Pandectele Române 22018 PDF

PANDECTELE
ROMÂNE
ROMANIAN PANDECTS
2/2018
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
MAGHIAR CARMEN, carmen.maghiar@just.ro, la data: 31-07-2018, prin comanda: #5725
Revista Pandectele Române este o revistă indexată în baze de date
internaţionale (EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Romanian Pandects is indexed in international databases
(EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Pandectele Române
Copyright © Wolters Kluwer
Director General
Wolters Kluwer România: Dan STOICA
Senior Publisher Reviste

Wolters Kluwer România: Adrian Toni NEACȘU
Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN
Wolters Kluwer
Bdul. Tudor Vladimirescu nr. 22,
Green Gate, et. 6
Sector 5, Bucureşti 050881
WoltersKluwer.ro
Revista Pandectele Române este o publicație Wolters Kluwer România, parte a grupului internațional Wolters
Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice din Învățământul
Superior.
Copyright © 2018 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această
publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic,
de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția
cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind
dreptul de autor și drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35.
FONDATOR
Constantin HAMANGIU
DIRECTOR
Prof. univ. dr. Mircea DUŢU
Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
COLEGIUL ŞTIINȚIFIC
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN Prof. univ. dr. Ion DELEANU
Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ Prof. univ. dr. Ion DOGARU
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU Prof. Hugues FULCHIRON
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR Prof. Nicolas QUELOZ
COLEGIUL DE REDACȚIE
REDACTOR ȘEF
Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN
MEMBRI
Prof. univ. dr. Radu CATANĂ Prof. univ. dr. Dan LUPAŞCU
Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL Lect. univ. dr. Raluca BERCEA
Avocat, dr. Horațiu Dan DUMITRU Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU Conf. univ. dr. Irina SFERDIAN
Avocat, drd. Mihai MAREȘ Prof. univ. dr. Elena Simina TĂNĂSESCU
CUPRINS
Cuprins

EDITORIAL
13 Mircea DUȚU
Dreptul român și marile sale dileme
DOCTRINĂ
19 Gabriela RĂDUCAN
Argumentele admisibilității suspendării provizorii a executării actului
administrativ. Aspecte teoretice și practice legate de competența instanței
și de alte cerințe procedurale
Considerații teoretice și practice asupra naturii juridice a termenului
prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. și a sancțiunilor care intervin în
cazul nerespectării acestuia
53 Cristian BĂLAN
Cauza Brudan contra României. Un nou început în materia remediilor
compensatorii disponibile în cazul încălcării termenului rezonabil de
soluționare a cauzelor civile și penale
71 Irina ALEXE
Relația dintre operator și persoana împuternicită în domeniul protecției
datelor personale
80 Daniel-Mihail ȘANDRU
Protecția datelor personale: surse legislative, jurisprudențiale și soft law
DIN ARHIVA PANDECTELOR ROMÂNE
93 Petre MARCU-BALŞ
Iraționalismul juridic și „magia în vechiul drept”
JURISPRUDENȚĂ COMENTATĂ
109 Dan CIMPOERU
Imputația plății făcută de debitor. Notă critică
112 Mihai MAREȘ
Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor
privative de libertate aplicate de instanțele altor state membre ale Uniunii
Europene. Solicitarea de contopire a pedepselor. Solicitarea de deducere
a perioadei reținerii
117 Mihai MAREȘ
Acord de recunoaștere a vinovăției. Necompetența materială și după
calitatea persoanei a organelor de urmărire penală. Nulitate absolută.
Efectele jurisprudenței Curții Constituționale într-o cauză pendinte
126 Mihai MAREȘ
Acord de recunoaștere a vinovăției. Încălcarea dispozițiilor privind
asistența juridică obligatorie a inculpatului. Nulitate absolută
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 5


JURISPRUDENȚĂ NAŢIONALĂ
133 Calea de atac împotriva încheierii pronunțate în procedura camerei
preliminare. Nelegala citare (C. Apel București, secția I penală, decizia
penală nr. 12/C din 11 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
138 Restituirea timbrului de mediu. Prioritatea dreptului european față de
dispozițiile naționale (C. Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, decizia nr. 173/R din 18 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
142 Răspunderea patrimonială a administratorului societății comerciale.
Continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la
încetarea de plăți (C. Apel Craiova, secția a II-a civilă, decizia nr. 61/2018
din 31 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
151 Salarizarea funcționarilor publici. Procedură prealabilă. Sintagma „salarizat
la același nivel” (C. Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ
și fiscal, decizia nr. 213/2018 din 5 februarie 2018, www.rolii.ro)
164 Drept penal. Deciziile Curții Constituționale de declarare a neconstitu
ționalității unui text de lege nu pot avea caracter retroactive (C. Apel
Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 88 din
28 februarie 2018, www.rolii.ro)
175 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Omisiunea stabilirii
unei obligații de supraveghere (C. Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru
cauze cu minori și de familie, decizia penală nr. 98/A din 20 februarie 2018,
www.rolii.ro)
179 Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Stabilirea modalității
de executare a pedepsei accesorii (C. Apel București, secția I penală, decizia
penală nr. 439/A din data de 21 martie 2017)
182 Consecințele admiterii cererii de intervenție accesorie în favoarea
reclamanților cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată
efectuate de intervenient (C. Apel Suceava, decizia nr. 233 din 23 martie 2017)
187 Contract de muncă cu timp parțial. Lipsa clauzelor specifice (C. Apel
Craiova, secția I civilă, decizie nr. 522 din 15 februarie 2018, www.rolii.ro)
192 Drepturi de autor. Înlăturarea taxei pe valoarea adăugată din calculul
remunerațiilor datorate artiștilor interpreți (C. Apel București, secția
a IV-a civilă, decizia civilă nr. 151 A/2018 din 14 februarie 2018, www.rolii.ro)
195 Sechestru asigurator. (Im)posibilitatea majorării în apel a cauțiunii dispuse
de prima instanță (C. Apel București, secția a VI-a civilă, decizia civilă
nr. 250 A din 9 februarie 2018, just.ro)
205 Emiterea deciziei de concediere în timpul concediului medical. Consecințe
(C. Apel Brașov, decizia nr. 683/Ap din 15 octombrie 2014, just.ro)
210 Faliment. Perioada de observație. Domeniu de aplicare (C. Apel București,
decizie nr. 533A din 15 martie 2018, just.ro)
6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | CUPRINS


MERIDIANE JURIDICE
219 Andrei DUȚU
Franța: protecția datelor cu caracter personal. Transpunerea Regulamentului
General de Protecție a Datelor (RGPD/GDPR) și modificările impuse de
senatul francez
ISTORIA JURIDICĂ
225 Mircea DUȚU
Integrarea Dobrogei în spațiul juridico-statal românesc
AGORA
235 Marius ANDREESCU
Libertatea de exprimare. Semnificații și implicații juridice și teologice


EDITORIAL
13 Mircea DUȚU
Romanian law and its great dilemmas
DOCTRINE
Arguments for the admissibility of the provisional suspension of the
execution of the administrative act. Theoretical and practical aspects
related to the jurisdiction of the court and other procedural requirements
Theoretical and practical considerations on the legal nature of the time
limit stipulated in art. 207(1) of the Criminal Procedure Code and the
sanctions in the event of the failure to observe it
53 Cristian BĂLAN
Brudan v. Romania. A new start in the matter of compensatory remedies
available in case of violation of the reasonable time for deciding on civil
and criminal cases
71 Irina ALEXE
The relationship between the controller and the officer responsible for
the protection of personal data
80 Daniel-Mihail ȘANDRU
Personal data protection: legislative, jurisprudential and soft law sources
PANDECTELE ROMÂNE -ARCHIVES
93 PETRE MARCU-BALŞ
Juridical irrationalism and “magic in the old law”
COMMENTED CASE LAW

109 Dan CIMPOERU
Imputation of the debtor’s payment. A critical note
112 Mihai MAREȘ
Enforcement on the territory of Romania of the punishments or detention
measures imposed by the courts of other Member States of the European
Union. Request for the fusion of punishments. Request for the deduction
of the detention period
117 Mihai MAREȘ
Agreement on the recognition of guilt. Lack of material jurisdiction
and depending on the quality of the person of the prosecution bodies.
Absolute nullity. Effects of the Constitutional Court’s case law in a
pending case
126 Mihai MAREȘ
Agreement on the recognition of guilt. Violation of the provisions on the
mandatory legal assistance of the defendant. Absolute nullity


NATIONAL CASE LAW

133 Appeal against the partial judgment delivered in the preliminary chamber
procedure. Unlawful summons (Bucharest Court of Appeal, Criminal
Section I, criminal decision no. 12/C of 11 January 2018, www.rolii.ro)
138 Restitution of environmental stamp. Prevalence of European law over
national rules (Tîrgu Mureş Court of Appeal, Civil Section II, fiscal and
administrative litigation, decision no. 173/R of 18 January 2018, www.rolii.ro)
142 Patrimonial liability of the company’s manager. Continuing an activity that
obviously made the legal person cease payments (Craiova Court of Appeal,
Civil Section II, decision no. 61/2018 of 31 January 2018, www.rolii.ro)
151 Civil servants’ salaries. Prior procedure. The phrase “paid at the same
level” (Piteşti Court of Appeal, Civil Section II, fiscal and administrative
litigation, decision no. 213/2018 of 5 February 2018, www.rolii.ro)
164 Criminal law. Decisions of the Constitutional Court to declare the
unconstitutionality of a text of a law cannot be retroactive (Craiova Court
of Appeal, Criminal Section and for Cases involving Minors, criminal decision
no. 88 of 28 February 2018, www.rolii.ro)
175 Suspension of serving the sentence under supervision. Omission to
establish a supervision obligation (Târgu Mureş Court of Appeal, Criminal
Section and for Cases involving Minors and Family Matters, criminal decision
no. 98/A of 20 February 2018, www.rolii.ro)
179 Suspension of serving the sentence under supervision. Determining the
manner of serving the accessory punishment (Bucharest Court of Appeal,
Criminal Section I, criminal decision no. 439/A of 21 March 2017)
182 Consequences of admitting the application of a third party in favour of the
claimants concerning the request for awarding court costs incurred by the
intervener (Suceava Court of Appeal, decision no. 233 of 23 March 2017)
187 Part-time employment contract. Lack of specific clauses (Craiova Court of
Appeal, Civil Section I, decision no. 522 of 15 February 2018, www.rolii.ro)
192 Copyright. Removal of value added tax from the calculation of the
remuneration due to artistic performers (Bucharest Court of Appeal, Civil
Section IV, civil decision no. 151 A/2018 of 14 February 2018, www.rolii.ro)
195 Precautionary attachment. (Im)possibility of increasing on appeal the bail
ordered by the first instance court (Bucharest Court of Appeal, Civil Section VI,
civil decision no. 250 A of 9 February 2018, just.ro)
205 Issuing the dismissal decision during medical leave. Consequences (Brașov
Court of Appeal, decision no. 689/Ap of 15 October 2014, www.just.ro)
210 Bankruptcy. Observation period. Scope of application (Bucharest Court of
Appeal, decision no. 533A of 15 Mars 2018, www.just.ro)


JURIDICAL COORDINATES
219 Andrei DUȚU
France: protection of personal data. Transposition of the General Data
Protection Regulation (GDPR) and amendments required by the French
Senate
LAW HISTORY
225 Mircea DUȚU
Integration of Dobrudgea into the legal space of the Romanian state
AGORA
235 Marius ANDREESCU
Freedom of speech. Legal and theological meanings and implications

EDITORIAL
DREPTUL ROMÂN ȘI MARILE SALE DILEME
La mai bine de 200 de ani de la întemeierea Școlii românești de drept (în 1816, prin
înființarea „cursului de legi” ale lui Nestor Craiovescu, la Academia de la Sfântul
Sava), peste un veac și jumătate de la stabilirea așezămintelor juridice moderne
(1859-1866) – legislative și instituționale –, de tip european aferente primei etape a
unirii statale a românilor (1859) și în lumina semnificațiilor aniversării Centenarului
desăvârșirii procesului de unificare statală (1918) a tuturor ținuturilor locuite de
români și realizare a unității juridice naționale, Dreptul român se află într-o nouă
etapă a devenirii sale, una marcată definitoriu de provocările integrării euroatlantice
și influențele crescânde ale mondializării liberale.
Încheierea tranziției de la „dreptul socialist” (aferent perioadei 1947-1989), la cel

„neoliberal”, preponderent în prezent și reintegrarea sa astfel în lumea juridică
occidentală generează implicații multiple nu numai în planul modului de producere,
exprimare valorică și realizare a normei juridice, ci și în privința elaborării,
conținutului și impactului doctrinei, științei și culturii juridice.
Desigur, dintotdeauna între evoluțiile dreptului pozitiv, supuse mai ales presiunilor
irezistibile și mobilității extraordinare a evenimentelor istorice, prin legiferare și
progresul abordărilor și exprimării lor teoretico-conceptuale a existat un anumit
decalaj și dezechilibru, dar interdependențele și influențele reciproce au rămas
hotărâtoare.
Principala provocare a momentului istoric o reprezintă astăzi, și la noi, ruperea

ecuației și unității dintre drept ca tehnică de interpretare și aplicare a legii și știința
fenomenului juridic, prin excelență politică. Într-adevăr, în privința primei ipostaze
asistăm la o tendință majoră, sub impulsul mondializării mai ales, de tehnicizare
excesivă a studiului universitar și a abordării teoretice, devenind astfel cvasiexclusiv
arta de a cunoaște, interpreta și aplica textul legii, universitățile transformându-se
în veritabile „școli profesionale” de pregătire a viitorilor profesioniști (meșteșugari)
ai dreptului, iar doctrina reducându-se la simple comentarii de jurisprudență și
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 13

Mircea DUŢU
instrument de informare a practicienilor. În acest context, desprinsă de primul

cadru și alunecând spre zone, altele decât cele ale reflecției teoretice autentice,
„știința dreptului” devine „ideologia statului de drept”, doctrina drepturilor omului
și e utilizată în promovarea priorităților străine domeniului său de apartenență
semantică.
Printre învățămintele datorate dreptului roman se numără și acela potrivit căruia

jurisprudența este o știință, iar obiectul său îl constituie dreptul generat organic
de o societate dată. Dar exemplul diseminării sale ca un fel de ius commune la
nivelul lumii mediteraneano-europene adaugă ideea că esența lui societală îl face
să exprime un tipar de reguli într-un anumit sens unic, cu conținuturi relativ diferite,
dar nu într-atât încât să-i schimbe natura și deturneze rolul. Epoca actuală, a
integrării regionale, în frunte cu cea euroatlantică și unional-europeană pe fundalul
unei mondializări agresive neoliberale promovează și stimulează emergența unui
nou ius commune, de această dată unul cu adevărat mondial și total, iar prin aceasta
planetar. Diviziunea tradițională național/internațional se transformă și se reduce,
chiar se simplifică la una trispațială: intern, regional, mondial. O diferență de nivel
de elaborare și sferă de aplicare mai degrabă, decât marcă identitară și evoluție
organică. În același timp, dreptul român devine dreptul intern, iar cel românesc
rămâne de domeniul istoriei.
Fără îndoială, primele „victime” ale mondializării și uniformizării în sensul

planetizării sunt drepturile pozitive aparținătoare culturilor juridice aflate în
formare și încă în căutarea identității proprii. „Șocul” mondializării este și mai
resimțit în sensul diluării elementului național în statele care au cunoscut deja
experiența „internaționalismului proletar”, a „lagărului juridic socialist”, care a
făcut din abandonarea tradițiilor burgheze și cultivarea „noului drept socialist”
pe spirala evoluției spre dispariție a juridicului, o dogmă și o prioritate absolută.
După o atare disoluție a rădăcinilor și trăsăturilor proprii aferente epocii moderne,
schimbare radicală a datului organic de configurare, noul drept român post-1989
s-a aflat într-o nouă etapă, de simplu receptor al modelului juridic, e adevărat
acum cu unele reminiscențe ale dezvoltării întrerupte brutal în urmă cu 45 de ani.
S-a adăugat apoi și se manifestă din plin „tăvălugul mondializării” cu efectul său
uniformizator, globalizat și impunere a sistemului dominant de common law.
Am asistat, astfel, la o decădere „în cascadă” a dreptului românesc, național în

drept român intern: mai întâi, după secolul XIX și început de veac XX aferente
afirmării propriei modernități – a urmat statutul de „drept socialist” în cadrul
„sistemului juridic socialist mondial” și a revenit, după un hiat de patru decenii și
jumătate, brusc și radical într-un context juridic el însuşi puternic integrat și în plin
proces de uniformizare. S-a adăugat și natura sa tradițională de esență neolatină
care l-a defavorizat, o dată în plus, în această competiție pentru supremație juridică
mondială.
Din această perspectivă, mai poate exista vreo contribuție a drepturilor

aparținătoare unor culturi juridice fragile, precum cea românească, la mult doritul
proces de „hibridizare” a dreptului mondial în devenire? Sau ne reducem, ca la
14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | EDITORIAL

mijlocul secolului al XIX-lea la nivelul de simplu receptor mecanic al noilor norme

juridice, generate în plan supranațional, aplicate prin mecanisme general acceptate
și însușite (necritic) la nivel național? Răspunsul este atât de evident, încât nu se
mai impune a mai fi și formal exprimat!
Dar o altă problemă se naște într-o atare situație: în fața structurării unei culturi
juridice mondiale, cu unele particularități regionale, cea națională, românească în
speță, se reduce la evocarea nostalgică a unor tradiții juridice proprii, atâtea cât
și când au fost? Acceptarea statutului de simplu și minor fapt de istorie trecută a
unei culturi juridice naționale poate echivala cu o adevărată „crimă culturală”, pe
care nu și-o poate permite nicio generație, indiferent de dificultățile în care s-ar
afla, fără riscul de a se autoexclude din istorie.
Singura poziție rațională și responsabilă în fața noilor sfidări și provocări mondiale o

reprezintă asumarea continuării tradiției aportului creator românesc la dezvoltarea
științei juridice universale.
Știm cu toții că este o răspundere majoră, dar peste care nu se poate trece, cu atât
mai mult cu cât contribuțiile de până acum rămân încă modeste, dar fiecare mare
generație a făcut-o și a apărat astfel demnitatea juridică românească.
Generația Marii Uniri a pus fundamentele contribuției românești în domeniu.

Ea poartă semnăturile lui Vespasian V. Pella (1897-1952), fondatorul dreptului
internațional penal, promotorul unificării dreptului penal și arhitectul ideii unei
jurisdicții penale internaționale, Nicolae Titulescu (1889-1941) constructorul
„diplomației păcii”, „securității colective” sau „organizării și dinamicii păcii” ori
Paul Negulescu (1874-1946) precursor al dreptului administrativ global de astăzi.
Discipolii generației României Mari, deși trăitori într-o epocă politico-istorică

nefastă, au înțeles și și-au asumat o asemenea misiune creatoare reușind să asigure
continuitatea prezenței științei juridice româneşti în arena internațională de idei și
subliniind nevoia culturii juridice naționale.
Programul științific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române,

prefigurat în celebrul Cuvânt înainte din primul număr, 1/1956 al revistei sale
„Studii și Cercetări Juridice” – așa-numita doctrină a „constantelor dreptului” și
rezultatele obținute de cercetătorii români în aplicarea sa au dobândit vizibilitate
și recunoaștere internațională, fiind apreciate ca atare și generând chiar receptări
și dezvoltări în alte țări, impunând astfel discuțiile despre și teza fundamentală
a continuității juridice, dincolo de meandrele evoluțiilor politico-ideologice și
economico-sociale.
Din păcate, succesiunile demografice din ultimele patru decenii la nivelul

învățământului juridic superior și cercetării juridice în domeniu nu au reușit să
se impună până la nivelul de nouă generație creatoare, continuatoare prin idei
și lucrări. Explicațiile pot fi multiple și justificările pe măsură. Important este
acum să recunoaștem impasul și să încercăm a-l depăși. Imperativul persistenței
și dezvoltării unei culturi juridice române, cu specificul său românesc nu poate
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 15

Mircea DUŢU
forma obiect de discuție. Dar cum și de către cine? Desigur, este o responsabilitate
primordială a întregii comunități juridice naționale, mai numeroasă și mai diversă
ca oricând. Niciodată nu au existat în România atât de multe facultăți de drept
(aproape 100!), atât de mulți absolvenți (licențiați și doctori) în materie, de
ordinul sutelor de mii, atâtea profesiuni juridice dens populate și cu organizații
așa de reprezentative, cu atâtea conexiuni internaționale și implicații în fluxul
juridic mondial. De câțiva ani avem chiar și o Academie de Științe Juridice, încă în
așteptare a manifestării sale ca atare. Dar, aparent paradoxal, după explozia unică și
a formelor aferentă anilor 1990 s-a „împământenit” o stagnare, general acceptată,
urmată de o involuție chiar în planul cercetărilor, avansului și creațiilor de ordin
teoretic. Simpla constatare a regresului evident al publicațiilor de specialitate – ca
număr, volum și mai ales conținut ideatic – ori a absenței rezultatelor cercetării
științifice juridice în mersul dezvoltării societății românești este elocventă. Exercițiul
dreptului redus la tehnică de interpretare și aplicare a „reglementărilor în vigoare”
și activitate lucrativă profesională estompează, până la anihilare, preocupările de
performanță științifică. Acest fapt este cel mai vizibil în privința atenției acordate
oficial și stării structurilor de cercetare academică și universitară. Revigorarea
și relansarea domeniului, ca o prioritate națională, singura cale de asigurare a
menținerii și cultivării unei științe și culturi juridice românești, constituie astfel un
prim răspuns la marea dilemă anunțată.
Și aceasta cu atât mai mult cu cât actuala mondializare juridică nu trebuie să

însemne uniformizare, ci diversitate și păstrarea și afirmarea identității proprii.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
16 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | EDITORIAL

DOCTRINĂ
Argumentele admisibilității suspendării provizorii a executării actului administrativ...
Argumentele admisibilității suspendării

provizorii a executării actului administrativ.
Aspecte teoretice și practice legate
de competența instanței
și de alte cerințe procedurale
ABSTRACT
This study is devoted to a legal issue of particular interest, namely the possibility
of requesting and obtaining a provisional suspension of the execution of the
administrative act, before deciding on a suspension request proper (first instance)
grounded, as the case may be, on art. 14 or art. 15 of Law no. 554/2004 on
administrative litigation, especially in the context of isolated case law, whereas
the literature has not insisted on it yet. As far as we are concerned, we advocate the
admissibility of such a request, for a number of broadly-based arguments, starting
mutatis mutandis from the recitals of the Decision of the High Court of Cassation
and Justice no. 8/2015 regarding the examination of the appeal in the interest of the
law, by which it was stated with the effect of a law that the provisions of art. 719
(7) of the Civil Procedure Code do not apply only to enforcement orders, but they
are the incidental general rule whenever it comes to the provisional suspension
of execution, even for the purpose of preventing enforcement, irrespective of the
matter, and we will present some jurisprudential solutions in this respect.
Keywords: administrative act, execution of the administrative act, suspension of

the administrative act, provisional suspension, bail, emergency, well-founded case,
imminent damage, appeals
REZUMAT
Prezentul studiu este dedicat unei probleme de drept care prezintă un interes
aparte, anume posibilitatea solicitării și obținerii unei suspendări provizorii
a executării actului administrativ, mai înainte de soluționarea unei cereri de
suspendare propriu-zise (de fond) întemeiate, după caz, pe art. 14 sau art. 15
din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, mai ales în contextul în
care există o jurisprudență izolată, iar literatura de specialitate nu a insistat încă
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 19

Gabriela RĂDUCAN
asupra sa. În ceea ce ne privește, opinăm în sensul admisibilității unei asemenea

cereri, pentru o serie de argumente tratate pe larg, plecând mutatis mutandis
de la considerentele Deciziei I.C.C.J. nr. 8/2015[1] privind examinarea recursului
DOCTRINĂ
în interesul legii, prin care s-a statuat cu putere de lege că dispozițiile art. 719
alin. (7) C. pr. civilă nu se aplică numai în cazul executărilor silite declanșate,
ci constituie norma de drept comun incidentă ori de câte ori se pune problema unei
suspendări provizorii a unei executări, chiar în scopul preîntâmpinării unei executări
silite, indiferent de materie, și vom prezenta și câteva soluții jurisprudențiale în
acest sens.
Cuvinte-cheie: act administrativ, executarea actului administrativ, suspendarea

actului administrativ, suspendare provizorie, cauțiune, urgență, caz bine justificat,
pagubă iminentă, căi de atac
Legislaţie relevantă: Legea nr. 554/2004, art. 14, art. 15; Codul de procedură civilă,
art. 719 alin. (7)
Ab initio, este necesar să amintim faptul că de lege lata, în sistemul juridic intern, dispozițiile
art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 constituie sediul materiei în privința instituției suspendării
executării actului administrativ. Cu toate acestea, există situații care nu pot fi rezolvate cu
caracterul unei urgențe deosebite, urmând căile procedurale pe care le conferă aceste norme,
astfel încât se pune problema de a determina ce alt mijloc procedural are la îndemână justițiabilul
care are interesul de a obține imediat suspendarea efectelor actului administrativ, mai înainte
de soluționarea unei cereri de suspendare întemeiată pe art. 14 sau, după caz, art. 15 din Legea
nr. 504/2004?
Argumentele oferite în prezentul studiu au la bază atât izvoare de drept interne, cât și norme
europene. România, țară membră a Uniunii Europene, are obligația de a implementa în legislația
internă sau, după caz, de a face aplicarea directă sau preeminentă a normelor dreptului european
și a jurisprudenței născute sub imperiul acesteia (avem în vedere atât hotărârile Curții Europene
a Drepturilor Omului de la Strasbourg, cât și cele ale Curții de Justiție a Uniunii Europene de la
Luxembourg), dar și a recomandărilor Consiliului Europei sau a altor organisme centrale europene.
Deși, lato sensu, s-ar putea susține că reglementările actuale din materia contenciosului
administrativ în materia suspendării executării actului administrativ întrunesc exigențele de
accesibilitate și previzibilitate, în scopul diminuării riscului de arbitrar și subiectivism, cu toate
acestea – așa cum s-a subliniat și în literatura de specialitate[2] – sistemul normativ românesc
este printre cele mai puțin permisive sisteme.
Cert este faptul că, actualmente, putem observa un interes tot mai crescut al statelor europene
pentru afirmarea, dezvoltarea și întărirea garanțiilor procedurale de protecție împotriva
vătămărilor ce s-ar putea ivi prin executarea actului administrativ, încă din faza preliminară
a contenciosului administrativ judiciar, chestiune care rezidă atât în motivele pentru care
[1]
Publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, în vigoare de la 17 iunie 2015.
I. Rîciu, Procedura contenciosului administrativ. Aspecte teoretice și repere jurisprudențiale, Ed. Hamangiu, București,
[2]
2012, p. 307.
20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

judecătorii pot dispune suspendarea executării, cât și în sistemul mijloacelor procesuale prin
care se poate realiza aceasta.
Garanția procedurală de protecție este necesară deoarece, având în vedere că efectul suspensiv
produs de pronunțarea unei hotărâri de suspendare a executării, chiar provizorie, atrage consecința
suspendării temporare a forței juridice a actului administrativ, iar, din această cauză, actul nu poate
fi executat, nu se va mai produce nici vătămarea intereselor persoanei care a solicitat suspendarea
(vătămare care ar putea consta într-un prejudiciu ireversibil), până legalitatea și eficacitatea
actului administrativ nu vor fi definitiv verificate și validate de instanța competentă de contencios
administrativ.
Așa cum corect s-a precizat în doctrină[3], „chiar dacă fiecare dintre statele continentului
european au introdus soluții procedurale care permit luarea măsurii provizorii de protecție pe
calea suspendării actelor administrative, mai mult sau mai puțin permisive, trebuie amintită
și preocuparea pe plan juridic, la nivel european, cu privire la suspendarea executării actelor
administrative. În acest context, a fost adoptată de către Comitetul de Miniștri din cadrul
Consiliului Europei, la 13 septembrie 1989, Recomandarea R (89) 8 referitoare la protecția
jurisdicțională provizorie în materie administrativă[4], care recomandă guvernelor statelor
membre ale Consiliului Europei să se inspire în dreptul și practica lor din principiile enunțate în
acest act.” În esență, această recomandare prevede că, în ipotezele în care în fața unei autorități
jurisdicționale, se contestă un act administrativ și nu s-a pronunțat încă o soluție privitoare
la legalitatea acestuia, dacă autoritatea jurisdicțională este sesizată să hotărască luarea de
măsuri de protecție provizorie, în scopul evitării unor prejudicii ireparabile, se cuvine ca, în raport
de circumstanțele și interesele cauzei, să se decidă suspendarea executării actului administrativ,
printr-o procedură rapidă și pentru o perioadă determinată, apreciată necesară.
Ulterior, prin recomandarea – Rec (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative și

jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ[5], adoptată tot de către Comitetul de
Miniștri din cadrul Consiliului Europei, se indică statelor membre ale Uniunii Europene ca – în cazul
în care legile interne nu prevăd că, odată cu formularea contestației, intervine suspendarea de
drept a executării actului administrativ – acestea să reglementeze intern posibilitatea persoanelor
private de a cere suspendarea actului administrativ contestat, în fața unei autorități administrative
sau jurisdicționale, iar soluționarea acestei cereri să se facă într-un termen rezonabil.
În opinia noastră, înțelesul noțiunii de „termen rezonabil” în materia de care discutăm vizează o
perioadă de timp foarte scurtă, întotdeauna anterioară datei la care actul administrativ contestat
ar putea fi pus în executare, având în vedere că orice pronunțare a instanței de contencios
administrativ ulterioară acestui moment, chiar în ipoteza admiterii cererii, devine inutilă și nu
servește dezideratului vizat de normele europene, nemaiputându-se oferi garanția procedurală
de protecție vizată.
[3]
I. Rîciu, op. cit., p. 305.
A se vedea: https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet. CmdBlobGet&InstranetImage=6106
[4]
90&SecMode=1&DocId=702320&Usage=2.
[5]
A se vedea: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=65495&Site=M&BackColorInternet=9999CC&BackColorIntranet=F
FBB55&BackColorLogged=FFAC75.

Gabriela RĂDUCAN
Soluția propusă de noi este susținută și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
care a decis că, atunci când Curtea este sesizată cu interpretarea unei reguli comunitare, în
scopul aprecierii compatibilității normei naționale cu o regulă comunitară supusă interpretării,
DOCTRINĂ
judecătorul învestit cu soluționarea recursului, în perioada de așteptare a deciziei interpretative

și în scopul asigurării deplinei eficacități a dreptului Uniunii, să poată dispune de posibilitatea de
amânare a executării normei naționale a cărei legalitate pare îndoielnică, fiind obligat să înlăture
normele naționale care l-ar împiedica să ia măsuri provizorii. C.J.U.E. motivează că efectul util
instituit prin norma art. 177 TCE (devenit art. 208 TFUE – n.n.), ar fi diminuat dacă instanța
națională care amână pronunțarea unei hotărâri până ce Curtea răspunde întrebării preliminare nu
ar putea dispune luarea de măsuri provizorii anterior acestui moment[6].
În acest context legislativ de nivel european, este necesar a găsi soluția unei suspendări provizorii
urgente, atunci când punerea în executare a actului administrativ este iminentă și ar putea cauza
o pagubă ireversibilă.
Dat fiind faptul că normele speciale ale Legii nr. 554/2004 nu reglementează instituția suspendării
provizorii, este corect ca acestea să fie completate cu normele generale de drept procesual civil,
potrivit regulii de drept conform căreia, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma
specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile
expres prevăzute de lege (principiu dedus din însăși regula specialia generalibus derogant,
potrivit căreia fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare
și aplicare, astfel încât nu poate fi aplicată, prin analogie, la situațiile care nu se încadrează în
prevederile sale, aceste din urmă situații urmând a fi guvernate de normele generale). Or, norma
generală este cea de la art. 719 alin. (7) C. pr. civ., această normă nefiind aplicabilă doar în cazul
executărilor silite deja declanșate, ci constituind norma de drept comun incidentă, ori de câte
ori se pune problema unei suspendări provizorii a unei executări, chiar în scopul preîntâmpinării
unei executări silite, indiferent de materie.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 719 alin. (7) C. pr. civ. coroborat cu art. 14 (sau, după caz,
cu art. 15) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se poate solicita judecarea de
urgență și cu precadere, în procedură necontencioasă, a unei cereri de suspendare provizorie
a executării unui act administrativ, până la soluționarea cererii de suspendare a actului
administrativ [întemeiată pe art. 14 (sau, după caz, cu art. 15) din Legea nr. 554/2004], această
din urmă cerere fiind, însă, necesar a fi deja înregistrată pe rolul instanței competente.
Recurgerea la acest mijloc procedural se poate face atunci când actul administrativ urmează să
dobândească caracter executoriu și există riscul ca persoana să fie executată silit înainte de a se
soluționa cererea de suspendare propriu-zisă (de fond), întemeiată pe art. 14 (sau, după caz, cu
art. 15) din Legea nr. 554/2004 (cum se întâmplă adesea în cazul actelor administrative-fiscale).
Efectele executorii ale actului administrativ justifică întotdeauna urgența întrucât, punerea
în executare a actului administrativ într-un timp relativ scurt conduce la consecințe vătămătorii
asupra persoanei fizice sau juridice (de pildă, prin blocarea conturilor societății pentru o sumă
[6]
C.J.C.E., C-213/89, Hotărârea din 19 iunie 1990, cauza The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte:
Factortame LTD ș.a., în G. Tudor, D. Călin, Jurisprudența C.J.C.E., vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2006, pp. 403-410, apud

care va avea ca efect imediat atât blocarea activității, cât și probabilitatea intrării în insolvență
a acesteia).
În ceea ce privește justificarea și admisibilitatea cererii de suspendare provizorie a executării unui

act administrativ, avem în vedere următoarele argumente de drept.
Potrivit Recomandării nr. R(89)8 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre privind
protecția provizorie acordată de instanță pe probleme administrative (mai sus amintită), atunci
când o instanță este sesizată cu o contestație referitoare la un act administrativ, iar instanța
nu a pronunțat încă o decizie, solicitantul poate cere aceleiași instanțe sau unei alte instanțe
competente să ia măsuri de protecție provizorie împotriva actului administrativ. Persoana în
cauză trebuie să aibă dreptul de a solicita unei instanțe competente să ia măsuri de protecție
provizorie, înainte de contestarea actului în conformitate cu primul sub-paragraf, în caz de urgență
sau atunci când o plângere administrativă, care nu cuprinde în sine niciun efect suspensiv, a fost
depusă împotriva actului administrativ și nu a fost încă soluționată.
În ceea ce privește măsurile de protecție provizorie dispuse de către instanța competentă, acestea
pot lua forma de suspendare a executării actului administrativ (inclusiv suspendare provizorie –
n.n.), în întregime sau parțial, prin care se dispune (total sau parțial, după caz) restabilirea situației
care a existat la momentul adoptării actului administrativ sau la orice modificare ulterioară,
și de impunere asupra administrației a oricărei obligații corespunzătoare, în conformitate cu
competențele Curții.
Procedurile prezentate instanței trebuie să fie rapide. Atunci când, în cazuri de urgență, persoanele
interesate nu au putut fi audiate înainte ca instanța să acorde măsura de protecție provizorie,
problema va fi supusă unei noi examinări într-un timp scurt, în cadrul unei proceduri în conformitate
cu alineatul precedent.
În practica sa[7], într-o cerere de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe

art. 14 din Legea nr. 554/2004, I.C.C.J. a considerat că „Se poate aprecia că există urgență atunci
când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației
reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere. Revine judecătorului de contencios
administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret,
având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt
de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării
executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a
se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului. Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta
Curte are în vedere și recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri
din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.
Așa cum s-a arătat de altfel și în recomandarea nr. 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul
Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele
persoanelor particulare. Aceeași recomandare reamintește principiile din recomandarea nr. R/89/8
a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța
judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune
grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare”.
[7]
I.C.CJ., decizia nr. 928 din 19 februarie 2013, sec. cont. admin.-fiscal, dosar nr. 7964/2/2012; http://www.scj.ro/1093/
Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=96778

Gabriela RĂDUCAN
Într-o altă decizie[8], I.C.C.J. a decis suspendarea, reținând: „Curtea are în vedere și Recomandarea
nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei
privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, precum și Recomandarea
DOCTRINĂ
nr. 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, potrivit căreia executarea
deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare.
Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștri instituie ca principiu posibilitatea
autorității jurisdicționale competente, respectiv a instanței judecătorești, să ia măsuri provizorii
corespunzătoare, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace
daune grave, dificil de reparat, particularilor, cărora li se aplică decizia și când există argumente
juridice valabile față de regularitatea actului. Soluția suspendării actului administrativ, până la
pronunțarea instanței, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care
se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără a se aduce atingere principiului executării
deciziilor autorităților administrative din oficiu, prin care se impun particularilor o serie de obligații.
Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, expuse în prezenta
hotărâre, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita
excesul de putere din partea autorității de control, Înalta Curte apreciază că executarea actului
administrativ reprezentat de decizia de impunere nr. 1 din 14 februarie 2011 emisă de recurentul
Consiliul Concurenței este de natură a crea pagube serioase societății intimate, care pot avea
consecințe grave în patrimoniul acesteia din urmă.”
Pe aceeași linie în jurisprudență s-a reținut[9]: „Câtă vreme raționamentul autorității publice nu
e pe deplin cunoscut, iar existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi
de nelegalitate, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului
cauzei, iar argumentele juridice prezentate de societatea reclamanta, aparent valabile, sunt de
natură a crea o îndoială în ceea ce privește actul contestat, tribunalul apreciază că nu se poate
ca, pe fondul acestei situații de incertitudine juridică, să se dea eficiență, sub aspectul executării,
actului unilateral și că se impune ca actul să nu-și producă efecte până la soluționarea pe fond a
cauzei. Măsura suspendării actului administrativ, în contextul conturat, nu este de natură a crea un
prejudiciu pârâtei și oricum măsura dispusă prin prezenta este în acord și cu Recomandarea nr. R(89)
8 adoptată de Comitetul de Miniștrii din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989,
referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, în cuprinsul căreia se
arată că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de
a fi contestate, poate cauza, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea
îl impune să fie evitat în măsura posibilului. Pentru considerentele expuse, tribunalul va admite
în parte acțiunea precizată și va suspenda executarea actelor administrative constând din: decizia
de impunere nr. …/27.02.2014, decizia de impunere nr. …./27.02.2014, decizia de impunere
nr. …./27.02.2014 și decizia de impunere nr. …./27.02.2014 emise de C.L.O.P.L., până la pronunțarea
hotărârii în contestarea acestor decizii.
Chiar dacă hotărârile mai sus menționate, deși fac trimitere la normele europene prezentate
anterior, au fost date în cereri de suspendare a executării actului administrativ întemeiate fie
[8]
I.C.C.J., decizia nr. 5535 din 22 noiembrie 2011, sec. cont. admin.-fiscal, în dosarul nr. 4080/2/2011; http://juri.ro/static/
files/2015/iulie_2015/02/ICCJ-5535_2011-4080_2_2011.pdf; http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery
%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=91539
[9]
Tribunalul Ilfov, sent. civ. nr. 2502 din 17 iulie 2014, în Dosar nr. 1684/93/2014; http://portal.just.ro/93/Lists/
Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=12

pe art. 14, fie pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, argumentele reținute se pot regăsi întocmai și
într-o cerere de suspendare provizorie a executării actului administrativ.
În legătură cu admisibilitatea cererii de suspendare provizorie a executării actului administrativ,

trebuie avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 8/2015[10] privind examinarea recursului
în interesul legii prin care I.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii,
în dosar nr. 2/2015, prin care s-a statuat că:
„În conformitate cu dispozițiile art. 719 alin. (1) din Codul de procedură civilă, «Până la
soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea
părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea.
Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată». Potrivit
art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă, «Dacă există urgență și dacă, în cazurile prevăzute
la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauțiunea, instanța poate dispune, prin încheiere
și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de
suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea depusă potrivit prezentului
alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă și este
deductibilă din cauțiunea finală stabilită de instanță, dacă este cazul.» (...) Art. 719 alin. (1) din
Codul de procedură civilă, citat anterior, prevede posibilitatea suspendării executării nu numai
până la soluționarea contestației la executare, dar și până la soluționarea altei cereri privind
executarea silită, această din urmă ipoteză reprezentând o noutate a codului față de reglementarea
anterioară. Din moment ce ipotezele sunt prevăzute distinct, sintagma «cereri privind executarea
silită» se referă la cereri cu un alt obiect decât cel al contestației la executare înseși, menționat
în art. 712 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală «Obiectul contestației» (vizând
atât contestația la titlu, cât și contestația la executare propriu-zisă). Întrucât norma nu distinge, prin
această sintagmă se înțelege nu numai cererile referitoare la desfășurarea executării silite, dar și
orice alte cereri referitoare la executarea silită, așadar inclusiv cereri privind diferitele incidente
care împiedică, sting sau amână executarea silită, din categoria cărora face parte și suspendarea
executării provizorii. (...) Ținând cont și de faptul că, în cazul suspendării executării provizorii,
legiuitorul a făcut referire expresă la procedura de soluționare a suspendării executării din art. 719
alin. (6) din Codul de procedură civilă, rezultă că art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă
reprezintă dreptul comun în materia suspendării provizorii a executării silite, indiferent dacă
executarea silită a început sau nu (față de finalitatea deja arătată a suspendării, constând nu
numai în oprirea activității formelor de executare, ci și, după caz, în preîntâmpinarea executării
silite). (...) în privința căii de atac, care interesează în cauză, se aplică prevederile art. 719 alin. (7)
din Codul de procedură civilă, însemnând că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac. (...) Cu
privire la tipul hotărârii care se pronunță, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să
soluționeze recursul în interesul legii constată că aceasta nu poate fi decât o încheiere. Denumirea
hotărârilor este reglementată de dispozițiile art. 424 din Codul de procedură civilă, acestea putând
fi sentințe ori decizii, în condițiile prevăzute de (1)-(4), ori încheiere pentru toate celelalte hotărâri
date de instanță, conform alin. (5) al textului, doar dacă legea nu prevede altfel. Denumirea hotărârii
în cauza de față decurge din dispozițiile exprese ale art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă,
ca normă de drept comun, a cărei aplicabilitate a fost anterior analizată. Potrivit dispozițiilor legale
invocate: «Dacă există urgență și dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit
cauțiunea, instanța poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie
a executării până la soluționarea cererii de suspendare».”
[10]
Publicată în M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, în vigoare de la 17 iunie 2015.

Gabriela RĂDUCAN
Așadar, chiar dacă obiectul analizei recursului în interesul legii a avut ca obiect „interpretarea
și aplicarea dispozițiilor art. 450 alin. (5) raportat la art. 998-1.000 din Codul de procedură civilă
și ale art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și
DOCTRINĂ
completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se

pronunță și calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunțată” prin considerentele instanței
supreme s-a statuat cu caracter general și cu putere de lege (dat fiind faptul că o decizie
dată într-un recurs în interesul legii constituie izvor secundar de drept și se aplică obligatoriu)
că dispozițiile art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă nu se aplică numai în cazul
executărilor silite declanșate, ci constituie norma de drept comun incidentă ori de câte ori
se pune problema unei suspendări provizorii a unei executări, chiar în scopul preîntâmpinării
unei executări silite, indiferent de materie.
Mutatis mutandis, trebuie observat faptul că, dacă în locul interpretării unei cereri de suspendare
provizorii a executării întemeiate pe art. 450 C. pr. civ. s-ar pune problema interpretării unei cereri
de suspendare provizorie a actului administrativ, cu sediul general în art. 14 sau art. 15 din Legea
nr. 554/2004, soluția oferită de I.C.C.J. prin Decizia nr. 8/2015 rămâne aceeași.
Practic, cererea de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe art. 14 (sau art. 15,
după caz) din Legea nr. 554/2004 are semnificația juridică a unei cereri de suspendare
propriu-zise (de fond), asemănătoare celei formulate în cadrul unei contestații la executare
silită – care operează ca o normă specială în materie de contencios administrativ, în timp ce
suspendarea provizorie a executării silite – nemaifiind prevăzută expres, dar nici interzisă de vreo
normă specială – este reglementată de norma generală, de drept comun, din Codul de procedură
civilă, respectiv art. 719 alin. (7). [De altfel, așa cum am mai arătat, pentru aspectele pe care nu
le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte
norme, afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăși regula
specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială
este de strictă interpretare și aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situațiile ce nu se
încadrează în prevederile sale, aceste situații urmând a fi guvernate de normele generale. În acest
sens, art. 10 C. civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziție generală (...) se aplică numai în
cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.
Așadar, obiectul reglementării art. 14 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o formă de suspendare
a executării silite, care nu diferă ca finalitate de suspendarea aceleiași executări în baza altor
titluri executorii decât hotărârile judecătorești executorii, finalitate constând în oprirea activității
formelor de executare sau, după caz, preîntâmpinarea executării silite.
Or, prin natura sa, suspendarea provizorie a executării, prevăzută de art. 719 alin. (7) C. pr. civ.,
produce efecte până la soluționarea cererii de suspendare a executării, prevăzută de art. 14 din
Legea nr. 554/2004, ceea ce înseamnă că, prin prisma condițiilor din art. 719 alin. (1) C. pr. civ.,
intră în domeniul de aplicare al acestuia.
Pe de altă parte, cazul suspendării executării provizorii prevăzute de art. 719 alin. (7) C. pr. civ.
presupune adoptarea de măsuri urgente, cu caracter provizoriu, respectiv până la soluționarea
cererii de suspendare a executării propriu-zise (de fond). Pentru aceste motiv, în privința suspendării
provizorii, trimiterea expresă la art. 719 alin. (7) C. pr. civ. nu era necesară în completarea art. 14
sau art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În concret, persoana interesată poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă

cu o cerere de suspendare provizorie a executării silite a actului administrativ, întemeiată pe
art. 719 alin. (7) C. pr. civ. raportat la art. 14 (sau art. 15, după caz) din Legea nr. 554/2014, atunci
când dovedește că:
– există, pendinte, o cerere de suspendare propriu-zisă (de fond) cu care este deja învestită
instanța de contencios administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 14 (sau art. 15, după caz)
din Legea nr. 554/2014;
– s-a depus cauțiunea prevăzută de art. 719 alin. (2) C. pr. civ.;
– există urgență.
Toate aceste condiții de admisibilitate a cererii de suspendare provizorie trebuie îndeplinite

cumulativ.
Mutatis mutandis, sunt aplicabile și celelalte considerente ale Deciziei nr. 8/2015 a I.C.C.J. Astfel,
printr-o interpretare teleologică a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu
prevederile art. 719 alin. (7) C. pr. civ., trebuie observat că art. 719 alin. (7) C. pr. civ. este aplicabil
și în ceea ce privește calea de atac. Ca atare, suntem în prezența unei derogări de la dreptul comun
în materie de hotărâri, în sensul că hotărârea prin care se soluționează cererea de suspendare
provizorie a executării (chiar a unui act administrativ) întemeiată pe art. 719 alin. (7) C. pr. civ.
nu este supusă vreunei căi de atac.
O asemenea soluție nu decurge din adăugarea la lege, ci din interpretarea, permisă instanței,
a dispozițiilor legale incidente, mai mult, este și oportună, întrucât este de natură să înlăture
dificultățile ivite în practică în aplicarea integrală a prevederilor art. 14 (sau art. 15, după caz) din
Legea nr. 554/2004, prin parcurgerea căii de atac a recursului prevăzute de art. 14 alin. (4) teza
a II-a [sau a art. 15 alin. (2), după caz] din Legea nr. 554/2004, care ar conduce la prelungirea inutilă
a procesului, cu atât mai mult cu cât este posibil ca până la soluționarea unei căi de atac, să intervină
chiar suspendarea executării actului administrativ prin chiar cererea de suspendare propriu-zisă
(de fond) întemeiată pe art. 14 (sau art. 15, după caz) din Legea nr. 554/2004. (De altfel,
eventuala cale de atac exercitată ar rămâne fără obiect, prin soluționarea cererii de suspendare
a executării actului administrativ întemeiată pe art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004).
În consecință, pentru toate argumentele mai sus expuse, rezultă că o cerere de suspendare
provizorie a executării unui act administrativ este admisibilă, în temeiul art. 719 alin. (7) C. pr. civ.
Împărtășind opinia noastră asupra admisibilității cererii de suspendare provizorie a unui act
administrativ, în temeiul art. 719 alin. (7) C. pr. civ., Curtea de apel București[11] ne-a admis
solicitarea și a dispus suspendarea provizorie a executării actului administrativ, până la soluționarea
cererii de suspendare a executării aceluiași act administrativ, cerere ce formează obiectul dosarului
nr. (...) al Curții de Apel București, încheiere dată fără cale de atac. În considerentele hotărârii,
Curtea a motivat că, cităm: «Examinând cererea de chemare in judecată, Curtea observă că
art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează cu
prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedura civilă, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și
C.A. București, secția a VIII-a cont. admin.-fiscal, încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 aprilie 2016, în dosar
[11]
nr. 2969/2/2017 (nepublicată).

Gabriela RĂDUCAN
persoanele vătămate în drepturile și interesele lor legitime, pe de altă parte. Legea nr. 554/2004
nu conține dispoziții referitoare la suspendarea provizorie a executării unui act administrativ până
la soluționarea cererii judiciare de suspendare a aceluiași act administrativ, ci numai dispozițiile
DOCTRINĂ
art. 14 și art. 15 referitoare la suspendarea executării unui act administrativ. De aceea, Curtea
consideră că și în materia suspendării actelor administrative sunt aplicabile dispozițiile Codului de
procedura civilă privind suspendarea provizorie.
Potrivit art. 719 alin. (1) C. pr. civ., „Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța
competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la
executare sau prin cerere separată”. Aceste dispoziții se aplică nu numai pentru contestația la
executare, ci și pentru alte cereri privind executarea silită, cum ar cele referitoare la suspendarea
executării silite a unui act administrativ.
Pe de altă parte, în baza art. 719 alin. (7) C. pr. civ., „Dacă există urgență și dacă, în cazurile
prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauțiunea, instanța poate dispune, prin
încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de
suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea depusă potrivit prezentului
alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă și este
deductibilă din cauțiunea finală stabilită de instanță, dacă este cazul.”
Art. 719 alin. (1) C. pr. civ., citat anterior, prevede posibilitatea suspendării executării nu numai până
la soluționarea contestației la executare, dar și până la soluționarea altei cereri privind executarea
silită, cum este cererea de suspendarea executării unui act administrativ.
În acest sens, art. 10 C. civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziție generală (...) se aplică
numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.]
Prin natura sa, suspendarea provizorie a executării, prevăzută de art. 719 alin. (7) C. pr. civ., produce
efecte până la soluționarea cererii de suspendare a executării, prevăzută de art. 14 din Legea
nr. 554/2004, ceea ce înseamnă că, prin prisma condițiilor din art. 719 alin. (1) C. pr. civ., intră în
domeniul de aplicare al acestuia.
Pe de altă parte, cazul suspendării executării provizorii prevăzute de art. 719 alin. (7) C. pr. civ.
presupune adoptarea de măsuri urgente, cu caracter provizoriu, respectiv până la soluționarea
cererii de suspendare a executării propriu-zise (de fond). Pentru admiterea cererii de suspendare
provizorie întemeiată pe art. 719 alin. (7) C. pr. civ., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
– reclamanta a formulat anterior o cerere de suspendare propriu-zisă;

– a fost depusă cauțiunea prevăzută de art. 719 alin. (2) C. pr. civ.;
– există urgență.
„1) Reclamanta a formulat anterior prezentei cereri o cerere de suspendarea propriu-zisă (de
fond) a executării, aceasta făcând obiectul Dos. civ. nr. (...), dosar înregistrat la data de (...), pe
rolul Curții de apel București, secția de contencios administrativ-fiscal, la care nu s-a fixat încă
termen de judecată;

2) Cauțiunea în cuantum de (....) lei a fost depusă, chitanța originală fiind depusă la Dos. civ.
nr. (...), dosar înregistrat pe rolul Curții de apel București – secția de contencios administrativ-
fiscal, pentru a fi depusă la Registrul de valori al instanței;
3) Exista urgență în soluționarea prezentei cereri, deoarece, începând cu data de (...), Nota de
constatare (...) dobândește caracter executoriu și există riscul ca reclamanta să fie executată silit
înainte de soluționarea cererii de suspendare ce face obiectul Dos. civ. nr. (...). Punerea în executare
a Notei de constatare începând cu data de (...) conduce la poprirea conturilor reclamantei pentru
suma totală de (....) lei, executare ce va avea ca efect imediat blocarea activității reclamantei și
riscul intrării în insolvență a acesteia, având în vedere cifra de afaceri a reclamantei mai mică
decât suma în cauză.
Prin executarea sumei menționate, exista riscul încetării creditării din partea societății bancare,
declararea de către aceasta (în conformitate cu clauzele contractuale) a scadențelor anticipate
cu privire la creditul acordat pentru edificare imobilului la care se referă Nota de constatare și,
în mod evident demararea imediată a procedurilor de executare silită de către banca creditoare,
fapt ce ar fi de natură să perturbe în mod grav activitatea societății.
Oprirea activității reclamantei ar fi de natură să afecteze grav și activitatea agenților economici

care funcționează în imobilul edificat în baza finanțării, imobilul funcționând conform programului
de investiții ca Centru regional pentru sprijinirea structurilor de afaceri.
Fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 719 alin. (7) C. pr. civ., Curtea va admite
cererea și va dispune suspendarea provizorie a executării Notei de constatare a neregulilor și de
stabilire a corecțiilor financiare nr. (...), până la soluționarea cererii de suspendare a executării
aceleiași Note, cerere ce formează obiectul dosarului nr. (...) al Curții de Apel București.”
Totodată, având în vedere că cererea de suspendare provizorie a executării actului administrativ

fiscal este întemeiată pe considerentul necesității și utilității, dar mai ales a urgenței luării măsurii
suspendării executării actului administrativ fiscal și pentru evitarea unei pagube iminente care s-ar
putea produce, se impun o serie de precizări suplimentare, legate de îndeplinirea condițiilor de
admisibilitate a cererii de suspendare provizorie a executării unui act administrativ.
Prima facie, trebuie relevate aspectele materiale (care țin de dovezi materializate, anexate la
cererea de suspendare provizorie) privind îndeplinirea condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune
privind cererea de suspendare provizorie a actului administrativ:
i) dovada formularii plângerii administrative prealabile sau a contestației administrative, după

caz, prin care s-a solicitat revocarea actului administrativ pentru motive de nelegalitate,
eventual și suspendarea efectelor sale [această dovadă este necesară doar în ipoteza
în care cererea de suspendare propriu-zisă (de fond) este întemeiată pe art. 14 din Legea
nr. 554/2004];
ii) dovada formulării și înregistrării la instanța de contencios administrativ a cererii de suspendare
propriu-zisă (de fond) întemeiată pe art. 14 (sau art. 15) din Legea nr. 554/2004;
iii) dovada achitării cauțiunii, calculată conform art. 719 alin. (2) C. pr. civ., cauțiune care a fost
depusă la grefa instanței în vederea înscrierii în registrul de valori, conform dovezii anexate;

Gabriela RĂDUCAN
iv) dovada că cererea de suspendare provizorie a fost timbrată, potrivit art. 10 lit. b) din O.U.G.
nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;
DOCTRINĂ
În conținutul cererii de suspendare provizorie, este necesară prezentarea aspectelor privind

urgența și din ce rezultă aceasta, în corelație cu cele două condiții de admisibilitate ale normei
speciale a art. 14 (sau art. 15, după caz) din Legea nr. 554/2004 („cazul bine justificat” și „paguba
iminentă”). În justificarea urgenței apreciem că se impune existența unor motive legate și de
faptul că există indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul
administrativ fiscal contestat, care fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de
reparat, în cazul particular supus evaluării.
De asemenea, în conținutul cererii de suspendare provizorie apreciem necesară și mențiunea că

până în prezent nicio instanță de fond nu s-a pronunțat cu privire la aspectele invocate în plângere/
contestație sau, după caz, nu s-a soluționat încă cererea de suspendare propriu-zisă (de fond)
întemeiată pe art. 14 (sau art. 15) din Legea nr. 554/2004.
În același timp, pentru justificarea urgenței trebuie arătat caracterul executoriu al actului
administrativ, data când se dobândește un asemenea caracter (de pildă, se poate arăta că actul
administrativ contestat constituie titlu de creanță, titlu susceptibil de executare silită într-un
termen de 15 zile, 30 de zile etc., calculate de la data comunicării acestuia).
Se pot releva, de asemenea, o serie de alte aspecte de drept substanțial sau procesual, cum ar fi,
de pildă:
i) faptul că dreptul persoanei de a contesta măsurile nelegale dispuse prin actul administrativ,
este fundamentat pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 [reamintim că actele
administrative de autoritate (inclusiv actele administrative fiscale, ca specie a actelor
administrative) supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, în condițiile art. 1
din Legea contenciosului administrativ, sunt acte emise sau adoptate de un serviciu public
administrativ în mod unilateral, în baza și în vederea executării legii, pentru nașterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, de regulă, de drept administrativ];
ii) faptul că, în ceea ce privește natura juridică a actului contestat, acesta este un act administrativ
individual (act administrativ fiscal, ca specie a actelor administrative), producând efecte
specifice, în regim de drept public;
iii) cât privește calitatea procesuală activă a persoanei care formulează cererea de suspendare
provizorie, aceasta este dată de calitatea aceleiași persoane de a contesta măsurile dispuse
prin actul administrativ contestat, cu observarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004,
potrivit căruia , „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes
legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ [...], se poate adresa instanței de
contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins
sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, precum și a dispozițiilor
art. 2 lit. a) teza I din același act normativ, conform căruia persoana vătămată este „orice
persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare a unor drepturi subiective sau
interese legitime private vătămate prin acte administrative”. În sensul acestor prevederi legale,
noțiunea de persoană vătămată se fundamentează pe ideea violării drepturilor subiective sau
a intereselor legitime private prin acte administrative individuale. Față de împrejurarea că prin

măsurile luate prin actul administrativ contestat sunt vătămate o serie de drepturi și interese
legitime, potrivit considerentelor ce urmează a fi expuse pe larg, în conținutul cererii de
suspendare, se justifică pe deplin calitatea procesuală în sensul art. 1, art. 2 și art. 8 din Legea
nr. 554/2004.
iv) în ceea ce privește competența de soluționare a cererii de suspendare, aceasta aparține din
punct de vedere material tribunalului sau curții de apel, după distincțiile făcute de art. 10
alin. (1) sau alin. (11) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 95 alin. (1) sau cu art. 96 alin. (1)
C. pr. civ., după caz; în ceea ce privește competența teritorială, în temeiul art. 10 alin. (3) din
Legea nr. 554/2004, cererea poate fi adresată instanței de la domiciliul reclamantului sau
al pârâtului, însă, cum cererea de suspendare provizorie a executării unui act administrativ,
ca orice cerere de suspendare provizorie a unei executări, se soluționează întotdeauna
într-o procedură judiciară necontencioasă, nu există pârât. În acest context legal, cererea
de suspendare provizorie, urmează a fi de competența teritorială a instanței de contencios
administrativ care a fost deja sesizată cu cererea de suspendare propriu-zisă (de fond)
întemeiată pe art. 14 (art. 15, după caz), ocazie cu care reclamantul a făcut alegerea între
cele două instanțe deopotrivă competente, conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
În același timp, cu privire la competență, se impun o serie de precizări teoretice.
De lege lata, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reglementează o competență teritorială
alternativă, aplicabilă litigiilor de contencios administrativ, prevăzând că „reclamantul se poate
adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat
pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.
Trebuie remarcat faptul că, și dacă nu ar fi fost consacrată legislativ, în mod expres, norma tezei a a
II-a a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, interpretarea legală ar fi fost oricum aceeași, deoarece
este vorba despre o normă de competență relativă, iar reclamantul nu-și poate invoca propria
culpă în alegerea făcută. Doar în cazul normelor de competență absolută, pe lângă pârât sau
instanță (care trebuie să o invoce din oficiu, în condițiile legii procesuale – art. 130-131 C. pr. civ.),
are și reclamantul posibilitatea de a o invoca, deoarece, într-o astfel de ipoteză, principiul nemo
auditur propriam turpitudinem allegans nu prevalează în fața normelor de ordine publică (în cazul
nostru, norme de competență absolute). Așadar, chiar dacă norma art. 10 alin. (3) din Legea
nr. 554/2004 constituie o normă specială, în raport cu normele de competență teritorială
prevăzute în Codul de procedură civilă, dincolo de obiectul reglementării ei, sunt aplicabile
principiile de drept comun ale legii procesuale.
În doctrină[12], preluându-se o soluție jurisprudențială, s-a opinat că în ceea ce privește „caracterul

alternativ prevăzut de această dispoziție legală, trebuie interpretat în sensul că dreptul de opțiune
aparține reclamantului la momentul introducerii acțiunii, iar ulterior nici reclamantul și nici pârâtul
nu mai pot invoca necompetența teritorială”. Această soluție este discutabilă deoarece, pe de
o parte, posibilitatea pârâtului de a invoca necompetența teritorială alternativă, în condițiile
art. 130 alin. (3) C. pr. civ. coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi
îngrădită și, de altfel, nici teza a II-a a art.10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu o face, însă,
excepția se va respinge ca neîntemeiată ori de câte ori reclamantul a sesizat (a optat) una
[12]
I. Rîciu, op. cit., p. 269 și decizia citată acolo: I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 345 din
19 ianuarie 2007, în G.V. Bîrsan, B. Georgescu, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 adnotată, Ed. Hamangiu,
București, 2007, p. 75.

Gabriela RĂDUCAN
dintre cele două instanțe prevăzute, alternativ, de legea specială (și, practic, aceasta este și
interpretarea normei „dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se
poate invoca excepția necompetenței teritoriale”, fiind evident că norma vizează exclusiv cazul
DOCTRINĂ
în care reclamantul a făcut o opțiune permisă de lege, anume aceea a instanței de la domiciliul
pârâtului; în același timp, din interpretarea per a contrario a acestei norme, rezultă că legea nu
oprește posibilitatea invocării necompetenței teritoriale alternative, în cazul în care reclamantul
s-a adresat instanței de la domiciliul/sediul său, însă, chiar și într-o astfel de ipoteză, excepția
ar urma să fie respinsă ca neîntemeiată, această instanță fiind prevăzută de lege ca una dintre
cele două instanțe competente teritorial), iar, pe de altă parte, nu poate fi exclusă posibilitatea
ca reclamantul să fi sesizat o instanță care nu se regăsește în niciuna dintre cele două variante
alternative prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, caz în care trebuie recunoscută
posibilitatea pârâtului de a invoca excepția de necompetență relativă, iar aceasta ar urma să fie
admisă, procedându-se la declinarea de competență. De lege ferenda, apreciem că, pentru o mai
bună claritate a normei din teza a II-a a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, trebuie înlocuit
verbul „a invoca”, cu verbul „a admite”, respectiv: dacă reclamantul a optat pentru instanța de la
domiciliul pârâtului, nu se poate admite excepția necompetenței teritoriale. Soluția consacrată
de această normă specială se poate justifica prin aceea că, atunci când reclamantul s-a adresat
instanței de la domiciliul pârâtului (prevăzută ca fiind competentă), pârâtul nu justifică interesul
de a invoca necompetența, deoarece alegerea de competență făcută de reclamant îl avantajează.
Menționăm, însă, că toate aceste precizări nu vizează cererea de suspendare provizorie, dat fiind
caracterul său necontencios, însă, interesează cererile de suspendare propriu-zise (de fond)
întemeiate pe art. 14 sau art. 15, ca și celelalte acțiuni de contencios administrativ reglementate
de Legea nr. 554/2004.
Totodată, în doctrină[13] s-a precizat că reglementarea unei competențe teritoriale alternative

creează probleme în jurisprudență în ceea ce privește, cererea de suspendare a executării unui act
administrativ, arătându-se că este posibil ca, cererea de suspendare să fie formulată la instanța
de la domiciliul reclamantului, în timp ce acțiunea care vizează anularea actului să fie formulată
în fața instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, ipoteză în care, în majoritatea cazurilor,
jurisprudența a statuat că această situație este inacceptabilă și că atât cererea principală, cât și
cererea de suspendare trebuie să fie introduse la aceeași instanță competentă teritorial, fie de
la domiciliul reclamantului, fie de la domiciliul pârâtului. În legătură cu acest aspect, autoarea
apreciază că, de lege ferenda, este necesar ca legiuitorul „să prevadă în mod expres, fie în art. 10,
fie în art. 14 și art. 15 din lege, că instanța competentă teritorial să soluționeze acțiunea având
ca obiect suspendarea executării unui act administrativ este aceeași instanță învestită din punct
de vedere teritorial cu soluționarea acțiunii în anulare și invers, întrucât este de neconceput
ca reclamantul să introducă acțiune în anulare la instanța competentă de la domiciliul său, iar
acțiunea de suspendare la instanța competentă de la domiciliul pârâtului sau invers”.
În ceea ce ne privește, menționăm că suntem de acord cu soluția adoptată în jurisprudență și

analizată în literatura de specialitate. Argumentele de drept, care ne îndreptățesc să achiesăm
la această opinie, rezidă în aceea că trebuie observat că cererile de suspendare propriu-zise
(de fond) întemeiate pe dispozițiile art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004, deși – de principiu –
se soluționează separat, ca natură juridică nu sunt altceva decât incidente procedurale grefate
pe cererea principală de contestare a actului administrativ, altfel spus, au caracter de cereri
[13]

incidentale, în privința cărora operează prorogarea legală de competență, prevăzută de art. 123
alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora „Cererile (...) incidentale se judecă de instanța competentă pentru
cererea principală (...)”.
Tocmai de aceea, revenind la problema analizată în studiul de față, precizăm că cererea

de suspendare provizorie a actului administrativ este de competența instanței sesizate și cu
soluționarea cererii de suspendare propriu-zisă (de fond) întemeiată pe art. 14 sau art. 15 din
Legea nr. 554/2004 – fiind un incident grefat pe această din urmă cerere –, care, la rândul ei, se
soluționează de către instanța care judecă fondul acțiunii în contestarea actului administrativ.
La cererea de suspendare provizorie a actului administrativ, vor fi anexate și alte înscrisuri, care
fac dovada urgenței, a cazului bine justificat și a pagubei iminente. Instanța va analiza cererea
în cameră de consiliu, în procedură necontencioasă, pe baza conținutului cererii și a înscrisurilor
anexate la aceasta și va decide exclusiv pe baza aparenței de drept, inclusiv asupra îndeplinirii
condițiilor cumulative de admisibilitate a cererii de suspendare impuse de art. 14 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat și paguba iminentă), prevăzute de lege pentru
suspendarea actului administrativ.
Din economia textului art. 14 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării actului
administrativ (a efectelor acestuia), care se contestă, este admisibilă prin prisma îndeplinirii
următoarelor două condiții: i) existența cazului bine justificat; ii) prevenirea unei pagube iminente.
Așadar, prin cererea de suspendare provizorie se solicită instanței să analizeze aparența de

nelegalitate a actului administrativ contestat și să observe că există o aparență a unei serioase
îndoieli cu privire la obligațiile reținute în sarcina celui care îl contestă.
Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Așadar, instanța
urmează să observe că pentru a fi suspendată executarea actului, este necesar ca acesta să fie
susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se
realiza prin cererea de suspendare (actul administrativ a cărei suspendare se cere, constituind
sau urmând a constitui, în viitorul foarte apropiat, titlu executoriu).
Așa cum s-a subliniat în jurisprudența I.C.C.J.[14], „suspendarea executării actelor administrative
constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția instanței de judecată în vederea
respectării principiului legalității, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află
într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, fiind
echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați, în perioada de
evaluare. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea
executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora
cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată
determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele
fiind subsumată principiului legalității. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,
modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de
starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității
actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui
[14]
I.C.C.J., sec. cont. adm. fisc., decizia nr. 177/2014, publicat în www.scj.ro din 17 ianuarie 2014.

Gabriela RĂDUCAN
caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent
valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a
interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu
DOCTRINĂ
temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității
administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât
și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea
acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.”
Așadar, în ce privește cazul bine justificat trebuie explicat de ce există o îndoială serioasă asupra
prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, care să rezulte din analiza
situației de fapt și de drept prezentate, analiză care se va rezuma, însă, numai la aparența de
drept, iar nu și la verificare efectivă, de fond, a problematicii. Așa cum în mod constant a stabilit
Înalta Curte de Casație și Justiție, existența unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din
împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care
constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Prezumția de
legalitate este relativă și poate fi răsturnată de titularul cererii prin probele care vor fi administrate
în cadrul acțiunii de fond, în anularea actului administrativ, la momentul soluționării cererii de
suspendare fiind suficientă anexarea unor înscrisuri de natură a dovedi aparența de nelegalitate
și explicațiile de fapt și de drept ale titularului cererii. Astfel, în cererea de suspendare, cazul
bine justificat poate fi reținut pe baza unor simple indicii de răsturnare a prezumției de legalitate,
decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența probelor
ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului – ocazie cu care autoritatea
judecătorească își va realiza atributul de control judecătoresc și de cenzurare a legalității actului
atacat – pentru că, în caz contrar, s-ar prejudeca fondul cauzei, ceea ce nu este permis în cadrul
procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ, cu atât mai mult a celei de
suspendare provizorie.
Principiul legalității presupune, pe de o parte, ca autoritățile administrative să nu încalce legea,

iar pe de altă parte, ca deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Prin urmare, în procesul
executării din oficiu a actelor administrative, trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și
anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi
discreționare, legea furnizând o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În considerarea celor
două principii incidente în materie – al legalității actului administrativ și al executării acestuia din
oficiu – suspendarea executării, constând în operațiunea juridică de întrerupere vremelnică a
efectelor actului, constituie o situație de excepție, dar aceasta poate fi dispusă în cazurile și în
condițiile expres prevăzute de lege.
În cererea de suspendare provizorie a executării unui act administrativ este suficient ca titularul
ei să dovedească că a atacat actul administrativ și să indice unul sau câteva elemente de îndoială
puternică și evidentă, care ar putea conduce la desființarea actului atacat, chiar dacă, într-o astfel
de procedură de suspendare a executării actului administrativ, instanța nu poate analiza pe larg
aceste motive (fiind obligată doar la constatarea faptului ca ele au fost invocate și ca acestea ar
putea conduce la desființarea actului atacat).
Referitor la cea de-a doua condiție ce urmează a fi analizată – tot pe aparența de drept – de
către instanța de judecată, în aprecierea dispunerii măsurii de suspendare a executării actului

administrativ, este necesar să reamintim că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevăd
condiția pagubei iminente din perspectiva prevenirii ei și nu a existenței sale efective.
Noțiunea de pagubă iminentă a fost definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca
prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării
unei autorități publice sau unui serviciu public. Cu alte cuvinte, din economia acestor articole,
se desprinde esența celei de-a doua condiții – prevenirea unei pagube iminente și anume, scopul
de a preveni producerea unei pagube și nu de a constata existența acesteia. Într-o cerere de
suspendare a executării actului administrativ, pot fi relevante atât valoarea debitului (pretinsei
creanțe contestate) prin raportare la patrimoniul titularului cererii, cât și posibilitatea vădită de a
se crea o pagubă iminentă [cum ar fi blocarea activității și chiar intrarea în insolvență a persoanei
juridice, care atrage după sine și alte consecințe negative – de pildă, pierderea contractelor de
muncă ale angajaților sau imposibilitatea achitării datoriilor și obligațiilor comerciale curente
sau în curs de realizare, după caz, care, la rândul lor pot determina executarea silită a titularului
cererii și, de asemenea, intrarea în insolvență etc. – ori blocarea contului de unde se achită
ratele unicului imobil cu destinație de locuință a persoanei fizice, care atrage după ea încetarea
creditării din partea societății bancare, declararea de către aceasta (în conformitate cu clauzele
contractuale) a scadențelor anticipate cu privire la creditul acordat și declanșarea executării
silite asupra acelei case, de către creditorul ipotecar, cu consecința pierderii bunului, uneori și cu
consecința afectării iremediabile a familiei titularului, în cazul în care aceasta depinde financiar de
titularul cererii etc.). Altfel spus, prin specificul executării silite – ce vizează patrimoniul titularului
cererii trebuie ca, în aparența de drept, să rezulte indubitabil iminența pagubei pe care acesta ar
avea-o, drept urmare a executării silite a actului administrativ contestat etc.]. De principiu, va fi
reliefat un prejudiciu material iminent, dar nu este exclusă nici posibilitatea de a se evidenția și
apariția unui prejudiciu moral, alături de cel material (de pildă, simpla raportare în sistemul bancar
a informațiilor legate de existența titlului de creanță contestat, susceptibil de a deveni în scurt
timp titlu executoriu, este de natură să creeze imaginea unei societăți care desfășoară activități
cu grad de risc ridicat, acest lucru făcând imediat dificilă colaborarea cu orice instituții bancare și
mai ales cu cea/cele cu care s-a contractat un credit etc.) Atunci când prejudiciul material este
previzibil cu evidență, instanța va trebui să aibă în vedere și faptul că, în măsura în care ulterior
s-ar constata nelegalitatea actului administrativ contestat, repararea prejudiciului cauzat ar fi
deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă.
Prin introducerea dispozițiilor ce dau posibilitatea de a se solicita suspendarea unui act

administrativ contestat, intenția legiuitorului a fost aceea de a salvgarda interesele persoanei
vătămate printr-un act administrativ până la momentul în care instanța judecătorească se pronunță
cu privire la legalitatea acestuia.
Este important a se observa că împrejurarea că măsura suspendării provizorii este în acord și

cu Recomandarea nr. R(89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la
13 septembrie 1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materia administrativă,
în cuprinsul căreia se arată că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate
sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu
ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului[15].
[15]
Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008, I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal.

Gabriela RĂDUCAN
Toate aceste elemente, deopotrivă de ordin obiectiv și subiectiv, justifică și o eventuală cerere de
suspendare provizorie a executării unui act administrativ a cărui legalitate este contestată, până la
pronunțarea instanței de fond.
DOCTRINĂ
De fapt, instanța sesizată cu o astfel de cerere, trebuie să observe că, întrucât actul administrativ
atacat nu emană de la o autoritate imparțială, neutră, nefiind supusă niciunui controlul judecătoresc,
cu atât mai mult se impune admiterea cererii de suspendare provizorie, în sensul de a se ordona
suspendarea efectelor (a executării) actului contestat, până la soluționarea cererii de suspendare
propriu-zisă (de fond) pendinte, printr-o încheiere nesupusă niciunei căi de atac, în temeiul
art. 719 alin. (7) C. pr. civ., cu raportare la art. 14 (sau art. 15, după caz) din Legea nr. 554/2004
și la legislația și jurisprudența europeană.

Considerații teoretice și practice asupra naturii juridice a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ...
Considerații teoretice și practice asupra

naturii juridice a termenului prevăzut
de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. și a sancțiunilor
care intervin în cazul nerespectării acestuia
ABSTRACT
The article analyzes the legal nature of the time limit stipulated in art. 207(1)
of the Criminal Procedure Code, its calculation and the sanction for failure to
observe it. Starting from the theoretical aspects and the analysis of the legal texts,
by means of a practical example - the analysis of a concrete case, the author
brings arguments in the sense of qualifying the time limit stipulated in art. 207(1)
of the Criminal Procedure Code, as a peremptory, absolute, minimum, regression
procedural term, calculated by days off, pursuant to art. 269(1), (2) and (4) of the
Criminal Procedure Code, also bringing arguments for the sanctions that occur in
case of non-observance, in accordance with the provisions of art. 268(1) of the
Criminal Procedure Code, namely the prosecutor’s deprivation of the exercise of the
right to submit the proposal for extending the duration of preventive arrest and the
nullity of the act done after the time limit, as well as the effects of the application
of these sanctions with regard to the defendant.
Keywords: procedural time limit, substantive time limit, procedural measures,

calculation of time limits, deprivation, nullity, de jure termination of the measure,
immediate release
REZUMAT
Articolul analizează natura juridică a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen.,
calculul acestuia și sancțiunea nerespectării lui. Pornind de la aspectele teoretice
și analiza textelor legale, prin intermediul unui exemplu practic – analiza unei
spețe concrete, autorul aduce argumente în sensul calificării termenului prevăzut
de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., ca termen procedural peremptoriu, absolut, minim,
de regresiune, care se calculează pe zile libere, potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4)
C. pr. pen., argumentând și sancțiunile care intervin în cazul nerespectării acestuia,
potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea procurorului
din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului
preventiv și nulitatea actului făcut peste termen, ca și efectele aplicării acestor
sancțiuni în privința inculpatului.

