. 534 alin. (5) fi vizate de către președinte. Părțile pot cere
noul C. pr. civ. ca fiind apel, petenta C.D., citirea notelor și, dacă este cazul, corectarea
solicitând admiterea acestuia, reanalizarea lor. Conform alin. (2), după terminarea ședinței
solicitării de comunicare a înregistrării pe de judecată, participanții la proces primesc, la
suport electronic a ședințelor de judecată din cerere, câte o copie după notele grefierului,
data de 23 septembrie 2016, 21 octombrie note care potrivit alin. (3) pot fi contestate
2016 și din data de 9 decembrie 2016. cel mai târziu la termenul următor. Instanța,

conform alin. (4), va înregistra ședințele rectificarea notelor de ședință, acolo unde
de judecată, în caz de contestare de către legea nu distinge nici judecătorul nu o poate
participanții la proces a notelor grefierului, face. Faptul că art. 538 noul C. pr. civ. nu
acestea vor fi verificate și eventual completate face referire și la posibilitatea eliberării unor
ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința copii ale înregistrărilor ședințelor de judecată
de judecată. Potrivit alin. (5), la cerere, părțile,
nu este de natură a duce la concluzia că
pe cheltuiala acestora, pot obține o copie
prevederile cuprinse în art. 231 alin. (5) noul
electronică a înregistrării ședinței de judecată
în ceea ce privește cauza lor, înregistrări care, C. pr. civ. s-ar impune a fi ignorate.
conform alin. (6) vor putea fi solicitate și de
Cât privește împrejurarea că prin apelul
către instanțele de control judiciar.
declarat s-a solicitat a se elibera și copia
Curtea mai reține faptul că, din cuprinsul înregistrării pe suport electronic a ședinței
prevederilor art. 162 alin. (2) din Regulamentul de judecată din data de 21 octombrie 2016,
de ordine interioară al instanțelor judecătorești, astfel cum s-a arătat mai sus, la termenul
aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului de judecată din data de 20 ianuarie 2017 cu
Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, copiile ocazia soluționării cauzei în primă instanță
de pe suporturile electronice din cauzele civile s-a precizat faptul că din eroare s-a indicat
se eliberează în condițiile alin. (1) - doar părților
și această ședință, cererea era limitată astfel
sau reprezentanților acestora - cu încuviințarea
doar la ședințele de judecată din data de 23
instanței de judecată, iar, potrivit alin. (4),
copiile electronice ale înregistrării ședinței de septembrie 2016 respectiv din data de 9
judecată se eliberează de grefierul de ședință, decembrie 2016, raportat la care instanța de
în condițiile legii, cu încuviințarea completului apel se impune a se pronunța în această fază
de judecată. procesuală, altfel ar aduce atingere dispozițiilor
cuprinse în art. 478 alin. (3) C. pr. civ. potrivit
Analizând dispozițiile legale enunțate mai căruia în apel nu se poate schimba obiectul
sus, Curtea reține faptul că singurele condiții
cauzei, nu pot fi formulate pretenții noi.
impuse de legiuitor pentru eliberarea copiei
electronice a înregistrării ședinței de judecată Față de toate considerentele expuse, instanța
sunt cele referitor la necesitatea ca solicitantul de apel în baza art. 480 alin. (2) noul C. pr. civ.,
să aibă calitatea de parte și să suporte
va admite ca fondat apelul, va schimba doar
cheltuiala necesară în acest sens, ori, câtă
în parte încheierea apelată - câtă vreme doar
vreme apelanta petentă potrivit celor expuse
are calitatea de parte – reclamant – în dosarul unul dintre petenți a formulat calea de atac
în care s-a pronunțat încheierea care face a apelului -, va admite cererea formulată de
obiectul prezentei căi de atac, că a depus un petenta C.D., va dispune comunicarea de
DVD în acest sens ce s-a dispus a fi restituit către Tribunalul Satu Mare către petentă a
urmare a soluției pronunțate, greșit cererea i-a înregistrărilor pe suport electronic a ședințelor
fost respinsă, criticile fiind astfel întemeiate. de judecată din data de 23 septembrie 2016
Aceasta de altfel este și practica constantă a și din data de 9 decembrie 2016 în privința
secției I civile a Curții în materie. dezbaterilor care privesc dosarul nr. xxx al
Atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit că o Tribunalului Satu Mare, DVD-ul în acest sens
astfel de procedură ar fi admisibilă doar în regăsindu-se la dosar, pe coperta acestuia,
măsura în care părțile ar contesta notele volumul IV. Se va păstra dispoziția instanței de
grefierului, respectiv doar dacă un astfel de fond referitor la cererea formulată de petentul
demers ar servi la completarea, verificarea, C.I., întrucât acesta nu a declarat apel.

I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1977/2017 din 25 mai 2017
Practică comercială incorectă. Inserarea în contractul

de credit a unei clauze
Legea nr. 363/2007, art. 2 lit. d)
În prezentul litigiu s-a considerat că practica comercială incorectă este aceea că banca poate
cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică
contrară diligențelor profesionale.
Având în vedere definiția noțiunii de practică comercială, care se regăsește în art. 2 lit. d) din
Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare
comercială, inclusiv publicitate și comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu
promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor, Înalta Curte constată că inserarea
în contractul de credit a acestei clauze nu poate constitui o practică comercială incorectă.
Aceasta deoarece, practica comercială incorectă reprezintă o acțiune concretă a comerciantului

ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs, neputându-se
JURISPRUDENȚĂ
materializa într-o clauză contractuală. Or, în speță, acțiunea de cesionare a creditului de către
societatea bancară reclamantă către o persoană fizică este efectuată în temeiul unei clauze
contractuale, care nu face distincție între terțul persoană fizică și terțul persoană juridică.
Modul în care recurenta reclamantă a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale la momentul
încheierii contractului de cesiune a creanței cu persoana fizică este un aspect care vizează legalitatea
contractului de cesiune și nu caracterul corect sau incorect al unei practici comerciale, în înțelesul
art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.
(I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr. 1977/2017 din 25 mai 2017, just.ro)
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat unei persoane fizice, practică contrară
următoarele: diligențelor profesionale”.
I. Circumstanțele cauzei 2. Soluția instanței de fond

1. Cererea de chemare în judecată Prin sentința civilă nr. 2631 din 7 octombrie
2014 a Curții de Apel București, secția
Prin cererea de chemare în judecată a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, respinsă acțiunea formulată de reclamanta
secția a VIII-a contencios administrativ și A. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea
fiscal, reclamanta A. SA a solicitat anularea
Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca
Ordinului nr. 99 din 25 martie 2014 emis de
neîntemeiată.
pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor, prin care s-a dispus, începând 3. Cererea de recurs
cu data de 25 martie 2014, „încetarea practicii
comerciale incorecte, practică ce constă în Împotriva acestei sentințe civile a declarat
faptul că banca poate cesiona creanța unei recurs reclamanta A. SA, invocând dispozițiile
terțe persoane, în mod discreționar, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. pr. civ.

Practică comercială incorectă. Inserarea în contractul de credit a unei clauze
În motivarea cererii de recurs a arătat că lit. d) din Legea nr. 363/2007, având în vedere
instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile că o astfel de operațiune nu are legătură cu
legale la care se referă în motivarea soluției. promovarea, vânzarea sau furnizarea unui
produs consumatorului, cu care a fost încheiat
Faptul ca dispozițiile art. 7 pct. 5 din O.U.G. contractul de credit.
nr. 50/2010 definesc noțiunea de creditor ca
fiind persoana juridică ce desfășoară activități În plus, O.U.G. nr. 50/2010 nu conține nicio
pe teritoriul României și care acordă sau interdicție de transmitere a creanțelor
se angajează să acorde credite în exercițiul rezultate din contracte de credit încheiate cu
activității sale comerciale nu poate conduce consumatorii către terți - persoane fizice sau
la concluzia că cesiunea de creanță poate juridice, deoarece prevederile art. 70, art. 71 din
opera exclusiv în favoarea unei persoane acest act normativ nu conțin nicio limitare din
juridice, deoarece noțiunea de creditor vizează acest punct de vedere.
persoanele juridice care, prin acordarea de
credite și încheierea unor contracte de credit, Recurenta reclamantă a mai arătat că
dobândesc calitatea de creditor în raport adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 a reprezentat
cu consumatorul, calitate ce le conferă o măsura de transpunere în legislația
posibilitatea, potrivit art. 70 din O.U.G. românească a Directivei nr. 48/2008 care
nr. 50/2010, să cesioneze creanța către terți. prevedea la pct. 15 din preambul că dispozițiile
directivei se aplicau indiferent dacă creditorul
Astfel, după declararea exigibilității anticipate era o persoană juridică sau fizică (directiva
a creanței (din cauza încălcării de către neaducând atingere dreptului statelor membre
împrumutat a obligației de rambursare a de a limita acordarea de credite pentru
ratelor conform graficului de rambursare, consumatori la persoanele juridice sau la
la data încheierii contractului de cesiune anumite persoane juridice), iar art. 3 prevedea
de creanță, creditul înregistrând 135 zile că „creditor” însemna o persoană fizică sau
de întârziere) Banca a fost îndreptățită să juridică care acorda sau promitea să acorde
aleagă modalitatea de recuperarea a acesteia, credite în exercițiul activității sale comerciale
respectiv să aleagă între declanșarea procedurii sau profesionale.
de executare silită împotriva clientului și
cesionarea creanței sale către o terță persoană. Așadar, faptul ca dispozițiile art. 7 pct. 5 din
O.U.G. nr. 50/2010 au eliminat persoanele
O.U.G. nr. 50/2010 încurajează mobilitatea fizice din categoria creditorilor nu înseamnă
consumatorilor, în sensul de a li se permite că a limitat și posibilitatea cesionării creanței,
acestora mutarea creditelor aflate în derulare așa cum cesiunea este reglementată de art. 70,
de la un creditor la altul în condiții contractuale art. 71 din același act normativ.
mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor
de a rambursa anticipat sumele contractate În timp ce art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010
fără a plăti penalități excesive, în condițiile prevede posibilitatea cesionării contractului
generate de criza economico-financiară cu de credit, în speță, obiectul cesiunii a fost
impact asupra veniturilor per familie, actul reprezentat exclusiv de creanța rezultată din
normativ creând practic cadrul necesar pentru contractul de credit cu toate accesoriile sale,
relansarea acordării de credite în condiții de astfel că deținerea de către cesionar a unei
transparență și libera concurență, instituindu-se anumite calități sau exercitarea unei anumite
mecanisme care să mențină un grad suficient de funcții de către acesta nu era necesară.
solvabilitate atât debitorilor, cât și creditorilor.
Clauzele contractuale prevăzute la art. 10.9,
Or, cesionarea creanței către un terț nu art. 10.9.1. și art. 10.9.2 din contractul de credit,
reprezintă o practică comercială, în sensul art. 2 conform cărora Banca poate cesiona în tot sau

în parte creanțele născute din contract, către 4. Apărările intimatei

o terță persoană, fără acordul împrumutatului,
cu obligația de a notifica clientul în termen Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin
de 10 zile de la încheierea cesiunii, sunt în care a solicitat respingerea recursului ca
concordanță cu dispozițiile art. 70 și art. 71 nefondat și neîntemeiat.
alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 50/2010 și nu
contravin dispozițiilor art. 7 pct. 5 din O.U.G. Recurenta reclamantă a formulat răspuns la
nr. 50/2010. întâmpinare prin care a solicitat admiterea
recursului pentru motivele arătate în cererea
S-a mai susținut de către recurenta reclamantă de recurs.
că dispozițiile art. 1566 și art. 1568 C. civ. sunt
aplicabile speței. Prin contractul de cesiune II. Procedura de soluționare a recursului
nu s-a transmis calitatea de creditor bancar
sau instituție de credit, așa cum acestea sunt 1. Cu privire la examinarea recursului în
definite de art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 completul de filtru
și O.U.G. nr. 99/2006.
Raportul întocmit în cauză, în condițiile
Banca a notificat atât clientul, cât și pe art. 493 alin. (2) și (3) C. pr. civ., a fost analizat
codebitorul său cu privire la restanțele în completul filtru, fiind comunicat părților
JURISPRUDENȚĂ
înregistrate în plata obligațiilor contractuale și în baza încheierii de ședință din data de

intenția de exigibilizare anticipată a creditului 27 ianuarie 2017, în conformitate cu dispozițiile
permisă de contractul de credit (adresa nr. 6199 art. 493 alin. (4) C. pr. civ.
din 30 august 2013 și nr. 6760-2bis din 2
octombrie 2013 trimise clientului și nr. 6200 Prin încheierea din 24 martie 2017 completul
din 30 august 2013 și nr. 6760 din 2 octombrie de filtru a constatat, având în vedere conținutul
2013 trimise codebitorului). raportului întocmit în cauză, că cererea de
recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate
Chiar dacă Banca nu ar fi notificat codebitorul și, pe cale de consecință, a declarat recursul
din contractul de credit, acesta era ținut să formulat ca fiind admisibil în principiu, în
răspundă ca și debitorul pentru rambursarea temeiul art. 493 alin. (7) C. pr. civ., și a fixat
creditului către Bancă, în cazul neexecutării
termen de judecată pe fond a recursului.
obligațiilor de plată față de Bancă, potrivit
dispozițiilor art. 1447 C. civ. 2. Soluția Înaltei Curți
În ceea ce privește faptul că Banca nu a Analizând sentința recurată prin prisma moti-
notificat cesiunea de creanță codebitorului, vului de recurs invocat, Înalta Curte constată
este cert că această omisiune nu reprezenta o că recursul este fondat, pentru considerentele
practică comercială incorectă, în sensul Legii nr.
următoare:
363/2007, și nici nu aducea atingere intereselor
codebitorului pentru care, în lipsa notificării, nu În reclamația nr. 829 din 28 ianuarie 2014,
se schimba cu nimic raportul juridic obligațional. completată cu reclamația nr. 1947 din
Astfel, prin aplicarea dispozițiilor art. 1575 26 februarie 2014, adresată Autorității
și art. 1582 alin. (1) C. civ., sancțiunea care Naționale pentru Protecția Consumatorilor,
intervine în cazul în care cesiunea de creanță nu petentul B. reclamă faptul că operatorul
este notificată debitorului este inopozabilitatea financiar bancar A. SA a procedat la cesiunea
cesiunii în raport cu acesta, creanța neputând creanței sale, care a decurs din contractul
fi opusă de cesionar debitorului care, până la de credit de refinanțare garantat cu ipoteci
data notificării, poate efectua plăți valabile imobiliare nr. RQ … din 8 noiembrie 2012,
cedentului. către o persoană fizică.