Gabriela RĂDUCAN
Cuvinte-cheie: termen procedural, termen substanțial, măsuri procesuale, calculul

termenelor, decăderea, nulitatea, încetarea de drept a măsurii, punerea de îndată
în libertate
DOCTRINĂ
Instituția termenelor procedurale este reglementată în mod expres de legile procesuale civile
și penale. Ca regulă, termenul procedural poate fi definit ca fiind intervalul de timp înlăuntrul
căruia poate sau trebuie îndeplinit un act de procedură sau în care este interzisă îndeplinirea
acestuia, după caz. În doctrina recentă[1] de drept procesual penal, s-a propus o definiție mai largă,
termenul fiind definit „ca fiind data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se
poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură
procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz”. În
unele cazuri prevăzute expres de lege, termenul este reprezentat de data la care se îndeplinește
un anumit act de procedură.
Dacă în materia legii procesuale civile, instituția termenelor procedurale nu ridică probleme
deosebite de interpretare și aplicare, de lege lata, în materia legii procesuale penale, din cauza
reglementării necorespunzătoare, această instituție a necesitat nu de puține ori un control de
constituționalitate, Curtea Constituțională intervenind pentru a acoperi carențele sau pentru a
stabili legalitatea și constituționalitatea. În plus, uneori a fost necesară și pronunțarea de recursuri
în interesul legii (de pildă, Decizia I.C.C.J. nr. 20/2017[2], care interesează și prezenta analiză).
O problemă aparte a fost aceea de a stabili natura juridică de termen procedural sau de termen
substanțial a unor anumite termene legale, stabilite de normele Codului de procedură penală.
Caracteristica termenelor legale este aceea că acestea sunt fixe, în sensul că, de principiu, ele
nu pot fi prelungite sau scurtate de instanță și nici de părți, însă, modalitatea în care acestea se
calculează diferă după cum vorbim de un termen substanțial sau de un termen procedural. Așadar,
distincția acestei clasificări (realizată în funcție de natura drepturilor și intereselor în scopul cărora
termenele au fost instituite de legiuitor[3]) prezintă interes, mai ales, din perspectiva modului de
calcul al termenului, pe zile libere (care se calculează potrivit sistemului exclusiv, neintrând în
calcul nici ziua în care acesta a început să curgă, nici ziua când se împlinește) sau pe zile pline.
Fără pretenția de a analiza în cele ce urmează întreaga instituție a termenelor procedurale din
materie penală, ne vom referi predilect asupra acelor explicații care interesează stabilirea naturii
juridice a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., ca termen procedural peremptoriu,
absolut, minim, de regresiune, care se calculează pe zile libere, potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4)
C. pr. pen., precum și asupra sancțiunilor care intervin în cazul nerespectării acestuia.
După durata lor, respectiv unitatea de timp în care se exprimă, termenele pot fi: pe ore, pe zile,
pe luni și pe ani. În ceea ce privește curgerea termenului procedural se identifică două momente:
cel inițial – de la care începe să curgă termenul (dies a quo) – și cel final, în care se sfârșește
termenul (dies ad quem). Cum durata termenului nu este altceva decât un interval de timp precis
[1]
N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.) Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a 2-a, rev., Bucureşti, Ed. Hamangiu,
2015, p. 657.
[2]
În vigoare de la 17 noiembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 904 din 17 noiembrie 2017.
[3]
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat. Partea generală, vol. I, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 461.

determinat, iar timpul curge continuu, a fost necesar ca legea să arate care este activitatea
procedurală de natură să indice cu exactitate momentul de la care începe să curgă termenul
(dies a quo), pentru a se putea calcula durata respectivului termen. Totodată, trebuie observat că
unele momente dies ad quem stabilite pentru un termen sunt, în același timp, și momente dies
a quo pentru alt termen ce curge în continuarea celui dintâi.
Potrivit legii procesuale penale, dacă nu se dispune altfel, dies a quo în calcularea termenului
procedural îl constituie ora, ziua, luna sau anul menționat în actul care a determinat curgerea
termenului[4]. Astfel, ulterior stabilirii momentului inițial al curgerii termenului (dies a quo), durata
acestuia se va calcula după cum este stabilită în ore, zile, luni sau ani, până la atingerea punctului
final al termenului (dies ad quem).
Termenele pe ore și pe zile se calculează pe unități libere de timp, nefiind socotite ora sau ziua de
la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește[5]. În acest sens,
interesează și trebuie observate dispozițiile art. 269 alin. (2) C. pr. pen., ca și cele ale art. 269
alin. (4) C. pr. pen., aceste din urmă prevederi reglementând un caz de prorogare legală a unui
termen stabilit pe zile, luni sau ani, atunci când ultima zi a acestuia cade într-o zi nelucrătoare
(acestea fiind toate zilele de sâmbătă și duminică, ca și zilele declarate nelucrătoare printr-un act
normativ). Așadar, termenul procedural se prorogă atunci când ultima zi a acestuia cade într-o
zi nelucrătoare, însă, zilele nelucrătoare din interiorul termenului se calculează la fel ca și zilele
lucrătoare, fiind numărate în durata termenului. Totodată, așa cum s-a subliniat și în literatura
de specialitate[6], termenele procedurale nu se suspendă și nici nu se întrerup.
Așa cum am mai precizat, particularitatea calculului pe unități libere (ore sau zile libere) rezidă
în aceea că nu intră în acest calcul nici ora sau ziua de la care începe să curgă termenul și nici ora
sau ziua în care se împlinește (practic, nu intră în calcul unitatea de timp inițială și se adaugă o
unitate de timp peste cea prevăzută de textul legal care o reglementează). Astfel, în timp ce la
termenele pe ore unitatea de timp este ora (adică 60 de minute), la termenele pe zile, unitatea
de timp este ziua (adică 24 de ore), așa cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 186 alin. (1)
C. pen. cu cele ale art. 602 C. pr. pen[7].
Termenele procedurale sunt intervale de timp fixate, după caz, de lege sau de către organul
judiciar în scopul asigurării fie a ocrotirii drepturilor și intereselor persoanei recunoscute acesteia
în cadrul procesului penal, fie a îndeplinirii obligației de parcurgere a etapelor procesului penal. În
doctrină[8] s-a precizat că „termenele referitoare la actele procesuale sau procedurale au caracter
de instituție procedurală, fiind corect definite ca «termene procedurale», întrucât sunt stabilite în
raport cu instrumentul procedural care constată îndeplinirea actului procesual”, iar I.C.C.J., prin
recursul în interesul legii – Decizia nr. 20/2017 – a statuat că „termenele procedurale sunt instituite
în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activitățile ce
se includ în sfera procesului penal.”
[4]
Asemănător, a se vedea și N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.), op. cit., p. 667-668.
[5]
N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.), op. cit., p. 669.
[6]
Art. 186 alin. (1) Noul C. pen.: „La calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore (...)”. Potrivit art. 602 Noul
[7]
C. pr. pen., „Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de
procedură penală”.
[8]

Gabriela RĂDUCAN
Sub un alt aspect, în raport cu caracterul lor, termenele pot fi peremptorii, dilatorii sau
orânduitorii. Termenele peremptorii (imperative) sunt acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să
fie îndeplinit sau efectuat un act, așa încât actul de procedură respectiv trebuie să fie efectuat mai
DOCTRINĂ
înainte de împlinirea termenului, spre deosebire de termenele dilatorii (prohibitive) care nu permit
îndeplinirea sau efectuarea unui act decât ulterior expirării duratei lor, în timp ce termenele
orânduitorii (de recomandare) sunt acelea care stabilesc o anumită perioadă de timp pentru
efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate[9].
În legea procesuală penală, în raport de conținutul timp, termenele sunt fixe, maxime și minime[10].
În materia termenelor fixe, nu poate varia niciodată durata de timp anume reglementată de
lege pentru efectuarea actului. Termenele maxime, exact cum reiese și din denumirea lor,
reglementează cel mai mare interval de timp în care se poate îndeplini actul [de pildă, potrivit
art. 222 alin. (1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată
de cel mult 30 de zile], în timp ce termenele minime reglementează cel mai mic interval de timp,
care, numai după ce a fost atins, permite îndeplinirea unui act [de pildă, termenul prevăzut de
art. 235 alin. (1) C. pr. pen. în materia propunerii prelungirii arestării preventive, care trebuie
solicitată judecătorului de drepturi și libertăți „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei
arestării preventive”].
În același timp, după sensul de calculare, termenele pot fi de succesiune sau de regresiune. Astfel,
termenele de succesiune sunt acelea care se calculează în sensul normal al curgerii timpului
(de pildă, după miercuri urmează joi, vineri etc.) și constituie majoritatea termenelor
reglementate de lege, spre deosebire de termenele de regresiune, al căror calcul se face în sensul
invers al curgerii timpului. La termenele de regresiune, ultima zi cade înaintea celorlalte [de pildă,
verificarea respectării termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. se face prin
calcularea sa începând de la data la care expiră durata arestării, către trecut, în sensul invers al
curgerii timpului[11]].
În fine, după sancțiunea ce intervine în caz de nerespectare sau după efecte, termenele sunt
absolute (cominatorii) sau relative (de recomandare). În caz de nerespectare, termenele absolute
(cominatorii) atrag consecințe specifice privind validitatea actului îndeplinit, potrivit art. 268
C. pr. pen. (consecințe de care ne vom ocupa pe larg, mai jos), în timp ce nerespectarea termenelor
relative (de recomandare) nu produc efecte legate de valabilitatea actului astfel îndeplinit.
Spre deosebire de termenele procedurale, termenele substanțiale sunt intervale de timp prevăzute
și determinate de lege în scopul ocrotirii „unor drepturi sau interese extraprocesuale, ele stabilind
sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce privește privarea
sau restrângerea drepturilor persoanei conferite în sfera procesului penal”[12]. Specificul termenelor
substanțiale rezidă în aceea că ele sunt determinate absolut, prin unități de timp certe ori prin
indicarea evenimentelor sigure care marchează, fie începutul, fie sfârșitul lor (după caz), în cazul
acestora aplicându-se sistemul calculului pe unități pline de timp. Astfel, în calculul termenelor
[9]
A se vedea în acest sens și N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.), op. cit., p. 661.
[10]
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat. Partea generală, vol. I, Ed. Global Lex, București, 2006, p. 463.
[11]
Similar, vezi N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.), op. cit., p. 665.
[12]
N. Volonciu, A.S. Uzlău, (Coord.), op. cit., p. 662; T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Tipografia Naţională S.A., Cluj,
1946, p. 32.

substanțiale privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua
de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intrând întotdeauna în durata acestuia, iar
calculul termenelor substanțiale pe luni și pe ani, realizându-se potrivit regulilor de la art. 186
C. pen. Tot spre deosebire de termenele procedurale, termenele substanțiale sunt susceptibile
de suspendare sau întrerupere, în cazurile în care legea prevede (de pildă, cursul prescripției se
poate suspenda sau întrerupe).
Toată această largă introducere teoretică a fost necesară pentru a argumenta natura juridică a
termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., calculul acestuia și sancțiunea nerespectării
lui. Pentru o argumentație mai clară, vom pleca de la prezentarea unui caz determinat, anume
încheierea din 22 martie 2018 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul
Judecătoriei Focșani (nepublicată) prin care s-a verificat legalitatea și temeinicia măsurii
preventive a arestului la domiciliu dispusă față de inculpatul X. și a Deciziei nr. ... a Tribunalului
Vrancea, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de inculpat.
Situația de fapt.
Prin rechizitoriul din 20 martie 2018 (trimis instanței de judecată și înregistrat la aceeași dată –
20 martie 2018), s-a solicitat judecătorului de cameră preliminară de către reprezentantul
Ministerului Public și menținerea măsurii preventive a arestului la domiciliu în privința inculpatului X.,
măsură dispusă prin încheierea din 23 februarie 2018 a Tribunalului Vrancea.
Astfel, prin dispozitivul încheierii din data de 23 februarie 2018 a Tribunalului Vrancea din data
de 23 februarie 2018, s-a dispus: „(...) înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura arestului
la domiciliu, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 23 februarie 2018 până la data de
24 martie 2018 inclusiv, față de inculpatul X”.
La data de 22 martie 2018, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Focșani fixează

termen pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive a arestului la domiciliu a
inculpatului X.
La termenul din data de 22 martie 2018, inculpatul X., prin apărător ales, a formulat în scris și a
susținut oral cereri prin care, în temeiul art. 268 raportat la art. 207 alin. (1) și la art. 222 alin. (4)
C. pr. pen., a solicitat: a) să se constatate nulitatea propunerii de menținere a măsurii preventive (a
arestului la domiciliu) ca urmare a încălcării termenului procedural de 5 zile prevăzut de art. 207
alin. (1) C. pr. pen. (sesizarea judecătorului de cameră preliminară de către reprezentantul
Ministerului Public fiind tardivă, raportat la data expirării măsurii: 24 martie 2018, dispusă prin
încheierea din 23 februarie 2018 a Tribunalului Vrancea); b) să se constate intervenită sancțiunea
decăderii judecătorului de cameră preliminară din exercițiul dreptului procesual de a verifica
legalitatea și temeinicia măsurii preventive a arestului la domiciliu; c) să se constate că, la data
la care expiră măsura preventivă a arestului la domiciliul dispusă prin încheierea din 23 februarie
2018, aceasta va înceta de drept – anume la 24 martie 2018 -, cu consecința punerii de îndată în
libertate a inculpatului, la data de 24 martie 2018.
Argumentele de fapt și de drept.
În motivarea cererilor formulate de inculpatul X., prin apărător ales, s-au arătat următoarele
argumente:

Gabriela RĂDUCAN
Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 207 alin. (1) C. pr. pen., dacă procurorul intenționa să
solicite judecătorului de cameră preliminară menținerea măsurii arestării preventive, avea
obligația să o înregistreze la Judecătoria Focșani „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei
DOCTRINĂ
acesteia”. În concret, dispozițiile art. 207 alin. (1) și (2) C. pr. pen., cu denumirea marginală
„Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară” au următorul conținut:
„(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură
preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră
preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din
oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului. [...]”
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016[13], paragraful 15 a reținut că,
atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanței
competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) C. pr. pen., cu cel puțin 5 zile
înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie
să verifice, din oficiu, legalitatea și temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la
înregistrarea dosarului și înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) C. pr. pen.
Așadar, dispozițiile de lege menționate stabilesc termene atât pentru procuror — un termen în
interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de
cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar și suficient pentru a face aceste
verificări anterior expirării duratei măsurii preventive —, cât și pentru judecătorul de cameră
preliminară.
Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură
penală, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015[14], prin care
a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 235 alin. (1) din Codul
de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin
5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art. 268 alin. (1) C. pr. pen.
Prin această decizie Curtea a reținut că, potrivit art. 235 alin. (1) C. pr. pen., propunerea de
prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi
și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiași articol,
în prima și ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen pentru
soluționarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii,
avocatul inculpatului este încunoștințat și i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul
cauzei (paragraful 19). În ceea ce privește natura juridică a termenului regresiv reglementat de
art. 235 alin. (1) C. pr. pen. [art. 159 alin. (1) C. pr. pen. din 1968] și consecințele nerespectării
acestuia, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum
5 zile de sesizare a instanței pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de
recomandare (paragraful 21). Ținând cont de faptul că rațiunea termenului de depunere a
propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea
dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrarul în ceea ce
privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen
[13]
Publicată în M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016.
[14]
Publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015.

are natura juridică a unui TERMEN PEREMPTORIU, aceasta fiind singura interpretare care poate
determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozițiile constituționale și
convenționale referitoare la dreptul la apărare și cu dispozițiile constituționale privind înfăptuirea
justiției (paragraful 48). Curtea a concluzionat că „nerespectarea termenului de depunere a
propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți «cu cel puțin
5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» este de natură să cauzeze o vătămare
procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat,
așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură
penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul
dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a
actului făcut peste termen” (paragraful 49).
Totodată, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 (paragraful 19), Curtea Constituțională a
constatat că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. are aceeași natură
juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen., fiind un termen peremptoriu.
Aceleași statuări sunt reluate și în Decizia Curții Constituționale nr. 155 din 14 martie 2017[15]
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
(par. 48, 49, 50). De asemenea, în aceeași decizie, în par. 51 și par. 52 se arată:
„(...) 51. În același sens sunt și deciziile nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, și nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016. (…) (52). Distinct de cele arătate mai
sus, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, menționată anterior, Curtea a reținut că dispozițiile
art. 207 alin. (1) C. pr. pen. sunt clare, precise și previzibile, îndeplinind condițiile referitoare la
calitatea legii, și că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură
să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare
al inculpatului supus măsurii preventive, așa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1)
C. pr. pen., sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare
competente din exercițiul dreptului de a proceda la menținerea măsurii preventive în cauză și
nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragraful 18)”.
Mai mult, I.C.C.J. prin Decizia nr. 20/2017 în dosar nr. 1.983/1/2017 privind examinarea
recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș
privind interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., în sensul stabilirii
modalității de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se
depune la judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispozițiile
art. 269 alin. (2) și (4) C. pr. pen. sau cea prevăzută de dispozițiile art. 271 C. pr. pen., completul
competent să judece recursul în interesul legii a statuat că „În interpretarea și aplicarea unitară
a dispozițiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, stabilește că: termenul de 5 zile
prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală se calculează potrivit art. 269
alin. (1), (2) și (4) din Codul de procedură penală. Obligatorie, conform dispozițiilor art. 474
alin. (4) din Codul de procedură penală.” În considerentele 6.2. ale Deciziei nr. 20/2017, I.C.C.J.
a statuat:
„6.2. Pe fondul recursului în interesul legii

[15]
Publicată în M. Of. nr. 379 din 22 mai 2017.

Gabriela RĂDUCAN
(...) Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face cu ajutorul instituției
procedurale a termenelor. (...) În funcție de natura drepturilor și intereselor în considerarea cărora
sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale și termene substanțiale. Termenele
DOCTRINĂ
procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea
lor disciplinând activitățile ce se includ în sfera procesului penal. (...) În funcție de sensul în
care sunt calculate, termenele procedurale pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii
timpului, și de regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii timpului. În
raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii și orânduitorii
(de recomandare). Această clasificare este specifică termenelor procedurale și se face în raport cu
sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenului. În considerentele Deciziei nr. 336 din
30 aprilie 2015 a Curții Constituționale a României (...), prin care a fost soluționată excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., Curtea Constituțională a reținut
că „Sancțiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalității
procesului penal, enunțat de art. 2 din Codul de procedură penală și consfințit prin dispozițiile
art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, și sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual
penale ale art. 268 alin. (1) – (3), și anume: decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea actului
făcut peste termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare” (par. 26).
În conținutul aceleiași decizii a Curții Constituționale s-a statuat că acest termen are natura juridică
a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire
a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea
duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente
normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancțiunea pentru nerespectarea acestui
termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire
a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
Or, cele două sancțiuni, decăderea (ca sancțiune procedurală proprie) și nulitatea (ca
sancțiune procedurală derivată ce decurge din decădere), sunt specifice doar termenelor
procedurale, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională a României la paragraful 26 din
Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342
din 19 mai 2015.
În partea finală a art. 269 alin. (1) C. pr. pen. legiuitorul a prevăzut o excepție (în afară de cazul
când legea dispune altfel), însă această excepție vizează momentul de la care începe să curgă
termenul, iar nu modalitatea de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în
alin. (2)-(4) ale aceluiași articol.
În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un
termen procedural, minim, de regresiune și se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (4)
C. pr. pen., respectiv în calculul termenului nu se socotește ziua în care începe să curgă termenul
și nici ziua în care se împlinește, iar în situația în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi
nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare anterioare. (...)
Așadar, având în vedere atât deciziile Curții Constituționale mai sus enunțate, cât și Decizia
nr. 20/2017 a I.C.C.J. pronunțată în recursul în interesul legii (care au caracter obligatoriu,
constituind izvor secundar de drept, având, deci, putere de lege) și care trebuie coroborate toate
între ele, rezultă irefutabil că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., ca

termen procedural peremptoriu, minim și regresiv, se calculează conform art. 269 alin. (1),
(2) și (4) C. pr. pen., fără a se lua în calcul nici ziua în care începe să curgă termenul și nici ziua
în care acesta se împlinește, iar în situația în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi
nelucrătoare (situația speței: 17 martie 2018 – sâmbăta), termenul expiră la sfârșitul primei
zile lucrătoare anterioare (adică, în cauza dedusă judecății, în ziua de vineri – 16 martie 2018).
În concluzie, ziua de vineri 16 martie 2018 ar fi fost ultima zi în care procurorul putea înainta
Judecătoriei Focșani rechizitoriul cu propunerea de menținere a măsurii preventive a arestului la
domiciliu, iar nu cea de 20 martie 2018, cum s-a întâmplat.
În consecință, inculpatul X., prin apărător ales, a solicitat judecătorului de cameră preliminară
să constate nulitatea absolută a actului făcut peste termen (propunerea de menținere a măsurii
preventive a arestului la domiciliu) de către reprezentantul Ministerului Public, întrucât ultima
zi în care s-ar fi putut formula cererea de prelungire a măsurii arestului la domiciliu ar fi fost
16 martie 2018 (măsură a cărei menținere se solicită fiind luată de la data de 23 februarie
2018 până la data de 24 martie 2018 inclusiv); totodată, să se constatate intervenită sancțiunea
decăderii judecătorului de cameră preliminară din exercițiul dreptului procesual de a verifica
legalitatea și temeinicia măsurii preventive a arestului la domiciliu și să se constatate că la data
la care expiră măsura preventivă a arestului la domiciliu dispusă prin încheierea din 23 februarie
2018 aceasta va înceta de drept – anume la 24 martie 2018 -, cu consecința punerii de îndată în
libertate a inculpatului, la data de 24 martie 2018.
Prin încheierea din 22 martie 2018, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Focșani a
respins ca neîntemeiată excepția nulității propunerii de menținere a măsurii preventive invocată
de inculpat prin apărător, în baza art. 207 alin. (2) C. pr. pen. raportat la art. 362 alin. (2) C. pr. pen.
a constatat legalitatea și temeinicia măsurii preventive a arestului la domiciliu a inculpatului X.,
iar în baza art. 207 alin. (4) C. pr. pen., a menținut măsura preventivă a arestului la domiciliu
față de inculpatul X.
Împotriva aceste încheieri, în temeiul art. 205 și art. 4251 cu raportare la art. 207 C. pr. pen.,
inculpatul, prin apărător ales, a formulat contestație motivată, solicitând (între altele) să se
constate că judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Focșani a pronunțat o soluție
vădit nelegală atunci când nu a făcut aplicarea normelor procedurale ale art. 268 C. pr. pen. și a
respins cererile formulate de inculpat. În ceea ce privește soluționarea acestor cereri, s-a arătat că
judecătorul de cameră preliminară a pronunțat o soluție hilară, cu nerespectarea deciziilor Curții
Constituționale și a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, abordând o interpretare și o
motivare nu doar nelegală, ci și lipsită de logică juridică.
S-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară a făcut o confuzie vădită între ipoteza art. 207
alin. (1) C. pr. pen. și cea a art. 207 alin. (2) C. pr. pen., ignorând cu desăvârșire și Decizia Curții
Constituționale nr. 145 din 17 martie 2016 (considerentul nr. 15), neobservând că norma alin. (2)
a art. 207 C. pr. pen. este subsumată normei alin. (1) a aceluiași articol și condiționată de respectarea
cerințelor legale cuprinse de cea dintâi, după cum vom explica mai jos.
În concret, ceea ce nu s-a observat este faptul că, pentru a putea verifica ex officio, în condițiile
art. 207 alin. (2) C. pr. civ., legalitatea și temeinicia măsurii preventive, este absolut necesar ca
procurorul să fi sesizat instanța cu respectarea întocmai a cerințelor art. 207 alin. (1) C. pr. pen.,
adică, să fi înaintat rechizitoriul judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă,

Gabriela RĂDUCAN
cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. În cazul în care procurorul nu a respectat
termenul de 5 zile, așa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 336 din 30 aprilie 2015,
sancțiunile care intervin sunt „decăderea din exercițiul unui drept, nulitatea actului făcut peste
DOCTRINĂ
termen și încetarea unei măsuri procesuale temporare” (considerentul nr. 26 și urm.).
În egală măsură este criticabil faptul că judecătorul de cameră preliminară nu aplică patru decizii
ale Curții Constituționale, respectiv: Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 (paragraful 19), prin care
Curtea Constituțională a constatat că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen.
are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen., fiind un termen
peremptoriu, statutare reluată și în Decizia Curții Constituționale nr. 155 din 14 martie 2017,
în Decizia Curții Constituționale nr. 276 din 10 mai 2016, ca și în Decizia Curții Constituționale
nr. 251 din 5 mai 2016.
Practic, judecătorul de cameră preliminară nu coroborează între ele deciziile Curții Constituționale
și ignoră total legătura juridică de identitate, realizată – în mod direct – chiar de aceste decizii,
atât cu privire la natura juridică a termenelor de la art.207 alin.(1) C. pr. pen. și art. 235 alin. (1)
C. pr. pen., cât și cu privire la modul de calcul identic (pe zile libere, regresive) al acestora și la
identitatea sancțiunilor aplicabile.
De altfel, art. 268 alin. (1) C. pr. pen. dispune imperativ sancțiunile procedurale exprese: „Când
pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia
atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”, în timp ce alin. (2)
dispune imperativ: „Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen,
expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii”. Așadar, legea procesuală prevede
expres că nerespectarea termenelor procedurale peremptorii atrage decăderea și nulitatea – norme
pe care judecătorul nu le aplică, deși era obligat să o facă, cel puțin în respectarea deciziilor Curții
Constituționale cu care Codul de procedură se completează.
Aceasta, deoarece judecătorul de cameră preliminară, deși a fost sesizat în scris inclusiv cu
motivarea întemeiată pe aceste decizii, atunci când s-a explicat că termenele de la art. 207
alin. (1) C. pr. pen. și de la art. 235 alin. (1) C. pr. pen. au aceeași natură juridică, de termene
procedurale, peremptorii, minime, regresive și se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2)
și (4) C. pr. pen., respectiv în calculul termenului nu se socotește ziua în care începe să curgă
termenul și nici ziua în care se împlinește, iar în situația în care ultima zi a acestui termen cade
într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare anterioare. (...)”,
în mod eronat și nelegal reține în încheierea pronunțată că: „Pe de o parte, având un caracter
regresiv, termenul nu poate fi calculat pe zile libere, întrucât ar dezavantaja procedural unul
dintre organele judiciare, iar pe de altă parte, nu este prevăzută o sancțiune procedurală în ceea
ce privește respectivul termen. Mai mult, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 vizează excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. care se referă la procedura
prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale (...)”.
Această motivare, care stă la baza soluției de respingere a cererilor formulate de inculpat și a
concluziei eronate și nelegale că „termenul de 5 zile menționat de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. nu
a fost încălcat”, demonstrează că, prin încheierea din 22 martie 2018 nu s-a aplicat corect legea
(nici normele Codului de procedură penală, nici deciziile Curții Constituționale coroborate cu
Decizia I.C.C.J. nr. 20/2017 – care constituie izvor secundar de drept și sunt obligatorii).

Prin încheierea finală (dezinvestire) din 3 aprilie 2018, judecătorul de la Tribunalul Vrancea a
respins ca neîntemeiată contestația formulată de inculpatul X., prin apărător ales, soluția fiind
dispusă cu aceeași aplicare greșită a legii, la care ne refeream mai sus.
În sens contrar și cu respectarea întocmai a legii procesuale, în noua arhitectură legală instituită
de deciziile Curții Constituționale la care ne-am referit mai sus, s-a decis prin încheierea nr. 6/C
pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția penală, tot cu ocazia unei contestații.
În cuprinsul acestei hotărâri, se arată că, examinând încheierea contestată atât prin prisma
criticilor formulate, cât și din oficiu, sub aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu
dispozițiile art. 205 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va admite contestația formulată
de inculpatul A., având în vedere următoarele considerente (cităm):
„Examinând, cu prioritate, criticile inculpatului A privind nerespectarea dispozițiilor art. 207

alin. (1) C. pr. pen., întrucât instanța competentă nu a fost sesizată cu cel puțin 5 zile înainte de
expirarea duratei măsurii arestării preventive, se constată că acestea sunt întemeiate.
Astfel, conform dispozițiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen., „când procurorul dispune trimiterea
în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu
dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu
cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”.
Aceste prevederi legale au făcut obiectul controlului de constituționalitate (decizia nr. 145 din
17 martie 2016 – publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 10 iunie 2016; decizia nr. 251 din
5 mai 2016 – publicată în Monitorul Oficial nr. 452 din 16 iunie 2016; decizia nr. 276 din 10 mai
2016 – publicată în Monitorul Oficial nr. 572 din 28 iulie 2016; decizia nr.698 din 29 noiembrie
2016 – publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 6 martie 2017; decizia nr. 702 din 29 noiembrie
2016 – publicată în Monitorul Oficial nr. 274 din 19 aprilie 2017; decizia nr. 53 din 2 februarie
2017 – publicată în Monitorul Oficial nr. 348 din 11 mai 2017), iar Curtea Constituțională, deși
a respins, ca inadmisibile, excepțiile invocate, a statuat că „dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul
de procedură penală sunt clare, precise și previzibile, îndeplinind condițiile referitoare la calitatea
legii, și că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să
cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al
inculpatului supus măsurii preventive, așa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din
Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea
organelor judiciare competente din exercițiul dreptului de a proceda la menținerea măsurii
preventive în cauză și nulitatea absolută a actului făcut peste termen” (paragraful 18 din decizia
nr. 276/2016; paragraful 25 din decizia nr. 698/2016; paragraful 24 din decizia nr. 702/2016 și
paragraful 27 din decizia nr. 53/2017).
De asemenea, a reținut că „termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) din Codul de
procedură penală are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de
procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situația avută în vedere
la pronunțarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 – când instanța de contencios constituțional a
intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime și de durată, aparținând inclusiv Înaltei
Curți de Casație și Justiție, practică judiciară care a dat textului valențe neconstituționale -, în cazul
termenului stabilit de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu se poate vorbi de o atare
interpretare a dispozițiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în același timp, ulterioară

Gabriela RĂDUCAN
publicării deciziei mai sus menționate” (paragraful 19 din decizia nr. 145/2016, paragraful 28
din decizia nr. 251/2016, paragraful 23 din decizia nr. 698/2016, paragraful 22 din decizia
nr. 702/2016, paragraful 25 din decizia nr. 53/2017).
DOCTRINĂ
În plus, instanța de contencios constituțional a constatat că, „în privința modului de interpretare
a normei juridice supuse controlului de constituționalitate nu au fost pronunțate nici hotărâri
prealabile, nici hotărâri în soluționarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină
dispozițiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, se constată că aceasta
nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara
cadrului și a limitelor Constituției. În acest context, faptul că, în practică, unele instanțe judecătorești
interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală
ca fiind unul de recomandare, și nu unul imperativ și pe această bază factuală se solicită Curții
Constituționale pronunțarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, nu relevă
decât o chestiune de greșită interpretare și aplicare a legii, care poate fi remediată prin
recurgerea la controlul judiciar” (paragraful 20 din decizia nr. 276/2016).
Totodată, se observă că, prin decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 342 din 19 mai 2015), la care s-a făcut referire în hotărârile anterior menționate, Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 235
alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin
5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art. 268 alin. (1) C. pr. pen.,
sancțiunea fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de
prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.
Așadar, având în vedere dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. și considerentele hotărârilor
anterior menționate (care sunt obligatorii potrivit jurisprudenței constante a instanței de
contencios constituțional – deciziile nr. 1 din 17 ianuarie 1995, nr. 1415 din 4 noiembrie 2009,
nr. 414 din 14 aprilie 2010), judecătorul de cameră preliminară observă că termenul regresiv de
5 zile analizat are natura unui termen procedural, imperativ. Un argument în acest sens este
și faptul că sancțiunea decăderii (incidentă potrivit deciziilor Curții Constituționale) este specifică
termenelor procedurale, art. 268 alin. (1) C. pr. pen. statuând în mod expres că nerespectarea
termenului prevăzut de lege pentru exercitarea „unui drept procesual” atrage „decăderea din
exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.
Referitor la modul de calcul al termenelor procedurale, se observă că acesta este reglementat

de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. pr. pen. conform cărora, la calcularea termenelor pe zile nu se
socotește ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în care acesta se împlinește.
În plus, din considerentele deciziilor Curții Constituționale anterior menționate rezultă că

termenul de 5 zile este unul minimal, necesar pentru a asigura atât garantarea dreptului la apărare,
cât și exigențele constituționale privind înfăptuirea justiției. Altfel spus, pentru a fi respectate
hotărârile instanței de contencios constituțional, inculpatul și judecătorul trebuie să beneficieze în
mod real de cele 5 zile ale termenului, ceea ce atrage în mod firesc necesitatea calculului termenului
conform sistemului zilelor libere.
Prin urmare, termenul procedural regresiv de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen.,
va fi calculat conform art. 269 alin. (2) C. pr. pen., adică prin excluderea din durată a primei
și ultimei zile.

În speță, măsura arestului preventiv luată față de inculpatul A. urma să expire la data de 4
ianuarie 2018, iar rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei a fost înaintat judecătorului de cameră
preliminară de la Judecătoria Buftea la data de 3 ianuarie 2018 (data înregistrării dosarului pe
rolul instanței). Pentru a respecta, însă, dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen., procurorul trebuia
să înainteze judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă rechizitoriul, împreună
cu dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive.
Așadar, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunal constată că nu au fost respectate

prevederile art. 207 alin. (1) C. pr. pen., întrucât rechizitoriul și dosarul de urmărire penală nu au
fost înaintate instanței cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive.
Or, sancțiunea pentru nerespectarea termenului regresiv de 5 zile este, conform art. 268 alin. (1)
C. pr. pen., decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.
Referitor la sancțiunea decăderii din exercițiul unui drept, se observă că aceasta constă în
pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de
lege și privește actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana
care a îndeplinit actul pierduse exercițiul dreptului procesual privitor la acel act.
Prin urmare, în cauza dedusă judecății, sancțiunea nerespectării termenului regresiv de

5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. este decăderea organelor judiciare competente din
exercițiul dreptului de a solicita menținerea măsurii preventive și nulitatea absolută a actului făcut
peste termen, respectiv a dispoziției prin care s-a solicitat, potrivit art. 330 C. pr. pen., menținerea
arestului preventiv, întrucât consecința îndeplinirii unui act după ce subiectul a pierdut facultatea
procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice.
În aceste condiții, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Buftea nu a fost legal

învestit cu propunerea de menținere a măsurii preventive dispusă față de inculpatul A., iar arestul
provizoriu a încetat de drept la data de 4 ianuarie 2018, potrivit dispozițiilor art. 241 alin. (1) lit. a)
C. pr. pen. (care prevăd că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor stabilite
de organele judiciare).”
În raport de considerentele mai sus enunțate, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C. pr. pen.,
judecătorul de cameră preliminară a admis contestația formulată de inculpatul A., a desființat
în parte Încheierea penală nr. 4 din 4 ianuarie 2018 pronunțată de judecătorul de cameră
preliminară de la Judecătoria Buftea în dosarul nr. 36/94/2018/a1.1, și, rejudecând, a constatat
încetată de drept măsura arestării preventive luată față de inculpatul A. și a dispus punerea
de îndată în libertate a inculpatului A. de sub puterea MAP nr. (....) emis de Judecătoria
Buftea, dacă nu este arestat sau reținut în altă cauză.
În lumina tuturor argumentelor mai sus expuse, apreciem că această din urmă soluție este
legală și temeinică, fiind pronunțată cu luarea în considerare și coroborarea deciziilor Curții
Constituționale mai sus amintite.
Chiar dacă anterior, termenul prevăzut la art. 235 alin. (1) C. pr. pen. fusese considerat în
jurisprudență doar un termen de recomandare, această interpretare este căzută în desuetudine

Gabriela RĂDUCAN
și nu mai poate fi uzitată de lege lata, deoarece prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curții
Constituționale, acesta a devenit un termen legal peremptoriu (imperativ) și absolut, a cărui
nerespectare este sancționată cu decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune
DOCTRINĂ
propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și, subsecvent, cu nulitatea absolută a acestui
act de sesizare a instanței, aceste două efecte neputând fi înlăturate, dimpotrivă, judecătorul de
cameră preliminară devenind, la rândul său, obligat să le constate.
În același timp, ca efect al Deciziei nr. 145 din 17 martie 2016 (paragraful 19) – prin care Curtea
Constituțională a constatat că termenul prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen.,
are aceeași natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen., fiind un termen
peremptoriu, statutare reluată și în Decizia Curții Constituționale nr. 155 din 14 martie 2017, în
Decizia Curții Constituționale nr. 276 din 10 mai 2016, ca și în Decizia Curții Constituționale nr. 251
din 5 mai 2016 etc. – s-a creat identitatea de natură juridică a celor două termene legale.
În consecință, de lege lata, termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. are natura
juridică a unui termen procedural, peremptoriu, absolut, minim, de regresiune. Ca orice termen
absolut (cominatoriu), nerespectarea acestuia atrage consecințe privind validitatea actului
îndeplinit. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 268 C. pr. pen., sunt reglementate trei ipoteze distincte
referitoare la consecințele nerespectării termenelor absolute, după cum urmează:
– în ipoteza în care, pentru exercitarea unui drept procesual, se prevede un anume termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul lui și nulitatea actului făcut peste termen;
– în ipoteza în care o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, limitat,
expirarea acestuia atrage încetarea de drept a efectului măsurii (de exemplu, dacă măsura
arestului la domiciliu nu este prelungită în cursul urmăririi penale, mai înainte de expirarea
duratei perioadei anterioare de arestare la domiciliu, aceasta încetează de drept);
– în ipoteza nerespectării celorlalte termene procedurale, se vor aplica prevederile referitoare
la nulități (deși norma nu distinge, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 281
C. pr. pen. – care reglementează nulitățile absolute și care nu se referă și la nerespectarea
termenelor procedurale, rezultă că nerespectarea termenelor – va fi sancționată cu nulitatea
relativă, sancțiune condiționată de vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali
principali, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului făcut cu nerespectarea
termenului).
Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual [cum este și dreptul procurorului de a
dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, prin
înaintarea rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară, cu cel
puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, după cum prevede imperativ art. 207 alin. (1)
C. pr. pen.] va atrage automat cele două sancțiuni prevăzute de art. 268 alin. (1) C. pr. pen. –
decăderea din exercițiul lui și nulitatea actului făcut peste termen.
Sancțiunea decăderii din exercițiul unui drept reprezintă tocmai pierderea unui drept procesual
ce nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege. Mai precizăm că decăderea
din exercițiul dreptului procesual privește atât părțile, cât și organele judiciare, în respectarea
principiului egalității armelor. Sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului operează de iure,
atrăgând și nulitatea actului făcut peste termen. Sancțiunea nulității privește exclusiv actul
efectuat, fiind o consecință a faptului că cel care l-a îndeplinit, la data la care a făcut-o, pierduse

exercițiul dreptului procesual în privința respectivului act, or, consecința efectuării actului după
ce se pierduse facultatea procesuală de a-l efectua este nevaliditatea juridică a acestuia[16].
Tocmai calificarea juridică a termenului de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ca termen
peremptoriu (imperativ) și absolut atestă faptul că acesta trebuie respectat întocmai, neputând
fi depășit, obligația de a-l respecta revenind atât procurorului, cât și instanței [care este obligată
să verifice și să constate dacă acesta a fost sau nu depășit, iar în cazul în care a fost depășit,
are obligația de a aplica sancțiunile procedurale de la art. 268 alin. (1) C. pr. .pen.]. Aceasta și
datorită faptului că respectarea principiului legalității prevăzut de art. 2 C. pr. pen. reprezintă o
cerință obiectivă, fundamentală și obligatorie, care e necesar a fi îndeplinită integral în tot cursul
desfășurării procesului penal.
În ceea ce privește sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pr. pen., referitoare la ipoteza
în care, atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen (așadar,
limitat), expirarea acestuia atrage încetarea de drept a efectului măsurii, aceasta reprezintă și un
mijloc de ocrotire și de garanție a persoanei împotriva unei prelungiri nelegale a unei măsuri
procesuale temporare [de pildă, art. 241 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., prevede că „Măsurile preventive
încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare”,
fiind o aplicație legală a art. 268 alin. (2) C. pr. pen.].
Literatura de specialitate[17], a definit măsurile procesuale ca fiind instituții de drept procesual penal
puse la dispoziția organelor judiciare penale, constând în anumite privațiuni sau constrângeri,
personale ori reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul
penal. De lege lata, Codul de procedură penală reglementează cinci măsuri preventive, dintre
care reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă sunt măsuri privative de libertate, iar
controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune sunt măsuri restrictive de drepturi.
Dat fiind faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, atât normele interne,
cât și cele europene au stabilit garanții procesuale, în scopul prevenirii abuzului și arbitrariului,
atât în luarea, cât și în menținerea acestora. Așadar, dincolo de normele Codului de procedură
penală, trebuie avute în vedere și prevederile art. 23 din Constituția României, ca și cele ale
Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (art. 5 și
art. 6), dar și deciziile Curții Constituționale, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii sau în dezlegarea unor chestiuni de drept.
De altfel, rațiunea sancțiunii prevăzute de art. 268 alin. (2) C. pr. pen., referitoare la încetarea
de drept a efectului măsurii în ipoteza expirării termenului limitat pentru care a fost luată se
regăsește – cu valoare de principiu – în dispozițiile art. 9 alin. (1) C. pr. pen. (care prevăd că
„În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță”) și
alin. (4) C. pr. pen. (care prevăd că „atunci când se constată că o măsură preventivă sau restrictivă
de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a
dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat”, ca
și în cele ale art. 23 alin. (9) din Constituție, potrivit cărora „Punerea în libertate a celui reținut
În sens asemănător, a se vedea N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 34;
[16]
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală
român. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003, vol. I, p. 393; N. Volonciu, A.S. Uzlău,
(Coord.), op. cit., p. 674.
[17]
Gr.Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 490.

Gabriela RĂDUCAN
sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații
prevăzute de lege” și în cele ale art. 5 par. 4 din C.E.D.O. conform cărora „Orice persoană lipsită
de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal,
DOCTRINĂ
pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună
eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”.
În consecință, în ipoteza în care se constată că termenul procedural peremptoriu prevăzut de

art. 207 alin. (1) C. pr. pen. nu a fost respectat, judecătorul de cameră preliminară are obligația
nu doar de a constata intervenită sancțiunea decăderii procurorului din exercițiul dreptului de
a propune menținerea măsurii preventive anterior dispusă și de a constata nulitatea actului
de procedură făcut peste termen (este vorba de o nulitate parțială, care afectează exclusiv
propunerea de menținere, iar nu de nulitatea întregului rechizitoriu – n.n.), ci și de a constata
încetată de drept măsura preventivă anterior dispusă, dispunând punerea de îndată în libertate
a inculpatului, dacă acesta nu este arestat sau reținut în altă cauză.
Așa cum s-a precizat[18], instituirea termenelor prevăzute pentru desfășurarea procesului penal
vizează două obiective: „pe de o parte, termenele scurte asigură desfășurarea rapidă a procesului
într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare și părților libertatea de a acționa când
vor și pe orice durată de timp; pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părților timpul necesar
pentru a-și îndeplini obligațiile prevăzute de lege, iar în cazul măsurilor procesuale împiedică
prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfășurării normale a procesului penal[19]”.
Tocmai de aceea, efectuarea actelor procedurale cu respectarea exactă a termenelor instituite

expres de legea procesuală constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale desfășurării
procesului penal, în timp ce nerespectarea acestora lezează irefutabil principiile fundamentale
ale procesului penal român, inclusiv dreptul la un proces echitabil.
[18]
Gr.Gr. Theodoru, op. cit., p. 490.
[19]

Cauza Brudan contra României...
Cauza Brudan contra României.

Un nou început în materia remediilor
compensatorii disponibile în cazul încălcării
termenului rezonabil de soluționare
a cauzelor civile și penale
Judecător drd. Cristian BĂLAN
ABSTRACT
On April 10, 2018, the European Court of Human Rights ruled in the case of Brudan
v. Romania, finding for the first time, that there was an effective remedy in Romania
for compensating the damages caused by the violation of the right to a trial within
a reasonable time.
In the recitals, the Court restated that the Romanian state did not fulfill its positive
obligation to regulate special rules in the matter of the compensatory appeal, but
the Romanian courts, including the High Court of Cassation and Justice, applying
the principles set out in the case law of the Court, admitted the civil actions having
as purpose the remedy of the damages caused by the settlement of civil or criminal
cases while exceeding the reasonable time.
This study aims to analyze the compensatory remedy available in the national
system, both in the light of the recitals that substantiated the solution in the case
of Brudan v. Romania and of the contradictory decisions taken with other states,
in order to assess the sustainability of this solution in the future, as well as to
identify possible legislative interventions that could enhance the effectiveness of
this remedy.
Keywords: right to a fair trial, reasonable time to decide on a case, right to an

effective remedy, compensatory remedy
REZUMAT
La data de 10 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat

hotărârea în cauza Brudan contra României, prin care s-a constatat, pentru prima

Cristian BĂLAN
dată, că în România există un remediu efectiv pentru repararea prejudiciilor cauzate

prin încălcarea dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
DOCTRINĂ
În fundamentarea acestei soluții, Curtea a reamintit că statul român nu și-a

îndeplinit obligația pozitivă de a reglementa norme speciale în materia recursului
compensatoriu, însă instanțele române, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție,
aplicând principiile enunțate în jurisprudența Curții, a admis acțiunile civile având
ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin soluționarea cauzelor civile sau penale
cu depășirea duratei rezonabile.
Prezentul studiu își propune a realiza o analiză a remediului compensatoriu

disponibil în sistemul național, atât prin prisma considerentelor ce au fundamentat
soluția pronunțată în cauza Brudan contra României, cât și a hotărârilor pronunțate
în contradictoriu cu alte state, pentru a evalua sustenabilitatea acestei soluții în
viitor, precum și pentru a identifica posibilele intervenții legislative ce ar putea
spori eficiența acestui remediu.
Cuvinte-cheie: dreptul la un proces echitabil, termenul rezonabil de soluționare a

cauzelor, dreptul la un remediu efectiv, remediu compensatoriu
Legislaţie relevantă: CEDO, art. 6 par. 1, art. 13; Codul civil, art. 1349; Codul de procedură
civilă, art. 522-529
I. Considerații introductive
În data de 10 aprilie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza
Brudan contra României, în cauza 75717/14. Deși este una dintre multiplele hotărâri prin care
Curtea condamnă Statul român pentru încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție, privind dreptul la
soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, cauza de față se distinge prin analiza remediilor
compensatorii puse la dispoziție de legislația internă în cazurile încălcării termenului rezonabil
de soluționare a cauzelor.
Examinând cererea reclamantului, Curtea a constatat că statul român nu și-a îndeplinit obligațiile
stabilite prin hotărârea pronunțată în cauza Vlad și alții contra României[1], de a institui o legislație
specială care să reglementeze remedii efective în materie de durată excesivă a procedurilor civile
sau penale. Cu toate acestea, Curtea a observat că instanțele române au admis o serie de acțiuni
civile având ca obiect plata de despăgubiri pentru prejudiciile create ca urmare a soluționării
cauzelor fără respectarea garanției termenului rezonabil, întemeiate pe dispozițiile generale ale
Codului civil, în materia răspunderii civile delictuale, continuând a analiza efectivitatea remediului
compensatoriu consacrat pe cale jurisprudențială, din perspectiva art. 13 și art. 35 din Convenție.
În concluziile sale, Curtea a apreciat că remediul compensatoriu întemeiat pe dispozițiile generale

ale Codului civil în materia răspunderii civile delictuale este compatibil cu recomandările făcute
[1]
Hotărârea din 26 noiembrie 2013, cauzele nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07.

prin hotărârea pronunțată în cauza Vlad și alții contra României și poate constitui o cale efectivă
pentru înlăturarea prejudiciilor cauzate prin încălcarea art. 6 din Convenție.
Pe de altă parte, în speța analizată, situația de fapt nu a permis reclamantului accesul la

respectivul remediu compensatoriu, motiv pentru care, în unanimitate, s-a reținut încălcarea
art. 6 par. 1 din Convenție, pe componenta termenului rezonabil de soluționare a cauzelor.
Așa cum observăm din succinta prezentare a speței, Curtea Europeană a urmat o abordare
constructivă în cauza Brudan contra României, optând a trece peste pasivitatea statului român
în elaborarea unei legislații speciale în materie compensatorie și efectuând o nouă analiză a
instrumentelor oferite de legislația română în materie compensatorie.
Prezentul studiu își propune a efectua o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor
Omului în materia remediilor compensatorii, disponibile în situațiile încălcării termenului
rezonabil de soluționare a cauzelor civile și penale, atât prin raportare la considerentele hotărârii
pronunțate în cauza Brudan contra României, cât și la hotărârile pronunțate în contradictoriu
cu alte state parte la Convenție, pentru a realiza o evaluare a situației actuale a recursului
compensatoriu, cât și a provocărilor viitoare ce vor fi apărea în această materie.
II. Dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil

Dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice[2].
Acesta ocupă un loc privilegiat în sistemul respectării drepturilor fundamentale, întrucât se află
la confluența tuturor celorlalte drepturi fundamentale[3].
Cercetând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constatăm că durata excesivă a

procedurilor judiciare constituie una dintre principalele cauze ale încălcării dreptului la un proces
echitabil. Fenomenul justiției întârziate a devenit o realitate concretă într-un număr important
de state din cadrul Consiliului Europei[4].
Potrivit celor mai recente statistici ale Curții Europene[5], în perioada 1959 – 2017 au fost
pronunțate 20.637 de hotărâri, dintre care 5.668 de hotărâri (27,5%) au vizat încălcarea
Articolului 6 în privința duratei rezonabile a procedurilor penale sau civile.
Cauzele care au generat întârzierea procedurilor judiciare au fost atât de ordin obiectiv, de
exemplu, resursele alocate sistemului judiciar (numărul de judecători/procurori raportat la
numărul de cauze înregistrate ori resurse materiale insuficiente, cum ar fi numărul redus de săli
de judecată care nu permite acordarea unor termene mai scurte), încărcătura organelor judiciare,
elementele specifice ale procedurii penale, care împiedică celeritatea procesului penal ori cauze
[2]
R. Moroșanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a II-a, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p. 1284.
[3]
R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și Explicații, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008,
p. 195.
[4]
R. Moroșanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 1284.
[5]
https://www.echr.coe.int/Documents/Overview_19592017_ENG.pdf

Cristian BĂLAN
de ordin subiectiv, cum ar fi comportamentul părților, insuficienta specializare a judecătorilor[6]

sau gestionarea insuficientă a cauzelor de către magistrați[7].
DOCTRINĂ
În materie penală, principalii factori care au dus la prelungirea nejustificată a procedurilor au privit[8]:
– jocul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare instanțelor inferioare sau restituirea cauzei
la parchet în vederea refacerii sau completării urmăririi penale;
– durata excesivă și nejustificată a urmăririi penale, care cuprindea lungi perioade de inactivitate,
atât în cauzele în care urmărirea era efectuată de parchetele obișnuite, cât și în cauzele de
competența parchetelor militare;
– dificultatea stabilirii organului de urmărire penală competent sau a instanței competente;
– existența unor perioade de inactivitate la nivelul instanțelor penale, inclusiv al instanței
supreme;
– ignorarea criteriului mizei litigiului pentru reclamant;
– erorile procedurale ale instanțelor naționale privind neaplicarea ori aplicarea cu întârziere
a măsurilor de constrângere în privința martorilor, ordonarea cu întârziere a unei expertize
psihologice obligatorii, citarea cu întârziere sau neanalizarea motivelor de apel.
În examinarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil, Curtea a arătat că buna administrare

a justiției impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește
termenul în care se soluționează cauza penală. Astfel, art. 6 CEDO impune statului obligația de
a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen rezonabil[9]. De
asemenea, exigențele art. 13 din Convenție, impun statului obligația de a identifica și a pune la
dispoziția persoanelor în privința cărora termenul rezonabil a fost depășit, mecanisme care să
garanteze un remediu suficient și efectiv care să permită valorificarea drepturilor și libertăților
garantate de Convenție.
În această materie, revirimentul jurisprudențial prin care dreptul la soluționarea cauzelor într-un
termen rezonabil a căpătat o nouă dimensiune a fost realizat prin hotărârea pronunțată în cauza
Kudla c. Poloniei[10]. Deși la nivelul anului 2000, Curtea pronunțase o serie de hotărâri prin care
constatase încălcarea art. 6 CEDO în privința termenului rezonabil, prin hotărârea pronunțată în
cauza Kudla, Marea Cameră a extins analiza termenului rezonabil și la art. 13 CEDO, care trebuia
să confere persoanei vătămate un remediu efectiv pentru a se plânge de durata procedurii.
III. Dreptul la un remediu efectiv

Potrivit art. 13 CEDO, orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când s-ar datora
unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
În cadrul Raportului MCV din 20 iulie 2010 (COM 2010, 401 final) Comisia Europeană a recomandat creșterea gradului
[6]
de specializare a judecătorilor, atât la nivelul ICCJ, cât și la instanțele inferioare, apreciind că o asemenea măsură ar fi
aptă să conducă la soluționarea mai rapidă a anumitor categorii de litigii. F. Costaș, Dreptul la soluționarea cauzelor
într-un termen rezonabil, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 322.
[7]
[8]
F. Costaș, op. cit., p. 303-304.
[9]
[10]
Hotărârea Marii Camere din 26 octombrie 2000, cauza nr. 30210/96.

În privința termenului rezonabil, Curtea a considerat inițial că art. 6 par. 1 constituie lex specialis
în raport cu art. 13, garanțiile conferite de acesta din urmă fiind absorbite de art. 6 par. 1.
În consecință, odată constatată încălcarea art. 6 par. 1 sub aspectul depășirii termenului rezonabil,
Curtea a considerat inutil a mai examina cauza și prin referire la art. 13, privind absența oricărui
drept de recurs în dreptul intern pentru denunțarea duratei excesive a procedurii[11].
Prin hotărârea pronunțată în cauza Kudla c. Poloniei[12], Curtea a considerat necesar a-și revizui
jurisprudența, în lumina unei acumulări continue a plângerilor în care se invocă în mod exclusiv
sau principal nerespectarea obligației de judecare a cauzelor într-un termen rezonabil, în sensul
art. 6 par. 1. Frecvența constantă cu care sunt constatate încălcări sub acest aspect a determinat
Curtea să atragă atenția asupra „pericolului important” pe care „lentoarea excesivă a justiției” îl
reprezintă pentru statul de drept în sistemele juridice naționale „atunci când justițiabilii nu dispun,
în acest scop, de nicio cale de recurs intern”.
În aceste condiții, Curtea a constatat necesitatea examinării, în mod separat, a plângerii

referitoare la art. 13, chiar dacă a constatat deja încălcarea art. 6 par. 1 pentru nerespectarea
obligației de a-i asigura celui interesat un proces într-un termen rezonabil. Astfel, scopul art. 13
este de a oferi un mijloc prin care justițiabilii să poată obține, la nivel național, înlăturarea
consecințelor încălcării drepturilor recunoscute de Convenție, înainte de a pune în mișcare
mecanismul internațional de protecție, adresându-se Curții. Din acest punct de vedere, dreptul
persoanei la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil ar fi mai puțin efectiv, dacă nu există
nicio posibilitate de a supune mai întâi unei autorități naționale plângerea sa referitoare la
drepturile garantate de Convenție. Pentru aceste motive, exigențele art. 13 trebuie apreciate ca
întărindu-le pe cele din art. 6 par. 1, și nu ca fiind absorbite de obligația generală, impusă de acest
articol, de a nu depăși un termen rezonabil în cursul procedurilor judiciare.
Ulterior pronunțării hotărârii în cauza Kudla contra Poloniei, cea mai mare parte a statelor
membre ale Consiliului Europei au implementat diferite mecanisme de accelerare a procedurilor
sau de acordare a reparațiilor echitabile pentru încălcarea termenului rezonabil. În același timp,
Curtea a încercat să sprijine demersurile statelor, solicitând informări cu privire la remediile
interne pentru accelerarea procedurilor ori pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea
termenului rezonabil. De asemenea, în hotărârile prin care se reținea încălcarea art. 6, pe
componenta termenului rezonabil, Curtea analiza, alături de durata propriu-zisă a procedurii,
și remediile pe care statul pârât le punea la dispoziția persoanelor al căror drept la un proces
echitabil era încălcat.
În vederea evaluării corespunzătoare a considerentelor evocate de Curte în cauza Brudan contra

României, pe care ne-am propus a o analiza în cadrul prezentului articol, considerăm necesar
a prezenta principalele remedii compensatorii și acceleratorii adoptate de statele membre ale
Consiliului Europei, precum și aprecierea Curții asupra compatibilității acestora cu dispozițiile
art. 6 și art. 13 din Convenție.
Pentru acest motiv, în secțiunile următoare vom examina o parte din remediile compensatorii sau
acceleratorii puse la dispoziția persoanelor al căror drept la soluționarea cauzelor într-un termen
[11]
F. Costaș, op. cit., p. 172.
[12]
Pentru traducerea în limba română a hotărârii, a se vedea F. Costaș, op. cit., p. 173-176.

Cristian BĂLAN
rezonabil a fost încălcat, urmând ca în secțiunea finală să analizăm cazul României, inclusiv din
perspectiva considerentelor ce au fundamentat soluția în cauza Brudan contra României.
DOCTRINĂ
Întrucât nu ne propunem a face o incursiune în sistemele tuturor statelor care s-au confruntat
cu probleme în ce privește soluționarea cauzelor cu depășirea termenului rezonabil, vom selecta
cele mai relevante exemple, atât din perspectiva amplitudinii problemei, cât și cea a varietății
remediilor oferite în legislațiile adoptate ulterior. În acest sens, vom prezenta: cazul Italiei, care
a înregistrat cele mai multe încălcări în materia duratei procedurilor și a căutat continuu soluții
legislative pentru rezolvarea problemei; cel al Greciei, stat față de care Curtea a pronunțat cele
mai multe hotărâri-pilot în materia încălcării termenului rezonabil; cel al Germaniei, care s-a
confruntat cu o problemă sistemică în materia duratei procedurilor, pe care a rezolvat-o printr-un
mecanism care combină remediile acceleratorii și compensatorii; cel al Franței, unde lipsa unei
legislații speciale în materie a fost suplinită printr-o jurisprudență constantă care a consacrat
un remediu compensatoriu efectiv; și cel al Sloveniei, care a reglementat un set de remedii
compensatorii și acceleratorii, deosebit de complex, în care sunt implicate organele de conducere
de la nivelul parchetelor sau al instanțelor.
1. Italia
Potrivit statisticilor realizate de Curte[13], Italia este statul cu privire la care, în perioada 1959 –
2017, au fost pronunțate cele mai multe hotărâri de condamnare pentru încălcarea termenului
rezonabil în cauzele civile și penale, respectiv 1.193, din totalul de 5.668.
În materia remediilor pentru depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzelor, la

24 martie 2001, în Italia a fost adoptată „Legea Pinto”, prin care s-a reglementat un mecanism
prin care să fie asigurată acordarea unei reparații echitabile pentru prejudiciile create prin
depășirea duratei rezonabile a procesului. Potrivit art. 2, orice persoană care a suferit un prejudiciu
patrimonial sau nepatrimonial ca urmare a depășirii duratei rezonabile de soluționare a cauzei, are
dreptul la o reparație echitabilă, ce se poate acorda prin plata unei sume de bani sau prin alte forme
adecvate de publicitate a hotărârii prin care s-a constatat încălcarea. Cererea persoanei interesate
poate fi adresată curții de apel în circumscripția căreia se află instanța ce a judecat cauza în care
a fost încălcat termenul rezonabil și poate fi formulată atât în cursul procedurii, cât și ulterior
finalizării acesteia, într-un termen de decădere de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care cauza a fost soluționată. Cererea trebuie soluționată în termen de 4 luni, iar hotărârea
este executorie și poate fi atacată cu recurs, la Curtea de Casație[14].
Analizând remediile reglementate de Legea Pinto, Curtea Europeană a reținut, în principiu, că

acestea reprezintă o cale efectivă pentru repararea prejudiciilor cauzate prin depășirea duratei
rezonabile de soluționare a cauzelor civile și penale[15].
Ulterior, în cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)[16], Marea Cameră a constatat că Legea Pinto nu
oferă un remediu efectiv, întrucât despăgubirile acordate de către instanțele italiene erau foarte
[13]
https://www.echr.coe.int/Documents/Overview_19592017_ENG.pdf
F. Costaș, op. cit., p. 201 - 202. C. Brumar, Durata procedurilor judiciare și dreptul la un recurs efectiv: Schiță pentru un
[14]
remediu compensatoriu, în Revista Transilvană de Științe Administrative nr. 2(29)/2011, p. 36.

[15]
[16]
Hotărârea Marii Camere din 29 martie 2006, cauza nr. 36813/97.

reduse, în comparație cu cele acordate de Curte în cauze similare (aproximativ 10% din valoarea
prejudiciilor acordate de Curte)[17], durata prevăzută de lege pentru soluționarea cererii sau pentru
plata despăgubirilor era în unele cazuri depășită[18], iar costurile procedurii judiciare, suportate
integral de către reclamanți erau extrem de ridicate, reprezentând în cauză aproximativ două
treimi din valoarea compensațiilor stabilite de instanță[19].
Aceste probleme au fost remediate de practica instanțelor italiene, încălcările art. 6 și art. 13
constatate de Curte ulterior pronunțării hotărârii Scordino contra Italiei (nr. 1) neidentificând
deficiențe structurale în cadrul remediului prevăzut de Legea Pinto, ci probleme particulare în
cauze unde fie durata procedurii compensatorii ori a plății despăgubirilor a fost prea mare, fie
cauza în care termenul rezonabil a fost încălcat nu intra în domeniul de aplicare al Legii Pinto[20].
2. Grecia
Deși Grecia nu a înregistrat atât de multe cauze pe încălcarea termenului rezonabil, similar
Italiei (numai 525, în perioada 1959 – 2017), în cazul Greciei, Curtea Europeană a pronunțat trei
hotărâri-pilot cu privire la încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzelor:
- În cauza Athanasiou și alții împotriva Greciei[21], Curtea a constatat o disfuncționalitate a ordinii

juridice care era la originea unor durate excesive ale procedurilor în fața instanțelor administrative
și absența unei căi de atac care să permită reclamanților să obțină recunoașterea dreptului lor
la judecarea cererii lor într-un termen rezonabil. Între 1999 și 2009, Curtea a adoptat circa
300 de hotărâri privind fapte similare.
Măsuri solicitate de Curte au privit instituirea, în termen de 1 an de la data rămânerii definitive

a hotărârii, a un remediu intern eficient ori o combinație de astfel de remedii apte să asigure o
reparație adecvată și suficientă în cazurile de depășire a termenului rezonabil al procedurilor în
fața instanțelor de contencios administrativ.
- În cauza Michelioudakis împotriva Greciei[22], Curtea a constatat că disfuncționalitatea sistemului

juridic intern s-a aflat la originea duratei excesive a procedurilor. Începând din 2007, Curtea a
pronunțat peste 40 de hotărâri constatând încălcări ale art. 6§1 în legătură cu durata procedurilor
în fața instanțelor penale. În fața Curții erau pendinte peste 250 de cereri elene referitoare la
durata procedurilor judiciare, dintre care peste 50 în fața instanțelor penale[23].
Prin hotărârea-pilot, Curtea a solicitat statului grec să se instituie, în termen de 1 an de la data

rămânerii definitive a hotărârii, o cale de atac internă cu privire la durata procedurii în fața
instanțelor penale.
[17]
Cauza Scordino c. Italiei (nr. 1), par. 214.
Deși în cauza Scordino aceste termene nu au fost depășite, în susținerea acestei deficiențe cităm hotărârile pronunțate în
[18]
cauzele Simaldone c. Italiei (hotărârea din 31 martie 2009) sau Belperino și Ciarmoli c. Italiei (hotărârea din 21 decembrie 2010).
[19]
Cauza Scordino c. Italiei (nr.1), par. 210.
[20]
Cauza Arnoldi c. Italiei, hotărârea din 7 decembrie 2017, cauza nr. 35637/04.
[21]
Hotărârea din 21 decembrie 2010, cererea nr. 50973/08.
[22]
Hotărârea din 3 aprilie 2012, cererea nr. 54447/10.
[23]
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Pilot_judgments_RON.pdf

Cristian BĂLAN
- În cauza Glykantzi împotriva Greciei[24], Curtea a constatat o disfuncționalitate a sistemului juridic

grec, ce s-a aflat la originea duratei excesive a procedurii în fața instanțelor civile. În perioada
1999-2009, Curtea a adoptat circa 300 de hotărâri împotriva Greciei constatând durata excesivă
DOCTRINĂ
a procedurilor judiciare, inclusiv civile, și, în multe cazuri a adăugat constatarea absenței unei
căi de atac efective interne cu privire la acest aspect. În fața Curții erau pendinte peste 250 de
cereri elene referitoare în tot sau în parte la durata procedurilor judiciare, dintre care peste 70 se
refereau exclusiv la proceduri civile.
Ulterior pronunțării celor trei hotărâri-pilot, legislația elenă a fost modificată, fiind instituită,
prin art. 53 și urm. din Legea nr. 4055/2012, privind echitatea și durata rezonabilă a procedurii
judiciare un remediu compensatoriu care permite părților să se plângă de durata excesivă a
procedurii, într-un termen de 6 luni de la finalizarea acesteia[25].
3. Germania
Potrivit legislație germane, în cazul depășirii termenului rezonabil, partea interesată se poate
adresa[26]:
– instanței superioare, solicitând constatarea depășirii termenului rezonabil și emiterea unui

ordin de accelerare a procedurii, care să determine măsurile concrete care trebuie luate;
– Tribunalului Constituțional, printr-un recurs constituțional direct solicitând a se constata
că durata procesului încalcă legea fundamentală, tribunalul având competența de a invita
instanța în culpă să dea dovadă de celeritate, astfel încât procedura să avanseze sau să ia
sfârșit.
În privința eficienței recursului constituțional, Curtea Europeană s-a pronunțat în cauza Sürmeli
c. Germaniei[27], reținând că Tribunalul Constituțional nu are competența de a fixa termene pe care
instanțele inferioare să fie obligate a le respecta, precum și de a ordona alte măsuri susceptibile
să asigure accelerarea procedurilor sau acordarea de despăgubiri[28]. Totodată, Curtea a oferit
exemple concrete de situații în care s-a reținut că invitația Tribunalului Constituțional a produs
efecte după mai bine de 10 luni[29].
În materia remediilor compensatorii, Curtea s-a pronunțat în cauza Kaemena și Thöneböhn

contra Germaniei[30], reținând existența primelor decizii ale Curții Federale de Justiție în care,
fiind constată o încălcarea a dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, s-a dispus
reducerea sancțiunilor aplicate[31].
[24]
Hotărârea din 30 octombrie 2012, cererea nr. 40150/09.
[25]
[26]
F. Costaș, op. cit., p. 196 – 198.
[27]
Hotărârea Marii Camere din 8 iunie 2006, par. 106-108.
[28]
[29]
Cauza Herbolzheimer c. Germaniei, hotărârea din 31 iulie 2003, par. 38.
[30]
Hotărârea din 22 ianuarie 2009, cererile nr. 45749/06 și nr. 51115/06.
[31]

Prin hotărârea pronunțată în cauza Rumpf contra Germaniei[32], Curtea a constatat existența
unei probleme structurale în sistemul german, constatând că, începând din 2006, Germania
nu a îndeplinit, în mod recurent și extins, obligațiile de a garanta un termen rezonabil pentru
procedurile în fața instanțelor de contencios administrativ și de a adopta o cale de atac internă
pentru a obține despăgubiri pentru durata excesivă a procedurilor[33]. Curtea a constatat că
aproximativ 55 de cereri similare erau pendinte pe rolul său, solicitând statului german ca în
termen de cel mult un an de la data pronunțării hotărârii să ia măsuri pentru crearea unui remediu
efectiv pentru contestarea duratei excesive a procedurii[34].
La 3 decembrie 2011, statul german a adoptat Legea pentru reducerea duratei excesive a
procedurilor judiciare și investigațiilor penale, reglementând:
– un remediu accelerator, sub forma unor obiecții cu privire la întârzierea procesului, de

competența instanței investite cu soluționarea cauzei cu o cerere de acordare a unor
compensații adresată Curții de Apel[35];
– un remediul compensatoriu, ce presupune plata unei sume de bani persoanelor în cazul cărora
procedura a avut o durată excesivă, suma recomandată fiind de 1.200 euro pentru fiecare an
de întârziere. Exercitarea recursului compensatoriu este condiționată de utilizarea anterioară
a obiecției privind întârzierea procesului și nu poate fi declanșată decât după 6 luni de la
formularea respectivei obiecții, fără a se putea depăși, pentru toate cererile, un termen de
6 luni de la data pronunțării hotărârii definitive în cauză. Taxele de timbru achitate se restituie
reclamanților, în măsura admiterii pretențiilor[36].
Prin decizia pronunțată la 29 mai 2012, în cauza Taron c. Germaniei, Curtea a constatat
compatibilitatea noului remediu cu dispozițiile art. 13, păstrând însă „rezerva remediilor noi”,
respectiv posibilitatea reanalizării efectivității acestuia. În cauzele Kurth contra Germaniei[37] și
Peter contra Germaniei[38], Curtea a menținut concluziile inițiale, potrivit cărora remediile oferite
de legea germană în materia depășirii termenului rezonabil sunt efective.
4. Franța
Franța este unul dintre statele unde legiuitorul nu a reglementat o cale de atac specifică în materia
remediilor pentru încălcarea termenului rezonabil, însă jurisprudența, aplicând normele generale
de organizare judiciară a consacrat un asemenea remediu, care a fost validat de Curtea Europeană,
fiind compatibil cu garanțiile art. 6 și art. 13 din Convenție.
Potrivit art. L.781-1 din Codul de organizare judiciară, statul este ținut să repare prejudiciul cauzat
prin funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. Răspunderea nu este angajată
decât pentru culpă gravă sau denegare de justiție. În baza acestei norme, instanțele franceze au
admis, în special după pronunțarea hotărârii în cauza Kudla contra Poloniei, posibilitatea angajării
[32]
Hotărârea din 2 septembrie 2010, par. 64-70.
[33]
https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Pilot_judgments_RON.pdf
[34]
[35]
Cauza Taron c. Germaniei, decizia din 29 mai 2012, par. 20.
[36]
[37]
Hotărârea din 22 ianuarie 2013, cererea nr. 33071/10.
[38]
Hotărârea din 4 septembrie 2014, cererea nr. 68919/10.

Cristian BĂLAN
răspunderii civile delictuale a statului pentru prejudiciile create prin nerespectarea termenului
rezonabil de soluționare a cauzelor[39].
DOCTRINĂ
Primul pas în acest sens a fost realizat de către instanțele civile, care, încă din anul 1997, au
inclus în interpretarea noțiunii de „denegare de justiție” și ipotezele de încălcare a termenului
rezonabil de soluționare a cauzelor. Ulterior, prin hotărârea pronunțată la 13 februarie 2001, în
cauza Consorts Bolle-Larosche, Curtea de Casație franceză a dat o nouă interpretare noțiunii de
„culpă gravă”, constatând că responsabilitatea statului trebuie angajată pentru orice deficiență
caracterizată printr-un fapt sau o serie de fapte care fac serviciul public de justiție inapt pentru
a își îndeplini misiunea cu care a fost învestit[40]. În cadrul acestor deficiențe, poate fi inclusă și
conduita necorespunzătoare a organelor judiciare, care nu au luat toate măsurile pentru a asigura
soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Ulterior, și instanțele administrative au adoptat acest punct de vedere, Consiliul de Stat reținând
prin hotărârea pronunțată la 28 iunie 2002, în cauza Magiera, că justițiabilii au dreptul ca
cererile lor să fie soluționate într-un termen rezonabil, fiind astfel confirmată hotărârea prin
care intimatului-reclamant i-a fost admisă cererea în despăgubiri pentru soluționarea unei cauze
în 7 ani și 6 luni, cu depășirea unui termen rezonabil[41].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în cauzele Giummarra și alții contra Franței[42]
și Nouhaud contra Franței[43], jurisprudența instanțelor franceze, apreciind că remediul oferit în
baza art. L.781-1 din legea de organizare judiciară a dobândit un grad de certitudine suficient
pentru a fi considerat o cale de atac efectivă, ce poate fi utilizată în scopul art. 35 din Convenție.
De asemenea, în jurisprudența recentă[44], chiar dacă s-a reținut încălcarea art. 6 par. 1 din
Convenție, privind termenul rezonabil, Curtea nu a adus critici remediului anterior amintit, ci,
eventual, modului în care instanțele au argumentat respingerea cererii de despăgubiri pentru
depășirea duratei rezonabile de soluționare a cauzei.
5. Slovenia
Prin reforma sistemului judiciar realizată în cursul anului 2007, legiuitorul sloven a instituit două
remedii preventive pentru accelerarea procedurilor pendinte, respectiv o cerere în supervizare și
o cerere pentru fixarea unui termen-limită[45].
Cererea în supervizare se adresează președintelui instanței, care solicită judecătorului cauzei sau
președintelui completului un raport asupra circumstanțelor speței și a duratei estimate pentru
finalizarea procedurii. Totodată, președintele instanței poate solicita comunicarea dosarului
cauzei. Cererea se va soluționa astfel:
– dacă din raport rezultă că soluționarea cauzei se va face în termen de maxim 4 luni sau că nu
există întârzieri deosebite, cererea va fi respinsă, cu informarea părții;
[39]
[40]
Idem.
[41]
[42]
Decizia din 12 iunie 2001, cererea nr. 61166/00.
[43]
Hotărârea din 9 iunie 2002, cererea nr. 33424/96.
[44]
Cauza Goetschy contra Franței, hotărârea din 8 februarie 2018, cererea nr. 63323/12, par. 29-35.
[45]

– dacă cercetările relevă depășirea termenului rezonabil, președintele instanței poate

adopta următoarele măsuri: fixarea unui termen limită cuprins între 15 zile și 6 luni pentru
soluționarea cauzei; emiterea unei dispoziții pentru soluționarea cauzei în regim de urgență, în
funcție de circumstanțele cauzei; în cazul unui judecător cu foarte multe dosare de soluționat,
președintele poate dispune alocarea dosarului unui alt judecător sau numirea unui judecător
care să-l asiste pe cel însărcinat cu soluționarea cauzei.
Cererea pentru fixarea unui termen limită este o cale de atac, în competența președintelui
instanței superioare, ce poate fi exercitată când cererea de supervizare nu a fost soluționată în
termen de 2 luni de la înregistrare ori a fost respinsă. Președintele instanței superioare trebuie
să soluționeze cererea în termen de maxim 15 zile și poate fixa un termen limită cuprins între
15 zile și 4 luni pentru soluționarea cauzei sau chiar judecarea acesteia cu prioritate[46].
În materie compensatorie, remediile prevăzute în legislația slovenă sunt variate, respectiv: plata
unei compensații pecuniare, cu o valoare cuprinsă între 300 și 5.000 de euro, obținerea unei
declarații din partea biroului Procurorului General prin care să se recunoască încălcarea dreptului
la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil sau publicarea hotărârii judecătorești prin care
se constată încălcarea. Cererea pentru obținerea compensației se adresează Parchetului General,
în termen de maximum 9 luni de la finalizarea procedurii, iar durata de soluționare este de
maximum 3 luni. Dacă părțile ajung la un acord în privința cuantumului despăgubirii, se va încheia
o tranzacție. În caz contrar, după expirarea termenului de 3 luni, dar într-un termen de decădere
de 18 luni, partea interesată se poate adresa instanței pentru stabilirea compensației[47].
Analizând remediile puse la dispoziție de către statul sloven[48], Curtea a reținut că acestea
puteau fi considerate efective, respectând exigențele unei combinații între remediile preventive
și compensatorii.
IV. Elementele definitorii ale recursului efectiv

Sintetizând jurisprudența Curții, putem conchide că recursul efectiv întemeiat pe art. 13, trebuie
raportat la următoarele elemente[49]:
– să fie „util”, astfel încât reclamantul să îl poată exercita înainte de sesizarea Curții Europene
a Drepturilor Omului, pentru a îndeplini condiția de admisibilitate prevăzută de art. 35 par. 1,
privind epuizarea căilor de atac interne;
– să fie „efectiv”, apt a asigura înlăturarea încălcării și repararea prejudiciilor cauzate, fără ca
exercitarea acestuia să creeze o sarcină disproporționată reclamantului. Efectivitatea recursului
urmează a se aprecia în funcție de natura plângerii referitoare la dreptul substanțial și nu
depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant[50];
[46]
Ibidem.
[47]
[48]
Cauza Grzncic c. Sloveniei, hotărârea din 3 mai 2007 și cauza Ribic c. Sloveniei, hotărârea din 19 octombrie 2010.
F. Costaș, op. cit., p. 172; Harris, O’Boyle & Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, 2nd edition,
[49]
Ed. Oxford University Press, 2009, p. 562-567.

[50]
Cu toate acestea, în aprecierea efectivității recursului, Curtea a examinat soluțiile instanțelor naționale, raportându-se
și la cazuistica favorabilă reclamanților și constatând lipsa acestui caracter când criteriile de admisibilitate sau temeinicie
reglementate de lege au dus la respingerea tuturor recursurilor formulate.

Cristian BĂLAN
– să fie adresat unui organ judiciar care prezintă anumite garanții de independență și
imparțialitate, care nu trebuie să fie obligatoriu o instanță de judecată, iar procedura recursului
să asigure, la rândul ei, anumite garanții (durata de soluționare a cauzei, costurile procedurii
DOCTRINĂ
sau termenul de plată al despăgubirilor).
Totodată, recursul pus la dispoziția persoanelor vătămate, ca urmare a încălcării termenului

rezonabil, trebuie să aibă ca obiect, pe de o parte, accelerarea procedurilor pentru a înceta
încălcarea art. 6 par. 1, iar, pe de altă parte, acordarea unei reparații echitabile pentru prejudiciile
deja create prin încălcarea termenului rezonabil. Reparația echitabilă poate fi una pecuniară,
fără a fi necesar ca nivelul despăgubirilor acordate de stat să fie echivalent cu cel acordat de
Curte[51], dar nici să existe o diferență semnificativă între cele două, precum și de altă natură, de
exemplu acordarea unei reduceri de pedeapsă pentru încălcarea intervenită ori instituirea unei
circumstanțe atenuante ce poate fi reținută în acest context[52].
V. Remedii speciale pentru încălcarea termenului rezonabil

Distinct de cele două căi specifice recomandate de Curte în cuprinsul hotărârii pronunțate în
cauza Kudla c. Poloniei (recursul în accelerare și acordarea unei reparații echitabile) unele state au
optat pentru reglementarea unor remedii speciale apte să asigure protecția eficientă a dreptului
de soluționare a cauzelor într-un termen rezonabil. Aceste remedii se regăsesc în state care nu se
confruntă cu o problemă sistemică în privința termenului de soluționare a cauzelor, încălcările în
această materie intervenind în mod excepțional, impunând astfel adoptarea unor măsuri speciale.
a. Nulitatea hotărârii pronunțate în primă instanță
Potrivit Codului de procedură judiciară din Suedia, instanța de apel este competentă să procedeze
la anularea unei hotărâri pronunțate în primă instanță în măsura în care constată că s-au încălcat
dispozițiile privind termenul rezonabil[53]. Această soluție radicală reprezintă o raritate în peisajul
juridic european, o soluție similară fiind respinsă expres de către Curtea de Justiție a Uniunii
Europene în cauza Baustahlgewebe GmBH c. Comisiei[54].
Așa cum s-a arătat anterior, severitatea sancțiunii este justificată de absența unei probleme
sistemice privind încălcări repetate ale termenului rezonabil [55], raritatea încălcării justificând
severitatea acesteia, care poate determina un răspuns atât de energic al statului.
b. Încetarea procesului penal
În dreptul Olandez, constatarea existenței unei durate nerezonabile a procesului penal poate
influența individualizarea pedepsei, în sensul stabilirii unei pedepse orientate spre minim, sau
chiar încetarea procesului penal ca urmare a aplicării principiului oportunității, în temeiul căruia
[51]
Cauza Riskova c. Slovaciei, hotărârea din 22 august 2006, par. 89 și 100.
[52]
[53]
[54]
Ibidem.
În perioada 1959-2015 au existat numai 12 hotărâri prin care Curtea a reținut încălcarea dispozițiilor privind termenul
[55]
rezonabil în materie civilă și penală.

Ministerul Public are posibilitatea ca, în orice stadiu al procedurii, să decidă în ce măsură mai este
oportună continuarea procesului penal și tragerea la răspunde penală a inculpatului[56].
De asemenea, în sistemul englez și al Țării Galilor, încălcarea termenului rezonabil de soluționare

a cauzelor penale este calificată ca un abuz de drept din partea autorităților, jurisprudența
stabilind o serie de remedii, care pot consta în plata unei compensații, în atenuarea răspunderii
penale, iar în caz de încălcare gravă a dreptului, se poate dispune încetarea procesului penal[57].
VI. Remedii pentru încălcarea termenului rezonabil în România
1. Cauza Vlad și alții contra României
În cursul anului 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza
Vlad și alții contra României, în considerentele căreia a analizat situația din România în privința
respectării dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și a calității remediilor
prevăzute de lege în această materie.
Curtea a reamintit dispozițiile art. 13 din Convenție, ce garantează o cale de atac efectivă în fața
unei autorități naționale pentru pretinsa încălcare a obligației în temeiul art. 6§1 de a examina o
cauză într-un termen rezonabil. Sfera de aplicare a obligațiilor pe care le au statele contractante
în temeiul art. 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului; „efectivitatea” unei „căi de
atac”, în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil reclamantului. În același
timp, calea de atac impusă la art. 13 trebuie să fie „efectivă” în practică, dar și în drept, în sensul
fie de a preveni încălcarea pretinsă ori continuarea acesteia, fie de a oferi o reparație adecvată
pentru orice încălcare care a avut loc deja și trebuie să ofere perspective rezonabile de reușită. În
plus, faptul că o cale de atac este efectivă este în mod normal evaluat în raport cu data la care a
fost formulată cererea, această normă, fiind, totuși, obiectul unor excepții care pot fi justificate
de circumstanțele specifice ale fiecărei cauze[58].
Totodată, Curtea a stabilit că, în lipsa unor norme speciale care să reglementeze o cale de atac
specifică, disponibilă pentru cazurile de întârziere nejustificată în desfășurarea procedurilor
civile sau penale, remediile compensatorii fundamentate pe aplicarea normelor generale de
drept material sau procesual trebuie să fie stabilite și confirmate în mod clar sau completate de
practică sau jurisprudență.
O cale de atac prin care se acordă o despăgubire trebuie ea însăși să respecte cerința unui „termen
rezonabil”, astfel încât normele procedurale care i se aplică nu ar trebui să fie aceleași cu cele
aplicabile cererilor comune pentru cauzarea de prejudicii.
Deși statul este cel care trebuie să stabilească, pe baza normelor aplicabile în sistemul său judiciar,
care este procedura care va respecta cel mai bine cerința de „eficacitate”, o astfel de procedură
[56]
A. Ashworth, M. Redmayne, The criminal process, 4th edition, Oxford University Press, 2010, reeditată în 2014, New
[57]
York, p. 284-285.
Cauza Vlad și alții c. României, par. 111. Traducerea Institutului European din România, consultată pe https://hudoc.
[58]
echr.coe.int/eng#{%22docname%22:[%22vlad%22],%22documentcollectionid2%22:[%22JUDGMENTS%22,%22DE
CISIONS%22],%22itemid%22:[%22001-176144%22]}

Cristian BĂLAN
ar trebui să respecte și principiul echității, garantat de art. 6 din Convenție. În plus, ar putea fi
necesare norme speciale privind cheltuielile de judecată (în special, taxele de timbru specifice),
pentru a evita costurile excesive care constituie o restricție nejustificată a dreptului de a depune
DOCTRINĂ
astfel de cereri[59].
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că plângerile reclamanților privind încălcarea dreptului

de soluționare a cauzei sunt întemeiate, sens în care a trecut la analiza efectivității remediilor
compensatorii prevăzute de legislația română, pentru repararea prejudiciilor cauzate.
Într-o prima etapă a analizei, Curtea a căutat identificarea temeiurilor de drept pe care persoana
care a suferit restrângerea dreptului la un proces echitabil își poate întemeia o cerere în
compensare.
În observațiile formulate pe acest aspect, Guvernul a arătat că, potrivit ordinii juridice interne,
Convenția Europeană a Drepturilor Omului are aplicabilitate directă, putând fi invocată de orice
persoană care formulează o cerere de chemare în judecată în fața instanțelor române pentru
repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului de soluționare a cauzelor într-un termen
rezonabil. Totodată, remediile compensatorii pot fi întemeiate, alături de dispozițiile Convenției,
și pe normele generale în materia răspunderii civile delictuale[60].
Examinând exemplele din jurisprudența română, Curtea a constatat că, deși dispozițiile Convenției
sunt citate în mod frecvent de către instanțele naționale, aplicarea în concret a acestora relevă
o serie de aspecte care pun la îndoială „eficacitatea”, în sensul art. 13 din Convenție, a căilor de
atac respective.
În primul rând, Curtea a observat că, deși calea de atac există de aproape 20 de ani, adică de
la ratificarea Convenției de către România în iunie 1994, niciuna dintre deciziile prezentate de
Guvernul pârât nu a demonstrat că un justițiabil a invocat cu succes dispozițiile relevante ale
Convenției pentru a obține accelerarea acțiunii sale în fața instanței[61].
În al doilea rând, în cele mai multe din cauzele prezentate de Guvern, factorul decisiv pe care s-au
bazat instanțele interne pentru a acorda despăgubiri a fost fie constatarea unei erori judiciare
comise de autoritățile statului, fie o acțiune greșită sau omisiune pentru care statul a fost declarat
răspunzător în sensul fostelor art. 998 și art. 999 C. civ 1865[62].
Cu alte cuvinte, dispozițiile Convenției au fost invocate în mod formal de către instanțe, Guvernul
nefiind în măsură a comunica măcar o hotărâre prin care o instanță, aplicând dispozițiile art. 6
și art. 13 din Convenție, să dea acces unui justițiabil la remedii compensatorii sau acceleratorii
pentru depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei.
În cea de-a doua etapă a analizei, Curtea a verificat echitatea procedurii care ar asigura accesul
la un remediul compensatoriu pentru depășirea termenului rezonabil.
[59]
Cauza Vlad și alții c. României, par. 112.
[60]
Cauza Vlad și alții c. României, par. 113-114.
[61]
[62]

În acest sens, a constatat că acțiunea civilă întemeiată pe dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.
1865 parcurge procedura civilă de drept comun, care ar putea astfel dura câțiva ani, la nivelul a
trei jurisdicții. Un astfel de interval de timp nu îndeplinește cerința ca reparația pentru întârziere
să fie suficient de rapidă.
De asemenea, cererea de chemare în judecată este supusă dispozițiilor generale prevăzute

pentru litigii în ceea ce privește reprezentarea juridică, taxele judiciare de timbru și cheltuielile de
judecată. Acest lucru înseamnă că impune o sarcină asupra justițiabililor în materie de cheltuieli
de judecată, taxe judiciare, cum ar fi taxa de timbru, care este, în astfel de cazuri, proporțională
cu valoarea pretenției financiare, precum și în materia costurilor legale. În plus, în cazul în care
acțiunea reclamantului ar fi respinsă, acesta ar fi obligat să suporte cheltuielile de judecată.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că nu se poate stabili, din exemplele
prezentate de Guvern, că o cerere bazată pe directa aplicabilitate a Convenției, privită separat
sau coroborat cu o acțiune în răspundere civilă formulată în temeiul articolelor relevante din
Codul civil, reprezintă o cale de atac efectivă față de durata excesivă a procedurilor.
În ce privește modificările legislative adoptate prin Legea nr. 202/2010 și prin Noul Cod de
procedură civilă, Curtea a reținut că Guvernul, nu a prezentat niciun singur exemplu de
jurisprudență internă care să demonstreze că Legea nr. 202/2010, care a fost în vigoare aproape
3 ani, a pus la dispoziția persoanelor o cale de atac efectivă pentru accelerarea procedurii sau
pentru acordarea unor despăgubiri adecvate, iar plângerile legate de tergiversarea procedurilor,
prevăzute la art. 522-529 noul C. pr. civ., nu au fost accesibile reclamanților, întrucât noile
proceduri sunt aplicabile doar în cazul procedurilor deschise după intrarea efectivă în vigoare
a noului Cod.
În acest sens, Curtea a reamintit că este necesar să fie disponibilă o cale de atac atât pentru
procesele care s-au încheiat deja, cât și pentru cele aflate încă pe rol, în materie civilă sau
penală[63].
2. Cauza Brudan contra României
Deși în finalul hotărârii pronunțate în cauza Vlad și alții contra României, Curtea a invitat statul
român fie să modifice setul existent de căi de atac, fie să adauge noi căi de atac, cum ar fi o
reparație compensatorie specifică și clar reglementată, pentru a asigura o reparație efectivă,
autentică, în cazul încălcărilor acestor drepturi[64], cadrul legislativ a rămas neschimbat, inclusiv
cu privire la accesul justițiabililor la procedurile contestațiilor privind durata procesului penal,
dacă procesul era în curs la data intrării în vigoare a noilor coduri[65].
Cu toate acestea, în aplicarea art. 13 din Convenție, Curtea a realizat o nouă evaluare a situației
din România, constatând că, în așteptarea instituirii unor remedii speciale, instanțele au admis
o serie de acțiuni în despăgubire, întemeiate pe dispozițiile generale ale răspunderii delictuale
(art. 1349 noul C. civ.), pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea garanției termenului
rezonabil de soluționare a cauzelor.
[63]
Cauza Vlad și alții c. României, par. 121-122.
[64]
[65]
Cauza Brudan c. României, Hotărârea din 10 aprilie 2018, cererea nr. 75717/14, par. 23-24.

Cristian BĂLAN
În plus, un aspect foarte important în evaluarea Curții a fost decizia nr. 292 din 30 ianuarie
2014, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă[66] aplicând dispozițiile Convenției
și ale art. 998-999 C. civ. 1865, a menținut hotărârea instanțelor inferioare care au acordat
DOCTRINĂ
reclamantului despăgubiri în valoare de 2.180 de euro, pentru încălcarea termenului rezonabil

de soluționare a unei cauze penale, care a durat aproximativ 11 ani. Procedura în cazul acțiunii
compensatorii a durat trei ani, unsprezece luni și cincisprezece zile, pentru trei grade de
jurisdicție[67].
În continuare, Curtea a arătat că pentru a evalua „efectivitatea” unui remediu compensatoriu,

trebuie avute în vedere următoarele criterii[68]:
i) acțiunea în compensare trebuie examinată într-un termen rezonabil;

ii) compensația trebuie plătită rapid, în principiu nu mai târziu de șase luni de la data la care
hotărârea de acordare a sumei a devenit executorie;
iii) normele procedurale trebuie să fie unele echitabile;
iv) cheltuielile de judecată nu trebuie să constituie o sarcină nejustificată pentru părțile litigiului
a căror acțiune este întemeiată;
v) valoarea compensației nu trebuie să fie insuficientă în comparație cu sumele acordate de Curte
în acest sens.
Cu privire la efectivitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, la mai mult de patru ani de la
pronunțarea hotărârii Vlad și alții, exemplele oferite de către Guvern arată că practica judiciară
națională a evoluat în mod semnificativ:
– deși legislația nu prevede un termen limită special pentru soluționarea acestui tip de litigii,
durata în care examinează instanțele cauzele nu pare una nerezonabilă[69];
– cu privire la plata compensației acordate, nu există niciun motiv de îndoială cu privire la
diligența autorităților[70];
– nu par să existe încălcări ale echității în desfășurarea acestui tip de procedură[71];
– pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente, legislația națională prevede acordarea
unui ajutor sub formă de scutiri, de reduceri, de eșalonare sau de amânări ale taxelor judiciare;
în plus, aceste costuri sunt, în principiu, suportate de către partea perdantă, iar părțile care
le-au solicitat nu par să fi refuzat rambursarea[72];
– valoarea compensațiilor acordate este adesea mai mare decât cea acordată de Curte în cazuri
similare și niciodată mai mică de 80-90% din aceasta[73].
[66]
Publicată pe scj.ro, la 22 septembrie 2014, http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.
Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=119336
[67]
Cauza Brudan c. României, par. 37.
https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22docname%22:[%22brudan%22],%22documentcollectionid2%22:[%22JUDG
[68]
MENTS%22,%22DECISIONS%22],%22itemid%22:[%22001-182841%22]}
[69]
[70]
[71]
[72]
[73]
Cauza Brudan c. României, par. 80-81.

Cu privire la criteriile care au fost utilizate de către instanțele judecătorești pentru a evalua
caracterului rezonabil sau nerezonabil al termenului de judecare a unei cauze, ele par să fie
conforme cu cele stabilite de Curte. Această jurisprudență a fost consolidată cu hotărârea Înaltei
Curți din 30 ianuarie 2014, în care au fost enunțate criteriile de bază care trebuie utilizate în acest
tip de remediu. Ulterior, aceste principii au fost preluate și de către instanțele de fond.
În această privință, caracterul strict compensatoriu al remediului pus astfel în aplicare nu poate
fi considerat o deficiență critică.
Prin urmare, a fost respectată recomandarea făcută de către Curte în baza art. 46 din Convenție
în hotărârea Vlad și alții.
În concluzie, având în vedere practica constantă a instanțelor naționale, acțiunea în răspundere

civilă delictuală reprezintă un remediu efectiv pentru a denunța durata excesivă a procedurilor
care se desfășoară în fața tribunalelor penale sau civile.
Cu toate acestea, soluția Curții Europene în cauza Brudan contra României, a fost în sensul
încălcării art. 6 par. 1 din Convenție, cu privire la termenul rezonabil și de respingere a excepției
neepuizării căilor de atac interne, întrucât reclamanții nu au avut acces la acțiunea în compensare
evaluată de Curte.
În acest sens, s-a arătat că atunci când remediul național constituie rezultatul unei evoluții
jurisprudențiale, echitatea reclamă ca justițiabililor să li se acorde o perioadă timp rezonabilă
pentru cunoașterea efectivă a hotărârii naționale care îl instituie. Durata acestei perioade variază
în funcție de circumstanțe și, în special, de data publicării hotărârii pertinente pentru obiectul
cauzei.
În acest caz, ea începe cu „publicarea pe internet” (22 septembrie 2014), atunci când hotărârea
din 30 ianuarie 2014 a devenit disponibilă în baza de date cu jurisprudența Înaltei Curți. În aceste
condiții, trebuie reținut ca moment de început de la care hotărârea nu mai putea fi ignorată de
către public expirarea perioadei de șase luni de la publicarea pe internet.
Prin urmare, din 22 martie 2015, acest remediu a dobândit gradul de certitudine cerut de Curte
pentru a putea fi utilizat în sensul art. 35§1 din Convenție. Această concluzie este aplicabilă
atât în cazul procedurilor încheiate, cât și în cazul procedurilor pendinte la nivel național, pentru
că jurisprudența națională nu distinge între procedurile pendinte și cele încheiate. De vreme ce
data de mai sus este ulterioară depunerii prezentei cereri, excepția neepuizării căilor interne de
atac trebuie respinsă[74].
VII. Concluzii
Analizând considerentele care au fundamentat soluția pronunțată în cauza Brudan contra
României, constatăm, în primul rând, că statul român nu a întreprins niciun demers pentru
punerea în aplicare a recomandărilor transmise de Curte prin hotărârea Vlad și alții contra
României, neintervenind măcar asupra legislației procesuale adoptată ulterior anului 2013, când
cea din urmă hotărâre a fost pronunțată.
[74]
Cauza Brudan c. României, par. 87-90.

Cristian BĂLAN
Pe de altă parte, Curtea Europeană nu s-a grăbit a sancționa statul pentru pasivitatea sa și
a căutat a exploata toate resursele disponibile în sistemul de drept român pentru a asigura
cetățenilor protecția dreptului la un proces echitabil și accesul la remedii efective. În acest sens,
DOCTRINĂ
Curtea a validat jurisprudența instanțelor române, în special a instanței supreme, prin care a
fost recunoscut dreptul justițiabililor de a solicita statului repararea prejudiciilor cauzate prin
depășirea duratei rezonabile de soluționare a cauzelor.
De asemenea, prin prezenta hotărâre, Curtea a venit în sprijinul instanțelor române, stabilind
principiile la care acestea trebuie să se raporteze în viitor, pe măsură ce vor fi învestite cu
noi cereri ce au ca obiect tragerea la răspundere a statului pentru întârzierile nejustificate în
soluționarea cauzelor civile și penale.
Analizând jurisprudența Curții și cauzele pronunțate în contradictoriu cu alte state, observăm

că modelul recursului compensatoriu recunoscut în cauza Brudan contra României este apropiat
de cel francez, unde remediul pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil a fost creionat
exclusiv pe cale jurisprudențială, pornind de la principiile generale de organizare judiciară, care
trebuie să aibă aptitudinea de a crea și a administra un sistem judiciar capabil să soluționeze
cauzele, respectând toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv cea privind termenul
rezonabil de soluționare a cauzelor.
Cu toate acestea, apreciem că, nefiind specifică sistemului național, calea exclusiv judiciară are
multiple riscuri în privința stabilității drepturilor pe care le instituie. De aceea, pentru o mai mare
precizie în protejarea dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de lege ferenda
este recomandabilă intervenția legiuitorului, prin norme speciale care să reglementeze, alături de
calea acceleratorie, și una compensatorie, pentru încălcările deja intervenite în procedură, care
nu mai pot fi remediate într-un alt mod.
În acest sens, pot fi avute în vedere exemplele Germaniei și Sloveniei, care au alăturat calea
compensatorie celei acceleratorii, creând persoanelor cărora li s-au admis cererile în accelerarea
procedurii și posibilitatea ca, la finalul procesului, să formuleze o cerere în compensare pentru
prejudiciile cauzate prin depășirea duratei de soluționare a cauzelor. Raportându-ne la legislația
procesuală penală și civilă română, care cunoaște instituția contestației privind durata procesului,
normele Codurilor de procedură ar putea reglementa în viitor și o acțiune în despăgubire,
exercitabilă într-un termen special de decădere, de către persoanele ale căror contestații privind
durata procesului au fost admise, în măsura în care respectiva cale nu a fost suficientă pentru
înlăturarea prejudiciilor create prin depășirea duratei rezonabile de soluționare a cauzei.
În aceeași măsură, pot fi avute în vedere și exemplele Italiei sau Greciei, care nu au reglementat
recursuri în accelerare și nu au condiționat remediul compensatoriu de o anume conduită a
justițiabililor în procedură, dar care au beneficiul de a clarifica limitele în care este exercitat
recursul în compensare, în special termene de decădere, termene pentru soluționarea procedurii
sau termene pentru plata sumelor stabilite de instanțe.
În concluzie, apreciem că hotărârea pronunțată în cauza Brudan contra României reprezintă un nou
început în materia remediilor compensatorii privind încălcarea duratei rezonabile de soluționare
a cauzelor civile și penale și sperăm ca practica judiciară să evolueze în viitor, pentru a se menține
constatările Curții, privind efectivitatea căii de atac prevăzută în sistemul juridic român.

Relația dintre operator și persoana împuternicită în domeniul protecției datelor personale
Relația dintre operator

și persoana împuternicită în domeniul
protecției datelor personale*
dr. Irina ALEXE**
ABSTRACT
The General Data Protection Regulation (GDPR) establishes obligations for both
the controller and the processor to comply with the Regulation’s provisions. In the
article we examine the special provisions contained in the GDPR, which relate to
the contractual relationship between the controller and the processor, as well as
those concerning the designation of the Data Protection Officer or those regarding
the liability for the non-fulfillment of the obligations.
Keywords: Regulation (EU) no. 2016/679, personal data protection, controller,

processor, Data Protection Officer (DPO), contract, compliance, liability,
sanctioning regime
REZUMAT
Regulamentul general privind protecția datelor cu caracter personal (GDPR)

stabilește, atât pentru operator, cât și pentru persoana împuternicită de acesta,
obligații în ceea ce privește conformarea activității cu prevederile regulamentului.
Analizăm, în cuprinsul articolului, reglementările speciale cuprinse în GDPR, ce
vizează relația contractuală dintre operator și persoana împuternicită, precum
și cele privind desemnarea responsabilului cu protecția datelor sau cele privind
răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor.
Cuvinte-cheie: Regulamentul (UE) nr. 2016/679, protecția datelor cu caracter

personal, operator, persoana împuternicită de operator, responsabilul cu protecția
datelor (DPO), contract, conformare, răspundere, regim sancționator
*
Lucrarea a fost prezentată în cadrul Conferinței Naționale de Drept și Afaceri în Transilvania, organizată la Tîrgu Mureș,
la data de 12 aprilie 2018, de către Universitatea „Petru Maior” din Tîrgu Mureș, prin Centrul de Cercetări Aplicative în
Drept și Afaceri, Societatea Română de Cercetare pentru Afaceri Publice și Private din Tîrgu Mureș și Fundația ADEPT
Transilvania. Informațiile cuprinse în text sunt actualizate la data de 14 mai 2018, care este și ultima dată la care au fost
consultate site-urile menționate în cuprinsul articolului.
**
Cercetător științific asociat la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Autor al
unor volume și articole în domeniu, ariile sale de interes vizează dreptul administrativ, dreptul constituțional și dreptul
european. Poate fi contactată la adresa irina_alexe@yahoo.com

Irina ALEXE
Legislaţie relevantă: Regulamentul (UE) nr. 2016/679

DOCTRINĂ
1. Succintă introducere
Noul regulament general privind protecția datelor[1], denumit în continuare regulamentul, sau
GDPR, urmează a fi pus în aplicare în toate statele membre ale Uniunii Europene, începând cu
data de 25 mai 2018. Acest regulament[2] a devenit interesant, discutat și foarte dezbătut întrucât
el instituie noi reguli și obligații de conformare mai ales pentru operatori, dar și pentru persoanele
împuternicite de aceștia, corelate cu un regim sancționator sever asociat nerespectării regulilor.
Cele mai importante dintre acestea vizează obligativitatea desemnării unui responsabil pentru
protecția datelor la nivelul fiecărui operator de date sau al persoanei împuternicite, dintre cei
care fac parte din categoriile prevăzute de regulament, obligații de conformare asemănătoare
cu ale operatorului, pentru persoana împuternicită, sancțiuni pentru nerespectarea dispozițiilor
regulamentului, precum și reglementarea contractului ce va fi încheiat, în temeiul regulamentului,
între operator și persoana împuternicită. Le vom analiza pe toate, punctual, pe parcursul studiului,
iar în cadrul concluziilor subliniem importanța derulării unor raporturi juridice oneste între cei doi
actori importanți ai regulamentului, operatorul și persoana împuternicită de acesta.
Pentru evitarea oricăror dubii sau confuzii în interpretare, apreciem necesară stabilirea, încă de
la acest moment, a conținutului noțiunilor de operator, respectiv de persoană împuternicită
de operator[3]. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 pct. 7 din regulament, operatorul este definit
ca „persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau alt organism care, singur sau
împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal;
atunci când scopurile și mijloacele prelucrării sunt stabilite prin dreptul Uniunii sau dreptul intern,
operatorul sau criteriile specifice pentru desemnarea acestuia pot fi prevăzute în dreptul Uniunii
sau în dreptul intern”, iar în conformitate cu dispozițiile pct. 8 al aceluiași articol, persoana
[1]
Regulamentul nr. 2016/679/UE al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și
de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (JO L119 din 4 mai 2016).
Pentru detalii despre GDPR a se vedea, de exemplu: I. Alexe, C.M. Banu, De la directivă la regulament în reglementarea
[2]
protecției datelor cu caracter personal la nivelul Uniunii Europene, p. 14-40; D.M. Șandru, Regimul juridic al protecției
datelor cu caracter personal este în proces de regândire, p. 272-278; N.D. Ploeșteanu, A. Mariș, Viziunea Regulamentului
general privind protecția datelor personale 679/2016 (RGDP) într-o societate digitală, p. 77-127, toate în volumul I. Alexe,
N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru (coord.), Protecția datelor cu caracter personal. Impactul protecției datelor personale
asupra mediului de afaceri. Evaluări ale experiențelor Românești și noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679,
Ed. Universitară, București, 2017; D.M. Șandru, I. Alexe, Protecția datelor personale: un nou început?, în Curierul judiciar
nr. 2/2018, p. 63-65.
[3]
Doctrina a subliniat, atât înainte cât și după intrarea în vigoare a GDPR la data de 25 mai 2016, importanța și rolul
pe care atât operatorul cât și persoana împuternicită le au în cadrul ansamblului de norme ce vizează protecția datelor
cu caracter personal. Cu titlu de exemplu, a se vedea: P. Blume, Controller and processor: is there a risk of confusion?,
International Data Privacy Law, 2013, Vol. 3, No. 2, p. 140-145; P. Blume, An alternative model for data protection
Law: changing the roles of controller and processor, International Data Privacy Law, 2015, Vol. 5, No. 4, p. 292-297;
D.J.B. Svantesson, Article 4(1)(a) ‘establishment of the controller’ in EU data privacy law - time to rein in this expanding
concept?, International Data Privacy Law, 2016, Vol. 6, No. 3, p. 210-221; H.F. Küchler, The Relations of Controllers,
Processors and Sub-processors under the DPD and GDPR First Deliberations: Does the GDPR represent progress in the
digital age?, Universitz of Oslo, disponibilă la adresa https://www.duo.uio.no/handle/10852/54570

împuternicită de operator este definită ca „persoana fizică sau juridică, autoritatea publică,
agenția sau alt organism care prelucrează datele cu caracter personal în numele operatorului”.
Analizând cele două definiții observăm că diferența esențială dintre operator și împuternicit
constă în aceea că, în timp ce operatorul stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a
datelor, persoana împuternicită nu are decât competența de a prelucra aceste date în numele
operatorului. Regulamentul conține și o excepție de la această regulă, referitoare la faptul că
pot exista și situații când persoana împuternicită încalcă GDPR prin faptul că stabilește ea
însăși, scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal, iar atunci persoana
împuternicită va fi considerată un operator, în ceea ce privește prelucrarea respectivă. Detaliem
în mod distinct această excepție prevăzută în textul art. 28 alin. (10) din regulament, atunci când
analizăm relația contractuală dintre operator și persoana împuternicită.
Drepturile și obligațiile operatorilor, respectiv ale persoanelor împuternicite de aceștia se regăsesc

în reglementarea majorității textelor regulamentului, însă relevante pentru relația dintre operator
și persoana împuternicită, constituind sediul materiei, sunt dispozițiile art. 24-29 din GDPR.
2. Operatorul
În conformitate cu dispozițiile art. 24 – 27 din regulament, legiuitorul european a reglementat
operatorul ca fiind principalul responsabil ce trebuie să se asigure că activitatea ce vizează
prelucrarea datelor cu caracter personal este conformă cu prevederile regulamentului. Astfel,
ținând seama de elementele variabile prevăzute în textul art. 24 din GDPR, operatorul este cel
care are obligația de a „pune în aplicare măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru a
garanta și a fi în măsură să demonstreze că prelucrarea se efectuează în conformitate cu prezentul
regulament”[4]. Aceste măsuri, ce ar trebui să fie proporționale în raport cu operațiunile de
prelucrare, pot include punerea în aplicare a unor politici de protecție a datelor pentru care
regulamentul instituie cerința de a fi adecvate, iar proba, demonstrarea faptului că activitatea
operatorului este conformă cu GDPR, poate să fie realizată prin aderarea la unul dintre codurile
de conduită sau mecanismele de certificare prevăzute în regulament.
Regulile speciale pentru operator, referitoare la protecția datelor începând cu momentul

conceperii, precum și în mod implicit, vizează faptul că acesta, „atât în momentul stabilirii
mijloacelor de prelucrare, cât și în cel al prelucrării în sine, pune în aplicare măsuri tehnice și
organizatorice adecvate, cum ar fi pseudonimizarea, care sunt destinate să pună în aplicare
în mod eficient principiile de protecție a datelor, precum reducerea la minimum a datelor, și
să integreze garanțiile necesare în cadrul prelucrării, pentru a îndeplini cerințele prezentului
regulament și a proteja drepturile persoanelor vizate”[5]. Regulamentul instituie garanții și că
aceste măsuri ar trebui să fie adecvate și să asigure că în mod implicit sunt prelucrate doar datele
necesare pentru scopul specific prelucrării și, respectiv că, fără intervenția unei persoane, datele
nu pot să fie accesate de un număr nelimitat de persoane.
Regulamentul include, în textele art. 26 și art. 27, reguli pentru asocierea dintre operatori,
atunci când doi sau mai mulți operatori decid, pe baza unui acord, să stabilească în comun
[4]
A se vedea art. 24 alin. (1) din GDPR.
[5]
A se vedea art. 25 alin. (1) din GDPR.

Irina ALEXE
scopurile și mijloacele de prelucrare, raporturile pe care persoana vizată le derulează cu fiecare

dintre operatorii asociați, respectiv reguli pentru reprezentanții operatorilor sau ai persoanelor
împuternicite de operatori care nu își au sediul în Uniunea Europeană. Nu vom detalia aceste
DOCTRINĂ
reguli, întrucât nu fac obiectul studiului nostru, însă le-am menționat pentru a sublinia că nu
trebuie să fie confundată noțiunea de reprezentant (care poate fi al operatorului, precum și al
persoanei împuternicite) cu cea de persoană împuternicită de operator. Astfel, spre deosebire de
persoana împuternicită, reprezentantul este definit ca „o persoană fizică sau juridică stabilită în
Uniune, desemnată în scris de către operator sau persoana împuternicită de operator în temeiul
art. 27, care reprezintă operatorul sau persoana împuternicită în ceea ce privește obligațiile lor
respective care le revin în temeiul prezentului regulament”[6].
3. Persoana împuternicită de operator

Știind că, potrivit principiilor și definițiilor incluse în GDPR, operatorul stabilește scopurile și
mijloacele de prelucrare a datelor, iar persoana împuternicită are doar competența de a prelucra
aceste date în numele operatorului, precum și faptul că nu trebuie să existe confuzie între
reprezentantul operatorului și persoana împuternicită de acesta, subliniem că, în conformitate
cu dispozițiile art. 4 pct. 2 din GDPR, prelucrarea, în sensul regulamentului „înseamnă orice
operațiune sau set de operațiuni efectuate asupra datelor cu caracter personal sau asupra
seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea de mijloace automatizate, cum
ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau modificarea,
extragerea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea la
dispoziție în orice alt mod, alinierea sau combinarea, restricționarea, ștergerea sau distrugerea”.
Condițiile impuse de regulament pentru ca un operator să poată împuternici, în mod valabil,

o persoană care să prelucreze, în numele său, datele cu caracter personal, se regăsesc în textul
art. 28 și se referă la următoarele aspecte:
– operatorul recurge doar la persoane împuternicite care oferă garanții suficiente pentru punerea
în aplicare a unor măsuri tehnice și organizatorice adecvate, astfel încât prelucrarea să respecte
cerințele regulamentului și să asigure protecția drepturilor persoanei vizate;
– persoana împuternicită nu poate recruta o altă persoană împuternicită de operator fără a primi
în prealabil o autorizație scrisă, specifică sau generală, din partea operatorului;
– dacă împuternicitul a primit o autorizație generală, acesta are obligația de a-l informa pe
operator cu privire la orice modificări preconizate pentru ca operatorul să aibă posibilitatea
de a formula obiecții față de aceste modificări;
– prelucrarea de către o persoană împuternicită de un operator este reglementată printr-un
contract (sau alt act juridic în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern)[7];
– contractul are caracter obligatoriu pentru persoana împuternicită de operator în raport cu
operatorul;
– elementele obligatorii ale contractului sunt prevăzute și ele de regulament;
– necesitatea respectării acelorași obligații privind protecția datelor prevăzute în contractul
încheiat între operator și persoana împuternicită de operator și în cazul în care o persoană
[6]
A se vedea art. 4 pct. 17 din GDPR.
Pentru a facilita exprimarea scrisă vom utiliza în continuare doar termenul de contract, înțelegând prin acesta un
[7]
contract sau alt act juridic în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern.

împuternicită de un operator recrutează o altă persoană împuternicită pentru efectuarea de

activități de prelucrare specifice în numele operatorului;
– relația dintre persoana împuternicită de operator și o a doua persoană împuternicită se
derulează prin intermediul unui contract;
– dacă această a doua persoană împuternicită nu își respectă obligațiile privind protecția datelor,
persoana împuternicită inițial rămâne pe deplin răspunzătoare față de operator în ceea ce
privește îndeplinirea obligațiilor acestei a doua persoane împuternicite.
Din analiza acestor condiții legale rezultă cu certitudine că relația stabilită între operator și
persoana împuternicită este o relație contractuală ce trebuie să asigure faptul că, chiar dacă
anumite activități de prelucrare sunt efectuate în numele operatorului de către o persoană
împuternicită, aceasta din urmă trebuie să fie în măsură să asigure și să dovedească, pe de o
parte, faptul că prelucrarea respectă cerințele prevăzute în regulament iar, pe de altă parte, că
este asigurat același nivel adecvat de protecție a datelor personale, precum și aceleași garanții,
ca și în cazul în care prelucrarea ar fi realizată de operator.
4. Contractul dintre operator și persoana împuternicită

Contractul dintre operator și persoana împuternicită trebuie formulat în scris, inclusiv în format
electronic. Elementele esențiale prevăzute în regulament menționează faptul că un astfel
de contract „are caracter obligatoriu pentru persoana împuternicită de operator în raport cu
operatorul și (…) stabilește obiectul și durata prelucrării, natura și scopul prelucrării, tipul de
date cu caracter personal și categoriile de persoane vizate și obligațiile și drepturile operatorului.
Respectivul contract sau act juridic prevede în special că persoana împuternicită de operator:
a) prelucrează datele cu caracter personal numai pe baza unor instrucțiuni documentate din
partea operatorului, inclusiv în ceea ce privește transferurile de date cu caracter personal către
o țară terță sau o organizație internațională, cu excepția cazului în care această obligație îi revine
persoanei împuternicite în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care i se aplică; în
acest caz, notifică această obligație juridică operatorului înainte de prelucrare, cu excepția cazului
în care dreptul respectiv interzice o astfel de notificare din motive importante legate de interesul
public;
b) se asigură că persoanele autorizate să prelucreze datele cu caracter personal s-au angajat să

respecte confidențialitatea sau au o obligație statutară adecvată de confidențialitate;
c) adoptă toate măsurile necesare în conformitate cu art. 32;
d) respectă condițiile menționate la alin. (2) și (4) privind recrutarea unei alte persoane
împuternicite de operator;
e) ținând seama de natura prelucrării, oferă asistență operatorului prin măsuri tehnice și
organizatorice adecvate, în măsura în care acest lucru este posibil, pentru îndeplinirea obligației
operatorului de a răspunde cererilor privind exercitarea de către persoana vizată a drepturilor
prevăzute în capitolul III;

Irina ALEXE
f) ajută operatorul să asigure respectarea obligațiilor prevăzute la art. 32-36, ținând seama de
caracterul prelucrării și informațiile aflate la dispoziția persoanei împuternicite de operator;
DOCTRINĂ
g) la alegerea operatorului, șterge sau returnează operatorului toate datele cu caracter personal
după încetarea furnizării serviciilor legate de prelucrare și elimină copiile existente, cu excepția
cazului în care dreptul Uniunii sau dreptul intern impune stocarea datelor cu caracter personal;
h) pune la dispoziția operatorului toate informațiile necesare pentru a demonstra respectarea

obligațiilor prevăzute la prezentul articol, permite desfășurarea auditurilor, inclusiv a inspecțiilor,
efectuate de operator sau alt auditor mandatat și contribuie la acestea.”[8]
Analizând toate aceste prevederi legale subliniem caracterul obligatoriu al contractului scris,
necesitatea ca acesta să conțină toate elementele esențiale prevăzute de regulament, precum
și obligațiile, respectiv răspunderea care decurge din contract pe de o parte pentru operator
și pe de altă parte pentru persoana împuternicită. Rezultă cu claritate că rolul operatorului
este acela de decident care stabilește regulile, iar al persoanei împuternicite acela de a executa
activitatea de prelucrare, în numele operatorului, în condițiile stabilite de acesta, respectiv de
a-l ajuta pe operator să își respecte obligațiile și de a se conforma dispozițiilor acestuia. Cu toate
acestea nu trebuie să înțelegem că persoana împuternicită execută și acele instrucțiuni care
exced sau încalcă prevederile regulamentului sau ale dreptului intern ori ale dreptului european
privind protecția datelor. În ipoteza apariției unei astfel de situații, textul alin. (3) al art. 28 din
regulament instituie obligația, pentru persoana împuternicită, de a informa „imediat operatorul
în cazul în care, în opinia sa, o instrucțiune încalcă prezentul regulament sau alte dispoziții din
dreptul intern sau din dreptul Uniunii referitoare la protecția datelor.”
Referitor la această relație contractuală între cei doi actori importanți ce au obligații de
conformare a activității cu dispozițiile regulamentului subliniem faptul că GDPR include
dispoziții referitoare la faptul că un astfel de contract se poate baza, integral sau parțial, pe
clauze contractuale standard adoptate de Comisia Europeană, precum și faptul că autoritățile
de supraveghere pot chiar ele să adopte clauze contractuale standard pentru anumite aspecte,
în conformitate cu mecanismul pentru asigurarea coerenței prevăzut de regulament[9].
Am menționat deja în partea introductivă că diferența esențială dintre operator și împuternicit

constă în aceea că, în timp ce operatorul stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a
datelor, persoana împuternicită nu are decât competența de a prelucra aceste date în numele
operatorului și că regulamentul conține și o excepție de la regulă, prevăzută în textul art. 28
alin. (10). Observăm astfel că chiar dacă persoana împuternicită este considerată a fi operator
pentru prelucrarea efectuată cu încălcarea regulamentului întrucât ea și nu operatorul a stabilit
scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal, acest fapt nu înlătură în
niciun fel aplicarea dispozițiilor art. 82-84 din GDPR, ce reglementează dreptul la despăgubiri
și răspunderea, condițiile generale pentru impunerea amenzilor administrative, precum și
sancțiunile.
[8]
În conformitate cu dispozițiile alin. (3) al art. 28 din GDPR.
Despre acest mecanism a se vedea, pe larg, I. Alexe, Reforma instituțională, în materia protecției datelor, la nivel
[9]
european, în volumul A. Săvescu (coordonator), Regulamentul general privind protecția datelor. Comentarii și explicații,
Editura Hamangiu, 2018, p.1-11; L. Grava, Personal data protection in the EU – cooperation and competences of EU and
national data protection institutions and bodies, RGSL Research Paper, no.18, 2017, disponibil la adresa http://www.rgsl.
edu.lv/wp-content/uploads/2017/04/05_Grava_final.pdf

Considerăm, de asemenea, că felul în care GDPR reglementează activitatea de prelucrare este

extrem de relevant pentru relația contractuală dintre operator și persoana împuternicită. Am
menționat deja că această activitate de prelucrare poate să fie derulată chiar de operator, dar
poate să fie încredințată, pe baza contractului scris, și unei persoane împuternicite. Pentru această
ultimă situație regulamentul stabilește că, chiar dacă are acces la datele cu caracter personal,
persoana împuternicită „nu le prelucrează decât la cererea operatorului, cu excepția cazului în
care dreptul Uniunii sau dreptul intern o obligă să facă acest lucru”[10].
5. Drepturi și obligații ale operatorului

și/sau ale persoanei împuternicite
Pentru a ilustra relația dintre operator și persoana împuternicită am ales să menționăm, în
continuare, câteva dintre principalele drepturi și obligații prevăzute de regulament și să indicăm
titularul acestora, după cum urmează:
– conformarea activității cu GDPR – operatorul și, după caz, persoana împuternicită;

– adoptarea măsurilor tehnice și organizatorice pentru securitatea datelor – operatorul și, după
caz, persoana împuternicită;
– păstrarea evidenței operațiunilor de prelucrare – operatorul și, după caz, persoana
împuternicită;
– cooperarea, la cerere, cu autoritatea de supraveghere – operatorul și, după caz, persoana
împuternicită;
– notificarea autorității de supraveghere în cazul încălcării securității datelor cu caracter personal
– operatorul; persoana împuternicită are obligația de a înștiința operatorul, fără întârzieri
nejustificate, după ce ia cunoștință de o încălcare a securității datelor cu caracter personal;
– informarea persoanei vizate cu privire la încălcarea securității datelor cu caracter personal –
operatorul;
– evaluarea impactului operațiunilor de prelucrare asupra protecției datelor – operatorul;
– consultarea autorității de supraveghere înainte de prelucrare – operatorul;
– desemnarea responsabilului cu protecția datelor – operatorul și, după caz, persoana
împuternicită[11];
– răspunderea pentru încălcarea regulamentului: operatorul și, după caz, persoana împuternicită.
Observăm astfel că regulamentul instituie obligații aproape identice pentru operator și pentru
persoana împuternicită de acesta, tocmai pentru a asigura același nivel adecvat de protecție
pentru persoanele vizate. Considerăm că diferențele sunt esențiale pentru a sublinia rolurile și
ierarhia pe care regulamentul le stabilește pentru cei doi actori menționați.
[10]
A se vedea textul art. 29 din GDPR.
Despre obligațiile operatorului, respectiv ale persoanei împuternicite de acesta în ceea ce privește desemnarea
[11]
unui responsabil cu protecția datelor a se vedea, pe larg: I. Alexe, Principalele noutăți privind responsabilul cu protecția
datelor, incluse în GDPR, în Pandectele Române nr. 1/2018, p. 34-45; I. Alexe, Responsabilul cu protecția datelor (DPO) -
funcționar public sau personal contractual?, în R.R.D.M. nr. 2/2018 (în curs de apariție); B.P. Mihai, Responsabilul cu
protecția datelor, în volumul I. Alexe, N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru (coord.), op. cit, p. 218-227.

Irina ALEXE
6. Regimul sancționator
DOCTRINĂ
Normele privind regimul sancționator, prevăzute de regulament, sunt probabil cele mai cunoscute
și dezbătute norme ale GDPR mai ales din cauza limitelor superioare foarte mari ale măsurilor
corective de natura amenzilor administrative[12]. Nu ne vom opri la aceste limite sau la natura
măsurilor corective întrucât am optat ca abordarea, în cadrul articolului, a chestiunilor privind
regimul sancționator să vizeze doar titularul răspunderii, respectiv titularul dreptului la despăgubiri.
Am menționat deja că răspunderea pentru încălcarea GDPR aparține atât operatorului cât
și persoanei împuternicite, care pot să fie sancționate prin aplicarea de către autoritatea de
supraveghere a uneia sau mai multor măsuri corective dintre cele prevăzute la art. 58 din
regulament. Potrivit abilitării legale cuprinse în textul art. 83, precum și în textul art. 84 din
regulament, fiecare stat membru poate să prevadă în dreptul său intern dacă și în ce măsură
amenzile administrative pot fi impuse și autorităților sau organismelor publice, respectiv poate
să prevadă și alte sancțiuni pentru încălcarea regulamentului, mai ales pentru acele încălcări
care nu fac obiectul unor amenzi administrative și trebuie să ia toate măsurile necesare pentru
a garanta faptul că acestea sunt puse în aplicare, pentru a se asigura că sancțiunile respective
respectă cerințele de eficacitate, proporționalitate și disuasivitate impuse de regulament. De
asemenea, regulamentul prevede și obligația statelor membre de a comunica aceste măsuri
Comisiei Europene până la data punerii în aplicare a GDPR.
În România, în procedura parlamentară de adoptare, se află două proiecte de acte normative[13],

adoptate deja de camera sesizată și trimise spre dezbatere și adoptare camerei decizionale, care
propun reglementarea aspectelor din competența statelor membre, discutabile și susceptibile să
introducă discriminări și discrepanțe majore în ceea ce privește regimul juridic aplicabil titularilor
răspunderii, raportat la caracterul acestora de operatori sau persoane împuternicite din sectorul
privat versus cei/cele din sectorul public, astfel că, până la adoptarea normelor, persistă această
incertitudine asupra căreia nu vom insista în studiul actual.
În afara acestui temei legal, considerăm relevante și dispozițiile art. 82 din regulament, intitulat
„Dreptul la despăgubiri și răspunderea”, ce stabilește principale reguli privind răspunderea,
potrivit cărora:
– persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a unei încălcări a
regulamentului are dreptul să obțină despăgubiri de la operator sau de la persoana
împuternicită de operator pentru prejudiciul suferit;
– orice operator implicat în operațiunile de prelucrare este răspunzător pentru prejudiciul cauzat
de operațiunile sale de prelucrare care încalcă regulamentul;
– persoana împuternicită de operator este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de
prelucrare numai în cazul în care nu a respectat obligațiile din regulament care revin în mod
specific persoanelor împuternicite de operator sau a acționat în afara sau în contradicție cu
instrucțiunile legale ale operatorului.
Pe larg, despre regimul sancționator, a se vedea I. Alexe, Regimul sancționator prevăzut de Regulamentul (UE)
[12]
2016/679 privind protecția datelor cu caracter personal, în Curierul Judiciar nr. 1/2018, p. 36-42.
[13]
Proiectul de lege poate fi consultat la adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=17000,
iar propunerea legislativă poate fi consultată la adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&
idp=16976

Același articol stabilește și cazurile în care operatorul sau persoana împuternicită sunt exonerați
de răspundere[14], precum și regulile privind răspunderea solidară a mai multor operatori sau mai
multor persoane împuternicite de operatori.
În ceea ce privește sancțiunile aplicabile de către autoritatea de supraveghere, subliniem faptul că

acestea trebuie să fie însoțite în mod obligatoriu de garanții procedurale adecvate în conformitate
cu dreptul Uniunii și cu dreptul intern, inclusiv căi de atac judiciare eficiente și dreptul la un
proces echitabil.
7. Concluzii
GDPR reglementează operatorul ca fiind principalul responsabil ce trebuie să se asigure că
activitatea ce vizează prelucrarea datelor cu caracter personal este conformă cu prevederile
regulamentului.
Relația dintre operator și persoana împuternicită este o relație contractuală potrivit căreia
persoana împuternicită efectuează operațiunile de prelucrare în numele și pe baza instrucțiunilor
primite de la operator, care este singurul competent să stabilească scopurile și mijloacele de
prelucrare a datelor.
Regulamentul stabilește cerințele obligatorii ce trebuie prevăzute în contractul dintre operator

și persoana împuternicită, precum și garanțiile adecvate.
Deși sunt asemănătoare în mare măsură, drepturile și obligațiilor operatorului nu sunt identice cu
cele ale persoanei împuternicite, ci subliniază relația și raporturile juridice existente între acești
doi actori importanți reglementați de GDPR.
Corelativ regimului sancționator foarte sever, aplicabil pentru încălcarea regulamentului,

apreciem ca fiind foarte importantă reglementarea dreptului la despăgubiri al persoanelor
vizate, afectate de încălcarea produsă de către operator și/sau de către persoana împuternicită de
acestea, precum și normele ce stabilesc răspunderea operatorului/persoanei împuternicite. Mai
ales în considerarea aspectelor privind evitarea regimului sancționator sunt importante stabilirea
și derularea unor raporturi juridice oneste între operator și persoana împuternicită de acesta.
În acest moment, cu două săptămâni înainte de punerea în aplicare a GDPR, întârzierea instituțiilor
este evidentă în ceea ce privește pregătirea pentru acest demers. România, la fel ca multe alte
state membre, nu a adoptat încă măsurile interne necesare aplicării uniforme a dispozițiilor
regulamentului[15], dar este posibil ca acest lucru să fie realizat. Nu putem însă avea astăzi un
răspuns la o posibilă întrebare despre cum va arăta reglementarea națională pentru punerea
în aplicare a regulamentului, deși ar fi fost de dorit să avem, astfel încât data de 25 mai 2018,
când regulamentul va fi aplicat în toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene să nu
aducă întrebări suplimentare nici operatorilor și nici persoanelor împuternicite, fie că aparțin
sectorului public sau celui privat.
În conformitate cu dispozițiile alin. (3) al art. 82 din regulament „Operatorul sau persoana împuternicită de operator
[14]
este exonerat(ă) de răspundere în temeiul alin. (2) dacă dovedește că nu este răspunzător (răspunzătoare) în niciun fel
pentru evenimentul care a cauzat prejudiciul”.
[15]
Pentru detalii a se vedea https://euobserver.com/justice/140683

Daniel-Mihail ȘANDRU
Protecția datelor personale: surse legislative,

jurisprudențiale și soft law
DOCTRINĂ
Prof. univ. dr. Daniel-Mihail ȘANDRU*
ABSTRACT
Personal data protection has different sources, out of which one of the most known
is Regulation no. 679/2016/EU (GDPR). In the present material GDPR has a central
role, by which the relationships with other sources from the data protection area
are analyzed. These are: legislative (national and european), jurisprudence and soft
law sources.
Keywords: personal data protection, Regulation no. 679/2016/EU, european

legislation, jurisprudence
REZUMAT
Protecția datelor personale are surse diferite, poate cea mai cunoscută sursă
este Regulamentul nr. 2016/679/UE (GDPR). În prezentul material, GDPR are un
rol central, în funcție de care sunt analizate relațiile cu alte surse din domeniul
protecției datelor: legislative (naționale și europene), jurisprudențiale și soft law.
Cuvinte-cheie: protecția datelor personale, Regulamentul nr. 2016/679/UE,

legislație europeană, jurisprudență
Legislaţie relevantă: Regulamentul nr. 2016/679/UE
Starea actuală
Reglementarea protecției datelor cu caracter personal prin regulament în 2016 s-a realizat în
urma unor eforturi de ani de zile. Așadar, în primul rând, s-a trecut de la directivă la regulament.
*
Daniel-Mihail Șandru este profesor universitar la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și Universitatea din
București. A fondat și coordonează Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu” al Academiei Române. Judecător ad hoc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și arbitru la Curtea de
Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Președinte al Societății de
Științe Juridice și al Asociației Române de Drept și Afaceri Europene. Redactor șef al Revistei Române de Drept European
(Wolters Kluwer). Poate fi contactat la adresa mihai.sandru@csde.ro Pagina web: www.mihaisandru.ro Materialul a fost
pregătit pentru Conferința națională de Drept și Afaceri în Transilvania, organizată de Universitatea Petru Maior, Tîrgu
Mureș, 12 aprilie 2018, dat la care au fost verificate sau/și accesate ultima dată trimiterile web.

În al doilea rând, sunt reglementări mai noi sau mai vechi la nivel european care interferează sau
chiar reglementează protecția datelor în Uniunea Europeană. Jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene este de asemenea importantă și a avut efectul de consacrare a unor drepturi
noi (dreptul la ștergere). Reglementările naționale precum și jurisprudența constituțională
sunt esențiale pentru înțelegerea și aplicarea regulamentului general privind protecția datelor
(RGPD/GDPR). Analiza de față este realizată din perspectiva câtorva dintre raporturile dintre
reglementări: naționale și europene – inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Este o orientare și un semnal că discuțiile cu privire la protecția datelor nu trebuie să se restrângă
doar la regulament, și chiar acronimul RGPD nu are în vedere doar regulamentul ci întregul sistem
de reglementări pentru a aplica și interpreta corect actele normative pertinente. Regulamentul a
intrat în vigoare în 2016 și va fi pus în aplicare din 25 mai 2018: Regulamentul (UE) nr. 2016/679
al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice
în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor
date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) a
fost publicat în Jurnalul Oficial L 119, 4 mai 2016, p. 1–88[1].
Raportul cu Directiva nr. 95/46/CE
Una dintre cele mei importante relații este aceea a Regulamentului cu Directiva nr. 95/46/CE.
Această relație determină, între altele, consecințe juridice privind actele, respectiv, deciziile emise
de autoritățile naționale de protecția datelor anterior intrării în vigoare a regulamentului. De
asemenea, determină efecte juridice în ceea ce privește interpretările, opiniile, orientările și alte
acte ale Grupului de Lucru pentru Articolul 29. Analiza trecerii de la directivă la regulament s-a
realizat și s-au studiat aspecte privind gradul de armonizare realizat prin regulament, aspecte
aferente domeniului de aplicare, importanța distincției directivă/regulament și consecințele
practice în domeniul protecției datelor, efectul direct (orizontal) în sistemul noului regulament
și drepturile fundamentale protejate precum și efectul de birocratizare al domeniului datelor
personale în Uniunea Europeană[2].
Potrivit considerentului (171) „Directiva 95/46/CE ar trebui să fie abrogată prin prezentul
regulament.” Potrivit art. 94, având ca denumire marginală „Abrogarea Directivei 95/46”,
„Decizia 95/46/CE se abrogă cu efect de la 25 mai 2018.” Desigur, este o eroare materială în
traducerea oficială în limba română a regulamentului, celelalte versiuni lingvistice, precum și
întreaga economie a textului ne indică faptul că se abrogă directiva și nu decizia[3].
[1]
D.-M. Șandru, Regimul juridic al protecției datelor cu caracter personal este în proces de regândire, în R.R.D.A. nr. 3/2015,
p. 40-45. Parcursul procedurii poate fi observat la adresa https://eur-lex.europa.eu/procedure/EN/2012_11 sau
http://www.europarl.europa.eu/oeil-mobile/fiche-procedure/2012/0011(COD) Pe larg: O. Lynskey, The Foundations of
EU Data Protection Law, OUP, 2015, p. 8 vorbește chiar de natura hibridă a dreptului la protecția datelor.
I. Alexe, C.-M. Banu, De la directivă la regulament în reglementarea protecției datelor cu caracter personal la nivelul
[2]
Uniunii Europene, în volumul I. Alexe, N.-D. Ploeșteanu, D.-M. Șandru (coordonatori), Protecția datelor cu caracter
personal. Impactul protecției datelor personale asupra mediului de afaceri. Evaluări ale experiențelor românești și noile
provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Ed. Universitară, 2017, p. 14-40.
[3]
Commission Decision of 22 February 1995 no. 95/46/EC authorizing Portugal to import from third countries at a
reduced levy certain quantities of raw sugar during the period 1 March to 30 June 1995 (Only the Portuguese text is
authentic), JO L 51, 8 martie 1995, p. 15-16. De altfel, pe pagina Consiliului a apărut un proiect de rectificare: Rectificare
la Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și
de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).

Abrogarea totală operată de legiuitorul european trebuie să fie însoțită totuși de unele observații.
În primul rând, trebuie avut în vedere continuitatea în aplicarea și interpretarea normelor
privind protecția datelor. În al doilea rând, oricâte modificări de drept material au intervenit,
DOCTRINĂ
principiile rămân (aproape) aceleași [4]. În al treilea rând, semnificativă este trecerea de la
directivă la regulament, ceea ce arată implicarea Uniunii Europene în protecția vieții private,
respectarea drepturilor omului, în special cu referire la protecția datelor cu caracter personal[5].
În al patrulea rând, trebuie avut în vedere acest termen de doi ani în care atât Uniunea Europeană
cât și autoritățile naționale ar trebuit să se implice activ pentru trecerea la noua reglementare.
În realitate acest termen este mai lung, așa cum arată chiar considerentul 171, teza finală:
„Deciziile adoptate ale Comisiei și autorizațiile autorităților de supraveghere emise pe baza
Directivei 95/46/CE rămân în vigoare până când vor fi modificate, înlocuite sau abrogate.” În
privința efectelor privind persoanele vizate, regulamentul consideră ca fiind legale prelucrări de
date care, deși efectuate în temeiul directivei, respectă condițiile din regulament. În acest sens,
oferă exemplul consimțământului, însă mutatis mutandis se poate aplica și pentru celelalte drepturi
ale persoanei vizate: „În cazul în care prelucrările se bazează pe consimțământ în temeiul Directivei
nr. 95/46/CE, nu este necesar ca persoana vizată să își dea încă o dată consimțământul în cazul
în care modul în care consimțământul a fost dat este în conformitate cu condițiile din prezentul
regulament, astfel încât operatorului să i se permită să continue o astfel de prelucrare după data
aplicării prezentului regulament.”[6] În al cincilea rând, chiar preambulul regulamentului susține
viabilitatea obiectivelor și principiilor Directivei: „Obiectivele și principiile Directivei 95/46/CE
rămân solide, dar aceasta nu a prevenit fragmentarea modului în care protecția datelor este
pusă în aplicare în Uniune, insecuritatea juridică sau percepția publică larg răspândită conform
căreia există riscuri semnificative pentru protecția persoanelor fizice, în special în legătură
cu activitatea online.” (consid. 9) Așadar, deși elementele fundamentale sunt neschimbate,
trebuia realizată o ancorare în realitate, modificat sistemul sancționator, centralizat sistemul
autorităților de protecția datelor, toate aceste elemente pentru a corespunde obiectivelor și
principiilor. În al șaselea rând, scopul regulamentului nu este blocarea datelor, inaccesibilitatea
lor, ci promovarea unei liberii circulații a acestor date, în condițiile în care persoanele vizate
își cunosc drepturile și au posibilitatea reală de a-și exercita drepturi cu privire la aceste date:
„Diferențele dintre nivelurile de protecție a drepturilor și libertăților persoanelor fizice, în special
a dreptului la protecția datelor cu caracter personal, în ceea ce privește prelucrarea datelor cu
caracter personal din statele membre pot împiedica libera circulație a datelor cu caracter personal
în întreaga Uniune. Aceste diferențe pot constitui, prin urmare, un obstacol în desfășurarea de
activități economice la nivelul Uniunii, pot denatura concurența și pot împiedica autoritățile să
îndeplinească responsabilitățile care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Această diferență între
nivelurile de protecție este cauzată de existența unor deosebiri în ceea ce privește transpunerea
și aplicarea Directivei nr. 95/46/CE.” (consid. 9) Jurisprudența din România a preluat deja această
[4]
A se vedea, D.-M. Șandru, La vremuri noi, principii vechi. Observații critice privind două expresii nou introduse în art. 5 al
Regulamentului General privind Protecția Datelor RGPD (în curs de publicare în R.R.D.A. nr. 1/2018).
A.M. Șandru, Privire critică asupra jurisprudenței Curții de Justiție a UE referitor la interpretarea art. 8 privind protecția datelor
[5]
cu caracter personal din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în Pandectele Române nr. 1/2018.
A se vedea, pe larg: D.-M. Șandru, Elemente privind reglementarea consimțământului în prelucrarea datelor cu caracter
[6]
personal, potrivit art. 6 din Regulamentul 2016/679, în R.R.D.A. nr. 5/2017; D.-M. Șandru, Situații în care este permisă
prelucrarea datelor cu caracter personal fără consimțământul persoanei vizate, în vol. Andrei Săvescu (ed), Regulamentul
general privind protecția datelor cu caracter personal. Comentarii și explicații, Ed. Hamangiu, 2018 (în curs de apariție);
D.-M. Șandru, GDPR. Reguli referitoare la consimțământ, 20 februarie 2018, JURIDICE.ro, https://www.juridice.ro/
563859/gdpr-reguli-referitoare-la-consimtamant.html

idee, și în peste 40 de hotărâri judecătorești, în Regulamentul nr. 2016/679/UE a fost invocat

ca fiind succesorul directivei, pentru a întări că în orice regim juridic dreptul aplicabil ar fi fost
același. Desigur, cum am arătat sunt multe diferențe, care provin din necesitatea realizării unor
drepturi efective pentru cetățenii europeni[7].
Cu privire la deciziile Comisiei referitoare la transferuri în temeiul unei decizii privind caracterul
adecvat al nivelului de protecție (art. 45), în alin. (9) se prevede că „Deciziile adoptate de Comisie
în temeiul art. 25 alin. (6) din Directiva nr. 95/46/CE rămân în vigoare până când sunt modificate,
înlocuite sau abrogate de o decizie a Comisiei adoptată în conformitate cu alin. (3) sau (5) din
(...) articol[ul] 45.” Aceleași dispoziții tranzitorii se regăsesc și la art. 46 referitor la transferuri în
baza unor garanții adecvate.
Regulamentul nr. 679/2016/UE și documentele emise de Grupul de Lucru pentru

Articolul 29
Grupul de Lucru pentru Articolul 29 (GL29) va fi înlocuit de la 25 mai 2018 de Comitetul European
privind Protecția Datelor. Art. 94 alin. (2) face referire doar la schimbarea denumirii și la trimiterile
în reglementări la aceste entități, fără a face referire la documentele emise de acestea, arătând
că „[t]rimiterile la Grupul de lucru pentru protecția persoanelor în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal instituit prin articolul 29 din Directiva 95/46/CE se interpretează ca
trimiteri la Comitetul European pentru protecția datelor instituit prin prezentul regulament”[8].
Cu privire la documentele adoptate de GL29 după intrarea în vigoare a Regulamentului nu sunt

probleme de interpretare pentru că toate sunt adoptate în spiritul acestui nou act normativ.
În privința documentelor adoptate sub regimul directivei, acestea rămân valabile atât timp cât
dispozițiile din directivă s-au păstrat. Este o operațiune dificilă, întrucât deși unele elemente s-au
păstrat, de exemplu, cea mai mare parte a principiilor, totuși dispoziții legate de acestea se poate
să se fi modificat. International Association of Privacy Professionals (IAPP) a lansat recent cea
mai mare bază de date cu documentele Grupului de Lucru pentru Articolul 29[9].
Va trebui să se acorde o atenție deosebită cauzei Grimaldi[10]: „(...) este necesar să se sublinieze că
actele respective [recomandări] nu pot fi considerate, prin urmare, ca lipsite de orice efect juridic.
Într-adevăr, instanțele naționale au obligația de a lua în considerare recomandările în vederea
[7]
D.-M. Șandru, I. Alexe, Protecția datelor personale: un nou început?, în Curierul judiciar nr. 2/2018, disponibil la adresa
http://www.curieruljudiciar.ro/2018/02/28/protectia-datelor-personale-un-nou-inceput/
[8]
Pe larg: I. Alexe, Reforma instituțională, în materia protecției datelor, la nivel european, în volumul Andrei Săvescu
(coordonator), Regulamentul general privind protecția datelor. Comentarii și explicații, Ed. Hamangiu, 2018 (în curs
de apariție). A se vedea și considerentul (139) din preambulul Regulamentului: „Comitetul ar trebui să contribuie la
aplicarea coerentă a prezentului regulament în întreaga Uniune, inclusiv prin oferirea de consiliere Comisiei, în special
cu privire la nivelul de protecție în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale, și prin promovarea cooperării
autorităților de supraveghere în întreaga Uniune. Comitetul ar trebui să acționeze în mod independent în îndeplinirea
sarcinilor sale.” De asemenea, a se vedea: L. Grava, Personal data protection in the EU – cooperation and competences
of EU and national data protection institutions and bodies, RGSL Research Paper, no.18, 2017, disponibil la adresa
http://www.rgsl.edu.lv/wp-content/uploads/2017/04/05_Grava_final.pdf
[9]
O. Tene, Why we’re releasing new WP29 document archives resource page, https://iapp.org/news/a/why-were-
releasing-new-wp29-document-resource-page/; A se vedea, de asemenea, arhiva publicată pe site-ul Comisiei
Europene: http://ec.europa.eu/justice/article-29/documentation/opinion-recommendation/index_en.htm
Cauza 322/88, hotărârea din 13 decembrie 1989, Grimaldi/Fonds des maladies professionnelles, ECR 1989 p. 4407,
[10]
ECLI:EU:C:1989:646, pct. 18.

soluționării litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea explică interpretarea
unor dispoziții naționale adoptate în scopul de a asigura punerea în aplicare a acestora, sau atunci
când au ca obiect completarea dispozițiilor comunitare cu caracter obligatoriu.”[11]
DOCTRINĂ
Regulamentul nr. 679/2016/UE și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene
Jurisprudența Curții are o importanță primordială în interpretarea și aplicarea uniformă a

regulamentului[12]. Curtea de Justiție a avut un rol foarte important în definirea principiilor
de funcționare a protecției datelor în Uniunea Europeană [13], a avut un rol semnificativ în
interpretarea diferitelor aspecte în aplicare și interpretare și a consacrat drepturi noi, privind
dreptul la ștergere din motoarele de căutare[14]. Regulamentul se referă la jurisprudența Curții
în ceea ce privește aplicarea previzibilă, clară și precisă (consid. 41), la noțiunea autonomă de
prejudiciu (consid. 141)[15] precum și rolul de garant al interpretării și aplicării (consid. 9-10).
Sursele jurisprudențiale în privința protecției datelor provin și din interpretarea dată art. 8 din
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dată de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului[16].
Regulamentul nr. 679/2016/UE și legislația națională
În primul rând, Regulamentul nu abrogă legislația națională nici direct și nici indirect[17]. În situația
nedorită, în care nu s-ar adopta legislație națională de punere în aplicare a Regulamentului,
[11]
C-434/16, Nowak, hotărârea din 20 decembrie 2017, ECLI:EU:C:2017:994. În această cauză, în mod indirect Curtea a avut
în vedere documentele Grupului de Lucru pentru Articolul 29, pct. 27-63, în privința testului privind conceptul de „dată
cu caracter personal”. A se vedea, G. Fortuna-Zanfir, The most useful countdown to the GDPR, https://www.linkedin.com/
pulse/most-useful-countdown-gdpr-gabriela-zanfir-fortuna/. În plus, transformarea GL29 în instituție a Uniunii Europene
poate să acorde o importanță mai mare documentelor adoptate, fie chiar cu caracter de recomandare.
[12]
A se vedea o sinteză: L. Laudati, Summaries of EU Court decisions realating to data protection - 2000-2015, 28 January
2016, https://ec.europa.eu/anti-fraud/sites/antifraud/files/caselaw_2001_2015_en.pdf; C. Jugastru, Tradiție și inovație
în materia protecției datelor cu caracter personal, în Revista Universul Juridic nr. 2, februarie 2017, p. 80.
[13]
T. Wisman, Data Protection Principles in the Case Law of the ECJ: Looking for the Right Qualification, disponibil la adresa
https://www.uaces.org/archive/papers/abstract.php?paper_id=1018
[14]
Cauza, C-131/12, Google Spain și Google, hotărârea 13 mai 2014, ECLI:EU:C:2014:317, pct. 28: „prin explorarea în
mod automat, constant și sistematic a internetului în căutarea informațiilor publicate acolo, operatorul unui motor de
căutare „colectează” astfel de date, pe care apoi le „extrage”, le „înregistrează” și le „organizează” în cadrul programelor
sale de indexare, le „stochează” pe serverele sale și, după caz, le „dezvăluie” și le pune la dispoziția utilizatorilor săi
sub forma unor liste cu rezultatele căutărilor acestora. Întrucât aceste operațiuni sunt menționate în mod explicit și
necondiționat la art. 2 lit. (b) din Directiva 95/46, ele trebuie calificate drept „prelucrare” în sensul acestei dispoziții,
fiind lipsit de relevanță faptul că operatorul motorului de căutare aplică aceleași operațiuni și altor tipuri de informații
și nu face distincție între acestea și datele cu caracter personal.”
[15]
E. O’Dell, Compensation for Breach of the General Data Protection Regulation, Dublin University Law Journal 40(1),
2017, 97-164, disponibil la https://ssrn.com/abstract=2992351
[16]
A se vedea, D.-M. Șandru, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și protecția datelor personale ale angajaților în relațiile
de muncă, în R.R.D.E. nr. 4/2017, p. 92-101. De asemenea, a se vedea Fișa tematică dedicată subiectului: Personal data
protection - European Court of Human Rights https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Data_ENG.pdf sau pagina web
a Consiliului Europei: https://www.coe.int/en/web/data-protection J. Kokott, C. Sobotta, The distinction between privacy
and data protection in the jurisprudence of the CJEU and the EctHR, International Data Privacy Law, Volume 3, Issue 4,
1 November 2013, p. 222–228.
Cu privire la punerea în aplicare în România, a se vedea: D.-M. Șandru, I. Alexe, Punerea în aplicare a Regulamentului
[17]
General privind Protecția Datelor 2016/679. Experiențe din România, în volumul D.-M. Șandru, I. Alexe (editori), Legislația
Uniunii Europene privind protecția datelor personale, Ed. Universitară, 2018, p. 7-24; C. Jugastru, Constanță și evoluție în
apărarea drepturilor personalității – drept român și european, în R.R.D.P. nr. 4/2017, p. 47 și urm.

dispozițiile legii care nu ar fi conforme Regulamentului nu s-ar mai aplica de către instanțe și
autorități, având în vedere efectul obligatoriu și general al Regulamentului.
În al doilea rând, în privința unor reglementări sectoriale care din diferite motive se referă la date
cu caracter personal – de exemplu, în domeniul sănătății – dar care din perspectiva principiilor
GDPR ar fi excesive, se vor avea în vedere soluțiile instanțelor judecătorești[18].
În al treilea rând, chiar în regulament se prevede dreptul statelor de a introduce dispoziții

specifice: „În ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în vederea respectării
unei obligații legale, a îndeplinirii unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă
din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul, statelor membre ar trebui să li
se permită să mențină sau să introducă dispoziții de drept intern care să clarifice într-o mai mare
măsură aplicarea normelor (...) regulament[ului]”. (consid. 10)
În al patrulea rând, statele membre dețin controlul în privința anumitor categorii de date, cum ar
fi datele cu caracter sensibil: „Prezentul regulament oferă, de asemenea, statelor membre o marjă
de manevră în specificarea normelor sale, inclusiv în ceea ce privește prelucrarea categoriilor
speciale de date cu caracter personal („date sensibile”).” (consid. 10)
Fiind în fața unui regulament general, acesta prevede posibilitatea preluării anumitor elemente
în dreptul intern, pentru coerență legislativă: „În cazul în care prezentul regulament prevede
specificări sau restricționări ale normelor sale de către dreptul intern, statele membre pot,
în măsura în care acest lucru este necesar pentru coerență și pentru a asigura înțelegerea
dispozițiilor naționale de către persoanele cărora li se aplică acestea, să încorporeze elemente
din prezentul regulament în dreptul lor intern.” (consid. 8)[19]
Relația cu alte acte normative ale Uniunii Europene
Directivele nr. 2016/680 și nr. 2016/681
Există mai multe legături între aceste reglementări, în afara obiectului principal de reglementare,
protecția datelor (și a faptului, poate conjunctural, că au fost publicate în același Jurnal Oficial).
Directivele trebuie transpuse până în luna mai, în acest moment există proiect de lege pentru
transpunerea Directivei nr. 2016/680/UE[20]. Regulamentul subliniază că „protecția persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente
A se vedea considerentul 10 al Regulamentului: „În coroborare cu legislația generală și orizontală privind protecția
[18]
datelor, prin care este pusă în aplicare Directiva nr. 95/46/CE, statele membre au mai multe legi sectoriale specifice în
domenii care necesită dispoziții mai precise.”
Nu este însă permis ca să fie transpus întregul regulament. A se vedea, cauza 39/72, hotărârea din 7 februarie 1973,
[19]
Comisia/Italia, ECR 1973 p. 101, ECLI:EU:C:1973:13.

[20]
Directiva (UE) nr. 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor
fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării,
investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și
de abrogare a Deciziei-cadru nr. 2008/977/JAI a Consiliului, JO L 119, 4 mai 2016, p. 89-131, în special considerentele
9, 11, 12, 16, 19, 34, 35, 68, 76. În România, există o propunere legislativă înregistrată la Senat, Propunere legislativă
privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente
în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterea infracțiunilor sau al executării pedepselor și
privind libera circulație a acestor date (B171/2018).

în scopul prevenirii, investigării, depistării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării
pedepselor, inclusiv al protejării împotriva amenințărilor la adresa siguranței publice și al
prevenirii acestora, precum și libera circulație a acestor date, face obiectul unui act juridic specific
DOCTRINĂ
al Uniunii.” Regulamentul nu ar trebui să se aplice activităților de prelucrare în aceste scopuri

(consid. 19).
Directiva nr. 2000/31/CE[21]
Regulamentul nr. 2016/679 nu aduce atingere aplicării Directivei nr. 2000/31/CE a Parlamentului
European și a Consiliului, în special normelor privind răspunderea furnizorilor intermediari de
servicii prevăzute la art. 12-15 din directiva menționată. Respectiva directivă își propune să
contribuie la buna funcționare a pieței interne, prin asigurarea liberei circulații a serviciilor
societății informaționale între statele membre” (consid. 21 din Regulament).
Directiva 2011/24/UE[22]
„Datele cu caracter personal privind sănătatea ar trebui să includă toate datele având legătură
cu starea de sănătate a persoanei vizate care dezvăluie informații despre starea de sănătate
fizică sau mentală trecută, prezentă sau viitoare a persoanei vizate. Acestea includ informații
despre persoana fizică colectate în cadrul înscrierii acesteia la serviciile de asistență medicală
sau în cadrul acordării serviciilor respective persoanei fizice în cauză, astfel cum sunt menționate
în Directiva nr. 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului (1); un număr, un simbol
sau un semn distinctiv atribuit unei persoane fizice pentru identificarea singulară a acesteia în
scopuri medicale; informații rezultate din testarea sau examinarea unei părți a corpului sau a unei
substanțe corporale, inclusiv din date genetice și eșantioane de material biologic; precum și orice
informații privind, de exemplu, o boală, un handicap, un risc de îmbolnăvire, istoricul medical,
tratamentul clinic sau starea fiziologică sau biomedicală a persoanei vizate, indiferent de sursa
acestora, ca de exemplu, un medic sau un alt cadru medical, un spital, un dispozitiv medical sau
un test de diagnostic in vitro.” (consid. 35 din Regulament).
Directiva 93/13/CEE[23]
„În cazul în care prelucrarea se bazează pe consimțământul persoanei vizate, operatorul ar

trebui să fie în măsură să demonstreze faptul că persoana vizată și-a dat consimțământul
pentru operațiunea de prelucrare. În special, în contextul unei declarații scrise cu privire la un
alt aspect, garanțiile ar trebui să asigure că persoana vizată este conștientă de faptul că și-a dat
[21]
Directiva nr. 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice
ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul
electronic), capitolul 13, volum 029, p. 257 – 272. A se vedea și Study on the revision of the ePrivacy Directive, disponibil
la adresa https://etno.eu/datas/publications/studies/DPTS_Study_DLA_04082016_ePrivacy_Final.pdf și pagina web a
Comisiei Europene https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/eprivacy-directive-assessment-transposition-
effectiveness-and-compatibility-proposed-data
[22]
Directiva nr. 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor
pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (JO L 88, 4 aprilie 2011, p. 45). Pe larg, G. Berki, Free Movement
of Patients in the EU, Intersentia, 2018.
Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
[23]
consumatorii (JO L 95, 21 aprilie 1993, p. 29). Pe larg, C. Goanță, Convergence in European Consumer Sales Law.
A Comparative and Numerical Approach, Intersentia, 2016.

consimțământul și în ce măsură a făcut acest lucru. În conformitate cu Directiva nr. 93/13/CEE

a Consiliului (1), ar trebui furnizată o declarație de consimțământ formulată în prealabil de către
operator, într-o formă inteligibilă și ușor accesibilă, utilizând un limbaj clar și simplu, iar această
declarație nu ar trebui să conțină clauze abuzive. Pentru ca acordarea consimțământului să fie în
cunoștință de cauză, persoana vizată ar trebui să fie la curent cel puțin cu identitatea operatorului
și cu scopurile prelucrării pentru care sunt destinate datele cu caracter personal. Consimțământul
nu ar trebui considerat ca fiind acordat în mod liber dacă persoana vizată nu dispune cu adevărat
de libertatea de alegere sau nu este în măsură să refuze sau să își retragă consimțământul fără a
fi prejudiciată.” (consid. 42 din Regulament)[24].
Regulamentul „permite luarea în considerare a principiului accesului public la documente oficiale

în aplicarea” sa. „Accesul public la documente oficiale poate fi considerat a fi în interes public.
Datele cu caracter personal din documentele deținute de o autoritate publică sau de un organism
public ar trebui să poată fi divulgate de autoritatea respectivă sau de organismul respectiv în
cazul în care dreptul Uniunii sau dreptul intern sub incidența căruia intră autoritatea publică
sau organismul public prevede acest lucru. Dreptul Uniunii și dreptul intern ar trebui să asigure
un echilibru între accesul public la documentele oficiale și reutilizarea informațiilor din sectorul
public, pe de o parte, și dreptul la protecția datelor cu caracter personal, pe de altă parte, și
ar putea prin urmare să prevadă echilibrul necesar cu dreptul la protecția datelor cu caracter
personal în temeiul prezentului regulament. Trimiterea la autoritățile și organismele publice ar
trebui, în acest context, să includă toate autoritățile sau alte organisme reglementate de dreptul
intern privind accesul public la documente. Directiva nr. 2003/98/CE a Parlamentului European
și a Consiliului lasă intact și nu aduce atingere în niciun fel nivelului de protecție a persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în conformitate cu dreptul
Uniunii și cu cel intern și, în special, nu modifică drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul
regulament. În special, directiva sus-menționată nu se aplică documentelor la care accesul este
exclus sau restrâns în temeiul regimurilor de acces din motive legate de protecția datelor cu
caracter personal și nici părților din documente accesibile în temeiul respectivelor regimuri care
conțin date cu caracter personal a căror reutilizare a fost stabilită prin lege ca fiind incompatibilă
cu dreptul privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter
personal.” (consid. 154 din Regulament)[26].
[24]
A se vedea, cu privire la impactul asupra consimțământului, respectiv privind legalitatea prelucrării în general:
D. Clifford, Pre-formulated declarations of consent and the GDPR, disponibil la adresa https://www.law.kuleuven.be/
citip/blog/pre-formulated-declarations-of-consent-and-the-gdpr/; N. Helberger, F. Zuiderveen Borgesius, A. Reyna,
The Perfect Match? A Closer Look at the Relationship between EU Consumer Law and Data Protection Law, Common
Market Law Review, Vol. 54, No. 5, 2017. Disponibil la https://ssrn.com/abstract=3048844; D. Clifford, I. Graef, P. Valcke,
Pre-Formulated Declarations of Data Subject Consent – Citizen-Consumer Empowerment and the Alignment of Data,
Consumer and Competition Law Protections, în CiTiP Working Paper 33/2017, disponibil https://ssrn.com/abstract=3126706
[25]
Directiva nr. 2003/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 noiembrie 2003 privind reutilizarea
informațiilor din sectorul public (JO L 345, 31 decembrie 2003, p. 90).
[26]
A se vedea: Opinion 02/2016 on the publication of Personal Data for Transparency purposes in the Public Sector,
1806/16/EN, WP 239. Asupra acestei directive există o consultare publică deshisă în vederea modificării: https://
ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/commission-launches-public-consultation-review-directive-re-use-
public-sector-information

Regulamentul (UE) nr. 536/2014
„În scopul acordării consimțământului de a participa la activități de cercetare științifică în cadrul

DOCTRINĂ
testelor clinice, ar trebui să se aplice dispozițiile relevante ale Regulamentului (UE) nr. 536/2014
al Parlamentului European și al Consiliului”. (consid. 161 din Regulamentul 679)[27].
Regulamentul (CE) nr. 223/2009
„Informațiile confidențiale pe care autoritățile statistice de la nivelul Uniunii și de la nivel național

le colectează în vederea elaborării de statistici europene și naționale oficiale ar trebui să fie
protejate. Statisticile europene ar trebui concepute, elaborate și difuzate în conformitate cu
principiile statistice prevăzute la art. 338 alin. (2) din TFUE, în timp ce statisticile naționale ar
trebui, de asemenea, să fie în conformitate cu dreptul intern. Regulamentul (CE) nr. 223/2009
al Parlamentului European și al Consiliului (2) prevede specificații suplimentare privind
confidențialitatea datelor statistice pentru statisticile europene.” (consid. 163 din Regulament)
Potrivit art. 2 din Regulamentul nr. 2016/679, „pentru prelucrarea datelor cu caracter personal de
către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, se aplică Regulamentul (CE) nr. 45/2001.
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 și alte acte juridice ale Uniunii aplicabile unei asemenea
prelucrări a datelor cu caracter personal se adaptează la principiile și normele din Regulamentul
nr. 2016/679 în conformitate cu art. 98.”[28]
Regulamentul „ar trebui să se aplice tuturor aspectelor referitoare la protecția drepturilor și

libertăților fundamentale legate de prelucrarea datelor cu caracter personal, care nu fac obiectul
unor obligații specifice cu același obiectiv ca cel stabilit în Directiva 2002/58/CE a Parlamentului
European și a Consiliului, inclusiv obligațiile privind operatorul și drepturile persoanelor fizice.
Pentru a se clarifica relația dintre prezentul regulament și Directiva nr. 2002/58/CE, respectiva
directivă ar trebui să fie modificată în consecință. După adoptarea prezentului regulament,
Directiva 2002/58/CE ar trebui să fie revizuită în special pentru a se asigura coerența cu (...)
regulament[ul].” (consid. 173). Potrivit art. 21 alin. (5) din Regulament: „În contextul utilizării
Regulamentul (UE) nr. 536/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind studiile clinice
[27]
intervenționale cu medicamente de uz uman și de abrogare a Directivei nr. 2001/20/CE (JO L 158, 27 mai 2014, p. 1). A se
vedea: G. Chassang, The impact of the EU general data protection regulation on scientific research, Ecancermedicalscience.
2017; 11: 709 disponibil https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5243137/
Considerentul 17 din Regulamentul nr. 2016/679: „Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al
[28]
Consiliului (2) se aplică prelucrării de date cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii.
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 și alte acte juridice ale Uniunii aplicabile unei asemenea prelucrări a datelor cu caracter
personal ar trebui adaptate la principiile și normele stabilite în prezentul regulament și aplicate în conformitate cu
prezentul regulament. În vederea asigurării unui cadru solid și coerent în materie de protecție a datelor în Uniune, ar
trebui ca după adoptarea prezentului regulament să se aducă Regulamentului (CE) nr. 45/2001 adaptările necesare,
astfel încât acestea să poată fi aplicate odată cu prezentul regulament.”
Directiva nr. 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor
[29]
personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și

comunicațiilor electronice) (JO L 201, 31 iulie 2002, p. 37).

serviciilor societății informaționale și în pofida Directivei 2002/58/CE, persoana vizată își poate
exercita dreptul de a se opune prin mijloace automate care utilizează specificații tehnice.”[30]
Potrivit art. 4, referitor la definirea conceptelor, precizează că prin „serviciile societății

informaționale” se înțelege un serviciu astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (1) litera (b)
din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului (1)”.
Prelucrarea categoriilor speciale de date cu caracter personal poate fi necesară din motive de
interes public în domeniile sănătății publice, fără consimțământul persoanei vizate. O astfel
de prelucrare ar trebui condiționată de măsuri adecvate și specifice destinate să protejeze
drepturile și libertățile persoanelor fizice. În acest context, conceptul de „sănătate publică” ar
trebui interpretat astfel cum este definit în Regulamentul (CE) nr. 1338/2008 al Parlamentului
European și al Consiliului[32], și anume toate elementele referitoare la sănătate și anume starea de
sănătate, inclusiv morbiditatea sau handicapul, factorii determinanți care au efect asupra stării
de sănătate, necesitățile în domeniul asistenței medicale, resursele alocate asistenței medicale,
furnizarea asistenței medicale și asigurarea accesului universal la aceasta, precum și cheltuielile
și sursele de finanțare în domeniul sănătății și cauzele mortalității. Această prelucrare a datelor
privind sănătatea din motive de interes public nu ar trebui să ducă la prelucrarea acestor date
în alte scopuri de către părți terțe, cum ar fi angajatorii sau societățile de asigurări și băncile.
Acordurile internaționale
Potrivit art. 96 din Regulament, cu denumire marginală, relația cu acordurile încheiate anterior,
„acordurile internaționale care implică transferul de date cu caracter personal către țări terțe sau
organizații internaționale, care au fost încheiate de statele membre înainte de 24 mai 2016 și
care sunt în conformitate cu dreptul Uniunii aplicabil înainte de data respectivă, rămân în vigoare
până când vor fi modificate, înlocuite sau revocate.”[33]
[30]
Directiva nr. 2002/58 este în proces de modificare (se dorește înlocuirea acesteia cu un regulament). Detalii:
https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/news/proposal-regulation-privacy-and-electronic-communications A
se vedea și https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/proposal-eprivacy-regulation precum și studiul W. Gregory
Voss, First the GDPR, Now the Proposed ePrivacy Regulation, Journal of Internet Law, Vol. 21, No. 1, p. 3-11, disponibil la
https://ssrn.com/abstract=3008765
Directiva nr. 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru
[31]
furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății
informaționale (JO L 204, 21 iulie 1998, p. 37).
[32]
Regulamentul (CE) nr. 1338/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind
statisticile comunitare referitoare la sănătatea publică, precum și la sănătatea și siguranța la locul de muncă (JO L 354,
31 decembrie 2008, p. 70). A se vedea: V. Hordern, Will the new EU Data Protection Regulation facilitate healthcare
innovation?, Lexology și e-Health Law and Policy, January 2015.
https://www.lexology.com/library/detail.aspx?g=f9dfdc61-d22a-4cd6-9ec5-9ac83f979262
[33]
A se vedea: C. Kuner, International Organizations and the EU General Data Protection Regulation, University of
Cambridge Faculty of Law Research Paper No. 20/2018, disponibil la https://ssrn.com/abstract=3050675; I. Rubinstein,
B. Petkova, The International Impact of the General Data Protection Regulation, în M. Cole, F. Boehm, Commentary on
the General Data Protection Regulation, Edward Elgar 2018 (va apărea), cu un proiect al articolului publicat la adresa
https://ssrn.com/abstract=3167389.

Alte acte ale UE
Articolul 98 reglementează revizuirea altor acte juridice ale Uniunii în materie de protecție a
DOCTRINĂ
datelor. Potrivit acestei dispoziții, „dacă este cazul, Comisia prezintă propuneri legislative în
vederea modificării altor acte juridice ale Uniunii privind protecția datelor cu caracter personal,
în vederea asigurării unei protecții uniforme și consecvente a persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea. Acest lucru privește în special normele referitoare la protecția persoanelor fizice în
ceea ce privește prelucrarea de către instituțiile, organismele, oficiile și agențiile Uniunii, precum
și normele referitoare la libera circulație a acestor date.”
IMM-urile
O dispoziție specifică pentru IMM este cuprinsă în considerentul 13, „pentru a se lua în considerare
situația specifică a microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii, prezentul regulament
include o derogare pentru organizațiile cu mai puțin de 250 de angajați în ceea ce privește
păstrarea evidențelor. În plus, instituțiile și organele Uniunii și statele membre și autoritățile lor
de supraveghere sunt încurajate să ia în considerare necesitățile specifice ale microîntreprinderilor
și ale întreprinderilor mici și mijlocii în aplicarea prezentului regulament. Noțiunea de
microîntreprinderi și de întreprinderi mici și mijlocii ar trebui să se bazeze pe articolul 2
din anexa la Recomandarea nr. 2003/361/CE a Comisiei (1).”
Concluzii
Intrarea în vigoare a Regulamentului General privind Protecția Datelor a provocat pentru prima
dată un interes în „masă” pentru o reglementare europeană (oarecum relativ în condițiile în care
statisticile arată că foarte mulți cetățeni nu-și cunosc drepturile izvorâte din această legislație), în
orice caz a devenit o „reglementare pentru orice”[34]. Cu toate acestea, normele juridice nu sunt
izolate și trebuie făcut un efort de corelare, coordonare și înțelegere a unui domeniu mai vast și
mai vechi (nu s-a născut odată cu Regulamentul nr. 2016/679). În articol, am susținut că situația
actuală trebuie analizată în contextul profund al reglementării din Uniunea Europeană, dar și a
Consiliului Europei, prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Am arătat legătura stabilă și
eficientă a Regulamentului cu Directiva nr. 95/46. Un rol din ce în ce mai semnificativ îl va avea
Grupul de Lucru pentru Articolul 29 (GL29) care va fi înlocuit, de la 25 mai 2018, de Comitetul
European privind Protecția Datelor. Legislația națională este un punct important al analizei, atât
legislația națională sectorială care implică protecția datelor cât și normele naționale de punere în
aplicare a Regulamentului (în stadiu de proiect în acest moment). În final, am prezentat raportul
dintre Regulamentul nr. 2016/679 și unele acte normative europene (regulamente și directive)
astfel cum derivă din chiar conținutul regulamentului, citând trimiterile din Regulament.
[34]
N. Purtova, The Law of Everything. Broad Concept of Personal Data and Future of EU Data Protection Law, Law,
Innovation and Technology, vol. 10(1), 2018, disponibil la https://ssrn.com/abstract=3036355

DIN ARHIVA
PANDECTELOR
PA N D E C T E L E RO M Â N E
PARTEA IV-A
DOCTRINĂ, RECENZII, REVISTA
REVISTELOR DE DREPT
IRAȚIONALISMUL JURIDIC ȘI „MAGIA ÎN VECHIUL DREPT”[1] *
În cercetarea izvoarelor și a instituțiilor juridice primitive, magia joacă un rol

predominant și împrumută trăsături caracteristice vechiului Drept. Diversele forme
sub care se prezintă - coordonate însă în jurul a două axe: magia neagră și magia
albă[2] - numărul lor, influența[3] precum și faptul că sunt expresiuni ale misticismului
religios, biruitor în acele vremuri, dau nota esențială rudimentelor de Drept și sunt de
cea mai mare importanță în explicarea și determinarea lui.
Analiza și colecționarea dreptului primitiv este desigur în legătură cu marea
mișcare romantică a veacului trecut, începută sub impulsul literaților dornici de
pitoresc, de culoare locală, de arhaisme savuroase și de inedit. Romantismul a cultivat
cu atâta stăruință florile trecute, mirajul unor vremuri apuse, încât nu de puține ori se
definește «Sturm und Drang»-ul (pe care l’au avut în proporții felurite toate popoarele),
prin reîntoarcerea cu fața spre istorie, nostalgie a ceea ce a fost și ură sau dezavare
pentru prezent. Dar romantismul literar – care-și plasa eroii de obiceiu în evul mediu
cu zăngănit de săbii și platoșe cavalerești – a sucombat în cunoscutele împrejurări,
înnecat probabil de excesul său de fantezie și de totală deslegare a contingențelor
cu realul. N’a întârziat mult însă să se arate câteva din influențele sale în cele mai
depărtate ramuri ale activităței umane. Nu sunt, exact vorbind, influențe directe, ci
toate aceste manifestări înrudite sunt creațiuni ale unui sâmbure comun, ale unui
nisus formativus, ale atmosferei generale care domnește într’o epocă. Romantismul
nu este o concepție pur literară, ci implică și o concepție interesantă asupra Statului
(definitiv în legăturile sale istorice), o concepție general-politică, Weltanschauung, etc.
Dar ceeace este mai important pentru jurist, este faptul că școala istorică în Drept al
cărui conducător a fost Karl-Friedrich von Savigny are aderențe organice cu mișcarea
romantică.
[1]
Publicată în Pandectele Române 1927, Caetul 4-5, Partea a IV-a, pp. 61-65.
*
V. La magie dans l’ancien droit roumain (Rapprochement avec le droit romain) de Prof. C. Stoicesco,
extras din «Mélanges e droit romain» dedicate romanistului belgian Georges Cornil cu ocazia sărbătorirei
a treizeci de ani de profesorat.
[2]
V. discuția asupra clasificărilor în C. Stoicesco, op. cit., pag. 463 și urm.; v. şi Raoul Allier, La psychologie
de la conversation chez les peoples non-civilises (I, ch. IX et X).
[3]
V. de ex. chiar mai târziu: Jules Maurice, La terreur de la magie au IV-e siècle în Revue historique de Droit
fr. et étranger, Janv.-Mars 1927, pag. 108-120.
DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 93

Petre MARCU-BALŞ
Dintre operele lui Savigny (1779-1861)[4] «Von Beruf unserer zeit fur Gesetzgebung
und Rechtswissenschaft» (1814) este aceia care a fost cea mai comentată și care a fost în
concepția generală a Dreptului ceeace este Cromwell al lui Hugo în concepția literară.
Istorismul juridic ține cont în primul loc de moravuri, de legile care exprimă structura
sufletească a unui popor, lăsând în umbră creațiile pur subiective ale cercetărilor
și filosofilor isolați, care în definirea noțiunei juridice pun prea mult din culoarea
sufletească proprie și prea puțin din aceia a colectivităței căreia i-se aplică noțiunea
de drept.
Istorismul juridic se bucură până astăzi de continuatori și centrul său a fost
totdeauna Berlinul, cum spune cu mândrie Prof. Ernst Heymann, unul dintre ultimii
și desigur nu unul dintre cei mai puțini străluciți reprezentanți ai săi. Școala istorică
DIN ARHIVĂ
înlătură întrebările de teologie metafizică a Dreptului așa de curente (Kant de

ex. face o distincție tranșantă între Dreptul cum este și Dreptul, cum ar trebui să fie,
toate predilecțiunile și cercetările sale, îndreptându-se spre dreptul ideal), pentru a se
preocupa exclusiv cu etiologia fenomenului juridic existent și delimitarea lui precisă
în timp și în spațiu[5].
În acest vast curent european de cunoaștere a sufletului popular unde sunt păstrate
în stare pură trăsăturile caracterului național al fiecărui popor și tendințele sub
impulsul cărora evoluează și mișcarea noastră culturală din secolul XIX de strângere
a folklorului în colecții, de cunoaștere a istoriei românești care zăcea ignorată în
linguistică (putând singură să demonstreze inexactitatea teoriilor tendențioase de
origine maghiară), în cronici, în zicători și în poetica populară. Mișcarea inițiată de
Alecu Russo, răspândită de Vasile Alexandri, având aportul lui Mihail Kogălniceanu,
slujită cu pasiune de apostol de istoricul Nicolae Bălcescu, cu contribuții arheologice
ale lui Cezar Bolliac – ceva cam fanteziste – și altele mai serioase ale lui Odobescu,
privită cu simpatie de junimiști, care au destule păcate în istoria spiritului românesc
pentru a nu li se recunoaște acest merit (dintre ei mai ales aparent junimiștii: Lambrior
cu cercetări teoretice, Ion Creangă cu amintirile sale și Eminescu prin prelucrarea și
transformarea lor în substanță intimă a divinelor versuri) a luat o mare extindere și
a fost patronată oficial dela sfârșitul veacului XIX până la 1916. Materialul adunat
este multiplu și de valoare inegală. Nu vom aminti psihoza născută cu acest curent
care a dus la cunoscutele diformări ale școalei latiniste și nici apocrifele publicate cu
exces de zel național drept originale din veacuri trecute, când o lectură mai atentă și
[4]
Bibliografie: a) Beitrang zur Rechtsgeschichte des Adel sim neueren Europa (1836);
b) Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzebung und Rechtswissenschaft (1814);
c) Uber den romischen Colonat und uber die remische Steuerverfassung unter den Kaisern (1823).
d) Darstellung der in d. preussinschen Gesetzen uber die Ehetscheidung unternommenen Reform (1844);
e) Geschichte des romischen Rechts im Mittelalter, 6 vol. (1815-1831);
f) Das Obligationenrecht als Teil des heutingen rom.. Rechts, 2 vol. (1851-1853);
g) Das Recht des Besitzes.
h) System des heutingen romischen Rechts, 8 vol. (1840-1849);
i) Von dem Schultz der Minderjahringen im romischen Recht und insbes. Von der Lex Plaetoria (1833).
[5]
V. asupra școalei istorice: Raymond Saleilles, Ecole historique et droit naturel d’après quelques ouvrage
récentes în Revue Arim. de Droit civil», 1902; Bekker, Uber den Streit der historischen und der philosophischen
Rechtsschule, 1886; Bergbohn, Jurisprudenz und Rechtsphilosophie, 1892; Lenz, Uber die geschichtliche Entstehung
des Rechts, 1854; Ofner, Rechtstheorie und historische Schule, 1888: Stammler, Uber die Methode der geschichtlichen
Rechtstheorie, 1888 și Lehrbuch der Rechtsphilosofie, 1923, pag. 36-38.
94 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

o cunoaștere elementară a vechei limbi românești seziza imediat structura modernă a

frazei și vocabular ultrarecent interpelat prin arhaisme neaoșe. Acest material adunat
cu grije de Academie prin membrii și însărcinații săi, așteaptă să fie prelucrat științific,
să fie folosit de cercetători, cari se arată ceva mai greu decât adunarea materialului,
fiindcă o pepinieră de asemenea elemente se creiază cu infinite dificultăți, iar
posibilitatea dedicărei unei munci exclusiv științifice, o problemă pare-se din nefericire
tot a viitorului, în actuala atmosferă a vieței publice românești și a momentului istoric.
Pe tărâmul vechiului drept românesc sunt de notat – în afară de «Istoria Dreptului
român» a d-lui Ion Peretz, aflată în curs de publicare și care va fi probabil o dată
importantă în acest domeniu – ultimile contribuții așa de interesante ale profesorului
de Drept Roman, dela facultatea din București, d-l. C. Stoicescu. Ar fi de reproșat
numai caracterul fragmentar și cadrul voit succint – determinat cred de țelul lor într’un
«Melanges» omagial – când subiectul comportă o discuțiune cât mai largă, ectul
comportă o discuțiune cât mai largă, o analiză cât mai aprofundată pentru explicarea
și luminarea acestor obscure chestiuni.
«La magie dans l’ancien droit roumain» face parte din seria de cercetări inaugurate
de romaniștii și juriștii moderni[6] (sau cu mentalitate ca atare, fiindcă există încă mulți
strigoi ai trecutului ce n’au pășit de virgulele lui Justinian și ale codurilor), cercetări
care au părăsit simpla și stearpa exegeză, făcând analiza și comparația dreptului roman
cu alte discipline ca linguistica, arheologia, incursiuni în folklor și alte manifestări
culturale unde se păstrează «empreinta» indelebilă a geniului juridic Roman. Poporul
nostru urmaș al «Râmlenilor» cum spunea Miron Costin, în mod natural a păstrat
multe instituțiuni juridice primitive cu leagănul în Latium, a căror influență și amintire
se oglindește în obiceiuri țărănești, în poetica și magia populară. Continuitatea aceasta
nu ar fi numai un argument contra teoriilor rossleriene, ci și dovezi copioase de tăria
și supraviețuirea în veacuri pe care instituțiunile romane le posedă în mod special.
Nu se poate afirma că sunt simple coincidențe aceste frapante asemănări între vechi
obiceiuri juridice latine și române, ci rațiuni de hereditate pură. Dacă magia în India
veche are aspecte de o uluitoare asemănare cu a Aztecilor, de pildă, - fenomen ușor
de explicat, dacă ținem seama de uniformitatea condițiilor de existență umană și de
simplitatea trebuințelor mistice primitive, cu desăvârșire elementare – magia în vechiul
Drept roman a lăsat rămășițele ei în magia românească prin împrejurările și destinul
istoric cunoscut. Dealtminteri apropierile făcute sunt așa de izbitoare, încât nu mai
poate fi vorba de coincidențe întâmplătoare, ci de filiațiune directă. Așa de pildă,
deosebirea pe care o făceau Romanii între magia binefăcătoare și magia neagră (malum
carmen, occentatio sine causa, fiind singură pedepsită, iar magia albă nu), o regăsim în:
1. Descântece, farmece (invocând spiritele bune) și 2. Vrăji (cerând ajutorul lui Satan)
din credințele populare românești; banul pus pe buzele sau în mâna morților noștri,
analog cu obiceiul antic pentru plata lui Caron, luntrașul fără inimă al Infernului,
evocat de Virgil în hexametri de neuitat în cartea VI a Eneidei, strigoii, umbrae errantes,
între care se distingea (uneori): striges, lemurs, etc.
[6]
Nietzche spunea: «solange die Rechtswissenschaft nicht auf einem neuen Boden steht, namlicht
auf die Historien – und Volker-Vergleichung, wird es be idem unnutzen Kampfe von grundfalschen
Abstraktionen verbleiben, welche heute sich als «Philosophie des Rechts» vorstellen und die samtlich von
gegenwartgen Menschen abgezogen sind» (Wille zur Macht-Taschenausgabe X, pag. 18).