Practică comercială incorectă. Inserarea în contractul de credit a unei clauze
Autoritatea Națională pentru Protecția unei persoane fizice. Deși potrivit contractului
Consumatorilor a constatat că la data de 8 banca avea posibilitatea în cazul în care s-au
noiembrie 2012, între petent, în calitate de înregistrat întârzieri mai mari de 90 de zile să
împrumutat și garant real, cu codebitor și recurgă la începerea procedurii de executare
garant real, și A. SA s-a încheiat contractul silită, aceasta din urmă alege să cesioneze
de refinanțare garantat cu ipoteci imobiliare creanța izvorâtă din acest contract, dar
în valoare de 170.947,44 lei, pe o perioadă cesiunea se efectuează către o persoană fizică și
de 5 ani. Garanțiile reale imobiliare sunt: nu unei persoane juridice, așa cum s-a prevăzut
de rang II pe imobilul constând în teren și în contract și așa cum este prevăzut la art. 7
construcție edificată pe acesta, proprietatea alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, modificată
împrumutatului și a codebitorului și garanție prin Legea nr. 288/2010. Totodată, banca
reală imobiliară ipotecă de rang I pe imobil nu a considerat necesar ca înainte de orice
constând în teren intravilan, proprietatea procedură de declarare scadentă anticipată
împrumutatului. Petentul a înregistrat întârzieri să notifice și codebitorul care, potrivit art. 6.5
la plata ratelor, fapt pentru care banca l-a lit. b) din contract, are obligația „să achite
notificat prin adresa nr. 61999 din 30 august singur sau împreună cu împrumutatul datoriile
2013, cu privire la faptul că înregistrează ce rezultă din prezentul contract la termenele
întârzieri la plata ratelor, respectiv 60 de zile. prevăzute”. La data și ora controlului, banca
Ulterior, la data de 28 octombrie 2013, A. a nu a făcut dovada faptului că a procedat la
declarat scadent anticipat creditul, iar la data notificarea scrisă a codebitorului cu privire la
de 13 noiembrie 2013 creanța este cesionată faptul că ratele aferente contractului de credit
unei persoane fizice. Acest lucru este adus la înregistrează întârzieri sau cu privire la faptul că
cunoștința împrumutatului prin notificarea creanța a fost cesionată unei persoane fizice.”
nr 7713 din 22 noiembrie 2013, prin care
este informat „că începând cu data primirii Având în vedere toate aceste aspecte, Autoritatea
prezentei notificări, dvs. trebuie să achitați Națională pentru Protecția Consumatorilor
datoria în valoare de 167.328,45 lei împreună a emis ordinul contestat, prin care a dispus
cu posibilele drepturi, dobânzi și beneficii „încetarea practicii comerciale incorecte
prezente și ulterioare noului dumneavoastră utilizată de operatorul economic A. SA, practică
creditor doamna C., în contul deschis la A.” ce constă în faptul că banca poate cesiona
creanța unei terțe persoane, în mod discreționar,
Potrivit art. 10.9 din contract „banca va putea respectiv unei persoane fizice, practică contrară
cesiona în tot sau în parte creanțele născute diligențelor profesionale prin care se înțelege
din prezentul contract către orice terț, fără competența și grija așteptată, în mod rezonabil,
acceptul împrumutatului și/sau Codebitorului. de un consumator din partea comercianților, în
Banca va notifica împrumutatului cesiunea în conformitate cu practicile corecte de piață și/
termen de 10 zile de la încheierea contractului sau cu principiul general al bunei credințe, în
de cesiune, prin scrisoare recomandată cu domeniul de activitate al acestora”.
confirmare de primire, indicând contul bancar
în care împrumutatul urmează să facă plățile, Înalta Curte constată că ordinul este nelegal,
precum și numele și adresa sediului social și a având în vedere definiția noțiunii de practică
punctului de lucru al reprezentantului legal în comercială, care se regăsește în art. 2 lit. d)
România al cesionarului (noul creditor)”. din Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice
acțiune, omisiune, comportament, demers sau
Potrivit art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, prezentare comercială, inclusiv publicitate și
modificată prin Legea nr. 288/2010, prin comercializare, efectuate de un comerciant, în
creditor „se înțelege persoana juridică”, dar strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau
cu toate acestea A. SA alege să cesioneze furnizarea unui produs consumatorilor.

În prezentul litigiu s-a considerat că practica modificată prin Legea nr. 288/2010, definește
comercială incorectă este aceea că banca poate noțiunea de creditor ca fiind persoana
cesiona creanța unei terțe persoane, în mod juridică, inclusiv sucursalele instituțiilor de
discreționar, respectiv unei persoane fizice, credit și ale instituțiilor financiare nebancare
practică contrară diligențelor profesionale. din străinătate, care desfășoară activitate
pe teritoriul României și care acordă sau
Este vorba despre clauza prevăzută de art. 10.9 se angajează să acorde credite în exercițiul
din contractul de credit potrivit căreia „banca activității sale comerciale ori profesionale,
va putea cesiona în tot sau în parte creanțele iar art. 71 alin. (5) din același act normativ
născute din prezentul contract către orice terț, prevede că notificarea va menționa creditorul
fără acceptul împrumutatului și/sau Codebito- care va încasa de la consumator sumele pentru
rului. Banca va notifica împrumutatului cesiunea rambursarea creditului după cesiune, precum și
în termen de 10 zile de la încheierea contractului numele și adresa sediului social și a punctului
de cesiune prin scrisoare recomandată cu confir- de lucru al reprezentantului legal în România.
mare de primire, indicând contul bancar în care
împrumutatul urmează să facă plățile precum Înalta Curte consideră că modul în care
și numele și adresa sediului social și a punctului recurenta reclamantă a interpretat și aplicat
de lucru al reprezentantului legal în România al aceste dispoziții legale la momentul încheierii
cesionarului (noul creditor)”. contractului de cesiune a creanței cu persoana
JURISPRUDENȚĂ
fizică este un aspect care vizează legalitatea

Înalta Curte constată, pe de o parte, că inse- contractului de cesiune și nu caracterul corect
rarea în contractul de credit a acestei clauze sau incorect al unei practici comerciale, în
nu poate constitui o practică comercială in- înțelesul art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.
corectă, din moment ce aceasta reprezintă o
acțiune concretă a comerciantului ce are loc în Așa cum s-a arătat, această practică reprezintă o
faza pre-contractuală, în scopul promovării sau acțiune concretă a comerciantului ce are loc în
vânzării unui produs, neputându-se materializa faza pre-contractuală, în scopul promovării sau
într-o clauză contractuală. vânzării unui produs și nu poate fi inclusă în aceas-
tă noțiune modalitatea în care se face aplicarea
Pe de altă parte, acțiunea de cesionare a cre- unor clauze introduse în contractul de credit în
ditului de către societatea bancară reclamantă urma acordului de voință al părților contractante.
către o persoană fizică este efectuată în teme-
iul clauzei contractuale anterior menționate, Față de toate aceste considerente, Înalta Curte
care nu face distincție între terțul persoană constată că sentința a fost dată cu aplicarea
fizică și terțul persoană juridică. greșită a normelor de drept material, fiind
incident motivul de recurs prevăzut de art. 488
Or, conform art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. alin. (1) pct. 8 noul C. pr. civ., astfel că în temeiul
363/2007, acest act normativ nu aduce atingere art. 496 noul C. pr. civ., va admite recursul, va
dispozițiilor legale ce reglementează contractele casa sentința atacată și, rejudecând: va admite
și, în special, prevederilor referitoare la validita- acțiunea, va anula Ordinul nr. 99 din 25 martie
tea, întocmirea sau efectele contractelor. 2014 emis de pârâta Autoritatea Națională
pentru Protecția Consumatorilor.
Problema care a determinat nemulțumirea
persoanei care s-a adresat Autorității Naționale În temeiul art. 453 noul C. pr. civ. va obliga
pentru Protecția Consumatorilor și care a dus pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția
la emiterea ordinului contestat este aceea Consumatorilor la plata sumei de 150 lei
a cesionării creditului către o persoană fizică către reclamantă, reprezentând cheltuieli de
și nu către o persoană juridică, în condițiile judecată, constând în taxa judiciară de timbru,
în care art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, fond și recurs.

Practici anticoncurenţiale. Înțelegere de fixare a prețurilor de revânzare
Practici anticoncurenţiale. Înțelegere de fixare a

prețurilor de revânzare
Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) lit. a)
Înțelegerea asupra prețurilor de revânzare la nivel fix sau minim prezintă un grad suficient de
nocivitate pentru concurență și, prin natura sa, are un obiect anticoncurențial, fiind așadar o
restrângere a concurenței „prin obiect” și că, în acest context, efectele pe care practicile le-au
avut pe piață sunt lipsite de relevanță, urmând a fi eventual evaluate la momentul individualizării
amenzii. Din această perspectivă, rămân fără obiect susținerile reclamantei, referitoare la lipsa
afectării concurenței intra și inter-marcă, la lipsa barierelor la intrare și la inexistența afectării
clienților.
Respectarea prețului minimal nu prezintă relevanță pentru existența acordului anticoncurențial,

ci eventual la momentul individualizării amenzii (de altfel, pentru acest considerent, la momentul
individualizării sancțiunilor, autoritatea de concurență a aplicat o circumstanță atenuantă, prin care
a redus nivelul de bază al amenzii). În consecință, este eronată concluzia reclamantei că, întrucât
aceasta nu a respectat prețul fixat, se poate spune că între părți nu ar fi existat o înțelegere de fixare
a prețurilor de revânzare. De asemenea, din această perspectivă nu prezintă interes argumentul
reclamantei referitoare la faptul că nu a făcut altceva decât să-și adapteze comportamentul la
cerințele pieței.
(C. Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
sentința civilă nr. 391 din 6 februarie 2018, www.rolii.ro)
1. Cererea de chemare în judecată procedând la o greșită individualizare a amenzii

aplicate;
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel
București, secția contencios administrativ În temeiul art. 453 noul C. pr. civ., reclamanta
și fiscal, la data de 3 mai 2015, sub nr. xxx, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltu-
reclamanta S.M.I.I. SA a chemat în judecată ielilor de judecată ocazionate de soluționarea
pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând: prezentului proces.
1. anularea deciziei Consiliului Concurenței În motivarea în fapt a cererii de chemare în

nr. 82 din 24 noiembrie 2016 („Decizia”) cu judecată, reclamanta a susținut următoarele
consecința exonerării subscrisei de la plata argumente de fapt și de drept:
amenzii aplicată de pârât prin Decizie în A) Fapta a fost reținută în mod nelegal de către
cuantum de 700.718 lei; pârât
2. în subsidiar, în măsura în care se va aprecia În cauza de față, Consiliul Concurenței, pentru
că nu se impune exonerarea sa de la plata a putea califica faptele drept înțelegeri prin
integrală a amenzii stabilită prin decizie în obiect, trebuia să procedeze la o examinare
cuantum de 700.718 lei, a solicitat reducerea detaliată și individuală a situației în litigiu și
amenzii sub nivelul aplicat de Consiliul să demonstreze că există înțelegeri care, prin
Concurenței prin Decizie, acesta din urma raportare la contextul economic și juridic,

C. Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 391 din 6 februarie 2018
obiectivele, conținutul, comportamentul ilegal, situația pieței ar fi fost aceeași și că așa

părților etc. prezintă un grad de nocivitate numitele efecte prezumate nu se regăsesc în
suficient adus concurenței. speță.
Curtea a ignorat practica europeană și, implicit, În continuare, reclamanta a pretins că, prin
nu a analizat contextul economic și juridic, raportate la contextul legal și economic,
comportamentul părților, scopurile etc. Dacă comportamentul părților, obiectivele urmărite,
ar fi făcut această analiza ar fi ajuns în mod clar nu există o înțelegere de fixare de prețuri la
la concluzii diametral opuse celor din Decizie, nivel fix sau minim (cel mult în cazul unor
și anume: (a) lipsa gradului de nocivitate a prețuri de recomandare sau maxime) și cu atât
pretinsei înțelegeri dintre M. și M. și (b) greșita mai puțin o înțelegere prin obiect. Elementele
calificare a presupusei fapte drept înțelegere cheie care justifică evidența inexistenței unei
prin obiect. fapte de fixare prețuri, în opinia reclamantei,
au rezidat în următoarele:
În acest sens, a susținut că indiferent de natura
și domeniul asupra cărora poartă presupusa - raportul de forțe - între M.-I.I. S.A. și V. S.R.L.
înțelegere anticoncurențială, testul pentru Ghimbav este evident unul de inferioritate;
evidențierea gradului de nocivitate trebuia
efectuat în prealabil, pentru a putea stabili - conținut: raportat la documentele de la
JURISPRUDENȚĂ
dacă înțelegerea reprezenta o încălcare prin dosarul investigației Consiliului Concurenței nu

obiect sau prin efect, astfel după cum impune menționează prețurile la care au fost, de fapt,
și practica europeană. Or, Curtea nu a efectuat comercializate produsele;
acest test.
- nu a existat nici măcar o situație în întreaga
Astfel, reclamanta a arătat că, pentru a investigație în care prețul pe care cumpărătorul
putea aprecia dacă relația M. și V. prezintă un final l-a achitat să fie același cu prețul
grad suficient de nocivitate pentru a putea menționat în contractele analizate de către
fi considerată o restrângere a concurenței Consiliul Concurenței;
„prin obiect” în sensul art. 5 alin. (1) din
Legea Concurenței și respectiv 101 din TFUE, - comportamentul reclamantei vine să susțină
Consiliul Concurenței trebuia să analizeze: (a) inexistența unei înțelegeri de fixare de prețuri
dispozițiile acestora, (b) obiectivele pe care de revânzare sau minime - dacă prețurile ar fi
urmăresc să le atingă, precum și (c) contextul fost minime ar fi trebuit să predomine prețurile
economic și juridic în care acestea se înscriu în care M.-I.I. SA mergea peste nivelul din
comportamentul efectiv al părților pe piață, formular și nu sub acesta; or, din tot dosarul de
precum și aptitudinea acestuia de a „afecta investigație, rezultă că în integralitate, prețurile
semnificativ condițiile de piață”. erau sub acest nivel;
Curtea nu a demonstrat în mod concret - - gradul de nocivitate asupra concurenței

adică ținând seama de experiența acumulată - în sensul capacității faptei imputate de a
și de cunoștințele economice, obiectivele sale, denatura concurența - nu a fost dovedit.
precum și de contextul juridic și economic
- concurența intra-marcă nu a fost afectată,
în care se aplică, comportamentul părților -
întrucât M. nu avea interdicția de a acorda
capacitatea așa-ziselor fixări de prețuri vizate
prețuri mai reduse;
în cauză în legătură cu V. de a împiedica, de
a restrânge sau de a denatura concurența pe - concurența inter-marcă nu a fost afectată;
piață. Dacă s-ar fi analizat toate acestea, s-ar fi
constatat că în lipsa comportamentului pretins - lipsa barierelor la intrare;