Petre MARCU-BALŞ
Voiu analiza aici unul din punctele problemei magiei în vechiul Drept,[7] atins în
treacăt și în «La magie dans l’ancient droit roumain»[8], anume raporturile dintre magia
care a avut influențe juridice și explicările furnizate de Psihanaliză asupra fenomenului
magic în general.
Dintre adepții lui Freud, Riklin și K. Abraham din Berlin (fost asistent al
psihanalistului Bleuler la Zurich) au început analiza miturilor și a poveștilor populare
completată de O. Ranche. Problema folklorului și a imaginilor religioase a preocupat
apoi în special pe Jones și Storfer. (Relativ la imaginile religioase străvechi un elev al lui
Jung de ex. a demonstrat la un congres o izbitoare asemănare a fanteziilor schizofrenice
cu cosmogoniile popoarelor primitive).
DIN ARHIVĂ
***
Tabu este un cuvânt de origine polineziană, analog cu sacer din dreptul riman și are
două înțelesuri: a) sfânt, putere supra naturală, b) periculos, oprit. El reglementează
pentru prima oară relațiile dintre divinitate și individ, dintre individ și colectivitate.
Deaceea Wundt numește noțiunea de tabu ca cel mai vechi codex, dreptul cutumiar
în forma sa primară. [9] Se pot deosebi mai multe forme de tabu, între care cel mai
puternic derivă din Mana: «ein naturliches oder direktes Tabu, welches das Ergebris
einer geheimnisvollen Kraft (Mana) ist, die an einer Person oder Sache haftet» definiție a
antropologului Northcote W. Thomas. [10] Vom aminti că această putere mistică a manei
a fost explicată de sociologul francez Georges Davy ca primul embrion al noțiunei de
suveranitate, putere supremă într’o colectivitate, care dă dreptul la organizare proprie,
la legi, la independență, la determinarea funcțiunilor și raporturilor dintr’un stat cu alte
state. Această forță nu-și are o existență în sine (și Leon Duguit ar fi perfect îndreptățit
să o nege atunci), ci o existență funcțională, o existență determinată de realități psihice
indubitabile, un concept creat pentru rolul pe care îl îndeplinește. Pe aceste elemente
ale inconștientului unde se păstrează experiențele plurimilenare se grefează idei și
construcțiuni mintale care au aderență organică. O construcție ideologică de acest gen
este noțiunea de suveranitate unde elementele mitice au partea lor preponderantă.
Analizată din punct de vedere logic (cum a făcut Duguit) a fost găsită ca un concept
fără valoare cu contradicții abundente, un rest al scolasicei evului mediu. Isbit cu o
presupusă nulitate absolută încă din 1900 când marele profesor a făcut construcția
sistematică a statului juridic modern, fără ajutorul suveranităței, acest concept a rămas
totuș viu, provocând conflicte internaționale, care toate se bazează pe intangibilitatea
ideii de suveranitate. Purificarea dreptului public de idei cu rădăcini mitice este
imposibilă însă, atâta vreme cât aceste rădăcini formează substratul intim al vieței
popoarelor și hrana lor spirituală zilnică. Conceptul de suveranitate – a cărui istorie
începe cu mana primitivă – are o forță propulsivă, exaltă adâncurile sufletești ale
[7]
Articolul de față e capitol la o lucrare mai mare intitulată «Psihanaliza judiciară» a cărei introducere a
apărut în «Vieața românească» (Oct. 1926, pag. 36-95). Capitole noui: «Psihanaliza judiciară și lombrosianismul»
(Pand. Rom., caetul 3, 1927) și «În jurul interogatoriului psihanalitic» (Revista Penală, Maiu-Iunie 1927).
[8]
O singură notă – pag. 482 – unde se face o referință la «Totem et tabou» al lui Sigm. Freud.
[9]
Wundt, Volkerpsychologie, Vol. II, «Mythius und Religion», pag. 308.
Ap. Freud, Gesammelte Schriften, Vol. X, pag. 27. De notat că termenul magic haften a prezidat la formarea
[10]
noțiunii germane de obligație, descompusă în vechiul drept în două componente: Schuld und Haftung (la
Romani: debitum et obligatio).

membrilor unei colectivități. Fixată în naționalitate în epoca actuală prin excelență

a naționalismului, ideea va dura sub această formă pentru a renaște apoi în alt mod.
Achizițiile și experiențele anterioare nu se perd niciodată, ci rămân patrimoniului
subteran, determinând activitatea, afinitățile, repulsiile și elanurile individuale ca și pe
cele colective. Iar aceste achiziții nu sunt de natură rațională decât rareori. Dreptul care
exprimă în forme speciale o parcelă din realitate va trebui în mod necesar să țină seamă
de iraționalul și miticul existent, îndepărtându-se de la cultul raționalismului juridic.
Acest cult e explicabil prin partea sa de «formal» pe care o închide știința dreptului
și prin tendința de a reduce fenomenul juridic la «exegeză», tendință observată de
la Justinian și până azi. Viața modernă a rupt însă zăgazurile și se cere pe toate căile
respectarea adevărului realității actuale. În Drept se întârzie cu cultul raționalismului.
Freudismul însemnează în cercetările supra manifestărilor generale dovedirea
elementelor iraționale în componența sufletului uman, începând cu cel primitiv și
sfârșind cu cel contemporan. Freudism juridic însemnează a urma această curbă şi a
pune în evidență elementele mitice din viața și conceptele juridice.
Voiu începe cu noțiunea primitivă a obligației, care are origini incontestabil magice:
«legătură» și «deslegătură»; latinește termenii abundenți: ligare, obligare, perobligare,
deligare, referindu-se la fenomenul magic numit defixiones, «pratique immémoriale et,
a notre avis, extension dans le domaine psychique d’un tabou primitif sur les nœuds.
On sait que le flamen Dialis «ne pouvait avoir un nœud dans aucune partie de ses
vêtements, ni porter des bagues ou des anneaux a moins qu’il ne fussent brises»; Pline
(H. N. XXVIII, 17) affirme que, même de son temps, assidere digitis implexis veneficium
est. Pejus, si circa unum ambove genua. Item poplites alternis genibus imponi»[11].
Și mai departe: «cette croyance au pouvoir mystérieux des nœuds et des liens,
qui «attachent» selon les principes de la magie homéopathique ou imitative, existe
presque partout et implique la croyance au pouvoir efficace du geste contraire»[12].
Noțiunea de obligație în epoca primitivă este deci încărcată de elemente magice.
Studiată în diverse epoci ale societăței romane și la felurite popoare, obligația nu
este omogenă, ci prezintă variațiuni dintre cele mai importante și uneori extrem de
curioase. Grosieră în concepție și șovăelnică în expresie pe timpul dreptului primitiv,
obligația devine în dreptul clasic, în dreptul imperiului de jos și în dreptul modern, o
legătură imaterială, o relațiune abstractă între două persoane, idei subtile turnate într’o
formă adeseori impecabilă, într’o rafinată arhitectură și susținute cu o strânsă dialectică
juridică. Lanțurile de fier cu care era încătușat debitorul în închisoarea familială se
preschimbă cu trecerea vremei în legături invizibile și ireale, dar cu atât mai reale în
juridica lor irealitate și cu atât mai puternice cu cât erau mai invizibile. Este o adevărată
reeditare a lui Tarnkappe, vălul invizibil și miraculos din poema Nibelungilor. Vă
reamintiți? Prietenul lui Siegfried nu putea cuceri pe iubita lui cu darurile pe care le
avea realmente; aruncându-și scutul de fier veritabil și îmbrăcând vălul miraculos și
nevăzut Tarnkappe își atinge mai ușor idealul. Tot astfel și cu obligația. Aruncându-și
lanțurile greoaie și mulțumindu-se numai cu o legătură abstractă, obligația își atinge
mai ușor și mai direct ținta astăzi, decât în străvechiul drept roman.
Materia obligațiilor este atât de bine închegată, are o arhitectură atât de perfectă
și de simetrică, încât face impresia că poate fi situată geometric. Impresia este atât de
[11]
C. Stoicesco, op. cit., pag. 467.
[12]
C. Stoicesco, op. cit., pag. 467-468.

Petre MARCU-BALŞ
puternică, încât a fost de multe ori preconizată. [13] Pleci dela câteva principii juridice
general admise, după cum în geometrie pleci dela axiome. Apoi matematic, construești
toate capitolele și paragrafele obligației, după cum matematic se derivă teoremele cu
concluziile lor din axiome. Și dacă se întâmplă câteva controverse în anumite părți ale
obligației, faptul își are echivalentul și în geometrie. Este în deobște știut că nu există
numai o geometrie, aceia a lui Euclid, studiată pretutindeni, ci mai sunt alte două:
geometria lui Lobacewski şi a lui Riemann.
Lobacewski și Riemann au pornit amândoi dela axiome deosebit de acelea ale
lui Euclid – care sunt tot atât de plauzibile – și au construit alte geometrii, care nu
se potrivesc deloc între ele și nici cu a lui Euclid, dar care sunt perfect matematice
și ireproșabile din punct de vedere științific. Cele trei geometrii sunt logice atât din
DIN ARHIVĂ
punctul de plecare, cât și în deducțiile lor. Geometria lui Euclid are însă avantajul
că este în acord cu optica ochiului nostru, că toate construcțiile sale sunt în acord cu
realitatea cea de toate zilele așa cum o percepe structura noastră psiho-fizică, avantagii
pe care cele două geometrii nu le au. Dar realitatea nu este măsura exactitudinei,
spune Menger, și are perfectă dreptate. Există oare în natură un pătrat sau un con cu
linii curat geometrice? Evident că nu. Realitatea cea reală este acea pe care ne-o indică
rațiunea noastră, iar nu simțurile imperfecte și sărace în cuprinderea și în complexitatea
și totalitatea ei. Creațiunile raționale ale lui Lobacewski și Riemann sunt tot atât de
reale ca masa pe care scriu sau ca tocul din mână. Dacă plecăm pe panta geometrizărei,
geometrizarea Dreptului, chiar dacă nu curmă toate îndoelile și controversele care
stăpânesc domeniul lui, este totuș îndreptățită din punct de vedere teoretic.
Încercările de geometrizare a Dreptului și obligației nu datează din 1919 și nici
Picard nu este singurul. Nu cunosc încă un text precis prin care Romanii să fi afirmat
vreodată necesitatea de a apropia dreptul de geometrie. Schematica dreptului roman ar
îndreptăți la această opinie. Mai târziu Leibnitz găsește identitatea între argumentarea
și concluziile juriștilor și între argumentarea și concluziile geometrilor. Eroarea
leibnitziană a devenit în secolul XIX o adevărată obsesie. Geometrizarea dreptului
se declară necesitate de neînlăturat. Însuși Kant, cel mai mare raționalist, consideră
obligațiunea ca o formă rațională apriorică, adică o formă care nu iese din datele
experienței, ci este un produs al spiritului nostru în activitatea sa de cunoaștere.[14]
Francios Geny delimitează în viața juridică a secolului trecut două mari curente:
curentul raționalist și curentul pozitivisto-solidarist, alimentat acesta din urmă, de
la cel mai mare filosof al timpurilor moderne H. Bergson și de o strălucită pleiadă
a școalei solidariste în frunte cu Leon Duguit, Leon Bourgeois și Charles Bougle.
Curentul raționalist este reprezentat prin neokantieni în frunte cu Rudolf Stammler
în Germania[15]. În Franța Edm. Picard și mai ales Ernest Roguin – operă principală «la
regle du droit».
Roguin – pentru stablirea concluziilor și metodelor sale – pleacă de la o observație
foarte obișnuită, banală, aproape un truism. În Univers, în Cosmos, există ansambluri
de fenomene diferite, organice, neorganice, vegetale, animale ori omenești. Aceste
ansambluri, sau chiar numai un singur ansamblu, pot fi obiectul de studiu al diferitelor
[13]
Edmond Picard, Le Droit et l’obligation, (Rev. Trim. de droit civil, Juin 1919).
[14]
Kritik der Urteilskraft și Metaphysische Anfangsgrunde der Rechtslehre.
Alți reprezentanți: Liebmann, Cohen, Natorp, Riehl, Windelband, Rickert, Hensel, Bauch şi mai ales
[15]
Lask, elev al lui Windelband cu a sa, «Gebiet der transzedentalen Logik und der Kathegorienlehre».

activități intelectuale. Există într’adevăr în spiritul omenesc diverse funcțiuni

specifice și distincte unul către altul. Aceste funcțiuni sunt în număr – crede autorul –
de cinci. Afirmație care poate fi contestată, dar n’are interes numărul lor, ci metoda
întrebuințată. Iată aceste funcțiuni, precum și analiza lor.[16]
1. Prima este funcțiunea creatoare, imaginația dezordonată, sau cum o numește
Bergson – autorul nu-l citează – intuiție. Termenul este însă și în Roguin. Intuiția
este condiția de existență a tuturor celorlalte funcțiuni, și lucrul de remarcat, ea nu se
preocupă deloc de a-și modela creațiunile sale conform vreunei reguli oarecare, fie ea
chiar din ordin estetic.
2. O altă funcțiune este funcțiunea istorică. Nimic nu este mai greșit, decât de a
considera istoria ca o înșirare mai mult sau mai puțin completă de fapte ale trecutului.
Istoria demnă de acest nume, pe lângă o reînviere a trecutului, mai este căutare de
cauze și efecte și mai ales de găsire a legilor care guvernează această înlănțuire de la
cauză la efect. Iar ca o aplicare la Drept, nu trebuie niciodată considerată disciplină
juridică având ca izvoare și conținut elemente care nu se modifică. Nu. Ci, dacă
ar fi să exprimăm în limbaj matematic am spune că Dreptul este o funcțiune de n
necunoscute. Într’adevăr fenomenele sociale, economice, politice își au regulat corelatul
lor economic. Datoria juristului este de a căuta aceste ramificațiuni străine, de a le
determina exact și a le purifica de componente externe.
3. O altă funcțiune este funcțiunea științei pure sau teorematice, cum o numește cu
un termen împrumutat dela Adrien Naville, profesor la Neuchatel. Teorematica n’are
ca scop să constate adevărurile istorice. Împrumută doar câteva date istoriei sau
imaginației creatoare din care face permisele teoremei. În mod forțat datele imediate
ale științei pure sunt plecate din realități exterioare, pentru a ajunge prin intermediul
simțurilor la spirit. Consecințele însă a acestor date imediate se trag după regulile
purei rațiuni. Ea studiază raporturile necesare care derivă după natura lucrurilor,
frază care pare luată din «L’Esprit des Lois» (1748) a lui Montesquieu. Principalul
este însă să vezi sub scoria vechimii lui Montesquieu, problemă de un modernism și
de o actualitate aproape palpitantă. Aplicând teorematica în domeniul juridic, autorul
găsește că în conceptul de drept există totdeauna o relație dela subiect la obiect, protejat
de constrângere, de sancțiune. (Exact definiția obligației magice). De remarcat este
că aceiaș analiză o face și Picard în volumul său «Le droit pur» - probabil fără să se
cunoască unul pe altul – și înaintea tuturor, englezul Holand într’o carte apărută la
1890[17] intitulată «The elements of jurisprudence», capitolul «The analysis of a right».
Nu trebue presupus împrumuturi, ci unul din acele frecvente cazuri de descoperiri
concomitente. Există veșnic în atmosfera timpului anumite idei, care sunt apanajul
colectivităței și care se cristalizează la o pluralitate a membrilor săi în mod aproape
identic și concomitent. Se cunoaște ipoteza Kant-Laplace, iar în fizică un principiu
Boyle-Mariotte.
Schematic idea de drept după acești trei autori (Holland, Roguin, Picard) sau mai
bine zis, achiziția jumătăței a doua din secolul XIX asupra conceptului juridic ar fi
următoarea: idea de drept este o relaţie dela subiect la obiect, protejată de sancțiune.
Dar după un general consensus, pentru ca să avem o definiție mai bună trebue să
cuprindă antologia, etiologia și teleologia fenomenului definit. Adică să se arate de
[16]
V. La règle du droit, în special. Introduction (Sur la classification des disciplines).
[17]
La règle du droit a apărut cu nouă ani mai târziu, în 1899.

Petre MARCU-BALŞ
unde provine ideea de drept, ce conține și care este scopul încotro tinde. Picard crede
că dreptul este o forță socială cosmică, realizată sub forma unei relații dela subiect
la obiect, înzestrată cu constrângere și având ca scop justiția și fericirea omenească.
Va să zică cuprinde antologia, etiologia și teleologia conceptului de drept.
Dar prima afirmație că dreptul este o forță socială cosmică – după splendida
comparație a lui Ihering: asemeni stejarului care virtual există în ghindă – poate da
loc la discuțiuni contradictorii. De aceea Roguin dă dovadă de multă prudență când o
lasă în suspensie, mulțumindu-se cu descripția fenomenului juridic.
Au fost până acum trei funcțiuni: funcțiunea creatoare, istorică și teorematică.
A patra și a cincea funcțiune este aceea a artei și a criticei. Dela început trebuie spus
că părerile susținute de Roguin nu mai sunt valabile și aceasta desigur din pricină că
DIN ARHIVĂ
vremea în care s’a documentat autorul (și aceasta înainte de 1899) este prea îndepărtată.
Face din artă și din critică două disciplini cu totul distincte, ultima având ca rol să
aprecieze și – oroare –să judece producțiile și fenomenul estetic. Autorul este influențat
de scientismul en vogue pela 1870-1880, manifestat în critică de un Taine, Hennequin,
etc. și aflat la noi în critica judecătorească a lui Titu Maiorescu (jandarmul literaturii
românești) sau cea științifico-socială a lui Dobrogeanu-Gherea. Asemenea concepții
au trecut demult în muzee, etichetate și puse în borcane de sticlă. După aceste vetuste
opinii ale lui Roguin, tot estetismul lui Remy de Gourmont – mort în 1914, - admirabila
înflorire a impresionismului critic cu Anatole France în frunte, trebue aruncat peste
bordul navei literare. Ori tot ce există – după celebrul aparent paradox a lui Hegel,
dar de fapt adevăr pur – există din necesitate și își are rațiunea de a fi. Azi, Estetica,
după ultimile cercetări ale lui Benedetto Croce, este considerată ca știință a expresiei
și a limbagiului, având ca metodă specifică intuiția. Poate exista o critică literară ce are
doar ca punct de plecare o operă poetică și să fie la însuș o poemă de sine stătătoare.
Putem aminti pe Jules Lemaitre și marii impresioniști.
Roguin reprezintă în istoria filosofiei Dreptului curentul raționalismului
geometrizat. Dacă căutăm precursori, desigur filosofia lui Spinoza e originea
îndepărtată. Și pentru a documenta apropierea între monismul panteist al lui Spinoza
și între raționalismul pur Roguin, voi aminti că îi unește aceeș supremă imposibilitate
față de manifestările fie fizice, fie sufletești, aceeaș încredere în obiectivism care făcea
pe Spinoza să-și construiască geometric Etica sa și pe Roguin să spună că «regulele de
drept sunt ca teoremele matematice sau ca regulile de chimie, de care se poate servi
ca să se comită crime, fără ca prin aceasta să se atingă întru câtva din stima datorită
științei sau regulilor sale.»
(Crime înfăptuite cu norma juridică, nu e oare prea mult?)
Acelaș limbaj, acelaș raționament, acelaș Weltanschauung se găsește și în Spinoza.
Drept remediu tulburărilor metafizice contiporane, Paul Bourget – care e și un critic
al ideilor de primul rang – crede că cele cinci cărți de etică ale lui Spinoza oferă un
material suficient pentru împăcarea îndoelilor metafizice, rezumându-le cam astfel:
desghiocându-te de persoana ta, trebue să socotești natura întreagă ca o ființă unică,
constituită cu o infinitate de atribute modificate la infinit. Această natură unică,
substanță eternă a lucrurilor, nu devine, pentrucă ea posedă ființa în sine și totceeace
este, este în ea și nu poate fi înțeleasă fără ea. Natura unică nu urmărește nici un scop,
pentrucă lucrează, după cum există, cu o egală necesitate și pentrucă ea epuizează toate
realitățile. Ea nu iubește, pentrucă nimic nu se întâlnește fără ea. Nu urăște, nici nu

pedepsește, pentrucă e cauza permanentă a Totului. Omul deci, nu merită nici stimă,
nici dispreţ, nici mânie, nici admirație. Vițiile ca și virtuțile arată legea supremă și în
desvoltarea sa, omul arată desfășurarea acestei vieți universale în care el nu este decât
un moment. Rezultă din natura sa, după cum din natura cercului derivă proprietățile
razei. Înțeleptul, el care gândește aceste legi, ignoră dragostea și ura. Zărind fatala
conexiune a cauzelor și a efectelor, sub accident, el descoperă necesarul, sub lucrurile
pieritoare el vede eternul, în particular universalul și toate tristețile lui îndulcite de
această viziune. Singura lui muncă și singura lui dorință este ca să exprime în el, prin
gândire, cât mai mult din această realitate perfectă. Și să înțeleagă ideile sub caracterul
lor de eternitate. Atunci, resemnat soartei, desfăcut de orice speranță, cufundat în
această natură imobilă, acest suflet compus din idei eterne, sigur că nimic din el nu
va pieri, eliberat de timp și spațiu, se bucură de o beatitudine nespusă pe care nimic
nu o poate turbura.
Este de remarcat ciudata coincidență dintre ideile metafizicianului Spinoza și
părerile științifice ale contimporanului nostru Felix Le Dantec, de pildă: «la science
ne nous enseigne pas notre devoir, car l’idée d’un devoir auquel on puisse a volonté,
obéir ou se soustraire, n’est pas une idée scientifique; la mesure ne nous fait connaitre
que des lois inéluctables[18].
Filiaţiunea dintre Spinoza și purismul teoretic al juristului Roguin nu este izolată.
Ci marele solitar de la Amsterdam are o influență directă asupra raționalismului juridic
francez în general. Roguin nu este decât o ultimă strălucire a acestui curent, care a
avut importanți reprezentanți. Forma ei excesivă, adeseori strâmtă este de prisosință
exteriorizată la civilistul Laurent a cărui prefață la marele său tratat unde arată metoda
urmată, dă fiorul estetic al unei pagini din Tacitus prin lapidaritatea și stringența ei,
iar interpretarea strâmtă a textului de lege cu deviza «dura lex, sed lex» are ceva
din măreția atitudinei lui Marcus Porcius Catone. Iar Roguin este atât de atașat de
școala raționalistă, încât nu s’a sfiit să scrie în zorii secolului XX, ceeace numai cu
decenii și mentalitate precedentă scrisese Laurent: «juristconsultul, teoreticianul
savant, practicianul, autoteoreticianul, avocatul sau judecătorul au ca primă și capitală
îndatorire de a face abstracție de ideile sale personale și de a aplica sau explica Dreptul
care-i pare mai bun, ci pe acela voit de legislator». Astăzi regulile de interpretare
nu mai sunt așa de stricte, nu mai sunt animate de această onorabilă dar excesivă
concepție spartană. Larga și omeneasca interpretare a codului Napoleon a făcut o
adevărată minune juridică de adaptare a textului la noile nevoi.
Roguin pentru a-și mări izolarea duce raționalismul său până la extrem, formând
un adevărat purism raționalist juridic. Aceiaș încercare de purism a fost făcută de
altfel în domenii diferite. Așa de pildă în Etica, Simmel încearcă în «Einleitung in
die Moralwissenschaft», (2 vol.) o morală fără sancțiuni și fără obligații (cum spunea
Guyau), un general neamestec între morală și practică. În Economia politică o direcție
analogă a fost urmată de Wabras. Dar ceeace este mai bizar este faptul că această
direcție a fost accentuată cu deosebită tărie în într’o știință a cărui fundamentală
caracteristică este tocmai de a fi eminamente practică, anume știința finanțelor. Așa
de pildă, Benvenutto Grizziotti în «Considerazioni sui metodi, limiti e problemi della
scienza pura delle finanze», spune că știința finanțelor nu poate fi decât o știință
abstractă care studiază construcția logică și sistematică, legile și principiile sistemelor.
[18]
Le Dantec, Science et conscience, pag. 321.

Petre MARCU-BALŞ
Iar Muray în «Problemi fondamentali dell’economia finanziaria» și «Le nozioni dello

Stato», crede că știința financiară trebue să se desfacă de tot ceeace nu are caracter
economic pur. (O opinie analogă în Prof. Edgeworth: The pure theory of taxation).
Întrucâtva aceste critici ale empirismului, această oroare de practic și amestec este
justificată. Legislația a trăit și trăește încă nu sub imperiul principiilor, ci sub teroarea
compromisurilor practice și a sinistrelor interese vulgare. Uneori empirismul e ridicat
la rangul de doctrină juridică: Anglia A. V. Dicey - în The law of the constitution – arată
elementele conducătoare cu putere absolută și care nu țin seamă de principii abstracte
imuabile: 1) suveranitatea legislativă a Parlamentului, care – după o trivială dar plastică
expresie a lui De Lolme citată în Dicey - «are dreptul de a face ori și ce, afară de acela
de a preschimba o fată în băiat»; 2) supremația lui common law.
DIN ARHIVĂ
Nici un element de raționalism pur nu intervine, ci totul derive din acel faimos
instinct politico-legal englez, care a făcut să se spună că legea lor nu este confecționată,
ci este crescută din solul britanic: «the law is grown».
Freeman are chiar o lucrare cu această caracteristică titulatură: «The growth of the
English Constitution,» (creșterea constituției engleze), iar cuvântul creștere are senzul
de creștere ca a ierbei și pomilor.
Contra acestei empirice direcțiuni, care dă roade convenabile numai în anumite țări
cu o tradiție specifică și care sunt dezastruoase în alte țări, a scris Roguin.
Direcția de raționalism, hipertrofiată în purism juridic, va fi cu încetul părăsită.
E necesar să fie înlocuită, deoarece cauzele sociale care i-au dat naștere dispar (și
adeseori ideile nu sunt decât un reflex, epifenomene ale știrilor sociale) și a degenerat
într’o înșirare de teoreme lipsite de viață. Acum pragmatismul și bergsonianismul[19]
au generat științele juridice. S’a păstrat doar metoda riguroasă și precisă de analiză,
precum și calitățile eminamente de claritate, precizie și știință a compoziției.
Orizonturile noi ale vremei noastre se caracterizează prin reîntoarcere la realitate,
spre trezirea și desfundarea izvoarelor vitale (bergsonism, freudism), spre o frenetică
experiență a vieței. Nu este decât aparent o dărâmare de idoli, de statui. Este de fapt o
întregire și o depășire a înaintașilor, care se face dela generație la generație.
***
Raționalismul aplicat la teoria obligațiilor face geometrizarea lor. În lecția
inaugurată din 1919, prof. C. Stoicescu vorbind despre încercările de geometrizare
ale obligațiilor, între altele spune: «a voi să faci din drept o algebră este o utopie»[20].
Dar care sunt calitățile ciudatei teorii?
Geometrizarea dreptului vine cu dorința de a pune claritate, ordine, semetrie,
logică și de a curma nenumăratele îndoeli și controverse care brăzdează ca niște cute
de bătrânețe știința dreptului. Este o încercare neizbutită, dar lăudabilă, dea înnoi
dreptul și de a-l întări ca disciplină independentă. Geometrizarea dreptului (derivație
a raționalismului juridic) are trei mari calități: dă regulilor juridice o stabilitate, în
al doilea rând conferă obiectivitate desăvârșită și în sfârșit geometria juridică este în
concordanță cu spiritul latin , iubitor de claritate, geometrie și luminozitate.
1. Stabilirea dreptului este de o importanță primordială. Nimic nu se poate clădi
serios fără prezumția că ceeace se clădește azi nu se va dărâma mâine. Poți să fii un
[19]
«Bergson și Dreptul» e o conferință de Prof. Mircea Djuvara.
[20]
Curs de Drept Roman, litografiat, pag. 18.

adept al tuturor doctrinelor revoluționare și anarhice din cele patru puncte cardinale
și pe care le poartă toate vânturile, dar un lucru este sigur pentru orice om cu mintea
sănătoasă: bolșevizarea dreptului este o aberație. Nevoia de siguranță este unul dintre
imperativele categorice ale vieței juridice.
2. O altă calitate a geometrizării dreptului și a obligațiilor este obiectivitatea.
Normele juridice dacă ar fi deduse geometric ar căpăta obiectivitate desăvârșită. N’am
fi avut în antichitate acuzația care se aduce și azi dreptului roman, că a fost dreptul
câtorva zeci de familii patriciene, ci ar fi fost dreptul massei, al lui Spartacus, ca și
al divinului Iuliu Cezar, sau Octavian Augustus. Și nici astăzi n’am mai avea opinia
gravă că există un drept burghez, un drept al potențialilor care fac legile și un drept
proletarian, dreptul integrat al celor mulți și umili. (În Occident acuzația e cu deosebire
fundată). Obiectivitatea pe care o implică geometria, produs al rațiunei severe și reci,
ar apăra dreptul de asemenea acuzații, dând acțiunilor sale un caracter de legalitate
desăvârșită.
3. O a treia calitate a tratărei în spirit geometric a teoriei obligațiunilor este de
ordin metafizic și solidaritate de rasă. Între spiritul care este animată geometria și
între spiritul raționalismului juridic este o fină afinitate electivă, o Wahlverwandtschaft,
cum spune Goethe. Ori A. B. C.-ul istoriei Filosofiei Dreptului ne învață că între
raționalism juridic, între geometria juridică și între spiritul latin este o legătură dela
cauză la efect. Rasa latină produce în literatură cu predilecție clasicism – un fel de
geometrizare a sentimentelor omenești – iar în Drept, raționalism juridic. Recapitulați
în minte momentele caracteristice ale culturei franceze. În filozofie, cine altul este
prințul gânditorilor francezi decât Descartes? Ori Cartesius însemnează o culme în
curentul raționalismului. Pasionata figură a lui Pascal se dezvoltă – e just – mai mult
în sensul spiritului de finețe, decât în sensul spiritului de geometrie, dar stilul său,
expresia pascaliană, este un monument de luminozitate latină în domeniile nebuloase
ale iraționalului și misticei. Noile curente intuiționiste se desvoltă iarăș în alt spirit
decât acel al lui Descartes, dar nu trebuie uitat că părintele său Bergson este de origine
prea puțin franceză. (Semiții, metecii și protestanții au invadat cultura franceză, spune
Maurras, dând alarma). Curentele de ultimă oră – neothomismul – indică o revenire
la matca tradițională a gândirii franceze. Sociologul Durkheim – deși coreligionar
cu Bergson – în prefața operei sale fundamentale Les règles de la méthode sociologique,
spune textual: «singura denumire pe care o primesc este aceea de raționalist» (Preface).
Să recapitulăm mintal momentele caracteristice ale literaturei franceze. Aici este clar
ca lumina zilei că, începând cu Pleiada și sfârșind cu prințul poeților contimporani
Paul Valery, clasicism, măsură, geometrie și claritate sunt darurile lor de căpetenie.
Așa dar trei calități esențiale am găsit încercărilor de geometrizare a normelor
juridice: stabilizarea şi obiectivizarea lor, apoi afinitatea care se găsește între spiritul
latin și spiritul geometric. E just că geometrizarea dreptului este o imposibilitate,
o utopie. Dar faptul aceste departe de a fi ridicol, e profund dureros. Ar procura
remediul multor dureri de care suferă organismul juridic. În plus ar corespunde
necesităței sufletești de unitate, de ansamblu armonic, necesitate astăzi ultragiată.
Ați văzut o massă informă de pilitură de fier? Pui un magnet puternic și toată pilitura
se va modela simetric în jurul magnetului. Geometrizarea obligațiunilor ar fi magnetul
într’o disgrațioasă massă de amănunte și controverse juridice.

Petre MARCU-BALŞ
Dar chiar așa cum se prezintă trebue să recunoaștem că obligația prezintă un aspect
de-o minunată simetrie. Același simetric aspect l-a avut pare-se și în epoca imperiului-
de-jos, deși nu în același grad. Lucrul se schimbă în epoca primitivă a istoriei poporului
român. Dar înainte de a analiza noțiunea primitivă de debitum și pe aceea de obligatio
(în legătură creiate de fenomene magice), care contopite au dat obligația lato sensu pe
care o avem și noi modernii, voiu semnala o mică abatere dela obligația contimporană
rămășiță a dreptului roman. Obligația în dreptul englez este deosebită în multe privințe
de obligația în accepțiunea ei europeană. Dreptul englez cere între altele și în anumite
cazuri pentru contracte o «valuable consideration». Această valuable consideration, declară
textual Salmond, care nu se găsește la alte popoare este «modificarea unui principiu
roman, transportat în common law»[21].
DIN ARHIVĂ
Concepția actuală a obligației moștenită din dreptul roman a fost la origine

descompusă în două noțiuni: debitum et obligation a căror fuziune s’a operat ulterior.[22]
În vechiul drept germanic se poate observa acelaşi lucru. Obligaţia are două elemente
distincte: Schuld und Haftung, dintre cari Schuld=Debitum, iar Haftung=obligation.
Distincţiuni analoge s’au reuşit a se face în vechiul drept grecesc şi în vechiul drept
caldean. Ed. Cuz[23] a adus câteva contribuţii inedite bazându-se pe cercetările făcute
de «Deutsche Orientgesellschaft» între 1903 şi 1914 la Qualat Sergat în ruinili Asiriei.
Legile găsite sunt mai puţin vechi decât legile lui Hammurabi. Data nu poate fi
precizată, este însă cu siguranţă anterioară anului 900 a. Chr. şi probabil că au fost
promulgate de unul dintre puternicii regi ai dinastiei Assur-ubalit. Culegerea de legi
asiriane care a văzut lumina tiparului după războiul mondial, conţine cam 90 de
articole, adică a treia parte în comparaţie cu codul lui Hammurabi. Contribuţiile noi
la teoria obligaţiilor din dreptul comparat (întărindu-i fundamentele magice) sunt cam
acestea: obligaţia asiro-caldeană are o desvoltare analogă cu debitum şi obligatio, cu
obligaţiunea din vechiul drept elen şi cu Schuld und Haftung. (Haftung e un termen
specific magic). Se ştie că ceeace predomină în vechiul drept roman la noţiunea de
debitum este habere debere, iar nu debere praestare. Ei bine, cuvântul tehnic juridic
asirobabilonian care traduce pe latinul debitum nu numai că întăreşte acest punct de
vedere, ci se referă exclusiv la habere debere al creditorului.
Obligaţiunea originară romană, greacă şi caldeană includ elemente magice în
legătură cu acele defixiones, «legături-deslegături», vechi şi primordiale tabuuri ale
timpurilor arhaice, dovedind importanţa elementelor iraţionale în drept[24].
Formaţia noţiunei de obligaţie repune în discuţie evoluţionismul juridic. Este oare
înrudit conceptul de obligaţiune fin nuanţat din legislaţiunea lui Justinian şi dreptul
modern cu grosolanul concept al păstorilor latini? De obiceiu, răspunsul este afirmativ.
Şi se răspunde cu o imagine: după cum floarea ese dintr’un bob de sămânţă cu aspect
prea puţin estetic, tot aşa şi instituţiunile juridice mai complexe derivă cu necesitate
din alte instituţiuni mai rudimentare. Comparaţia rămâne o simplă comparaţie.
Adevărul e altul. Nu există evoluţionism în dreptul roman şi nici în dreptul modern. Este
doar uneori o continuitate dela o instituţie la alta. Dar atât. Formula evoluţionistă
[21]
History of contracts, pag. 336.
[22]
V. Georges Cornil, Debitum et obligatio în Melanges Girard, pag. 199-263.
«Un recueil des lois assyriennes» în Revue d’assyrriologie et archéologie orientale, (Vol. XIX, 1,
[23]
pag. 45-65), în special cap. Les crimes et les débits, § malefices.

[24]
Detalii mai abundente în lucrarea noastră Psihanaliza judiciară, care va apare.

integral aplicată este o profundă eroare. Încercarea de a introduce darwinismul şi

spencerrianismul în studiul formelor şi al ideilor juridice este menită a da acelaş
fiasco pe care l-a dat în critica literară Brunetiere, când a încercat să introducă evoluţia
genurilor în literatură. Motivul? Avem de-a face cu două domenii total diferite unul de
altul: darwinismul evoluţionist face parte din domeniul ştiinţelor aşa zise cosmologice
(«Die Naturwissenschaften» cum le spun Germanii), iar critica şi disciplina Dreptului
din ştiinţele noologice («Die Geisteswissenschaften»). A deriva obligaţiunea justiniană şi
modernă din obligaţiunea primitivă, având între ele un drum «evolutiv», însemnează
a face o analogie cu formele naturale, analogie fără valoare ştiinţifică. În al doilea
rând se nesocoteşte legea fundamentală a evoluţiei. Anume: trecerea dela o treaptă
la alta, însemnează o trecere dela omogen la eterogen. Spencer care este metafizicianul
evoluţionismului, după cum Darwin este omul de ştiinţă al curentului o spune
textual: «from the lowest to the highest creatures, intelligence progresses by acts
of discrimination»[25]. Legea că trecerea se face dela omogen la eterogen este legea
fundamentală a evoluţionismului. Dar la debitum et obligation, Schuld und Haftung
ce avem? Este tocmai invers. Dela eterogen – debitum et obligatio două noţiuni diferite
între ele - s’a trecut la omogen, la obligatio lato sensu din dreptul lui Justinian, transmisă
dreptului modern.
Iată deci că debitum et obligation, Schuld und Haftung, înfrânge legea
evoluţionismului juridic, aşa cum se înţelege în mod exact evoluţionismul de creatorii
săi. Termenul propriu nu este evoluţionism, care implică un criteriu de valorificare,
termenul anterior fiind în condiţiuni de inferioritate, faţă de cel ulterior, ci transformism.
Nuanţa peiorativă dispare, lăsând să subsiste numai filiaţiunea dintre fenomenele
juridice.
Petre MARCU-BALŞ
Avocat
Berlin
[25]
The Man versus the State, pag. 5.

JURISPRUDENȚĂ
COMENTATĂ
Imputația plății făcută de debitor.

Notă critică
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU
C. civ., art. 1507
Tribunalul reține că instituția imputației plății reglementează regulile de stingere a obligațiilor

având ca obiect bunuri de aceeași natură, obligații care au fost contractante de debitor față de
același creditor iar plata făcută este insuficientă pentru stingerea tuturor.
Noul Cod civil (ale cărei dispoziții sunt aplicabile în speță în raport de dispozițiile art. 113 din Legea
nr. 71/2011) stabilește că imputația plății se realizează, în principiu, prin acordul părților, în caz
contrar, cu precădere, a voinței debitorului, conform art. 1507 noul C. civ.
Norma legală anterior menționată acordă cu prioritate debitorului dreptul de a indica datoria ce
urmează a fi stinsă prin plată, cu respectarea condițiilor menționate de alin. (1)-(3) ale textului legal.
(Tribunalul București, secția a III-a civilă, decizia civilă nr. 2665A din 6 iunie 2017)
Într-un litigiu de drept civil [1] având ca a) penalități de întârziere;

obiect pretenții s-a pus în discuție modul de b) fondul de reparații;
interpretare a art. 1507 alin. (1) C. civ. privind c) fondul de rulment;
imputația plății făcută de debitor. Prin cererea d) cotele de întreținere restante.
de chemare de judecată reclamanta asociația
de proprietari a solicitat instanței obligarea Contrar ordinii stabilite prin această decizie
pârâtei T.D. la plata sumei de 8612,91 lei, a asociației, pârâta T.D. a efectuat periodic
actualizată în funcție de rata inflației de la o serie de plăți prin transfer bancar către
data introducerii cererii de chemare în judecată asociația de proprietari, indicând pe ordinul
până la plata efectivă, reprezentând cotele de de plată că înțelege să execute cu prioritate
întreținere neachitate – 2794,11 lei, restanță datoriile rezultate din cotele de întreținere și
fond de reparații – 181,20 lei și penalități – nu penalitățile de întârziere.
5637,60 lei, aferente perioadei februarie 2012 – Pe acest aspect, instanța de fond a reținut
iunie 2013. Pentru a dovedi modul de calcul al următoarele:
pretențiilor sale și al penalităților de întârziere
aferente, reclamanta a invocat o decizie emisă „Potrivit art. 1507 din Codul civil debitorul
de comitetului executiv al asociației prin care, mai multor datorii care au ca obiect bunuri de
printre altele, a stabilit și ordinea în care plățile același fel are dreptul să indice, atunci când
efectuate de proprietari sunt imputate, astfel: plătește, datoria pe care înțelege să o execute.
În cazul plății efectuate prin virament bancar,
debitorul face imputația prin mențiunile
[1]
Sentința civilă nr. 9924 din 24 noiembrie 2016 pronun
țată de Judecătoria Sector 6 București în dosarul nr. 13125/ corespunzătoare consemnate de el pe ordinul
303/2013, nepublicată. de plată. Astfel, instanța reține varianta a doua
JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 109

Dan CIMPOERU
de calcul expusă în raportul de expertiză, în tarea condițiilor menționate de alin. (1)-(3)

care s-au luat în vedere mențiunile din ordinele ale textului legal.
de plată.”
[…]
Această soluție a fost menționată și de instanța
de apel[2] care a statuat următoarele: Din raportul de expertiză contabilă încheiat
de către expertul P.M., se constată că în
„Tribunalul reține că instituția imputației mod corect instanța de fond a avut în vedere
plății reglementează regulile de stingere a varianta 2 în care s-au luat în calcul mențiunile
obligațiilor având ca obiect bunuri de aceeași din ordinele de plată.
natură, obligații care au fost contractante de
debitor față de același creditor iar plata făcută […]
este insuficientă pentru stingerea tuturor. În privința apelului declarat de asociația de
Noul Cod civil (ale cărei dispoziții sunt proprietari, față de considerentele expuse,
aplicabile în speță în raport de dispozițiile tribunalul constată că acesta nu este fondat,
art. 113 din Legea nr. 71/2011) stabilește că critica sa de reținere a variantei 1 din raportul
imputația plății se realizează, în principiu, prin de expertiză nu poate fi primită cât timp
acordul părților, în caz contrar, cu precădere, a instanța de fond a avut în vedere imputația
JURISPRUDENȚĂ
voinței debitorului, conform art. 1507 din noul plății conform art. 1507 C. civ. Aspectul că
Cod civil. instanța de fond ar fi ignorat decizia nr. 2
din 15 februarie 2010 a comitetului executiv
Norma legală anterior menționată acordă cu a asociației de proprietari nu este întemeiat
prioritate debitorului dreptul de a indica datoria întrucât nu se poate da prevalență acestui
ce urmează a fi stinsă prin plată, cu respec înscris față de textul legal.”
COMENTARIU
Nu putem fi de acord cu soluțiile pronunțate de instanțele de judecată pentru următoarele

motive:
Potrivit art. 1507 alin. (1) C. civ. „debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același
fel are dreptul să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Plata se impută
mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului.”
Atât instanța de fond, cât și cea de apel au examinat numai teza I a acestui articol, omițând să
coroboreze acest text legal cu teza a II-a aceluiași articol.
După cum se observă, teza a II-a a art. 1507 alin. (1) C. civ. se referă la situația în care debitorul
datorează sume de bani și stabilește ordinea legală de imputare a plăților în acest caz, respectiv:
- cheltuielile;
- dobânzile;
- capitalul.
[2]
Decizia civilă nr. 2665A din 6 iunie 2017 pronunțată
de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul
nr. 13125/303/2013, nepublicată.
110 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ

Într-un mod similar era reglementată imputarea plății și sub imperiul vechiului Cod civil care, la
art. 1111, prevedea: „debitorul unei datorii, pentru care se plătește dobânda, sau o rendită, nu poate,
fără consimțământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferință asupra renditei
sau a dobânzii. Plata parțială, făcută pe capital și dobânda, se impută mai întâi asupra dobânzii.”
Pentru a exemplifica, să presupunem că o persoană are de plătit rate la bancă în baza unui
contract de împrumut. În acest caz, imputarea plății se va face în următoarea ordine: prima oară
se vor imputa asupra spezelelor bancare, comisioanelor etc. [„cheltuielile” în sensul tezei a II-a
a art. 1507 alin. (1) C. civ.], apoi asupra dobânzii aferente ratei [„dobânzile” în sensul tezei a II-a
a art. 1507 alin. (1) C. civ.] și, la sfârșit, asupra ratei restante [„capitalul” în sensul tezei a II-a a
art. 1507 alin. (1) C. civ.].
În speța noastră, contrar tezei a II-a a art. 1507 alin. (1) C. civ., pârâta T.D. a indicat prin ordinul
de plată ca imputația să se facă asupra cotelor de întreținere și nu asupra penalităților. Asociația
de proprietari a respectat ordinea legală de imputare și, prima oară a imputat plățile asupra
penalităților de întârziere restante [„dobânzile” în sensul tezei a II-a a art. 1507 alin. (1) C. civ.]
și, numai după aceea, asupra cotelor de întreținere restante [„capitalul” în sensul tezei a II-a a
art. 1507 alin. (1) C. civ.].

Mihai MAREȘ
Punerea în executare pe teritoriul României

a pedepselor sau măsurilor privative
de libertate aplicate de instanțele
altor state membre ale Uniunii Europene.
Solicitarea de contopire a pedepselor.
Solicitarea de deducere a perioadei reținerii
Mihai MAREȘ*
Legea nr. 302/2004, art. 150 și urm.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia în interesul legii nr. 34/2009
JURISPRUDENȚĂ
Din Decizia nr. 34/2009 pronunțată în Recursul în interesul legii, rezultă că, atunci când se solicită
contopirea unor pedepse, una dintre acestea fiind pronunțată de o autoritate străină, iar cea
de-a doua fiind pronunțată de către o instanță din România, instanța competentă să soluționeze
cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanțele naționale cu pedepsele aplicate de
instanțele străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel București, în cadrul procedurii
transferării persoanei condamnate, este instanța corespunzătoare instanței de executare a ultimei
hotărâri, în a cărei circumscripție se află locul de deținere a persoanei condamnate.
Un argument important, în sensul că este obligatorie deducerea perioadei cât inculpatul a fost
reținut, îl constituie împrejurarea că scăderea din durata pedepsei a perioadei cât a fost reținut își
poate produce efectele în timp, cu privire la individualizarea administrativă a pedepsei în caz de
liberare condiționată.
(I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 271/A/2017 din 16 august 2017, www.sintact.ro)
Prin sentința penală nr. 104 din 20 iulie devenită definitivă la 28 aprilie 2014, privind
2017, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, pe persoana condamnată A., în prezent aflat
secția penală și pentru cauze cu minori și sub măsura preventivă a controlului judiciar,
de familie, în baza art. 98 alin. (3) raportat condamnat la pedeapsa de 13 luni închisoare.
la art. 150 alin. (1) și art. 155 alin. (1) din
Legea nr. 302/2004 republicată, a fost S-a dispus executarea acestei pedepse într-un
recunoscută pe cale incidentală sentința cu penitenciar din România, în baza art. 154
nr. de referință 233/09.4 PBCLD din 20 martie alin. (6) lit. a) raportat la art. 155 alin. (1) din
2014 a Tribunalului Judicial da Comarca de Legea nr. 302/2004 republicată. S-a dispus
Leiria - Juizo Criminal de Caldas da Rainha emiterea mandatului de executare a pedepsei
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al
S.C.P.A. „Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate ...
în acest sens. S-a revocat măsura preventivă a De asemenea, persoana condamnată este
controlului judiciar la data rămânerii definitive cetățean român, având rezidența neîntre
a prezentei sentințe. S-a respins cererea de ruptă în România astfel cum rezultă din
contopire a pedepsei formulată de persoana fișa de evidență a acestuia din baza de
condamnată A. date a Ministerului Afacerilor Interne, prin
urmare nu este necesar acordul său pentru
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța
executarea pedepsei în România. În acest sens
de fond a reținut că prin sentința penală
s-a menționat că art. 155 alin. (1) lit. d) din
nr. 233/09.4 BBCLD din 20 martie 2014, dată
legea amintită prevede expres următoarele:
de Tribunalul Judicial da Comarca de Leiria -
„consimțământul nu este necesar atunci când
Juizo Criminal de Caldas da Rainha - Portugalia,
persoana condamnată este cetățean român și
definitivă la data de 28 aprilie 2014, a fost
trăiește pe teritoriul României”.
condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de
13 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii În fine, s-a constatat că nu este incident
de furt potrivit art. 203 nr. 1 C. pen. portughez, vreunul din motivele de nerecunoaștere și
fiind prevăzută ca infracțiune și în Codul penal neexecutare prevăzute la art. 151 din Legea
român conform art. 228 alin. (1) C. pen., cerința nr. 302/2004, iar din certificatul atașat rezultă
prevăzută de art. 155 alin. (1) lit. b) din Legea că persoana condamnată a fost prezentă
nr. 302/2004 republicată, fiind îndeplinită. personal, aflându-se în stare de arest preventiv,
S-a mai reținut că persoana solicitată a fost la procesul penal în care s-a pronunțat
legal citată pentru termenul de judecată hotărârea de condamnare.
stabilit la 24 iunie 2017. Când a fost audiată
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că se-
a declarat că refuză să fie predat pentru
sizarea privind transferarea persoanei condam-
executarea pedepsei deoarece consideră că
nate este întemeiată și, în baza art. 154 alin. (6)
fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa
lit. a) din Legea nr. 302/2004 a fost admisă.
este concurentă cu cele pentru care i s-a aplicat
o pedeapsă totală de 3 ani și 6 luni închisoare Împotriva acestei hotărâri a formulat apel
conform sentinței penale nr. 2297 din persoana condamnată A.
27 decembrie 2011 în Dosarul nr. x/281/2011
al Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia În susținerea căii de atac persoana condamnată
penală nr. 256 din 27 februarie 2012 a Curții a solicitat admiterea apelului, disjungerea și
de Apel Ploiești, astfel cum rezultă din cazierul declinarea competenței, în ceea ce privește
judiciar. cererea de contopire a pedepselor, către
Judecătoria Ploiești, precum și deducerea
Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite
perioadei de 24 de ore în care persoana
condițiile speciale de recunoaștere și executare
solicitată a fost reținută din pedeapsa de 13
a sentinței penale de condamnare nr. 233/09.4
luni stabilită prin sentința penală nr. 104/2017.
PBCLD din 20 martie 2014 a Tribunalului
Judicial da Comarca de Leiria - Juizo Criminal Cu prilejul dezbaterilor procurorul a menționat
de Caldas da Rainha devenită definitivă la că solicită respingerea apelului.
28 aprilie 2014, condiții prevăzute de art. 155
din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea Analizând apelul declarat, prin prisma motivelor
judiciară în materie penală, și anume, hotărârea invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și
este definitivă și executorie, fapta pentru care de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417
s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în C. pr. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a
care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, apreciat că este fondat, pentru următoarele
o infracțiune, iar autorul ar fi fost sancționabil. considerente:

Mihai MAREȘ
Prin sentința penală nr. 233/09.4 BBCLD din Înalta Curte reține că, în cauză, nu este incident
20 martie 2014, dată de Tribunalul Judicial da vreunul din motivele de nerecunoaștere și
Comarca de Leiria - Juizo Criminal de Caldas neexecutare prevăzut la art. 151 din Legea
da Rainha - Portugalia, definitivă la data de nr. 302/2004. De altfel, nici nu s-a invocat
28 aprilie 2014, a fost condamnat inculpatul existența vreunui asemenea motiv de refuz
A. la pedeapsa de 13 luni închisoare, iar prin de recunoaștere a hotărârii străine. Astfel, se
constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile
sentința penală nr. 2297 din 27 decembrie
prevăzute de art. 151 din Legea nr. 302/2004,
2011 în Dosarul nr. x/281/2011, i s-a aplicat o
persoana condamnată A. răspunde penal,
pedeapsă totală de 3 ani și 6 luni închisoare, nu beneficiază în România de imunitate
definitivă prin decizia penală nr. 256 din de jurisdicție, nu a intervenit prescripția
27 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești. executării pedepsei, amnistia sau grațierea,
neconturându-se existența niciunui motiv
Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite de nerecunoaștere și neexecutare a sentinței
toate condițiile prevăzute de dispozițiile penale pronunțată de Tribunalul Judical de
art. 155 din Legea nr. 302/2004. Comarca de Leiria - Juizo Criminal de Caldas
da Rainha definitivă la data de 20 aprilie 2014,
Astfel, condiția ca hotărârea să fie definitivă
precum și a sentinței penale nr. 2297 din
și executorie este îndeplinită, sentința penală
JURISPRUDENȚĂ
27 decembrie 2011 în Dosarul nr. x/281/2011

pronunțată de Tribunalul Judicial da Comarca
prin care i s-a aplicat o pedeapsă totală de
de Leiria - Juizo Criminal de Caldas da Rainha - 3 ani și 6 luni închisoare, definitivă prin Decizia
Portugalia, a devenit definitivă la data de penală nr. 256 la data de 27 februarie 2012.
28 aprilie 2014, iar hotărârea Curții de
Apel Ploiești a devenit definitivă la data de Cu privire la critica privind cererea de contopire
27 februarie 2012. a pedepselor, Înalta Curte a constatat că, din
Decizia nr. 34/2009 pronunțată în Recursul în
Totodată, condiția dublei incriminări se interesul legii, rezultă că, atunci când se solicită
constată că este îndeplinită, fapta reținută contopirea unor pedepse, una dintre acestea
în sarcina persoanei condamnată A. este fiind pronunțată de o autoritate străină, iar
incriminată ca infracțiune și de legea penală cea de-a doua fiind pronunțată de către o
a statului român, aceasta realizând conținutul instanță din România, instanța competentă să
constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 228 soluționeze cererea de contopire a pedepselor
alin. (1) C. pen. aplicate de instanțele naționale cu pedepsele
aplicate de instanțele străine, prin hotărâri
De asemenea, este îndeplinită și condiția de recunoscute de Curtea de Apel București,
la lit. c) a art. 155 din Legea nr. 302/2004 în cadrul procedurii transferării persoanei
persoana transferabilă fiind cetățean român condamnate, este instanța corespunzătoare
așa cum rezultă din fișa de evidență eliberată instanței de executare a ultimei hotărâri, în a
de Ministerul Afacerilor Interne aflată la cărei circumscripție se află locul de deținere a
dosarul cauzei. persoanei condamnate.
În ceea ce privește condiția prevăzută de Înalta Curte reține că din înscrisul aflat la
dispozițiile art. 155 lit. d) din Legea nr. 302/2004, dosarul cauzei, rezultă că, prin Sesizarea
privind acordul de a fi transferat într-un nr. 5054/II/5/2017 din 24 iunie 2017, Parchetul
penitenc iar din România, se constată că de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a solicitat
persoana condamnată A. a arătat că este de instanței să aprecieze asupra oportunității
acord cu executarea pedepsei în România. luării măsurii arestării provizorii în vederea

Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate ...
predării persoanei solicitate A., față de care Prin urmare, s-a constatat că apelul formulat
autoritățile judiciare din Portugalia au emis de inculpatul A. este întemeiat sub acest
un mandat european de arestare la data de 23 aspect, urmând a fi admis.
mai 2017 de Tribunalul Judicial da Comarca de
Leiria - Juizo Criminal de Caldas da Rainha. Un argument important, în sensul că este
obligatorie deducerea perioadei cât inculpatul
Persoana solicitată a fost reținută pentru 24 de a fost reținut îl constituie și împrejurarea că
ore de la 23 iunie 2017 orele 23.30 în vederea scăderea din durata pedepsei a perioadei cât a
executării Mandatului european de arestare fost reținut își poate produce efectele în timp,
nr. 233 din 09.4PBCLD emis de autoritățile cu privire la individualizarea administrativă a
judiciare ale statului portughez pentru pedepsei în caz de liberare condiționată.
executarea unei pedepse privative de libertate
Pentru aceste considerente, Înalta Curte a
de 1 an și o lună închisoare pentru săvârșirea
admis apelul declarat de persoana condamnată
unei infracțiuni de furt prevăzută de art. 203
A. împotriva sentinței penale nr. 104 din
nr. 1 C. pen. portughez, rezultă că persoana
20 iulie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția
condamnată A. a început executarea pedepsei penală și pentru cauze cu minori și de familie,
la data de 23 iunie 2017, fiind în prezent în pronunțată în Dosarul nr. y/42/2017.
executarea acesteia, astfel încât în raport
cu dispozițiile legale anterior menționate se A desființat, în parte, sentința penală apelată
impune deducerea din durata pedepsei aplicate și rejudecând, a dedus reținerea de 24 ore de la
a perioadei executate, reținerea de 24 ore de la data de 23 iunie 2017. S-au menținut celelalte
data de 23 iunie 2017 la zi. dispoziții ale sentinței apelate.
COMENTARIU
1. Motivarea instanței de fond cu privire la respingerea cererii de contopire, soluție menținută

de instanța de control judiciar, este următoarea: „(...) în procedura specială prevăzută de Legea
nr. 302/2004 republicată, nu este prevăzută posibilitatea modificării pedepsei ca urmare a
existenței concursului de infracțiuni, instituție reglementată expres în art. 585 alin. (1) lit. a)
C. pr. pen. și a cărei competență de soluționare revine instanței de executare în condițiile și
cazurile prevăzute de art. 597 din același cod. Astfel fiind, în opinia curții de apel cererea pentru
contopirea celor două pedepse urmează a fi soluționată ulterior, după altă procedură decât cea
care reglementează cooperarea judiciară internațională în materie penală, în măsura în care
persoana condamnată va face în cursul executării pedepsei o solicitare prin care să semnaleze
existența ipotezei prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., când prezenta sentință prin care
se va recunoaște hotărârea penală de condamnare dată de statul portughez va deveni definitivă
iar instanța de executare, care este alta decât curtea de apel va verifica temeinicia cererii precum
și legea penală mai favorabilă și va dispune în conformitate cu art. 585 alin. (2) din același cod”[1].
2. Prin urmare, o eventuală cerere de contopire formulată în condiții precum cele din prezenta
cauză trebuie să fie subsecventă recunoașterii hotărârii definitive pronunțate de instanța străină,
în procedura transferării persoanei condamnate.
[1]
Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sentința penală nr. 104 din 20 iulie 2017,
www.rolii.ro.

Mihai MAREȘ
3. Această concluzie poate fi dedusă și din jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, care, într-o
cauză, a decis că, „dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunțată de o instanță străină, care a
dispus condamnarea pentru infracțiuni ce se judecă în primă instanță, potrivit legii române,
de tribunal, competența de a judeca cererea de modificare a pedepsei revine tribunalului în a
cărui circumscripție se află locul de deținere a condamnatului, chiar dacă recunoașterea hotărârii
de condamnare pronunțate în străinătate a fost dispusă, conform legii, de curtea de apel” [2]
(subl. în original). Se observă, astfel, că și în acest caz recunoașterea hotărârii străine s-a realizat
anterior judecării cererii de modificare a pedepsei.
4. Cu privire la efectele Deciziei în interesul legii nr. 34/2009[3], la care Înalta Curte face referire
în motivarea redată mai sus, s-a avansat și opinia potrivit căreia această decizie și-a încetat
valabilitatea raportat la modificările survenite în legislație, în sensul că, „în situația analizată”
(întrucât nu se face distincție între cele două puncte ale dispozitivului deciziei în interesul legii,
primul referindu-se la procedura de schimbare a condamnării după transferarea persoanei
condamnate, în timp ce al doilea, la cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanțele
naționale cu pedepsele aplicate de instanțele străine, se poate interpreta că punctul de vedere
expus ar fi aplicabil în ambele ipoteze), competența revine curții de apel în a cărei circumscripție
teritorială domiciliază persoana condamnată[4].
JURISPRUDENȚĂ
5. Computarea duratei măsurilor privative de libertate executate în afara țării în îndeplinirea unei
cereri formulate de autoritățile române în temeiul Legii nr. 302/2004 se impune în conformitate
cu dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională
în materie penală, cu referire și la art. 73 C. pen.
[2]
Î.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 4942 din 30 august 2006, www.scj.ro, apud N. Volonciu și A.S. Uzlău (coord.),
Codul de procedură comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 1596. În același sens, a se vedea și Î.C.C.J.,
secția penală, decizia nr. 1529 din 11 mai 2012, www.scj.ro, apud N. Volonciu și A.S. Uzlău, op. cit., p. 1596 (această din
urmă decizie de speță făcând referire la Decizia în interesul legii nr. 34/2009).
[3]
Publicată in M. Of. nr. 742 din 5 noiembrie 2010.
Analiza deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în materie penală și procesual penală cu privire la efectele
[4]
acestora în contextul noilor reglementări, disponibil la: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf,

pp. 187-188.

Acord de recunoaștere a vinovăției...
Acord de recunoaștere a vinovăției.

Necompetența materială și după calitatea
persoanei a organelor de urmărire penală.
Nulitate absolută. Efectele jurisprudenței
Curții Constituționale într-o cauză pendinte
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 56 alin. (4), art. 478 și urm.
Curtea Constituțională, Decizia nr. 302/2017
Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 este pe deplin aplicabilă în cauză, câtă vreme nu a fost
definitiv și irevocabil soluționată până la momentul publicării acesteia. Efectelor sale, de includere
în categoria nulităților absolute și a încălcării dispozițiilor legale privitoare la competența
materială și la competența personală a organelor de urmărire penală, li se subsumează și actele
îndeplinite de un parchet necompetent atât material, cât și după calitatea persoanei, să efectueze
urmărirea penală în cauze cu militari. Întrucât în speță toate actele întocmite de organul de
urmărire penală până la momentul declinării competenței sunt lovite de nulitate absolută,
ordonanța prin care s-a dispus de către procurorul civil efectuarea în continuare a urmăririi penale
față de suspect este lipsită de efecte juridice. Dat fiind, pe de o parte, că după publicarea Deciziei
Curții Constituționale nr. 302/2017, procurorul militar nu a declarat nul actul în discuție și nu a
procedat la refacerea sa, conform obligației stabilite de art. 280 alin. (3) C. pr. pen. și pe de altă
parte, în considerarea efectului de iradiere a nulității, prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pr. pen.,
atât actul prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală, cât și acordul de recunoaștere a vinovăției
sunt lipsite de valabilitate juridică. Faptul că în cauză au fost îndeplinite integral condițiile cerute
de lege pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu acoperă nulitatea absolută
din necompetența organului care a efectuat urmărirea penală.
(C. Militară de Apel București, decizia nr. 48 din 13 decembrie 2017, www.rolii.ro)
La 8 august 2017 a fost înregistrat pe rolul săvârșirea infracțiunii de conducerea pe

Tribunalului Militar București sub nr. X, drumurile publice a unui vehicul sub influența
acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de
de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar art. 336 alin. (1) C. pen.
București cu inculpatul caporal O.A.-A.,
cercetat în dosarul de urmărire penală În acordul de recunoaștere a vinovăției s-au
nr. X/P/2016, în stare de libertate, pentru reținut, în esență, următoarele:
*
S.C.P.A. „Mareș / Danilescu / Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Mihai MAREȘ
În raport cu probatoriul existent, organul de săvârșită, cât și consecințele pe care le-ar

urmărire penală a conchis că rezultă suficiente avea asupra inculpatului, acesta, militar fiind,
date cu privire la existența faptei pentru urmând să fie trecut în rezervă, în conformitate
care s-a pus în mișcare acțiunea penală și la cu prevederile Legii nr. 80/1995 privind statutul
vinovăția inculpatului caporal O.A.-A., care cadrelor militare.
dovedesc dincolo de orice dubiu săvârșirea de
către acesta a infracțiunii reținute în sarcina În final, prin acordul de recunoaștere a vinovăției
sa, arătându-se că în cauză sunt aplicabile s-au stabilit următoarele: (i) Pedeapsa
prevederile art. 480 C. pr. pen. închisorii, într-un cuantum de 2 (doi) ani,
pentru săvârșirea de către caporal O.A.-A.,
Astfel, s-a reținut că fapta inculpatului caporal soldat gradat profesionist cu grad militar de
O.A.-A., constând în aceea că la data de 9 caporal în cadrul U.M. x Focșani a infracțiunii
septembrie 2015, în jurul orelor 1925, a condus de conducerea pe drumurile publice a
autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare unui vehicul sub influența alcoolului, faptă
X, pe DC 120, pe raza localității P. din jud. B., prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. (1)
în timp ce se afla sub influența băuturilor C. pen.; (ii) Amânarea aplicării pedepsei față de
alcoolice, fapt confirmat prin Buletinul de inculpatul caporal O.A.-A., fiind îndeplinite atât
analiză toxicologică - alcoolemie nr. 613 din condițiile prevăzute de art. 83 C. pen., întrucât
JURISPRUDENȚĂ
data de 11 septembrie 2016, al cărui rezultat pedeapsa stabilită urmează să fie închisoarea
indică la orele 2010 o alcoolemie de 1,35 g‰, care nu depășește durata de 2 ani, cât și
iar la ora 21 10, o alcoolemie de 1,20 g‰ celelalte condiții impuse de lege; (iii) Termenul
alcool pur în sânge, întrunește elementele de supraveghere pentru care se dispune
constitutive ale infracțiunii de conducerea pe amânarea aplicării pedepsei față de inculpatul
drumurile publice a unui vehicul sub influența caporal O.A.-A. este de 2 (doi) ani, conform
alcoolului, faptă prevăzută și pedepsită de prevederilor art. 84 C. pen. și se calculează de
art. 336 alin. (1) C. pen. la data rămânerii definitive a hotărârii instanței
de judecată de admitere a prezentului acord de
În continuare, procurorul militar a constatat recunoaștere a vinovăției; (iv) În baza art. 85
că, în raport de conținutul concret al faptei alin. (1) C. pen., inculpatul caporal O.A.-A. va
săvârșite, de persoana inculpatului caporal respecta pe durata termenului de supraveghere
O.A.-A., de conduita bună avută de acesta următoarele măsuri de supraveghere: a) să se
anterior săvârșirii infracțiunii, precum și de prezinte la Serviciul de Probațiune B., la datele
posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea fixate de acesta; b) să primească vizitele
imediată a unei pedepse nu este necesară și consilierului de probațiune desemnat cu
că scopul acesteia poate fi atins fără aplicarea supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil,
sa, fiind incidente prevederile art. 83 C. pen. schimbarea locuinței și orice deplasare care
privind amânarea aplicării pedepsei. Se impune, depășește 5 zile, precum și întoarcerea;
însă, supravegherea conduitei sale pentru o d) să comunice schimbarea locului de muncă;
perioadă determinată. În susținerea acestei e) să comunice informații și documente de
soluții s-a mai arătat și faptul că inculpatul natură a permite controlul mijloacelor sale de
caporal caporal O.A.-A. nu are antecedente existență; (v) În baza art. 85 alin. (2) C. pen.,
penale, iar atitudinea sa procesuală a fost inculpatul caporal O.A.-A. va executa pe durata
sinceră. În aceste condiții aplicarea unei termenului de supraveghere următoarele
pedepse ar fi inoportună și excesivă față de obligații: să presteze o muncă neremunerată
conținutul concret al faptei comise, având în folosul comunității, pe o durată de 60
în vedere atât împrejurările în care a fost de zile, muncă ce va fi prestată în cadrul

Primăriei Comunei P. Serviciul de Gospodărire În considerarea calității de militar a suspectului,

Rurală, județul B.; să nu părăsească teritoriul prin Ordonanța din 26 septembrie 2016 a
României fără acordul instanței de judecată; Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu
să nu conducă autovehicule pentru care este Sărat, s-a dispus declinarea competenței de
necesară deținerea permisului de conducere; soluționare în favoarea Parchetului Militar de
(vi) În conformitate cu prevederile art. 83 pe lângă Tribunalul Militar București, unde
alin. (4) C. pen., inculpatului caporal O.A.-A. cauza a fost înregistrată sub nr. X/P/2016.
i se vor prezenta motivele care determină
Prin Ordonanța procurorului militar din
amânarea aplicării pedepsei, menționate mai
28 iunie 2017, s-a dispus punerea în mișcare
sus, și va fi atenționat asupra conduitei sale
a acțiunii penale față de inculpat caporal
viitoare, precum și asupra consecințelor la
O.A.-A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii
care se expune dacă va mai comite infracțiuni
de conducerea unui vehicul sub influența
sau nu va respecta măsurile de supraveghere
alcoolului sau a altor substanțe, faptă
ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe
prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. (1)
durata termenului de supraveghere, respectiv
C. pen.
revocarea amânării aplicării pedepsei, care va
fi aplicată și executată; (vii) În conformitate Prin Referatul din 5 iulie 2017, procurorul militar
cu prevederile art. 274 C. pr. pen., cheltuielile a supus avizării prealabile, prim-procurorului
judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina militar, limitele acordului de recunoaștere a
inculpatului caporal O.A.-A. vinovăției, aviz care a fost dat în scris, fiind
astfel respectate prevederile art. 478 alin. (4)
Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției C. pr. pen.
încheiat de Parchetul Militar de pe lângă
Tribunalul Militar București cu inculpatul La 31 iulie 2017 a fost încheiat de Parchetul
caporal O.A.-A., instanța a constatat că actul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București
procesual este nul. cu inculpatul caporal O.A.-A. acordul de
recunoaștere a vinovăției pentru săvârșirea
Astfel, din actele dosarului reiese că prin infracțiunii de conducerea unui vehicul sub
Ordonanța din 9 septembrie 2015, organele influența alcoolului sau a altor substanțe,
de poliție judiciară din cadrul Inspectoratului prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. Acordul a
Județean de Poliție B. - Serviciul Rutier, au fost avizat, conform art. 478 alin. (2) C. pr. pen.,
dispus începerea urmăririi penale in rem de prim-procurorul militar al unității de parchet.
privind săvârșirea infracțiunii prevăzute de
art. 336 alin. (1) C. pen., dosarul fiind înregistrat Prima instanță, verificând legalitatea acordului
sub nr. unic X/P/2015 la Parchetul de pe lângă de recunoaștere a vinovăției, a constatat că
Judecătoria Râmnicu Sărat. acesta a fost încheiat în condiții care atrag
nulitatea absolută a actului, în întregul său.
Prin Ordonanța din 23 octombrie 2015 a În acest sens, s-a arătat că urmărirea penală
procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă a fost începută in rem, în privința infracțiunii
Judecătoria Râmnicu Sărat s-a dispus efectuarea de conducerea unui vehicul sub influența
în continuare a urmăririi penale față de suspect alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută
caporal O.A.-A., din cadrul U.M. x Focșani, sub de art. 336 alin. (1) C. pen., de către organele
aspectul săvârșirii infracțiunii de conducerea de poliție judiciară din cadrul Inspectoratului
unui vehicul sub influența alcoolului sau a Județean de Poliție B. - Serviciul Rutier.
altor substanțe, faptă prevăzută și pedepsită de Ulterior, la 23 octombrie 2015, s-a dispus,
art. 336 alin. (1) C. pen. de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Mihai MAREȘ
Râmnicu Sărat, efectuarea în continuare a deoarece o regulă esențială a statului de

urmăririi penale față de suspectul O.A.-A. După drept este aceea că atribuțiile/competențele
aproape un an, timp în care în cauză, fără vreun autorităților sunt definite prin lege. Principiul
motiv aparent, nu a mai fost realizat niciun act legalității presupune, în principal, că organele
de urmărire penală, s-a solicitat Comenduirii judiciare acționează în baza competenței pe
Garnizoanei B. să precizeze dacă suspectul care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent,
este încadrat în vreo unitate militară (adresa presupune că acestea trebuie să respecte atât
nr. X/P/2015 din 11 august 2016 a IPJ B. - dispozițiile de drept substanțial, cât și pe
Serviciul Rutier). Cu adresa nr. D-2806 din cele de drept procedural incidente, inclusiv a
9 septembrie 2016, s-a răspuns că O.A.-A. normelor de competență.”
este militar activ de la 3 noiembrie 2010,
Fără a se da vreo eficiență deciziei instanței
fiind încadrat la UM x Focșani. Drept urmare,
constituționale, la 31 iulie 2017 a fost încheiat
la 26 septembrie 2016, s-a dispus declinarea
acordul de recunoaștere a vinovăției.
competenței de soluționare în favoarea
Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Referitor la efectele deciziilor Curții Constitu
Militar București. ționale în dinamica aplicării acestora, instanța
consideră util a face următoarele precizări
Până la acest moment procesual, este evident,
JURISPRUDENȚĂ
care se regăsesc în jurisprudența instanței

date fiind prevederile art. 56 alin. (4) C. pr. pen.,
constituționale. Astfel, sediul materiei îl
potrivit cărora „urmărirea penală în cazul constituie dispozițiile art. 147 din Constituție.
infracțiunilor săvârșite de militari se efectuează Alin. (1) al textului stabilește, în privința legilor
în mod obligatoriu, de procurorul militar”, și ordonanțelor în vigoare, constatate ca fiind
precum și prevederile art. 37 alin. (1) C. pr. pen., neconstituționale, că acestea „își încetează
care stabilesc competența tribunalului militar, efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
că urmărirea penală fusese efectuată de deciziei Curții Constituționale dacă, în acest
un organ de urmărire penală necompetent interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
material și după calitatea persoanei. nu pun de acord prevederile neconstituționale
cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
La 28 iunie 2017 este pusă în mișcare, de către
termen, dispozițiile constatate ca fiind necons
procurorul militar, acțiunea penală față de
tituționale sunt suspendate de drept”. Conform
inculpatul caporal O.A.-A. Ulterior, prin Decizia
alin. (4): „Deciziile Curții Constituționale se
Curții Constituționale nr. 302/2017 (publicată
publică în Monitorul Oficial al României. De la
în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) a fost admisă
data publicării, deciziile sunt general obligatorii
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
și au putere numai pentru viitor”. Aceste
art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., constatându-se
prevederi constituționale sunt reluate, la
că soluția legislativă cuprinsă în acest text,
nivel legal, prin art. 31 alin. (1) și (3) din Legea
care nu reglementează în categoria nulităților
nr. 47/1992.
absolute încălcarea dispozițiilor referitoare
la competența materială și după calitatea Decizia de constatare a neconstituționalității
persoanei a organului de urmărire penală, este face parte din ordinea juridică normativă, prin
neconstituțională. În motivarea deciziei, printre efectul acesteia prevederea neconstituțională
altele, Curtea a reținut „că reglementarea încetându-și aplicarea pentru viitor (Decizia
competențelor organelor judiciare reprezintă Curții Constituționale nr. 847/2008, publicată
un element esențial ce decurge din principiul în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). Excepția
legalității, principiu ce se constituie într-o de neconstituționalitate nu poate constitui
componentă a statului de drept. Aceasta doar un instrument de drept abstract care să

presupună aplicarea deciziilor de constatare Pentru aceste considerente, instanța constată

a neconstituționalității numai raporturilor că Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017
juridice care urmează a se naște, deci unor este pe deplin aplicabilă în cauză, efectelor
situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde sale, de includere în categoria nulităților
caracterul concret. De aceea, aplicarea pentru absolute și a încălcării dispozițiilor legale
viitor a deciziilor Curții vizează, în mod privitoare la competența materială și la
primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele competența personală a organelor de urmărire
care nu au devenit facta praeterita ca urmare a penală, subsumându-li-se și actele îndeplinite
necontestării lor (Decizia Curții Constituționale de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu
nr. 233/2012, publicată în M. Of. nr. 279 Sărat, necompetent atât material, cât și după
din 26 aprilie 2012). Se califică drept cauze calitatea persoanei, să efectueze urmărirea
penală în cauze cu militari. Întrucât toate
pendinte cele în care dispozițiile declarate
actele întocmite de acest organ de urmărire
neconstituționale sunt aplicabile, câtă vreme
penală sunt lovite de nulitate absolută, a
nu au fost definitiv și irevocabil soluționate
constatat că Ordonanța din 23 octombrie
până la momentul publicării deciziei. Curtea
2015 prin care s-a dispus de către procurorul
nu a condiționat aplicarea deciziei sale în civil efectuarea în continuare a urmăririi
litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepții penale față de suspectul O.A.-A., este lipsită
de neconstituționalitate anterior publicării de efecte juridice. Dat fiind, pe de o parte, că
deciziei, întrucât ceea ce are relevanță în după publicarea Deciziei Curții Constituționale
privința aplicării acesteia este ca raportul nr. 302/2017, procurorul militar nu a declarat
juridic guvernat de dispozițiile legii declarate nul actul în discuție și nu a procedat la
neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, refacerea sa, conform obligației stabilite
iar nu exercitarea unui mijloc procesual de de art. 280 alin. (3) C. pr. pen. și pe de altă
apărare. parte, în considerarea prev. art. 280 alin. (2)
C. pr. pen., potrivit căruia „actele îndeplinite
De asemenea, se cuvine subliniat faptul că ulterior actului care a fost declarat nul sunt la
opozabilitatea erga omnes a deciziilor Curții rândul lor lovite de nulitate, atunci când există
Constituționale implică obligația consti o legătură directă între acestea și actul declarat
tuțională a tuturor autorităților de a aplica nul”, instanța constată că atât actul prin care
întocmai deciziile Curții la situațiile concrete s-a pus în mișcare acțiunea penală față de
în care normele declarate neconstituționale au numitul O.A.-A., cât și acordul de recunoaștere
incidență. a vinovăției sunt lipsite de valabilitate juridică.
Astfel, instanța de judecată nu mai trebuie să Așa fiind și întrucât nulitatea absolută nu poate
interpreteze efectul deciziei, ci să o aplice într-un fi înlăturată în niciun mod, actele nule fiind
mod conform considerentelor acesteia la cazul lipsite de efecte de la efectuare, se impune
dedus judecății sale. refacerea acestora. În considerarea naturii
actelor de urmărire penală în discuție, care
Deși superfluă, ar putea fi într-o anumită pot fi îndeplinite doar de procuror, instanța,
măsură utilă precizarea că o cauză în care în în procedura reglementată de art. 483 și urm.
cursul urmăririi penale a fost încheiat un acord C. pr. pen., nu poate proceda la refacere. De
de recunoaștere a vinovăției este pendinte câtă asemenea, astfel cum s-a stabilit și în ședința
vreme procedura reglementată de art. 483 și de judecată din 12 septembrie 2017, când a fost
urm. C. pr. pen. nu este finalizată prin hotărârea pusă în discuție, din oficiu, încălcarea normelor
definitivă a instanței. procedurale, nu este posibilă utilizarea

Mihai MAREȘ
remediului oferit de art. 484 alin. (1) C. pr. pen. fusese publicată în Monitorul Oficial, așadar
prin sesizarea conducătorului parchetului actul de inculpare este unul perfect legal,
în scopul acoperirii unei eventuale omisiuni fiind întocmit de organul de urmărire penală
din cuprinsul acordului de recunoaștere a competent. Mai mult, faptul că nu au fost
vinovăției, întrucât problema nu privește invocate eventualele nulități relative de către
lipsa vreuneia dintre mențiunile prevăzute inculpat anterior publicării acestei decizii, a
la art. 482 C. pr. pen., ipoteză avansată de făcut ca toate actele de urmărire efectuate
reprezentantul Ministerului Public. de organul de urmărire penală necompetent
material, să intre în legalitate. De altfel,
În aceste condiții, refacerea actelor se impune
la ultimul termen de judecată din data de
a fi făcută de organul de urmărire penală
12 septembrie 2017 inculpatul, prin apărător
competent, prima instanță s-a desesizat și a
trimis cauza Parchetului Militar de pe lângă ales, a solicitat admiterea acordului de
Tribunalul Militar București. recunoaștere a vinovăției, arătând că actele
procedurale au fost legal îndeplinite și drepturile
A mai apreciat prima instanță că în speță nu i-au fost încălcate. Prin urmare, instanța
constatarea nelegalității actelor de urmărire sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției,
penală și remediul procedural adiacent, fac în vederea pronunțării uneia dintre soluțiile
JURISPRUDENȚĂ
redundantă examinarea temeiniciei soluției prevăzute de art. 485 C. pr. pen., nu poate analiza
organului de urmărire penală. decât îndeplinirea strictă a condițiilor de fond și
de formă reglementate de dispozițiile art. 478
Împotriva acestei sentințe, în termen legal
și urm. C. pr. pen. În consecință, instanța nu se
a declarat apel Parchetul Militar de pe
poate pronunța, în această procedură, asupra
lângă Tribunalul Militar București. În apelul
nulității sau a legalității altor acte de urmărire
său parchetul a cerut admiterea acestuia,
penală efectuate în cauză, deoarece procedura
desființarea sentinței penale nr. 48 din
nu reglementează posibilitatea formulării unor
14 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul
cereri sau a ridicării unor excepții de către părțile
Militar București în dosarul nr. X și în temeiul
implicate. Singurele cereri sau excepții ce pot fi
art. 485 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., să fie admis
acordul de recunoașterea vinovăției. invocate în procedura acordului de recunoaștere
a vinovăției privesc strict condițiile încheierii
În motivarea apelului parchetului militar s-au acestuia, care sunt integral îndeplinite în cauză.
arătat următoarele motive de apel:
Apelul a fost respins pentru considerentele
Motivele de apel privesc nelegalitatea hotărârii care vor fi arătate în continuare.
apelate, întrucât instanța de fond a apreciat
în mod greșit că nu sunt întrunite condițiile Art. 280 C. pr. pen. prevede că încălcarea
prevăzute de art. 480-482 C. pr. pen. privitoare dispozițiilor legale care reglementează desfă
la legalitatea acordului de recunoaștere a șurarea procesului penal atrage nulitatea
vinovăției. Actele de urmărire penală efectuate actului în condițiile prevăzute de acest cod și
până la momentul declinării competenței ar că actele îndeplinite ulterior actului declarat
fi intrat sub incidența unor nulități relative, nul sunt la rândul lor lovite de nulitate atunci
care nu au fost însă invocate, așadar nu au când există o legătură direct între acestea și
existat vătămări ale drepturilor procesuale ale actul declarat nul. Aceasta din urmă dispoziție
suspectului. La momentul punerii în mișcare este, de fapt, o aplicațiune a principiului
a acțiunii penale de către procurorul militar, general al dreptului quod nullum est, nullum
Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 nu producit effectum.

Faptul că în cauză au fost îndeplinite integral a prevăzut, ca excepție de la regula activității

condițiile cerute de lege pentru încheierea legii procesual penale consacrate prin sintagma
acordului de recunoaștere a vinovăției nu „tempus regit actum” – și a întărit prin sintagma
acoperă nulitatea absolută din necompetența „numai în condițiile” – că pentru situațiile
organului care a făcut urmărirea penală, aspect anterioare intrării în vigoare a Noului Cod de
corect reținut și motivat de judecătorul primei procedură penală (1 februarie 2014) este aplicat
instanțe. regimul juridic al nulităților reglementat numai
prin noua lege, impunând fără excepție regula
În speța dedusă judecății în materia invocării retroactivității normelor care disciplinează
nulităților, este dezvoltată expresia principiului procesul penal (regimul nulităților).
aplicării legii procesual penale în timp,
consacrat prin art. 13 alin. (1) C. pr. pen. Astfel, Principiului legalității procesuale, regulă de
„legea procesual penală se aplică în procesul bază a procesului penal, consacrată în art. 2
penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de C. pr. pen., impune respectarea reglementării
la intrarea ei în vigoare și până în momentul legale în procesul penal, astfel încât actele
ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor procesuale sau procedurale trebuie îndeplinite
prevăzute în dispozițiile tranzitorii”. cu respectarea condițiilor de fond și de formă
prevăzute de lege.
Prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Codului de procedură penală au Încălcarea dispozițiilor procedurale (violarea
fost reglementate dispozițiile privind situațiile legii) precum și omisiunea efectuării acestora
tranzitorii, în Cap. II. Astfel, după ce art. 3 reia constituie vicii procesuale, care atrag sancțiuni
conținutul normativ al art. 13 alin. (1) C. pr. pen., procedurale, iar nulitatea actelor constituie
în sensul că legea nouă se aplică de la data sancțiunea cu caracter general, efectul
intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate fiind acela al anulării actului efectuat ori
pe rolul organelor judiciare, în teza finală se îndeplinit fără respectarea dispozițiilor legale.
precizează că de la această regulă, consacrată Sancțiunea nulității disciplinează procesul
prin sintagma tempus regit actum, legea de penal și îndeplinește rolul de a înlătura din
aplicare a reglementat și excepții, menționate conținutul procesului penal acele acte care
expres în structura normativă a aceleiași legi. În conțin încălcări ale legii și care sunt presupuse
ceea ce privește actele de procedură îndeplinite sau dovedite vătămătoare pentru înfăptuirea
înainte de intrarea în vigoare a Codului de justiției penale.
procedură penală, cu respectarea dispozițiilor
Codul de procedură penală, în vigoare de la
legale în vigoare la data îndeplinirii lor, acestea
1 februarie 2014, a reglementat regimul juridic
rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de al nulităților în Capitolul V, art. 280-282, pe
prezenta lege [art. 4 alin. (1)]. Deci, legea care le-a clasificat în nulități absolute și nulități
consacră principiul neretroactivității legii vechi relative, sau nulități directe sau indirecte.
concomitent cu cel al retroactivității legii noi, și
acesta din urmă ca excepție de la regula tempus Reglementările referitoare la nulitățile
regit actum. Alin. (2) al art. 4 enunță o primă absolute (art. 281 C. pr. pen.) au fost afectate
excepție inclusă în regula retroactivității legii prin declararea ca neconstituționale a
procesual penale în materia nulităților, statuând dispozițiilor alin. (1) lit. b) (Decizia Curții
că: „nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017,
efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din
noi poate fi invocată numai în condițiile Codului 17 iulie 2017, la data soluționării speței),
de procedură penală”. Prin urmare legiuitorul deoarece soluția legislativă nu prevede că

Mihai MAREȘ
încălcarea competenței organului de urmărire Constituționale nr. 554 din 19 septembrie

penală după materie și calitatea persoanei 2017, textul neprevăzând posibilitatea invocării
este nulitate absolută. Curtea Constituțională din oficiu a nulității relative.
a conchis că prin eliminarea din categoria
nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor Limitarea în timp a momentului până la care
referitoare la competența materială și după pot fi invocate nulitățile relative corespunde
calitatea persoanei a organului de urmărire noii structuri a procesului penal caracterizat
penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația prin introducerea camerei preliminare
ce decurge din respectarea principiului (art. 342-348 C. pr. pen.), fază procesuală
legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) atribuită judecătorului de cameră preliminară,
și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție. care este un organ judiciar de sine stătător,
distinct de instanța de judecată. Legiuitorul
Constatarea nulității (absolute sau relative) a limitat la o fază distinctă de parcurs a
determină lipsirea de efecte juridice a actului procesului penal posibilitatea invocării
afectat din momentul efectuării acestuia, iar nu excepțiilor referitoare la aspectele specifice
din momentul constatării nulității (Decizia Curții camerei preliminare, în care nu se stabilește
Constituționale nr. 302/2017, paragraful 32). vinovăția sau nevinovăția inculpatului.
JURISPRUDENȚĂ
La rândul lor și dispozițiile art. 282 alin. (2) Față de considerentele de mai sus, apelul a fost
C. pr. pen. privind nulitatea relativă au fost respins ca nefondat conform art. 421 pct. 1 lit. b)
declarate neconstituționale prin Decizia Curții C. pr. pen.
COMENTARIU
1. În motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017[1], s-a statuat că importanța
fazei procesuale a urmăririi penale și rolul organului de urmărire penală nu au suferit vreo
diminuare din perspectiva importanței, astfel încât eliminarea din categoria cazurilor de nulitate
absolută a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea
persoanei a organului de urmărire penală nu are o justificare rezonabilă. De asemenea, se
aduce ca argument caracterul insuficient al sancționării necompetenței materiale a organului
de urmărire penală cu nulitatea relativă, întrucât dovedirea în concret a vătămării într-o atare
ipoteză reprezintă o veritabilă probatio diabolica, afectând dreptul la un proces echitabil.
2. Cauza analizată evidențiază o interpretare jurisprudențială riguroasă a efectelor deciziei Curții

Constituționale mai sus menționate asupra unei cauze pendinte, aceasta fiind, în opinia noastră,
în concordanță cu principiul supremației legii fundamentale. Punctul de vedere îmbrățișat în
speță de către instanța de fond și susținută inclusiv de instanța de control judiciar contrastează,
însă, cu o altă abordare regăsită în practica judiciară, conform căreia „(...) incidenţa unei decizii a
Curţii Constituţionale într-o cauză penală concretă – din punctul de vedere al producerii efectelor
sale – nu se analizează prin simpla constatare a existenţei respectivei cauze pe rolul instanţei
de judecată până la momentul pronunţării de către instanţă a unei hotărâri definitive, ci se
raportează – în respectarea principiului legalităţii procesului penal reglementat în art. 2 C. pr.
pen., a principiului activităţii legii procesual-penale prevăzut în art. 13 C. pr. pen. şi a caracterului
ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional statuat în art. 147 alin. (4) teza a II-a
[1]
Publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, par. 52, 62.

din Constituţie”[2]. În acest sens, privind problema de drept în mod reducționist, prezumția de
constituționalitate a dispozițiilor legale până la publicarea deciziei Curții Constituționale[3] ar
presupune că, pentru a putea aplica efectele Deciziei nr. 302/2017 în cauză, actele să fie efectuate
ulterior momentului publicării.
3. De asemenea, inaplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale a mai fost motivată în alte

situații de instanța supremă[4] și raportat la împrejurarea că, fiind în prezența unor dispoziții
procedurale și nu substanțiale, care să permită aplicarea principiului constituțional al
retroactivității legii penale mai favorabile, publicarea deciziei Curții Constituționale nu echivalează
cu o „repunere în termen” pentru verificarea legalității actelor. În prezenta cauză, însă, fiind
în discuție un caz de nulitate absolută determinat de necompetența materială și personală a
organelor de urmărire penală, această încălcare poate fi invocată în orice stare a procesului.
4. Cu privire la efectele nulității, în cauză s-a aplicat efectul distructiv, de invalidare retroactivă
a ordonanțelor emise de un procuror necompetent material și după calitatea persoanei, precum
și efectul extensiv, de iradiere a nulității inclusiv asupra acordului de recunoaștere a vinovăției cu
care instanța a fost sesizată, acesta fiind în legătură directă cu actele lovite de nulitate absolută.
Or, efectul extensiv al nulităților intervine indiferent de identificarea vreunui viciu procedural
în privința actelor ulterioare[5], ceea ce infirmă teza formulată de Parchet în motivele de apel,
potrivit căreia instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate analiza decât
îndeplinirea strictă a condițiilor de fond și de formă reglementate de dispozițiile art. 478 și urm.
C. pr. pen., neputând analiza legalitatea actelor de urmărire penală. Această concluzie este întărită
de observația că și în această procedură specială instanța exercită funcția de judecată, chiar dacă
într-o manieră mai restrânsă decât în procedura obișnuită[6]. Potrivit unei alte opinii doctrinare[7],
chiar dacă, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, inculpatul recunoaște
comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală,
acesta poate invoca nulitatea absolută sau relativă a actelor de urmărire sau solicita excluderea
unor probe în fața instanței de judecată.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, sentința penală nr. 210/F din 1 noiembrie 2017, www.rolii.ro apud
[2]
www.sintact.ro.
[3]
Ibidem.
[4]
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 97/A/2017 din 23 martie 2017, www.scj.ro.
[5]
M. Iordache, Nulitățile în noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 201-202.
[6]
N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017,
p. 1389.
[7]
A.V. Iugan, Acordul de recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 115.

Mihai MAREȘ
Acord de recunoaștere a vinovăției.

Încălcarea dispozițiilor privind asistența
juridică obligatorie a inculpatului.
Nulitate absolută
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 90 lit. a), art. 478 și urm.
Din interpretarea literală a prevederilor art. 484 alin. (2) C. pr. pen., reiese că nu se face nicio
distincție, cât privește obligativitatea asistării inculpatului de către apărător în cazul sesizării
instanței cu un acord de recunoaștere a vinovăției, în sensul dacă infracțiunea care a făcut obiectul
JURISPRUDENȚĂ
acordului este sancționată sau nu cu închisoarea mai mare de 5 ani. Rezultă așadar că textul
de lege anterior menționat instituie o regulă specială, derogatorie de la cea reglementată de
art. 90 C. pr. pen., dar permisă de acesta prin sintagma „în alte cazuri prevăzute de lege” relativ
la asistența juridică a inculpatului, ea fiind obligatorie în toate situațiile în care instanța este
învestită cu un acord de recunoaștere a vinovăției, independent de limita de pedeapsă prevăzută
de lege pentru fapta ce i se impută.
(C. Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori,
decizia nr. 131 din 16 februarie 2015, www.rolii.ro)
Prin sentința penală nr. 566 din data de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de
24 noiembrie 2014 pronunțată de Judecătoria neglijență în serviciu.
Săveni în dosar nr. X, în baza art. 485 alin. (1)
lit. a) C. pr. pen. s-a admis acordul de recu În temeiul art. 81 C. pen. 1968, s-a dispus
noaștere a vinovăției încheiat de Parchetul suspendarea condiționată a executării pedepsei
de pe lângă Judecătoria Săveni cu inculpatul principale pe o perioadă de 2 ani și o lună,
B.P., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de reprez entând termen de încercare stabilit
neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 potrivit art. 82 C. pen. 1968.
alin. (1) C. pen. 1968 raportat la art. 258
alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. 1968, s-a
C. pen., obiect al cauzei penale nr. X/P/2013. dispus suspendarea executării pedepsei
accesorii pe durata suspendării condiționate a
În baza art. 249 alin. (1) C. pen. 1968 raportat executării pedepsei principale.
la art. 258 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea
art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat În temeiul art. 359 C. pr. pen. 1968, s-a atras
inculpatul B.P. la pedeapsa de 1 (una) lună atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83
*
S.C.P.A. „Mareș / Danilescu / Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Acord de recunoaștere a vinovăției. Încălcarea dispozițiilor...
C. pen. 1968 a căror nerespectare determină Judecătoria Săveni, instanța a constatat că în

revocarea măsurii suspendării și executarea în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute la
întregime a pedepsei, care nu se contopește cu art. 480-482 C. pr. pen.
cea aplicată pentru noua infracțiune.
În fapt, începând cu anul 1990 și până la data
Pentru a hotărî astfel, a reținut prima instanță de 5 aprilie 2013, inculpatul a avut calitatea
că la data de 1 octombrie 2014 a fost înre de președinte și gestionar la S.C.C. Mihălășeni.
gistrat pe rolul Judecătoriei Săveni sub nr. X În urma inventarelor efectuate de către
acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat contabilul-șef al unității, a reieșit că avea o
de Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni lipsă în gestiune în valoare de 8.953,93 lei.
cu inculpatul B.P., cercetat pentru săvârșirea Societatea i-a adus la cunoștință inculpatului
infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută
că din gestiune lipsesc mărfuri și ambalaje,
de art. 249 alin. (1) C. pen. 1968 raportat la
fără să fie constatate lipsa unor sume de
art. 258 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea
bani din casierie. În perioada ianuarie 2011 –
art. 5 alin. (1) C. pen., obiect al cauzei penale
nr. X/P/2013. aprilie 2013, prin neîndeplinirea atribuțiilor de
serviciu ori prin îndeplinirea lor defectuoasă
S-a reținut, în esență, prin actul de sesizare inculpatul a cauzat un prejudiciu în valoare de
a instanței că începând cu anul 1990 și până 8.953,93, achitând persoanei vătămate suma
la data de 5 aprilie 2013 inculpatul a avut de 3.060,36 lei. Pentru repararea integrală a
calitatea de președinte și gestionar la S.C.C. prejudiciului asupra pensiei inculpatului s-a
M. În urma inventarelor efectuate de către înființat poprire.
contabilul-șef al unității, a reieșit că avea o
lipsă în gestiune în valoare de 8.953,93 lei. Fiind audiat în cauză, inculpatul B.P. a
Societatea i-a adus la cunoștință inculpatului recunoscut fapta pentru care a fost cercetat,
că din gestiune lipsesc mărfuri și ambalaje, arătând că a avut gestiunea societății începând
fără să fie constatate lipsa unor sume de cu anul 1990, fiind responsabil de bunurile
bani din casierie. În perioada ianuarie 2011 – primite. El se ocupa în mod direct de bunurile
aprilie 2013, prin neîndeplinirea atribuțiilor de societății, primind marfa și verificând avizele
serviciu ori prin îndeplinirea lor defectuoasă, de însoțire, după care le distribuia în vederea
inculpatul a cauzat un prejudiciu în valoare de comercializării. Inculpatul a precizat că, într-o
8.953,93, achitând persoanei vătămate suma anumită situație, a pierdut documentele de
de 3.060,36 lei. Pentru repararea integrală a
însoțire a cinci butoaie din inox care au fost
prejudiciului, asupra pensiei inculpatului s-a
luat de la S.C. B. S.A. Suceava, iar butoaiele nu
înființat poprire.
au mai fost găsite. Astfel, din vina sa, s-a cauzat
Situația de fapt anterior expusă a fost stabilită prin lipsa acestor butoaie un prejudiciu în
în urma analizei coroborate a mijloacelor valoare de 2.100 lei. A mai arătat că nu a ținut
de probă administrate în cursul urmăririi o evidență contabilă strictă asupra mărfurilor
penale, respectiv: declarațiile inculpatului B.P., care erau rulate de către societate, cu toate că
declarațiile reprezentantei persoanei vătămate, această obligație îi revenea în exclusivitate. Cu
declarațiile persoanelor vătămate, înscrisuri. ocazia inventarelor efectuate, în urma cărora
s-au constatat lipsuri în gestiunea S.C.C. M.,
Totodată a fost înaintat instanței dosarul de
inculpatul a semnat toate înscrisurile care au
urmărire penală nr. X/P/2013.
fost întocmite – situații de gestiune, note de
Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției constatare, inventare etc., neavând de formulat
înaintat de către Parchetul de pe lângă obiecțiuni. Pe de altă parte, a precizat că nu

Mihai MAREȘ
și-a însușit bunuri din gestiune și nici nu a luat 1968 raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. 1968,
bani din casieria societății unde a fost angajat. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., obiect al
cauzei penale nr. X/P/2013.
În drept, a reținut instanța, fapta suspectului
B.P. care, în calitate de președinte și gestionar Împotriva acestei sentințe a declarat apel
la S.C.C. M., jud. B., în perioada ianuarie 2011 – Parchetul de pe lângă Judecătoria Săveni,
aprilie 2013, neîndeplinindu-și atribuțiile criticând-o pentru nelegalitate, pentru
de serviciu ori îndeplinindu-le defectuos, a motivele pe larg expuse în partea introductivă
cauzând un prejudiciu total de 8.953,93 lei, a prezentei hotărâri.
constituie infracțiunea de neglijență în serviciu,
prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. 1968 Analizând apelul prin prisma motivelor
raportat la art. 258 alin. (1) C. pen. 1968, cu invocate, precum și cauza sub toate aspectele
aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de fapt și de drept, în conformitate cu
prevederile art. 417 alin. (1), (2), art. 420
Din probele administrate în cursul urmăririi C. pr. pen., curtea a constatat că acesta este
penale rezultă suficiente date cu privire la întemeiat, pentru următoarele considerente:
existența faptei pentru care s-a pus în mișcare
acțiunea penală și cu privire la vinovăția După cum rezultă din partea introductivă
JURISPRUDENȚĂ
inculpatului, maximul special prevăzut de a sentinței penale apelate – instanța fiind

lege pentru infracțiunea reținută în sarcina sa sesizată cu un acord de recunoaștere a
în cuprinsul actului de inculpare este mai mic vinovăției încheiat între inculpatul B.P. și
de 7 ani închisoare[1], acordul de recunoaștere a procuror privind comiterea, de către cel
vinovăției a fost încheiat în formă scrisă, conține dintâi, a infracțiunii prevăzute de art. 249
mențiunile prevăzute de art. 482 C. pr. pen., alin. (1) raportat la art. 258 Vechiul C. pen. –,
iar cu ocazia încheierii acestuia inculpatul a la dezbaterile care au avut loc în cauză la
fost asistat de avocat desemnat din oficiu termenul de judecată din data de 24 noiembrie
P.M., potrivit împuternicirii depuse la dosarul 2014, inculpatul nu a fost reprezentat de un
de urmărire penală. apărător ales și nici nu i s-a desemnat unul din
oficiu
Față de aceste considerente, și apreciind
cuantumul pedepsei cu privire la care s-a Potrivit prevederilor art. 90 lit. a) C. pr. pen.,
ajuns la un acord între procuror și inculpat asistența juridică a suspectului sau a incul
ca fiind suficient pentru atingerea scopului patului este obligatorie când acesta este
și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de minor, internat într-un centru de detenție ori
reeducare și de exemplaritate, în baza art. 485 într-un centru educativ, dacă este reținut sau
alin. (1) lit. a) raportat la art. 396 alin. (2) C. pr. arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta
pen., instanța a admis acordul de recunoaștere a fost dispusă măsura de siguranță a internării
a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte
Judecătoria Săveni cu inculpatul B.P., cercetat cazuri prevăzute de lege.
pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în
serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. La alin. (2) al art. 484 C. pr. pen. se stipulează
că: „Instanța se pronunță asupra acordului
[1]
N.n.: Prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi de recunoaștere a vinovăției prin sentință,
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii în urma unei proceduri necontradictorii, în
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi
ședință publică, după ascultarea procurorului,
pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, limita maximă a pedepsei a inculpatului și avocatului acestuia, precum și
închisorii prevăzute de lege a fost mărită de la 7 la 15 ani. a părții civile, dacă este prezentă.”.

Acord de recunoaștere a vinovăției. Încălcarea dispozițiilor...
Este real că, potrivit art. 90 lit. c) C. pr. pen., în Potrivit art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.,
cursul judecății asistența juridică a inculpatului „determină întotdeauna aplicarea nulității
este obligatorie, alături de cazurile de la lit. a) a încălcarea dispozițiilor privind” „asistarea de
acestui text de lege, și în situația în care „legea către avocat a suspectului sau a inculpatului,
prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa precum și a celorlalte părți, atunci când
închisorii mai mare de 5 ani”. asistența este obligatorie”.
Or, din interpretarea literală a prevederilor La alin. (4) lit. c) al aceluiași text de lege se
art. 484 alin. (2) C. pr. pen., reiese că nu se prevede că „încălcarea dispozițiilor legale
face nicio distincție, cât privește obligativitatea prevăzute la alin. 1 lit. (…) f) trebuie invocată”
asistării inculpatului de către apărător în cazul „în orice stare a procesului, indiferent de
sesizării instanței cu un acord de recunoaștere momentul la care a intervenit încălcarea,
a vinovăției, în sensul dacă infracțiunea care a când instanța a fost sesizată cu un acord de
făcut obiectul acordului este sancționată sau recunoaștere a vinovăției”.
nu cu închisoarea mai mare de 5 ani.
Așa fiind și cum în cauză este dat un caz de
Rezultă așadar că textul de lege anterior nulitate absolută, curtea, constatând întemeiat
menționat instituie o regulă specială, derogatorie apelul declarat de parchet, în temeiul art. 421
de la cea reglementată de art. 90 C. pr. pen., pct. 2 lit. b) C. pr. pen., l-a admis, a desființat
dar permisă de acesta prin sintagma „în alte în totalitate sentința penală atacată și a trimis
cazuri prevăzute de lege” relativ la asistența cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
juridică a inculpatului, ea fiind obligatorie în
toate situațiile în care instanța este învestită De asemenea, s-a dispus că în rejudecare va fi
cu un acord de recunoaștere a vinovăției, avut în vedere și celălalt motiv de apel invocat,
independent de limita de pedeapsă prevăzută pentru a se pronunța în cauză o hotărâre legală
de lege pentru fapta ce i se impută. și temeinică.
COMENTARIU
1. Dreptul la apărare stricto sensu, ce implică accesul la un avocat, este consacrat în toate
instrumentele juridice majore adoptate la nivel internațional sau regional: art. 14 par. 3 lit. d)
din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 6 par. 3 lit. c) din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 47 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. În completare, legislația secundară a UE conține norme minime
relevante în materie; în acest sens indicăm: Directiva nr. 2013/48/UE privind dreptul de a avea
acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de
arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și
dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate
și Directiva (UE) nr. 2016/1919 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate
și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul
procedurilor privind mandatul european de arestare.
2. În sistemul juridic național, acest drept este garantat la nivel constituțional, fiind consacrat în
art. 24 alin. (2) din legea fundamentală, și legislativ, în materie penală, în cuprinsul art. 10 alin. (1)
C. pr. pen. (dreptul la apărare, în sens larg, reprezentând unul dintre principiile procesului penal).

Mihai MAREȘ
Jurisprudența instanțelor europene și naționale abundă în nuanțe interpretative referitoare la

configurația dreptului la apărare.
3. Curtea Constituțională a României a stabilit o distincție extrem de relevantă: dreptul la apărare

nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat la nivel
constituțional, în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care are atributul
exclusiv de a stabili cazurile în care se consideră că este necesar a se reglementa[2].
4. În Cauza Natsvlishvili și Togonidze c. Georgia[3], Curtea Europeană a Drepturilor Omului

analizează compatibilitatea dintre un acord de recunoaștere a vinovăției și dreptul la un
proces echitabil. Motivarea este una amplă, conținând inclusiv un studiu comparativ în baza
rezultatelor obținute de la treizeci de state membre ale Consiliului Europei, ce relevă că, pentru
a compensa caracterul urgent al procedurii de negociere, sunt prevăzute măsuri de protecție,
cum ar fi reprezentarea obligatorie a inculpatului de către avocat (în Bulgaria, Republica Cehă,
Franța, Ungaria, Malta, Republica Moldova, Rusia, Serbia și Slovenia), iar alte țări chestionate nu
au norme speciale în caz de recunoaștere a vinovăției, aplicându-se normele obișnuite privind
reprezentarea juridică[4].
5. În procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, legea nu face distincție între inculpatul

JURISPRUDENȚĂ
persoană fizică și inculpatul persoană juridică, astfel încât și aceasta din urmă poate fi titular
al unui astfel de acord[5]. Prin decizia de dezlegare a unor chestiuni de drept penal nr. 21/2016,
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90
lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul
judecății, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii
pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru
inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 din Codul penal”[6]. Având în vedere
că a fost supusă dezlegării doar chestiunea de drept constând în interpretarea dispozițiilor
art. 90 lit. c) C. pr. pen. și nu a ipotezelor prevăzute în art. 90 lit. a) C. pr. pen., instanța supremă
nu a abordat explicit în cuprinsul acestei decizii și „alte cazuri prevăzute de lege”, cum este
cea vizată de cauza de față. Drept urmare, apreciem că raționamentele din prezenta decizie de
speță se aplică și inculpaților persoane juridice în cadrul procedurii acordului de recunoaștere a
vinovăției.
Decizia nr. 494 din 19 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 494 din 11 iulie 2011, apud T. Toader, Constituția României
[2]
reflectată în jurisprudența constituțională, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 91.

C.E.D.O., Cauza Natsvlishvili și Togonidze c. Georgia, hotărârea din 29 aprilie 2014, apud M. Pascu, T. Manea, Acordul de
[3]
recunoaștere a vinovăției, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 98-139.

[4]
Par. 70-71, apud M. Pascu, T. Manea, op. cit., pp. 121-122.
[5]
N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2017,
p. 1375.
[6]
Publicată în M. Of. nr. 884 din 4 noiembrie 2016.

JURISPRUDENȚĂ
NAȚIONALĂ
Calea de atac împotriva încheierii pronunțate în procedura camerei preliminare. Nelegala citare
Calea de atac împotriva încheierii pronunțate

în procedura camerei preliminare. Nelegala citare
C. pr. pen., art. 408 alin. (2), art. 4251 alin. (1)
Contestația împotriva unei încheieri pronunțate în cursul judecății este inadmisibilă, aceasta
putând fi atacată numai odată cu fondul. Dispozițiile procedurale nu prevăd o cale de atac
separată pentru contestarea unei încheieri pronunțate după dispunerea începerii judecății, cu
privire la aspectele invocate de inculpat, calea de atac permisă de lege fiind apelul odată cu
fondul cauzei.
Mai mult, dacă inculpatul aprecia că nu a fost legal citat în cursul procedurii de cameră preliminară
și că încheierea prin care s-a dispus începerea judecății nu i-a fost legal comunicată, acesta avea
posibilitatea de a formula contestație împotriva încheierii prin care s-a dispus începerea judecății,
dacă aprecia că se află încă în termenul legal de declarare a acestei căi de atac.
În condițiile în care există o cale de atac, prevăzută de lege, împotriva încheierii pronunțate în
procedura camerei preliminare, de care inculpatul nu a uzat, cale de atac în care avea posibilitatea
de a invoca aspectul greșitei sale citări, conform normelor din Codul de procedură penală.
(C. Apel București, secția I penală,
decizia penală nr. 12/C din 11 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005,
nr. 725/P/2014 din 30 martie 2017 al cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5
Parchetului de pe lângă Tribunalul G. s-a alin. (1) C. pen., întrucât în perioada 18.06. –
dispus trimiterea în judecată a inculpaților (…).08, în calitate de administrator de fapt al
A.M.S.A.H.J., pentru săvârșirea infracțiunii de societății C.N. SFS SRL, în scopul sustragerii de
evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) la îndeplinirea obligațiilor fiscale, a omis în tot
lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, să evidențieze, în actele contabile ori în alte
cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 documente legale, operațiunile comerciale
alin. (1) C. pen., întrucât în perioada 18.06. – efectuate și veniturile realizate, prejudiciind
(…).08, în calitate de administrator de drept bugetul general consolidat cu suma totală de
al societății C.N. SFS SRL, în scopul sustragerii 1392522,36 lei, reprezentând TVA.
de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, a omis în
tot să evidențieze, în actele contabile ori în Prin ordonanța nr. 725/P/2014 din data de 2
alte documente legale, operațiunile comerciale februarie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă
efectuate și veniturile realizate, prejudiciind Tribunalul G. s-a dispus punerea în mișcare a
bugetul general consolidat cu suma totală de acțiunii penale față de inculpații A.M.S.A.H.J.,
1392522,36 lei, reprezentând TVA. cetățean irakian, și A.S.F.F.H., cetățean irakian,
pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune
și fiscală prevăzută de prevederile de art. 9
alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005,
2. A.S.F.F.H., pentru săvârșirea infracțiunii de cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5
evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) alin. (1) C. pen., întrucât în perioada 18.06. –
JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 133

C. Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 12/C din 11 ianuarie 2018
(…).08, în calitate de administratori ai inculpatului în care este menționat ultimul

societății C.N. SFS SRL, în scopul sustragerii domiciliu al acestuia ca fiind cel pe care l-a
de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, au omis menționat în rechizitoriu, cazierul fiind emis la
în tot să evidențieze, în actele contabile ori în 6 februarie 2017.
alte documente legale, operațiunile comerciale
efectuate și veniturile realizate, prejudiciind La această adresă unde a fost comunicat și
bugetul general consolidat cu suma totală de rechizitoriul la data de 25 aprilie 2017, a fost
1392522,36 lei, reprezentând TVA. afișată înștiințarea, rechizitoriul fiind restituit
instanței.
Inculpatului A.S.F.F.H. i s-au adus la cunoștință
drepturile și obligațiile procesuale pe care le La data de 28 iunie 2017, instanța a pronunțat
conferă și impune inculpatului legea penală încheierea de Cameră preliminară în temeiul
și a fost audiat, menținându-și declarațiile art. 346 alin. (1) C. pen., prin care a constatat
legalitatea sesizării cu rechizitoriu, a
din care rezultă că nu este acord cu acuzația
administrării probelor și a efectuării actelor de
de evaziune fiscală întrucât nu s-a ocupat
către organele de urmărire penală.
de activitatea societății C.N. SFS SRL, ci
numitul A.M.S.A.H.J., el deținând doar 5% S-a fixat termen de judecată la data de
din cota de participare la profit și pierdere. 27 septembrie 2017.
JURISPRUDENȚĂ
Acesta nu a putut să dea explicații în legătură

cu depunerea balanței de verificare a lunii Pentru acest termen de judecată inculpatul
iunie 2008, decontul 300 TVA pentru luna A.S.F. a fost citat tot la adresa din rechizitoriu.
iunie 2008, Declarația 100 (obligațiile către
S-a amânat cauza la data de 18 octombrie 2017,
bugetul de stat) la organele fiscale care au pentru când s-a dispus citarea inculpatului la
fost întocmite în numele său având calitatea aceeași adresă cu mandat de aducere.
de administrator.
În executarea mandatului a fost identificată
Cu ocazia aducerii la cunoștință a drepturilor o altă persoană care s-a declarat proprietara
și obligațiilor prevăzute de art. 108 și art. 83, imobilului din anul 2012, nu îl cunoaște
art. 108, art. 209 alin. (17) și art. 210 alin. (1) și (2) pe inculpat, nu a locuit niciodată în blocul
C. pr. pen., s-au întocmit procesele-verbale din respectiv, cu toate că în evidența cazierului
datele 21 ianuarie 2016 și 13 februarie 2017. judiciar figurează cu ultimul domiciliu în
București. La data de 17 mai 2015, s-a emis
Inculpatului A.S.F.F.H. i s-a comunicat că are împuternicire avocațială în dosarul xx17 pentru
dreptul de a fi asistat în timpul urmăririi penale, consultare și copiere, de către d-l avocat B.P.D.,
de un apărător ales sau din oficiu (în cazurile dosarul fiind înregistrat pe rolul instanței în
prevăzute de legea procesual penală), însă, procedura de cameră preliminară.
acesta nu a dorit să fie reprezentat decât de
traducătorul de limbă arabă K.F. La termenul de judecată din data de 18
octombrie 2017, se invocă de domnul avocat
În procedura de cameră preliminară inculpatul nulitatea absolută a procedurii de cameră
A.S.F. a fost citat la adresa indicată în rechizi preliminară, a rechizitoriului, a întregii urmăriri
toriu, respectiv sectorul 3 București. Deși în penale, solicitându-se restituirea cauzei la
declarația dată organelor de urmărire penală parchet pe motivul că s-au încălcat drepturile
la data de 13 februarie 2017 a precizat că procesuale ale inculpatului, respectiv dispoziția
locuiește în sector 1 București, unde a solicitat imperativă a art. 259 alin. (3) C. pr. pen.,
comunicarea actelor de procedură, procurorul referitoare la citare, precum și dreptul la un
de caz a avut în vedere cazierul judiciar al proces echitabil.
134 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | JURISPRUDENŢĂ NAȚIONALĂ

S-a arătat că nulitățile absolute sunt strict și procedură penală, prevederi care încalcă atât
limitativ prevăzute de art. 281 C. pr. pen., astfel Constituția României cât și Convenția pentru
că nelegala îndeplinire a procedurii de citare apărarea drepturilor omului și a libertăților
în speță nu este lovită de nulitatea absolută, fundamentale.
fiind incidente în cauză dispozițiile art. 282
alin. (4) lit. a) C. pr. pen., respectiv cazul de S-a arătat că adresa la care a fost efectuată
nulitate relativă ce poate fi invocat până la citarea inculpatului a fost în București, adresă
închiderea procedurii de cameră preliminară, la care inculpatul nu locuiește.
dacă încălcarea a intervenit în cursul urmării
În aceste condiții, s-a apreciat că i-au fost
penale sau în această procedură. încălcate drepturile procesuale. A fost încălcată
Or, închiderea procedurii de cameră preli dispoziția imperativă – art. 259 alin. (3)
minară a avut loc la momentul rămânerii C. pr. pen. – referitoare la citarea suspectului
definitive a încheierii din 28 iunie 2017, sau inculpatului:
nulitatea fiind invocată în cursul judecății. Astfel, consecința acestei încălcări a procedurii
S-a constatat că inculpatul nu a fost lipsit penale este faptul că nu a putut cunoaște stadiul
de dreptul de a formula cereri și excepții în dosarului și, logic, nu a putut să își asigure
procedura de cameră preliminară, cât timp un asistarea de către un apărător ales, care să îi
avocat desemnat de acesta a studiat dosarul apere interesele în cauză și să exercite drepturile
prevăzute de Codul de procedură penală.
instanței la data de 17 mai 2017 și se afla în
intervalul fixat de instanță pentru a formula Totodată, a mai arătat inculpatul că i-a fost
cereri și excepții. încălcat dreptul la un proces echitabil – normă
imperativă reglementată de art. 6 alin. (1)
În plus, potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul
și (3) lit. a), b) și c) din Convenția pentru
procedurii camerei preliminare îl constituie
apărarea drepturilor omului și a libertăților
verificarea, după trimiterea în judecată, a
fundamentale.
competenței și legalității sesizării instanței,
precum și verificarea legalității administrării În aceste condiții, a apreciat inculpatul că
probelor și a efectuării actelor de către sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1)
organele de urmărire penală, astfel că aceste lit. f) C. pr. pen., astfel încât s-a solicitat
obligații revin instanței indiferent dacă admiterea excepției invocate și constatarea
inculpatul invocă sau nu excepții. nulității absolute a actelor emise cu încălcarea
prevederilor art. 259 alin. (3) C. pr. pen.
Constatând că nulitatea relativă a fost
invocată după închiderea procedurii de cameră În drept, s-au invocat dispozițiile art. 4251
preliminară, cererea formulată a fost respinsă C. pr. pen.
ca inadmisibilă.
La termenul de judecată din data de 11 ianuarie
Împotriva încheierii de ședință anterior 2018, Curtea a pus în discuția părților excepția
menționate, inculpatul A.S.F. a declarat inadmisibilității căii de atac a contestației
contestație, cauza fiind înregistrată pe rolul declarată de inculpatul A.S.F. împotriva
Curții de Apel București, secția I penală, la data încheierii de ședință din data de 13 decembrie
de 27 decembrie 2017. 2017 pronunțată de Tribunalul G.
Prin motivele scrise depuse la dosarul cauzei, Asupra admisibilității căii de atac a contestației
s-a arătat că soluția instanței de fond este declarată de inculpatul A.S.F., Curtea constată
greșită, prin raportare la prevederile Codului de următoarele:

C. Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 12/C din 11 ianuarie 2018
Prin motivele scrise depuse la dosarul cauzei, exercita numai atunci când legea o prevede
s-a arătat că soluția instanței de fond este expres, prevederile prezentului articol fiind
greșită, prin raportare la prevederile Codului de aplicabile când legea nu prevede altfel.
procedură penală, prevederi care încalcă atât
Constituția României cât și Convenția pentru Cu alte cuvinte, posibilitatea atacării separate
apărarea drepturilor omului și a libertăților a unei încheieri pronunțate în cursul judecății
fundamentale. trebuie expres prevăzută de lege.
S-a arătat că adresa la care a fost efectuată Or, se constată că dispozițiile procedurale nu
citarea inculpatului a fost în București, adresă prevăd o cale de atac separată pentru contestarea
la care inculpatul nu locuiește. unei încheieri pronunțate după dispunerea
începerii judecății, cu privire la aspectele invocate
În aceste condiții, s-a apreciat că i-au fost de inculpat, calea de atac permisă de lege fiind
încălcate drepturile procesuale și dispoziția apelul odată cu fondul cauzei.
imperativă – art. 259 alin. (3) C. pr. pen. –
referitoare la citarea suspectului sau inculpa Mai mult, dacă inculpatul aprecia că nu a
tului, iar consecința acestei încălcări a procedurii fost legal citat în cursul procedurii de cameră
penale este faptul că nu a putut cunoaște stadiul preliminară și că încheierea prin care s-a
JURISPRUDENȚĂ
dosarului și, logic, nu a putut să își asigure dispus începerea judecății nu i-a fost legal
asistarea de către un apărător ales, care să îi comunicată, acesta avea posibilitatea de
apere interesele în cauză și să exercite drepturile a formula contestație împotriva încheierii
prevăzute de Codul de procedură penală. prin care s-a dispus începerea judecății, dacă
aprecia că se află încă în termenul legal de
Totodată, a mai arătat inculpatul că i-a fost declarare a acestei căi de atac.
încălcat dreptul la un proces echitabil – normă
imperativă reglementată de art. 6 alin. (1) A mai susținut inculpatul că solicitarea sa este
și (3) lit. a), b) și c) din Convenția pentru admisibilă, deoarece ar fi incidente norme
apărarea drepturilor omului și a libertăților superioare Codului de procedură penală și că
fundamentale. i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil –
normă imperativă reglementată de art. 6
În aceste condiții, a apreciat inculpatul că alin. (1) și (3) lit. a), b) și c) din Convenția
sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) pentru apărarea drepturilor omului și a
lit. f) C. pr. pen., astfel încât s-a solicitat libertăților fundamentale și că din acest motiv
admiterea excepției invocate și constatarea sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f)
nulității absolute a actelor emise cu încălcarea C. pr. pen., privind nulitatea absolută a actelor
prevederilor art. 259 alin. (3) C. pr. pen. emise cu încălcarea prevederilor art. 259
Analizând încheierea contestată și dispozițiile alin. (3) C. pr. pen.
legale, Curtea constată că prezenta contestație A mai arătat că „prevederea art. 281 alin. (4)
este inadmisibilă. lit. a) C. pr. pen., pe care probabil că își
Potrivit art. 408 alin. (2) C. pr. pen., încheierile întemeiază instanța soluția, este o aberație
pronunțate în cursul judecății pot fi atacate cu juridică și o contrazicere a naturii și esenței
apel odată cu sentința, cu excepția cazurilor nulității absolute, făcută probabil de legiuitori
când, potrivit legii, pot fi atacate separat. nejuriști”, iar „această aberație normativă
contravine atât Constituției României cât și
De asemenea, conform art. 425 1 alin. (1) Convenției pentru apărarea drepturilor omului
C. pr. pen., calea de atac a contestației se poate și a libertăților fundamentale.”

Curtea constată că aprecierile apărării nu încheierii de la data de 13 decembrie 2017 în

sunt argumentate și nu au nicio legătură cu cursul judecății în primă instanță, încheiere ce
dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor poate fi atacată numai cu apel odată cu fondul.
Omului invocate, în condițiile în care există
o cale de atac, prevăzută de lege, împotriva Pentru aceste considerente, va respinge
încheierii pronunțate în procedura camerei ca inadmisibilă contestația formulată de
preliminare, de care inculpatul nu a uzat, calea inculpatul A.S.F. împotriva încheierii penale
de atac în care avea posibilitatea de a invoca din data de 13 decembrie 2017, pronunțată de
aspectul greșitei sale citări, conform normelor Tribunalul G. secția penală.
din Codul de procedură penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. pr. pen. va obliga
În consecință, având în vedere dispozițiile contestatorul inculpat la plata sumei de 200 lei
art. 408 alin. (2) C. pr. pen. și art. 4251 alin. (1) cheltuieli judiciare către stat, acesta aflându-se
C. pr. pen., se constată că prezenta contestație în culpă procesuală prin promovarea unei căi
este inadmisibilă, fiind formulată împotriva de atac inadmisibile.

C. Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 173/R din 18 ianuarie 2018
Restituirea timbrului de mediu.

Prioritatea dreptului european față
de dispozițiile naționale
Constituția României, art. 148 alin. (2)
O.U.G. nr. 9/2013, art. 4, art. 5
CJUE a declarat că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să
instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei
lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru
respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din
urmă, însă se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja
înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită, o taxă în vigoare anterior declarată
incompatibilă cu dreptul Uniunii.
În ceea ce privește neutralitatea timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele

JURISPRUDENȚĂ
rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare naționale deja înmatriculate în
România cu plata unei taxe declarate incompatibile, Curtea a arătat că valoarea unei asemenea
taxe neconforme trebuie să fie restituită cu dobândă, astfel încât nu mai poate fi considerată ca fiind
încorporată în valoarea de piață a acestor autovehicule. Valoarea reziduală a taxei respective este
așadar egală cu zero, deci inferioară timbrului de mediu aplicat unui autovehicul rulat importat, de
același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură, ceea ce contravine art. 110 TFUE.
(C. Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr. 173/R din 18 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Prin sentința nr. 693 din 12 septembrie către pârâtă a sumelor de bani reprezentând
2017, pronunțată de Tribunalul M., s-a admis timbru de mediu, dobânda fiscală și cheltuielile
cererea de chemare în judecată formulată de de judecată datorate părții reclamante.
partea reclamantă M.F.R. în contradictoriu cu
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Împotriva acestei hotărâri, în termen legal,
Națională de Administrare Fiscală – Direcția a declarat recurs pârâta Direcția Generală
Generală Regională a Finanțelor Publice B. – Regională a Finanțelor Publice B. – Adminis
Administrația Finanțelor Publice Reghin și, trația Județeană a Finanțelor Publice M. și a
pe cale de consecință, s-a dispus obligarea solicitat casarea sentinței atacate și rejude
pârâtului să restituie părții reclamante suma carea cauzei în sensul respingerii cererii de
de 3496 lei, reprezentând timbru de mediu, la chemare în judecată ca nefondată.
care se adaugă dobânda legală, calculată de la În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta
data plății taxei – 11 decembrie 2013 și până la pârâtă a invocat o greșită aplicare de către
restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată prima instanță a normelor de drept material
în sumă de 800 lei. Prin aceeași sentință, (art. 488 pct. 8 C. pr. civ.).
s-a admis cererea de chemare în garanție a
Administrației Fondului pentru Mediu și s-a Recurenta a invocat dispozițiile art. 4 din
dispus obligarea chematei în garanție la plata O.U.G. nr. 9/2013 privind timbrul de mediu,

Restituirea timbrului de mediu. Prioritatea dreptului european față de dispozițiile naționale
prin care s-au reglementat situațiile în care act legislativ care obligă orice stat membru
intervine obligația de plată a timbrului de destinatar în ceea ce privește rezultatul
mediu. care trebuie obținut, lăsând în același timp
autorităților naționale competența în ceea ce
De asemenea, s-au invocat dispozițiile art. 5 privește alegerea formei și a mijloacelor”.
din același act normativ, prin care s-a dispus că
organul fiscal competent calculează cuantumul Astfel, art. 33 din Directiva nr. 77/388/CE
taxei, pe baza documentelor din care rezultă prevede: „Fără a aduce atingere altor dispoziții
dovada dobândirii dreptului de proprietate comunitare, dispozițiile prezentei directive
asupra autovehiculului și elementele de calcul nu împiedică niciun stat membru să mențină
al taxei, depuse de către contribuabilul care sau să introducă impozite pe contractele de
intenționează să efectueze înmatricularea sau asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize
prima transcriere a dreptului de proprietate, și taxe de timbru și, în general, orice impozite
lista documentelor fiind prevăzută în normele și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite
metodologice de aplicare a legii.
pe cifra de afaceri”.
În concluzie, s-a relevat că legiuitorul a statuat
Referitor la cererea de chemare în garanție
că timbrul de mediu este datorat de primul
proprietar din România al autovehiculului, a Administrației Fondului pentru Mediu, a
care intenționează să efectueze înscrierea în subliniat că în mod corect s-a apreciat faptul că
evidențele autorității competente din România față de soluția adoptată cu privire la acțiunea
a dobândirii dreptului său de proprietate principală și având în vedere dispozițiile art. 72
asupra autovehiculului, în vederea atribuirii C. pr. civ. partea poate să cheme în garanție o
unui certificat de înmatriculare și a numărului altă persoană împotriva căreia să se îndrepte, în
de înmatriculare. cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în
garanție sau în despăgubire, această cerere de
În ceea ce privește obligativitatea achitării chemare în garanție fiind întemeiată întrucât,
timbrului de mediu trebuie reținut și principiul taxa se face venit la bugetul fondului pentru
constituțional prevăzut la art. 1 alin. (5) mediu și se gestionează de Administrația Fondului
din Constituția României, potrivit căruia în
pentru Mediu în vederea finanțării programelor și
România, respectarea Constituției, a supre
proiectelor pentru protecția mediului.
mației sale și a legilor este obligatorie, astfel
că instituirea timbrului de mediu reprezintă În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de
opțiunea legiuitorului național, iar organele judecată, recurenta pârâtă a solicitat instanței
fiscale sunt obligate să respecte prevederile exonerarea de la plata acestora, susținând
art. 13 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de
că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de
procedură fiscală, republicată, conform căruia:
art. 453 C. pr. civ. Conform acestor prevederi,
„Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie
partea care a pierdut procesul poate fi obligată
să respecte voința legiuitorului așa cum este
exprimată în lege”. să suporte cheltuielile ocazionate de proces,
însă prin aceasta, trebuie ca partea care a
Prin urmare, câtă vreme legislația fiscală pierdut procesul să se afle în culpă procesuală,
prevede în mod expres plata timbrului de sau, prin atitudinea sa în cursul derulării
mediu cu ocazia primei înmatriculări, rezultă procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
că aceasta este în mod legal datorată.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
În conformitate cu art. 1-33 alin. (1) din Tratatul
de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005, Examinând recursul dedus judecății, prin
Partea a II-a, „Legea cadru europeană este un raportare la motivele invocate, precum și la

C. Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 173/R din 18 ianuarie 2018
dispozițiile legale incidente, Curtea reține încorporată în valoarea de piață a acestor

următoarele: autovehicule. Valoarea reziduală a taxei
respective este așadar egală cu zero, deci
Prin sentința atacată, instanța de fond a admis inferioară timbrului de mediu aplicat unui
cererea de chemare în judecată formulată de autovehicul rulat importat, de același tip, cu
reclamanta M.F.-R. și a dispus obligarea pârâtei aceleași caracteristici și aceeași uzură, ceea ce
să-i restituie reclamantei suma de 3496 contravine art. 110 TFUE.
lei, reprezentând timbru de mediu, achitată
cu ocazia înmatriculării unui autoturism În acest sens, Curtea a precizat că valoarea
achiziționat din spațiul Uniunii Europene, reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul
precum și dobânda aferentă prevăzută de O.G. Uniunii trebuie considerată că încetează să fie
nr. 92/2003. încorporată în valoarea de piață a unui vehicul
din chiar momentul în care proprietarul acestui
Față de susținerile recurentei pârâte din vehicul dispune, în temeiul dreptului intern, de
memoriul de recurs referitoare la nelegalitatea posibilitatea de a obține restituirea respectivei
sentinței pronunțate de Tribunal, trebuie taxe, indiferent dacă a fost sau nu restituită
precizat că la data de 9 iunie 2016, Curtea efectiv la data vânzării vehiculului menționat.
de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat S-a apreciat că această simplă posibilitate de a
JURISPRUDENȚĂ
o decizie preliminară în cauza C-586/14 obține restituirea este de natură să încurajeze

V.B. împotriva AJFP Cluj. stabilirea unui preț de vânzare care să nu țină
seama de taxa respectivă, chiar dacă ea nu a
Potrivit Curții, timbrul de mediu este neutru
fost încă restituită. Or, într-o asemenea situație,
raportat la concurența dintre autovehiculele
cumpărătorii unui astfel de vehicul național sunt
rulate provenite din alte state membre
scutiți de timbrul de mediu, în timp ce vehiculele
și autovehiculele similare naționale deja
rulate importate dintr-un alt stat membru
înmatriculate în România fără plata taxei
sunt invariabil supuse timbrului de mediu la
speciale, a taxei pe poluare sau a celei pentru
înmatricularea în România, ceea ce este de natură
emisii poluante.
să ofere un avantaj concurențial vehiculelor
Astfel, sarcina fiscală care decurge din O.U.G. rulate prezente deja pe piața românească și, în
nr. 9/2013 este aceeași pentru contribuabilii consecință, să descurajeze importul de vehicule
care cumpără un autovehicul rulat dintr-un similare din alte state membre.
alt stat membru și care solicită înmatricularea
În concluzie, CJUE a declarat că art. 110 TFUE
lui în România și pentru aceia care cumpără
trebuie interpretat în sensul că nu se opune
un autovehicul de același tip, cu aceleași
caracteristici și aceeași uzură, înmatriculat în ca un stat membru să instituie o taxă pe
România anterior datei de 1 ianuarie 2007, fără autovehicule care se aplică autovehiculelor
plata vreunei taxe. rulate importate cu ocazia primei lor înma
triculări în acest stat membru și autovehiculelor
Însă, în ceea ce privește neutralitatea tim deja înmatriculate în statul membru respectiv
brului de mediu față de concurența dintre cu ocazia primei transcrieri în același stat
autovehiculele rulate provenite din alte state a dreptului de proprietate asupra acestora
membre și autovehiculele similare naționale din urmă, însă se opune ca statul membru
deja înmatriculate în România cu plata unei respectiv să scutească de această taxă
taxe declarate incompatibile, Curtea a arătat autovehiculele deja înmatriculate pentru care
că valoarea unei asemenea taxe neconforme a fost plătită, dar nu a fost restituită, o taxă
trebuie să fie restituită cu dobândă, astfel în vigoare anterior declarată incompatibilă cu
încât nu mai poate fi considerată ca fiind dreptul Uniunii.

Restituirea timbrului de mediu. Prioritatea dreptului european față de dispozițiile naționale
Astfel fiind, raportat la jurisprudența CJUE și făcută de reclamantă se întemeiază pe o

având în vedere prioritatea normelor europene dispoziție legală contrară dreptului uniunii, iar
față de normele interne, efectul direct și caracterul întemeiat al pretențiilor cuprinse
imediat al acestora, precum și efectul în timp în capătul principal de cerere constând în
al hotărârii preliminare amintită mai sus (efect obligarea pârâtei la restituirea sumei achitată
retroactiv, de la data intrării în vigoare a normei cu titlu de timbru de mediu, rezultă din
interne), Curtea apreciază că în raport de ceea considerentele prezentate mai sus.
ce s-a statuat de către instanța europeană
prin hotărârea amintită, soluția pronunțată de Referitor la cererea de chemare în garanție
instanța de fond este legală. formulată de pârâtă împotriva Administrației
Fondului pentru Mediu, instanța de recurs
Principiul aplicării prioritare a dreptului apreciază că și aceasta este întemeiată, având
Uniunii Europene astfel cum reiese din art. 148 în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G.
alin. (2) din Constituția României, stabilește că nr. 9/2013, conform cărora timbrul constituie
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii venit la bugetul Fondului pentru mediu și se
Europene, precum și celelalte reglementări utilizează de Administrația Fondului pentru
comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate Mediu în vederea finanțării programelor și
față de dispozițiile contrare din legile interne, cu proiectelor pentru protecția mediului.
respectarea prevederilor actului de aderare.
În concluzie, față de prevederile legale
Instanța are în vedere că potrivit hotărârii menționate și de cele ale art. 72 și urm. C. pr.
C.J.U.E. în cauza Administrazione delle civ., în mod justificat a fost obligată chemata
finanzedello stato c. Simmenthal, nr. 106/77, în garanție să vireze pârâtei suma reprezentând
prioritatea dreptului comunitar constă în timbrul de mediu, precum și dobânda calculată
aplicarea directă de către judecătorul național a conform celor reținute mai sus.
dreptului comunitar, lăsând neaplicată o normă
internă ulterioară contrară, fără a solicita sau a Referitor la cheltuielile de judecată, trebuie
aștepta eliminarea pe cale legislativă sau pe precizat că potrivit prevederilor art. 453
calea excepției de neconstituționalitate. alin. (1) C. pr. civ., părții care a pierdut procesul
Concluzia ce se desprinde din jurisprudența îi revine obligația procesuală de a achita părții
CJUE (cauza B.) este aceea că prin efectele care a câștigat, la cererea acesteia, cheltuielile
art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 9/2013, nu se de judecată. În consecință, reținând culpa
asigura neutralitatea taxei față de concurența procesuală a pârâtei, în temeiul art. 451-453
dintre autovehiculele rulate provenite din C. pr. civ., în mod legal instanța de fond
alte state membre și autovehiculele similare a stabilit obligația acesteia de a achita
naționale deja înmatriculate în statul membru reclamantei suma de 800 lei cu titlu cheltuieli
vizat, autoturisme supuse unei taxe declarate de judecată ocazionate în primă instanță.
incompatibile cu art. 110 din TFUE.
Pe cale de consecință, nefiind incident motivul
Pentru aceste considerente, raportat la de nelegalitate invocat, în temeiul art. 496
principiile definitorii ale dreptului european C. pr. civ. recursul dedus judecății urmează a fi
amintite mai sus, instanța reține că plata respins, ca nefondat.

C. Apel Craiova, secția a II-a civilă, decizia nr. 61/2018 din 31 ianuarie 2018
Răspunderea patrimonială a administratorului societății

comerciale. Continuarea unei activități care ducea, în
mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți
Legea nr. 85/2014, art. 169 alin. (1) lit. c)
Deși starea de incapacitate de plată a datoriilor a existat începând cu anul 2011 și s-a agravat în
cursul anilor 2012-2014, ducând în mod vădit debitoarea la încetarea de plăți, administratorul
a dispus continuarea activității neprofitabile, săvârșind deci fapta prevăzută de art. 169 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 85/2014 [„(c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care
ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”].
Legătura de cauzalitate între fapta sus menționată și prejudiciul creditorilor este evidentă deoarece
prin continuarea activității care ducea în mod vădit societatea la încetarea de plăți, s-a mărit pasivul
patrimonial, creanțele creditorilor crescând constant, ajungând finalmente la valoarea înscrisă în
tabelul definitiv.
JURISPRUDENȚĂ
Vinovăția administratorului statutar există deoarece lui îi revenea obligația legală de administrare
a bunurilor societății în realizarea scopului prevăzut la art. 1 din Legea nr. 31/1990 și de a urmări ca
activitatea desfășurată să nu conducă societatea la pierderi și la încetare de plăți.
În conluzie, sunt îndeplinite condițiile pretinse de legiuitor pentru a se putea face aplicarea textului
art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014, respectiv existența faptei ilicite care a condus la
ajungerea societății în stare de încetare de plăți, faptă care a produs prejudicii creditorilor, între
fapta comisă și prejudicii existând o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea
faptă a provocat prejudiciul și nu în ultimul rând vinovăția autorului, acțiunea în răspundere civilă
delictuală fundamentată pe acest text având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății
comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor.
Fapta săvârșită de administrator trebuie privită în contextul stării de insolvență a debitoarei, ca fiind
un complex de cauze sau condiții care au dus sau au favorizat ajungerea societății în încetare de plăți,
prin respectiva faptă debitoarea fiind lipsită de lichidități tocmai pentru faptul că a fost administrată
cu rea-credință și cu neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera creanțele, scopul dispozițiilor
legale amintite fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-și
poată acoperi creanțele de la persoanele vinovate de ajungerea societății în incapacitate de plată.
(C. Apel Craiova, secția a II-a civilă, decizia nr. 61/2018 din 31 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Prin sentința nr. 558 din 2 octombrie 2017 lichidatorul judiciar A.C.I., desemnat să
pronunțată de Tribunalul D., secția a II-a administreze procedura insolvenței debitoarei.
civilă, s-a respins cererea de antrenare a
răspunderii personale patrimoniale, formulată Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a
de reclamanta – creditoare Administrația reținut că prin încheierea de ședință din data de
Județeană a Finanțelor Publice D. împotriva 25 august 2016, s-a admis cererea formulată
pârâtului V.G. și în contradictoriu cu de … și s-a dispus deschiderea procedurii de

Răspunderea patrimonială a administratorului societății comerciale...
insolvență împotriva acesteia, fiind desemnat Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta
să administreze procedura lichidatorul judiciar creditoare Administrația Județeană a Finanțelor
A.C.I. Publice D.
În cadrul procedurii s-a depus la dosarul În motivare, arată că hotărârea a fost dată cu
de creanțe, tabelul definitiv consolidat al încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ.,
creanțelor debitoarei în care Administrația întrucât hotărârea judecătorească nu cuprinde
Județeană a Finanțelor Publice D. a fost înscrisă motivele proprii care au format convingerea
cu suma totală de xx lei. judecătorului-sindic că se impune respingerea
cererii formulate de autoritatea fiscală, fiind
Potrivit dispozițiilor art. 169 din Legea
luate în considerare și analizate doar apărările
nr. 85/2016 privind procedurile de prevenire a
pârâtei, motivarea fiind de fapt o preluare a
insolvenței și de insolvență alin. (2) ultima teză,
acestora.
poate introduce acțiune privind antrenarea
răspunderii membrilor organelor de conducere Susține că motivarea hotărârii trebuie să fie
colectivă sau a oricăror alte persoane care au clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de
contribuit la starea de insolvență, și creditorul fapte și argumente, să răspundă în fapt și în
care deține mai mult de 50% din valoarea drept la toate pretențiile formulate de către
creanțelor înscrise la masa credală. părți, să conducă în mod logic și convingător
Pentru angajarea răspunderii în condițiile arătate, la soluția din dispozitiv.
trebuie să se facă dovada certă a faptului că
A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta
prin activitatea desfășurată, aceste persoane
argumentele proprii pentru care au fost
au cauzat prejudiciul stabilit, adică între faptele
înlăturate susținerile părților, respectiv, au fost
acestora și prejudiciu există o legătură de
apreciate corecte, echivalează cu o necercetare
cauzalitate care nu poate fi contestată.
a fondului cauzei. Într-adevăr, atâta timp cât
Legea stabilește în art. 169 alin. (1) lit. a)-b) în considerente instanța nu analizează probele
faptele care atrag răspunderea membrilor care au fost administrate, nu stabilește
organelor de conducere ale debitoarei, însă împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu
petenta nu a indicat niciuna dintre aceste evocă normele substanțiale și procedurale
fapte în cererea sa, ci face doar aprecieri de incidente și aplicarea lor în speță, soluția
natură teoretică ajungând în final la concluzia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută
că, se află în imposibilitatea încasării creanțelor și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o
scadente din cauza ajungerii debitoarei în preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară
insolvență și că, deși nu deține documente și nu permite exercitarea controlului judiciar,
care să dovedească vinovăția pârâtului, obligând la o casare cu trimitere.
consideră că există prezumția de vinovăție a
administratorului special. Mai arată că judecătorul-sindic nu și-a exercitat
rolul activ pentru a asigura, prin toate mijloacele,
S-a mai reținut că, în procedura insolvenței, stabilirea adevărului și a încălcat prevederile
lichidatorul judiciar a intrat în posesia actelor aplicabile speței.
contabile solicitate și că a valorificat bunurile
societății debitoare și nu s-a reținut, pe toată Susține că în tabelul suplimentar al creanțelor
perioada derulării procedurii niciun act sau debitoarei Societatea V. S.R.L., publicat în BPI
fapt care să atragă vinovăția administratorului nr. xxx din 9 decembrie 2016, Administrația
pârât. Județeană a Finanțelor Publice D. a fost înscrisă

cu suma de 10.024 lei creanță bugetară – art. 5 modificările și completările ulterioare. Natura
pct. 14 și art. 161 pct. 5: juridică a răspunderii organelor de conducere
și supraveghere decurge din natura raporturilor
În Tabelul definitiv consolidat al creanțelor dintre aceste persoane și societate, fiind
debitoarei Societatea V. S.R.L., publicat în BPI vorba de o răspundere civilă, patrimonială,
nr. xxx din 9 decembrie 2016, Administrația iar sursa obligației încălcate determină natura
Județeană a Finanțelor Publice D. a fost înscrisă răspunderii.
cu suma totală de 142.312 lei din care: 131.404 lei
creanță beneficiind de o cauză de preferință – Încălcarea unei obligații decurgând din
art. 5 pct. 15 și art. 159 alin. (1) pct. 3 – și contractul de mandat – cuprins în actul
10.908 lei creanță bugetară – art. 5 pct. 14 și constitutiv – atrage răspunderea contractuală
art. 161 pct. 5. a administratorului, iar încălcarea unei
obligații legale atrage răspunderea delictuală
Întrucât atât în tabelul preliminar, cât și în a administratorului.
tabelul definitiv și în tabelul definitiv rectificat
al creanțelor Administrația Județeană a Antrenarea răspunderii membrilor organelor
Finanțelor Publice este unic creditor, fiind de conducere și/sau supraveghere din cadrul
îndeplinită condiția impusă de art. 169 societății, precum și a oricărei persoane
JURISPRUDENȚĂ
alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, presupune îndeplinirea unor condiții și anume:
cu modificările și completările ulterioare, era prejudicierea creditorilor, existența raportului
îndreptățită a formula acțiune în baza alin. (1) de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu,
al aceluiași articol. respectiv culpa personală a celui față de care
se antrenează răspunderea.
Conform art. 169 din Legea nr. 85/2014,
cu modificările și completările ulterioare, Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea
judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii
întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, debitoarei în insolvență. Simpla constatare
ajuns în stare de insolvență, să fie suportată a stării de insolvență constituie o condiție
de membrii organelor de conducere și/sau suficientă pentru angajarea răspunderii,
supraveghere din cadrul societății, precum și dat fiind faptul că are drept rezultat direct
de orice alte persoane, care, prin activitatea neplata datoriilor scadente față de creditori și
lor neloială, au adus societatea în stare de implicit prejudicierea acestora.
insolvență și, ca o consecință a acestei stări
patrimoniale, s-a produs o reducere în valoarea Referitor la raportul de cauzalitate, art. 169
reală a creanțelor pe care o aveau creditorii din legea insolvenței, impune condiția ca
față de societate. fapta membrilor organelor de conducere și/
sau supraveghere din cadrul societății ori
Dispozițiile art. 169 trebuie coroborate cu ale fapta oricărei alte persoane să fi contribuit
art. 2 din Legea nr. 85/2014, cu modificările la ajungerea societății în stare de insolvență,
și completările ulterioare, care statuează că prejudiciind astfel societatea și indirect
scopul legii este instituirea unei proceduri creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea
colective pentru acoperirea pasivului de insolvență, respectiv, încetarea plăților sau
debitorului aflat în insolvență. să fi constituit numai o condiție favorabilă
producerii acestei stări.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la
comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) al Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a
art. 169 lit. a)-h) din Legea nr. 85/2014, cu intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii

faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin pierderi financiare constante, dar pentru care
săvârșirea unei fapte dintre cele enumerate la nu a fost stabilită nicio măsură de redresare,
art. 169 se prejudiciază societatea și creditorii, fiind continuată activitatea în același mod,
prin producerea sau numai condiționarea stării iar ulterior deschiderii procedurii prevăzute
de insolvență este suficientă pentru antrenarea de Legea nr. 85/2014, cu modificările și
răspunderii. completările ulterioare, a propus un plan de
reorganizare care nu s-a dovedit a fi viabil.
Consideră că, în prezenta cauză, era și este
întemeiată o cerere având drept temei art. 169 Mai arată că perpetuarea voită și conștientă,
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu modificările de către persoana responsabilă, administrator
și completările ulterioare, împotriva asociatului și asociat unic, a activității neprofitabile, a
unic și fostului administrator social V.G. condus inevitabil Societatea V. S.R.L. la încetare
de plăți, în interesul personal al pârâtului.
Societatea V. S.R.L. a fost înființată în anul
2003, având ca obiect de activitate, conform În contradicție cu cele reținute de judecătorul-
codificării Rev. Caen (2) – 4932 – Transport cu sindic, arată că tocmai lipsa consecințelor
taxiuri și ca asociat unic și administrator pe V.G. pentru reprezentantul legal, îi permite acestuia
să înființeze firme și să le radieze, cu datorii
Fapte săvârșite cu intenție, precum neachitarea către bugetul general consolidat al statului,
la termen a obligațiilor fiscale și neapelarea către persoane fizice și/sau persoane juridice.
la măsuri de redresare financiară (amânare
la plată, eșalonare) care ar fi împiedicat O astfel de conduită consideră că denotă,
acumularea de accesorii și ar fi determinat indubitabil, un management defectuos
suspendarea executării silite, a condus la efectuat cu intenție, atrăgând incidența
creșterea accesoriilor, determinând autoritatea art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2014,
fiscală să emită și să comunice somații, cu modificările și completările ulterioare.
să emită și să comunice procesul-verbal
de sechestru pentru bunuri mobile nr. xx Activul societății se reflectă în inventarul anual
din 19 iunie 2015, acumularea de pierderi, și în bilanțul contabil.
neexistând vreun plan de afaceri și preocupare
Din balanța analitică la 31 decembrie 2014
pentru situația economico-financiară a
a rezultat că Societatea V. S.R.L. a deținut
firmei, neurmărindu-se încasarea datoriilor
următoarele active: creanțe de încasat = 3363
de la clienți, lipsa lichidităților ducând
lei, disponibil în lei conturi bancare = 16.193 lei,
la imposibilitatea desfășurării activității,
în legătură cu care administratorul social nu a
nesolicitarea suspendării activității societății,
dat vreo explicație.
nesolicitarea lichidării voluntare la data la
care datoriile erau în cuantum redus și ar fi Faptul că administratorul Societății V. S.R.L. nu
fost posibilă achitarea, încălcarea obligației a recuperat creanțele care figurează în balanța
de administrare, încălcarea obligației de analitică la luna decembrie 2014 creează
diligență și prudență, nefiind luate decizii prezumția că acestea au fost recuperate și
în interesul societății, cu bună-credință, cu folosite în interes personal sau al partenerilor
prudență, într-un mod informat, formează de afaceri.
concluzia că s-a continuat o activitate care
a dus în mod vădit Societatea V. S.R.L. la Totodată, arată că nu deține documente din
încetare de plăți prin agravarea pasivului, în care să poată afirma cu certitudine dacă s-au
condițiile în care a contribuit la falimentarea făcut demersuri pentru recuperarea acestor
societății din prezentul dosar care a înregistrat creanțe, dacă și cât din valoarea acestora erau

prescrise, dar consideră că există prezumția de unei măsuri, atunci când această activitate sau
vinovăție a administratorului social. această măsură trebuia, potrivit legii, să fie
întreprinsă de către o anumită persoană, de
Neaducerea sumelor provenite din recuperarea natură a angaja răspunderea acesteia.
creanțelor în patrimoniul Societății V. S.R.L. în
vedere îndestulării creditorilor este indubitabil Câtă vreme un comerciant nu cunoaște
imputabilă administratorului social. situația economică a societății, activul și
pasivul, se naște prezumția că această situație
O derulare a activității debitorului fără o îi generează starea de insolvență.
evidență contabilă corectă duce la creșterea
datoriilor, cu consecința directă, firească a Astfel cum rezultă din raportul lichidatorului
ajungerii debitorului în stare de insolvență. judiciar publicat în BP1 nr. xx din 21 decembrie
2016, bunurile mobile aparținând debitoarei
Potrivit art. 72, art. 73 și art. 1442 din Legea din prezentul dosar și anume: autoturism
societăților nr. 31/1990, republicată, cu marca Daewoo Matiz, UU6MF48413D031338,
modificările și completările ulterioare, autoturism marca DAEWOO MATIZ,
administratorul Societății V. S.R.L. este UU6MF48413D030569, autoturism marca
răspunzător de îndeplinirea tuturor obligațiilor DACIA L., UU1LLSDAAH32642380, autoturism
reglementate de dispozițiile referitoare la
JURISPRUDENȚĂ
marca DACIA L. – 1 buc, UU1LLSDAAH33916927,

mandat și cele special prevăzute în această a u t o t u r i s m m a r c a R E N A U LT C L I O ,
lege, precum și cele impuse prin actul VF1LBR7CF33094459, autoturism marca
constitutiv. RENAULT SYMBOL, VFLB8Kxx și autoturism
Vinovăția administratorului social există fiind marca RENAULT SYMBOL, VF1LBVUSxx, au
răspunzător față de societate pentru existența fost adjudecate la data de 7 octombrie 2016
documentelor contabile și corecta ținere a de către V. (A.) D.-L., soția lui V.G., asociat
acestei evidențe potrivit art. 73 alin. (1) lit. c) unic și administrator al Societății V. S.R.L.,
din legea indicată mai sus. asociat, alături de sus-numita și administrator
și la Societatea V.K.D.G. C. S.R.L., având același
Așa cum s-a apreciat și în practica judiciară, obiect de activitate cu cel al societății debitoare
neprezentarea documentelor financiar- din prezenta cauză și anume: transporturi cu
contabile nu are drept scop decât ascunderea taxiuri.
unor date contabile neavantajoase
pentru societate, cu atât mai mult cu cât Concluzionând, în contradicție cu cele reținute
reprezentantul legal al debitorului trebuie de judecătorul-sindic, consideră că au fost
socotit a fi un profesionist, capabil să înțeleagă și sunt incidente următoarele prevederi ale
răspunderea ținerii contabilității și consecințele art. 169 din Legea nr. 85/2014, cu modificările
nerespectării reglementărilor legale. și completările ulterioare: au dispus, în interes
personal, continuarea unei activități care ducea,
În cazul neținerii evidenței contabile în în mod vădit, persoana juridică la încetarea de
conformitate cu legea, există o prezumție plăți; au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să
de culpă, la răspunderea delictuală autorul dispară unele documente contabile sau nu au
prejudiciului răspunzând și pentru culpa cea ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
mai ușoară (culpa levissima). orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a
contribuit la starea de insolvență a debitorului.
Susține că, este deopotrivă faptă ilicită nu
numai acțiunea, dar și omisiunea, inacțiunea Mai arată că erau și sunt întrunite condițiile
ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea pentru antrenarea răspunderii personale în

condițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014, cu Dispozițiile textului de lege sunt imperative,
modificările și completările ulterioare, fiind astfel că neîndeplinirea unora din exigențele
dovedite prejudiciul autorității fiscale, faptele sale poate atrage nulitatea hotărârii în
ilicite care se încadrează în cazurile prevăzute condițiile art. 174 și urm. C. pr. civ.
de alin. (1) al articolului sus-menționat,
Motivarea hotărârilor judecătorești se impune
legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și
din perspectiva dreptului la un proces echitabil,
inexistența fondurilor bănești pentru plata
întrucât numai pe această cale se poate verifica
de către societatea debitoare insolventă a
maniera în care, în circumstanțele concrete ale
datoriilor și culpa organelor de supraveghere
cauzei, a fost soluționat procesul. Motivarea
sau de conducere ale societății.
este de esența hotărârilor, reprezentând o
În concluzie, solicită admiterea apelului, garanție pentru părți că cererile lor au fost
desființarea sentinței și rejudecând cauza analizate cu atenție. Practica I.C.C.J. este
admiterea prezentei cereri, cu consecința orientată în acest sens, în deciziile sale aceasta
obligării administratorului social V.G., la statuând constant că inexistența motivării
atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare
plata sumei de 142.312 lei reprezentând
necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare
pasivul debitoarei Societatea V. S.R.L., astfel
excesiv de succintă sau necorespunzătoare în
cum rezultă din Tabelul definitiv consolidat
raport cu complexitatea cauzei echivalează,
al creanțelor publicat în BPI nr. xx din 21
practic, cu inexistența motivării.
decembrie 2016.
S-a mai reținut că aceeași concluzie se desprinde
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466, și din jurisprudența deja consacrată a Curții
art. 468, art. 470, art. 471, art. 476-479 C. pr. civ. Europene a Drepturilor Omului, referitoare la
Prin Decizia nr. 1100 din 13 decembrie 2017 dreptul la un proces echitabil. Astfel Curtea a
pronunțată de Curtea de Apel C., secția arătat că dreptul la un proces echitabil, garan
tat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează
a II-a civilă, în dosarul nr. xx, s-a admis
între altele, dreptul părților unui proces de
apelul declarat de reclamanta creditoare
a-și prezenta observațiile pe care le apreciază
Administrația Județeană a Finanțelor Publice
ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte,
D. împotriva sentinței nr. 558 din 2 octombrie
art. 6 implică, mai ales, în sarcina „tribunalului”
2017 pronunțată de Tribunalul D., secția a II-a
obligația de a proceda la o examinare efectivă
civilă, în dosarul nr. xx, s-a anulat sentința și a motivelor, argumentelor și cererilor de probe
s-a reținut cauza spre rejudecare, stabilindu-se ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței
termen la data de 17 ianuarie 2018. acestora” (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos,
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut hotărârea din 19 aprilie 1994; cauza Albina
c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005).
că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1)
Obligația instanței de a răspunde prin
lit. b) C. pr. civ. hotărârea va cuprinde: (...) b)
motivare la argumentele prezentate de
considerentele, în care se vor arăta obiectul
părți este justificată, întrucât „numai prin
cererii și susținerile pe scurt ale părților,
pronunțarea unei hotărâri motivate poate
expunerea situației de fapt reținută de instanță
fi realizat un control public al administrării
în baza probelor administrate, motivele de
justiției” (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din
fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, 27 septembrie 2001).
arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat Curtea a constatat că judecătorul sindic
cererile părților. nu a analizat niciunul din argumentele pe

care reclamanta le-a indicat în cererea cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată
introductivă, raportat la temeiurile juridice de membrii organelor de conducere și/sau
invocate, respectiv art. 169 alin. (1) lit. c), d) supraveghere din cadrul societății, precum și
și h) din Legea nr. 85/2014 și că judecătorul de orice alte persoane care au contribuit la
sindic s-a limitat a prelua o parte din susținerile starea de insolvență a debitorului, prin una
pârâtului din întâmpinare, dând o aparență de dintre următoarele fapte: (...) c) au dispus, în
motivare a hotărârii astfel pronunțate. Chiar interes personal, continuarea unei activități
dacă judecătorul sindic și-ar fi însușit în parte/ care ducea, în mod vădit, persoana juridică la
în totalitate apărările pârâtului, ar fi trebuit să încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate
indice, pentru respectarea cerințelor prevăzute fictivă, au făcut să dispară unele documente
de art. 425 alin. (1) C. pr. civ., propriile motive contabile sau nu au ținut contabilitatea în
de fapt și de drept pe care se întemeiază conformitate cu legea. În cazul nepredării
soluția, arătând atât motivele pentru care s-au documentelor contabile către administratorul
admis cât și cele prin care s-au înlăturat cererile judiciar sau lichidatorul judiciar, atât
părților, în speță ale reclamantei creditoare. Or, culpa, cât și legătura de cauzalitate între
în sentința pronunțată, judecătorul sindic nu faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția
face nicio referire la motivele de fapt invocate este relativă; h) orice altă faptă săvârșită
de reclamantă, raportat la dispozițiile art. 169 cu intenție, care a contribuit la starea de
JURISPRUDENȚĂ
alin. (1) lit. c), d) și e), amintind cu titlu formal insolvență a debitorului, constatată potrivit
doar de „dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. a)-b)”, prevederilor prezentului titlu.” iar potrivit
astfel că va anula sentința și va reține cauza dispozițiilor art. 169 alin. (2) din același act
spre judecare în fond. normativ: „(2) Dacă administratorul judiciar
ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat
În completarea probațiunii, Curtea a admi
persoanele culpabile de starea de insolvență a
nistrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la
debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul
dosarul cauzei în fotocopie: bilanțul contabil,
să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1),
contul de profit și pierderi precum și balanța
aceasta poate fi introdusă de președintele
de verificare contabilă la data de 31 decembrie
comitetului creditorilor în urma hotărârii
2012, respectiv 31 decembrie 2013, 31
adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit
decembrie 2014; balanța de verificare contabilă
comitetul creditorilor, de un creditor desemnat
la data de 31 iulie 2015; certificatul de furnizare
de adunarea creditorilor. De asemenea poate
informații extinse nr. 5051 din 23 ianuarie
introduce această acțiune, în aceleași condiții,
2018; Raportul cauzelor și împrejurărilor care
au condus la insolvență; cerere de deschidere creditorul care deține mai mult de 50% din
procedură insolvență; proces-verbal din 18 valoarea înscrisă la masa credală”.
septembrie 2015. În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 169
Analizând cererea introductivă, formulată de alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014 poate
creditorul A.J.F.P.D., Curtea reține următoarele: constitui fapta prevăzută de acest text de
lege omisiunea administratorilor de a cere
Potrivit dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. c), tribunalului constatarea stării de încetare
d) și e) din Legea nr. 85/2014: „(1) La cererea de plăți, interesul acestora în continuarea
administratorului judiciar sau a lichidatorului activității debitoarei, deși se afla în încetare
judiciar, judecătorul sindic poate dispune ca o de plăți, fiind prezumat datorită faptului că
parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană mandatul acestora este unul cu titlu oneros.
juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să Starea de încetare de plăți, în cazul neplății
depășească prejudiciul aflat în legătură de unei creanțe în termen de 60 de zile de la

scadență este, potrivit dispozițiilor art. 5 rezultă din tabelul definitiv al creanțelor, care
pct. 29 din Legea nr. 85/2014, o prezumție nu poate fi acoperit din averea debitorului.
relativă ce poate fi răsturnată prin faptul
efectuării unei plăți importante în raport cu Legătura de cauzalitate între fapta sus men
suma totală datorată. ționată și prejudiciul creditorilor este evidentă
deoarece prin continuarea activității care
În cauză, din bilanțurile contabile la 31 ducea în mod vădit societatea la încetarea
decembrie 2012, la 31 decembrie 2013 și la de plăți, s-a mărit pasivul patrimonial, crean
31 decembrie 2014, Curtea reține că începând țele creditorilor crescând constant, ajungând
cu anul 2011 debitoarea a înregistrat constant finalmente la valoarea înscrisă în tabelul
pierderi din activitatea desfășurată, după cum definitiv.
urmează: 80.850 lei la data de 31 decem-
brie 2011; 86.573 lei la data de 31 decembrie Vinovăția pârâtului administrator statutar
2012; 99.579 lei la data de 31 decembrie 2013 există deoarece lui îi revenea obligația legală de
și respectiv 38.235 lei la data de 31 decem- administrare a bunurilor societății în realizarea
brie 2014. Aferent aceleiași perioade de timp scopului prevăzut la art. 1 din Legea nr. 31/1990
debitoarea a înregistrat o scădere a cifrei de și de a urmări ca activitatea desfășurată să nu
afaceri după cum urmează: 71.862 lei aferent conducă societatea la pierderi și la încetare de
anului 2012; 59.110 lei aferent anului 2013 și plăți.
38.119 lei aferent anului 2014, dar a înregis-
trat o creștere semnificativă a cheltuielilor: Față de cele arătate, Curtea constată că în
84.849 lei în anul 2012; 62.119 lei în anul 2013 speță sunt îndeplinite condițiile pretinse de
și 75.216 lei în anul 2014, ceea ce a determinat legiuitor pentru a se putea face aplicarea
o creștere constantă a pasivului patrimonial, textului art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea
așa cum corect susține reclamanta. nr. 85/2014, respectiv existența faptei ilicite
care a condus la ajungerea societății în stare
În ceea ce privește capacitatea de plată aferentă de încetare de plăți, faptă care a produs
perioadei analizate, din aceleași înscrisuri rezultă prejudicii creditorilor, între fapta comisă și
că diferența dintre activele circulante nete și prejudicii existând o legătură cauzală, un
datoriile curente nete era de: – 57.182 lei la data raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă
de 31 decembrie 2011; – 74.747 lei la data de a provocat prejudiciul și nu în ultimul rând
31 decembrie 2012; – 97.517 lei la data de 31 vinovăția autorului, acțiunea în răspundere
decembrie 2013 și respectiv – 135.116 lei la data civilă delictuală fundamentată pe acest text
de 31 decembrie 2014, ceea ce denotă o stare având un dublu temei de fapt: starea de
constantă de incapacitate de plată în perioadă, insolvență a societății comerciale asociată
în creștere anuală începând cu anul 2011 și până cu săvârșirea uneia dintre faptele expres
în anul 2014. și limitativ enumerate de legiuitor. Fapta
săvârșită de pârât trebuie privită în contextul
Curtea constată că, deși starea de incapacitate
stării de insolvență a debitoarei, ca fiind un
de plată a datoriilor a existat începând cu anul
2011, și s-a agravat în cursul anilor 2012-2014, complex de cauze sau condiții care au dus sau
ducând în mod vădit debitoarea la încetarea au favorizat ajungerea societății în încetare
de plăți, pârâtul a dispus continuarea activității de plăți, prin respectiva faptă debitoarea
neprofitabile, săvârșind deci fapta prevăzută de fiind lipsită de lichidități tocmai pentru faptul
art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014. că a fost administrată cu rea-credință și cu
neglijență, creditorii nemaiputându-și recupera
Prejudiciul creat creditorilor este reprezentat creanțele, scopul dispozițiilor legale amintite
de pasivul debitoarei în sumă de 142.312 lei ce fiind acela de a pune la îndemâna creditorilor

o procedură specială prin care să-și poată aflate în funcțiune. O astfel de faptă poate
acoperi creanțele de la persoanele vinovate de constitui fapta prevăzută de art. 169 alin. (1)
ajungerea societății în incapacitate de plată. lit. h) din Legea nr. 85/2014 în condițiile în
care se face dovada că funcționarea acestor
În ceea ce privește faptele prevăzute de noi societăți a condus la starea de insolvență
dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) și respectiv a debitoarei, inclusiv în situația în care
h) Curtea constată că susținerile reclamantului prima societate ar fi fost intenționat lăsată
sunt neîntemeiate. cu activitate redusă sau fără activitate, dar
în cauză nu s-a făcut vreo dovadă privind
Astfel, din raportul lichidatorului judiciar
activitatea desfășurată de V.K.D.G. C. SRL.
coroborat cu depunerea înscrisurilor solicitate
de către instanță, Curtea constată că pârâtul a În ceea ce privește disponibilitățile bănești
făcut dovada predării acestora către lichidator, înregistrate în evidența contabilă (27.886 lei
ceea ce denotă că a ținut contabilitatea în conform balanței contabile la 31 iulie 2015),
conformitate cu legea, nefiind indicate în este real că lichidatorul judiciar nu a făcut
concret încălcări ale acesteia. Faptul că în vreo referire la acestea în procesul verbal
Raportul privind cauzele și împrejurările care de inventariere – pe care de altfel nici nu l-a
au condus la insolvență lichidatorul nu a făcut întocmit în condițiile legii, ci a întocmit doar
JURISPRUDENȚĂ
o analiză concretă a activității debitoarei procesul-verbal din 18 septembrie 2015 – dar

aferentă perioadei 2012-2015 pentru a-și utilizarea acestora în alt scop decât interesul
fundamenta concluziile privind eventuala social poate constitui fapta prevăzută de
incidență a dispozițiilor art. 169 din Legea art. 169 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014 ce
nr. 85/2014 nu poate fi imputat pârâtului. nu a fost indicat ca temei al cererii introductive.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 169 În raport de considerentele de mai sus, Curtea
alin. (1) lit. h), din cererea introductivă rezultă constată că cererea reclamantului este
că reclamantul invocă faptul că pârâtul ar întemeiată în parte, respectiv numai în ceea
fi înființat în anul 2012, împreună cu V.D.L. ce privește fapta prevăzută de art. 169 alin. (1)
societatea V.K.D.G. C. SRL, având același obiect lit. c) din Legea nr. 85/2014, astfel că o va
de activitate cu cel al societății debitoare din admite și va obliga pârâtul la plata sumei de
prezenta cauză și societatea V.D.M.Y. M. SRL cu 142.312 lei, reprezentând pasivul debitorului
sediul identic cu al societății debitoare, ambele rămas neacoperit.