- decizia nu a ținut cont de standardul proba- însemnat că toate centralele termice vândute
tor; în considerarea prezumției de nevinovăție, către clienți ar fi avut același preț de raft cu cel
existența unui dubiu trebuia interpretată în fa- regăsit în prețul de listă transmis de către V., or
voarea reclamantei. nu este cazul.
B) Dreptul Consiliului de a aplica sancțiuni s-a Reclamanta a mai învederat că durata
prescris. neobișnuit de lungă a investigației impunea
reducerea amenzii ca o soluție cu caracter
Reclamanta a arătat că era aplicabil termenul reparator, cel puțin prin luarea în calcul
de prescripție general pentru aplicarea unei ca element de referință pentru stabilirea
sancțiuni contravenționale. cuantumului amenzii, a cifrei de afaceri
C) Sancțiunea a fost aplicată nelegal. Individu- înregistrate la nivelul anului 2013. În acest
alizarea amenzii s-a făcut cu încălcarea preve- sens, a arătat că durata excesivă a investigației
derilor legale și practicii europene s-a suprapus peste creșterea cifrei de afaceri a
reclamantei cu aprox. 30% concretizată într-un
În susținerea acestui argument, reclamanta a cuantum sporit al amenzii.
arătat că Decizia emisă nu a motivat aplicarea
legii mai favorabile. Deși sancțiunea aplicată În continuare, a susținut că cifra de afaceri
a avut în vedere fapte petrecute în anii 2008- realizată din vânzarea de centrale termice și
2009, individualizarea sancțiunii s-a făcut piese de schimb pentru acestea reprezintă mult
pe baza unor instrucțiuni intrate în vigoare mai puțin de 20% din cifra sa de afaceri. Or,
ulterior, respectiv în baza Regulamentului potrivit Instrucțiunilor privind individualizarea
privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor, această împrejurare reprezintă
sancțiunilor de către Consiliul Concurenței, o circumstanță atenuantă aptă să diminueze
5 septembrie 2011, cu modificările și cuantumul amenzii cu 25%.
completările ulterioare și a Instrucțiunilor
Cuantumul amenzii de 0,5% din cifra de afaceri
pentru individualizarea sancțiunilor pentru
obținută în anul 2015 a fost stabilit în mod
contravențiile prevăzute de art. 55 din Legea
discriminatoriu și cu încălcarea prevederilor
Concurenței nr. 21/1996 din 3 noiembrie 2016.
art. 33 din Instrucțiunile privind individualizarea
Cu referire la durata pretinsei înțelegeri, sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute
în raport se reține o durată de 2-3 ani. În la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996.
realitate, durata este de cel mult 2 ani, cu o A arătat că a formulat o declarație de
pauză de câteva luni între semnarea celor recunoaștere a faptelor pentru a diminua
două contracte. Totodată, s-a susținut că, prin sumele de bani generate de litigiu arătând că
raportare la contractul comercial nr. 2649 din ar fi dispusă să plătească o amendă de 0,2%;
27 mai 2009 durata ar trebui redusă la cel mult or, Consiliu ținând cont că potrivit propriei
1 an, întrucât acesta arată voința fără echivoc analize a ajuns la stabilirea unui procent de
a reclamantei de a se dezice de orice astfel de 0,26 % a refuzat declarația de recunoaștere
pretinse înțelegeri. a reclamantei și a aplicat o amendă de 0,5%
ignorând dispozițiile art. 33 din Instrucțiuni.
În ceea ce privește gravitatea, reclamanta
a arătat că participarea sa în pretinsul acord Amenda a fost stabilită cu încălcarea
vertical este extrem de redusă, cu evitarea prevederilor art. 2.1 și 2.2 din Instrucțiunea cu
punerii în aplicare a pretinsei înțelegeri. Astfel, privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile de
nu a avut în niciun moment intenția de a fixa comportament anticoncurențial prevăzute la
prețurile de vânzare cu producătorul V. În art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996
cazul în care aceasta ar fi fost intenția sa, ar fi și în cazurile de concentrare economică

din 29 aprilie 2004. Astfel, în mod nelegal, noțiunea de nocivitate (care este cuprinsă în
Consiliul Concurenței a procedat la aplicarea însăși fapta anticoncurențială prin obiect) și
procentului de 0,5% la cifra de afaceri indicată efectele anticoncurențiale.
pe site-ul Ministerului de Finanțe al României,
respectiv la suma de xxx lei, fără a ține cont de Pârâtul a arătat că CJUE a enumerat acordurile
prevederile legale anterior menționate. privind prețurile și împărțirea clienților,
care „intră în mod vădit, (...) în categoria
În fine, a pretins că decizia este nulă, întru- restrângerilor celor mai grave ale concurenței.”
cât pârâtul a încălcat prevederile art. 44 (par. 32 din Hotărârea ING Pensii). În
din instrucțiunile privind individualizarea continuare, CJUE a afirmat că pentru stabilirea
sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute gradului de nocivitate se va analiza mai întâi
la art. 55 din Legea concurenței nr. 21/1996, însuși obiectul practicii anticoncurențiale - și
din 11 octombrie 2016, bazându-se la emite- doar în ipoteza în care analiza obiectului nu ar
rea deciziei pe declarația de recunoaștere și indica un grad suficient de nocivitate pentru
menționând-o expres în decizie. concurență, ar trebui să se examineze efectele
acesteia. Astfel, în aprecierea obiectului
Acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe preve- anticoncurențial, pârâtul a arătat că vor trebui
derile art. 19 alin. (7), art. 51 alin. (1) din Legea avute în vedere cuprinsul înțelegerii, obiectivele
Concurenței nr. 21/1996, pe Legea nr. 554/2004
JURISPRUDENȚĂ
pe care participanții la înțelegere urmăresc

privind contenciosul administrativ. să le obțină și contextul juridic și economic
2. Întâmpinarea. Răspunsul la întâmpinare. în care acordul a luat ființă (par. 33-40
din Hotărârea ING Pensii).
La data de 12 iunie 2017, pârâtul a depus la
dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat La punctul 5.4 din decizia atacată (par. 70-102),
respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. pârâtul a realizat o analiză detaliată a obiectu-
lui anticoncurențial al înțelegerii prin raporta-
În acest sens, pârâtul a arătat că, potrivit re chiar la jurisprudența anterior menționată,
celor menționate atât în cuprinsul deciziei deși în cazul de față, din contractele analiza-
nr. 82/2016, cât și din analiza probelor care te rezultă cu certitudine existența obiectului
au stat la baza emiterii acesteia rezultă în anticoncurențial, clauza de fixare a prețului fi-
mod evident că este vorba despre contracte ind expres agreată de societăți prin încheierea
de distribuție încheiate între furnizorul V. și contractelor.
distribuitorul M. prin care a fost stabilit prețul
de revânzare a produselor V. Ceea ce omite reclamanta din cuprinsul
raționamentului acesteia este faptul că,
Chiar de la o simplă lectură a clauzelor principalul efect al înțelegerii de fixare a
contractuale, rezultă în mod indubitabil că, prețului constă tocmai în starea de pericol
în cauză este vorba despre un preț minim pe care o astfel de înțelegere o presupune,
de vânzare cu amănuntul, preț impus și nu neinteresând care sunt efectele concrete sau
recomandat de către furnizor distribuitorului, potențiale. Aceasta este și concepția existentă
faptă care este anticoncurențială și care este la nivel doctrinar, a mai arătat pârâtul.
interzisă de către legislația în domeniu.
În cazul de față, faptul că nu a existat o transpu-
Contrar celor susținute în mod eronat de nere în practică a înțelegerii anticoncurențiale
către reclamantă în cuprinsul acțiunii, pârâtul nu atrage imposibilitatea de a demonstra
a arătat că, în cauză, reclamanta face o gravă existența unor efecte pozitive, ci dimpotrivă,
eroare de interpretare a înțelegerilor prin aceste efecte ar putea fi mai ușor de probat
obiect, aceasta punând semnul echivalent între tocmai pentru că nu a existat o transpunere în

practică a faptei, ceea ce ar fi agravat situația au stat la baza analizei ce a precedat emiterea
părților participante la înțelegere. Cu toate deciziei.
acestea, o asemenea demonstrație nu s-a rea-
lizat de către reclamantă. Cât despre nemulțumirea reclamantei
referitoare la instituția recunoașterii, a susținut
Proba încadrării faptei anticoncurențiale în că nu se justifică în contextul în care aceasta a
exceptarea individuală trebuia realizată de optat pentru o recunoaștere în limita a 0,20%
parte printr-o analiză distinctă, care să arate din cifra de afaceri, procent contrazis de
cum anume încheierea contractelor prin care calculele Consiliului, în urma cărora, dându-se
s-a fixat prețul de revânzare a adus beneficii relevanță recunoașterii a rezultat o sancțiune
concurenței, în pofida faptului că astfel de de 0,26%. Prin urmare, în lipsa consensului
înțelegeri sunt considerate foarte nocive asupra cuantumului amenzii, în mod legal, nu
pentru mediul concurențial. s-a mai dat relevanță recunoașterii, potrivit
art. 57 din Legea concurenței.
În continuare, pârâtul a susținut, contrar celor
invocate de către reclamantă, că în cuprinsul La data de 4 iulie 2017, reclamanta a depus
deciziei contestate (la pct. 196) a motivat la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin
alegerea legii penale mai favorabile. care a solicitat să se constate netemeinicia
argumentelor prezentate în cuprinsul
De asemenea, pârâtul a învederat cu privire la întâmpinării și să se dispună admiterea cererii
raportarea amenzii contravenționale la cifra de chemare în judecată. În acest sens, în
de afaceri aferentă anului 2015 că, potrivit esență, a reiterat argumentele centrale expuse
prevederilor legale în domeniu, la calcularea în cuprinsul acțiunii.
nivelului de bază, Curtea se raportează la
cifra de afaceri înregistrată de întreprindere la 3. Aspecte procesuale
organele fiscale competente în anul anterior
La termenul de judecată din data de
sancționării, orice alt raționament echivalând
21 noiembrie 2017, Curtea a respins proba
cu o adăugare la lege.
cu cataloagele de prețuri din perioada 2008-
În ceea ce privește prescripția, data de la care 2010 emise de V., solicitată de reclamantă
a început să curgă termenul de prescripție prin avocat, ca neconcludentă, și a admis
este data de 7 septembrie 2010, termenul proba cu declarația de recunoaștere expresă
de prescripție special de 10 ani așa cum și neechivocă a reclamantei atât a faptelor
este prevăzut de dispozițiile art. 59 alin. (4) anticoncurențiale, cât și a duratei încălcării
împlinindu-se la data de 7 septembrie 2020. prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996,
solicitată de pârât prin inspector.
În ceea ce privește critica reclamantei
privitoare la caracterul arbitrar al procedurii, La data de 18 ianuarie 2018, pârâtul a depus la
din perspectiva standardului probator, a dosarul cauzei note scrise, însoțite de înscrisuri.
arătat că aceasta este neargumentată. Cât 4. Analiza Curții
despre referirile la ,,adaptarea inteligentă a
comportamentului” acestea nu au legătură cu 4.1 Prezentarea situației de fapt
înțelegerile anticoncurențiale, prin obiect.
La data de 23 noiembrie 2010, Președintele
Referitor la durata procedurii, a susținut că Consiliul Concurenței a decis deschiderea din
aceasta a fost rezonabilă, prin raportare la oficiu a unei investigații pe piața distribuției
nivelul pieței relevante, la numărul părților centralelor termice, cazanelor, boilerelor,
investigate, al volumului documentelor care sistemelor de ventilație, și a accesoriilor

pentru acestea, cu privire la posibila încălcare În cele două contracte încheiate cu M., clauza
a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea contractuală se regăsește la Art. 5.1, respectiv
nr. 21/1996, de către V. SRL Ghimbav (în la Art. 7, după caz (numerotarea clauzelor
continuare V.) și distribuitorii săi/partenerii contractuale diferă în funcție de tipologiile
service din România , printre care și reclamanta de contract diferite, practicate între părțile
M.-I.I. S.A. (în continuare M.). implicate) având un conținut similar în
ceea ce privește restrângerea capacității
Ca urmare a investigației efectuate, s-a distribuitorului M. de a-și determina prețul
constatat că, în perioada 23 februarie 2011, de vânzare, prin stabilirea prețului de vânzare
între V. și o serie de distribuitori s-au încheiat și cu amănuntul al produselor, de către V., prin
derulat contracte de distribuție ale produselor listă de prețuri sau broșuri, părți integrante ale
sale, care conțin clauze de stabilire a prețului contractelor (punctul 35 din Decizie).
de vânzare către clientul final, având drept
obiect restrângerea capacității distribuitorilor Din informațiile furnizate de către V. a rezultat
că listele de prețuri anuale și broșurile au fost
de a stabili prețurile de vânzare cu amănuntul
întocmite, acestea distribuindu-se atât în
către aceștia (în ceea ce privește relația dintre
formă tipărită, cât și în format electronic pe
V. și M., autoritatea de concurență a reținut
CD sau DVD (punctul 37 din Decizie).
existența contractelor nr. 1833 din 25 martie
JURISPRUDENȚĂ
2008 și 2798 din 7 septembrie 2009). S-a constatat că distribuitorii au comercializat

către terți produsele cazane termice la prețuri
Plenul Consiliului Concurenței a emis Decizia mai mici față de cele stabilite în listele
nr. 82 din 24 noiembrie 2016, prin care, printre de prețuri anuale și în broșurile Pachete
altele, a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 Promoționale, comunicate periodic de către
alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/ V. De asemenea, s-a constatat că distribuitorii
1996 de către furnizorul V., în relația cu au comercializat către terți produsele accesorii
distribuitorii A.I. S.R.L., C., A.T. S.R.L. București, la prețuri mai mici sau mai mari față de cele
A. S.A. Sibiu, B. S.A. B., C. S.A., B., D.A.S. S.R.L. stabilite în listele de prețuri anuale și în
Iași, F.E. S.R.L. B., I.H. S.R.L. Cluj-Napoca, M.R. broșurile Pachete Promoționale, comunicate
S.R.L. Sibiu, M.-I.I. S.A. O.S. și T. S.R.L. Focșani, periodic de către V. (punctul 40 din Decizie).
concretizată prin încheierea unor înțelegeri
verticale anticoncurențiale, având ca obiect În temeiul dispozițiilor art. 55 alin. (1) lit. a)
denaturarea și împiedicarea concurenței pe din Legea nr. 21/1996, Plenul Consiliului a
piață, prin stabilirea în mod direct sau indirect sancționat M. cu amendă contravențională
a prețurilor de revânzare de către distribuitorii în cuantum de 700.718 de lei, reprezentând
antereferiți. 0,50% din cifra de afaceri totală realizată în
anul 2015 (art. 11 din dispozitiv).
În concret, în cuprinsul deciziei au fost
4.2 analiza susținerilor părților
menționate următoarele aspecte relevante:
a) fapta reținută în sarcina reclamantei
În perioada 23 februarie 2011, între V. și 10
distribuitori ai acestuia, s-au încheiat și derulat În esență, reclamanta a susținut că autoritatea
25 de contracte de distribuție, în care era de concurență nu a dovedit existența gradului
prevăzut prin clauză contractuală restrângerea de nocivitate al presupusei înțelegeri, mai
capacității distribuitorilor de a-și determina precis aptitudinea acesteia de a denatura
prețul de vânzare, prin stabilirea prețului de concurența, respectiv capacitatea înțelegerii de
vânzare cu amănuntul al produselor, de către a afecta concurența intra-marcă, inter-marcă
V. (punctul 34 din Decizie). și nici faptul că prețurile la consumatori ar fi

fost mai mici în lipsa pretinsei fapte. A mai Așadar, Curtea observă că asemeni dreptului
arătat că interpretarea Consiliului, în sensul unional (art. 101 din T.F.U.E. - în acord cu
că înțelegerea vizează prețuri și nu mai trebuie susținerile reclamantei din cuprinsul acțiunii
analizat gradul de nocivitate, este greșită, introductive, chiar dacă în prezenta cauză nu
întrucât, indiferent de natura și domeniul s-a investigat și o încălcare a acestor dispoziții,
asupra cărora poartă presupusa înțelegere regimul juridic aplicabil, în speță, nu poate
anticoncurențială, testul pentru evidențierea fi diferit) legiuitorul național a delimitat
gradului de nocivitate trebuie efectuat practicile cu obiect anticoncurențial, de cele
întotdeauna în prealabil, pentru a putea stabili cu efect anticoncurențial, ambele intrând în
dacă o înțelegere reprezintă o încălcare prin sfera de aplicare a Legii concurenței, contrar
obiect sau prin efect. Reclamanta a susținut susținerilor reclamantei.
că autoritatea de concurență confundă În continuare, Curtea găsește utilă și redarea
intenționat testul gradului de nocivitate cu jurisprudenței relevante a C.J.U.E., care, de o
dovada efectelor anticoncurențiale concrete și manieră constantă, a diferențiat practicile cu
că nu orice comportament sau document care obiect anticoncurențial de cele cu un asemenea
vizează prețurile trebuie încadrat în categoria efect, inclusiv din perspectivă probatorie.
înțelegerilor de fixare a prețurilor de revânzare,
ca înțelegeri prin obiect. În concret, reclamanta În acest sens, se amintește Hotărârea din
a imputat Consiliului că nu a demonstrat, 14 martie 2013 în cauza Allianz Hungária
ținând seama de experiența acumulată și Biztosító și alții, C-32/2011 în ale cărei
de cunoștințele economice, de obiectivele considerente au fost reținute următoarele:
acordului, de contextul juridic și economic,
„33. Cu titlu introductiv, trebuie amintit
de intenția părților, faptul că înțelegerile au că, pentru a intra sub incidența interdicției
împiedicat, restrâns sau denaturat concurența prevăzute la art. 101 alin. (1) T.F.U.E., un
pe piață. A mai susținut că, în niciun caz, acord trebuie să aibă „ca obiect sau efect
înțelegerile nu fixau prețuri minime, ci cel mult împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
de recomandare sau maxime. concurenței în cadrul pieței interne”. Potrivit
unei jurisprudențe constante începând cu
Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65),
concurenței ,,sunt interzise orice înțelegeri
caracterul alternativ al acestei condiții, indicat
între întreprinderi, decizii ale asociațiilor
prin conjuncția „sau”, conduce la necesitatea
de întreprinderi și practici concertate, care
de a analiza mai întâi însuși obiectul acordului,
au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, ținând seama de contextul economic în care
restrângerea ori denaturarea concurenței pe acesta trebuie să fie aplicat.
piața românească sau pe o parte a acesteia, în
special cele care stabilesc, direct sau indirect, 34. Astfel, în cazul în care se stabilește obiectul
prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice anticoncurențial al unui acord, nu trebuie să
alte condiții de tranzacționare”. se cerceteze efectele sale asupra concurenței.
Cu toate acestea, în cazul în care analiza
Din interpretarea normei juridice în discuție, conținutului acordului nu ar indica un grad
Curtea observă că Legea concurenței se aplică suficient de nocivitate pentru concurență,
la două tipuri de practici anticoncurențiale: ar trebui să se analizeze efectele acestuia și,
a) cele care prin obiectul lor restrâng, împiedică pentru a fi interzis, să se constate că sunt
sau denaturează concurența; b) cele care reunite elementele care probează că, în fapt,
prin efectul produs restrâng, împiedică sau concurența a fost împiedicată, restrânsă sau
denaturează concurența. denaturată în mod semnificativ (hotărârea

din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și 38. De altfel, Curtea a constatat deja că,
alții, C-8/08, pct. 28 și 30, hotărârea din pentru a avea un obiect anticoncurențial,
6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services este suficient ca acordul să poată să producă
și alții, C-501/06P, C-513/06P, C-515/06P și efecte negative asupra concurenței, cu alte
C-519/06P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie cuvinte, ca aceasta să fie aptă în mod concret
2011, Football Association Premier League să împiedice, să restrângă sau să denatureze
și alții, C-403/08 și C-429/08, pct. 135, concurența în cadrul pieței comune. Problema
hotărârea din 13 octombrie 2011, P. Fabre dacă și în ce măsură un astfel de efect se
Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34). produce efectiv nu poate avea importanță
decât pentru a calcula cuantumul amenzilor și
35. Distincția dintre „încălcarea prin obiect” pentru a evalua dreptul la acordarea de daune
și „încălcarea prin efect” rezultă din împre interese (hotărârea T‑Mobile Netherlands și
jurarea că anumite forme de coluziune între alții, pct. 31).” (s.r.)”.
întreprinderi pot fi considerate, prin însăși
În același sens, prin Hotărârea pronunțată
natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna la 16 iulie 2015 în cauza ING Pensii/Consiliul
funcționare a concurenței (hotărârea din 20 Concurenței, C-172/14, C.J.U.E. a statuat
noiembrie 2008, Beef Industry Development următoarele aspect relevante din perspectiva
Society și Barry Brothers, C-209/07, pct. 17,
JURISPRUDENȚĂ
cauzei de față:
hotărârea T-Mobile Netherlands și alții, pct. 29,
hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, „32. Din jurisprudență rezultă că reprezintă
C-226/11, pct. 36). forme de coluziune extrem de dăunătoare
pentru buna funcționare a concurenței normale
36. Pentru a aprecia dacă un acord implică acordurile ce au ca obiect, prin însăși natura
o restrângere a concurenței „prin obiect”, lor, generarea unei împărțiri a clienților pentru
trebuie analizat cuprinsul dispozițiilor acestuia, servicii. Astfel, acordurile privind împărțirea
obiectivele pe care urmărește să le atingă, clienților intră în mod vădit, ca și acordurile
precum și contextul economic și juridic în care privind prețurile, în categoria restrângerilor
acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline celor mai grave ale concurenței (hotărârea
Services și alții, pct. 58, Football Association Comisia/Stichting Administratiekantoor
Premier League și alții, pct. 136, P. Fabre Dermo- Portielje, C-440/11P, pct. 95 și 111) – s.r.
Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii De asemenea, relevante sunt și dispozițiile
respectivului context, trebuie de asemenea Regulamentului UE nr. 330/2010 al Comisiei
să se țină seama de natura produselor sau a din 20 aprilie 2010 privind aplicarea art. 101
serviciilor afectate, precum și de condițiile alin. (3) din Tratatul privind funcționarea
reale de funcționare și de structura pieței sau Uniunii Europene categoriilor de acorduri
a piețelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, verticale și practici concertate, denumit
și jurisprudența citată acolo). „Regulamentul de exceptare pe categorii”,
care la art. 4 (denumit „Restricțiile care elimină
37. În plus, deși intenția părților nu constituie beneficiul exceptării pe categorii-restricții
un element necesar pentru a determina grave”) prevede că „exceptarea prevăzută la
caracterul restrictiv al unui acord, niciun art. 2 nu se aplică acordurilor verticale care,
element nu interzice autorităților din domeniul direct sau indirect, separat sau în combinație
concurenței ori instanțelor naționale și ale cu alți factori aflați sub controlul părților,
Uniunii să țină cont de aceasta (hotărârea au ca obiect: (a) restrângerea capacității
GlaxoSmithKline Services și alții, pct. 58, și cumpărătorului de a-și stabili prețul de vânzare,
jurisprudența citată acolo). fără a aduce atingere posibilității furnizorului

de a impune un preț de vânzare maxim sau de că toate condițiile de la art. 101 alin. (3) sunt
a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca îndeplinite. Apoi este obligația Comisiei de a
acestea din urmă să nu echivaleze cu un preț evalua în mod eficient efectele posibile negative
de vânzare fix sau minim stabilit ca rezultat al asupra concurenței și consumatorilor înainte de
presiunii exercitate ori al stimulentelor oferite a decide dacă acele condiții prevăzute la art. 101
de oricare dintre părți”. alin. (3) sunt îndeplinite.”- s.r.
În aplicarea acestui Regulament, principiile de Aplicând, în speță, principiile europene

evaluare a acordurilor verticale au fost stabilite menționate mai sus, Curtea reține că, pen-
prin „Comunicarea Comisiei din 10 mai 2010: tru a aprecia dacă acordurile dintre V. și M. au
Orientări privind restricțiile verticale”, din prezentat, prin natura lor, un grad suficient de
cuprinsul cărora sunt relevante următoarele: nocivitate pentru a putea fi considerate re-
strângere a concurenței „prin obiect”, în sen-
a) mențiunile de la pct. III.3 - Restricțiile grave sul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței
prevăzute de Regulamentul de exceptare pe și art. 101 alin. (1) din T.F.U.E., Curtea trebuia
categorii, paragraful 48: „Restricția gravă să analizeze cuprinsul înțelegerii, iar dacă con-
prevăzută la art. 4 lit. a) din Regulamentul de stata că acordul face parte dintr-o categorie
exceptare pe categorii se referă la impunerea expres prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea
prețurilor de revânzare, adică la acordurile sau concurenței respectiv art. din 101 alin. (1) din
practicile concertate al căror obiect direct sau T.F.U.E., prezentând așadar în mod intrinsec un
indirect este stabilirea unui preț de revânzare grad de nocivitate, atunci analiza contextului
fix sau minim sau a unui nivel fix sau minim al economic și juridic putea fi efectuată marginal.
prețului pe care cumpărătorul este obligat să
îl aplice. Contrar susținerilor reclamantei, Curtea nu
a confundat testul gradului de nocivitate cu
b) mențiunile de la pct. VI.2.10 - Restricții dovada efectelor anticoncurențiale concrete,
privind prețul de vânzare, paragraful 223: ci a făcut o analiză separată a gradului de
„Astfel cum s-a explicat în secțiunea III.3, nocivitate. Împrejurarea că autoritatea pârâtă
impunerea prețurilor de revânzare (IPR), adică nu s-a aflat în confuzia sugerată de reclamantă
acordurile sau practicile concertate al căror rezultă din lecturarea pct. 82-102 ale deciziei.
obiect direct sau indirect este stabilirea unui În esență, invocând principiile dreptului
preț de revânzare fix sau minim sau a unui nivel unional, autoritatea a realizat testul, prin
fix sau minim al prețului pe care cumpărătorul intermediul factorilor cheie.
este obligat să îl aplice, este considerată
o restricție gravă. În cazul în care un acord Astfel, pornind analiza de la ,,termenii acor-
include IPR, acel acord este prezumat ca dului” și constatând caracterul neechivoc al
restrângând concurența și astfel ca intrând sub clauzelor contractuale, Curtea a reținut că,
incidența art. 101 alin. (1). Aceasta conduce, de prin intermediul acestora, intenția părților a
asemenea, la prezumția că este puțin probabil fost aceea de fixare a prețurilor de revânzare,
ca acordul să îndeplinească toate condițiile parte a categoriei normative anterior aminti-
art. 101 alin. (3), de aceea Regulamentul de te (din această perspectivă, în care compor-
exceptare pe categorii nu este aplicabil. Cu tamentul părților a fost provocat de chiar o
toate acestea, întreprinderile au posibilitatea prevedere contractuală, comportamentul în
să invoce o apărare pe bază de argumente de sine a putut fi considerat ca având un obiect
eficiență, în conformitate cu art. 101 alin. (3) anticoncurențial). Această concluzie a justificat
într-un caz individual. Părțile au obligația de o cercetare la nivel marginal a contextului eco-
a demonstra posibilele câștiguri de eficiență nomic și juridic în care a fost încheiat acordul
rezultate în urma includerii IPR în acordul lor și (punctele 93-102 ale Deciziei).

În acest context, Curtea constată că nu pot fi inacțiunilor lor pe piață (T-41/96 Bayer vs.
primite susținerile reclamantei, în sensul că Comisia, pct. 67-69); înțelegerea poate
autoritatea de concurență nu ar fi respectat consta într-o acțiune singulară, într-o serie
practica europeană și ar fi calificat faptele de acțiuni sau într-un mod de comportament
drept înțelegeri prin obiect formalist, fără a (C-49/92 P Comisia vs. Anic Partecipazioni
aplica testul gradului suficient de nocivitate. SpA); înțelegerea este interzisă din perspectiva
regulilor de concurență chiar și în situația în
Contrar susținerilor reclamantei, pe baza care aceasta nu este obligatorie prin natura
principiilor redate mai sus, Curtea reține sa, iar absența măsurilor de monitorizare a
că, odată stabilit obiectul anticoncurențial, implementării nu afectează în mod necesar
răsturnarea prezumției nu poate avea loc, gravitatea încălcării (T-64/02 Henbach vs.
partea având doar posibilitatea de a obține Comisia, T-59/99 Ventouris vs. Comisia, pct. 52);
o cauză de nepedepsire, prin dovedirea unei fiecare operator economic trebuie să-și
apărări pe bază de eficiență [art. 5 alin. (2) realizeze independent politica comercială pe
și (3) din Legea Concurenței]. Or, în speță, o piață comună a mai multor operatori; chiar
reclamanta nu a pretins și implicit dovedit o dacă această cerință de independență nu
asemenea împrejurare (primele susțineri în exclude un comportament inteligent și legal
acest sens, de asemenea nedovedite, au fost pe piață al operatorilor economici, liberi să
JURISPRUDENȚĂ
prin răspunsul la întâmpinare, deci nu în fața previzioneze evoluția pieței și să se adapteze ca

autorității de concurență și, astfel, tardiv). atare, ea interzice strict orice formă de contact,
direct sau indirect, între agenții de pe piață, al
Prin urmare, Curtea constată temeinicia
cărui obiect sau efect este ori de a influența
raționamentului Consiliului, în sensul că
comportamentul unui competitor pe piață, ori
înțelegerea asupra prețurilor de revânzare la de a releva propria strategie de acțiune a unei
nivel fix sau minim prezintă un grad suficient societăți pe respectiva piață (Suiker Unie și alții
de nocivitate pentru concurență și, prin vs. Comisia, C-172/1980 Zuchner).
natura sa, are un obiect anticoncurențial,
fiind așadar o restrângere a concurenței „prin Prin urmare, Curtea subliniază că respectarea
obiect” și că, în acest context, efectele pe care prețului minimal nu prezintă relevanță
practicile le-au avut pe piață sunt lipsite de pentru existența acordului anticoncurențial,
relevanță, urmând a fi eventual evaluate la ci eventual la momentul individualizării
momentul individualizării amenzii. Din această amenzii (de altfel, pentru acest considerent,
perspectivă, rămân fără obiect susținerile la momentul individualizării sancțiunilor,
reclamantei, referitoare la lipsa afectării autoritatea de concurență a aplicat o
concurenței intra și inter-marcă, la lipsa circumstanță atenuantă, prin care a redus
barierelor la intrare și la inexistența afectării nivelul de bază al amenzii). În consecință, este
clienților. eronată concluzia reclamantei că, întrucât
aceasta nu a respectat prețul fixat, se poate
Revenind la acordul de voință având ca spune că între părți nu ar fi existat o înțelegere
obiect fixarea prețurilor a cărui existență a de fixare a prețurilor de revânzare. De
fost combătută de reclamanta în acțiune, asemenea, din această perspectivă nu prezintă
Curtea reamintește următoarele concluzii interes argumentul reclamantei referitoare
relevante din jurisprudența unională: există la faptul că nu a făcut altceva decât să-și
o înțelegere atunci când părțile, în mod adapteze comportamentul la cerințele pieței.
expres sau implicit, intenționează să adere la
un plan comun, care îngrădește sau tinde să Greșită este și afirmația reclamantei, potrivit
îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, căreia dacă un operator economic inițiază
prin trasarea coordonatelor acțiunilor sau un comportament de fixare de prețuri