Salarizarea funcționarilor publici. Procedură prealabilă. Sintagma „salarizat la același nivel”
Salarizarea funcționarilor publici. Procedură prealabilă.

Sintagma „salarizat la același nivel”
O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (51)
Legea nr. 71/2015
Legea nr. 554/2004
1. Funcționarii publici se pot adresa instanței de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 188/1999.
De asemenea, funcționarii publici trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează
instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea
actelor administrative – comunicate – prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile art. 34
din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din
O.U.G. nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice și au
stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit
salariile de bază.
Atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci

vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci
când angajatorul nu a emis un act administrativ, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu
care funcționarul public a învestit instanța de contencios administrativ nu este condiționată de
parcurgerea procedurii prealabile.
2. Sintagma „salarizat la același nivel” care explicitează categoriile de destinatari ai normei de

excepție de la art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin
Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea în vedere același nivel
de salarizare stabilit în urma unei comparații între personalul din aparatul de lucru al Parlamentului
și personalul din celelalte autorități și instituții publice, întrucât, ca regulă, nu se poate susține că
personalul din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice ocupă aceleași funcții cu personalul
din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea de studii și vechime, în unele cazuri,
ar putea fi întrunită).
(C. Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
decizia nr. 213/2018 din 5 februarie 2018, www.rolii.ro)
I. Obiectul acțiunii deduse judecății să le plătească diferențele salariale rezultate,

pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul V., și până la data de 1 august 2016, potrivit art. 2
astfel cum a fost precizată în cursul judecății, din Legea nr. 285/2010, sume actualizate cu
S.F.V., în numele și pentru membrii de sindicat rata inflației și dobânda legală.
nominalizați în anexă, a chemat în judecată pe
pârâta D.G.R.F.P.C., solicitând să fie obligată În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat,
să stabilească pentru membrii de sindicat în fapt, că în urma intrării în vigoare a Legii-
pe care-i reprezintă, drepturile salariale la cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară
nivelul salariului maxim în plată pentru funcții a personalului plătit din fonduri publice,
similare aflate în plată în cadrul autorității și au fost emise de către angajator, pentru

C. Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 213/2018 din 5 februarie 2018
toți funcționarii publici angajați, decizii de Reclamantul a mai arătat că prin Legea nr. 71/2015
reîncadrare în funcțiile publice deținute, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind
începând cu 1 ianuarie 2011. Angajatorul salarizarea personalului plătit din fonduri
a stabilit un salariu de bază (reîncadrare) publice în anul 2015, precum și alte măsuri în
prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale domeniul cheltuielilor publice, s-a introdus un
privind salarizarea funcționarilor publici, dând nou alineat la art. 1 – alin. (51) care prevede
eficiență prevederilor din Ordinului comun al că „Prin excepție de la prevederile alin. (1)
Ministrului Muncii, Familiei și Protecției sociale și (2), personalul din aparatul de lucru al
și Ministrului Finanțelor Publice nr. 42/77 din Parlamentului și din celelalte instituții și auto
14 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor rități publice, salarizat la același nivel, precum
Metodologice pentru aplicarea prevederilor și personalul din cadrul Consiliului Concurenței
Legii nr. 285/2010, prin încălcarea prevederilor și al Curții de Conturi, inclusiv personalul
art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care
în anul 2011 a personalului plătit din fonduri beneficiază de un cuantum al salariilor de bază
publice. și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la
nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau
Reclamantul a solicitat să se înlăture încălcarea
autorități publice pentru fiecare funcție/grad/
adusă drepturilor atât din perspectiva legii
JURISPRUDENȚĂ
treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul

interne, cât și a art. 14 din CEDO privind
maxim dacă își desfășoară activitatea în
interzicerea discriminării, a art. 23 alin. (2)
aceleași condiții”.
din Declarația Universală a Drepturilor
Omului, Carta socială europeană revizuită, Totodată, prin art. 1 pct. 6 din Legea nr. 71/2015
Pactul internațional cu privire la drepturile au fost aduse completări la art. 5 din O.U.G.
economice, sociale și culturale, art. 5 C. muncii, nr. 83/2014, în sensul că s-a introdus alin. (11),
Protocolul 12 la Convenția Europeană a și s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat
Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția în instituțiile și autoritățile publice, care avea
Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai
alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul
Omului, art. 26 din Pactul internațional cu aceleiași instituții sau autorități publice pentru
privire la drepturile civile și politice și să se fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie
dispună recalcularea drepturilor salariale în salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară
sensul corelării acestora cu cele ale celorlalți activitatea în aceleași condiții.
funcționari publici cu aceeași încadrare,
precum și a diferenței dintre drepturile Așadar, în opinia reclamantului, în condițiile
salariale brute lunare și drepturile salariale ale în care s-ar calcula diferențiat indemnizația,
celorlalți experți/inspectori/consilieri cu grad s-ar realiza o încălcare a dispozițiilor art. 7
profesional superior, având aceeași vechime din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc
în funcția de experți/inspectori/consilieri, aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și
pentru perioadele arătate, sume actualizate cu a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea
indicele de inflație la data plății efective și cu nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea
dobânda legală, conform: art. 2, art. 4 alin. (2) nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 82/2012,
din Legea nr. 285/2010, art. 3 lit. c) și art. 7 din art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc
Legea nr. 284/2010, art. 4 alin. (2) din Legea aplicarea efectivă a valorii de referință și a
nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, coeficienților de ierarhizare corespunzători
art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (1) claselor de salarizare din anexele Legii-
din O.U.G nr. 83/2014. cadru nr. 284/2010, fiind necesar să se facă

distincție între reîncadrare, potrivit Legii cadru specialitate, după caz, începând cu 1 august
de salarizare și plata efectivă a drepturilor 2016, iar prevederile Legii nr. 71/2015 se pot
salariale, în acest sens pronunțându-se și ÎCCJ – aplica începând cu 9 aprilie 2015 (data intrării
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de în vigoare), și nu retroactiv.
drept prin decizia nr. 32 pronunțată în dosarul
nr. xx, ședința din data de 19 octombrie 2015, Pârâta a concluzionat că drepturile salariale
prin care a statuat cu caracter obligatoriu că ale reclamanților, aferente perioadei 2011 –
2016, au fost stabilite cu respectarea preve
„plata efectivă a drepturilor salariale urmează a
derilor legale, iar în ceea ce privește acordarea
se efectua potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010
daunelor compensatorii și a daunelor
prin raportare la nivelul de salarizare în plată
moratorii, a arătat că atâta timp cât reclamații
pentru funcția similară, respectiv prin raportare
nu sunt îndreptățiți la acordarea altor salarii
la drepturile salariale acordate unei persoane
decât cele de care au beneficiat, nu pot
cu același grad profesional și aceeași tranșă de
pretinde nici daune compensatorii și moratorii.
vechime în muncă și în funcție și care a trecut
în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în II. Hotărârea primei instanțe
vigoare a Legii nr. 285/2010.”
Prin încheierea din 4 aprilie 2017, instanța de
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a fond a dispus disjungerea cererilor formulate de
invocat excepția inadmisibilității acțiunii, S.F.V. în numele și pentru membrii de sindicat
arătând că drepturile salariale au fost stabilite nominalizați în anexă, pentru reclamanta
prin acte administrative necontestate, iar C.E.H. fiind constituit dosarul nr. xx.
împotriva deciziilor emise nu s-a formulat
contestație în condițiile art. 7 din Legea Prin încheierea din 16 mai 2017, instanța a
nr. 285/2010, precum și excepția prescripției respins excepția inadmisibilității acțiunii și
dreptului material la acțiune, susținând excepția prescripției dreptului la acțiune pentru
că pentru perioada anterioară datei de 28 argumentele expuse în cuprinsul încheierii de
septembrie 2013, atât în ceea ce privește ședință.
drepturile salariale, cât și dobânda legală Prin sentința nr. 2153 din 26 septembrie
prevăzută de O.G. nr. 13/2011, acțiunea este 2017, Tribunalul V. a admis în parte acțiunea
prescrisă. precizată, formulată de S.F.V. în numele și
pentru reclamanta C.E.H., în contradictoriu
Sub aspectul fondului cauzei, pârâta a arătat
cu pârâta D.G.R.F.P.C. și a obligat pârâta
că începând cu data de 1 august 2016, se
să stabilească drepturile salariale ale
aplică prevederile O.U.G. nr. 57/2015 privind
reclamantei conform art. 1 alin. (51) din O.U.G.
salarizarea personalului plătit din fonduri
nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015
publice în anul 2016, prorogarea unor termene,
și să-i plătească diferențele salariale rezultate,
precum și unele măsuri fiscal-bugetare și
începând cu data de 9 aprilie 2015 și până la
pentru modificarea și completarea unor acte
data de 31 iulie 2016, sume actualizate cu
normative, astfel cum a fost modificată și
indicele de inflație la data plății și dobânda
completată de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. legală aferentă.
nr. 43/2016. În temeiul acestor prevederi
legale au fost emise acte administrative Prin a hotărî astfel, tribunalul a reținut că după
individuale, prin care s-au stabilit salariile la anul 2010 legiuitorul și-a propus instituirea
nivelul maxim aflat în plată al salariului de bază unui sistem de salarizare unic, care să aducă
din cadrul D.G.R.F.P. C. pentru fiecare funcție, transparență și previzibilitate în materia
grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau salarizării. În fapt, drepturile salariale s-au

calculat pornind de la cuantumul stabilit condiții și nu se aplică valoarea de referință

potrivit legislației anterioare, în fiecare și coeficienții de ierarhizare corespunzători
an actele normative care au reglementat claselor de salarizare prevăzuți în anexele la
salarizarea personalului bugetar din fonduri Legea-cadru nr. 284/2010.
publice făcând trimitere la cuantumul
drepturilor salariale din anul precedent. La alin. (2) al aceluiași articol s-a stipulat
În capitolul I al Legii-cadru nr. 284/2010, că în anul 2015, cuantumul sporurilor,
cu modificările și completările ulterioare, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte
Dispoziții generale, sunt prevăzute o serie elemente ale sistemului de salarizare care fac
reguli cu valoare de principiu, aplicabile în parte, potrivit legii, din salariul brut, solda
acest segment al salarizării personalului lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația
bugetar plătit din fonduri publice, fiind necesar brută de încadrare se menține la același nivel
a fi observate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) cu cel ce se acordă personalului plătit din
și alin. (2) și (3), precum și prevederile art. 3, fonduri publice pentru luna decembrie 2014,
potrivit cărora: a) personalului din autorități în măsura în care personalul își desfășoară
și instituții publice, respectiv Parlamentul, activitatea în aceleași condiții.
Administrația Prezidențială, autoritatea
judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte În consecință, art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014
JURISPRUDENȚĂ
organe de specialitate ale administrației reglementează, de principiu, faptul că în cursul

publice centrale, autorități ale administrației anului 2015 cuantumul salariilor, sporurilor,
publice locale, alte autorități publice, autorități indemnizațiilor, compensațiilor etc. de care
administrative autonome, precum și instituțiile beneficiază personalul plătit din fondurile
din subordinea acestora, finanțate integral publice se menține la același nivel cu cel ce se
din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul acordă pentru luna decembrie 2014.
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
La data de 9 aprilie 2015, a intrat în vigoare
speciale; (...). Mai mult decât atât, același
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
text conține o enumerare a autorităților
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
și instituțiilor publice din care face parte
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum
personalul căruia îi este aplicabil acest act
și alte măsuri în domeniul cheltuielilor
normativ, chiar dacă unele dintre acestea sunt
publice, prin care s-a introdus alin. (5 1) la
enunțate generic. Aceste autorități și instituții
art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care prevede
publice sunt: (...) autorități ale administrației
următoarele: „Prin excepție de la prevederile
publice locale, alte autorități publice, autorități
alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru
administrative autonome, precum și instituțiile
al Parlamentului și din celelalte instituții și
din subordinea acestora, finanțate integral
autorități publice, salarizat la același nivel,
din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
precum și personalul din cadrul Consiliului
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale. Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv
personalul prevăzut la art. 5 din aceste
Ulterior, prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. instituții, care beneficiază de un cuantum al
nr. 83/2014, s-a stipulat că în anul 2015 salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât
cuantumul brut al salariilor de bază de care cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași
beneficiază personalul plătit din fonduri publice instituții sau autorități publice pentru fiecare
se menține la același nivel cu cel ce se acordă funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat
pentru luna decembrie 2014, în măsura în care la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea
personalul își desfășoară activitatea în aceleași în aceleași condiții”.

Rezultă, așadar, din cuprinsul art. 1 alin. (1) efectele începând cu 9 aprilie 2015, astfel că de
din Legea nr. 71/2015, că legiuitorul a aprobat la această dată pârâta trebuia să stabilească și
O.U.G. nr. 83/2014, stabilind că în cursul să plătească drepturile salariale ale angajaților
anului 2015 cuantumul brut al salariilor săi, prin raportare la nivelul salariului maxim în
de bază/soldelor funcției de bază/salariilor plată pentru o funcție similară cu a acestora.
funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare
de care beneficiază personalul plătit din fonduri Î.C.C.J. prin Decizia nr. 23/2016 a dezlegat
publice se menține la același nivel cu cel ce se problema legată de interpretarea textelor
acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura legale sub aspectul definirii sintagmei salarizat
în care personalul își desfășoară activitatea la același nivel, statuând că din conținutul
în aceleași condiții cu excepția personalului Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările și
din aparatul de lucru al Parlamentului și din completările ulterioare, rezultă că autoritățile
celelalte instituții și autorități publice, salarizat și instituțiile publice în favoarea cărora
la același nivel, precum și personalul din cadrul este edictată norma din art. 1 alin. (51) din
Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
instituții, care beneficiază de un cuantum al modificările și completările ulterioare, sunt
salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2
cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010,
instituții sau autorități publice pentru fiecare cu modificările și completările ulterioare,
funcție/grad/treaptă și gradație, care va fi precum și autoritățile și instituțiile publice
salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1
activitatea în aceleași condiții. alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
Raportat la prevederile acestui act normativ, cu modificările și completările ulterioare,
tribunalul subliniază că în înțelesul dispozițiilor autoritatea pârâtă făcând parte din aceste
art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, categorii.
sintagma „salarizat la același nivel” nu trebuie
înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile Suprapunând cele două texte, prin coroborarea
de funcționari și personal contractual salarizat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată
la același nivel cu aparatul Parlamentului, cu modificări și completări prin Legea
ci corespunde noțiunii de „același nivel cu nr. 71/2015, cu modificările și completările
cel ce se acordă pentru luna decembrie ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-
2014”, noțiune avută în vedere cu prilejul cadru nr. 284/2010, cu modificările și
reglementării alin. (1) și (2) al art. 1 din completările ulterioare, dar și cu observarea
O.U.G. nr. 83/2014 și prin care executivul a principiului reglementat la art. 3 lit. c) din
intenționat păstrarea în plată a salariilor în același act normativ, rezultă că personalul
cursul anului 2015 la același nivel cu cel din din „celelalte autorități și instituții publice”
luna decembrie a anului 2014. la care se referă textul supus interpretării
sunt: (...) celelalte organe de specialitate ale
Tribunalul a constatat că Legea nr. 71/2015 administrației publice centrale, autorități ale
pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind administrației publice locale, alte autorități
salarizarea personalului plătit din fonduri publice, autorități administrative autonome
publice în anul 2015, precum și alte măsuri (altele decât Consiliul Concurenței și Curtea de
în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Conturi), precum și instituțiile din subordinea
M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, își produce acestora, finanțate integral din bugetul de stat,

bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de de salarizare stabilit în urma unei comparații
stat, bugetele fondurilor speciale. între personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului și personalul din celelalte
Către această dezlegare s-a apreciat că premerg autorități și instituții publice, întrucât, ca
și principiile reglementate de art. 3 din aceeași regulă, nu se poate susține că personalul
Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și din cadrul celorlalte autorități sau instituții
completările ulterioare, în special cel definit publice ocupă aceleași funcții cu personalul
la lit. c): echitate și coerență, prin crearea de din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar
oportunități egale și remunerație egală pentru dacă identitatea de studii și vechime, în unele
muncă de valoare egală, pe baza principiilor și cazuri, ar putea fi întrunită).
normelor unitare privind stabilirea și acordarea
salariului și a celorlalte drepturi de natură Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea conclu
salarială ale personalului din sectorul bugetar”. ziona, contrar obiectivului afirmat în mod
S-a reținut că acest principiu denotă în mod explicit de legiuitor (eliminarea discriminărilor),
esențial asumarea de către legiuitor a egalității că adoptând această normă de excepție de
de tratament juridic, respectiv un tratament la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G.
juridic echitabil și nediscriminatoriu între nr. 83/2014, aprobată cu modificări și
categoriile de personal din sectorul bugetar completări prin Legea nr. 71/2015, cu
JURISPRUDENȚĂ
care desfășoară muncă de valoare egală, în modificările și completările ulterioare, scopul

sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega
dispozițiilor legii de salarizare, o remunerație însăși justificarea textului nou-introdus.
egală.
În plus, s-a apreciat că trebuie luat în considerare
Instanța de fond a apreciat că același principiu
că, acceptându-se o astfel de interpretare,
este și cel care a stat la baza amendării textului
contrară scopului și substanței normei, s-ar
de la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin
menține inechitățile ori diferențele salariale
introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de
în cadrul aceleiași categorii de personal și, în
la nivelul Comisiei pentru muncă și protecție
socială și Comisiei pentru buget, finanțe consecință, ar persista discriminarea pe care
și bănci din Camera Deputaților, întrucât, legiuitorul a intenționat să o elimine prin
astfel cum rezultă din Raportul comun din 17 edictarea acestui text, pentru a pune în acord
martie 2015 al acestora asupra proiectului de legislația internă cu prevederile Convenției
Lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
m o t i v a re a a m e n d a m e n t u l u i p r i v i n d fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii
introducerea alin. (51) în cuprinsul art. 1 din Europene.
această ordonanță a fost următoarea: pentru
clarificarea textului și eliminarea discriminării Astfel, s-a constatat că potrivit jurisprudenței
între persoane care ocupă aceleași funcții, în Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea
aceleași condiții de studii și vechime. dispozițiilor art. 14 din Convenție, discriminarea
înseamnă aplicarea unui tratament diferit unor
Pornind de la motivarea acestui amendament, persoane aflate în situații comparabile, fără ca
s-a reținut evidența faptului că sintagma acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă
„salarizat la același nivel” care explicitează și rezonabilă (Cauza D. c. României din
categoriile de destinatari ai normei de excepție 21 februarie 2008, Cauza Marcks c. Belgiei –
de la art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, 1979 etc.).
aprobată cu modificări și completări prin Legea
nr. 71/2015, cu modificările și completările S-a învederat că și din interpretarea art. 1
ulterioare, nu poate avea în vedere același nivel alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată

cu modificări și completări prin Legea și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,

nr. 71/2015, cu modificările și completările publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015,
ulterioare, rezultă intenția legiuitorului ca își produce efectele începând cu data când a
prin adoptarea acestei norme să elimine intrat în vigoare, respectiv 9 aprilie 2015, dată
discriminările existente între persoane care de la care pârâta trebuia să stabilească și să
ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de plătească angajatului său, C.E.H., drepturile
studii și vechime, așadar în acord cu scopul salariale la nivelul salariului maxim aflat în
legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi plată la nivelul D.G.R.F.P. C. pentru o funcție
înlăturată obligația instanței de judecată de a similară cu a acesteia, astfel cum este definită
face aplicarea prioritară a Convenției pentru la art. 5 alin. (1 1) din O.U.G. nr. 83/2014,
apărarea drepturilor omului și a libertăților alineat introdus în acest act normativ prin
fundamentale și a jurisprudenței Curții Legea nr. 71/2015.
Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului
Totodată, tribunalul a constatat că potrivit
Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții
recunoașterii părților și înscrisurilor existente
de Justiție a Uniunii Europene, obligație ce
la dosar, începând cu 1 august 2016, conform
decurge din dispozițiile art. 20 din Constituția
dezlegării Î.C.C.J. în Decizia nr. 23/2016,
României, dar și din jurisprudența instanței
adoptându-se O.U.G. nr. 20/2016 prin care s-a
europene și, respectiv, a Curții de Justiție a
remediat situația în ce privește discrepanțele
Uniunii Europene. apărute între salariile de bază ale funcționarilor
Tribunalul a mai reținut că, având în vedere publici, încadrați pe aceeași funcție publică
că O.U.G. nr. 83/2014 a fost adoptată pentru și în același grad profesional, cu consecința
reglementarea salarizării personalului plătit modificării Ordonanței nr. 57/2015, prin
din fonduri publice în anul 2015, rezultă introducerea art. 31, pârâta a emis decizii de
că din punct de vedere temporal, acest act salarizare pentru angajații săi, stabilind salariul
normativ are o activitate limitată în timp – 1 la nivelul maxim, în acord cu aceste dispoziții.
ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, astfel că În consecință, angajatului pârâtei, C.E.H.,
momentul inițial al aplicării acesteia a fost 1 care obținea la data intrării în vigoare a Legii
ianuarie 2015. Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 nr. 71/2015, drepturi salariale mai mici decât
s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat alți funcționari din cadrul aceleiași autorități
în instituțiile și autoritățile publice care avea publice care desfășurau activitate în aceleași
un nivel al salariului de bază și al sporurilor condiții, astfel cum rezultă din înscrisurile
mai mic decât cel stabilit la nivel maxim depuse la dosar de către pârâtă și cum
în cadrul aceleiași instituții sau autorități recunoaște chiar aceasta prin nota de relații
publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și formulată, este îndreptățit să beneficieze
gradație, să fie salarizat la nivelul maxim dacă de dispozițiile art. 1 alin. (5 1) din O.U.G.
își desfășoară activitatea în aceleași condiții. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și
Această prevedere se aplică și în cadrul stabilirii completată prin Legea nr. 71/2015, în sensul
cuantumului gradațiilor de care a beneficiat că are dreptul să primească nivelul maxim al
personalul care a avansat în gradație după salariului în plată pentru o funcție similară din
anul 2010. cadrul autorității publice în care este încadrat.
Concluzionând, tribunalul a reținut că Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat și
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. capătul de cerere referitor la actualizarea
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului sumelor de bani cu indicele de inflație și
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum obligarea la plata dobânzii legale, pentru

acoperirea prejudiciului suferit de parte 31 iulie 2016, sume ce urmează a fi actualizate

prin neplata la termen a dreptului salarial, cu indicele de inflație la data plății și dobânda
scopul actualizării cu indicele de inflație fiind legală aferentă.
menținerea valorii reale a obligației monetare
la data efectuării plății, având caracter Se arată că sintagma din cadrul art. 5
compensatoriu, iar scopul acordării dobânzii alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 „salarizat la
legale fiind cel de acoperire a câștigului pe același nivel” nu se referă la categoriile de
care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a funcționari salarizați la același nivel cu aparatul
investirii banilor dacă aceștia ar fi fost plătiți la parlamentului, ci trebuie raportată la noțiunea
scadență, având caracter moratoriu. de „același nivel cu cel ce se acordă pentru
luna decembrie 2014” avută în vedere la art. 1
III. Calea de atac exercitată în cauză alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014 prin care
legiuitorul a intenționat păstrarea în plată a
La data de 26 octombrie 2017, pârâta
salariilor în cursul anului 2015 la același nivel
D.G.R.F.P.C. a formulat recurs împotriva
cu cel din luna decembrie a anului 2014.
sentinței nr. 2153 din 26 septembrie 2017 și
a încheierii din data de 16 mai 2017, pentru Instanța de fond constată existența unei
motive de nelegalitate încadrate în dispozițiile discriminări salariale între instituții și autorități
JURISPRUDENȚĂ
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. publice, fără să verifice exercitarea procedurii
1. Instanța de fond, prin încheierea din 16 mai prealabile de către reclamantă, constând
2017, a respins în mod greșit excepția inadmi în sesizarea Consiliului Național pentru
sibilității pentru lipsa procedurii prealabile. Combaterea Discriminării. Reclamanta nu a
făcut dovada că a sesizat Consiliul Național
Se arată că obiectul acțiunii este încadrabil pentru Combaterea Discriminării, iar instanța
în dispozițiile art. 1 alin. (51) și art. 11 din O.G. s-a pronunțat fără să dețină hotărârea
nr. 83/2014, aceste prevederi constituind Consiliului de soluționare a eventualei sesizări
o procedură prealabilă obligatorie, iar formulate de reclamantă.
instanța nu poate trece peste aceste aspecte,
deoarece textul de lege este clar și nu lasă Numai după îndeplinirea acestei proceduri
loc de interpretări, stabilind în mod expres și prealabile, reclamanta putea să se adreseze
termenul de sesizare a instanței de contencios instanței de judecată, iar aceasta putea să
administrativ, respectiv 30 de zile de la data constate sau nu existența vreunei discriminări.
comunicării soluționării contestației.
În cauza dedusă judecății, la emiterea deciziilor
Astfel, în absența acestei proceduri prealabile, privind stabilirea salariilor reclamantei au fost
acțiunea în instanță a reclamantei este avute în vedere actele normative în vigoare
inadmisibilă, raportat la lipsa plângerii la datele respective, acte a căror aplicare nu
prealabile, întrucât drepturile salariale au fost poate fi refuzată de instanță pe motiv că ar
stabilite prin acte administrative necontestate. crea o situație discriminatorie.
2. Instanța de fond, în mod greșit a dispus Începând cu 1 decembrie 2015 au fost

obligarea recurentei-pârâte la stabilirea stabilite salariile de bază brute, prin majorare
drepturilor salariale ale reclamantei conform cu 10% față de nivelul acordat pentru luna
art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată noiembrie 2015, potrivit Legii nr. 293/2015
prin Legea nr. 71/2015 și să-i plătească privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru
diferențele salariale rezultate, începând cu modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014
data de 9 aprilie 2015 și până la data de privind salarizarea personalului plătit din

fonduri publice în anul 2015, precum și alte respingere a excepției inadmisibilității Curtea
măsuri în domeniul cheltuielilor publice, reține că este nefondată.
precum și pentru modificarea și completarea
Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Legea nr. 284/2010 a fost succedată, în
Naționale pentru Locuințe. perioada 2011-2016, de legi speciale anuale
de salarizare, astfel: Legea nr. 285/2010,
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G.
nr. 23/2016 a fost greșit aplicată în prezenta nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din
cauză, deoarece ea este obligatorie numai O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea
pentru cauze similare, or, speța de față nu unor măsuri financiare în domeniul bugetar,
este similară cu cea din dosarul nr. xx/3/2015 prin care s-a stabilit salarizarea în anul 2012
al Curții de Apel București pentru care s-a a personalului plătit din fonduri publice;
pronunțat Înalta Curte și în care s-a solicitat O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor
anularea deciziei nr. 2098 din 25 iunie 2015 personalului din sectorul bugetar în anul 2013,
privind stabilirea salariului, iar în prezentul prorogarea unor termene din acte normative,
dosar se solicită direct în instanță acordarea precum și unele măsuri fiscal-bugetare,
salariului, fără îndeplinirea procedurii aprobată prin Legea nr. 36/2014; O.U.G.
prealabile. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2014, precum
Începând cu 1 august 2016 se aplică prevederile și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea perso aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014;
nalului plătit din fonduri publice în anul 2016, O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea
prorogarea unor termene, precum și unele personalului plătit din fonduri publice în anul
măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea 2016, prorogarea unor termene, precum și
și completarea unor acte normative, astfel unele măsuri fiscal-bugetare, modificată prin
cum a fost modificată și completată de O.U.G. O.U.G. nr. 20/2016, aprobată cu modificări și
nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016. completări prin Legea nr. 250/2016.
În situația în care Legea nr. 71/2015 ar fi produs În anexele legilor-cadru de salarizare pe familii

efectele invocate de reclamant prin acțiune, cu ocupaționale există și prevederi speciale
privire la toți funcționarii publici și nu doar la aplicabile principiului specialia generalibus
cel la care se referă art. 51, nu ar mai fi fost derogant, pentru personalul salarizat în baza
necesară apariția O.U.G. nr. 20/2016 pentru acestor anexe, prin care se prevede o procedură
modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015 specială de contestare în fața ordonatorului
privind salarizarea personalului plătit din de credite, urmată de o procedură judiciară în
contencios administrativ.
fonduri publice în anul 2016, prorogarea
unor termene, precum și unele măsuri fiscal- Spre deosebire de norma specială, care
bugetare și pentru modificarea și completarea instituie o procedură specială în fața ordona
unor acte normative. torului de credite, dispoziția cu aplicare
generală nu instituie o procedură prealabilă
IV. Soluția instanței de recurs
în sensul Legii contenciosului administrativ
Curtea, analizând recursul, constată că este nr. 554/2004, întrucât nu este urmată de o
neîntemeiat, pentru următoarele considerente: acțiune în contencios administrativ, salariatul
nemulțumit urmând a se îndrepta la instanța
În ce privește critica de recurs întemeiată competentă în ceea ce privește raportul său
pe art. 488 pct. 5 C. pr. civ. privind greșita de muncă.

Astfel, funcționarii publici se pot adresa brut al salariatului, nerecunoscute de angajator,

instanței de contencios administrativ, potrivit și nici eventualele solicitări de acordare
Legii nr. 188/1999. retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru
aceste situații fiind aplicabil dreptul comun
Chiar dacă actul de stabilire a drepturilor care permite formularea unei acțiuni directe
salariale este denumit act administrativ în la instanța competentă a statua asupra
alin. (2) al art. 34 din Legea nr. 330/2009, litigiilor privind drepturile salariale pretinse
art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii
nr. 285/2010, art. 12 din O.U.G. nr. 103/2013, de credite. De asemenea nu este necesar a se
art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, față de distincția recurge la procedura prealabilă atunci când
făcută la alin. (4) din aceleași dispoziții legale, funcționarii publici, având aceeași încadrare
referitor la instanțele competente, acesta solicită acordarea diferențelor salariale pentru
nu reprezintă decât înscrisul doveditor prin a înlătura discriminările existente.
care angajatorul face aplicarea dispoziției de
salarizare (aspect ce ține de organizarea proprie Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților
și funcționarea internă), fără a dobândi sensul nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins
de act emis, chiar cu caracter individual, în nelegală, ci vizează obligarea angajatorului
exercitarea atribuțiilor de putere cu care un la plata unor drepturi salariale neacordate,
JURISPRUDENȚĂ
organ administrativ a fost învestit. precum și atunci când angajatorul nu a emis

un act administrativ, admisibilitatea cererii de
Prin urmare dacă în legile-cadru se putea chemare în judecată cu care funcționarul public
contesta, în procedura specială, salariul de a învestit instanța de contencios administrativ
bază, dar și sporurile, premiile, alte drepturi nu este condiționată de parcurgerea procedurii
salariale acordate prin lege, potrivit actelor prealabile.
normative anuale de salarizare, se contestă la
ordonatorul de credite doar salariile de bază/ În ce privește critica de recurs privind greșita
de încadrare stabilite de acesta. aplicare a legii întemeiată pe art. 488 pct. 8
C. pr. civ., Curtea reține de asemenea că este
De asemenea, funcționarii publici trebuie neîntemeiată.
să urmeze procedura prealabilă atunci când
sesizează instanța de contencios administrativ La data de 9 aprilie 2015, a intrat în vigoare
cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/ Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
modificarea actelor administrative – nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
comunicate – prin care angajatorii cărora plătit din fonduri publice în anul 2015, precum
li se aplică dispozițiile art. 34 din Legea și alte măsuri în domeniul cheltuielilor
nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, publice, prin care s-a introdus alin. (5 1) la
art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care prevede
O.U.G. nr. 83/2014 au făcut încadrarea/ următoarele: „Prin excepție de la prevederile
reîncadrarea personalului plătit din fonduri alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru
publice și au stabilit drepturile salariale ce se al Parlamentului și din celelalte instituții și
acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, autorități publice, salarizat la același nivel,
respectiv au stabilit salariile de bază. precum și personalul din cadrul Consiliului
Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv
Per a contrario, nu fac obiectul procedurii personalul prevăzut la art. 5 din aceste
de contestare administrativă alte categorii instituții, care beneficiază de un cuantum al
de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât
reglementate de lege, ce pot intra în venitul cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași

instituții sau autorități publice pentru fiecare și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015,
la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea își produce efectele începând cu 9 aprilie 2015.
în aceleași condiții”.
Prin urmare, de la această dată pârâta trebuia
Rezultă, așadar, din cuprinsul art. 1 alin. (1) să stabilească și să plătească reclamantei
din Legea nr. 71/2015 că legiuitorul a aprobat C.E.H. drepturile prevăzute și acordate prin
O.U.G. nr. 83/2014, stabilind că în cursul sentința atacată.
anului 2015 cuantumul brut al salariilor
de bază/soldelor funcției de bază/salariilor De altfel, Î.C.C.J. prin Decizia nr. 23/2016 a
funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare dezlegat problema legată de interpretarea
de care beneficiază personalul plătit din fonduri textelor legale sub aspectul definirii
publice se menține la același nivel cu cel ce se sintagmei salarizat la același nivel, statuând
acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura că din conținutul Legii-cadru nr. 284/2010,
în care personalul își desfășoară activitatea cu modificările și completările ulterioare,
în aceleași condiții cu excepția personalului rezultă că autoritățile și instituțiile publice în
din aparatul de lucru al Parlamentului și din favoarea cărora este edictată norma din art. 1
celelalte instituții și autorități publice, salarizat alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
la același nivel, precum și personalul din cadrul modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, cu modificările și completările ulterioare, sunt
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2
instituții, care beneficiază de un cuantum al alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010,
salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cu modificările și completările ulterioare,
cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași precum și autoritățile și instituțiile publice
instituții sau autorități publice pentru fiecare indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1
funcție/grad/treaptă și gradație, care va fi alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
activitatea în aceleași condiții. cu modificările și completările ulterioare,
instituția recurentă făcând parte din aceste
Raportat la prevederile acestui act normativ, categorii.
Curtea precizează că în înțelesul dispozițiilor
art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 sintagma Suprapunând cele două texte, prin coroborarea
„salarizat la același nivel” nu trebuie înțeleasă art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată
ca o normă de trimitere la categoriile de funcți cu modificări și completări prin Legea
onari și personal contractual salarizat la același nr. 71/2015, cu modificările și completările
nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-
noțiunii de „același nivel cu cel ce se acordă cadru nr. 284/2010, cu modificările și
pentru luna decembrie 2014”, noțiune avută completările ulterioare, dar și cu observarea
în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) și principiului reglementat la art. 3 lit. c) din
(2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și prin care același act normativ, rezultă că personalul
executivul a intenționat păstrarea în plată a din „celelalte autorități și instituții publice”
salariilor în cursul anului 2015 la același nivel la care se referă textul supus interpretării
cu cel din luna decembrie a anului 2014. sunt: (...) celelalte organe de specialitate ale
administrației publice centrale, autorități ale
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. administrației publice locale, alte autorități
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului publice, autorități administrative autonome
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum (altele decât Consiliul Concurenței și Curtea de

Conturi), precum și instituțiile din subordinea normei de excepție de la art. 1 alin. (51) din
acestora, finanțate integral din bugetul de stat, O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări
bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
stat, bugetele fondurilor speciale. modificările și completările ulterioare, nu
poate avea în vedere același nivel de sala
Către această dezlegare s-a apreciat că premerg rizare stabilit în urma unei comparații între
și principiile reglementate de art. 3 din aceeași personalul din aparatul de lucru al Parla
Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și mentului și personalul din celelalte autorități
completările ulterioare, în special cel definit și instituții publice, întrucât, ca regulă, nu
la lit. c): echitate și coerență, prin crearea de se poate susține că personalul din cadrul
oportunități egale și remunerație egală pentru celorlalte autorități sau instituții publice ocupă
muncă de valoare egală, pe baza principiilor și aceleași funcții cu personalul din aparatul de
normelor unitare privind stabilirea și acordarea lucru al Parlamentului (chiar dacă identitatea
salariului și a celorlalte drepturi de natură de studii și vechime, în unele cazuri, ar putea
salarială ale personalului din sectorul bugetar”. fi întrunită).
În mod neîndoielnic, s-a reținut că acest Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea conclu
principiu denotă în mod esențial asumarea de ziona, contrar obiectivului afirmat în mod
JURISPRUDENȚĂ
către legiuitor a egalității de tratament juridic, explicit de legiuitor – eliminarea discriminărilor -,

respectiv un tratament juridic echitabil și că, adoptând această normă de excepție
nediscriminatoriu între categoriile de personal de la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din
din sectorul bugetar care desfășoară muncă O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări
de valoare egală, în sensul de a se asigura și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
acestora, prin aplicarea dispozițiilor legii de modificările și completările ulterioare, scopul
salarizare, o remunerație egală. acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega
însăși justificarea textului nou-introdus.
Același principiu este și cel care a stat la baza
amendării textului de la art. 1 din O.U.G. În plus, s-a apreciat că trebuie luat în
nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu considerare că, acceptându-se o astfel de
ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei interpretare, contrară scopului și substanței
pentru muncă și protecție socială și Comisiei normei, s-ar menține inechitățile ori
pentru buget, finanțe și bănci din Camera diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii
Deputaților, întrucât, astfel cum rezultă de personal și, în consecință, ar persista
din Raportul comun din 17 martie 2015 al discriminarea pe care legiuitorul a intenționat
acestora asupra proiectului de lege pentru să o elimine prin edictarea acestui text, pentru
aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, motivarea a pune în acord legislația internă cu prevederile
amendamentului privind introducerea alin. (51) Convenției pentru apărarea drepturilor omului
în cuprinsul art. 1 din această ordonanță a fost și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale
următoarea: pentru clarificarea textului și dreptului Uniunii Europene.
eliminarea discriminării între persoane care
ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de Astfel, s-a constatat că potrivit jurisprudenței
studii și vechime. Curții Europene a Drepturilor Omului, în
aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenție,
Pornind de la motivarea acestui amendament, discriminarea înseamnă aplicarea unui
Curtea a considerat evidența faptului că tratament diferit unor persoane aflate în
sintagma „salarizat la același nivel” care situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze
explicitează categoriile de destinatari ai pe o justificare obiectivă și rezonabilă (Cauza

D. c. României din 21 februarie 2008, Cauza instituțiile și autoritățile publice care avea
Marcks c. Belgiei – 1979 etc.). un nivel al salariului de bază și al sporurilor
mai mic decât cel stabilit la nivel maxim
Curtea a învederat că și din interpretarea art. 1 în cadrul aceleiași instituții sau autorități
alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și
cu modificări și completări prin Legea gradație, să fie salarizat la nivelul maxim dacă
nr. 71/2015, cu modificările și completările își desfășoară activitatea în aceleași condiții.
ulterioare, rezultă intenția legiuitorului ca Această prevedere se aplică și în cadrul stabilirii
prin adoptarea acestei norme să elimine cuantumului gradațiilor de care a beneficiat
discriminările existente între persoane care personalul care a avansat în gradație după
ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de anul 2010.
studii și vechime, așadar în acord cu scopul
legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015
înlăturată obligația instanței de judecată de a pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind
face aplicarea prioritară a Convenției pentru salarizarea personalului plătit din fonduri
apărarea drepturilor omului și a libertăților publice în anul 2015, precum și alte măsuri
fundamentale și a jurisprudenței Curții în domeniul cheltuielilor publice, publicată în
Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, își produce
Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții efectele începând cu 9 aprilie 2015, dată
de Justiție a Uniunii Europene, obligație ce de la care pârâta trebuia să stabilească și
decurge din dispozițiile art. 20 din Constituția să plătească reclamantei C.E.H. drepturile
României, dar și din jurisprudența instanței prevăzute și acordate prin sentința atacată.
europene și, respectiv, a Curții de Justiție a
Uniunii Europene. Totodată, Curtea constată, potrivit recu
noașterii părților, că începând cu 1 august
Având în vedere că O.U.G. nr. 83/2014 a fost 2016, conform dezlegării Î.C.C.J. în
adoptată pentru reglementarea salarizării Decizia nr. 23/2016, adoptându-se O.U.G.
personalului plătit din fonduri publice în anul nr. 20/2016, s-a remediat situația în ce privește
2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, discrepanțele apărute între salariile de bază
acest act normativ are o activitate limitată în ale funcționarilor publici, încadrați pe aceeași
timp – 1 ianuarie 2015 – 31 decembrie 2015, funcție publică și în același grad profesional, cu
astfel că momentul inițial al aplicării acesteia consecința modificării Ordonanței nr. 57/2015,
a fost 1 ianuarie 2015. prin introducerea art. 31.
Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat Prin aceste considerente, în baza art. 496
posibilitatea ca personalul încadrat în C. pr. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

C. Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 88 din 28 februarie 2018
Drept penal. Deciziile Curții Constituționale

de declarare a neconstituționalității
unui text de lege nu pot avea caracter retroactiv
C. pen., art. 4 și art. 6
C. pr. pen., art. 595
Chiar dacă efectul deciziei Curții Constituționale este similar cu al unei legi de dezincriminare, cele
două acte, unul jurisdicțional și altul normativ, nu pot produce aceleași consecințe juridice ale
aplicării.
Deși ambele statuează pentru viitor, doar în privința legii penale (sau contravenționale) mai
favorabile sau a legii de dezincriminare este prevăzută excepția retroactivității, nu și în privința
deciziilor Curții Constituționale.
Prevederile art. 595 C. pr. pen. cu referire la art. 4 și art. 6 C. pen., sunt aplicabile doar în ipoteza
JURISPRUDENȚĂ
în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine „o lege ce nu mai prevede
ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă
mai ușoară”. În speța de față ceea ce ar determina constatarea că fapta contestatorului nu ar mai
constitui infracțiunea de abuz în serviciu, nu este o lege nouă, ci o decizie a Curții Constituționale,
care nu are calitatea de a retroactiva, ci se aplică numai pentru viitor.
(C. Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,
decizia penală nr. 88 din 28 februarie 2018, www.rolii.ro)
Prin sentința penală nr. 232 din data de 29 în serviciu prevăzută și pedepsită de art. 13
noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248
Gorj în dosarul nr. xx, a fost respinsă cererea combinat cu art. 2481 C. pen. din 1969 în
având ca obiect intervenirea unei legi penale dosarul penal nr. xx/95/2012 al Tribunalului
noi – art. 595 C. pr. pen., cu privire la sentința Gorj și, pe cale de consecință, să dispună
penală nr. 274 din data de 1 octombrie 2013 încetarea executării pedepselor pronunțate și
a Tribunalului Gorj pronunțată în dosarul a tuturor consecințelor penale ale hotărârilor
nr. xx/95/2012, rămasă definitivă prin decizia de condamnare (sentință și decizie).
penală nr. 237 din 24 februarie 2015 a Curții
de Apel Craiova, formulată de către petentul – Ca stare de fapt s-a arătat că prin sentință
condamnat C.D. Obligă contestatorul la 100 lei penală nr. 274 pronunțată în data de 1 octom
cheltuieli judiciare statului. brie 2013 de Tribunalul Gorj, secția penală, în
dosarul nr. xx/95/2012, s-a dispus condamnarea
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul sa, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute
a constatat că prin cererea înregistrată sub de art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru
nr. xx, petentul condamnat C.D. a solicitat prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor
să constate ca fiind dezincriminate faptele de corupție raportat la art. 248 C. pen. din
pentru care acesta a fost condamnat definitiv 1969 combinat cu art. 2481 C. pen. din 1969, la
sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a

Drept penal. Deciziile Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității ...
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de S.M., faptele astfel descrise întrunind elemen
art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen. tele constitutive ale infracțiunii de abuz în
din 1969 pe o durată de doi ani după executarea serviciu contra intereselor publice asimilată
pedepsei principale. infracțiunilor de corupție cu consecințe
deosebit de grave prevăzute de art. 132 din
De asemenea, a fost aplicată și pedeapsa
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen.
accesorie a interzicerii exercitării drepturilor
combinat cu art. 2481 C pen.”.
prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a
lit. b) și c) C. pen. din 1969 pe durata și în Ulterior, prin Decizia penală nr. 237 pronunțată
condițiile art. 71 C. pen. din 1969. de Curtea de Apel Craiova în data de 24
februarie 2015 în dosarul nr. xx/95/2012, au
S-a susținut că pentru a se dispune astfel,
fost admise apelurile formulate de către D. –
instanța a apreciat că „faptele inculpatului
S.T.C., inculpații S.M., C.D., B.S., V.I.V., C.B.S. și
C.D., care în calitate de director al S.C. C.E.T.
avocat D.C. împotriva sentinței penale nr. 274
S.A. a dat dispoziții personalului aflat în
subordine din cadrul Exploatării Miniere din 1 octombrie 2013 a Tribunalului Gorj.
Jilț – Direcției Investiții și Achiziții Terenuri Prin urmare s-a dispus desființarea în parte
și Direcției Comerciale, a transmis datele a sentinței apelate, s-a făcut aplicarea
necesare constând în caracteristicile tehnice prevederilor art. 5 C. pen. actual și s-a
și denumirea firmelor care să fie invitate în constatat că legea mai favorabilă pentru toți
vederea întocmirii documentației de achiziție inculpații este Codul penal din 1969.
a utilajului oferit de X., a semnat documentele
întocmite, respectiv adresele xx din 11 iulie În ceea ce privește situația petentului, în urma
2007 și xx din 15 august 2007 emise de E.M. desființării parțiale a sentinței Tribunalului
Jilț privind necesitatea și urgența achiziției Gorj, instanța de apel a dispus următoarele:
unui utilaj terasier multifuncțional, adresele
Direcției Investiții și achiziții terenuri nr. xx Aplică dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și
din 18 iulie 2007, nr. xx din 9 august 2007, alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen, pentru
nr. xx din 20 august 2007 și anexele acestora inculpatul C.D. și reduce pedeapsa principală
privind modificarea programului anual de la 4 ani închisoare.
achiziții produse, privind introducerea achiziției
utilajului terasier și majorarea valorii estimate, În baza art. 86 1 C. pen din 1968 dispune
nota justificativă nr. xx din 21 august 2007 suspendarea sub supraveghere a executării
emisă de Direcția Comercială privind selectarea pedepsei de 4 ani pe durata unui termen de
procedurii de achiziție negocierea fără încercare de 6 ani stabilit în condițiile art. 862
publicare prealabilă a unui anunț de participare, C. pen. din 1968.
raportul procedurii nr. xx din 5 septembrie
În baza art. 863 C. pen. pe durata termenului
2007 prin care Comisia de Negociere a hotărât
de încercare inculpatul trebuie să se supună
acceptarea ofertei X., contractul de furnizare
următoarelor măsuri de supraveghere:
produse nr. 669 din 7 septembrie 2007, s-a
implicat în recepționarea utilajului și a aprobat a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de
efectuarea plății contravaloarea acesteia, pe lângă Tribunalul Gorj, la datele stabilite de
cauzând prejudicierea S.C. C.E.T. S.A. în sumă de acest serviciu;
836.579 lei și obținând un avantaj patrimonial
în cuantum de 586.570,04 lei pentru T.M. SRL b) să anunțe în prealabil orice schimbare
Târgu Jiu ca urmare a înțelegerii cu inculpatul de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și penal) a arătat că dispozițiile art. 4 – Aplicarea
întoarcerea; legii penale de dezincriminare, stabilesc că
„Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite
c) să comunice și să justifice schimbarea locu- sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute
lui de muncă; de legea nouă. În acest caz, executarea pedep
d) să comunice informații de natură a putea fi selor, a măsurilor educative și a măsurilor
controlate mijloacele lui de existență. de siguranță, pronunțate în baza legii vechi,
precum și toate consecințele penale ale hotă
În baza art. 71 alin. (5) C. pen pe durata rârilor judecătorești privitoare la aceste fapte
suspendării sub supraveghere a executării încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”
pedepsei închisorii se suspendă și executarea
pedepsei accesorii aplicate. Atrage atenția Astfel, art. 297 Noul C. pen. – Abuzul în serviciu
inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. stabilește că „Fapta funcționarului public
din 1968.” care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu
îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod
În ceea ce privește cadrul legal al cererii, defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă
petentul a susținut că acesta este Codul penal ori o vătămare a drepturilor sau intereselor
din 1969 (Legea nr. 15/1968 privind adoptarea legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
JURISPRUDENȚĂ
Codului penal al României). persoane juridice se pedepsește cu închisoarea

de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării
Astfel, art. 246 – Abuzul în serviciu contra
dreptului de a ocupa o funcție publică.”
intereselor persoanelor, stabilește că „Fapta
funcționarului care în exercițiul atribuțiilor sale Cu privire la legea specială, respectiv Legea
de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea
îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta și sancționarea faptelor de corupție, a susținut
cauzează o vătămare intereselor legale ale unei că dispozițiile art. 132 stabilesc că „În cazul
persoane, se pedepsește cu închisoare de la infracțiunilor de abuz în serviciu sau de
3 luni la 2 ani sau cu amenda.” uzurpare a funcției, dacă funcționarul public
Art. 248 – Abuzul în serviciu contra intereselor a obținut pentru sine ori pentru altul un folos
publice stabilește că „Fapta funcționarului care necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se
în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu majorează cu o treime.
știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește Legea nr. 187/2012 pentru punerea în apli
în mod defectuos și prin aceasta cauzează o
care a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
tulburare însemnată bunului mers al unei
stabilește în art. 3 că „Dispozițiile art. 4
organizații din cele prevăzute în art. 145 sau
din Codul penal privind legea penată de
o paguba avutului obștesc, se pedepsește cu
dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile
închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
în care o faptă determinată, comisă sub
De asemenea, art. 2481 – Abuzul în serviciu în imperiul legii vechi, nu mai constituie
formă calificată, stabilește că „Dacă faptele infracțiune potrivit legii noi datorită modificării
prevăzute în art. 246, 247 și 248 au avut elementelor constitutive ale infracțiunii,
consecințe deosebit de grave, se pedepsesc cu inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea
închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor nouă pentru existența infracțiunii.”
drepturi.
De asemenea, art. 5 din același act normativ,
În ceea ce privește Codul penal în vigoare în stabilește că „Atunci când o normă penală face
prezent (Legea nr. 286/2009 privind Codul trimitere la o altă normă determinată, de la

care împrumută unul sau mai multe elemente, trebui să aprecieze cu privire la efectele
modificarea normei completatoare atrage și neconstituționalității parțiale a infracțiunii
modificarea normei incomplete”. de abuz în serviciu decisă de Curtea
Constituțională prin deciziile nr. 405/2016 și
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură nr. 392/2017 asupra pedepsei definitive ce a
penală – respectiv art. 595 – Intervenirea fost aplicată subsemnatului prin decizia penală
unei legi penale noi, stabilește că „Când nr. 237/2015 a Curții de Apel Craiova.
după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare sau a hotărârii prin care s-a Pentru a fi incidente prevederile art. 595
aplicat o măsură educativă intervine o lege C. pr. pen. raportat la art. 4 C. pen. este
ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru necesar a se cerceta dacă a intervenit o lege
care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care nouă potrivit căreia faptele pentru care acesta
prevede o pedeapsă sau o măsură educativă a fost condamnat în dosarul nr. xx/95/2012 nu
mai ușoară decât cea care se execută ori mai sunt incriminate ca infracțiune.
urmează a se executa, instanța ia măsuri
pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a În primul rând, a susținut că trebuie observat
dispozițiilor art. 4 și art. 6 din Codul penal. că, în conformitate cu dispozițiile mai sus
menționate ale art. 3 din Legea nr. 187/2012,
Aplicarea dispozițiilor alin. (1) se face din oficiu dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea
sau la cererea procurorului ori a persoanei penală de dezincriminare sunt aplicabile și în
condamnate de către instanța de executare, iar situațiile în care o faptă determinată, comisă
dacă persoana condamnată se află în executarea sub imperiul legii vechi, nu mai constituie
pedepsei sau a unei măsuri educative, de către
infracțiune potrivit legii noi datorită modificării
instanța corespunzătoare în grad în a cărei
elementelor constitutive ale infracțiunii.
circumscripție se află locul de deținere sau după
caz centrul educativ ori centrul de detenție.” În acest sens, se arată și în doctrina de
specialitate faptul că suntem în prezența unei
Privitor la temeinicia cererii, petentul a arătat că:
legi de dezincriminare și atunci când „prin legea
Prin cererea formulată, acesta a înțeles să nouă este limitat domeniul de aplicare a unei
solicite instanței să constate că faptele pentru infracțiuni”. (M. Udroiu, Drept penal. Partea
care a fost condamnat pentru săvârșirea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 6)
infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută și
pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 Din această perspectivă, a susținut ca
raportat la art. 248 combinat cu art. 2481 fiind evident faptul că prin Deciziile Curții
C. pen. din 1969 prin sentința penală nr. 274 Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017
pronunțată în data de 1 octombrie 2013 s-a limitat sfera de aplicare a prevederilor
de Tribunalul Gorj, secția penală, rămasă art. 246 C. pen. 1969 și art. 297 C. pen.,
definitivă prin decizia nr. 237/2015 a Curții respectiv art. 248 (și implicit art. 248 1 și
de Apel Craiova, în dosarul nr. xx/95/2012 au art. 132 ca norme de trimitere la art. 248
fost dezincriminate în urma deciziilor Curții potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012), ceea ce
Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017 reprezintă o modificare a elementului material
prin raportare la prevederile art. 31 din Legea al infracțiunii de abuz în serviciu.
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea
Curții Constituționale. După cum s-a reținut în jurisprudență (Curtea
de Apel Alba Iulia – Secția penală – decizia
Prin urmare, în cadrul analizei de temeinicie nr. 20/A/2017 pronunțată la data de 9 februarie
a cererii, acesta a susținut că, instanța va 2017 în dosarul nr. xx) într-o cauză cu obiect

similar (intervenirea unei legi de dezincriminare asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz
în cazul unei condamnări pentru infracțiunea în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni
de abuz în serviciu), „ca urmare a deciziei de sau inacțiuni ce definesc elementul material al
neconstituționalitate menționate (Decizia laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt
Curții Constituționale nr. 405/2016 – s.n.), prevăzute în acte normative de reglementare
practic a intervenit o modificare a elementelor primară”.
constitutive ale aceste infracțiuni (abuz în
serviciu – s.n.), sub aspectul laturii obiective, Cu titlul de concluzie, la par. 60 din Decizia
fiind limitat domeniul de aplicare al acestei menționată Curtea precizează în concret că
infracțiuni prin excluderea tuturor cazurilor „neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a
în care norma a cărei încălcare este imputată unui act trebuie analizată numai prin raportare
subiectului activ al infracțiunii nu este o lege, o la atribuții de serviciu reglementate expres
ordonanță sau o ordonanță de urgență. prin legislația primară – legi și ordonanțe ale
Guvernului”.
Având în vedere această modificare a
elementului material al infracțiunii prevăzute De asemenea, pentru aceleași considerente,
de art. 297 alin. (1) C. pen., a avut loc, în baza prin Decizia nr. 392/2017, Curtea Constitu
art. 5 din Legea nr. 187/2012, o modificare țională a decis că dispozițiile art. 248 C. pen.
JURISPRUDENȚĂ
identică a conținutului infracțiunii prevăzute din 1969 sunt constituționale în măsura în care
de art. 132 din Legea nr. 78/2000”. prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos”
din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește
Astfel, prin Decizia nr. 405/2016, Curtea prin încălcarea legii”.
Constituțională a statuat că „sintagma
«îndeplinește în mod defectuos» din cuprinsul În al doilea rând, în doctrină a fost analizată și
dispozițiilor art. 246 C. pen. din 1969 și ale noțiunea de lege prin raportare la jurisprudența
art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul
decât în sensul că îndeplinirea atribuției de autonom de izvor al unei reguli de conduită,
serviciu se realizează «prin încălcarea legii». generală și obligatorie, recunoscându-se
Aceasta este singura interpretare care poate putere de lege și interpretării date cu caracter
determina compatibilitatea normelor penale obligatoriu unei norme printr-o decizie a Curții
criticate cu dispozițiile constituționale Constituționale, așa cum petentul a invocat
referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. în prezenta cauză. (a se vedea F.-M. Vasile,
De altfel, Curtea reține că art. 19 din Convenția G. Bodoroncea, I. Kuglay, L. Lefterache, T.
Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată Manea, I. Nedelcu, V. Cioclei, Codul penal.
la New York, menționează expres că, pentru a Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București,
exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul p. 20 și Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a C.C.R.)
public trebuie să îndeplinească ori să se abțină
să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un Astfel se arată că „CEDO a statuat că, în
act cu încălcarea legii.” (par. 55) măsura în care practica judecătorească
este constantă și cunoscută, ea are această
Curtea a constatat „că raportarea organelor aptitudine, regulile desprinse din aceasta
judiciare la o sferă normativă largă care având caracter accesibil și previzibil, întocmai
cuprinde pe lângă legi și ordonanțe ale ca și norma cuprinsă în „lege” în sensul formal
Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, al acestei din urmă noțiuni”, rezultând că,
cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, în sensul autonom a Convenției, „noțiunea
coduri etice și deontologice, regulamente de de lege include și jurisprudența, în măsura
organizare internă, fișa postului, are influență în care aceasta este cunoscută (publicată)

și constantă, ca atare aptă, pe de o parte, Prin pronunțarea acestei decizii de către

să reclame anumite conduite din partea instanța supremă, apare ca fiind evident
destinatarilor legii și, pe de altă parte, să că, deși infracțiunea de conflict de interese
legitimeze așteptarea acestora ca în toate subzistă sub aceeași denumire în Codul penal la
cazurile similare autoritatea să aibă același art. 301, nefiind abrogată expres în totalitate,
(previzibil) comportament”. cu toate acestea Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat că fapta funcționarului
Raportat la aceste considerente autorul public care intră sub incidența Deciziei Curții
concluzionează că „dacă atare trăsături fac Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015
ca practica judecătorească „de caz” să fie este dezincriminată!!!
asimilată, în sens convențional, legii, atunci
cu atât mai mult trebuie recunoscută aceeași Pentru identitate de raționament, a opinat
valoare unui act jurisprudențial căruia în sensul că faptele funcționarului care intră
caracterul general obligatoriu îi este conferit sub incidența Deciziilor Curții Constituționale
chiar prin lege”. nr. 405/2016 și nr. 392/2017 sunt dezincri
minate parțial, în sensul că nu mai constituie
Așadar, în acord cu opiniile doctrinare mai infracțiune faptele comise prin încălcarea unor
sus menționate și cu practica judiciară citată alte reglementări decât legi, ordonanțe sau
s-a considerat că Deciziile nr. 405/2016 ordonanțe de urgență.
și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale
fac parte din ordinea juridică normativă și În al treilea rând, a solicitat să se observe în
constituie legi de dezincriminare, în sensul cele ce urmează faptul că prin decizia penală
prevederilor art. 595 C. pr. pen. raportat nr. 237/2015 a Curții de Apel Craiova acesta a
la art. 4 C. pen., ceea ce înseamnă că fost condamnat definitiv sub aspectul săvârșirii
sunt aplicabile și situației sale, legea de infracțiunii de abuz în serviciu pentru fapte
dezincriminare fiind o excepție expresă de la care intră în sfera celor dezincriminate prin
principiul neretroactivității legii penale. Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții
Constituționale, nefiind reținută în sarcina sa
Mai mult decât atât, un argument suplimentar încălcarea vreunui act normativ cu putere de
al corectitudinii acestui raționament logico- lege (lege sau ordonanță a Guvernului).
juridic îl constituie și o decizie recentă a
completului pentru dezlegarea unor chestiuni La pagina 114 din decizia pronunțată de Curtea
de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze
Justiție (Decizia nr. 6/2017), prin intermediul cu minori, se menționează următoarele:
căreia s-a statuat că fapta funcționarului public „Criticile apelanților inculpați C.D., B.S., V.I.V.
care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a privind inaplicabilitatea în cauză a procedurii de
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei achiziție reglementată de O.U.G. nr. 34/2006
decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, sunt fondate (...)”.
un folos patrimonial pentru o persoană cu Prin O.U.G. nr. 94 din 4 octombrie 2007,
care s-a aflat în raporturi comerciale intră publicată în M. Of. nr. 676 din data de 4
sub incidența Deciziei Curții Constituționale octombrie 2007 se modifică art. 241 din O.U.G.
nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în nr. 34/2006 în sensul că termenul explorare
M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind este înlocuit cu termenul exploatare.
dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii
actului ori a participării la luarea deciziei și Este evident că cele două noțiuni au sensuri
indiferent de data raporturilor comerciale”. diferite astfel încât instanța de apel constată

că la data contractului pentru achiziționarea Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017

utilajului terasier nu era necesară urmarea restrâng sfera elementului material al
procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 așa infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută și
cum eronat a reținut instanța de fond, întrucât pedepsită de art. 246 C. pen. din 1969 și de
achiziționarea utilajului terasier de scos cioate art. 297 C. pen., respectiv de art. 248 C. pen.
nu se încadra în activitățile relevante privind din 1969 (și implicit art. 2481 C. pen. din 1969
explorarea unui areal geografic. și art. 132 din Legea nr. 78/2000), aceste
decizii ale Curții Constituționale au putere
În ceea ce privește vinovăția inculpaților, de lege în conformitate cu jurisprudența
Curtea urmează să analizeze raportat la probele Curții Europene a Drepturilor Omului,
administrate și la motivarea instanței de Decizia nr. 6/2017 a Î.C.C.J. – Completul
fond dacă prin achiziționarea acestui utilaj de pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,
către C.E.T. inculpații au urmărit și acceptat precum și cu doctrina de specialitate, efectele
îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de neconstituționalități parțiale a infracțiunii
serviciu cu consecința producerii unui preju de abuz în serviciu ce a fost declarată prin
diciu patrimoniului unității, în scopul obținerii aceste decizii ale Curții Constituționale sunt
pentru altul a unui avantaj patrimonial”. incidente și în privința condamnării sale
prin decizia penală nr. 237/2015 a Curții de
JURISPRUDENȚĂ
Pe de altă parte, la p. 117 din decizia instanței Apel Craiova prin mecanismul procedural
de apel, se precizează că: „Al doilea și al prevăzut de art. 595 C. pr. pen., raportat la
treilea motiv de apel referitoare la greșita art. 4 C. pen., iar pe cale de consecință, să se
reținere a incidenței dispozițiilor art. 327 admită prezenta contestație și să se dispună
alin. (3) C. pr. pen. anterior, și a dispozițiilor încetarea executării pedepselor pronunțate și
O.U.G. nr. 34/2006 de instanța de fond, sunt a tuturor consecințelor penale ale hotărârilor
întemeiate pentru temeiurile expuse anterior”. de condamnare (sentința penală nr. 274/2013 a
Tribunalului Gorj și decizia penală nr. 237/2015
Față de toate aceste considerente avute în a Curții de Apel Craiova).
vedere de instanța de apel, apare ca fiind
evident faptul că, prin admiterea apelului, În drept, a invocat prevederile art. 595 alin. (1)
Curtea de Apel Craiova a înlăturat expressis C. pr. pen., art. 4 C. pen., art. 3 și art. 5 din
verbis opinia instanței de fond privind Legea nr. 187/2012, precum și celelalte
încălcarea O.U.G. nr. 34/2006, stabilind că dispoziții legale la care a făcut referire.
nu exista obligația respectării acestui act
În probațiune, s-a solicitat încuviințarea probei
normativ, impunându-se însă menținerea
cu înscrisuri, sens în care a apreciat că se
soluției de condamnare prin raportare la
impune atașarea dosarului nr. xx/95/2012 al
încălcări ale atribuțiilor de serviciu.
Tribunalului Gorj.
Așadar, prin decizia pronunțată de instanța de
Pentru termenul din data de 25 octombrie
apel, nu s-a reținut în sarcina sa încălcarea în
2017, la dosarul cauzei a fost atașat dosarul
concret a unui act normativ cu putere de lege
nr. xx/95/2012 al Tribunalului Gorj.
(lege, ordonanță de urgență sau ordonanță
simplă), ceea ce determină incidența efectelor Analizând actele și lucrările dosarului, prima
Deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 instanță a apreciat că susținerile persoanei
și nr. 392/2017. condamnate nu pot fi reținute.
Pentru toate aceste argumente ce preced, În situația infracțiunii de abuz în serviciu, prin
a solicitat să constate că deciziile Curții Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale,

s-a constatat că dispozițiile art. 246 alin. (1) deciziei Curții Constituționale și pe de altă

C. pen. din 1969 și art. 297 alin. (1) C. pen. parte, autoritatea de lucru judecat de care
sunt constituționale, în măsura în care prin beneficiază hotărârea judecătorească de
sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din condamnare a contestatorului.
cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește
prin încălcarea legii”. S-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile
pentru aplicarea directă de către judecător
Ca atare, Curtea Constituțională a impus a deciziei Curții Constituționale, pentru că
legiuitorului o conduită, în sensul modificării în cauză există o hotărâre judecătorească
infracțiunii, în așa fel încât sintagma „înde definitivă de condamnare a contestatorului, iar
plinește în mod defectuos” din cuprinsul solicitarea contestatorului, pe calea prezentei
acesteia să aibă înțelesul de „îndeplinește prin contestații la executare, ar presupune ca
încălcarea legii”. aplicarea deciziei Curții Constituționale să se
facă, în temeiul art. 4 C. pen., retroactiv, ceea
Ca situație premisă, s-a reținut faptul că terme ce este inadmisibil.
nul de 45 de zile de la data publicării deciziei
în Monitorul Oficial, menționat de art. 147 Chiar dacă efectul deciziei Curții Constitu
alin. (1) din Constituție, în care Parlamentul sau ționale este similar cu al unei legi de dezin
Guvernul trebuia să pună de acord prevederile criminare, cele două acte, unul jurisdicțional
neconstituționale cu dispozițiile Constituției, și altul normativ, nu pot produce aceleași
a expirat, astfel că în prezent, dispozițiile consecințe juridice ale aplicării.
constatate ca neconstituționale și-au încetat
efectele. Deși ambele statuează pentru viitor, doar în
privința legii penale (sau contravenționale)
Curtea Constituțională nu este însă legislator mai favorabile sau a legii de dezincriminare
pozitiv, nu poate crea drept, nu poate în sine este prevăzută excepția retroactivității, nu și
în mod direct să modifice o prevedere legislativă, în privința deciziilor Curții Constituționale.
ceea ce nu poate face, de altfel, nici judecătorul,
ca reprezentant al autorității judecătorești, Tribunalul a apreciat astfel că prevederile
legiuitorul fiind cel care are această atribuție art. 595 C. pr. pen. cu referire la art. 4 și
și competență, fiind îndreptățit să formuleze art. 6 C. pen., sunt aplicabile doar în ipoteza
prevederile legale declarate neconstituționale, în care după rămânerea definitivă a hotărârii
astfel încât să se conformeze Constituției. de condamnare, intervine „o lege ce nu mai
prevede ca infracțiune fapta pentru care
De la momentul publicării Deciziei Curții s-a pronunțat condamnarea ori o lege care
Constituționale nr. 405/2016 și până în prezent prevede o pedeapsă mai ușoară”. În speța
legiuitorul nu a intervenit cu o modificare de față ceea ce ar determina constatarea că
legislativă în acord cu indicațiile Curții fapta contestatorului nu ar mai constitui
Constituționale, astfel încât revine instanțelor infracțiunea de abuz în serviciu, nu este o lege
judecătorești sarcina de a aplica în mod direct, nouă, ci o decizie a Curții Constituționale, care
decizia Curții Constituționale, care produce nu are calitatea de a retroactiva, ci se aplică
efecte juridice erga omnes și pentru viitor, numai pentru viitor.
precum și dispozițiile Constituției, de care
depinde soluționarea procesului. De asemenea, au fost avute în vedere și
dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție,
Acest aspect opune însă, în situația de față, pe conform cărora deciziile Curții Constituționale
de o parte, puterea de lucru judecat atașată se publică în Monitorul Oficial, iar de la data

publicării, sunt general obligatorii și au putere judecată ar putea retroactiv să constate

numai pentru viitor, prevederile art. 4 și art. 6 incidența art. 4 sau art. 6 C. pen., s-ar admite
C. pen., care fac referire numai la intervenția implicit substituirea judecătorului cauzei în
unei legi, precum și procedura contestației la atribuțiile legiuitorului, cu consecința creării
executare întemeiate pe prevederile art. 595 dreptului și alegerii ca raportare a unei variante
C. pr. pen. care face trimitere la intervenția unei de încriminare care, deși constituțională,
„legi” de dezincriminare sau mai favorabile. să poată fi diferită de varianta legiuitorului
impusă de politica penală de moment, ceea
În același sens s-a pronunțat Curtea Constitu ce este inadmisibil, prin prisma separației
țională și cu ocazia motivării concurente a puterilor în stat.
Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016, publicate în
M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, susținându- În același sens s-a reținut că sunt și prevederile
se că: „În cauzele judecate definitiv până la art. 7 par. 1 din Convenția Europeană a
data publicării deciziei de admitere a Curții Drepturilor Omului, care consacră princi
Constituționale, numai revizuirea este piul legalității incriminării și principiul
singurul și unicul remediu pe care părțile îl au neretroactiv ității legii penale, instanța
la dispoziție. Chiar dacă norma de încriminare europeană recunoscând implicit excepția de la
a fost constatată ca fiind neconstituțională, neretroactivitate a legii penale noi favorabile.
JURISPRUDENȚĂ
hotărârile judecătorești definitive la data

deciziei Curții nu pot fi repuse în discuție Prin urmare, a fost respinsă contestația la
sub aspectul înlăturării/modificării/stingerii executare ca nefondată și a fost obligat
pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 contestatorul, în temeiul art. 275 alin. (2)
alin. (1) lit. d) C. pr. pen. Este rolul legiuitorului C. pr. pen. la plata sumei de 100 lei cheltuieli
ca, în urma deciziei Curții Constituționale, să judiciare către stat.
adopte o lege de punere de acord cu aceasta, Împotriva acestei sentințe a formulat
în conformitate cu art. 147 alin. (1) din contestație C.D.
Constituție, care să cuprindă soluția legislativă
de dezincriminare, pentru ca subiectele de În motivarea contestației, petentul a arătat
drept aflate în executarea unei pedepse să că prin deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017
beneficieze de dispozițiile art. 4 sau art. 6 ale Curții Constituționale s-a realizat în fapt
C. pen., după caz, coroborate cu art. 595 o dezincriminare parțială a acestei infracțiuni,
C. pr. pen.”. ceea ce face posibilă din punct de vedere
legal aplicarea dispozițiilor art. 595 C. pr. pen.
Totodată, în motivarea concurentă a aceleiași raportat la art. 4 C. pen.
decizii, s-a reținut că urmare a unei decizii de
admitere a Curții Constituționale, „legiuitorul Invocarea de către instanța de fond în sprijinul
poate opta între două soluții legislative în hotărârii pronunțate a unei opinii concurente
măsura în care ambele sunt constituționale, exprimate de un judecător la motivarea
caz în care Curtea Constituțională nu are deciziei nr. 126/2016 a Curții Constituționale
competența de a cenzura opțiunea legiuitorului nu este de natură a invalida argumentele aduse
în favoarea unei soluții legislative sau a alteia”. de petent în sprijinul cererii, câtă vreme opinia
concurentă nu are forță obligatorie.
Din această perspectivă, s-a reținut că per
a contrario raționamentului de mai sus, A mai arătat că raționamentul instanței de
care împiedică valorificarea Deciziei Curții fond este unul greșit întrucât aceasta realizează
Constituționale în procedura art. 595 o distincție nepermisă între efectele legii și ale
C. pr. pen., dacă s-ar admite că instanța de Curții Constituționale, respectiv consecințele

juridice ale aplicării acestora, câtă vreme între neconstituționalitate, decizia de constatare a
cele două noțiuni există o relație de sinonimie. neconstituționalității se va aplica în privința
raporturilor juridice ce urmează a se naște
Chiar și în ipoteza în care instanța de fond ar fi după publicarea sa în Monitorul Oficial;
considerat că deciziile Curții Constituționale nu „așadar, Curtea reține că aplicarea pentru
pot constitui lege de dezincriminare, aceasta ar viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile
fi trebuit să aibă în vedere că petentul se află juridice ce urmează a se naște, cât și situațiile
sub imperiul unei pedepse aplicate pentru o juridice pendinte și, în mod excepțional,
faptă care la acest moment nu mai constituie acele situații care au devenit facta praeterita”
infracțiune. Or, constatând că această situație (par. 24 decizie).
contravine principiului nullum crimen sine lege,
nulla poena sine lege consacrat și în art. 7 par. 1 Curtea Constituțională a reținut că „o decizie
din CEDO, singura soluție posibilă pentru de admitere a excepției de neconstitu
remediere o reprezintă admiterea cererii ționalitate se aplică în cauzele aflate pe
întemeiate pe dispozițiile art. 595 C. pr. pen. rolul instanțelor judecătorești la momentul
raportat la art. 4 C. pen. publicării acesteia – cauze pendinte în care
respectivele dispoziții sunt aplicabile –
Examinând sentința atacată, sub toate aspectele indiferent de invocarea excepției până la
de fapt și de drept și în raport de actele și publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea
lucrările dosarului, Curtea constată că prezenta ce are relevanță în privința aplicării deciziei
contestație este nefondată pentru următoarele Curții este ca raportul juridic guvernat de
considerente: dispozițiile legii declarate neconstituționale să
În legătură cu aplicabilitatea în cauză a nu fie definitiv consolidat” (par. 25 din Decizie).
procedurii prevăzute de art. 595 C. pr. pen., „În privința cauzelor care nu se află pe rolul
Curtea reține că potrivit acestor dispoziții instanțelor judecătorești la momentul
legale, când după rămânerea definitivă a
publicării deciziei de admitere a curții, fiind
hotărârii de condamnare intervine o lege care
vorba despre un raport juridic epuizat – facta
nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care
praeterita” – Curtea reține că partea nu mai
s-a pronunțat condamnarea, instanța ia măsuri
poate solicita aplicarea deciziei de admitere,
pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor
întrucât decizia de admitere a curții nu
art. 4 C. pen.
poate constitui temei legal pentru o acțiune
În mod corespunzător instanța de fond a în justiție, în caz contrar consecința fiind
reținut că deciziile Curții Constituționale nu extinderea efectelor deciziei Curții pentru
au semnificația unei legi de dezincriminare trecut” (par. 25 din Decizie).
în sensul art. 595 alin. (1) C. pr. pen. Astfel,
Curtea Constituțională a mai reținut că, în
însăși Curtea Constituțională a statuat asupra
ceea ce privește cauzele soluționate până
efectelor deciziilor de admitere a excepției de
neconstituționalitate prin Decizia nr. 126 din 3 la publicarea Deciziei Curții Constituționale
martie 2016, (publicată în M. Of. nr. 185 din 11 și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții
martie 2016), în sensul delimitării aplicabilității Constituționale cu o excepție având ca obiect o
deciziilor după cum situațiile juridice susceptibile dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată
de aplicare sunt anterioare ori posterioare datei neconstituțională, acestea reprezintă o facta
la care decizia a devenit obligatorie. praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv
și irevocabil soluționată. Curtea reține că,
Astfel, s-a arătat că „în ceea ce privește din momentul introducerii cererii în instanță
efectele unei decizii de admitere a excepției de și până la soluționarea definitivă a cauzei,

norma incidentă a beneficiat de o prezumție de Decizia de constatare a neconstituționalității

constituționalitate, care nu a fost răsturnată dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanță face
decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a parte din ordinea juridică normativă; prin
tranșat în mod definitiv litigiul. Așa încât Curtea efectul acesteia prevederea neconstituțională
constată că incidența deciziei de admitere a își încetează aplicarea pentru viitor, împrejurare
instanței de contencios constituțional într-o în care devin aplicabile dispozițiile art. 5
atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte alin. (2) C. pen. în situația cauzelor aflate pe
ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu rol sau art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. pentru
încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea hotărârile definitive.
fundamentală, și ar nega, în mod nepermis,
Raportat la aceste aspecte, Curtea apreciază
autoritatea de lucru judecat care este atașată
că reevaluarea situației de fapt nu se poate
hotărârilor judecătorești definitive (par. 27 din
realiza în cadrul procedurii ce privesc
Decizie).
legalitatea pedepsei în faza de punere în
Față de aceste considerente, prima instanță executare a pedepselor definitive aplicate,
a reținut în mod just că Decizia nr. 405/2016 respectiv contestația la executare, susținerile
a Curții Constituționale, fiind o decizie prin contestatorului putând fi însă analizate prin
care norma penală a fost declarată constitu prisma dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f)
JURISPRUDENȚĂ
țională în interpretarea dată în controlul C. pr. pen. privind cazul de revizuire hotărârile

care s-au întemeiat pe o prevedere legală ce
constituționalității, nu a produs efectul
a fost declarată neconstituțională după ce
abrogării normei de incriminare a infracțiunii
hotărârea a devenit definitivă, în măsura în
de abuz în serviciu.
care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
În interpretarea Deciziei Curții Constituționale aceste dispoziții de procedură.
anterior menționată, se poate observa că este
Având în vedere considerentele expuse, în
vorba despre o soluție care are autoritate
baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. pr. pen.,
de lucru judecat, respectiv facta praeterita,
Curtea va respinge contestația formulată de
în interpretarea dată de Curte (precitată în contestatorul C.D. împotriva sentinței penale
paragraful anterior), dispozițiile de incriminare nr. 232 din 29 noiembrie 2017 pronunțată de
în baza cărora s-a dispus condamnarea Tribunalul Gorj.
contestatorului au beneficiat de o prezumție de
constituționalitate pe toată durata desfășurării În temeiul art. 275 alin. (2) C. pr. pen. va
procesului penal, finalizat cu pronunțarea obliga contestatorul la plata sumei de 300 lei
sentinței penale. cheltuieli judiciare către stat.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Omisiunea stabilirii unei obligații de supraveghere
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Omisiunea stabilirii unei obligații de supraveghere
C. pen., art. 93
Instanța care dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în baza art. 93 C. pen.,
are obligația să impună inculpatei un set de măsuri și obligații de supraveghere apte să faciliteze
reinserția socială a acesteia.
Pe lângă măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. și prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunității art. 93 alin. (3) C. pen., dispozițiile legale prevăd în mod
imperativ și stabilirea a cel puțin a unei obligații de supraveghere dintre cele prevăzute de art. 93
alin. (2) C. pen.
(C. Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,
decizia penală nr. 98/A din 20 februarie 2018, www.rolii.ro)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea
Harghita la data 31 octombrie 2017, sub nr. de art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 10 din Legea
dosar xx, Parchetul de pe lângă Tribunalul nr. 241/ 2005 și la pedeapsa complementară
Harghita a declarat apel împotriva sentinței a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66
penale nr. 158 din 27 octombrie 2017 a acestei lit. a), b), și g) C. pen. pe timp de 1 an.
instanțe.
Instanța a dispus suspendarea sub suprave
Motivele de apel au fost depuse la dosarul ghere a executării pedepsei de 1 an închi
cauzei la data de 4 decembrie 2017, prin soare aplicate, pe durata unui termen de
acestea arătându-se că hotărârea atacată supraveghere de 2 ani, conform art. 92 C. pen.
este nelegală sub aspectul omisiunii instanței
Totodată, în baza dispozițiilor art. 93 alin. (1)
de fond de a reține prevederile art. 396 C. pen., s-au stabilit în sarcina inculpatei mai
alin. (10) C. pr. pen., al omisiunii de a solicita multe măsuri de supraveghere, iar în baza
acordul inculpatei pentru a presta o muncă art. 93 alin. (3) C. pen., aceasta a fost obligată
neremunerată în folosul comunității și sub să presteze un număr de 60 de zile de muncă
aspectul omisiunii de a impune inculpatei neremunerată în folosul comunității în cadrul
executarea uneia/unora dintre obligațiile Primăriei Sândominic sau în cadrul Spitalului
prevăzute de art. 93 alin. (2) C. penal. de Urgență Harghita.
Prezentarea hotărârii atacate: Pentru a pronunța această hotărâre instanța
de prim grad a reținut în esență următoarele:
Prin sentința penală nr. 158 din 27 octombrie
2017 pronunțată de Tribunalul Harghita În urma unui control desfășurat de către
în dosarul nr. xx, inculpata O.E. a fost Serviciul de Investigare a Criminalității
condamnată la pedeapsa principală de 1 an Economice din cadrul IPJ Harghita la sediul din
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de localitatea S. nr. 1583, s-a constatat faptul că în
evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) incinta magazinului își desfășura activitatea O.E.

C. Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia penală nr. 98/A...
Cu privire la actele contabile ale societății, sale raportat în special la împrejurarea că

aceasta a precizat că de aproximativ 3 luni de deși începând cu data de 20 februarie 2014,
zile nu sunt întocmite, ele fiind la contabila inculpatei O.E. i-a fost suspendat mandatul de
societății, V.T. Casa de marcat a fost folosită administrator aceasta în continuare exercita în
pentru a înregistra veniturile obținute din fapt acte de administrare a societății.
activitatea de bar cât și din cea de comerț, însă
aceasta nu era fiscalizată. În drept, fapta inculpatei O.E. care în calitate
de administrator, în perioada iunie 2014 – iulie
Din examinarea Raportului de Constatare 2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale,
Tehnico – Științifică nr. 8206/II/6/2015 din nu a înregistrat în actele contabile, veniturile
19 ianuarie 2016 reiese faptul că în perioada aferente vânzărilor de mărfuri prin intermediul
ianuarie 2014 – august 2014 a comercializat societății mai sus menționate și nu le-a
bunuri pentru care a emis bonuri cu aparatul declarat la organul fiscal competent, în scopul
de marcat nefiscalizat, obținând venituri care sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor
nu sunt înregistrate în contabilitate și nu sunt fiscale, întrunește elementele constitutive ale
declarate la organul fiscal teritorial în sumă infracțiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută
totală de 15.919,54 lei pentru care s-a calculat de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005,
un impozit pe profit în sumă de 2547 lei iar în cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
JURISPRUDENȚĂ
perioada iunie 2014 – aprilie 2015 societatea

a achiziționat mărfuri de la diverși furnizori S-a reținut rezoluția unică pentru toate
cu facturi care nu au fost înregistrate în actele materiale având în vedere intenția
contabilitate și implicit nu au fost înregistrate inculpatei (aceea de a obține bani), respectiv
nici veniturile obținute aferente vânzărilor similitudinea actelor materiale și intervalul
acestor mărfuri în valoare totală de 19.597 lei scurt de timp între ele.
pentru care s-a calculat un impozit pe profit în
În ce privește pedeapsa ce s-a aplicat inculpatei
sumă de 317 lei.
văzând criteriile de individualizare, instanța
Cu ocazia controlului organele de poliție de fond a reținut că în cauză sunt incidente
au ridicat încă 206 facturi fiscale prin care două cauze de micșorarea a pedepsei cea
societatea a achiziționat mărfuri de la diverși referitoare la achitarea integrală a prejudiciului
furnizori, facturi care nu au fost înregistrate în până la primul termen, respectiv cea atrasă de
contabilitate și implicit nu au fost înregistrate procedura abreviată reglementată de art. 374
nici veniturile obținute aferente vânzărilor alin. (4) C. pr. pen.
acestor mărfuri pentru care s-a calculat
În privința circumstanțelor personale s-a
un impozit pe profit în sumă de 159 lei.
reținut că inculpata nu are antecedente penale
Prejudiciul total cauzat bugetului de stat prin
și este o persoană aparent bine integrată în
neînregistrarea veniturilor aferente vânzărilor
societate.
de mărfuri în magazinul alimentar și barul
societății este în sumă de 3023 lei și reprezintă Inculpata a avut o atitudine cooperantă
impozit pe profit. contribuind prin aceasta la aflarea adevărului.
Inculpata a recunoscut starea de fapt săvârșită Prejudiciul cauzat a fost integral acoperit.
în modalitatea descrisă mai sus și nu a solicitat
probe noi în apărare. 3. Opinia instanței de control judiciar
Săvârșirea faptei de către inculpată cu forma Analizând apelul formulat prin prisma
de vinovăție a intenției rezultă din declarațiile motivelor invocate, a actelor și lucrărilor

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Omisiunea stabilirii unei obligații de supraveghere
dosarului nr. xx, a susținerilor părților și ale dispozitivul hotărârii pronunțate, reținerea

reprezentantului parchetului dar și din oficiu, în și aplicarea prevederilor art. 396 alin. (10)
limitele prevăzute de lege, instanța de control C. pr. pen.
judiciar constată următoarele:
Această omisiune este însă doar de natură
Hotărârea atacată este la adăpost de orice formală, în condițiile în care cererea inculpatei
critici în ceea ce privește expunerea stării de de judecare a cauzei potrivit procedurii
fapt; analiza probelor; constatarea existenței abreviate a fost admisă, în considerentele
faptei deduse judecății; a săvârșirii acesteia hotărârii se face referire la reducerea limitelor
de către inculpata O.E.; încadrarea juridică de pedeapsă conform acestei cauze de
reținută; suspendarea executării pedepsei reducere, iar pedeapsa principală aplicată se
sub supraveghere; durata termenului de situează, ca și cuantum, între aceste noi limite,
supraveghere fixat; natura și cuantumul rezultate în urma operațiunii de reducere.
măsurilor de supraveghere și a obligației
de a presta o muncă în folosul comunității, Și această deficiență, cu caracter formal, poate
obligarea inculpatei la plata cheltuielilor fi remediată în calea a atac a apelului, care se
judiciare avansate în cauză. impune a fi admis cu consecința desființării în
parte a sentinței și a rejudecării, raportat la
De altfel, aceste aspecte nu au fost contestate motivul de apel prezentat anterior.
în acest al doilea grad de judecată.
În ceea ce privește acordul inculpatei de a
Cu toate acestea, apelul promovat de procuror presta o muncă neremunerată în folosul
este fondat pentru următoarele considerente: comunității, acesta a fost dat în fața instanței
Dispunând suspendarea executării pedepsei de control judiciar, conform celor consemnate
sub supraveghere, în baza art. 93 C. pen., în încheierea de ședință din data de 5 februarie
instanța de prim grad avea obligația să 2018, astfel încât și această omisiune a fost
impună inculpatei un set de măsuri și obligații complinită.
de supraveghere apte să faciliteze reinserția
În lumina celor anterior expuse, instanța de
socială a acesteia.
control judiciar, în temeiul prevederilor art. 421
Pe lângă măsurile de supraveghere prevăzute pct. 2 lit. a) C. pr. pen., va admite apelul
de art. 93 alin. (1) C. pen. și prestarea unei declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul
munci neremunerate în folosul comunității Harghita împotriva sentinței penale nr. 158 din
art. 93 alin. (3) C. pen., dispozițiile legale 27 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul
prevăd în mod imperativ și stabilirea a cel Harghita în dosarul nr. xx și va desființa în parte
puțin a unei obligații de supraveghere dintre sentința penală atacată.
cele prevăzute de art. 93 alin. (2) C. pen.
În rejudecare, va reține în beneficiul inculpatei
Judecătoria a omis obligarea inculpatei la O.E. dispozițiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen.
executarea, pe durata termenului de supra
veghere, a vreuneia din obligațiile enumerate În temeiul dispozițiilor art. 93 alin. (2) C. pen.
de textul legal citat. Omisiunea poate fi va impune inculpatei O.E., ca, pe durata
complinită de către instanța de control judiciar. termenului de supraveghere, pe lângă măsurile
de supraveghere stabilite prin sentința
De asemenea, astfel cum în mod corect apelată [prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen.]
s-a reținut în motivele de apel, instanța de și obligația de a presta muncă neremunerată
prim grad a omis să menționeze în minuta și în folosul comunității [prevăzută de art. 93

C. Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia penală nr. 98/A...
alin. (3) C. pen.], să execute și următoarea natura și conținutul măsurilor și obligațiilor de

obligație: supraveghere impuse inculpatei;
Să frecventeze unul sau mai multe programe de - atenționarea inculpatei asupra cazurilor de
reintegrare socială derulate de către serviciul revocare a suspendării sub supraveghere a
de probațiune sau organizate în colaborare cu executării pedepsei;
instituții din comunitate.
- obligarea inculpatei la suportarea cheltuielilor
Restul dispozițiilor sentinței penale apelate, judiciare avansate de stat în cauză și cuantumul
vizând: acestor cheltuieli;
- condamnarea inculpatei la pedeapsa prin urmează a fi menținute.

cipală de un an închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de 4. Cheltuieli judiciare
art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, Raportat la soluția ce urmează a fi pronunțată
cu reținerea art. 35 alin. (1) C. pen. și aplicarea în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 275
art. 10 din Legea nr. 241/2005; alin. (3) C. pr. pen., astfel încât cheltuielile
- natura și durata pedepsei complementare judiciare avansate de stat în apel vor rămâne
JURISPRUDENȚĂ
aplicate inculpatei; în sarcina acestuia.
- natura pedepsei accesorii aplicate inculpatei; În conformitate cu art. 275 alin. (6) C. pr. pen,
onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu
- suspendarea executării pedepsei sub suprave- pentru inculpată în apel, în sumă de 65 lei, se va
ghere; durata termenului de supraveghere fixat; plăti din fondurile Ministerului Justiției.

Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Stabilirea modalității de executare a pedepsei accesorii
Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Stabilirea modalității de executare a pedepsei accesorii
C. pen., art. 65 alin. (3), art. 68 alin. (1) lit. b)
Noul Cod penal nu a mai preluat soluția juridică prevăzută la art. 71 alin. (5) din Codul penal 1969,
care prevedea în mod expres suspendarea executării pedepselor accesorii pe timpul suspendării
executării pedepsei închisorii. Noul Cod penal, în art. 68 alin. (1) lit. b) se referă numai la
executarea pedepselor complementare în perioada suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei. În aceste condiții, se impune ca instanța care stabilește pedepse accesorii în sarcina
inculpatului față de care executarea pedepsei principale a fost suspendată sub supraveghere, să
stabilească inclusiv regimul executării pedepselor accesorii, întrucât din cuprinsul dispozițiilor
art. 65 alin. (3) C. pen. rezultă că pedepsele accesorii se execută numai în cazul aplicării unor
pedepse privative de libertate.
(C. Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 439/A din data de 21 martie 2017)
Prin sentința penală nr. 21 din 18 ianuarie În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata
2017, Tribunalul Giurgiu, în baza art. 485 termenului de supraveghere, a luat față de
alin. (1) lit. a) C. pr. pen. a admis acordul de inculpat următoarele măsuri de supraveghere:
recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul
1. Să se prezinte la serviciul de probațiune, la
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –
datele fixate de acesta;
DNA cu inculpatul I.R.R.
2. Să primească vizitele consilierului de
În temeiul art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la probațiune desemnat cu supravegherea sa;
art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe
inculpatul I.R.R. la pedeapsa de 1 (unu) an și 4 3. Să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței
(patru) luni închisoare. și orice deplasare care depășește 5 zile;
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpa 4. Să comunice schimbarea locului de muncă;
tului pedeapsa complementară a interzicerii
5. Să comunice informații și documente de
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)
natură a permite controlul mijloacelor sale de
și b) C. pen. pe o perioadă de 1 an și 4 luni după
existență.
executarea pedepsei.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul
În baza art. 65 C. pen. a aplicat aceluiași termenului de supraveghere, inculpatul va
inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii presta o muncă neremunerată în folosul
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) comunității pe o perioadă de 60 de zile în cadrul
și b) C. pen. Primăriei Găiseni, jud. Giurgiu ori în cadrul
Primăriei Florești – Stoienești, jud. Giurgiu.
În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere pe o În baza art. 404 alin. (2) C. pr. pen. a pus în
perioadă de 2 ani, termen de supraveghere vedere inculpatului consecințele prevăzute de
stabilit în condițiile art. 92 alin. (1) C. pen. art. 96 C. pen. în cazul nerespectării măsurilor

C. Apel București, secția I penală, decizia penală nr. 439/A din data de 21 martie 2017
de supraveghere dispuse sau în cazul săvârșirii C. pr. pen., iar cu ocazia încheierii acestuia
de noi infracțiuni, situații care vor atrage inculpatul a fost asistat de avocat din oficiu,
revocarea suspendării executării pedepsei sub Baroul București.
supraveghere.
Față de aceste considerente, și apreciind
Pentru a pronunța această soluție, prima cuantumul pedepsei cu privire la care s-a
instanță a reținut următoarele: ajuns la un acord între procuror și inculpat
ca fiind suficient pentru atingerea scopului
- în data de 23 noiembrie 2015 inculpatul și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de
I.R.R. a solicitat martorului denunțător M.G., reeducare și de exemplaritate ale pedepsei în
ca urmare a unei întâlniri stabilite anterior, baza art. 485 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., instanța
să intervină pe lângă polițiștii examinatori de fond a admis acordul de recunoaștere a
din cadrul Serviciului Public Comunitari vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă
Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA cu
a Vehiculelor Giurgiu în vederea facilitării inculpatul I.R.R., cercetat pentru săvârșirea
promovării probei practice a examenului auto infracțiunii de cumpărare de influență – faptă
pentru inculpatele I.V.F. și I.R.R., scop în care prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat
denunțătorul a primit suma de 500 de euro la art. 6 din Legea nr. 78/2000, obiect al cauzei
JURISPRUDENȚĂ
(250 de euro pentru inculpata I.V.F. și 250 de penale nr. 874/P/2016.

euro pentru inculpata I.R.R.). Împotriva acestei sentințe a declarat apel,
Parchetul de pe lângă ÎCCJ-DNA, care a
Instanța de fond a reținut situația de fapt
solicitat în principal admiterea apelului,
descrisă anterior în urma analizei coroborate
desființarea în parte a sentinței apelate și
a materialului probator administrat în faza rejudecând pe fond, precizarea faptului că
urmăririi, respectiv: declarațiile inculpatului pedeapsa accesorie se va executa numai în
prin intermediul cărora a recunoscut săvârșirea cazul în care se va dispune revocarea sau
faptei, declarațiile inculpatelor I.V.F. și I.R.R., anularea suspendării sub supraveghere a
declarațiile martorului M.G. și convorbirile în executării pedepsei principale.
mediu ambiental înregistrate în cauză.
Examinând sentința atacată, pe baza actelor
În drept, fapta inculpatului I.R.R. întrunește și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate,
elementele constitutive ale infracțiunii de precum și conform art. 417 și urm. C. pr. pen.,
cumpărare de influență – faptă prevăzută de Curtea a constatat următoarele:
art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din
Legea nr. 78/2000. Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen.,
pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării
În consecință, s-a constatat faptul că din unor drepturi se execută din momentul
probele administrate în cursul urmăririi penale rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
rezultă suficiente date cu privire la existența și până când pedeapsa principală privativă de
faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea libertate a fost executată sau considerată ca
penală și cu privire la vinovăția inculpatului, executată.
maximul special prevăzut de lege pentru Dispozițiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.
infracțiunea reținută în sarcina inculpatului vizează numai situația executării pedepselor
în cuprinsul actului de inculpare este mai mic complementare.
de 7 ani închisoare, acordul de recunoaștere
a vinovăției a fost încheiat în formă scrisă, Din cuprinsul prevederilor legale menționate
conține mențiunile prevăzute de art. 482 rezultă fără niciun echivoc faptul că pedepsele

Suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Stabilirea modalității de executare a pedepsei accesorii
accesorii se execută numai în cazul în care (este vorba despre decizia penală nr. 149 din
se dispune executarea pedepsei principale în 28 ianuarie 2016), susține necesitatea stabilirii
regim de detenție și numai pe timpul privării împrejurării că „pedepsele accesorii se vor
de libertate, nu și în situația suspendării sub executa în cazul în care se va dispune revocarea
supraveghere a executării pedepsei. sau anularea suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei principale”.
Analizând criticile parchetului, Curtea a
observat că într-adevăr, Tribunalul Giurgiu nu Concluzionând, se poate susține că în condițiile
a precizat că pedeapsa accesorie a interzicerii în care noul Cod penal nu a mai preluat
drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) soluția juridică prevăzută la art. 71 alin. (5)
și b) C. pen. nu se va executa în perioada C. pen. 1969 (care prevedea în mod expres
executării pedepsei sub supraveghere, fapt suspendarea executării pedepselor accesorii
ce ar putea duce la stabilirea unui regim de pe timpul suspendării executării pedepsei
executare identic pedepselor accesorii ca și în închisorii), iar art. 68 alin. (1) lit. b) noul C. pen.
cazul pedepselor complementare, cu eludarea se referă numai la executarea pedepselor
dispozițiilor art. 65 alin. (3) C. pen. care se complementare în perioada suspendării sub
referă expres la regimul executării pedepselor supraveghere a executării pedepsei, se impune
accesorii în timpul executării pedepselor ca instanța care stabilește pedepse accesorii
privative de libertate. în sarcina inculpatului față de care executarea
pedepsei principale a fost suspendată sub
În acord cu practica judiciară recentă, creată supraveghere, trebuie să stabilească inclusiv
după intrarea în vigoare a noilor coduri penale, regimul executării acestor pedepse accesorii,
Curtea a apreciat că instanța de fond trebuia întrucât din cuprinsul dispozițiilor art. 65
să stabilească că pedepsele accesorii prevăzute alin. (3) C. pen. rezultă că pedepsele accesorii
la art. 65 alin. (1) C. pen. raportat la art. 66 se execută numai în cazul aplicării unor
lit. a) și b) C. pen., se vor executa numai în pedepse privative de libertate.
caz de revocare sau de anulare a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere. Pentru aceste motive, în baza art. 488 alin. (4)
lit. b) C. pr. pen., Curtea a admis apelul
În acest sens este decizia penală nr. 134 din 28 declarat, a desființat în parte sentința primei
septembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, instanțe și rejudecând pe fond, în baza art. 65
precum și decizia penală nr. 97 din 26 iunie alin. (3) C. pen., a dispus ca pedeapsa accesorie
2015 pronunțată de către aceeași instanță, în să se execute numai în cazul în care se va
dosarul penal nr. 5821/212/2015. dispune revocarea sau anularea suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei principale.
O soluție mult mai recentă, pronunțată chiar
de către Curtea de Apel București la data de 28 Restul dispozițiilor sentinței apelate, fiind
ianuarie 2016, ca instanță de control judiciar menținute.

C. Apel Suceava, decizia nr. 233 din 23 martie 2017
Consecințele admiterii cererii

de intervenție accesorie în favoarea
reclamanților cu privire la cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată efectuate de intervenient
C. pr. civ., art. 67, art. 451, art. 453
Având în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală,

pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte față de care nu a
formulat nicio pretenție.
Deși a invocat protejarea unui interes propriu (prin formularea cererii de intervenție), apelantul nu a
arătat care anume este acest interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a fost în culpă procesuală
față de această parte.
JURISPRUDENȚĂ
Intervenientul nu a arătat la care anume acțiuni/inacțiuni ale pârâtei de natură să-i producă un
prejudiciu se referă și care este prejudiciul produs, iar instanța a constatat că nu se poate imputa
pârâtei nicio conduită procesuală contrară intervenientului sau de natură să-i producă acestuia un
prejudiciu.
Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină în prezentul litigiu în sprijinul reclamanților nu îi este

imputabilă pârâtei.
La baza soluției de admitere în principiu a cererii de intervenție accesorie au stat dispozițiile art. 28
alin. (1) C. muncii, conform cărora „organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor (…)”, prima
instanță neprecizând în concret un anume interes al intervenientului protejat prin formularea cererii.
(C. Apel Suceava, decizia nr. 233 din 23 martie 2017)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului didactic auxiliar, membri ai Sindicatului E.F. din
Suceava reclamanții A.B. în contradictoriu cu cadrul instituției pârâte.
pârâta C.D. au solicitat să fie obligată pârâta la
plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute Prin hotărâri judecătorești irevocabile, pârâta
de art. 1 alin. (3), raportat la art. 3 alin. (2) din a fost obligată să le plătească diferențe de
O.G. nr. 13/2011, dobânda aferentă drepturilor drepturi salariale.
salariale recunoscute în favoarea reclamanților
prin hotărâri judecătorești irevocabile pentru Aceste drepturi salariale au început a fi achitate
perioada ultimilor trei ani anterior introducerii cu foarte mare întârziere și apoi eșalonat,
acțiunii (începând cu data de 16 februarie 2013) și în acord cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009,
până la data plății efective a sumelor menționate O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010,
în titlurile executorii; cu cheltuieli de judecată.
O.U.G. nr. 113/2010, Legea nr. 196/2011,
În motivare, au arătat că sunt angajații pârâtei Legea nr. 228/2011, Legea nr. 229/2011, Legea
în calitate de personal didactic și personal nr. 230/2011.

Consecințele admiterii cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamanților...
Procedura de executare eșalonată nu poate indiferent cine este debitorul și fără a fi

conduce la concluzia că nu au dreptul la necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor
dobândă legală aferentă principalului, sens răspunderii civile delictuale sau contractuale.
în care au invocate și decizia nr. 2/2014 a
Î.C.C.J., potrivit căreia, în aplicarea dispozițiilor Soluția de obligare a pârâtei la plata dobânzii
art. 1082 și art. 1088 din Codul civil de la se impune și din considerente de echitate, dat
1864 (prevederi reluate în noul Cod civil), fiind faptul că amânarea executării datoriei
pot fi acordate daune-interese moratorii sub sau eșalonarea acesteia a fost dispusă prin
forma dobânzii legale pentru plata eșalonată ordonanță de urgență adoptată de Guvern, fără
a sumelor prevăzute în titluri executorii având acordul creditorilor, iar termenul stabilit pentru
ca obiect acordarea unor drepturi salariale executarea întregii sume depășește o durată
personalului din sectorul bugetar în condițiile rezonabilă de valorificare a drepturilor noastre
art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată de creanță și nu mai răspunde cerințelor de
cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu proporționalitate dintre scopul urmărit prin
modificările și completările ulterioare. reglementarea adoptată și menținerea unui
just echilibru al intereselor noastre, în discuție.
Au considerat că sunt îndreptățiți a solicita
și a obține o dezdăunare lunară pentru Prejudiciul suferit prin eșalonarea succesivă nu
neexecutarea întocmai și la timp a dispozițiilor poate fi considerat acoperit prin actualizarea
hotărârilor judecătorești indicate, în vederea creanțelor în raport cu rata inflației în condițiile
acoperirii integrale a prejudiciului ce le-a fost O.U.G. nr. 71/2009 deoarece actualizarea cu
cauzat prin amânarea succesivă și dincolo de indicele de inflație urmărește păstrarea valorii
limitele unui termen rezonabil a plății unor reale a obligației bănești la data efectivă a
drepturi salariale restante obținute în baza unor plății, având un caracter compensatoriu, ce
sentințe definitive și irevocabile, sens în care au rezidă în faptul că repară partea din beneficiul
invocat art. 166 alin. (4) și art. 278 C. muncii, nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
art. 1488, art. 1489 alin. (1), art. 1531, art. 1535
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru
și art. 1536 C. civ., art. 2 și art. 3 din O.G.
nr. 13/2011. beneficiul nerealizat, având o natură juridică
diferită de actualizarea cu indicele de inflație.
Față de dispozițiile legale anterior enunțate,
rezultă că dobânda legală (circumscrisă noțiunii Dacă actualizarea cu indicele de inflație are
de daune-interese moratorii) se datorează finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală,
indiferent de motivul pentru care suma datorată în aceeași expresie economică din momentul
nu este plătită la scadență și independent de stabilirii ei (deci, circumscris noțiunii de lucrum\
existența sau inexistența culpei debitorului, cessans), fără altă componentă adăugată
indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun (protejându-se, astfel, interesele creditorului,
contract încheiat între părți, iar existența unui care nu trebuie să suporte din patrimoniul
act normativ de eșalonare a plății debitului nu propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării
poate înlătura îndreptățirea noastră la plata monedei), ci dimpotrivă, atunci când se
dobânzilor legale pentru sumele scadente vorbește despre daunele-interese moratorii,
stabilite prin hotărâre judecătorească, un discuția este plasată pe tărâmul unei reparații
astfel de act normativ având ca efect numai a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp
amânarea executării obligației. a creanței bănești, de această dată sub forma
beneficiului nerealizat, care, potrivit legii
Acordarea dobânzii legale nu este condiționată aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda
de încheierea unei convenții în acest sens, legală.

Așadar, dobânzile legale li se cuvin ca daune nefondate excepția lipsei calității procesuale
moratorii, ele având un alt temei decât cel al pasive a pârâtei și excepția prescripției
daunelor cu caracter compensatoriu pe care dreptului material la acțiune; a admis acțiunea;
creditorul le poate, în principiu, pretinde, a admis cererea de intervenție accesorie în
cerând actualizarea creanței raportat la inflație. favoarea reclamanților formulată de Sindicatul
E.F.; a obligat pârâta să plătească reclamanților
Referitor la modul de calcul al dobânzii solicitate, dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor
au precizat că rata dobânzii legale penali achitate cu întârziere și sumelor neachitate
zatoare este prevăzută de O.G. nr. 13/2011, până în prezent, recunoscute prin sentința
care se impune a fi aplicată la sumele nete civilă nr. 226 din 31 ianuarie 2011, pronunțată
lunare.
de Tribunalul Suceava în dosar nr. 578/86/2011,
Prin Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015 a Î.C.C.J. definitivă și irevocabilă așa cum a fost
s-a stabilit că dobânzile penalizatoare datorate modificată prin decizia nr. 1370 din 19 mai
de stat pentru executarea cu întârziere a 2011, pronunțată de Curtea de Apel Suceava și
obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru prin sentința civilă nr. 1410 din 29 iunie 2011
termenul de 3 ani anterior datei introducerii pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul
acțiunii. nr. 4056/86/2011, irevocabilă, începând cu
data de 17 februarie 2013 și până la data plății
JURISPRUDENȚĂ
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea efective a acestor sume, a obligat pârâta la
acțiunii ca nefondată, a invocat excepția lipsei plata către reclamanți a sumei de 2000 lei
calității sale procesuale pasive și excepția cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins
prescripției dreptului material la acțiune. cererea intervenientului accesoriu Sindicatul
A mai arătat că în situația în care nu este E.F. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor
admisă excepția lipsei calității procesuale de judecată, ca neîntemeiată.
pasive solicită chemarea în garanție a
Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului În ceea ce privește cererea de intervenție
Educației Naționale. accesorie în interesul reclamanților formulată de
Sindicatul E.F., instanța a reținut următoarele:
Sindicatul E.F. a formulat cerere de intervenție
accesorie în susținerea poziției procesuale a Prin încheierea ședinței de judecată din
reclamanților, solicitând admiterea acțiunii. 8 septembrie 2016, cererea de intervenție
Prin întâmpinare, chematul în garanție accesorie în favoarea reclamanților a fost
Ministerul Educației Naționale a solicitat admisă în principiu.
respingerea cererii de chemare în garanție. Potrivit dispozițiilor art. 67 C. pr. civ., instanța
Prin încheierea din 8 septembrie 2016, instanța este obligată să se pronunțe asupra cererii de
a admis în principiu cererea de intervenție intervenție accesorie prin aceeași hotărâre
accesorie formulată de Sindicatul E.F. și a odată cu fondul.
respins cererile de chemare în garanție a
Prin urmare, față de admiterea în principiu
Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului
a cererii de intervenție potrivit încheierii de
Educației Naționale formulate de pârâta
ședință din 8 septembrie 2016, de natura
ca inadmisibile, încheiere rămasă definitivă
prin decizia nr. 865 din 13 octombrie 2016 juridică de apărare a acestei cereri și de soluția
pronunțată de Curtea de Apel Suceava. reținută anterior cu privire la pretențiile
reclamanților, instanța a admis cererea de
Prin sentința civilă nr. 1373 din 10 noiembrie intervenție în interes accesoriu în favoarea
2016, Tribunalul Suceava a respins ca reclamanților formulată de Sindicatul E.F.

Consecințele admiterii cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamanților...
Având în vedere soluțiile expuse anterior de intervenție, dobândind calitate procesuală

și dispozițiile art. 453 C. pr. civ., instanța a în litigiul dedus judecății, nu ar putea pretinde
obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei cheltuieli de judecată, motivat de faptul că
de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aceste cheltuieli ar avea drept consecință
reprezentând onorariu avocat potrivit chitanței sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va
nr. 35 din 29 martie 2016. suporta partea care a căzut în pretenții.
În ceea ce privește cererea intervenientului Acest argument nu este suficient pentru a
accesoriu Sindicatul E.F. de obligare a pârâtei înlătura aplicarea regulii vizând acordarea
la plata cheltuielilor de judecată, instanța a cheltuielilor de judecată înscrisă în art. 453
respins-o ca neîntemeiată. Instanța a reținut alin. (1) C. pr. civ., ce are ca fundament
că, în ceea ce privește suportarea cheltuielilor stabilirea culpei procesuale, în condițiile în
de judecată efectuate de intervenientul care terțul a intervenit în sprijinul uneia dintre
accesoriu, acesta din urmă își va suporta părți, intenționând însă protejarea unui interes
cheltuielile propriei cereri având în vedere că propriu. Apărarea în mod preventiv a acestui
intervenția accesorie voluntară nu trebuie să interes, prin formularea cererii de intervenție
aibă drept consecință sporirea cheltuielilor de accesorie, poate conduce la ocazionarea unor
judecată pe care le va suporta partea căzută în cheltuieli în proces, fiind echitabil și legal
pretenții. Chiar și având în vedere dispozițiile ca terțului să i se recunoască dreptul de a și
art. 453 alin. (1) C. pr. civ. care prevăd că le recupera de la partea în culpă, care prin
temeiul cheltuielilor de judecată rezidă în
acțiunile sau inacțiunile sale este pe cale de a-i
culpa procesuală, astfel încât ar trebuie ca și
produce un prejudiciu. De altfel, ca principiu,
intervenientului accesoriu să i se recunoască
orice derogare de la regula generală sau
dreptul de a-și recupera cheltuielile, aceasta,
orice restrângere de drepturi ar trebui expres
doar în măsura în care apărările sale au
prevăzută de lege, nefiind însă cazul în ipoteza
contribuit la pronunțarea soluției asupra cererii
discutată.
principale, situație care nu este incidentă în
cauză în condițiile în care intervenientul nu Motivarea instanței pentru neacordarea
a făcut decât să reia o parte din temeiurile cheltuielilor de judecată nu are fundament legal,
de drept indicate de reclamanți în susținerea neexistând vreun text legal care să cenzureze
acțiunii, fără a invoca noi apărări de care aplicarea dispozițiilor art. 451-453 C. pr. civ. la
instanța să țină cont, în soluționarea acțiunii. cererea intervenientului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de
intervenientul, solicitând ca, în rejudecare, să
judecată este reprezentat de culpa procesuală
se admită cererea de acordare a cheltuielilor
a părții care cade în pretenții, pârâta. Stabilind
de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata
că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de
cheltuielilor de judecată suportate în cauză
judecată este atitudinea procesuală culpabilă
(onorariu avocat), cu obligarea pârâtei la plata
a părții care a căzut în pretenții, se observă că
cheltuielilor de judecată din apel.
fapta acesteia declanșează o răspundere civilă
În motivare, a arătat că nimic nu justifică refuzul delictuală al cărei conținut îl constituie obligația
instanței de a acorda cheltuieli de judecată în civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică
temeiul art. 451 C. pr. civ., cheltuieli angajate de restituire a sumelor pe care partea care a
de Sindicat în calitate de intervenient intimat. câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Instanța a reținut eronat că intervenientul în În drept, a invocat dispozițiile art. 451, art. 466

favoarea reclamanților, deși i s-a admis cererea C. pr. civ.

Verificând, în limitele motivelor de apel, Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină

conform art. 477, art. 479 alin. (1) Noul C. în prezentul litigiu în sprijinul reclamanților nu
pr. civ., stabilirea situației de fapt și aplicarea îi este imputabilă pârâtei.
de către prima instanță a dispozițiilor legale
incidente în cauză, Curtea reține următoarele: Se are în vedere și faptul că la baza soluției de
admitere în principiu a cererii de intervenție
Apelantul critică soluția Tribunalului Suceava accesorie au stat dispozițiile art. 28 alin. (1)
de neacordare a cheltuielilor de judecată pe C. muncii, conform cărora „organizațiile
care le-a făcut în fața primei instanțe, invocând sindicale apără drepturile membrilor lor (…)”
în esență o aplicare greșită a dispozițiilor , prima instanță neprecizând în concret un
art. 453 alin. (1) C. pr. civ. anume interes al intervenientului protejat prin
formularea cererii.
Curtea reține că apărările din apel sunt
nefondate, dispozițiile legale care reglemen În ceea ce privește apărarea propriu-zisă
tează acordarea cheltuielilor de judecată desfășurată în fața primei instanțe (și care
fiind corect interpretate și aplicate de prima a condus la cheltuieli judiciare constând în
instanță. onorariu de avocat), Curtea reține, în acord
cu prima instanță, că aceasta a constat în
JURISPRUDENȚĂ
Având în vedere că temeiul acordării formularea, prin intermediul aceluiași avocat

cheltuielilor de judecată îl constituie culpa ales pe care l-au avut reclamanții, a unei cereri
procesuală (aspect susținut și de apelant), de intervenție în care s-au reluat (pe scurt)
Curtea reține că pârâta nu poate fi obligată la susținerile din cererea de chemare în judecată
plata cheltuielilor de judecată efectuate de o (alături de indicarea temeiului dreptului
parte față de care nu a formulat nicio pretenție. sindicatului de a formula acțiune în justiție
în numele membrilor săi), și a unor note de
Deși a invocat protejarea unui interes propriu concluzii identice cu cererea de intervenție,
(prin formularea cererii de intervenție), fără a se formula noi apărări.
apelantul nu a arătat care anume este acest
interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a Temeiul legal al soluției primei instanțe îl
fost în culpă procesuală față de această parte. constituie dispozițiile art. 453 alin. (1) C. pr. civ.,
motivul de apel privind absența acestui temei
Susținerea apelantului în sensul că „prin fiind așadar nefondat.
acțiunile sau inacțiunile sale (pârâta) este
pe cale de a-i produce un prejudiciu” va fi Pentru toate aceste considerente, reținând că
înlăturată, atâta vreme cât acesta nu a arătat prima instanță a făcut o corectă interpretare și
la care anume acțiuni/inacțiuni ale pârâtei aplicare a dispozițiilor legale, în baza art. 480
se referă și care este prejudiciul produs, iar alin. (1) C. pr. civ., Curtea va respinge apelul ca
instanța constată că nu se poate imputa nefondat, față de dispozițiile art. 453 alin. (1)
pârâtei nicio conduită procesuală contrară C. pr. civ. neimpunându-se nici obligarea pârâtei-
intervenientului sau de natură să-i producă intimate la plata cheltuielilor de judecată din
acestuia un prejudiciu. apel.

Contract de muncă cu timp parțial. Lipsa clauzelor specifice
Contract de muncă cu timp parțial.

Lipsa clauzelor specifice
C. muncii, art. 105
Față de faptul că în contractul individual de muncă nu sunt inserate clauzele speciale pentru
contractul de muncă cu timp parțial, prevăzute de art. 105 alin. (1) C. muncii, coroborat cu
depozițiile martorilor care susțin că angajatul a prestat munca cu normă întreagă, devin aplicabile
prevederile alin. (2) al art. 105 potrivit cărora: „În situația în care într-un contract individual de
muncă cu timp parțial nu sunt precizate elementele prevăzute la alin. (1) contractul se consideră a
fi încheiat pentru normă întreagă”.
Soluția legiuitorului este pe deplin rațională, deoarece, atâta vreme cât regula este reprezentată de
prestarea muncii pentru program normal de lucru, contractul pentru timp parțial fiind o excepție,
s-ar putea încerca fraudarea legii prin simularea unui contract individual de muncă cu timp parțial
acolo unde postul ar fi impus încheierea unui contract pentru normă întreagă.
(C. Apel Craiova, secția I civilă, decizie nr. 522 din 15 februarie 2018, www.rolii.ro)
Tribunalul O. prin sentința civilă nr. 241 de la 4 A fost încheiat contractul de muncă nr. 11 din
mai 2017 a admis în parte acțiunea formulată 2 mai 2014 pe o durată nedeterminată,
de reclamantul D.B.D., cu domiciliul în Slatina, începând cu data de 5 mai 2014 în funcția de
în contradictoriu cu pârâta S.C. T.T. SRL, cu ajutor bucătar, cu o fracțiune de normă de 2 ore
sediul în Slatina, având ca obiect drepturi pe zi, cu salariul brut de 225 lei lunar și o durată
bănești. a concediului de odihnă de 6 zile lucrătoare.
A obligat pârâta S.C. T.T. SRL la plata către Cu toate acestea, atât din declarația martorului
P.C., cât și însemnările privind zilele și orele de
reclamant a sumelor cuvenite acestuia
lucru efectuate (filele 66-75 dosar), a reieșit
și neachitate, respectiv drepturi salariale
o altă situație de fapt. Astfel, martorul a
pentru perioada 17 ianuarie 2014 – 2 august
confirmat desfășurarea activității de reclamant
2014, în cuantum de 4388 lei brut, și la plata în perioada ianuarie – august 2014, ca barman,
contravalorii a 12 zile concediu de odihnă semnarea unui contract individual de muncă la
neefectuat. finele lunii ianuarie 2014, faptul că reclamantul
nu a primit salariul pentru perioada lucrată,
A obligat pârâta la plata contribuțiilor de
precum și programul de lucru de cel puțin 8
asigurări sociale la sumele datorate și la 1400
ore pe zi, în general activitatea fiind între orele
lei cheltuieli de judecată către reclamant, 9 la orele 12 noaptea.
reprezentând: 600 lei onorariu expert și 800
lei onorariu avocat, conform art. 453 alin. (2) Însemnările olografe de la filele 66-75
C. pr. civ. dosar confirmă și ele începerea activității
reclamantului în data de 17 ianuarie 2014
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond și desfășurarea activității până la data de
a reținut că între reclamant și pârâta S.C. T.T. 2 august 2014, precum și orele lucrate, în
SRL, au existat relații de muncă. general 10 ore sau chiar mai mult.

C. Apel Craiova, secția I civilă, decizie nr. 522 din 15 februarie 2018
În aceste condiții instanța a reținut că aceea de plată a salariului, reclamantul

reclamantul a lucrat în perioada 17 ianuarie este îndreptățit la plata drepturilor salariale
2014 – 2 august 2014, în funcția de ajutor (salariul de 900 lei/lună) pentru perioada
bucătar, la nivelul unui program de lucru de efectiv lucrată – 17 ianuarie 2014 – 2 august
8 ore pe zi (normă întreagă). Neputându-se 2014, întrucât pârâta nu și-a achitat până la
stabili cu certitudine durata orelor suplimentare această dată drepturile salariale restante și nu
efectuate și solicitate de reclamant, instanța a făcut dovezi în acest sens.
urmează a aprecia numai în ceea ce privește
norma întreagă de 8 ore pe zi. Pentru cele 6 luni și 15 zile lucrate X 900 lei
pe lună, salariul cuvenit reclamantului este de
Raportat la salariul de 225 lei pentru 2 ore de 5850 lei.
muncă (CIM nr. 11 din 2 mai 2014 – filele 119,
120 dosar), s-a reținut că pentru o durată a Însă pârâta a depus ștatele de plată (mai –
muncii de 8 ore/zi, salariul de care ar fi trebuit august 2014) care confirmă plata a cel mult
să beneficieze reclamantul este de 900 lei 225 lei lunar (225 lei pentru 6 luni, 15 zile =
lunar. 1462 lei), ștate de plată de care a ținut cont și
expertul la efectuarea lucrării sale.
Potrivit art. 159 C. muncii, republicat salariul
Se cuvine astfel reclamantului diferența de
JURISPRUDENȚĂ
reprezintă contraprestația muncii depuse

de salariat în baza contractului individual salariu neachitat de 5850 – 1462 = 4388 lei
de muncă. Pentru munca prestată în baza brut. De asemenea, pentru sumele datorate
contractului fiecare salariat are dreptul la un pârâta trebuie să plătească contribuțiile de
salariu exprimat în bani. asigurări sociale.
Potrivit art. 168 C. muncii republicat plata În ceea ce privește concediul de odihnă solicitat
salariului se dovedește prin semnarea ștatelor de reclamant, raportat la perioada lucrată de 6
de plată, precum și orice alte documente luni și 15 zile și la durata concediului de odihnă
justificative care demonstrează efectuarea stabilit de părți în CIM (6 zile pentru program
plății către salariatul îndreptățit. Ștatele de lucru de 2 ore/zi), instanța reține că pentru
de plată, precum și celelalte documente programul normal de lucru de 8 ore /zi reținut
justificative se păstrează și se arhivează de se cuvin reclamantului 24 zile concediu anual,
către angajator în aceleași condiții și termene respectiv 12 zile pentru perioada lucrată.
ca și în cazul actelor contabile conform legii. Întrucât pârâta nu a făcut dovada efectuării
Sarcina probei în acest sens revine angajatorului zilelor de concediu de reclamant, a fost
potrivit art. 272 C. muncii care cuprinde o obligată aceasta și la plata contravalorii a
reglementare expresă în acest sens, respectiv, 12 zile concediu de odihnă neefectuat.
sarcina probei în conflictele de muncă revine În ceea ce privește raportul de expertiză
angajatorului, acesta fiind obligat să depună întocmit în cauză, deși și prin acesta s-a
dovezile în apărarea sa. constatat că pârâta datorează sume de bani
Acest articol instituie astfel o excepție de la reclamantului, expertul nu a ținut cont de toate
regula potrivit căreia sarcina probei revine documentele aflate la dosarul cauzei, ci numai
reclamantului. de contractul individual de muncă nr. 11/2014,
decizia de încetare a CIM nr. 5/2014 și cele
În speță, analizând actele și lucrările dosarului, 4 state de plată, și nu a calculat drepturile
instanța a reținut că în urma nerespectării cuvenite pe întreaga perioadă solicitată, ci
obligațiilor contractuale asumate și anume numai pentru 2 mai 2014 – 7 august 2014,

instanța urmează a îndepărta concluziile - Din actele depuse la dosarul cauzei, respectiv
acestui raport. ștatele de plată, rezultă cu certitudine că au
achitat reclamantului, drepturile bănești
Pentru aceste considerente a fost admisă în cuvenite, conform contractului de muncă, în
parte acțiunea formulată și obligată pârâta sumă de 1462 lei.
la plata către reclamant a sumelor cuvenite
acestuia și neachitate, respectiv drepturi - Aceeași sumă datorată, de fapt și de drept,
salariale pentru perioada 17 ianuarie 2014 – 2 rezultă și din raportul de expertiză contabilă,
august 2014, în cuantum de 4388 lei brut, și la întocmit în cauză.
plata contravalorii a 12 zile concediu de odihnă
neefectuat. A fost obligată pârâta și la plata - Depoziția martorului P.C., audiat în cauză, nu
contribuțiilor de asigurări sociale la sumele corespunde adevărului, acesta aflându-se în
datorate. litigiu, la instanța de judecată, cu societatea, pe
perioada litigiului dintre și actualul reclamant.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de
judecată către reclamant – 1400 lei, respectiv - Este adevărat că, potrivit art. 272 C. muncii,
600 lei contravaloare expertiză și 800 lei sarcina probei, în astfel de litigii aparține
onorariu avocat din cei 1000 lei solicitați, angajatorului, dar consideră că, luarea în
conform art. 453 alin. (2) C. pr. civ., având considerare, în soluționarea dosarului, de către
în vedere admiterea în parte a pretențiilor instanță, a unor însemnări, aparținând bunicii
reclamantului. reclamantului, privind zilele și orele lucrate,
depășește limitele legii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel
pârâta S.C. T.T. SRL criticând-o pentru - Având în vedere aceste considerente, urmează
nelegalitate și netemeinicie. ca depoziția martorului audiat și așa-zisele
însemnări, considerate probe să fie înlăturate,
În motivarea apelului a arătat că, în fapt, prin urmând a fi reținute ca probă certă în dovedirea
sentința apelată, s-a admis în parte acțiunea pretențiilor cel mult concluziile raportului de
formulată de reclamantul D.B.D. și a fost expertiză contabilă efectuat în cauză.
obligată la plata sumei de 4388 lei brut,
la plata contravalorii a 12 zile concediu de În drept a invocat prevederile art. 470, art. 480
odihnă neefectuat, la plata CAS, pentru sumele C. pr. civ.
datorate, la 1400 lei cheltuieli de judecată
Solicită admiterea apelului și anularea sentinței
către reclamant, reprezentând 600 lei onorariu
apelate.
expert și 800 lei onorariu avocat.
Intimatul D.B.D., legal citat, a depus întâmpinare
A arătat că instanța de fond a reținut, în
la dosar, solicitând respingerea apelului ca
esență că, în urma nerespectării obligațiilor
nefondat.
contractuale asumate, respectiv plata sumei de
900 lei pe lună, societatea datorează drepturile Apelul este nefondat.
salariale, pe perioada 17 ianuarie 2014 –
2 august 2014, în sumă de 4388 lei și celelalte Contractul individual de muncă este un
obligații asumate, respectiv plata CAS și CO pe contract consensual, simplul acord de voință
perioada lucrată. al părților fiind suficient pentru încheierea
valabilă a acestuia.
Mai arată că situația de fapt și de drept,
reținută de instanța de fond nu corespunde Forma scrisă a Contractului Individual de
adevărului din următoarele considerente: Muncă reprezintă o garanție esențială a

C. Apel Craiova, secția I civilă, decizie nr. 522 din 15 februarie 2018
respectării drepturilor și obligațiilor asumate fi impus încheierea unui contract pentru normă
prin contract, previne comportamentul abuziv întreagă.
al angajatorului, dar și atitudinea incorectă a
salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru Față de faptul că în Contractul Individual de
care s-a angajat. Muncă depus nu sunt inserate acele clauze
speciale, față de depoziția martorului audiat
În speța dedusă judecății între cele două părți, că reclamantul ar fi desfășurat un program de
au existat raporturi de muncă, materializate lucru de 8 ore pe zi (normă întreagă) corect a
prin încheierea Contractul Individual de Muncă statuat prima instanță că reclamantul a lucrat
nr. 11 din 2 mai 2014 – 7 august 2014, prin în perioada 17 ianuarie 2014 – 2 august 2014
care reclamantul, în calitate de salariat a fost ca ajutor de bucătar cu normă întreagă.
încadrat ca ajutor de bucătar, cu o fracțiune de
normă de 2 ore pe zi, cu salariul brut de 225 lei De altfel, pârâta nici nu a formulat critici
lunar și o durată a Concediului de Odihnă de 6 cu privire la perioada derulării Contractului
zile lucrătoare. Individual de Muncă al reclamantului.
Chiar dacă prin inserarea în Contractul Cât privește salariul pe care ar fi trebuit să-l
Individual de Muncă s-a prevăzut o fracțiune încaseze reclamantul, Curtea împărtășește
punctul de vedere al primei instanțe doar în
JURISPRUDENȚĂ
de 2 ore de muncă pe zi/10 ore pe săptămână,

iar pârâta prin administrator susține că este ceea ce privește modul de calcul.
vorba de un Contract Individual de Muncă cu
Astfel, raportat la salariul de 225 lei pentru 2
timp parțial, Curtea nu împărtășește acest
ore de muncă (Contractul Individual de Muncă
punct de vedere deoarece acest tip de contract 11 din 2 mai 2014 – filele 119, 120 dosar), s-a
cuprinde în afară de elementele prevăzute la
reținut că pentru o durată a muncii de 8 ore/
art. 17 alin. (3) și următoarele clauze speciale
zi, salariul de care ar fi trebuit să beneficieze
prevăzute de art. 105 C. muncii, adică: „durata
reclamantul este de 900 lei lunar.
muncii și repartizarea programului de lucru;
condiții în care se poate modifica programul de Potrivit art. 159 C. muncii, republicat, salariul
lucru; interdicția de a efectua ore suplimentare reprezintă contraprestația muncii depuse
cu excepția cazurilor de forță majoră sau de salariat în baza contractului individual
pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii de muncă. Pentru munca prestată în baza
producerii unor accidente, ori înlăturarea contractului, fiecare salariat are dreptul la un
consecințelor acestora”. salariu exprimat în bani.
Alin. (2) al art. 105 prevede că „În situația în Potrivit art. 168 C. muncii, republicat, „plata
care într-un contract individual de muncă salariului se dovedește prin semnarea ștatelor
cu timp parțial nu sunt precizate elementele de plată, precum și orice alte documente
prevăzute la alin. (1) contractul se consideră a justificative care demonstrează efectuarea
fi încheiat pentru normă întreagă”. plății către salariatul îndreptățit. Statele
de plată, precum și celelalte documente
Soluția legiuitorului este pe deplin rațională,
justificative se păstrează și se arhivează de
deoarece, atâta vreme cât regula este
către angajator în aceleași condiții și termene
reprezentată de prestarea muncii pentru program
ca și în cazul actelor contabile conform legii.
normal de lucru, contractul pentru timp parțial
fiind o excepție, s-ar putea încerca fraudarea Sarcina probei în acest sens revine
legii prin simularea unui Contract Individual angajatorului potrivit art. 272 C. muncii care
de Muncă cu timp parțial acolo unde postul ar cuprinde o reglementare expresă în acest

sens, respectiv, sarcina probei în conflictele neachitat de 5850 – 1462 = 4388 lei brut.
de muncă revine angajatorului, acesta fiind De asemenea, pentru sumele datorate pârâta
obligat să depună dovezile în apărarea sa. trebuie să plătească contribuțiile de asigurări
sociale.
Acest articol instituie astfel o excepție de la
regula potrivit căreia sarcina probei revine Curtea înlătură de la stabilirea drepturilor
reclamantului. bănești înscrisurile olografe de la filele 66-75
prin care prima instanță a confirmat data
În speță, analizând actele și lucrările începerii activității reclamantului și își
dosarului, prima instanță a reținut corect că însușește parțial concluziile raportului de
în urma nerespectării obligațiilor contractuale expertiză ordonată în cauză care a avut în
asumate și anume aceea de plată a salariului, vedere documentele depuse de către pârâtă,
reclamantul este îndreptățit la plata însă apreciază că soluția pronunțată este
drepturilor salariale (salariul de 900 lei/lună) legală și temeinică, criticile pârâtei vizând
pentru perioada efectiv lucrată – 17 ianuarie doar drepturile bănești solicitate de reclamant,
2014 – 2 august 2014, întrucât pârâta nu și-a nefiind contestate celelalte aspecte privind
achitat până la această dată drepturile salariale plata concediului de odihnă și contribuțiile de
restante și nu a făcut dovezi în acest sens. asigurări sociale de stat.
Pentru cele 6 luni și 15 zile lucrate X 900 lei Față de considerentele mai sus expuse în
pe lună, salariul cuvenit reclamantului este de baza art. 480 alin. (1) C. pr. civ. urmează să se
5850 lei, iar faptul că pârâta a depus statele respingă apelul ca nefondat.
de plată (mai – august 2014) care confirmă
plata a cel mult 225 lei lunar (225 lei pentru În baza art. 453 C. pr. civ. va fi obligată pârâta
6 luni, 15 zile = 1462 lei), corect s-a statuat că apelantă la 500 lei cheltuieli de judecată
reclamantului i se cuvine diferența de salariu reprezentând onorariu avocat.

C. Apel București, secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 151 A/2018 din 14 februarie 2018
Drepturi de autor. Înlăturarea taxei

pe valoarea adăugată din calculul
remunerațiilor datorate artiștilor interpreți
Legea nr. 8/1996, art. 98 alin. (1) lit. g1) și art. 1065
Prin Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 525 din 25 iulie 2017, Înalta Curte
de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă
privind pronunțarea unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: „În interpretarea
dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările și completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g1) și art. 1065 din Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, colectarea
de către organismul de gestiune colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți și
executanți pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conținând
fixarea prestațiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operațiune impozabilă din punctul de
JURISPRUDENȚĂ
vedere al taxei pe valoarea adăugată.”
Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în
Monitorul Oficial, în conformitate cu art. 521 alin. (3) Noul C. pr. civ., prin urmare se impune
înlăturarea taxei pe valoarea adăugată din calculul remunerațiilor datorate artiștilor interpreți sau
executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor
artistice în domeniul audiovizual.
(C. Apel București, secția a IV-a civilă,
decizia civilă nr. 151 A/2018 din 14 februarie 2018, www.rolii.ro)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prin sentința civilă nr. 578 din 25 aprilie 2017,
București, secția a IV-a civilă la data de 2 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a
decembrie 2016, reclamanta C.R.A.D.A.I. – admis cererea și a obligat pe pârâtă la plata
Credidam în contradictoriu cu pârâta S.C. către reclamantă a sumelor de 5292,48 lei
La B.V. S.R.L., solicitând instanței ca, prin (cu TVA inclus) remunerație pentru perioada
hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta 1 decembrie 2013 – 29 noiembrie 2016 și
la plata sumei de 5292,48 lei (cu TVA inclus) 2878,29 lei penalități de întârziere calculate
reprezentând remunerație datorată artiștilor până la data de 28 noiembrie 2016, precum
interpreți sau executanți pentru comunicarea și la plata în continuare a penalităților până
publică a fonogramelor publicate în scop la achitarea remunerațiilor restante și la plata
comercial sau a reproducerilor acestora și a
către reclamantă a sumei de 700 lei, cheltuieli
prestațiilor artistice din domeniul audiovizual,
de judecată, reprezentând taxă de timbru și
aferentă perioadei 1 decembrie 2013 –
onorariu de avocat.
29 noiembrie 2016; să oblige pârâta la plata
penalităților de întârziere în cuantum de Tribunalul a constatat următoarele:
2878,29 lei care vor fi actualizate la zi; să
oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată, Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea
conform art. 453 C. pr. civ. nr. 8/1996, pârâta avea obligația de a

Drepturi de autor. Înlăturarea taxei pe valoarea adăugată din calculul...
semna contractul de licență neexclusivă cu la plata penalităților de 0,1% pe zi de

reclamantul CREDIDAM, în calitatea acestuia întârziere, aferente sumelor neachitate
de organism de gestiune colectivă a drepturilor la termen, respectiv a sumei 2878,29 lei
artiștilor interpreți și executanți în temeiul penalități de întârziere calculate până la data
art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și să de 28 noiembrie 2016, precum și la plata în
plătească remunerația compensatorie pentru continuare a penalităților până la achitarea
utilizarea prestațiilor acestora. Remunerația remunerațiilor restante.
unică echitabilă este datorată de pârâtă în
temeiul art. 106 din Legea nr. 8/1996. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. pr. civ.,
pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de
Așa cum rezultă din înscrisurile administrate în judecată către reclamant în sumă de 700 lei,
cauză, în data de în data de 3 februarie 2010, reprezentând taxa de timbru și onorariu de
în temeiul declarației nr. 2768 (declarație pe avocat.
propria răspundere semnată și ștampilată
de reprezentantul pârâtei), au fost eliberate Împotriva sentinței, tribunalului a declarat
autorizațiile licențe neexclusive pentru apel pârâtă S.C. La B.V. S.R.L. care a susținut
comunicarea publică a fonogramelor publicate că nu are vreo obligație de plată către
reclamantă în lipsa unor documente fiscale
în scop comercial sau a reproducerilor acestora
(facturi), proformele comunicate neavând vreo
și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual
valoare fiscală sau ca document justificativ în
nr. 2769 din 3 februarie 2010 și nr. 2770 din
contabilitate.
3 februarie 2010. Conform declarației
menționate anterior, pârâta administrează Apelul este fondat prin prisma motivului de
Hotel de 3 stele, 36 camere și restaurant având ordine publică pus în discuție de instanță, în
o suprafață de 60 mp, în care se comunică temeiul art. 479 alin. (1) teza a II-a Noul C. pr. civ.
public fonograme de comerț/publicate în
scop comercial sau reproduceri ale acestora și Astfel, prin Decizia nr. 48 din 19 iunie 2017,
prestații artistice din domeniul audiovizual. publicată în M. Of. nr. 525 din 25 iulie 2017
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
Pentru întârzierile la plată înregistrate de sesizarea formulată de Curtea de Apel București
pârâtă, aceasta a fost notificată în vederea – secția a IV-a civilă în dosarul nr. 34.XX
achitării debitului restant. privind pronunțarea unei hotărâri prealabile
și, în consecință, a stabilit că: „În interpretarea
Reclamantul a emis facturile fiscale enumerate
dispozițiilor art. 126 alin. (1) lit. a) și art. 129
în cuprinsul cererii de chemare în judecată,
din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
pârâta neîndeplinindu-și obligația de plată
modificările și completările ulterioare, art. 98
a sumelor datorate, determinate conform
alin. (1) lit. g1) și art. 1065 din Legea nr. 8/1996
prevederilor deciziei ORDA nr. 399/2006.
privind dreptul de autor și drepturile conexe,
Având în vedere cele reținute în fapt și prevederile cu modificările și completările ulterioare,
legale incidente, astfel cum au fost evocate, colectarea de către organismul de gestiune
cererea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la colectivă a remunerațiilor cuvenite artiștilor
plata către reclamantă a sumelor de 5292,48 lei interpreți și executanți pentru radiodifuzarea
(cu TVA) remunerație aferentă perioadei sau comunicarea publică a înregistrărilor
11 decembrie 2013 – 29 noiembrie 2016. sonore conținând fixarea prestațiilor artistice
ale acestora nu reprezintă o operațiune
Conform art. III pct. 2 din autorizațiile/ impozabilă din punctul de vedere al taxei pe
licență neexclusivă, pârâta a fost obligată valoarea adăugată.”

C. Apel București, secția a IV-a civilă, decizia civilă nr. 151 A/2018 din 14 februarie 2018
Dezlegarea dată chestiunilor de drept este utilizarea fonogramelor sau a prestațiilor

obligatorie pentru instanțe de la data publicării artistice în domeniul audiovizual data
în Monitorul Oficial, în conformitate cu scadenței fiind convenită de părți în capitolul
art. 521 alin. (3) Noul C. pr. civ., prin urmare se III intitulat „Condiții financiare”, clauză ce
impune înlăturarea taxei pe valoarea adăugată conține și cuantumul penalităților de 0,1%
din calculul remunerațiilor datorate artiștilor pe zi de întârziere. Obligația de plată nu este
interpreți sau executanți pentru comunicarea generată de emiterea facturilor fiscale, așa cum
publică a fonogramelor sau a reproducerilor greșit afirmă apelanta, fiind asumată de pârâtă
acestora și a prestațiilor artistice în domeniul prin convenția încheiată cu organismul de
audiovizual. gestiune colectivă care autorizează utilizarea în
schimbul plății remunerației, conform art. 130
Criticile formulate de apelanta-pârâtă ce alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
privesc stabilirea situației de fapt și aplicarea
legii de către prima instanță sunt nefondate. Față de considerentele expuse apelul va fi
admis urmând a fi schimbată în parte sentința
În cauză au fost eliberate autorizații/licențe apelată în temeiul art. 480 alin. (2) Noul
neexclusive pentru comunicarea publică a C. pr. civ., în sensul obligării pârâtei la plata
fonogramelor și utilizarea prestațiilor artistice remunerațiilor datorate artiștilor interpreți
JURISPRUDENȚĂ
în domeniul audiovizual, în baza declarației pe și executanți pentru comunicarea publică a

proprie răspundere a reprezentantului persoanei fonogramelor sau a reproducerilor acestora,
juridice, autorizații ce constituie convenția a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual
părților conținând acordul reprezentantului în suma determinată conform metodologiei
societății dovedit prin semnătură. aplicabile cu înlăturarea taxei pe valoarea
adăugată.
Prin urmare, obligația de plată a remunerației
datorate pentru comunicarea publică a Vor fi păstrate dispozițiile sentinței privind
fonogramelor publicate în scop comercial și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual judecată, parte care pierdut procesul, întrucât
își are izvorul în Legea nr. 8/1996 [art. 1231, schimbarea sentinței în calea de atac vizează
art. 130 alin. (1) lit. a), b) și h)] și în convenția întinderea creanței, obligația de plată fiind
părților, astfel că este nefondată critica privind dovedită de reclamantă, care rămâne parte
inexistența creanței. câștigătoare în fața primei instanțe.
Facturile proforme emise de reclamantă Admiterea apelului determină respingerea

au valoarea unor înștiințări de plată a cererii intimatei privind cheltuielile de judecată
remunerațiilor datorate de pârâtă pentru în apel, în raport de art. 453 C. pr. civ.]

Sechestru asigurator. (Im)posibilitatea majorării în apel a cauțiunii dispuse de prima instanță
Sechestru asigurator. (Im)posibilitatea majorării în apel

a cauțiunii dispuse de prima instanță
C. pr. civ., art. 953 alin. (1)
Instanța de apel nu poate majora cuantumul cauțiunii, având în vedere că legiuitorul a prevăzut că
judecătorul fondului este singurul îndrituit să aprecieze, pentru înființarea sechestrului asigurător,
necesitatea stabilirii unei cauțiuni și cuantumul acesteia, cenzura instanței superioare fiind
limitată doar la cazurile în care nu sunt respectate cerințele evocate în paragraful precedent.
(C. Apel București, secția a VI-a civilă,
decizia civilă nr. 250 A din 9 februarie 2018, just.ro)
1. Încheierea obiect al apelului creditoarea T.R.C. SA, în contradictoriu cu

debitoarea N.I. SRL, a solicitat să se dispună
1.1. Prin încheierea nr. 163, pronunțată în înființarea sechestrului asigurător asupra
dosarul nr. XX/3/2017 în ședința din Camera tuturor bunurilor imobile ale debitoarei
de Consiliu de la data de 9 octombrie 2017, N.I. SRL până la concurența sumei de
Tribunalul București, secția a VI-a civilă: 14.558.829,70 lei reprezentând contravaloarea
scrisorii de garanție bancară nr. 5014111554,
- a admis cererea formulată de creditoarea
emise de C.E. pic. Dublin-Romania B. în valoare
T.R.C. SA, în contradictoriu cu debitoarea N.I.
de 3.165.720 euro, executată în mod abuziv
SRL;
de pârâtă, la cursul BNR de la data redactării
- a dispus înființarea sechestrului asigurător cererii, 20.09.2017, respectiv, 4,5989 lei.
asupra bunurilor imobile ale debitoarei până
În motivarea cererii, s-a reliefat, în esență, că:
la concurența sumei de 14.558.829,70 lei;
- între T.R.C. SA, în calitate de locatar și N.I.
- a fixat cauțiune în cuantum de 1.455.882,97
SRL, în calitate de locator, s-a încheiat contrac-
lei, ce urmează a fi achitată de creditoare în
tul de închiriere din data de 13 octombrie 2014
termen de 10 zile de la comunicarea încheierii,
având ca obiect închirierea unui imobil ce urma
nedepunerea cauțiunii în termenul fixat de
să fie construit în B-dul D.P. nr. …, sector …,
instanță atrăgând desființarea de drept a
București;
sechestrului asigurător;
- având în vedere că pârâta nu și-a îndeplinit
- a dispus ca încheierea să se comunice
obligația contractuală esențială stabilită în
creditoarei de îndată de către instanță, iar
sarcina sa de a plăti către reclamantă suma
debitoarei de către executorul judecătoresc,
de 10 milioane de euro cu titlu stimulent
odată cu luarea măsurii. comercial, datorat și plătibil până la data de
1.2. În considerentele încheierii amintite, s-au 31 decembrie 2014 [art. 3.11. lit. (i) din contract],
arătat, în esență, următoarele: în conformitate cu prevederile art. 13.6 lit. d),
reclamanta a procedat, în data de 7 mai 2015,
1.2.1. Prin cererea înregistrată la data de la rezilierea unilaterală a contractului, cu
22 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului respectarea în integralitate a mecanismului
București, secția a VI-a civilă sub nr. XX/3/2017, contractual și a dispozițiilor legale și i-a

C. Apel București, secția a VI-a civilă, decizia civilă nr. 250 A din 9 februarie 2018
comunicat pârâtei că are obligația de a - nici la data la care a intervenit rezilierea

restitui, în termen de 30 de zile de la încetarea contractului, nici în perioada de 30 de zile
contractului, originalul scrisorii de garanție de valabilitate a garanției, ulterioară încetării
bancară nr. 5014111554 emisă de C.E. pic. Dublin contractului, reclamanta nu a avut nicio
– Romania B. în valoare de 3.165.720 EUR, obligație de plată restantă față de pârâtă;
potrivit dispozițiilor art. 9.3, teza finală din
contract; - nerespectarea obligației contractuale de
restituire a originalului scrisorii de către
- cu toate acestea, pârâta a ignorat atât pârâtă, în termen de 30 de zile de la încetarea
solicitările reclamantei, cât și dispozițiile contractului, îi conferea reclamantei dreptul la
contractuale foarte clare și, cu vădită rea- executarea silită în natură până la momentul
credință, a refuzat să restituie originalul la care scrisoarea a fost executată, de când,
scrisorii, iar, la data de 26 aprilie 2016, în în temeiul art. 1527 alin. (1) C. civ., această
mod absolut abuziv, fără niciun temei legal, a modalitate de executare în natură a devenit
transmis cererea de plată a Scrisorii de Garanție imposibilă, transformându-se, obligatoriu,
Bancară, respectiv a sumei de 3.165,720 euro într-o executare silită prin echivalent, respectiv,
către C., cerere de plată care a fost onorată de în obligarea pârâtei la returnarea sumelor
către bancă în data de 29 aprilie 2016; executate nelegal în temeiul scrisorii și la plata
JURISPRUDENȚĂ
dobânzii legale și a cheltuielilor suportate;

- având în vedere comportamentul abuziv al
pârâtei, s-a formulat la Tribunalul București - în speță, creditoarea nu deține un titlu execu-
– secția a VI-a civilă cererea de chemare toriu împotriva pârâtei, s-a făcut dovada inten-
în judecată ce face obiectul dosarului tării cererii de chemare în judecată, precum și a
nr. XX/3/2016, solicitându-se obligarea pârâtei faptului că aparența de drept este în favoarea
la restituirea contravalorii scrisorii executate în creditoarei, având în vedere hotărârea judecă-
mod nelegal; torească favorabilă pronunțată pe fondul liti-
giului dintre părți;
- prin sentința civilă nr. 2389 din 19 iulie 2017,
pronunțată de Tribunalul București în dosarul - reclamanta deține împotriva pârâtei o creanță
sus-amintit, a fost admisă în integralitate constatată în scris întrucât obligația pârâtei
cererea reclamantei, iar pârâta a fost obligată de plată a contravalorii scrisorii a fost stabilită
la plata sumei de 3.165.720 euro, în echivalent prin hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă
în lei la cursul BNR din ziua plății, a sumei și rezultă și din art. 9.3. din contract, creanța
de 1989,70 lei cu titlu de daune interese, a fiind certă, lichidă și exigibilă, în accepțiunea
dobânzii legale aferente calculată de la data art. 663 C. pr. civ.
scadentă până la plata efectivă, precum și a 1.2.2. Cauza s-a soluționat de prima instanță
sumei de 308.269,44 lei cu titlu de cheltuieli fără citarea părților, în Camera de consiliu, în
de judecată; temeiul art. 954 alin. (2) C. pr. civ.
- creanța pe care reclamanta o deține împotriva 1.2.3. În urma analizării actelor dosarului,
pârâtei rezultă din hotărârea judecătorească Tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
pronunțata de Tribunalul București în dosarul
XX/3/2016, anexată cererii și constă în suma Rezultă, din interpretarea coroborată a
de bani reprezentând contravaloarea scrisorii prevederilor art. 952 și ale art. 953 C. pr. civ.,
de garanție bancară, nerestituită și executată că, pentru înființarea sechestrului asigurător,
în mod abuziv de pârâtă; creditorul trebuie să facă dovada existenței

unei creanțe constatate în scris și care este în termen legal, apel, înregistrat la data de 29
exigibilă, precum și dovada intentării acțiunii. noiembrie 2017.
Potrivit art. 663 C. pr. civ., creanța este certă Prin această cale ordinară de atac, s-a solicitat
atunci când rezultă din titlul executoriu și ca, în urma admiterii sale:
este exigibilă dacă obligația debitorului este
ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din - în principal, să se modifice încheierea apelată,
beneficiul termenului de plată. în sensul de a se respinge, ca neîntemeiată,
cererea de înființare a sechestrului asigurător;
În speță, apreciază instanța de prim grad
de jurisdicție, cele trei condiții de înființare - în subsidiar, să se modifice încheierea apelată,
a sechestrului asigurător sunt îndeplinite. în sensul de a se obliga intimata la plata unei
Creanța creditoarei în sumă de 3.165.720 de cauțiuni în cuantum de 20% din valoarea
euro este constatată prin act scris, respectiv reclamată.
prin sentința civilă nr. 2839/2017 a Tribunalului
București, secția VI-a civilă pronunțată în 2.1.2. În motivarea apelului, în esență, după
dosarul nr. 20283/3/2016. Creanța afirmată prezentarea situației de fapt apreciate
este exigibilă, plata creanței putând fi relevante, s-au învederat următoarele:
efectuată în orice moment de către debitoare.
Ca un prim motiv de apel, a susținut apelanta N.I.
De asemenea, creditoarea a dovedit că a SRL că soluția primei instanțe a fost pronunțată
intentat acțiune, astfel cum rezultă din dosarul fără verificarea întregii situații de fapt, relevându-
înregistrat sub nr. 20283/3/2017, soluționat în se, în esență, în argumentare, că:
primă instanță la data de 19 iulie 2017.
- situația faptică prezentată de intimata-
Nu în ultimul rând, la adoptarea prezentei reclamantă în susținerea cererii sale este
încheieri, tribunalul a reținut că, potrivit
incorectă și lacunară deopotrivă, având în
art. 430 alin. (4) C. pr. civ., sentința civilă
vedere că, între părți, există și un alt litigiu
nr. 2839/2017 beneficiază de autoritate de
cu privire la contractul de închiriere nr. 1 din
lucru judecat provizorie.
13 octombrie 2014, inițiat de apelantă, ce
Conform art. 953 alin. (1) și art. 1057 alin. (2) face obiectul dosarului nr. XX/3/2016 și care
C. pr. civ., având în vedere consecințele a fost conexat la dosarul nr. XXX/3/2016,
patrimoniale ce decurg din sechestru, fiind soluționat prin aceeași hotărâre și că,
precum și împrejurarea că există o hotărâre prin cererea formulată în dosarul menționat,
judecătorească prin care se confirmă creanța apelanta a solicitat obligarea intimatei la plata
invocată, prima instanță a fixat o cauțiune sumei de 110,872,597.00 RON reprezentând
în cuantum de 1.455.882,97 lei, ce trebuie prestația datorată în schimbul dezicerii de
achitată de creditoare în termen de 10 zile de la contract conform art. 3.1 din contractul de
comunicarea încheierii, nedepunerea cauțiunii închiriere nr. 1 din 13 octombrie 2014;
în termenul fixat de instanță atrăgând,
conform art. 956 C. pr. civ., desființarea de - ca atare, câtă vreme există și un alt litigiu
drept a sechestrului asigurător. pe rol între părți, prin care apelanta a solicitat
obligarea intimatei la plata prețului dezicerii
2. Apelul declarat în cauză și procedura în fața
instanței de apel de contract și neagă pretinsa intervenire a
rezilierii, este evident că hotărârea primei
2.1.1. Împotriva încheierii nr. 163 din 9 instanțe este dată cu necunoașterea situației
octombrie 2017, debitoarea N.I. SRL a declarat, faptice reale și deci netemeinică.