de revânzare la nivel fix sau minim, acest al produselor va fi stabilit periodic de furnizor
comportament trebuie să fie continuu. (…)”; Art. 13 din contractul nr. 2798/2009
Dimpotrivă, Curtea nu vede niciun impediment ,,furnizorul își rezervă dreptul de a dispune
în a considera că este posibil ca părțile să se periodic și pentru perioade limitate de timp
înțeleagă asupra prețurilor de revânzare doar în campanii promoționale în care va stabili prețul
cadrul anumitor contracte, neputând fi primită de vânzare cu amănuntul al produselor”; Art. 11
susținerea reclamantei că acest comportament din contractul nr. 1833/2008: ,,Prețul minim la
trebuie să caracterizeze întreaga relație. În care distribuitorul are voie să vândă produsele
concluzie, contrar susținerilor reclamantei, obiect al prezentului contract este cel prevăzut
Curtea arată că o înțelegere poate consta în anexa 1 la poziția ,,prețul minim impus către
și într-o acțiune singulară sau într-o serie utilizatori”.
de acțiuni (în același sens, a se vedea cauza
C-49/92 P Comisia vs. Anic Partecipazioni SpA), Curtea constată că sintagmele de mai sus
iar nu doar într-un mod de comportament. Ca probează fără dubiu că a existat o înțelegere
atare, vor fi înlăturate susținerile reclamantei, de stabilire a prețului de revânzare la un nivel
în sensul că dacă obiectivul părților ar fi fost fix sau minim. În aceste condiții, nu poate fi
de fixare a prețurilor la un nivel fix sau minim, primită susținerea reclamantei, în sensul că
atunci toate contractele ar fi trebui să includă interpretarea Consiliului ar fi fost formalistă și
această clauză, împrejurare care nu se verifica că existența îndoielilor ar fi impus realizarea
în cazul contractului nr. 2649 din 27 mai 2009. unei interpretări care să-i fi fost favorabile. Este
adevărat că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E.,
Totodată, Curtea va înlătura apărările existența unui dubiu trebuie interpretată în
reclamantei referitoare la raportul de forțe favoarea întreprinderilor acuzate de încălcare,
dintre părțile contractante. Astfel, determinant însă, prin prisma celor prezentate mai sus,
în cauză nu este cine a inițiat prețul minim sau Curtea constată că autoritatea pârâtă a
fix de revânzare, ci constatarea existenței unei respectat standardul de probă dedus din
înțelegeri având obiect anticoncurențial. jurisprudența europeană.
Cât despre susținerile referitoare la faptul că b) privitoare la prescripția dreptului de a aplica
prețurile ar putea fi considerate cel mult de sancțiunea
recomandare sau maxime și că, în lipsa unor
presiuni, sancțiuni, amenințări etc. din partea Referitor la prescripția dreptului pârâtului de
furnizorului, nu convergeau în prețuri fixe la a aplica sancțiunea, Curtea reține că aplicabile
nivelul său, care avea păstrată independența sunt normele juridice în vigoare la data
decizională în stabilirea propriilor prețuri de încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial
revânzare, Curtea constată că nici acestea nu în cauză.
pot fi primite.
Astfel, potrivit art. 58-59 din Legea nr. 21/1996
Astfel, sub aspectul conținutului clauzelor, (forma în vigoare la data de 8 aprilie 2011)
Curtea constată că acestea nu lăsă loc
,,Art. 58
interpretărilor. În acest sens, relevante
sunt următoarele: Art. 3.1 din contractul 1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica
nr. 2798/2009: ,,distribuitorul (…) va practica sancțiuni contravenționale pentru încălcarea
un nivel minim al prețului de vânzare al prevederilor prezentei legi se prescrie după
produselor, în cazul în care furnizorul îi solicită cum urmează:
acest lucru (…)”; Art. 5.1 din contractul
nr. 2798/2009 (art. 7 din contractul nr. a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării
1833/2008): ,,prețul de vânzare cu amănuntul prevederilor art. 50;

b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte care se împlinește perioada egală cu dublul
încălcări ale prevederilor prezentei legi. termenului de prescripție, aplicabil pentru
săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care
(2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Consiliul Concurenței nu a impus nici una din-
Concurenței începe să curgă de la data tre sancțiunile prevăzute de prezenta lege”.
săvârșirii încălcării. În cazul încălcărilor ce au
caracter de continuitate sau de repetabilitate, Cu privire la momentul de început al cursului
prescripția începe să curgă de la data încetării termenului de prescripție, fiind în prezența unei
ultimului act sau fapt anticoncurențial în încălcări continue, data de început a cursului
cauză. termenului este data săvârșirii ultimului act
anticoncurențial (7 septembrie 2010 - data
Art. 59 încetării efectelor contractului nr. 2798 din
7 septembrie 2009).
(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul
Concurenței în scopul unei examinări Cât despre întreruperea cursului termenului
preliminare sau în scopul declanșării unei de prescripție, mai precis, dacă ulterior datei
investigații în legătură cu o anumită încălcare de declanșare a investigației se mai pot ivi
a legii va întrerupe cursul termenelor de cauze interumptive ale termenului în discuție,
prescripție prevăzute la art. 58. Întreruperea Curtea observă că potrivit dispozițiilor art. 59
JURISPRUDENȚĂ
termenului de prescripție va avea efect de la citate mai sus, efectul întreruptiv se produce
data comunicării acțiunii întreprinse de către prin efectuarea oricărui act de examinare
Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin preliminară sau de cercetare (de investigare)
un agent economic sau o asociație de agenți efectivă ori făcut în scopul investigării.
economici care a participat la săvârșirea
încălcării legii. Se constată că înțelesul sintagmei „în scopul
declanșării unei investigații” din alin. (1) al
(2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către art. 59 nu poate fi desprins din contextul
Consiliul Concurenței și care întrerup cursul întregului articol. Astfel, faptul că orice act
termenului de prescripție includ, în principal, întreprins de Consiliu în scopul investigării
următoarele: unei încălcări este apt sa întrerupă termenul,
iar nu doar ordinul de investigație, este probat
a) solicitări de informații, în scris; de lista exemplificativă a actelor, enumerate
în art. 59 alin. (2). Astfel, atât solicitarea de
b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței informații, în scris, cât și începerea procedurilor
de declanșare a unei investigații; legale (acestea fiind reprezentate de toate
c) începerea procedurilor legale. acțiunile oficiale întreprinse de autoritatea de
concurență pentru investigarea unei încălcări,
(3) Întreruperea termenului de prescripție își precum: procedura de inspecție; procedura
produce efectele față de toți agenții economici acceptării propunerilor de angajamente;
sau asociațiile de agenți economici care au procedura comunicării raportului de
participat la săvârșirea încălcării legii. investigație și a formulării de observații la
acesta de către întreprinderile implicate în
(4) În cazul întreruperii termenului de exercitarea dreptului la apărare; procedura
prescripție, un nou termen, cu o durată si- de acces la dosar în care părților implicate
milară, începe să curgă de la data la care li se aduce la cunoștință probatoriul care
Consiliul Concurenței a întreprins una dintre demonstrează săvârșirea faptei și existența
acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de vinovăției; procedura audierii părților) se pot
prescripție va expira cel mai târziu în ziua în produce ulterior deschiderii investigației.

A accepta teza spre care tinde reclamanta, c) privitoare la aplicarea sancțiunii și indivi
în sensul că după deschiderea investigației dualizarea amenzii
nu se mai pot ivi alte cauze interumptive
de prescripție, ar avea drept consecință În ceea ce privește susținerile reclamantei
denaturarea sensului instituției. Astfel, referitoare la baza de calcul a amenzii, Curtea
în ipotezele în care ordinul de declanșare reține că dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea
a investigației este emis anterior datei concurenței instituie drept criteriu de referință,
săvârșirii ultimului act anticoncurențial pe cel al ,,cifrei de afaceri totală realizată în
(deci când acesta nu putea avea de plano anul financiar anterior”.
efect interumptiv pentru că prescripția încă
nu începuse să curgă), validând susținerea De asemenea, potrivit art. 56 din același act
reclamantei ar însemna să se admită că, în normativ ,,în cazul în care, în anul financiar
aceste ipoteze, prescripția nu era susceptibilă anterior sancționării, întreprinderea nu a
de a fi întreruptă, lăsând astfel fără aplicare înregistrat cifră de afaceri sau aceasta nu poate
art. 59, în ansamblul său. Or. norma juridică fi determinată, va fi luată în considerare cea
trebuie să fie interpretată în sensul aplicării ei, aferentă anului financiar în care întreprinderea
iar nu în cel al neaplicării. sau asociația de întreprinderi a înregistrat
cifra de afaceri, an imediat anterior anului de
La același rezultat se ajunge interpretând
referință pentru calcularea cifrei de afaceri în
dispozițiile interne prin prisma dreptului
vederea aplicării sancțiunii. În ipoteza în care
european în materia concurenței. În acest sens,
nici în anul anterior anului de referință pentru
Curtea observă că potrivit art. 25 alin. (3) din
calcularea cifrei de afaceri în vederea aplicării
Regulamentul CE nr. 1/2003 privind punerea în
aplicare a normelor de concurență prevăzute sancțiunii întreprinderea nu a realizat cifră
la art. 81 și art. 82 din tratat, conform căruia de afaceri, va fi luată în calcul ultima cifră de
acțiunile care întrerup curgerea termenului afaceri înregistrată de întreprindere”.
de prescripție sunt cele întreprinse în scopul
Din interpretarea coroborată a acestor
investigării încălcării, inclusiv cererile de
dispoziții, rezultă că nivelul de referință avut
informații și comunicarea raportului privind
în vedere de legiuitor este cel al cifrei de afaceri
obiecțiunile, acte procedurale care sunt
ulterioare emiterii ordinului de deschidere a înregistrate de întreprindere la organele fiscale.
investigației. Or, la determinarea sancțiunii aplicate
Sumarizând, Curtea reține că orice act al reclamantei, pârâtul a avut în vedere întocmai
pârâtului efectuat după data de 8 aprilie indicatorul financiar în discuție cu care
2011, în scopul investigării încălcării și adus la reclamanta a figurat înregistrată la organele
cunoștința părții a avut natură interumptivă fiscale și anume suma de xxx de lei.
a termenului de prescripție, ultimul dintre
acestea fiind comunicarea raportului de Referirile reclamantei la Instrucțiunile
investigație, la data de 4 octombrie 2016. Președintelui Consiliului Concurenței cu
Astfel, față de dispozițiile art. 59 alin. (4) privire la calculul cifrei de afaceri în cazurile
din Legea concurenței, după acest moment, de comportament anticoncurențial prevăzute
un nou termen a început să curgă, acesta la art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și
neatingându-și niciuna dintre cele două limite în cazurile de concentrare economică din
temporale (cea de 5 ani de la momentul 29 aprilie 2004 sunt lipsite de pertinență;
începerii cursului său, respectiv cea de astfel după cum rezultă din partea introductivă
10 ani de la data epuizării faptei - ultimului act a acestora scopul lor este de ,,a aduce clarificări
anticoncurențial). de ordin procedural și practic, necesare aplicării

art. 8, art. 15 și art. 16 din Legea concurenței” gravitatea și durata faptei anticoncurențiale,
(nu ale art. 55, art. 56 din Lege). prin însumarea cuantumurilor stabilite în
funcție de aceste două criterii (x gravitate + y
De asemenea, susținerile reclamantei durată = nivel de bază).
referitoare la un alt an financiar anterior, care
ar fi trebuit să fie avut în vedere dacă durata Potrivit pct. 198 din decizie, Curtea a stabilit
cercetărilor nu era una excesivă nu-și găsesc că fapta săvârșită de către reclamantă este
acoperire în prevederile exprese ale legii. de gravitate mică și de durată medie. Curtea
a procedat, în mod corect, la individualizare
În ceea ce privește susținerile reclamantei
în raport de Instrucțiunile din 2016, în lipsa
legate de aplicarea legii contravenționale mai
deosebirilor de reglementare sub aspectul
favorabile, Curtea reține că acestea nu pot fi
gravității și al duratei, precumpănitor fiind,
primite.
în alegerea legii mai favorabile, regimul
Astfel, aplicarea legii mai favorabile în circumstanțelor atenuante (care, în varianta
cazul succesiunii de legi contravenționale nouă permite reducerea amenzii cu un procent
în timp presupune existența unei activități superior în cazul recunoașterii și care extinde
contravenționale consumate până la apariția sfera acestora).
noii legi. Când însă, această activitate
JURISPRUDENȚĂ
În continuare, Curtea constată că autoritatea

începe sub legea veche și se prelungește
sub legea nouă, având în vedere caracterul pârâtă a individualizat corect nivelul de bază al
de contravenție continuă (sau după caz amenzii pe care a aplicat-o reclamantei, pentru
continuată), întregului ilicit contravențional i următoarele considerente:
se aplică legea nouă, în vigoare la momentul În ceea ce privește gravitatea, Curtea reține
epuizării activității materiale contravenționale că, la pct. 197-198 din Decizie pârâtul a arătat
(în speță, 7 septembrie 2010). Dacă ulterior că fapta se încadrează în categoria încălcării
acestei date și până la momentul aplicării de gravitate mică, întrucât a avut un impact
sancțiunii intervin alte legi, acestea vor fi avute
limitat asupra pieței și a afectat o parte limitată
în vedere la realizarea testului de comparare,
a acesteia, stabilind un cuantum orientat spre
efectuat în vederea determinării legii mai
minim de 1% din cifra de afaceri totală realizată
favorabile.
de reclamantă. Faptul că procentul aferent nu
Aceasta este și rațiunea pentru care efectuând a fost stabilit chiar la minimul special de 0,6%
testul anterior menționat, Curtea a determinat a fost justificat de gravitatea fixării prețurilor
ca incidentă Legea concurenței și Instrucțiunile ca faptă anticoncurențială printre celelalte
în vigoare la data aplicării sancțiunii. Contrar tipuri de înțelegeri de tip vertical (a se vedea
susținerilor reclamantei, se observă că în acest sens par. 48 din Orientările privind
autoritatea de concurență a motivat opțiunea restricțiile verticale).
pentru legea nouă, astfel după cum rezultă din
cuprinsul Deciziei (punctul 196). În ceea ce privește durata încălcării, Curtea
a stabilit că încălcarea este de durată medie
În ceea ce privește stabilirea nivelului de (2 ani), astfel că a aplicat o creștere de 10%
bază în funcție de gravitatea și durata faptei, pentru fiecare an, ajungând la un total de 20%.
Curtea constată că, în ambele variante Susținerile reclamantei referitoare la relevanța
ale Instrucțiunilor privind individualizarea contractului nr. 2649 din 27 mai 2009 nu pot
sancțiunilor (atât cele din 2010, cât și fi primite; efectele acestei din urmă înțelegeri
cele din 2016), nivelul de bază al amenzii sunt independente de cele ale contractului
contravenționale se determină în raport de nr. 2798 din 7 septembrie 2009, astfel încât

suprapunerea parțială a duratelor acestora nu clară și neechivocă a răspunderii pentru încăl-

prezintă nicio consecință. care, precum și o declarație privind cuantu-
mul maxim al amenzii pe care întreprinderea
De altfel, Curtea observă că în urma adaptării este dispusă să o plătească. În decizia Con-
nivelului de bază și invalidând recunoașterea siliului Concurenței se vor menționa cuan-
faptei, autoritatea de concurență a aplicat tumul amenzii determinat anterior aplicării
reclamantei minimul general al sancțiunii, dispozițiilor alin. (2), precum și cuantumul
acela de 0,5% din cifra de afaceri (punctul 19 amenzii rezultat în urma reducerii acordate
prima teză din Instrucțiuni); prin urmare, chiar pentru recunoaștere. În situația în care Consi-
admițând existența unor nereguli în procesul liul Concurenței nu acceptă termenii solicitării
de individualizare a nivelului de bază, în adresate de întreprindere, nu se va acorda o
concret, reclamantei nu i-a fost produsă nicio reducere a amenzii și recunoașterea formulată
vătămare, de vreme ce, finalmente, i-a fost nu va fi utilizată ca element probatoriu.”
aplicat nivelul minim general de sancțiune.
Or, lipsa vătămării lasă fără temei orice acțiune Astfel după cum rezultă din declarația depusă
în contencios administrativ subiectiv [art. 1 la fila 148 de la dosarul cauzei, reclamanta
alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. a recunoscut în integralitate faptele
anticoncurențiale și durata acestora, arătând
În schimb, Curtea constată că pârâtul a că înțelege să accepte cuantumul maxim al
aplicat greșit legea din perspectiva acordării amenzii, de 0,2% din cifra de afaceri totală
unui tratament favorabil întreprinderilor care realizată în anul 2015.
recunosc săvârșirea faptei.
Consiliul nu a acceptat recunoașterea
În acest sens, Curtea reamintește că potrivit reclamantei (punctele 207-208 ale Deciziei),
prevederilor art. 57 alin. (2) și (3) din Legea din perspectiva cuantumului maxim al amenzii
concurenței: pe care aceasta din urmă s-a arătat dispusă să-l
plătească, menționând că în urma calculului
„(2) În cazul contravențiilor prevăzute la realizat, prin valorificarea recunoașterii (în
art. 55 alin. (1), dacă întreprinderea recunoaște, procent de 20%), a fost stabilit un minim al
în mod expres, înainte de audieri, săvârșirea amenzii de 0,26% din cifra de afaceri.
faptei anticoncurențiale și, acolo unde este
cazul, propune remedii care duc la înlăturarea Curtea constată că pârâtul a refuzat nelegal
cauzelor încălcării, Consiliul Concurenței poate acordarea tratamentului favorabil solicitat
aplica o reducere a amenzii cu un procent de către reclamantă în urma recunoașterii
cuprins între 10% și 30% din nivelul de bază efectuate de către aceasta.
determinat conform instrucțiunilor adoptate
potrivit prevederilor alin. (1). În cazul acordării Astfel, Curtea observă că potrivit punctului 32
reducerii pentru recunoașterea faptei, nivelul lit. c) din Instrucțiuni ,,recunoașterea trebuie să
amenzii va fi diminuat inclusiv când acesta fie însoțită de o declarație privind acceptarea
este stabilit la minimul prevăzut de lege, fără cuantumului maxim preconizat al amenzii”.
ca amenda aplicată să fie mai mică de 0,2% Prin urmare, partea trebuie să-și asume
din cifra de afaceri realizată în anul financiar cuantumul maxim al amenzii preconizat de
anterior sancționării. Consiliu, nu să propună un cuantum propriu
al amenzii, supus unei acceptări ulterioare a
(3) Reducerea cuantumului amenzii în baza Consiliului (după cum s-a procedat în cauză).
alin. (2) este posibilă doar pe baza unei soli- În acest context, observând necorelarea
citări exprese formulate de întreprinderea in- existentă, Consiliului îi revenea obligația
teresată. Solicitarea va conține recunoașterea de a da relevanță dispozițiilor pct-ului 33

din Instrucțiuni, potrivit cărora ,,Consiliul atingă nivelul de 0,36% (30% din nivelul de
Concurenței poate acorda întreprinderilor bază de 1,20), cu consecința stabilirii unui nivel
a căror propunere de recunoaștere este al amenzii de 0,14% (0,50%-0,36%). Ținând
considerată insuficientă posibilitatea de a cont că potrivit art. 57 alin. (2) teza finală din
completa cererea, o singură dată, în termenul Legea concurenței, amenda nu poate fi mai
stabilit de autoritatea de concurență”. Astfel, mică de 0,2% din cifra de afaceri, în final,
se putea asigura dacă reclamanta înțelege Curtea va aplica acest din urmă cuantum.
să-și asume maximul preconizat al amenzii,
chiar dacă aceasta ar depăși nivelul de 0,2% În fine, referitor la valorificarea recunoașterii
sau dacă, în realitate, partea este dispusă să reclamantei, în pofida exercitării acțiunii în
recunoască fapta doar în limita în discuție. anulare și pentru alte considerente, Curtea
a avut în vedere lipsa manifestării de voință
Solicitarea se impunea cu atât mai mult cu exprimată de pârât, potrivit art. 57 alin. (5)
cât, în măsura în care la efectuarea calculului teza a II-a din Legea Concurenței.
Consiliul ar fi utilizat nivelul maxim de reducere
(de 30%), sancțiunea ar fi coborât până la Față de toate aceste considerente, Curtea va
0,2%, după cum propusese și reclamanta; admite în parte acțiunea, va anula, în parte,
existau, astfel, suficiente elemente care Decizia nr. 82 din 24 noiembrie 2016, în ceea
să conducă spre necesitatea obținerii unei ce o privește pe reclamantă și doar referitor la
JURISPRUDENȚĂ
clarificări din partea reclamantei anterior luării individualizarea și aplicarea amenzii acesteia,
deciziei de invalidare a recunoașterii. Totodată, și prin urmare va proceda la reindividualizarea
Curtea constată că, în alegerea procentului de sancțiunii, în sensul că amenda aplicată
reducere de 20% (punctul 207 al Deciziei), reclamantei este în valoare de 280.287 de
Consiliul nu a oferit nicio motivare, în condițiile lei, corespunzătoare unui nivel de bază
marjei cuprinse, potrivit Legii concurenței, între (determinat inclusiv după adaptarea acestuia)
10% și 30%. În acest context, a lipsit partea de de 0,20 % raportat la cifra de afaceri realizată
o garanție importantă împotriva arbitrariului. în anul 2015.
Față de aceste împrejurări, luând în calcul și În temeiul art. 451-453 C. pr. civ., văzând
caracterul total al recunoașterii exprimate soluția de admitere în parte a acțiunii, față de
de către reclamantă precum și întreaga culpa concurentă a părților, va obliga pârâtul
conduită a acesteia concretizată în acordarea a să plătească reclamantei suma 5050 de lei,
5 circumstanțe atenuante totalizând un cheltuieli de judecată (din care 50 de lei, taxă
procent de 65% (punctul 206 al deciziei), de timbru și 5000 de lei, onorariu avocațial,
Curtea constată că, în mod nelegal, pârâtul achitat potrivit documentelor justificative
a invalidat recunoașterea acesteia, refuzând depuse la filele 171-172 de la dosar și redus
aplicarea procentului maxim de reducere, de proporțional, ținând cont de activitatea
30%. desfășurată de avocat din perspectiva
pretențiilor admise).
Reindividualizând, în aceste limite, Curtea
constată că reducerea acordată trebuia să Va respinge acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

MERIDIANE JURIDICE
Germania: decizia Curții administrative federale nr. 6A8/16 din 24 ianuarie 2018...
Germania: decizia Curții administrative

federale nr. 6A8/16 din 24 ianuarie 2018
cu privire la accesul la datele cu caracter
personal deținute de serviciile de informații
Dr. Andrei DUȚU
Prin decizia din data de 24 ianuarie 2018, Curtea administrativă federală a Germaniei s-a
pronunțat cu privire la dreptul de acces al oricărei persoane interesate la informații cu privire la
propria persoană, deținute de Serviciul Federal de Informații (Bundesnachrichtendienst – BND).
În speță, reclamanta, jurnalistă care începând cu anul 2011 și-a desfășurat o mare parte
din activitate în zone de conflict, în special în Siria, a constatat, după întoarcerea în țară, că
dispozitivele informatice pe care le utiliza atât în scop personal, cât și profesional – calculatoare
și telefoane mobile – erau afectate de încetiniri în funcționare și alte probleme ce țineau de
sistemele de operare aferente. În consecință, aceasta a formulat o cerere de acces la informațiile
deținute cu privire la activitatea sa Serviciului Federal, solicitare respinsă de acesta pe baza
necesității ocrotirii interesului superior relativ la anumite date cu caracter secret. În urma
contestării administrative a acestei decizii de respingere, BND-ul a arătat că deține, într-adevăr,
anumite informații cu privire la persoana petentei, mai precis i s-a adus la cunoștință acesteia
existența unei interdicții de a reveni pe teritoriul sirian, emisă de autoritățile locale, cauzată de un
articol publicat de jurnalistă în săptămânalul „Der Spiegel”; în același timp, s-a arătat că aceasta
nu face obiectul unui dosar de supraveghere și nici nu i se colectează datele cu caracter personal,
astfel încât problemele de natură informatică pe care le manifestă instrumentele jurnalistei au
o altă cauză și ar fi, de fapt, de natură pur tehnică. Nemulțumită și de acest răspuns, petenta a
formulat o acțiune în justiție prin care a solicitat obligarea Serviciului Federal de Informații la
comunicarea tuturor datelor pe care le deține cu privire la persoana sa.
Instanța competentă – Curtea administrativă federală – a respins cererea ca neîntemeiată; astfel, în

baza art. 22 din legea germană a Serviciului Federal de Informații (Bundesnachrichtendienstgesetz –
BNDG), coroborat cu art. 15 din legea referitoare la protecția drepturilor constituționale
(Bundesverfassungsschutzgesetz – BverfSchG), orice persoană care face obiectul activității BND
beneficiază de dreptul de a solicita serviciului să fie informată cu privire la datele înregistrate
relative la persoana sa. Curtea arată că, în ce privește conținutul datelor comunicate celor
interesați, acesta trebuie să corespundă efectiv cu conținutul datelor deținute de serviciul de
informații dar, în același timp, solicitantul nu este îndreptățit să verifice corectitudinea acestora,
și nici nu are dreptul să solicite corectarea sau eliminarea lor. Pe de altă parte, adaugă instanța,
cererea de comunicare a datelor personale îndeplinește condițiile legale atunci când petentul este
MERIDIANE JURIDICE | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 239

Andrei DUȚU
în măsură să identifice informațiile pe care serviciul le deține cu privire la persoana sa. În această
situație, orice solicitant poate beneficia de o protecție jurisdicțională împotriva utilizării ilicite a
acestor date cu caracter personal. Mai mult decât atât, în comunicarea efectivă a informațiilor
solicitate către orice persoană interesată, BND nu este ținut să respecte anumite condiții formale,
Curtea precizând că dreptul de acces la atari informații nu reprezintă un drept al solicitantului de
a-și studia propriul dosar, în eventualitatea existenței acestuia.
În situația de față, instanța administrativă apreciază că serviciul de informații vizat a informat

în mod corect reclamanta cu privire la existența datelor care o interesau; în plus, se arată în
hotărâre, informațiile solicitate au fost precizate și corectate, în condițiile în care BND a comis
o eroare în cursul procedurilor de comunicare a datelor, în sensul că reclamanta nu figura pe
lista persoanelor al căror acces este interzis în Siria, ci pe lista persoanelor a căror prezență
pe teritoriul Sirian este comunicată autorităților competente cu prioritate. În aceste condiții,
instanța a considerat că nu există nicio justificare pentru a se dispune o anchetă suplimentară
cu privire la informațiile solicitate și procedurile interne aferente.
În motivarea deciziei, Curtea a arătat că reclamanta nu beneficiază de un drept la informare

extinsă, în temeiul art. 2 alin. (1) și art. 1 alin. (1) din legea fundamentală germană, deoarece
din lectura coroborată a art. 22 teza I din BNDG și, respectiv art. 15 alin. (1) din BVerfSchG,
rezultă că legiuitorul federal a considerat că dreptul statului de a ocroti secretul legat de originea
informațiilor de care dispune are prioritate în fața dreptului individului de a lua cunoștință
de asemenea informații. O excepție de la această regulă, arată instanța, nu poate fi avută în
vedere decât în situația ipotetică în care divulgarea informațiilor cu caracter confidențial ar
permite evitarea unor grave inconveniente la adresa persoanei solicitantului, relative la garanția
constituțională a unei protecții juridice; pe lângă faptul că, în speță, nu este vorba despre o atare
situație, Curtea federală a arătat că interesul statului de a ocroti secretul acestor informații are
MERIDIANE JURIDICE
o importanță sporită, dată fiind situația și circumstanțele de fapt relative la Siria.
La finalul motivării, instanța administrativă a precizat că reclamanta nu își poate întemeia cererea
pe art. 8 (privind garantarea dreptului la viață privată și de familie) și art. 10 (privind libertatea
presei) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale (CEDO), și
nici pe art. 5 alin. (1) (privind libertatea de opinie și libertatea presei) din Constituția Germaniei,
deoarece interesul Serviciului Federal de Informații de a garanta ocrotirea secretului aferent
securității naționale are prioritate și se impune în fața interesului individual al reclamantei de a
avea acces neîngrădit la datele deținute de același BND cu privire la propria persoană.
240 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | MERIDIANE JURIDICE

Marea Britanie: hotărârea Curții Supreme a Regatului Unit în cauza B (Algeria)...
Marea Britanie: hotărârea Curții Supreme

a Regatului Unit în cauza B (Algeria) v.
Secretary of State for the Home Department
(2018), UKSC 5, având ca obiect exercitarea
de către autorități a competenței
de a dispune eliberarea condiționată
(immigration bail) cu privire la o persoană
care a făcut obiectul unei măsuri de reținere
administrativă în temeiul legii britanice
privind imigrația (Immigration Act) din 1971.
Dr. Andrei DUȚU
Numitul „B” este cetățean algerian care locuiește pe teritoriul Marii Britanii încă din anul
1993; între anii 2002 și 2005, acesta a fost supus măsurii privative de libertate de reținere
administrativă, dispusă în baza art. 21 din legea britanică din 2005 relativă la anti-terorism,
infracționalitate și securitate (Anti-terrorism, Crime and Security Act of 2005), care permite
reținerea persoanelor suspectate de a participa la acte de terorism internațional. Acest articol,
însă, a fost abrogat printr-o hotărâre a Curții Supreme (cauza A and others v. Secretary of State for
the Home Department UKHL 56) din anul 2004, iar drept consecință, B a fost eliberat sub control
judiciar la data de 11 martie 2005. La solicitarea sa expresă, acesta a fost internat într-un spital
de psihiatrie, în perioada 12 martie – 11 august 2005.
La data de 11 august 2005, B a fost informat că ministrul de interne (Secretary of State for the
Home Department) urma să emită un act prin care acesta era expulzat de pe teritoriul britanic,
pe motiv de securitate națională, și, în același timp, că va fi supus măsurii arestării preventive,
în așteptarea emiterii actului oficial. B a contestat decizia în fața Comisiei speciale de apel în
materie de imigrație (Special Immigration Appeals Commission – SIAC), arătând că măsura de
expulzare a sa din Marea Britanie și de repatriere în Algeria contravine obligațiilor asumate de
Marea Britanie în temeiul Convenției Națiunilor Unite privind statutul refugiaților, aducând în
același timp atingere, în mod abuziv, drepturilor garantate prin art. 3 al Convenției europene a
drepturilor omului și libertăților fundamentale (CEDO), referitoare la interzicerea torturii și a
tratamentelor inumane și/sau degradante.

Andrei DUȚU
Pronunțându-se cu privire la această contestație, SIAC a arătat că B poate beneficia de eliberarea

condiționată, ca măsură alternativă față de arestul preventiv; totuși, dat fiind faptul că B a refuzat
să-și facă publică identitatea reală, solicitarea a fost respinsă, acesta fiind supus în continuare
unor măsuri privative de libertate, fie în penitenciare, fie în spitale de psihiatrie, până în anul 2011.
În anul 2014, B a solicitat revizuirea condițiilor și obligațiilor impuse prin hotărârea de eliberare
condiționată (bail conditions); de această dată, prin aplicarea principiilor degajate de Înalta Curte
(High Court) în hotărârea pronunțată în cauza Ex p Hardial Singh din 1984, Comisia SIAC a arătat
că, în lipsa unei schimbări comportamentale din partea lui B, nu există o posibilitate rezonabilă
(reasonable prospect) ca acesta să fie expulzat înapoi în Algeria, în consecință, reținerea sa în baza
legii privind imigrația din 1971 a fost lipsită de temei legal.
În motivarea recursului formulat în fața instanței supreme britanice, B arată că, în condițiile în
care reținerea sa a fost ilegală având în vedere cauza Hardial Singh, Comisia nu avea competența
de a se pronunța cu privire la eliberarea lui condiționată, și nici nu putea dispune măsuri
preventive alternative în raport cu privarea de libertate.
Pentru început, instanța a prezentat conținutul jurisprudenței Hardial Singh, arătând că aceasta
definește cadrul de competență a ministrului de interne cu privire la măsuri privative de libertate,
ce pot fi dispuse în cadrul procedurilor de expulzare. În primul rând, o persoană nu poate face
obiectul unei măsuri de reținere administrativă decât în cazul în care urmează să se emită sau
să se pună în executare o decizie de expulzare. În al doilea rând, dacă această competență este
conferită ministrului în vederea parcurgerii procedurii aferente expulzării unei persoane, aceasta
se supune, în mod implicit, unui termen rezonabil stabilit în acest scop. În al treilea rând, atunci
când ministrul de interne constată că măsura expulzării nu poate fi dispusă într-un termen
rezonabil, acesta nu mai este competent să dispună reținerea persoanei care face obiectul acelei
MERIDIANE JURIDICE
proceduri. În fine, tocmai ministrului îi revine obligația de a depune toate diligențele necesare în
vedere realizării procedurilor aferente expulzării într-un termen rezonabil.
În situația de speță, în condițiile în care nici petentul, nici intimata, nu au contestat nelegalitatea
privării de libertate a lui B în urma deciziei SIAC din 2014, problema pe care Curtea este învestită
să o soluționeze se referă la competența acestei Comisii de a impune măsuri de control în
contextul eliberării condiționate a unei persoane.
Reprezentantul ministerului de interne britanic a arătat că o persoană a cărei reținere a fost sau
este pe cale să devină nelegală, poate fi totuși supusă unor măsuri de control, în condițiile în care
acestea sunt reglementate drept alternative la cele privative de libertate, fie ele legale sau nu. În
opoziție, B susține că puterea de a dispune măsuri de control se întemeiază pe legalitatea măsurii
de reținere, astfel încât, dacă data limită impusă de jurisprudența Hardial Singh este depășită, se
stinge în aceeași măsură și competența de a impune sau de a menține măsuri complementare.
Cu privire la argumentele ministerului, Curtea constată că, având în vedere un principiu

fundamental al dreptului cutumiar britanic, se prezumă că legiuitorul nu urmărește niciodată să
aducă atingere drepturilor și libertăților individuale, cu excepția situației în care își exprimă în
mod expres intenția de a le restrânge; în consecință, orice dispoziție legală prin care se dispune
restrângerea unor atari drepturi trebuie interpretată stricto sensu. În speță, legea din 1971 privind
imigrația trebuie interpretată în sensul că se conferă administrației prerogativa de a dispune
eliberarea condiționată numai în cadrul unei măsuri legale de reținere. Altfel spus, competența
242 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | MERIDIANE JURIDICE

Marea Britanie: hotărârea Curții Supreme a Regatului Unit în cauza B (Algeria)...
de a dispune eliberarea condiționată presupune că și competența de a dispune reținerea să

existe și să nu fie lipsită de temei legal. În plus, instanța precizează că existența și legalitatea
competenței de a dispune reținerea se apreciază la momentul la care a fost dispusă măsura de
eliberare condiționată, ca alternativă la reținere.
Având în vedere aceste considerente, instanța supremă britanică arată că, în lipsa competenței
de a dispune reținerea unei persoane, SIAC nu deține nici capacitatea de a dispune măsuri de
control, în cadrul eliberării condiționate. Curtea constată, totuși, că o atare interpretare, rezultată
din dispozițiile legilor în vigoare relative la imigrație, nu este de aplicabilitate universală și poate
fi răsturnată printr-o dispoziție contrară explicită, adoptată de Parlamentul britanic.

ISTORIA JURIDICĂ
În cadrul Universității din Cernăuți, fondată la 1875, a funcționat la începuturi și o reprezentativă

facultate de drept care avea să se manifeste în perioada interbelică precum o veritabilă școală
juridică românească, parte integrantă a marii Școli românești de drept. Reprezentanții săi au
adus, prin opera lor, contribuții majore la știința juridică națională și internațională, precum:
Eugen Ehrlich (1862-1922), profesor de drept roman, considerat unul dintre fondatorii sociologiei
dreptului, promotorul teoriei „dreptului viu”; Erast Diti Tarangul (1901-?), profesor de drept
administrativ, autorul unui Tratat de drept administrativ român (1946); Ioan Rădulescu
(1896-1939), profesor de drept penal comparat și criminologie, care a publicat, printre altele,
un meritoriu Curs de drept penal (în 2 volume, 1937-38); George Alexianu (1897-1946), profesor
de drept constituțional și de drept administrativ, cu al său Tratat de drept public (în 2 volume,
în colaborare cu Paul Negulescu, 1942); Dumitru Gălășescu-Pyk (1886-1958), profesor de drept
comercial comparat și maritim, autor al unui reprezentativ Curs de drept maritim și aerian
(1936); Maximilian Hacman (1877-1961), profesor de drept comercial și drept internațional,
care a publicat, printre altele: Tratat elementar de drept cambial (1921) și Tratat de drept
internațional public și privat (1935). Nu poate fi ignorată, desigur, în acest context, nici figura
primului rector al Universității (1875-1876), Constantin Tomasciuc (1840-1889), profesor de drept
civil, drept cambial și drept comercial, militant activ pentru recunoașterea drepturilor românilor
bucovineni.
Tratatele, cursurile universitare, monografiile autorilor bucovineni au fost reprezentative în plan

național, remarcându-se în acest context cu precădere contribuțiile în materia dreptului public
(constituțional și administrativ), dreptului internațional privat, dreptului cambial sau dreptului
comercial comparat. Ele aduceau în dreptul român, în special în cel din Vechiul Regat de puternică
tradiție franceză, perspectiva germană în general și cea austriacă în particular, conjugându-se cu
celelalte influențe provinciale rezultate în urma reîntregirii țării. Putem vorbi chiar de un aport
al Școlii la dezvoltarea științei juridico-sociologice universale prin opera lui E. Ehrlich, rector și
decan al Facultății de Drept a Universității din Cernăuți și, după Unire, profesor la Universitatea
din București, „considerat în mod unanim unul dintre întemeietorii sociologiei dreptului”, care,
potrivit lui Dimitrie Gusti, „a ocupat un loc de onoare în lumea juridică”, „un spirit viu și creator”,
căruia îi datorăm „cea mai interesantă și mai elaborată lucrare în sociologia dreptului în perioada
interbelică”[1].
Bibliografia sa cuprinde preponderent lucrări publicate în limba germană, dar spre sfârșitul vieții
s-a îmbogățit și cu o serie de studii în limba română, apărute în „Arhivă pentru Știință și Reformă
Socială” și mai ales cu textul conferinței ținute la Institutul Sud-Est European (la 12 și, respectiv,
[1]
Născut la 14 septembrie 1861 în Cernăuţi, urmează studiile juridice universitare la Viena, obţinând în 1895 abilitarea
în drept roman. A început apoi o prodigioasă activitate didactică, la universitatea din oraşul natal, devenind în 1897
asistent universitar şi ajungând în 1901 profesor de drept roman. După unirea Bucovinei cu România, se stabileşte la
Bucureşti, obţinând cetăţenia română. Se stinge din viaţă la 2 mai 1922.
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 247

Mircea DUȚU
19 decembrie 1920) cu titlul „Despre dreptul viu”, publicat în revista „Neamul Românesc” de
Nicolae Iorga, în numerele din 29-31 decembrie 1920 și 1-6 ianuarie 1921[2].
În concepția lui Ehrlich, centrul de greutate al dezvoltării dreptului nu rezida nici în legislație, nici
în știința juridică sau în jurisprudență, ci în societatea însăși; există, așadar, un drept al societății,
opus atât dreptului statal, cât și celui rezultat din activitatea judecătorului ori doctrinei juridice.
„Codul nu este decât legea care (…) nu conține, în general, decât regula care servește ca bază
a hotărârii judiciare, ce e o formă secundară, derivată și târzie a dreptului, cuprinzând numai o
mică parte din el, și anume aceea ce interesează, în primul rând, pe jurisconsultul de meserie,
din care cauză e considerată de acesta ca dreptul întreg”. Dincolo de dreptul formal-pozitiv,
care constituie numai stratul superficial al realității juridice, se află dreptul viu, care este dreptul
societății și reprezintă stratul profund al vieții sociale.
Drept urmare, el nu poate fi cunoscut și înțeles decât pe baza investigațiilor sociologice de teren;
ca atare, sociologia dreptului trebuie să înceapă cu cercetarea „dreptului viu”.
Dacă dorim să constatăm principiul „naționalității dreptului”, considera Ehrlich, nu trebuie să ne

mărginim la regula hotărârii judiciare, căci dreptul trebuie privit în raport cu societatea în care
s-a desfășurat acea viață națională, deci trebuie studiat principiul pe care se bazează constituirea
societății; acesta rezidă într-un raport intim cu situația economică și socială și, prin aceasta, cu
viața națională. Constituirea societății are ca bază constituirea proprietății, iar principiile acesteia
reies direct din modul de întrebuințare a pământului. În consens deplin cu teoria școlii istorice,
dreptul este, așadar, „opera întregii națiuni, manifestarea spiritului național”. Dreptul cutumiar
reprezintă forma principală de manifestare a dreptului viu.
Precum și ceilalți partizani ai școlii, „dreptului liber”, E. Ehrlich a susținut existența unei pluralități
„de drepturi”, dezvoltate spontan și pașnic de către voințele individuale și colective, în opoziție
cu dreptul statal.
Deși îi reproșează că nu a înțeles specificitatea perspectivei juridice în raport cu cea sociologică,

Max Weber îi recunoaște meritul de a fi insistat asupra modului în care instituțiile romane au
trebuit să se debranșeze total de caracterul lor național și să atingă sfera abstracției logice;
„dreptul roman el însuși a trebuit idealizat, sub forma dreptului logic just”, în contextul constituirii
imperiului.
ISTORIA JURIDICĂ
Dincolo de limitele și aspectele conjuncturale ale aprecierilor și susținerilor teoretice ale operei
lui E. Ehrlich, ceea ce rămâne durabil este, în primul rând, sublinierea importanței cercetărilor
empirice pentru fundamentarea sociologiei dreptului; este și principalul element preluat și
dezvoltat de Școala Sociologică de la București, cu precădere sub aspectul studierii și evaluării
„supraviețuitorilor dreptului cutumiar din satele tradiționale românești”. Mergând pe urmele
lui, A. Rădulescu a întocmit mai târziu chestionarul pentru culegerea obiceiurilor juridice ale
românilor în cadrul unui proiect de cercetare major, rămas, din păcate, la stadiul inițial. În orice
caz, profesorul de drept roman de la Universitatea din Cernăuți rămâne „cel dintâi jurist care a
făcut cercetări asupra dreptului obișnuielnic românesc din Bucovina, pe calea chestionarelor, deci
cu o metodă mai sociologică”, decât cea folosită în aceeași vreme de alți specialiști.
[2]
Text reprodus şi în Revista Română de Sociologie nr. 5-6/1997, p. 599-609.
248 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | ISTORIA JURIDICĂ

Experimentul Seminarului de „drept viu”. Pentru ilustrarea metodei sale sociologice de

investigare a fenomenului juridic, E. Ehrlich a instituit și dezvoltat după 1913, la Universitatea
din Cernăuți, Seminarul de drept viu. El a plecat de la premisa că după cum sociologia trebuie să
se întemeieze pe bazele cercetărilor empirice, la fel și sociologia dreptului trebuie să pornească
de la investigarea pe teren a dreptului în acțiune. Pentru realizarea investigațiilor propuse, a
elaborat un chestionar (după modelul celui realizat de croatul V. Bogisic, în studierea obiceiurilor
juridice al slovenilor) pe care, în timpul vacanțelor, studenții l-au aplicat în diverse comunități
rurale bucovinene. Documentul se referea la aspecte privind constituirea familiei, proprietatea și
folosirea pământului, contractele, succesiunile etc. După strângerea datelor, echipa de cercetători
a făcut o serie de deplasări pe teren, astfel că s-a strâns un semnificativ material documentar,
sub forma unei colecții sistematice, importantă pentru cunoașterea vieții juridice a Bucovinei
profunde.
Demersul astfel conceput și desfășurat a avut, în intenția inițiatorului său, un dublu scop: științific
și pedagogic. Pe lângă descoperirea, identificarea și relevarea particularităților vieții juridice
naționale, el era văzut și ca „o metodă de învățământ, care să dezvolte capacitatea indispensabilă
pentru a se regăsi în toate încercările vieții”. Pentru Ehrlich, principalele calități cerute și prețuite
la un jurisconsult nu erau, în primul rând, istețimea, finețea spiritului, înțelegerea istorică ori
pătrunderea filologică, ci aprecia „ochii care văd și urechile care aud”; el trebuie să „știe să
întrebuințeze simțurile, și sarcina cea mai grea a învățământului juridic este de a educa simțurile
în acest sens. Este un mare rău că nu ne servim în a învăța dreptul decât din hârtii și din cărți”.
Așadar, studentului i se cerea știință abstractă, percepută mecanic, și nu pricepere și aprecieri
proprii. Din această perspectivă, seminarul se dorea „a remedia acest inconvenient și până
acum, scopul său a fost atins. Îndată după prima lecție, întreaga mentalitate a studenților mei
s-a schimbat. Nimeni nu se mai ocupa de texte și de interpretările lor… Abstracțiile goale și
generalizările nebuloase dispar. Dreptul devine concret, precis, simțitor, perceptibil, pentru că
studenții încep să învețe a-și întrebuința ochii și urechile lor”.
Înființarea și funcționarea, la Cernăuți, a unei universități cu trei facultăți: teologie ortodoxă,

drept și filozofie, aveau să contribuie la întărirea spiritului național, consolidarea conștiinței
apartenenței provinciei la spațiul românesc și intensificarea acțiunilor de afirmare identitară,
culminând cu actul de autodeterminare din noiembrie 1918, atunci când împrejurările externe
l-au permis. Dacă absolvenții de teologie ortodoxă se implicau în viața spirituală a minorității
rutene (ucrainiene) și majorității românești, cei de filozofie se preocupau mai ales cu reflecția
germană, licențiații și doctorii în drept, cei mai numeroși și preponderent români au devenit,
precum și în alte teritorii românești, „luptători cu arma legii” pentru afirmarea drepturilor
naționale ale românilor bucovineni și, astfel, s-a pregătit generația de la 1918 care, în virtutea
principiului naționalității, exercitându-și și dreptul la autodeterminare, au decis unirea cu
România.
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 249

ABREVIERI
A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilor C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului
A.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a Tribunal Suprem (Curţii de Apel,
acţionarilor Tribunalului etc.) pe anul…
A.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii
Administrarea Patrimoniului Statului Constituţionale a României pe anul …
A.U.B. – Revista Analele Universităţii C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Bucureşti, Seria Drept Omului
A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor
Blaga – Sibiu” Mobiliare
A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Activelor Bancare Cah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européen
A.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea cam. – camera... (jurisprudenţa franceză)
Activelor Statului Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului României, secţia I, a II-a etc.
Schimb Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză
alin. – alineat (jurisprudenţa franceză)
apud. – citat după CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de
art. – articolul instituire a Comunității Europene
AUE – Actul Unic European CECO – Comunitatea Europeană a
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de
B.N.R. – Banca Naţională a României instituire a Comunității Europene a
BCE – Banca Centrală Europeană Cărbunelui şi Oţelului
BEJ – Biroul de executori judecătoreşti CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor
BNP – Biroul notarului public Omului / Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
Bul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de
Casaţie şi Justiţie a României CEE – Comunitatea Economică Europeană
/ Tratatul de instituire a Comunității
Bul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii
Economice Europene
Supreme de Justiţie a României
(1993-1999) CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice / Tratatul de instituire a
C. aer. – Codul aerian
Comunității Europene a Energiei
C. Apel – Curtea de Apel
Atomice
C. civ. – Codul civil
cf. – a se compara cu
C. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)
CEJ – Curtea Europeană de Justiţie
C. com. – Codul comercial
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian) (după intrarea în vigoare a Tratatului
(german) de la Lisabona)
C. F. – cartea funciară CML Rev – Common Market Law Review
C. fam. – Codul familiei (Kluwer Law International)
C. fisc. – Codul fiscal col. civ. – colegiul civil
C. m. – Codul muncii COMI – centrul principalelor interese ale
C. pen. – Codul penal debitorului
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă compl. – completat
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală Convenţie – Convenţia pentru apărarea
C. pr. pen. – Codul de procedură penală drepturilor omului şi a libertăţilor
C. silv. – Codul silvic fundamentale (Convenţia europeană
C. vam. – Codul vamal a drepturilor omului)
C.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial COREPER – Comitetul reprezentanţilor
Internaţional Bucureşti de pe lângă permanenţi
Camera de Comerţ şi Industrie a Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de
României Justiţie a Comunităţilor Europene,
C.C. – Curtea Constituţională Tribunalului de Primă Instanţă şi
C.C.I. – Camera de Comerţ şi Industrie Tribunalului Funcţiei Publice
C.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a D. – Decretul
României D.L. – Decretul-lege
250 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018

Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi
(jurisprudenţa franceză) Dezvoltare Economică
dec. – decizia O.M.C. – Organizaţia Mondială a Comerţului
dec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc. O.R.C. – Oficiul Registrului Comerţului
DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Dreptul – revista Dreptul ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
e.g. – exempli gratia OP – ordin de plată
ECR – European Courts Report (Reports of op. cit. – opera citată
Cases before the Court of Justice and p. – pagina
the Court of First Instance p. n. – paranteza noastră (a autorului)
Ed. – Editura par. – paragraful
ed. – ediţia passim – în diverse locuri
ELR – European Law Review pct. – punctul
en. – englez / britanic PE – Parlamentul European
etc. – etcaetera („şi celelalte”) PESC – Politica Externă şi de Securitate
Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Comună
Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de Plen T. S. – Plenul fostului Tribunal Suprem
instituire a Comunității Europene a Probleme de drept – Probleme de drept din deciziile Curţii
Energiei Atomice 1990-1992 Supreme de Justiţie (1990-1992)
ex. – (de) exemplu pt. – pentru
F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional R.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouă
FEI – Fondul european de investiţii R.D.P. – Revista de drept penal
fr. – francez R.R.D. – Revista română de drept
FSE – Fondul social european R.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilor
g. – german R.R.D.E. (C) – Revista română de drept european
G.I.E. – Grup de interes economic (comunitar)
H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri R.R.D.M. – Revista română de dreptul muncii
ibidem – în acelaşi loc R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”
R.R.J. – „Revista română de jurisprudență”
idem – acelaşi autor
R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen
infra – mai jos
(Editions Dalloz)
IR – secţiunea „Informations rapides” Rec. – Recueil de la jurisprudence de la
(jurisprudenţa franceză) Cour de justice et du Tribunal de
it. – italian première instance
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Rep. (eventual urmat– (începând cu anul 2007) Repertoriul
J. N. – Revista „Justiţia Nouă” de anul apariţiei) jurisprudenţei Curţii de Justiţie
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne a Comunităţilor Europene şi a
JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Tribunalului de Primă Instanţă a
Générale. La semaine juridique” Comunităţilor Europene (ediţia în
(jurisprudenţa franceză) limba română) (partea I – hotărârile
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene CJCE; partea a II-a – hotărârile TPI)
(seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
Comunicări şi Informaţii) de practică judiciară în materie
Jud. – Judecătoria civilăa Tribunalului Suprem şi a altor
Jur. Gen. – Jurisprudenţa generală instanţe judecătoreşti pe anii 1952-
Jur. Rom. – Jurisprudenţa română 1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Juridica – Revista Juridica Bucureşti, 1970
L. P. – Revista „Legalitatea Populară” Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
l. – litri judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor
lit. – litera
instanţe judecătoreşti pe anii
loc. cit. – locul citat
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
mod. – modificat Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
mp – metri pătraţi judiciară în materie civilă a
n. a. – nota autorului Tribunalului Suprem şi a altor
n. n. – nota noastră (a autorului) instanţe judecătoreşti pe anii 1975-
n.r. – nota redacţiei 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
n.t. – nota traducătorului Bucureşti, 1982
nr. – numărul
PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 251

Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică t. – tomul
judiciară în materie civilă a T. J. – Tribunalul judeţean
Tribunalului Suprem şi a altor T. pop. rai. – Tribunalul popular al raionului
instanţe judecătoreşti pe anii 1980- T. reg. – Tribunalul regional
1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Bucureşti, 1986 t.n. – traducerea noastră
Rev. soc. – Revue des sociétés T.S. – Tribunalul Suprem
RFD adm. – Revue française de droit TFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
administratif Europene
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
RTD com. – Revue trimestrielle de droit Europene (Tratatul de la Lisabona)
commercial TGI – Tribunal de grande instance
RTD eur. – Revue trimestrielle de droit européen (jurisprudenţa franceză)
s. civ. – secţia civilă TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al
s. com. – secţia comercială Comunităţilor Europene
s. cont. adm. – secţia de contencios administrativ Tratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii
s. pen. – secţia penală Europene (după 1 noiembrie 1993, ca
S.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice” urmare a modificărilor aduse Tratatului
S.D.R – Revista „Studii de drept românesc” CEE prin Tratatul de la Maastricht)
s.n. – sublinierea noastră Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Economice Europene (semnat
Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi la Roma, la 25 martie 1957, cu
Justiţie) modificările ulterioare survenite
S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş- până la Tratatul de la Maastricht)
Bolyai”– Series Iurisprudentia Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană
SA – societate pe acţiuni (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)
SC – societatea comercială Trib. – Tribunalul
SEE – Spaţiul Economic European TUE(după intrarea în – Tratatul privind Uniunea Europeană/
sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc. vigoare a Tratatului Tribunalul Uniunii Europene
SNC – societate în nume colectiv de la Lisabona)
soc. – secţia de dreptul muncii TVA – taxa pe valoare adăugată
(jurisprudenţa franceză) UE – Uniunea Europeană
SPPI – Societate civilă profesională de UEM – Uniunea Economică şi Monetară
practicieni în insolvenţă urm. – următoarele
SRL – societate cu răspundere limitată V. – a se vedea
supra – mai sus V° – verbo (la cuvântul)
ş. a. – şi alţii (altele) vol. – volumul

CONDIȚII GENERALE DE PUBLICARE
ÎN REVISTELE WOLTERS KLUWER ROMÂNIA
1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în Revistele Wolters Kluwer România (Pandectele
Române, Revista Română de Dreptul Muncii, Revista Română de Drept al Afacerilor, Revista
Română de Drept European), sub rezerva acceptării sale de către Redacția revistei, constituie
consimțământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiții generale:
2. Colegiul de redacție va accepta lucrarea cu condiția ca aceasta să corespundă într-o măsură

rezonabilă, ca nivel și stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele:
– nivel științific corespunzător;
– tema lucrării să fie actuală;
– lucrarea să conțină un aport de noutate față de doctrina existentă;
– conținutul lucrării să fie adus la zi cu legislația în vigoare în momentul predării.
Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată
sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.
3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,
în exclusivitate și fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate:
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al

Revistei în care are loc publicarea, pe o perioadă de 4 ani;
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de

existență;
– dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii și distribuirii în format

electronic;
– dreptul de a retipări acel număr al revistei care include și lucrarea autorului, pe toată durata
de existență a dreptului de autor.
4. Materialele înaintate Editurii spre publicare se vor trimite la adresa de e-mail

redactie@wolterskluwer.ro și vor respecta următoarele condiții:
– articolele se vor transmite în format Word și vor fi redactate cu diacritice, fără greșeli
gramaticale, cu respectarea abrevierilor indicate în paginile revistei. Editura poate cere
autorului să recorecteze lucrarea;
– fiecare articol va avea titlu, rezumat în limba română și engleză, cuvinte-cheie și va respecta
o structură coerentă (capitole, secțiuni etc.).
PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 253

5. Autorul garantează că este singurul deținător al dreptului de autor asupra lucrării și că lucrarea
este originală, cu excepția materialelor de domeniu public și a extraselor din alte lucrări, care sunt
făcute cu respectarea dispozițiilor legale în materia proprietății intelectuale. Autorul își asumă
deplina responsabilitate în privința conținutului lucrării.
6. Cu privire la materialele care se publică, redacția își rezervă următoarele drepturi:
– să modifice titlul acestora;
– să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere
ideilor, opiniei și argumentelor autorilor.
7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresele e-mail redactie@wolterskluwer.ro sau pe

suport hârtie, însoțit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL,
București, Bulevardul Tudor Vladimirescu, nr. 22, Clădirea Green Gate, et. 6, Sector 5, cod 050881,
cu menționarea revistei în care se dorește publicarea.
Autorii vor primi o confirmare a recepției în termen de 10 zile. Pentru a evita orice
disfuncționalități în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în
termenul menționat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacția.
Decizia de publicare a articolului aparține Colegiului de redacție al revistei și va fi luată în urma

unui proces de analiză a lucrării, conform criteriilor enunțate la pct. 2. În cazul în care există
sugestii de modificare, acestea vor transmise autorilor. Refuzul de a modifica articolele în sensul
dorit de Colegiul de redacție într-un termen rezonabil convenit de părți, echivalează cu retragerea
articolului de la publicare.
8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoțite de un rezumat redactat în

limba engleză, de maxim o pagină.
9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele și inițiala prenumelui autorului,
lucrarea, ediția, editura, locul de editare, anul apariției, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile
conform uzanțelor revistei.
10. Hotărârile judecătorești redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive.
Se va specifica dacă sunt publicate și sursa.
11. Autorii vor preciza numele și prenumele, profesia (funcția), locul de muncă / locul desfășurării
activității, adresa și telefonul. La cererea Editurii, autorul trebuie să furnizeze documentele cerute
de aceasta (acord de editare, declarație).
12. Acceptarea de către redacție a articolelor trimise spre publicare implică încheierea valabilă a
contractului de editare, având în vedere dispozițiile art. 42 teza a II-a din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, care prevăd că pentru încheierea contractului de editare
având drept obiect opere utilizate în presă nu este obligatorie forma scrisă.


Pandectele Române 42018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pandectele Române 42018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PANDECTELE

Senior Publisher Reviste

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 5

143 Marius PETROIU

6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | CUPRINS

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 7

COMMENTED CASE LAW

8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | CUPRINS

ROLUL ISTORIC ȘI POSIBILUL

Marcarea momentelor importante, decisive ale istoriei naționale precum

Început prin unirea celor două principate – Moldova și Țara Românească – la

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 11

1 decembrie), recunoscute internațional prin tratatele din 1919-1920. Astfel

Importanța majoră a gurilor Dunării pentru viața economică a întregii Europe

Promovarea „interesului european” s-a conjugat atunci în mod fericit cu dorința

Războiul Crimeei (1853-1855) soldat cu înfrângerea Rusiei a fost ocazia, Tratatul

În acest context al stabilirii așezământului juridico-instituțional al statalității

12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | EDITORIAL

cu importante implicații, decisive pentru desfășurarea viitoare a procesului de

Astfel, prima etapă a proiectului statului național se încheia. Pentru Societatea

Fără lucrarea continuă, fără de preget și cu dăruire națională a membrilor instituției

Este suficient să reamintim, în acest context, cu titlu de exemplu activitatea

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 13

Generației interbelice i-a revenit tocmai misiunea de a desăvârși și consolida opera

Natura juridică sui generis a Academiei Române a fost și este determinată de

În Declarația de principii prezentată de George Barițiu la 8/20 august 1867,

14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | EDITORIAL

Se remarca, în același timp, faptul că „Ajutorul material pe care statul românesc

Statutul din 1867 o consacra „complet independentă în lucrările sale de orice

Referitor la independența financiară, Regulamentul inițial (1866) stipula că „Societatea

Cum patrimoniul Academiei sporise considerabil între timp, documentul consacra

După experiența de „instituție de stat”, bugetarii și cu programe și planuri

Într-o Europă a integrării și o lume mondializată, îndeplinirea misiunii de a continua

Trăim o epocă a revoluțiilor de foarte mare amploare, care afectează dimensiunile

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 15

Pentru toate asemenea și multe altele, la 100 de ani de la desăvârșirea statului

O inițiativă necesară, deopotrivă cu valoare și simbol și opțiune majoră ar putea fi,

„Constituționalizarea” demersului academic național ar prezenta o importanță

În baza și pentru dezvoltarea dispozițiilor constituționale respective, legea (organică)

Desigur, aceste rânduri nu au pretenția decât de modeste consemnări, constatări,

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

16 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | EDITORIAL

Considerații asupra instanței competente

Keywords: specialized tribunal, specialized jurisdiction, rules of judicial

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 19

Opiniile prezentate în articol au constituit punctul de vedere al autoarelor înaintat

Cuvinte-cheie: tribunal specializat, competență specializată, norme de organizare

- titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească,

20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | DOCTRINĂ

- titlul executoriu „este emis în contextul exploatării unei întreprinderi”.

Potrivit textului enunțat, „prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;

Pornind de la Decizia nr. 18/2017, în această orientare jurisprudențială, s-a argumentat că în

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 21

22 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | DOCTRINĂ

În unele cazuri, legiuitorul a prevăzut și norme de competență armonizate cu normele de

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 23

24 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | DOCTRINĂ

Se deduce că autorul sesizării, încercând să stabilească un criteriu care să determine o anume

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2018 | 25

În privința activităților care intră în conținutul „exploatării unei întreprinderi”, legiuitorul

Așadar, sintagma „exploatarea unei întreprinderi” se referă neechivoc, cu certitudine, la toate

În aceste condiții, noțiunea de „întreprindere”, sintagma „exploatarea unei întreprinderi”