Circumscris unui al doilea motiv de apel, a instanță, care a formulat cererea pentru
afirmat autoarea căii de atac că intimata nu instituirea măsurii asigurătorii doar pentru a
a justificat în fața primei instanțe urgența și o prejudicia pe apelantă, trebuie sancționată
prejudiciul inerent pe care l-ar putea încerca de către instanța de apel prin admiterea căii
în absența instituirii sechestrului asigurător, de atac.
în justificarea acestei teze învederându-se, în
esență, că: Ca un al treilea motiv de apel, a învederat
apelanta N.I. SRL că soluția primei instanțe a
- simpla existență pe rolul instanțelor de avut la bază o înțelegere eronată a noțiunii de
judecată a unui alt litigiu prin care apelanta creanță exigibilă, notându-se, în argumentare,
a solicitat obligarea intimatei la plata unei în esență, că:
sume de bani reprezentând prețul dezicerii de
contractul de închiriere nr. 1 din 13 octombrie - o creanță nu ar putea fi considerată exigibilă
2014 (pretins reziliat) este de natură să doar pentru motivul că debitorul acesteia ar
înlăture așa-zisa aparență de drept pe care și-a putea face plata oricând, deoarece posibilitatea
fundamentat soluția prima instanță; debitorului de a-și achita creanțele față
de creditorii săi în orice moment nu este o
- intimata nu a justificat prin cererea sa existența specificitate numai a creanței exigibile, ci mai
JURISPRUDENȚĂ
vreunui motiv/a vreunei urgențe care să degrabă o afirmație general valabilă pentru
justifice instituirea unei măsuri de conservare a orice categorie de creanțe;
patrimoniului apelantei în sensul indisponibilizării
bunurilor imobile; - dovada caracterului cert al creanței și
posibilitatea executării (silite) a creanței se
- formularea cererii pentru înființarea poate face numai prin intermediul unui titlu
sechestrului asigurător denotă doar reaua- executoriu, aceasta fiind condiția esențială
credință a intimatei, în contextul în care aceasta pentru declanșarea executării silite;
a solicitat în mod expres instituirea măsurii
numai asupra bunurilor imobile ale apelantei; - deși procedura înființării măsurilor asigurătorii
este o procedură cu caracter urgent, această
- notarea sechestrului în cărțile funciare ale împrejurare nu justifică absența unei motivări
imobilelor sechestrate îi creează apelantei temeinice a soluției pronunțate de către prima
dificultăți reale, punând-o în imposibilitatea instanță;
reală de a mai putea semna contracte de
închiriere cu privire la clădirile edificate; - în situația de față lipsește situația-premisă
care justifică înființarea unei măsuri asigurătorii
- în prezent, apelanta N.I. SRL a fost notificată și acordarea beneficiului protecției provizorii,
de către executorul judecătoresc BEJ V.P. în contextul în care apelanta a formulat deja
despre instituirea sechestrului asupra tuturor calea de atac împotriva hotărârii pronunțate
bunurilor imobile aparținând apelantei, în de Tribunalul București în dosarele conexate,
condițiile în care numai clădirea A., edificată pe astfel încât o hotărâre definitivă (și deci
lotul 1 având numărul cadastral xxx-C1, având executorie conform art. 633 pct. 1 C. pr. civ.)
o suprafață construită de 2048 mp, în regim este iminentă în următoarele luni.
de înălțime 2S+P+12 Et+Etaj tehnic, a fost
recepționată, valoarea finală la data recepției Subsumat unui al patrulea motiv de apel, a
fiind de 129.951.213,25 RON; relevat apelanta N.I. SRL că, cauțiunea stabilită
de instanța de fond este disproporționată față
- prin urmare, validarea pe cale judecătorească de prejudiciul cauzat apelantei prin instituirea
a abuzului de drept al intimatei de către prima măsurii, avându-se în vedere, în sinteză, că:

- conform art. 1057 alin. (2) C. pr. civ., plafonul ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata
maximal al cauțiunii în cazul cererilor al căror cheltuielilor de judecată.
obiect este evaluabil în bani este de 20% din
valoarea obiectului cererii; În motivare, s-a evidențiat, în esență, că, în
speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
- prima instanță a stabilit în sarcina intimatei art. 953 C. pr. civ. pentru a fi înființat sechestrul
o cauțiune în cuantum de doar 10% din asigurător, întrucât creanța intimatei este
valoarea creanței reclamante, sumă care este constatată prin act scris, respectiv hotărârea
însă disproporționată față de prejudiciul pe nedefinitivă din dosarul nr. XX/3/2016 și este
care l-a suportat apelanta prin rămânerea exigibilă, obligația debitoarei de restituire a
definitivă a hotărârii de instituire a sechestrului scrisorii de garanție bancară fiind scadentă
asigurător și este contrară rolului cauțiunii în termen de 30 zile de la data încetării
de a proba seriozitatea demersului inițiat de contractului de închiriere prin reziliere, iar
petent și de a „garanta pe debitor contra unor intimata a făcut dovada intentării acțiunii de
eventuale daune pe care le-ar putea suferi prin fond, că nu sunt condiții, în sensul art. 953
indisponibilizarea bunurilor sale, în cazul în alin. (1) C. pr. civ., urgența și prejudiciul inerent,
care se va dovedi că acțiunea de fond introdusă așa cum pretinde apelanta, că intimata nu a
de creditor a fost neîntemeiată sau, chiar mai avut o conduită abuzivă, căci a urmat o cale
mult, a fost exercitată cu rea-credință”; legală, precum și că este suficient de mare
cauțiunea de 10% din valoarea reclamată,
- majorarea cuantumului cauțiunii ce ar fi
neimpunându-se majorarea sa.
trebuit să fi fost achitată de către intimată
pentru instituirea sechestrului se impune cu atât 2.3. La data de 25 ianuarie 2018, apelanta N.I.
mai mult cu cât, prin măsura sechestrului, s-a SRL a formulat răspuns la întâmpinare. Prin
ajuns la acest moment la blocarea unui proiect acest act de procedură, s-au reiterat susținerile
imobiliar evaluat la peste 786.746.870 RON, făcute în cererea de apel, menționându-se, în
printr-un mod abuziv de aducere la îndeplinire plus, că hotărârea de primă instanță în dosarul
a acestei măsuri asigurătorii ce urmează a nr. XX/3/2016 nu este act scris conform
fi de asemenea supus controlului instanței art. 953 C. pr. civ., cu consecința că trebuia
competente; aplicat alin. (2) al acestui articol și stabilită
o cauțiune de 50% din valoarea reclamată
- în consecință, având în vedere atât faptul
[paragrafele (15)-(18)] și că nu a fost respectată
că valoarea creanței reclamante de intimată
cerința proporționalității.
depășește 14.000.000 lei, cât și împrejurarea
că aceasta a solicitat instituirea sechestrului 3. Considerentele instanței de apel care au
asigurător numai asupra bunurilor imobile ale fundamentat soluția dată în cauză
apelantei cu scopul de a îi bloca activitatea
curentă și de a o împiedica să contracteze Analizând apelul în raport de actele și lucrările
cu alți potențiali chiriași, este evident că dosarului, de criticile formulate și cu observarea
se impune obligarea acesteia la plata unei prevederilor art. 476-479 și ale art. 953 C. pr. civ.,
cauțiuni în cuantumul maxim prevăzut de Curtea constată următoarele:
lege, de 20% din valoarea creanței reclamate,
respectiv 2.911.765,94 lei. 3.1. Cu titlu preliminar, notează instanța de
control judiciar că, în prezenta cauză, este
2.2. La data de 27 decembrie 2017, intimata învestită cu soluționarea unui apel declarat de
T.R.C. SA a depus întâmpinare (filele 179- debitoarea N.I. SRL împotriva unei încheieri a
185), prin care a solicitat respingerea apelului, tribunalului prin care, în urma admiterii cererii

formulate de creditoarea T.R.C. SA, s-a dispus este de notat că, potrivit art. 478 alin. (2) teza I
înființarea sechestrului asigurător asupra C. pr. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea
tuturor bunurilor imobile ale debitoarei N.I. SRL instanței de apel de alte motive, mijloace de
până la concurența sumei de 14.558.829,70 lei. apărare și dovezi decât cele invocate la prima
instanță sau arătate în motivarea apelului ori în
Așa fiind, nu au a fi verificate, în cadrul proce- întâmpinare”, text în raport de care teza evocată
sual evocat, aserțiunile apelantei, inserate în nu are fundament, cu atât mai mult cu cât în
motivarea căii de atac [paragrafele (41), (42), fața primei instanțe judecata a avut loc fără
(60)], în sensul că, în prezent, apelanta a fost citarea părților, în camera de consiliu, conform
notificată de către executorul judecătoresc BEJ art. 954 alin. (2) C. pr. civ.
V.P. despre instituirea sechestrului asupra tutu-
ror bunurilor imobile aparținând apelantei ori 3.3. În continuare, trebuie evidențiat că
că este abuziv modul de aducere la îndeplinire cererea de înființare a sechestrului asigurător
a acestei măsuri asigurătorii. formulată în cauză de intimata (creditoare)
T.R.C. SA a fost întemeiată, în drept, pe
Aceasta, întrucât, potrivit art. 955 alin. (4) C. prevederile art. 953 alin. (1) C. pr. civ.
pr. civ., împotriva modului prin care executorul
judecătoresc aduce la îndeplinire măsura Or, potrivit art. 953 alin. (1) C. pr. civ.:
JURISPRUDENȚĂ
asigurătorie, cel interesat (debitorul sau chiar „Creditorul care nu are titlu executoriu, dar
creditorul ori o terță persoană) poate face a cărui creanță este constatată în scris și
contestație la executare. este exigibilă, poate solicita înființarea unui
sechestru asigurător asupra bunurilor mobile
3.2. Tot cu titlu prealabil, notează Curtea – aspect și imobile ale debitorului, dacă dovedește
pus în discuția părților la termenul din 9 februarie că a intentat cerere de chemare în judecată.
2018 – că, prin răspunsul la întâmpinare depus El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în
la data de 25 ianuarie 2018, apelanta N.I. SRL cuantumul fixat de către instanță”.
a invocat [paragrafele (15)-(18)] că hotărârea
de primă instanță în dosarul nr. XX/3/2016 Din interpretarea acestui text de lege rezultă
nu este act scris conform art. 953 C. pr. civ., că, în ipoteza prevăzută de art. 953 alin. (1)
cu consecința că trebuia aplicat alin. (2) al C. pr. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții
acestui articol și stabilită o cauțiune de 50% pentru instituirea sechestrului asigurător:
din valoarea reclamată.
(i) existența unei creanțe asupra unei sume de
Or, astfel de susțineri nu au fost făcute în bani constatate printr-un înscris;
motivarea apelului. (ii) creanța invocată să fie exigibilă;
În aceste condiții, devin aplicabile prevederile (iii) intentarea unei acțiuni pentru recuperarea
art. 470 alin. (3) teza I C. pr. civ., care instituie creanței invocate.
sancțiunea decăderii, cu consecința că instanța
de control judiciar nu este legal învestită cu un Prin urmare, așa cum corect a reliefat intimata
asemenea motiv de apel, care a fost invocat în motivarea întâmpinării și contrar alegațiilor
peste termenul defipt de art. 954 alin. (3) teza apelantei, nu constituie condiții pentru
a II-a C. pr. civ. înființarea sechestrului asigurător în temeiul
art. 953 alin. (1) C. pr. civ. urgența și prejudiciul
Referitor la alegația apelantei, în sensul că inerent.
aspectele invocate la paragrafele (15)-(18)
din răspunsul la întâmpinare depus la data de În acest context, trebuie subliniat că, pentru
25 ianuarie 2018 constituie apărări de fond, încuviințarea acestei măsuri a sechestrului

asigurător, nu este necesară constatarea nr. XX/3 din 2016 și care a fost conexat la
insolvabilității debitorului și că dovezi cu dosarul nr. XXX/3/2016, fiind soluționat prin
privire la conduita debitorului trebuie făcute de aceeași hotărâre, prin cererea formulată în
către creditor numai în ipoteza reglementată dosarul menționat, apelanta solicitând obligarea
de art. 953 alin. (3) C. pr. civ. – neincidentă intimatei la plata sumei de 110,872,597.00 RON
în prezenta pricină -, respectiv aceea în care reprezentând prestația datorată în schimbul
creditorul are o creanță bănească neexigibilă, dezicerii de contract conform art. 3.1
întrucât, într-o asemenea situație, creditorul nu din contractul de închiriere nr. 1 din 13
poate obține instituirea sechestrului asigurător octombrie 2014.
decât în cazurile în care debitorul a micșorat
prin fapta sa asigurările date creditorului sau De altfel, se observă că, greșit, susține apelanta
nu a dat asigurările promise ori atunci când că intimata T.R.C. SA a prezentat lacunar
este pericol ca debitorul să se sustragă de la situația de fapt, atâta vreme cât, printre
urmărire sau să își ascundă ori să își risipească actele anexate cererii de sechestru asigurător
averea. formulate, s-a regăsit și sentința civilă nr. 2839
din 19 iulie 2017 (filele 38-45-dosar fond), în
3.4. Apreciază Curtea că nu este fondat primul cuprinsul căreia se face referire, se analizează
motiv de apel, invocat de autoarea căii de și se respinge, motivat, cererea conexă, ce face
atac, în sensul că soluția primei instanțe a fost obiectul dosarului nr. 39932/3/2016.
pronunțată fără verificarea întregii situații de
3.5. Tot fără fundament este și al doilea motiv
fapt.
de apel, potrivit cu care intimata T.R.C. SA nu
Într-adevăr, este important de notat că a justificat în fața primei instanțe urgența și
instanța învestită cu o cerere de înființare prejudiciul inerent pe care l-ar putea încerca în
a sechestrului asigurător nu este ținută a absența instituirii sechestrului asigurător.
verifica conținutul și cuantumul creanței, ci Pe lângă cele învederate în precedent
numai îndeplinirea condițiilor prevăzute de (pct. 3.3., paragraful 4), observă Curtea, în
lege pentru sechestrul asigurător. context, că pretinsa rea-credință și conduită
Mai mult, așa cum a statuat chiar Curtea abuzivă a intimatei nu a fost probată, simplele
afirmații ale apelantei neputând fi avute în
Constituțională, în considerentele (pct. 16)
vedere în lipsa unor dovezi.
deciziei nr. 577 din 29 septembrie 2015
(publicate în Monitorul Oficial, partea I, nr. 827 În plus, se cuvine subliniat că intimata, prin
din 5 noiembrie 2015), obligatorii în temeiul formularea cererii de sechestru asigurător, a
art. 147 alin. (4) din Constituție, procedura uzat de o cale procesuală pusă la dispoziția
măsurilor asigurătorii nu vizează fondul sa de lege și că debitorul (în speță, apelanta)
dreptului, ci are o finalitate subsecventă, poate cere ridicarea sechestrului asigurător, în
urmărind să asigure valorificarea acestuia. temeiul art. 957 alin. (2) C. pr. civ., în ipoteza
în care cererea de chemare în judecată care a
Așa fiind, nu pot fi avute în vedere, în sensul stat la baza înființării măsurii asigurătorii a fost
pretins de apelantă, afirmațiile acesteia potrivit respinsă, anulată ori s-a constatat perimarea
cărora încheierea atacată este netemeinică acesteia, în toate aceste situații prin hotărâre
urmare a neluării în considerare de către definitivă, precum și în cazul în care creditorul
judecătorul fondului a faptului că, între părți, renunță la judecată.
există și un alt litigiu cu privire la contractul
de închiriere nr. 1 din 13 octombrie 2014, Tot astfel, conform art. 1064 C. pr. civ.,
inițiat de apelantă, ce face obiectul dosarului apelanta poate pretinde plata despăgubirii

cuvenite pentru repararea prejudiciilor (pretins) 3.6. Nici al treilea motiv de apel, conform
produse prin înființarea sechestrului asigurător căruia soluția primei instanțe a avut la bază
din cauțiunea în cuantum de 1.455.882,97 lei, o înțelegere eronată a noțiunii de creanță
pe care, potrivit dovezii aflate la fila 106 – dosar exigibilă, nu este fondat.
fond, intimata T.R.C. SA a consemnat-o la
dispoziția instanței, cu respectarea termenului Astfel, se observă că, în speță, tribunalul, prin
fixat prin încheierea apelată. încheierea atacată, a reținut judicios că sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 953
Simpla împrejurare că intimata a cerut alin. (1) C. pr. civ. pentru a se dispune instituirea
înființarea sechestrului asigurător numai sechestrului asigurător asupra bunurilor
asupra bunurilor imobile ale apelantei nu imobile ale apelantei.
constituie un indiciu al relei sale credințe.
O atare concluzie se impune, având în vedere
Aceasta, întrucât, chiar art. 952 C. pr. civ. că intimata SC T.R.C. SA a probat că:
prevede că „sechestrul asigurător constă
(a) are o creanță asupra unei sume de bani
în indisponibilizarea bunurilor mobile
constatată printr-un înscris;
sau/și imobile urmăribile ale debitorului
aflate în posesia acestuia sau a unui terț în Este vorba despre sentința civilă nr. 2839
JURISPRUDENȚĂ
scopul valorificării lor în momentul în care din 19 iulie 2017, pronunțată în dosarul
creditorul unei sume de bani va obține un titlu nr. 20283/3/2016, prin care, admițându-se
executoriu” (sublinierea redactorului). cererea principală formulată de reclamanta
SC T.R.C. SA (intimata din prezenta cauză), a
Reiese, așadar, că legea nu instituie obligația
fost obligată pârâta SC N.I. SRL (apelanta din
creditorului de a viza, prin sechestrul
pricina de față) la plata către reclamantă a
asigurător, doar bunurile mobile ori numai
sumei de 3.165.720 euro, în echivalent în lei la
bunurile mobile și imobile ale debitorului.
cursul BNR din ziua plății și 1989,70 lei cu titlu
Totodată, este de remarcat că nu se poate de daune interese, precum și a dobânzii legale
susține cu temei că este înlăturată „așa-zisa aferente calculată de la data scadentă până la
aparență de drept pe care și-a fundamentat plata efectivă.
soluția prima instanță” prin simpla existență
Rezultă, așadar, că, pentru creanța invocată
pe rolul instanțelor de judecată a unui alt
prin cererea de sechestru asigurător admisă
litigiu prin care apelanta a solicitat obligarea
prin încheierea apelată, intimata SC T.R.C. SA a
intimatei la plata unei sume de bani
obținut o hotărâre nedefinitivă și neexecutorie,
reprezentând prețul dezicerii de contractul de prin care i-a fost recunoscut în patrimoniu
închiriere nr. 1 din 13 octombrie 2014 (pretins acest drept subiectiv.
reziliat).
Faptul că împotriva acestei sentințe nr. 2839
Un argument în acest sens îl constituie acela din 19 iulie 2017 s-a promovat apel, înregistrat
că, prin sentința civilă nr. 2839 din 19 iulie pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a
2017, pronunțată în dosarul nr. 20283/3/2016 civilă cu numărul de dosar 8072/2/2017 și
(filele 38-45-dosar fond), Tribunalul București având termen fixat la data de 28 februarie
a respins, ca neîntemeiată, cererea evocată 2018, nu poate invalida concluzia evocată în
în paragraful precedent, această hotărâre paragraful de mai sus.
având, în baza art. 430 alin. (1), (2) și (4)
C. pr. civ., autoritate de lucru judecat de la data Aceasta, întrucât, conform art. 430 alin. (4)
pronunțării sale. C. pr. civ., „când hotărârea este supusă

apelului sau recursului, autoritatea de lucru nr. 2839 din 19 iulie 2017, pronunțată în
judecat este provizorie”, iar, potrivit art. 957 dosarul nr. 20283/3/2016.
alin. (2) C. pr. civ., „în cazul în care cererea
principală, în temeiul căreia a fost încuviințată Afirmațiile apelantei, cum că dovada
măsura asigurătorie, a fost (...) respinsă (...) caracterului cert al creanței și posibilitatea
prin hotărâre definitivă (...), debitorul poate executării (silite) a creanței se poate face
cere ridicarea măsurii de către instanța care a numai prin intermediul unui titlu executoriu,
aceasta fiind condiția esențială pentru
încuviințat-o”, care „se pronunță prin încheiere
declanșarea executării silite, nu pot justifica o
definitivă, dată fără citarea părților”.
soluție de admitere a apelului.
(b) creanța invocată este exigibilă;
Aceasta, întrucât sechestrul asigurător este
Această condiție este îndeplinită, în opinia doar o măsură de asigurare a creditorului, iar
instanței de apel, având în vedere că sentința nu una de executare.
civilă nr. 2839 din 19 iulie 2017, pronunțată
Astfel, art. 958 C. pr. civ. prevede că
în dosarul nr. 20283/3/2016 are, așa cum am
valorificarea bunurilor sechestrate nu se
arătat anterior (pct. 3.5., ultimul paragraf),
va putea face decât după ce creditorul va
autoritate de lucru judecat de la data
obține titlul executoriu, respectiv o hotărâre
pronunțării sale, în raport de prevederile
judecătorească executorie, prin care debitorul
art. 430 alin. (1), (2) și (4) C. pr. civ. a fost obligat la plata unei sume de bani către
Or, prin hotărârea amintită, instanța a creditor.
statuat, în justificarea soluției din dispozitiv, Prin obținerea titlului executoriu, fără a fi
evocată mai sus, că, „fiind în prezența unei necesară îndeplinirea vreunei formalități,
rezilieri valabile a contractului de închiriere, sechestrul asigurător se transformă în
reclamanta era îndreptățită să obțină sechestru executoriu.
restituirea originalului scrisorii de garanție
remise locatorului, astfel că, în lipsa executării Cu alte cuvinte, pentru înființarea sechestrului
obligației asumate, pârâta datorează daune asigurător, nu este necesară recunoașterea
interese pentru acoperirea prejudiciului creanței printr-o hotărâre executorie, căci,
produs reclamantei prin executarea abuzivă a altminteri, cererea de instituire a unui
garanției”. sechestru asigurator ar fi lipsită de interes,
câtă vreme rațiunea unei asemenea măsuri
Altfel spus, cu autoritate de lucru judecat, este aceea de a se indisponibiliza bunurile
instanța a atestat explicit că, creanța pretinsă debitorului în scopul valorificării lor, în
de către intimata din prezenta cauză SC T.R.C. momentul în care creditorul unei sume de bani
SA este exigibilă, în sensul art. 663 alin. (4) va obține un titlu executoriu.
C. pr. civ., care prevede că, „creanța este
exigibilă dacă obligația debitorului este Nu este fondată nici alegația apelantei
ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din conform căreia, „deși procedura înființării
beneficiul termenului de plată”. măsurilor asigurătorii este o procedură cu
caracter urgent, această împrejurare nu
(c) a intentat o acțiune pentru recuperarea justifică absența unei motivări temeinice a
creanței invocate; soluției pronunțate de către prima instanță”.
Este vorba despre cererea de chemare în Într-adevăr, observă Curtea că motivarea

judecată soluționată prin sentința civilă încheierii apelate respectă exigențele impuse

de art.425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., cuprinzând Mai mult, se observă că, potrivit art. 1057
„motivele de fapt și de drept pe care se alin. (2) C. pr. civ., „(...) cauțiunea nu va
întemeiază soluția”. reprezenta mai mult de 20% din valoarea
obiectului cererii (...)”.
Împrejurarea că apelanta nu este de acord
cu cele reținute de prima instanță pentru a Prin urmare, limita de 20% din valoarea
justifica soluția adoptată nu poate constitui un obiectului cererii este o valoare maximală,
argument valid în sensul concluziei inexistenței care nu poate fi atinsă decât în cazuri cu totul
unei „motivări temeinice” a încheierii atacate. excepționale.
3.7. Referitor la motivul de apel prin care s-a Or, apelanta nu a probat că suntem în speță în
susținut că, cauțiunea stabilită de instanța de prezența unei asemenea situații excepționale.
fond este disproporționată față de prejudiciul
Faptul că s-ar fi ajuns la blocarea unui proiect
cauzat apelantei prin instituirea măsurii, reține
imobiliar evaluat la peste 786.746.870 lei nu
Curtea că nu este întemeiat.
constituie o astfel de situație excepțională,
Astfel, este important de evidențiat că, în având în vedere că valoarea proiectului
ipoteza prevăzută de art. 953 alin. (1) C. pr. civ., imobiliar nu are relevanță în stabilirea
cuantumului cauțiunii, ci valoarea obiectului
JURISPRUDENȚĂ
depunerea cauțiunii este lăsată la aprecierea

instanței atât în privința necesității ei, cât și, cererii, care este de 14.558.829,70 lei.
dacă este cazul, a cuantumului. 4. Soluția instanței de apel și temeiul legal al
Or, în speță, prima instanță a fixat o cauțiune acesteia
în sumă de 1.455.882,97 lei, reprezentând 10% Prin urmare, pentru considerentele expuse
din valoarea reclamată de 14.558.829,70 lei. mai sus, Curtea constată că prima instanță,
apreciind că sunt îndeplinite, în speță, condițiile
Așa fiind, notează Curtea că, prin încheierea
prevăzute de art. 953 alin. (1) C. pr. civ. pentru
obiect al apelului pendinte, a fost stabilit un
a se dispune înființarea sechestrului asigurător
cuantum al cauțiunii care nu este simbolic
în privința imobilelor societății apelante până
ori disproporționat de redus raportat la
la concurența sumei de 14.558.829,70 lei, a
valoarea creanței și care corespunde pe deplin
pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a
satisfacerii intereselor apelantei dacă măsura
cărei confirmare se impune, criticile aduse de
sechestrului asigurător îl va prejudicia și va fi
apelantă acestei încheieri fiind fără fundament.
desființată.
În consecință, în baza art. 480 alin. (1) C. pr. civ.,
Așa fiind, instanța de apel nu poate majora
s-a respins apelul, ca nefondat.
cuantumul cauțiunii, având în vedere și că
legiuitorul a prevăzut că judecătorul fondului Față de soluția dată apelului, este inutilă
este singurul îndrituit să aprecieze, pentru analizarea cererii apelantei vizând obligarea
înființarea sechestrului asigurător, necesitatea intimatei la plata cheltuielilor de judecată
stabilirii unei cauțiuni și cuantumul acesteia, reprezentate de onorariu de avocat în faza
cenzura instanței superioare fiind limitată doar apelului, atâta vreme cât o atare solicitare este
la cazurile în care nu sunt respectate cerințele un capăt de cerere accesoriu, în sensul art. 30
evocate în paragraful precedent. alin. (4) C. pr. civ.

Emiterea deciziei de concediere în timpul concediului medical. Consecințe
Emiterea deciziei de concediere în timpul concediului

medical. Consecințe
C. muncii, art. 60 alin. (1) lit. a), art. 77
Nulitatea deciziei de concediere a fost admisă greșit, deoarece dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. a)
C. muncii, nu vizează expres că momentul emiterii deciziei de concediere nu trebuie plasat pe
durata incapacității temporare de muncă. Este vorba de aplicarea art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii,
în conformitate cu prevederile art. 77 C. muncii, care menționează că decizia de concediere
produce efecte de la data comunicării ei.
Deci nu are nicio importanță când a fost emisă decizia de către angajator, importantă fiind
comunicarea acesteia salariatului afectat de măsura dispusă, deoarece data încetării Contractului
individual de muncă este data la care se produc efectele deciziei de concediere.
Instanța de fond a aplicat greșit legea stării de fapt deduse judecății și a nesocotit mențiunile din
decizia de concediere ce vizau producerea efectelor acesteia după expirarea termenului de preaviz
și după epuizarea perioadei de concediu medical.
(C. Apel Brașov, decizia nr. 683/Ap din 15 octombrie 2014, just.ro)
Prin sentința civilă nr. 858/2014, Tribunalul deținut anterior cu toate drepturile ce decurg
Brașov a admis contestația formulată din reintegrare, cu cheltuieli de judecată.
și completată de către contestatoarea
M.A.I., în contradictoriu cu C.N.P.R. S.A. și a Prin decizia nr. 8176 din 6 septembrie 2013
constatat nulitatea deciziei de concediere emisă de intimata C.N. P.R. S.A. s-a dispus
nr. 8176/06.09.2013 emisă de intimată. concedierea contestatoarei din funcția de
consilier juridic, în temeiul dispozițiilor
A dispus reintegrarea contestatoarei în postul art. 65 și art. 66 C. muncii, pentru motive care
deținut anterior concedierii, respectiv, consilier nu țin de persoana sa, ca urmare a desființării
juridic în cadrul C.N. „P.R.” S.A.. postului ocupat, fiind acordat un termen
de preaviz de 20 de zile lucrătoare, conform
A obligat intimata la plata despăgubirilor art. 75 alin. (2) C. muncii.
constând în salariile și celelalte drepturi
cuvenite începând cu data concedierii și până la Astfel cum rezultă din certificatele de conce
reintegrarea efectivă. Pentru a pronunța această diu medical depuse la dosar - (filele 23-27)
sentință, instanța a reținut următoarele: - contestatoarea s-a aflat în incapacitate
temporară de muncă în perioada 2 septembrie
Prin acțiunea înregistrată la această instanță 2013 - 18 octombrie 2013, aspect comunicat
sub nr. de dosar 7986/62/2013, contestatoarea intimatei, conform înscrisului depus la fila 22.
M.A. a chemat în judecată pe intimata C.N.P.R.
S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce Prin urmare, la data emiterii decizie contestate,
o va pronunța să dispună: anularea deciziei 6 septembrie 2013, salariatul concediat se
de concediere nr. 8167/2013 ca nelegală și afla în incapacitate temporară de muncă iar
abuzivă, reintegrarea în muncă pe postul angajatorul cunoștea aceste aspecte.

C. Apel Brașov, decizia nr. 683/Ap din 15 octombrie 2014
În condițiile date, în cauză devin incidente de pârâtă prin înscrisurile depuse la dosarul
dispozițiile art. 60 lit. a) C. muncii care cauzei.
interzic concedierile salariaților care se află
în incapacitate temporară de muncă, stabilită Situația de fapt a impus organizarea unei
prin certificat medical, conform legii. procedurii de concediere colectivă, datorată
împrejurărilor economice extrem de precare și
Intimata s-a mai apărat susținând că decizia de pierderilor importante suferite de C.N. P.R. S.A.,
concediere și-a produs efectele după încetarea iar această procedură a fost realizată potrivit
perioadei de incapacitate temporară de muncă, dispozițiilor legale, care obligau subscrisa la
apărare care nu este susținută de actele depuse respectarea imperativă a unor termene clare
la dosar. de efectuare a măsurilor subsecvente, nu exista
posibilitatea de a emite deciziile de concediere
Astfel, din cuprinsul deciziei de concediere
cu încălcarea acestor termene pentru un
rezultă foarte clar că ,,începând cu data
număr mic dintre salariați, deoarece acest
expirării termenului de preaviz (care este
lucru ar fi dus la anularea întregii proceduri de
de 20 de zile lucrătoare, conform deciziei),
concediere colectivă.
doamna M.A. este concediată conform art. 65
C. muncii.” Așadar, momentul concedierii este În aceste condiții, au fost emise deciziile de
JURISPRUDENȚĂ
legat de termenul de preaviz de 20 zile, termen concediere, însă efectele acestor decizii erau
care începe să curgă din momentul emiterii suspendate de drept, în temeiul art. 50 alin. (1)
deciziei, respectiv din 6 septembrie 2013, în lit. b), coroborat cu art. 49 alin. (6) C. muncii,
decizie nefiind făcută o altă distincție. care dispun: „Contractul individual de
Intimata ar fi avut posibilitatea, dată fiind muncă se suspendă de drept în următoarele
procedura de concediere colectivă în curs, situații:” „(...) b) concediu pentru incapacitate
să stabilească în cuprinsul deciziei, o altă temporară de muncă, respectiv: „În cazul
dată, la care acesta să-și producă efectele, suspendării contractului individual de muncă,
avea posibilitatea să menționeze starea de se suspendă toate termenele care au legătura
incapacitate temporară a salariatului precum cu încheierea, modificarea, executarea sau
și faptul că termenul de preaviz începe să curgă încetarea contractului individual de muncă.”
din momentul încetării acestei cauze. Cum nu
Orice aspect legat de contractul individual
a procedat astfel, acesta și-a asumat ,,riscul” ca
de muncă este suspendat de drept, implicit
salariatul să atace decizia și să invoce motivul
efectele emiterii deciziei de concediere pentru
de nulitate prevăzut de art. 60 lit. a) C. muncii.
motive ce nu țin de persoana angajatului,
Împotriva acestei sentințe a formulat apel impuse de procedura de reorganizare prin
pârâta C.N. P.R. S.A., solicitând admiterea concediere colectivă.
apelului, modificarea în tot a sentinței instanței
Astfel, emiterea deciziei de concediere de
de fond și pe cale de consecință, respingerea
către C.N. P.R. S.A. a fost impusă de procedura
contestației formulate împotriva deciziei de
concedierilor colective, însă toate efectele
concediere nr. 8176 din 6 septembrie 2013.
acestei decizii au fost suspendate de drept până
Critică sentința pentru nelegalitate și la încetarea stării de incapacitate temporară
netemeinicie și invocă faptul că Tribunalul de muncă, în ceea ce privește efectuarea
Brașov, în cuprinsul sentinței pronunțate preavizului, încetarea contractului de muncă,
denotă o analiză superficială a situației de precum și a termenului legal de contestare a
fapt și de drept existente, situație învederată deciziei de concediere, care a început să curgă

din momentul în care starea de incapacitate ale salariaților care se află în incapacitate
temporară de muncă a încetat. temporară de muncă.
Simpla emitere a deciziei de concediere nu Instanța de fond a aplicat greșit legea [art. 60
produce efecte asupra salariatului, efectele lit. a) C. muncii], stării de fapt deduse judecății
deciziei producându-se doar în momentul și a nesocotit mențiunile din decizia de
încetării stării de incapacitate temporară de concediere ce vizau producerea efectelor
muncă. acesteia după expirarea termenului de preaviz
și după epuizarea perioadei de concediu
Instanța de fond afirmă cu ușurință că efectele medical, fără a da o justificare înlăturării
deciziei se produc de la data emiterii ei, nefiind argumentelor emitentului deciziei nr. 8176 din
făcută altă distincție în cuprinsul său, neluând 6 septembrie 2013.
în seamă dispozițiile Codului muncii, care, în
mod imperativ dispun că efectele se produc la Așadar, sentința nu oferă o soluție pe fondul
data comunicării deciziei către salariat, aspect contestației, nu analizează dacă operează
extrem de clar prevăzut în cuprinsul deciziei de o concediere reală, efectivă și serioasă și se
concediere, în art. 6. fundamentează pe încălcarea unei dispoziții
imperative a Codului muncii, care ar atrage
Decizia de concediere a fost comunicată nulitatea ei.
salariatei în data de 21 octombrie 2013,
În apel, instanța va verifica raportat la
dată la care salariata nu mai era în stare de
motivele de apel și la apărările contestatoarei
incapacitate temporară de muncă, așa cum
că sancțiunea nulității deciziei a fost corect
reiese din însăși decizia de concediere depusă
aplicată. Pentru considerentul că niciuna dintre
de contestatoare la dosarul cauzei, în care, părți nu a cerut aplicarea art. 480 alin. (3) teza
pe ultima pagină se poate vedea semnătura a II-a Noul C. pr. civ. ,,respectiv trimiterea
de primire a salariatei și data la care a fost cauzei spre rejudecare, în situația în care
comunicată personal decizia de concediere instanța de fond a soluționat procesul fără a
către reclamantă. intra în judecata fondului, instanța de apel va
rejudeca cauza, evocând fondul.”
Astfel, având în vedere faptul ca decizia de
concediere a fost comunicată reclamantei Așadar, nulitatea deciziei de concediere a fost
după încetarea stării de incapacitate temporară admisă greșit, deoarece dispozițiile art. 60
de muncă, nu există nici un fel de încălcare a alin. (1) lit. a) C. muncii, nu vizează expres
dispozițiilor Codului muncii în ceea ce privește că momentul emiterii deciziei de concediere
concedierea salariatei M.A.I., aceasta nefiind nu trebuie plasat pe durata incapacității
în vreun fel prejudiciată prin simpla emitere a temporare de muncă. Este vorba de aplicarea
deciziei de către C.N.P.R. S.A., nefiind aplicabile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, în conformitate
dispozițiile art. 60 alin. (1) lit. a). cu prevederile art. 77 C. muncii, care
menționează că decizia de concediere produce
Analizând apelul formulat, instanța constată efecte de la data comunicării ei.
că este fondat.
Deci nu are nicio importanță când a fost
Instanța de fond a reținut că decizia de emisă decizia de către angajator, importantă
concediere este lovită de nulitate deoarece a fiind comunicarea acesteia salariatului afectat
fost emisă în 6 septembrie 2013, când salariata de măsura dispusă, deoarece data încetării
se afla în concediu medical, iar potrivit art. 60 Contractului individual de muncă este data la
lit. a) C. muncii, nu se pot efectua concedieri care se produc efectele deciziei de concediere.

C. Apel Brașov, decizia nr. 683/Ap din 15 octombrie 2014
Din examinarea deciziei de concediere rezultă raportat la datele speței, constatând greșit
că, deși a fost emisă în 6 septembrie 2013, când nulitatea deciziei de concediere.
contestatoarea se afla în concediu medical,
concedierea salariatei, în temeiul art. 65 În ceea ce privește măsura dispusă, aceea a
C. muncii, din motive ce nu țin de persoana concedierii colective, instanța constată că,
salariatului, ca urmare a desființării postului raportat la motivele invocate de contestatoare,
ocupat, are loc „începând cu data expirării nu se poate reține că această concediere,
termenului de preaviz” (art. 1 pct. 1 din decizie). desființare a postului contestatoarei, nu este
legală, serioasă și efectivă.
Termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare
a fost acordat conform art. 75 alin. (1) din Potrivit art. 7 din H.G. nr. 371/1998, privind
Legea nr. 53/2003 și art. 32.1 din Contractul înființarea C.N.P.R., acțiunile Poștei sunt
colectiv de muncă 2008-2018 și curge de la deținute de stat, care își exercită drepturile
data comunicării deciziei, conform mențiunilor și obligațiile decurgând din calitatea sa de
de la art. 2 din cuprinsul deciziei contestate. acționar unic, prin Ministerul Comunicațiilor.
Potrivit mențiunii din finalul deciziei atacate, Angajatorul a fost nevoit să-și reorganizeze
contestatoarea a luat la cunoștință de decizie activitatea prin redimensionarea personalului
JURISPRUDENȚĂ
în 21 octombrie 2013, acesta fiind momentul raportat la volumul de muncă existent, fiind
producerii efectelor deciziei. înregistrate pierderi financiare semnificative,
astfel încât, începând cu luna iunie 2013 au
În data de 21 octombrie 2013 contestatoarea fost întreprinse planurile de disponibilizare,
nu se afla în concediu medical, iar termenul fiind adoptată în acest sens H.C.A. nr. 175 din
de preaviz de 20 de zile a început să curgă de 14 iunie 2013.
la această dată, urmând ca la epuizarea lui să
opereze prevederile art. 1 din decizie, respectiv Prin urmare, concedierea colectivă dispusă,
încetarea Contractului individual de muncă a avut o cauză reală, impusă de dificultăți
prin concediere colectivă – art. 65 C. muncii. economice, independente de buna sau reaua-
credință a angajatorului.
Reținerile instanței de fond din finalul
considerentelor din care rezultă că nu a putut Organigrama valabilă anterior procedurii de
aprecia ca fondate susținerile angajatorului, concediere colectivă (de la data de 1 aprilie
neexistând înscrisuri în probațiune care să 2013) era cea aprobată prin Hotărârea
justifice că decizia de concediere și-a produs Consiliului de Administrație nr. 131 din
efectele după încetarea concediului medical 19 martie 2013, în cuprinsul căreia se poate
nu sunt corecte. În speță, față de conținutul și observa că numărul de posturi din cadrul
prevederile deciziei de concediere din care rezultă Departamentului Juridic Litigii și Dispersie
clar că decizia produce efecte din momentul Teritorială era de 28. Ulterior, în Organigrama
luării la cunoștință de către contestatoare, iar valabilă de la data de 1 septembrie 2013,
acest moment este în afara intervalului în care aprobată prin Hotărârile Consiliului de
contestatoarea s-a aflat în concediu medical, nu Administrație nr. 206 din 30 iulie 2013 și 218
se mai impunea nicio dovadă în plus față de cele din 21 august 2013, este evident că numărul
administrate deja în cauză. de posturi din cadrul Departamentului Juridic
Litigii și Dispersie Teritorială era de 23, adică
Prin urmare, instanța de fond a aplicat greșit mai mic cu 5, exact numărul de posturi
prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii, desființate în urma reorganizării C.N.P.R. S.A.

În ceea ce privește postul contestatoarei, Reclamanta nu a participat la o testare/concurs

în urma procedurii de concediere colectivă, pentru ocuparea în continuare a postului de
acesta nu mai exista, în conformitate cu consilier juridic în cadrul D.B., deoarece postul
propunerile șefilor de compartimente, precum contestatoarei era post unic și a fost desființat.
și a rezultatelor normării, astfel încât postul de
consilier juridic D.B. a fost desființat, potrivit Organizarea unui concurs era necesară în cazul
adresei Departamentului Resurse Umane în care postul ar fi existat în continuare, iar
nr. 101.2/6089 din 16 august 2013. pentru ocuparea sa ar fi concurat mai multe
persoane.
Prin Hotărârea nr. 206 din data de 30 iulie
2013 a Consiliului de Administrație al C.N.P.R. În situația concedierilor individuale/colective
S.A. s-a aprobat referatul nr. 101.2/5108 din care sunt dispuse din cauze care nu țin de
30 iulie 2013, întocmit de Departamentul persoana salariatului, angajatorul nu este
Resurse Umane, privind aplicarea, prin obligat să pună la dispoziția salariatului
reducerea posturilor din organigrama C.N.P.R posturile vacante. În acest sens, s-a pronunțat
S.A., a planului de disponibilizare aprobat prin și Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia
H.C.A. nr. 175 din 14 iunie 2013 și, pe cale de nr. 6 din 9 mai 2011. Legiuitorul nu se referă și
consecință, s-a aprobat și inițierea procedurilor la ipoteza concedierii individuale prevăzute de
privind concedierea colectivă. art. 65 C. muncii, astfel că, în cazul desființării
locului de muncă în situația concedierilor
Modificarea structurii interne este atributul pentru motive care nu țin de persoana
exclusiv al angajatorului, societatea noastră salariatului, angajatorului nu îi revine obligația
având dreptul să își organizeze activitatea, de a-i oferi salariatului un alt loc de muncă.
astfel încât să se asigure o funcționare eficientă
a resurselor umane și materiale. În consecință, concedierea contestatoarei este
o măsură efectivă, reală și serioasă, drept care
Criteriile de stabilire a personalului disponibi- se impune menținerea deciziei de concediere
lizat au fost stabilite așa cum am mai arătat atacate.
anterior, prin Procesul-verbal nr. 101.4/5583
din 13 august 2013 – 423 din 13 august 2013, În baza art. 480 alin. (3) Noul C. pr. civ.,
completat prin Procesul-verbal nr. 101/4987 instanța va admite apelul și va schimba
din 14 august 2013 – 424 din 14 august 2013 sentința în tot, respingând contestația
fiind respectate în totalitate de angajator în formulată, pentru toate motivele invocate de
cadrul procedurii de concediere colectivă. contestatoare.

C. Apel București, decizie nr. 533A din 15 martie 2018
Faliment. Perioada de observație. Domeniu de aplicare

Legea nr. 85/2014, art. 46 alin. (1)
Pentru a interveni sancțiunea nulității nu este necesar ca actele, operațiunile ori plățile să fie
frauduloase, făcute în dauna creditorilor, cu intenția de a-i păgubi, art. 46 alin. (1) necuprinzând
astfel de condiționări, ci instituind în mod expres și imperativ sancțiunea nulității absolute.
(C. Apel București, decizie nr. 533A din 15 martie 2018, just.ro)
Pentru a interveni sancțiunea nulității nu facă debitorul către pârâtul V.D.-N. au fost
este necesar ca actele, operațiunile ori autorizate de către judecătorul-sindic sau
plățile să fie frauduloase, făcute în dauna sunt dintre cele care se încadrează la art. 49
creditorilor, cu intenția de a-i păgubi, art. 46 din Legea nr. 85/2006.
alin.1 necuprinzând astfel de condiționări,
ci instituind în mod expres și imperativ S-a reținut că legiuitorul prevede o nulitate
sancțiunea nulității absolute. expresă în cazul actelor, operațiunilor și plaților
efectuate de către debitor, nulitatea prevăzută
JURISPRUDENȚĂ
I. Hotărârea primei instanțe: de dispozițiile acestui articol fiind o nulitate

absolută și necondiționată, putând fi invocată
Prin sentința civilă nr. 5723 din 16 octombrie oricând și necondiționat de existența unei
2017, pronunțată de Tribunalul București, vătămări. Sancțiunea nerespectării dispozițiilor
secția a VII-a civilă, în dosarul nr. xx/3/2017, art. 46 din lege constă în nulitatea absolută a
instanța a admis cererea reclamantei E.I. IPURL, actului/operațiunii/plății efectuate, care, pentru
în calitate de lichidator judiciar al debitorului a produce efecte, trebuie sa fie constată de către
SC P.P. M&S SRL, în contradictoriu cu pârâtul instanța de judecată, nefiind o nulitate de drept,
V.D.-N., a constatat nulitatea absolută a automată. În consecință, s-a apreciat că virarea/
operațiunilor de virare a sumei de 33.400 lei, transferarea de către debitoare, prin fostul asociat
efectuate de către debitorul SC P.P. M&S SRL și administrator V.D.-N., în nume propriu, a unor
prin V.D.-N. către beneficiarul V.D.-N., a dispus sume de bani din patrimoniul acesteia, fără
repunerea părților în situația anterioară și a respectarea dispozițiilor legale, este nulă.
obligat pârâtul V.D.-N. să restituie debitorului SC
P.P. M&S SRL suma de 33.400 lei reprezentând De asemenea, instanța a constatat că
plăți efectuate de către SC P.P. M&S SRL către lichidatorul judiciar E.I. IPURL a dovedit că
acesta în timpul procedurii de insolvență. pârâtul a retras sumele respective de bani după
data deschiderii procedurii, acestea nefiind
Pentru a pronunța această soluție, instanța
contestate de către pârât.
a reținut că din probele de la dosar reiese
că pârâtul V.D.-N., fost asociat unic și II. Apelul declarat:
administrator al debitorului SC P.P. M&S SRL,
după data deschiderii procedurii, a dispus plata Împotriva acestei sentințe a declarat apel
către sine, din conturile sau din casa debitorului, pârâtul V.D.-N., solicitând anularea sa ca fiind
a unor sume de bani care totalizează 33.400 lei. netemeinică și nelegală și respingerea acțiunii
formulate de către lichidatorul judiciar ca
Instanța a redat prevederile art. 46 alin. (1) tardivă și nefondată.
din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenței, constatând că pârâtul nu a făcut În motivare, apelantul-pârât a arătat că în
dovada că plățile pe care le-a dispus să la perioada ulterioară deschiderii procedurii

de insolvență din 16 februarie 2015 și până formulată de către lichidatorul judiciar însă, cu
la momentul la care conducerea societății toate acestea, la data de 16 octombrie 2017
a fost preluată de către administratorul instanța a pronunțat sentința atacată, fără să
judiciar (martie 2015), activitatea societății constate că, în conformitate cu prevederile art. 81
și desfășurarea optimă a acesteia a fost din Legea nr. 85/2006, cererea în anulare a
asigurată de către apelantul-pârât, sens în care unor acte așa-zis frauduloase se introduce în
a efectuat din și în numele societății acțiunile termen de 1 an de la data expirării termenului
necesare pentru continuarea activității. stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut
Arată că deși cunoștea că s-a deschis procedura de art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu
insolvenței societății P.P. M&S SRL, nu avea de 16 luni de la data deschiderii procedurii
cunoștință de faptul că nu ar trebui să retragă de insolvență, și fără să ia în considerare
sume de bani din conturile acesteia, atâta întâmpinarea formulată în termen legal.
timp cât nu acea cine altcineva să reprezinte
De asemenea, arată că, în conformitate cu
societatea.
prevederile art. 82 din Legea nr. 86/2006,
Referitor la operațiunile pentru care a fost nu se va putea cere anularea unui transfer cu
formulată cererea din prezentul dosar, caracter patrimonial făcut de către debitor în
învederează că pot fi considerate certe doar cursul desfășurării normale a activității sale.
extragerile din conturile bancare din data
de 17 februarie 2015 și 6 martie 2015. Suma Potrivit apelantului-pârât, nu există niciun
de 11.000 lei nu putea fi retrasă din casieria document care să demonstreze că aceste acte
societății deoarece societatea nu deținea au fost făcute într-un mod fraudulos și nici că
această sumă în casierie la data de 31 martie au fost făcute în dauna creditorilor, cu intenția
2015, fiind evidențiată doar de către o notă de a-i păgubi pe aceștia. Arată că aceste acțiuni
contabilă în registrul de încasări și plăți. De au avut drept unic scop asigurarea activității
asemenea, arată că nici suma de 18.000 societății până la preluarea acesteia de către
lei nu putea fi retrasă din casieria societății administratorul judiciar și până la deblocarea
deoarece societatea nu deținea această sumă situației generate de greșelile din sentințele
în casierie la data de 30 aprilie 2015, suma pronunțate de către Tribunalul București. De
fiind o invenție cu rea-credință a lichidatorului asemenea, susține că activitatea societății și
judiciar. Învederează că la data de 30 aprilie plățile ulterioare predării documentelor către
2015 figurează în registrul de încasări și plăți al lichidatorul judiciar au fost făcute sub stricta
societății un transfer patrimonial în valoare de supraveghere a acestuia, iar plățile bancare
10.000 lei către V.D.-N., iar nu de 18.000 lei,
către diversele entități au fost efectuate prin
așa cum susține lichidatorul judiciar.
serviciul acestuia de contabilitate.
Mai arată că instanța a stabilit în mod total
Mai arată că suma returnată societății de către
nelegal termenul de 9 octombrie 2017 ca
prim termen de judecată, fiind încălcate apelantul-pârât în perioada 16 februarie 2015
dispozițiile art. 201 alin. (1), (2), (3) și (4) C. – 1 octombrie 2015 se ridică la aproximativ
pr. civ. și dreptul său la apărare și de a formula 70.000 de lei, fiind vorba de sume reprezentând
întâmpinare. Arată, în plus, că la data de aport propriu precum și sume returnate
9 octombrie 2017 instanța a rămas în societății în urma retragerilor făcute și pentru
pronunțare pe baza unor probe minimale care se cere anularea.
depuse de către lichidatorul judiciar.
În drept, au fost invocate prevederile art. 466 și
Învederează că la data de 13 octombrie 2017 a urm. C. pr. civ. În probațiune, a solicitat proba
transmis prin e-mail întâmpinare la acțiunea cu înscrisuri.

III. Apărările formulate: În drept, întâmpinarea se întemeiază pe

dispozițiile Legii nr. 85/2006. În probațiune, a
Intimata-reclamantă E.I. IPURL, în calitate de solicitat proba cu înscrisuri.
lichidator judiciar al debitorului SC P.P. M&S SRL,
a depus la dosar întâmpinare, prin care a IV. Aspecte procedurale în apel:
solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel a fost încuviințată și administrată proba
În motivare, intimata-reclamantă a arătat cu înscrisuri.
că, după deschiderea procedurii insolvenței
V. Soluția instanței de apel:
debitoarei, au fost transferate de către V.D.-N.
mai multe sume de bani din casieria și din Cercetând sentința civilă atacată prin prisma
contul bancar al societății, astfel: suma de motivelor de apel invocate, Curtea constată
2600 lei, la data de 17 februarie 2015, și suma că aceasta este legală și temeinică, iar apelul
de 1800 lei, la data de 6 martie 2015, din promovat de către pârât este nefondat.
contul deschis la ING B., precum și sumele de
11.000 lei și 18.000 lei, din casieria societății, Cu titlu preliminar, Curtea observă că
la data de 31 martie 2015, respectiv 30 aprilie reclamanta E.I. IPURL, în calitate de lichidator
2015. În condițiile în care prin hotărârea de judiciar al debitorului SC P.P. M&S SRL, a
JURISPRUDENȚĂ
deschidere a procedurii insolvenței debitorului învestit judecătorul-sindic cu o acțiune în

constatarea nulității operațiunilor de virare a
i s-a ridicat dreptul de administrare, una dintre
sumei totale de 33.400 lei de către societate în
atribuțiile administratorului judiciar era aceea
contul pârâtului V.D.-N., acțiune întemeiată pe
de a aproba/efectua plățile din conturile/
dispozițiile art. 20 alin. (1) lit. h) coroborate cu
casieria societății.
cele ale art. 46 și ale art. 49 alin. (1) din Legea
A mai arătat că cererea de chemare în judecată nr. 85/2006. Operațiunile puse în discuție
nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 79-80 vizează suma de 2600 lei, virată la data de 17
din Legea nr. 85/2006, ci pe dispozițiile februarie 2015, și suma de 1800 lei, virată la
art. 46 ale aceluiași act normativ, astfel că data de 6 martie 2015, din contul deschis la ING
B., precum și preluarea din casieria societății a
nu se poate vorbi de tardivitatea depunerii
sumelor de 11.000 lei și 18.000 lei, la data de 31
cererii, întrucât nu sunt aplicabile termenele
martie 2015, respectiv 30 aprilie 2015.
reglementate de art. 83 din Legea nr. 85/2006,
nulitatea absolută putând fi invocată oricând Criticile aduse de către apelant hotărârii
și necondiționat de existența unei vătămări. judecătorului-sindic de admitere a cererii
Învederează că prevederile art. 79-80 din Legea formulate de reclamantă se încadrează în două
nr. 85/2006 se aplică operațiunilor întreprinse categorii: pe de o parte, sunt critici de ordin
înainte de deschiderea procedurii, iar art. 46 procedural, iar, pe de altă parte, critici ce țin de
își găsește aplicabilitate în cazul operațiunilor temeinicia soluției pronunțate. Pentru rațiuni
efectuate după deschiderea procedurii. ce țin de logica expunerii, Curtea va analiza cu
prioritate criticile de ordin procedural.
Arată, totodată, că retragerea de către apelantul-
pârât a sumelor care fac obiectul acțiunii rezultă Astfel, apelantul-pârât a invocat faptul că
din actele predate de către apelant și din judecătorul-sindic a stabilit în mod nelegal
extrasele bancare, neexistând rea-intenție din termenul de judecată la data de 9 octombrie
partea lichidatorului judiciar. 2017, fiind încălcate dispozițiile art. 201 C. pr. civ.,
dreptul la apărare al pârâtului și dreptul de a
De asemenea, susține că nimeni nu poate depune întâmpinare. Curtea constată că prin
invoca necunoașterea legii. rezoluția din 11 septembrie 2017, judecătorul-

sindic a dispus comunicarea cererii de chemare sub acest aspect se dovedesc a fi întemeiate,
în judecată către pârât, cu mențiunea de a față de prevederile art. 175 alin. (1) C. pr. civ.,
depune întâmpinare în termen de 25 de zile acestea nu justifică anularea hotărârii atacate,
de la primirea comunicării, stabilind totodată cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât nu a
termen de judecată la data de 9 octombrie solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei
2017. Cererea de chemare în judecată a fost instanțe, ci pronunțarea unei soluții definitive
primită de către pârât la 19 septembrie 2017, de către instanța de apel, în sensul respingerii
astfel cum reiese din dovada de comunicare
acțiunii formulate de reclamantă.
existentă la dosarul de fond, astfel că termenul
de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării O altă critică de ordin procedural adusă de
s-ar fi împlinit la data de 15 octombrie 2017 către apelantul-pârât se referă la tardivitatea
care, fiind o zi de duminică, ar fi determinat acțiunii formulate de către reclamantă,
prelungirea termenului până la 16 octombrie
invocându-se în susținere prevederile art. 81
2017, potrivit art. 181 alin. (2) C. pr. civ.
din Legea nr. 85/2006. Critica este nefondată,
Prin urmare, Curtea constată că, într-adevăr, întrucât, astfel cum reiese cu evidență din
nu a fost respectat dreptul pârâtului de a textul de lege invocat, acesta reglementează
depune întâmpinare în termenul stabilit de termenele de exercitare a acțiunilor prevăzute
lege și de judecătorul-sindic, întâmpinarea de art. 79 și art. 80 din lege. Aceste din urmă
formulată de către acesta ajungând la dosar texte legale se referă la acțiunile pentru
la data de 16 octombrie 2017, ulterior reținerii anularea actelor considerate frauduloase,
cauzei în pronunțare (9 octombrie 2017) și, încheiate anterior deschiderii procedurii
prin urmare, nu a fost luată în considerare de insolvenței. În cauza de față, astfel cum reiese
către instanță. De asemenea, din cuprinsul fără echivoc din cuprinsul cererii de chemare
încheierii de ședință de la ultimul termen de
în judecată, reclamanta a formulat o acțiune
judecată reiese că pârâtul nu a fost prezent.
în constatarea nulității unor acte încheiate
Cu toate acestea, Curtea reține că, potrivit de debitor ulterior deschiderii procedurii
art. 175 alin. (1) C. pr. civ., actul de procedură insolvenței, fiind invocate prevederile art. 46
este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea alin. (1) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora în
cerinței legale s-a adus părții o vătămare care afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele
nu poate fi înlăturată decât prin desființarea autorizate de judecătorul-sindic, toate actele,
acestuia. operațiunile sau plățile efectuate de debitor
ulterior deschiderii procedurii sunt nule.
În cauza de față, deși nu s-a respectat dreptul
pârâtului de a depune întâmpinare și de a Întrucât art. 81 din Legea nr. 85/2006 este un
propune probe în termenul stabilit de lege și de text special, aplicabil strict în cazul acțiunilor
judecătorul-sindic și, consecutiv, nici dreptul reglementate de art. 79 și art. 80 din aceeași
la apărare al acestuia, Curtea observă că nu
lege, el nu poate fi extins la alte situații, precum
subzistă o vătămare care să justifice anularea
cea reglementată de art. 46. În acest din urmă
hotărârii primei instanțe doar pentru acest
motiv, în condițiile în care, în apel, pârâtul a avut caz, neexistând în cuprinsul legii insolvenței
posibilitatea de a formula toate apărările pe care dispoziții derogatorii, intervin regulile de drept
le-a considerat relevante, precum și posibilitatea comun în materie de nulitate, potrivit cărora
de a solicita și administra probe, depunând nulitatea absolută poate fi invocată oricând,
la dosar înscrisuri care au fost încuviințate evident în cursul procedurii. Prin urmare, critica
de către instanța de apel. Prin urmare, deși referitoare la tardivitatea acțiunii formulate de
criticile formulate de către apelantul-pârât către reclamantă este nefondată.

În ceea ce privește criticile de netemeinicie 2015, în vreme că în registrul de casă depus

a hotărârii judecătorului-sindic, Curtea le de către apelantul-pârât în apel, la aceeași
apreciază, de asemenea, nefondate. dată apare preluată din casieria societății
suma de 10.000 lei. Prin urmare, având în
Sub aspect probatoriu, Curtea notează că, vedere contradicția care există între cele două
în dovedirea susținerilor sale, reclamanta a înscrisuri depuse de către părți, Curtea trebuie
anexat extrase de cont și extrase din registrul să determine care dintre acestea se bucură de
de încasări și plăți care, potrivit susținerilor o valoare probatorie mai mare.
reclamantei, necontestate de către pârât, au
fost predate lichidatorului judiciar chiar de către În acest sens, Curtea constată că înscrisurile
acesta din urmă. Pe de altă parte, la rândul său, depuse de către reclamantă la dosarul de
apelantul-pârât a depus înscrisuri noi în apel, fond nu au fost contestate, în ceea ce privește
inclusiv extras din registrul de casă, astfel că, veridicitatea lor, de către pârât, la fel cum nu
în vederea stabilirii situației de fapt, Curtea va s-a contestat că aceste înscrisuri ar fi provenit
analiza în mod coroborat aceste înscrisuri. chiar de la acesta din urmă. De altfel, în
ședința publică din data de 1 februarie 2018,
În privința sumelor de 2600 lei și de 1800 lei, în fața instanței de apel, apelantul-pârât a
virate din contul deschis la ING B. la data de învederat că registrul pe care l-a depus la
17 februarie 2015, respectiv la data de 6 martie respectivul termen de judecată coincide cu cel
JURISPRUDENȚĂ
2015, mențiunile din registrul de încasări și depus la dosarul de fond. De asemenea, față
plăți se coroborează cu extrasele de cont, de susținerile intimatei-reclamante conform
toate aceste înscrisuri demonstrând realitatea cărora apelantul a schimbat conținutul actelor,
susținerilor reclamantei, potrivit cărora pârâtul acesta din urmă a menționat că există note
V.D. a fost beneficiarul acestor viramente rectificative, fiind rectificată o balanță întrucât
bancare. De altfel, prin apelul formulat, nu au fost înregistrate anumite cheltuieli. Pe
apelantul-pârât a recunoscut caracterul cert de altă parte, intimata-reclamantă a contestat
al acestor viramente bancare, Curtea reținând, conținutul registrului de casă depus în apel de
astfel, că au fost pe deplin dovedite. către partea adversă.
Cât privește suma de 11.000 lei, preluată din În acest context, Curtea a dat prevalență
casieria societății la data de 31 martie 2015, înscrisului recunoscut de ambele părți,
aceasta rezultă din registrul de încasări și plăți respectiv registrului de încasări și plăți depus
depus la dosarul de fond de către reclamantă, de către reclamantă la dosarul de fond, care
fiind menționată și în registrul de casă depus menționează preluarea de către apelantul-
în apel de către apelantul-pârât cu titlu de pârât a sumei de 18.000 lei din casieria
„debitori diverși – V.D.”. Pe cale de consecință, societății, cu atât mai mult cu cât nu s-a
Curtea constată că este dovedită și această dovedit existența unor motive întemeiate care
operațiune efectuată de către apelantul-pârât. să justifice rectificarea mențiunilor din actul
contabil predat lichidatorului judiciar chiar de
În privința sumei de 18.000 lei, pretins a fi către apelantul-pârât.
preluată de către apelantul-pârât din casieria
societății la data de 30 aprilie 2015, Curtea Cât privește susținerile apelantului conform
constată că între înscrisurile depuse de către cărora nu era posibilă preluarea sumelor de
reclamantă în dosarul de fond și cele depuse 11.000 lei, respectiv 18.000 lei, întrucât aceste
de către pârât în dosarul de apel există sume nu existau în casieria societății, având
neconcordanțe. Mai exact, în registrul de în vedere că tot ce depășea limita de 5.000
încasări și plăți depus de reclamantă la dosarul lei trebuia depus la bancă, instanța de apel
de fond este menționată suma de 18.000 lei, constată că nu au fost dovedite. Retragerea
retrasă de către pârât la data de 30 aprilie respectivelor sume din casieria societății a fost

evidențiată chiar în actele contabile predate de s-a făcut dovada preluării de către apelantul-
către apelantul-pârât lichidatorului judiciar, iar pârât a sumelor indicate în cererea de chema-
ipoteza pusă în discuție de către acesta este re în judecată, ulterior deschiderii procedurii
pur teoretică, nedovedindu-se că, în concret, insolvenței (16 februarie 2015), astfel că se
la datele respective nu se regăseau în casierie impune a se determina în ce măsură este jus-
suficiente sume de bani care să acopere tificată soluția de constatare a nulității acestor
retragerile imputate de intimata-reclamantă. operațiuni, dispusă de către judecătorul-sindic.
Deopotrivă, susținerile apelantului-pârât După cum deja s-a reținut, temeiul acțiunii
conform cărora sumele de 11.000 lei, respectiv reclamantei este reprezentat de dispozițiile
18.000 lei, înscrise în registrul de încasări și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006,
plăți, ar reprezenta doar actualizări ale unor anterior redate, din care rezultă însă că sunt
operațiuni anterioare, nu au fost dovedite în exceptate de la sancțiunea nulității absolute
cauză, fiind contrare celor ce rezultă din chiar cazurile prevăzute la art. 49. Potrivit alin. (1)
înscrisurile administrate în cauză. al acestui din urmă text legal, pe perioada de
observație, debitorul va putea să continue
Nedovedite sunt și alegațiile apelantului- desfășurarea activităților curente și poate
pârât conform cărora ar fi restituit o parte din efectua plăți către creditorii cunoscuți, care se
sumele retrase. Prin concluziile scrise depuse încadrează în condițiile obișnuite de exercitare
la dosar de către apelantul-pârât la data de 13
a activității curente, după cum urmează: a) sub
martie 2018, acesta a explicitat această critică,
supravegherea administratorului judiciar, dacă
făcând trimitere la mențiunile din registrul de
debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în
casă depus în apel, respectiv la operațiunile
sensul art. 28 alin. (1) lit. h), și nu i-a fost ridicat
de viramente interne din 17 februarie 2015,
dreptul de administrare; b) sub conducerea
23 februarie 2015 și 1 aprilie 2015. Însă,
administratorului judiciar, dacă debitorului i
cercetând cuprinsul acestui înscris, Curtea
s-a ridicat dreptul de administrare.
constată că nu dovedește restituirea efectivă
de către apelantul-pârât a unor sume de bani, Astfel cum rezultă din extrasul din sistemul
la datele indicate de acesta figurând mențiunea Ecris privitor la dosarul nr. xxx/3/2014 având
„viramente interne”. Prin urmare, nu rezultă că ca obiect procedura insolvenței societății
sursa acestor sume de bani este apelantul-pârât P.P. M&S SRL, prin sentința de deschidere
și că titlul cu care ar fi fost virate societății este a procedurii insolvenței debitoarei din data
restituirea retragerilor anterioare. de 16 februarie 2015 s-a dispus și ridicarea
dreptului de administrare al apelantului-pârât
Totodată, susținerea apelantului-pârât din
V.D.-N. În atare situație, toate operațiunile
cuprinsul apelului, conform căreia în perioada
16 februarie 2015 – 1 octombrie 2015 a adus care se circumscriu activității curente
în societate ca aport propriu și cu titlu de trebuiau efectuate de către administratorul
returnare sume aproximativ 70.000 lei, are judiciar, întrucât ridicarea dreptului de
caracter general, apelantul-pârât neindicând administrare implică tocmai interdicția
cât din această sumă reprezintă aport propriu pentru administratorul statutar de a mai
și cât reprezintă restituirea unor sume anterior derula orice fel de activități și operațiuni,
preluate, la fel cum nu s-a indicat, prin altele decât cele la care este îndreptățit un
raportare la înscrisurile administrate în cauză, administrator special într-o astfel de situație,
care sunt mențiunile contabile care justifică în noțiunea de administrare fiind inclusă și
aceste susțineri. gestiunea societății, inclusiv din perspectiva
plăților creditorilor. Prin urmare, chiar dacă
Pe cale de consecință, având în vedere con- plățile cu privire la care s-au depus înscrisuri
siderentele anterior expuse, Curtea reține că la dosar de către apelantul-pârât ar fi fost

efectuate în cadrul activității curente, astfel nicio relevanță data comunicării hotărârii ori
cum aceasta este definită de art. 3 pct. 14 posibilitatea debitoarei de a formula diverse căi
din Legea nr. 85/2006, ele tot ar fi lovite de de atac ori acțiuni în justiție.
nulitate absolută, întrucât au fost efectuate de
administratorul statutar al societății debitoare, Sunt, de asemenea, neîntemeiate și alegațiile
după ridicarea dreptului său de administrare, apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise,
situație în care art. 49 alin. (1) din legea potrivit cărora operațiunile puse în discuție nu
insolvenței impune ca astfel de operațiuni să sunt acte juridice. Incidența prevederilor art. 46
fie efectuate chiar de către administratorul alin. (1) din Legea nr. 85/2006 este dincolo de
judiciar. Or, practicianul în insolvență nu a orice îndoială, în condițiile în care acest text legal
efectuat și nici măcar nu a aprobat aceste plăți. face vorbire în mod expres și de plățile efectuate
de către debitor.
Argumentele apelantului-pârât conform
cărora, în lipsa acestor plăți, s-ar fi blocat De asemenea, față de conținutul acestui text
activitatea debitoarei, nu pot fi reținute, față legal, Curtea reține că pentru a interveni
de dispozițiile legale anterior menționate. sancțiunea nulității nu este necesar ca actele,
operațiunile ori plățile să fie frauduloase,
Cât privește efectele ridicării dreptului de
făcute în dauna creditorilor, cu intenția de a-i
administrare, Curtea reține că apelantul-
JURISPRUDENȚĂ
păgubi, art. 46 alin. (1) necuprinzând astfel

pârât nu poate invoca necunoașterea legii. În
de condiționări, ci instituind în mod expres și
mod evident, acesta a avut cunoștință despre
imperativ sancțiunea nulității absolute.
deschiderea procedurii insolvenței, după cum
recunoaște, de altfel, prin chiar apelul formulat. Nu în ultimul rând, Curtea reține că un efect
Măsura ridicării dreptului de administrare a al constatării sancțiunii nulității absolute a
fost dispusă prin aceeași sentință, astfel că operațiunilor efectuate de debitoare este
a fost cunoscută de către apelantul-pârât. repunerea în situația anterioară, iar aceasta
Efectele acestei măsuri sunt cele prevăzute de
implică obligarea apelantului-pârât, în calitate
lege, implicând interzicerea efectuării oricăror
de beneficiar al sumelor retrase din societate,
operațiuni, inclusiv a celor privind activitățile
la restituirea lor către acesta. Prin urmare,
curente, iar apelantul-pârât, în calitate de fost
nefondate sunt și susținerile apelantului-pârât
administrator statutar, avea obligația să le
din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora
cunoască. În circumstanțele date, eroarea de
drept nu poate fi reținută și, oricum, nu este acțiunea nu este imputată societății debitoare,
scuzabilă, cu atât mai mult cu cât noțiunea ci direct asupra administratorului statutar al
de „ridicare a dreptului de administrare” este acesteia. În realitate, cadrul procesual a impus
elocventă prin ea însăși. atât participarea societății, cât și a apelantului-
pârât, întrucât acestea sunt părțile implicate
Nefondate sunt și susținerile apelantului-pârât în operațiunile de plăți deduse judecății, iar
din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora obligarea acestuia din urmă la restituirea către
nu îi fusese comunicată hotărârea de deschidere debitoare a sumelor retrase în mod nelegal
a procedurii, respectiv era în termenul reprezintă tocmai expresia repunerii în situația
de formulare a opoziției. Art. 46 alin. (1) anterioară, ca efect al nulității.
din Legea nr. 85/2006 este foarte clar în ceea
ce privește domeniul său de aplicare, fiind vorba Pentru toate aceste considerente, Curtea
de actele, operațiunile și plățile efectuate de constată că sentința judecătorului-sindic este
debitor ulterior deschiderii procedurii. Acest legală și temeinică astfel că, în temeiul art. 480
moment este cel al pronunțării sentinței alin. (1) C. pr. civ., a respins ca nefondat apelul
prin care s-a dispus această măsură, neavând formulat de apelantul-pârât.

MERIDIANE JURIDICE
Franța: protecția datelor cu caracter personal...
Franța: protecția datelor cu caracter personal.

Transpunerea Regulamentului General
de Protecție a Datelor (RGPD/GDPR)
și modificările impuse de senatul francez
Dr. Andrei DUȚU
Problematica securității datelor personale, în epoca globalizării electronice și a așa-numitei

„hiperconectivități” a dobândit un caracter fundamental, și aceasta mai ales în contextul
scandalului mondial provocat de utilizarea unor servicii de preluare a acestor date din cadrul
platformelor de tip Facebook, care a cedat contra cost către operatorul Cambridge Analytica date
aferente a 50 de milioane de utilizatori. Prin urmare, dezbaterea parlamentară ce a avut loc în
Franța, circumscrisă transpunerii Regulamentul General de Protecție a Datelor (RGPD/GDPR) a
suscitat un interes major, în condițiile în care noul cadrul juridic european, care intră în vigoare
la data de 25 mai 2018, impune o protecție sporită a datelor cu caracter personal.
În Franța, senatul a adoptat, după o primă lectură, un proiect de lege privind protecția datelor
cu caracter personal, prin care se transpune în dreptul francez Regulamentul sus-menționat. Prin
aceasta, s-au adus numeroase modificări textului original, în forma propusă de camera inferioară
a parlamentului francez, motivate de anumite retincențe în privința conținutului noilor dispoziții,
provenite mai ales din partea societății civile.
Dată fiind urgența acestor măsuri, legislativul francez a demarat procedura parlamentară
accelerată la 13 decembrie 2017.
Miza socială a unui text cu caracter preponderent tehnic

După adoptarea unei prime versiuni a proiectului textului de lege de către camera inferioară,
la 13 februarie a.c., dezbaterile senatoriale au culminat în noaptea dintre 21 și 22 martie, când
proiectul a fost adoptat, într-o formă modificată, permisă, de altfel, prin marja de apreciere lăsată
de legiuitorul european; în plus, guvernul francez a optat pentru o aplicare suplă a textului, astfel
încât să nu se ajungă la o „supra-transpunere”, cel puțin în privința aspectelor care au atras cele
mai multe îngrijorări ale aleșilor francezi.
Ministrul justiției, Nicole Belloubet, și președintele comisiei de legiferare, Philippe Bas, au

recunoscut printr-o declarație comună caracterul „foarte sensibil” al acestui proiect legislativ,
„în aparență tehnic, dar care comportă substanțiale mize politice”. Documentul prefigurează,
de altfel, un model de societate digitalizată, și introduce concepte noi, cum ar fi, de pildă,
majoratul digital (stabilit de deputații francezi la vârsta de 15 ani, dar modificat de senatori și
ridicat la vârsta de 16 ani, în acord cu cerințele guvernului).
MERIDIANE JURIDICE | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 219

Andrei DUȚU
Privit în ansamblul său, regulamentul urmărește trei obiective majore: consolidarea protecției
prin „dreptul la uitare”, portabilitatea datelor personale și recunoașterea unor noi forme de
acțiuni colective; responsabilizarea actorilor prin etapizarea riscurilor, favorizarea dreptului suplu
prin trecerea de la un control a priori la un control a posteriori și prin eliminarea semnificativă
a formalităților prealabile, în favoarea unei obligații de conformitate inițiale; credibilizarea
reglementării adaptate mizelor suveranității digitale, prin recunoașterea extra-teritorialității și
prin impunerea de sancțiuni cu caracter profund disuasiv.
O ocrotire consolidată pentru „e-cetățeni”

Printre modificările introduse de senatorii francezi se numără dreptul de a recupera datele, extins,
pe această cale și pentru alte date în afara celor personale (la care se limitează dispozițiile GDPR),
inclusiv asupra fișierelor încărcate pe internet de către utilizator, și mai ales fotografiile acestuia.
Secretarul de stat francez pentru domeniul digital, Mounir Mahjoubi, a arătat că „este important
ca cetățenii să-și poată recupera datele”, în condițiile în care o activitate recentă a acestuia a
implicat recuperarea datelor personale de la compania Uber, în privința căreia fusese semnalată
colectarea datelor cu privire la localizarea utilizatorului, chiar și la 5 minute după încetarea cursei
și oprirea aplicației.
În același timp, așa numitul „drept la uitare”, consacrat în dreptul francez prin această
reglementare, îi va permite fiecărui utilizator să oblige operatorul de date cu caracter personal
(precum Facebook, Twitter, Uber, Amazon etc.) să îi șteargă toate datele relative la destinațiile de
stocare cunoscute, ceea ce implică un control deplin asupra bazelor de date personale, obligație
ce ar putea complica semnificativ activitatea societăților mici și mijlocii din domeniu.
MERIDIANE JURIDICE
Operatorii responsabili, cât și subcontractorii lor, vor avea obligația de a garanta un nivel de
securitate adaptat la risc, ceea ce implică „pseudonimizarea” sau codarea datelor personale din
cadrul sistemelor și serviciilor oferite. În completarea acestor dispoziții, senatorii francezi au
propus codarea datelor în toate situațiile în care aceasta este posibilă.
În ceea ce privește acțiunea colectivă în domeniul protecției datelor personale, aceasta a făcut
obiectul unui amendament din partea Adunării naționale franceze, care urmărește să o facă „mai
operațională și mai eficientă”. Camera superioară, însă, a înăsprit condițiile de admisibilitate ale
acestor tipuri de acțiuni, având în vedere posibilitatea foarte probabilă a utilizării abuzive, măsuri
ce vor intra în vigoare în anul 2020.
Responsabilizarea principalilor actori

Proiectul de act normativ supus dezbaterii parlamentului francez vizează, în același timp,
operatorii privați și administrația publică. Astfel, practic în contrapartidă cu noile drepturi
acordate persoanelor fizice și juridice de drept privat, sistemul de control al datelor este mult
flexibilizat, în virtutea principiului responsabilizării operatorilor de date. Prin urmare, formalitățile
de declarare vor fi simplificate – cu excepția celor ce privesc date considerate a fi cu caracter
sensibil (date medicale, biometrice sau genetice) – în timp ce controlul a priori va fi înlocuit
printr-un control a posteriori, ceea ce lasă în sarcina operatorului responsabil definirea nivelului
de protecție adaptat, în privința metodelor, mizelor și riscurilor relative la datele colectate.
220 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | MERIDIANE JURIDICE

Franța: protecția datelor cu caracter personal...
Acest principiu – denumit în limba engleză privacy by design – care presupune integrarea automată
și în amonte a măsurilor sporite de protecție, a fost impus în special pentru colectivitățile locale,
care vor desemna un delegat pentru protecția datelor personale (DPD - în România, este utilizat
termenul englez DPO - data protection officer) în acest scop. Dacă sarcinile acestui DPD vor fi
radical diferite pentru fiecare colectivitate, postul va putea fi partajat la nivel intercomunal. În
plus, actorii publici vor avea obligația de a publica, „în manieră vizibilă și accesibilă”, propriile
reguli de procedură algoritmică, cum ar fi, de pildă, cele privind calcularea impozitelor sau a
ajutoarelor legale.
Pentru a dispune de o perspectivă de ansamblu asupra datelor colectate și locul în care acestea vor fi
stocate, se va elabora un referat de documentare, în care se vor înregistra în special subcontractanții
care utilizează datele personale, informație care va putea fi furnizată populației, la cerere.
Spre deosebire de poziția guvernului francez, care a apreciat că o atare măsură nu poate fi
aplicată, senatul a introdus o dispoziție în virtutea căreia instituțiile de învățământ școlar vor
avea obligația să pună la dispoziția publicului o „listă a operațiunilor de procesare automatizată
a datelor cu caracter personal efectuate sub autoritatea lor”.
Credibilizarea reglementărilor
Prin intrarea în vigoare a regulamentului GDPR, cadrul european de protecție a datelor personale
este unificat, impunându-se o cooperare consolidată a autorităților de resort în vederea aplicării
unitare a dispozițiilor acestuia indiferent de localizarea unităților de stocare a datelor. În Franța,
instituția competentă în acest sens este Comisia națională pentru informatică și libertăți
(Commission nationale de l’informatique et des libertés – CNIL), creată în anul 1978, competentă
să primească toate sesizările legate de încălcări ale dispozițiilor privitoare la datele cu caracter
personal, în condițiile în care lipsa unei atare sesizări, din partea structurilor ce au obligații în acest
sens, se sancționează cu amendă. Aceasta poate atinge 4% din cifra de afaceri globală a entității
sancționate, plafonul maxim valoric fiind de 20 de milioane de euro. Printr-un amendament
introdus de senatorii francezi, autorităților publice nu li se aplică asemenea sancțiuni. Aceștia au
creat, pentru CNIL, și o „cartă de deontologie”, care cuprinde cele mai bune practici în domeniul
gestiunii datelor personale, elaborată în folosul funcționarilor având calitatea de DPD. În fine,
Comisia a primit din partea camerei superioare a legislativului francez funcția de certificare a
limitelor considerate a fi încă neclare (în ceea ce privește persoanele, produsele și sistemele). Prin
aceasta se are în vedere, în primul rând, domeniul obiectelor interconectate, introducându-se
un sistem de etichetare a acestora în funcție de adaptarea la cerințele de securitate. Pe această
cale, CNIL va putea să identifice dispozitivele conectate care nu oferă utilizatorului posibilitatea
de a dezactiva colectarea de date.
Mecanisme de susținere a respectării GDPR

de către colectivitățile locale
Conform unui raport avut în vedere de legislativul francez în elaborarea proiectului de act
normativ în discuție, numai 15% din colectivitățile locale din Hexagon au fost informate
corespunzător cu privire la noul regulament și dispozițiile sale. Acestea sunt preocupate, în primul
MERIDIANE JURIDICE | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 221

Andrei DUȚU
rând, cu conformarea la noile exigențe, chiar dacă, așa cum am arătat și mai sus, senatul le-a
garantat impunitatea financiară, în caz de nerespectare. În plus, conform avizului emis de Consiliul
de stat la data de 7 decembrie 2017, consecințele bugetare ale noii legi asupra instituțiilor publice
și colectivităților locale au fost insuficient analizate.
Drept consecință, pentru a susține colectivitățile în efortul de a se conforma cu noile dispoziții

ce li se impun, legislativul francez a propus un buget de 179 de milioane de euro pe an, atribuit
începând cu anul 2019. O atare subvenție, finanțată cel puțin parțial prin amenzile percepute
de CNIL din partea societăților private care își încalcă obligațiile în materia protecției datelor,
ar atinge nivelul de 5 euro pe cap de locuitor pentru satele cu mai puțin de 1.000 de locuitori,
pentru a scădea la 1 eurocent per capita pentru orașele cu mai mult de 100.000 de locuitori.
Scurte concluzii
Noua versiune propusă pentru adaptarea legislației franceze la cerințele GDPR diferă fundamental
de proiectul inițial, astfel încât următoarea comisie mixtă paritară a legislativului de la Paris va
avea ca sarcină elaborarea unei forme definitive a actului normativ. Totuși, indiferent de forma
pe care o va cunoaște reglementarea franceză cu privire la noile condiții de protecție a datelor
impuse prin GDPR, toate statele membre au obligația de a se concentra pe următoarele aspecte,
ce se adresează în primul rând actorilor publici:
1. identificarea datelor personale stocate ce aparțin cetăților Uniunii Europene, locul în care sunt
stocate în servere și procesul de transfer al acestora în afara Uniunii Europene. Se recomandă ca
toate aceste informații să fie înregistrate, în funcție de tipul datelor, locul de stocare, proprietarul,
durata legală de păstrare, scopul colectării, dacă sunt sau nu transferate către terți, cine sunt
MERIDIANE JURIDICE
operatorii care le transferă și prin ce metode;
2. identificarea terților care preiau datele persoanele ale clienților operatorilor europeni și
obligarea lor să se conformeze dispozițiilor GDRP, prin semnarea unui acord special privind
manipularea și transferul datelor personale;
3. elaborarea de planuri de conformare, în funcție de rezultatele obținute la punctele 1 și 2;
4. actualizarea politicii de securitate și confidențialitate, pe baza noilor aspecte în materie,

în special în ceea ce privește subcontractanții;
5. obținerea consimțământului cert al clienților pentru utilizarea integrală a datelor personale.

Dacă acesta nu este obținut, datele trebuie șterse în mod obligatoriu;
6. consolidarea securității metodelor de stocare, pentru a se evita scurgerile de date;
7. identificarea și în scrierea în acte normative atât a condițiilor de transfer și de utilizare a datelor

de către terți, cât și pentru orice transfer de date spre țările din afara Uniunii Europene.
222 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | MERIDIANE JURIDICE

ISTORIA JURIDICĂ
Integrarea Dobrogei
în spațiul juridico-statal românesc
Prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 s-a recunoscut independența României, legând-o însă
de o serie de condiții printre care unele de ordin teritorial. Astfel, potrivit art. 45 Principatul
retroceda „M.S. Împăratului Rusiei porțiunea teritorială Basarabiei, despărțită de Rusia în urma
Tratatului de la Paris din 1856, și care, la apus se mărginește cu talvegul Prutului, iar la miază-zi
cu talvegul brațului Chiliei și cu gura Stari-Stambulului”. În același timp, conform art. 46 erau
„întrupate cu România”: insulele formând Delta Dunării, precum și insula Șerpilor, Sangiacul
Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag,
Hârșova, Küstengea, Medgidia. În afară de aceasta România mai primea „ținutul situat în sudul
Dobrogei, până la o linie care, plecând la răsărit de Silistra răspunde la Marea Neagră la miază-zi
de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului, de Comisiunea Europeană instituită pentru
delimitarea Bulgariei”[1].
Libertatea de navigație pe Dunăre „recunoscută ca fiind de interes european” cunoștea o serie

de precizări și reglementări.
Aceste dispoziții de drept internațional public aveau să fie transpuse în dreptul intern prin legea
de modificare a Constituției de la 1866 din 8 iulie 1884, care adăuga acesteia un nou articol,
nr. 133, care prevedea: „Dispozițiile acestei constituții se vor aplica prin legi speciale și în partea
României de peste Dunăre”.
Era „actul de naștere” din punct de vedere juridic al Dobrogei românești, prin care teritoriul de la
„Marea cea Mare”, străvechi pământ românesc, pomenit în documentele Domnitorului Mircea
cel Bătrân și cele ale lui Ștefan cel Mare, reintra în hotarele statului român[2].
Actul alipirii Dobrogei la România, chiar hotărât prin Tratatul de la Berlin din 1878, era privit de
autoritățile de la București ca unul de unire a unei „vechi posesiuni a lui Mircea-cel-Bătrân și a
lui Ștefan-cel-Mare”.
[1]
Schimbarea intereselor dunărene ale marilor puteri europene și a raportului de forțe militare între Rusia și Turcia –
prima învinsă la 1853-55 în cadrul Războiului Crimeei își lua revanșa împotriva celei de a doua în 1877-78 – ducea la
„corectura” teritorială a Tratatului de la Paris, din 30 martie 1856. Potrivit acestuia din urmă, art. 19 „(…) spre a asigura
mai bine libertatea navigațiunei Dunării, Majestatea Sa împăratul tuturor Rușilor consimte a se rectifica fruntaria sa în
Basarabia.
Noua fruntarie va pleca de la Marea Neagră, la un kilometru spre est la lacul Burna-Sola, va întâlni perpendicular calea
Akermanului, va urma această cale până la Valul lui Traian, va trece spre sud de Bolgrad, se va urca în lungul gârlei
Ialpuk, până la culmea de la Saratsika și va sfârși la Katamori pe Prut. În sus de acest punct, vechea fruntarie, între cele
două imperii, nu va încerca nici o modificare (…). 21. Teritoriul, cedat de Rusia, se va anexa la Principatul Moldovei, sub
suzeranitatea Sublimei Porți”.
[2]
Teritoriul Dobrogei românești avea să cunoască modificări prin: Tratatul de la București (28 iulie/10 august 1913), în
sensul că intra în componența României Cadrilaterul, frontieră recunoscută prin Tratatul de pace cu Bulgaria, semnat la
Neuilly, la 27 noiembrie 1919 (art. 27), iar prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, granița cu Bulgaria revenea
la traseul fixat prin Tratatul de la Berlin din 1878.
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 225

Mircea DUȚU
În Proclamația adresată „poporațiunii dobrogene” la 14 noiembrie 1878 de Alteța Sa Regală Carol I

se invoca drept principal beneficiu al noii apartenențe statale a acesteia intrarea sub suzeranitatea
unui stat „unde nu voința arbitrară, ci numai legea desbătută și încuviințată de națiune, hotărăște
și ocârmuiește”, unul în care „Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea
și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe națiuni străine”
și, în consecință, „Religia voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile
noastre, și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legiuita pedeapsă”. Cadrul democratic, de
tip european asigura astfel egalitatea în drepturi, libertatea religioasă, ocrotirea proprietății și a
familiei tuturor locuitorilor țării, indiferent de naționalitate și religie. Pentru integrarea treptată,
rapidă și cât mai deplină a noii provincii în structurile României, capul Statului arată că „În
curând, provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organisațiune definitivă, care va
ține seamă de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornice pozițiunea
voastră cetățenească”[3].
Ca un prim gest de înțelegere și bunăvoință se desființau sau ajustau o serie de dări către stat
ale noilor cetățeni români dobrogeni.
1. Organizarea autorității judecătorești în Dobrogea. Organizarea administrativă

și judecătorească a Dobrogei s-a realizat, pentru început, pe calea unor regulamente
guvernamentale, într-o formulă de tranziție, care ținea seama de particularitățile istorice ale
provinciei dintre Dunăre și Mare, de realitățile socio-demografice ale populației de aici și de
posibilitățile de integrare a sa în statul român devenit independent.
Astfel, din punct de vedere administrativ, se împărțea în trei județe, fiecare dintre acestea în două
sau mai multe plăși, și fiecare dintre ele în mai multe comune[4]. Regulamentul de administrațiune
publică asupra organisațiunii judecătorești, competințe și procedurei autorităților judecătorești
din Dobrogea din noiembrie 1878 stabilea structura jurisdicțională a provinciei. Funcționau, astfel,
trei categorii de autorități judecătorești: judecătoriile comunale de pace, tribunalele de ocoale și
tribunalele mahomedane și tribunalele de apel. Pe lângă acestea din urmă și tribunalele de ocol
funcționa un minister public.
În fiecare comună rurală exista o judecătorie comunală de pace, formată din primar (muchtar)
și doi jurați (azale sau ciorbagii), aleși pe un an de către obștea locuitorilor, dintre notabili sau
ISTORIA JURIDICĂ
bătrânii localității. Când populația era mixtă – compusă din musulmani și nemusulmani –
locuitorii musulmani alegeau un jurat, iar cei nemusulmani, un altul. Judecătoriile respective nu
aveau rolul să soluționeze cauze, ci să caute să împace „părțile prigonitoare”; în caz de împăcare
se înmâna fiecăreia dintre părți câte o carte de împăciuire, care avea puterea unei hotărâri
judecătorești, dar care nu devenea executorie decât după omologarea sa de către tribunalul
de ocol; în cazul în care nu se reușea împăcarea părților, se da reclamantului o carte în care
se consemna că împăciuirea nu s-a putut face și acesta putea să pornească judecata înaintea
tribunalului de ocol. Instanțe judecătorești propriu-zise erau tribunalele de ocol și cele de apel,
prin analogie, primele țineau locul tribunalelor de județe, iar secundele, pe cel al curților cu jurați.
[3]
Proclamațiunea Alteței Sale Carol I adresată poporațiunii dobrogene, Brăila, 14 noiembrie 1878, în vol. „Trei-Deci de ani
de domnie ai Regelui Carol I. Cuvântării și acte”, Edițiunea Academiei Române, București, 1897, p. 515.
[4]
Regulamentul pentru împărțirea și organizarea administrativă a Dobrogei, Monitorul Oficial nr. 254 din 15 noiembrie 1878.
226 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | ISTORIA JURIDICĂ

Recursurile contra hotărârilor date în ultimă instanță se înaintau spre competenta judecare Înaltei
Curți de Casație. Tribunalele de ocol își aveau sediul în orașul de reședință al fiecărui ocol sau plasă
și era compus dintr-un judecător numit de guvern și din doi membri asistenți aleși pe un an dintre
notabilii orașului de reședință. Judecătorul era președintele tribunalului și era ajutat de un grefier
și copiștii necesari; în cazul absenței acestuia, era suplinit de un supleant desemnat de guvern și
care avea toate drepturile și prerogativele judecătorului. Aceste instanțe aveau competența de
a judeca toate cauzele civile și comerciale, de orice natură, în primă și în ultimă instanță, până
la valoarea de 300 lei capital și interese sau 50 lei venit anual, și cu apel până la orice sumă; mai
judecau toate contravențiile și cu apel toate delictele. De asemenea, întocmeau toate actele de
notariat și procedură grațioasă, înființau sechestre, luau orice măsură asiguratorie și procedau
la urmăriri silite.
În fiecare reședință a tribunalului de ocol funcționa o judecătorie mahomedană, compusă dintr-

un hoge și doi membri aleși de obștea locuitorilor mahomedani, toți aceștia confirmați de către
ministrul justiției, la recomandarea muftiului. Ele judecau, cu drept de apel, toate cauzele dintre
mahomedani referitoare la organizarea familiei, puterea părintească și maritală, căsătorii și divorț,
tutelă și minoritate și în general la toate chestiunile care priveau constituirea familiei și drepturile
ce decurgeau de aici. Aveau în competență și judecare problemele de succesiuni ab intestat sau
testamentară. De altfel, aceste probleme erau judecate după legea musulmană înaintea tuturor
instanțelor judecătorești.
Tribunalele de apel erau denumite done și își aveau sediul la Tulcea și Constanța (Küstengea);
se compuneau dintr-un președinte și doi membri, numiți de guvern și din doi membri, unul
musulman și altul nemusulman, aleși pentru un an de delegații plășilor, dintre notabilii din orașul
de reședință al tribunalului de apel. Competența lor era aceea de a judeca în ultimă instanță toate
apelurile declarate împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele de ocol în primă instanță și
de tribunalele mahomedane; a judeca în primă și ultimă instanță toate cauzele de competența
curților cu jurați.
Pe lângă fiecare tribunal de apel funcționa un prim-procuror și un procuror, iar pe lângă fiecare
tribunal de apel câte un substitut al prim-procurorului. Acesta din urmă urmărea și instrumenta
toate cauzele penale, revenindu-i toate atribuțiile unui judecător de instrucție.
Prim-procurorul ținea locul camerei de punere sub acuzare, în ceea ce privește judecarea opozițiilor
la actele substitutului, întocmea rechizitoriul și trimitea cauza spre cercetare tribunalului de apel.
Actele de stare civilă ale mahomedanilor se îndeplineau de hogele localității, care trimitea
extractul cuvenit primarului pentru a-l înscrie în registrele stării civile.
Limba oficială înaintea tuturor instanțelor judecătorești era româna.
În fine, aplicarea Regulamentului era încredințată unui delegat al ministrului justiției, care trebuia
să-i interpreteze și expliciteze prevederile și să-i acopere eventualele lacune.
2. „Constituţia”, legea pentru organizarea Dobrogei din 8 (20) martie 1880. Afirmația
ministrului de interne Mihail Kogălniceanu, din cadrul dezbaterilor avute în ședința Senatului

Mircea DUȚU
din 6/18 martie 1880, cum că, din motiv de modestie, legea pentru organizarea Dobrogei nu a
fost denumită „Constituția Dobrogei”, reflecta cel mai bine rolul și statutul acordate de către
inițiatorii săi, actului normativ respectiv. Așa cum rezulta tot din precizările reprezentantului
guvernului, făcute cu aceeași ocazie, extinderea dispozițiilor Constituției și în acea parte a
teritoriului statului urma să se facă treptat, prin legi speciale, iar până atunci ceea ce reclama
„acea țară și acea populație” era să „nu mai fie cârmuită prin decrete domnești, ci să se bucure
de o anumită stabilitate întemeiată pe legi”[5]. Pentru aceasta a fost elaborată și adoptată Legea
pentru organizarea Dobrogei, sancționată prin Decretul domnesc din 8 mai 1880[6]. Din chiar
structura sa rezultă caracterul de lege constituțională, cu statut tranzitoriu. Astfel, cele 80 de
articole erau distribuite în 9 capitole, respectiv: I. Despre teritoriul Dobrogei (art. 1-2); II. Despre
drepturile Dobrogenilor (art. 3-24); III. Despre administrațiunea Dobrogei (art. 25-35); IV. Despre
instituțiile județene și comunale (art. 36-56); V. Despre puterea judecătorească (art. 57-63);
VI. Despre finanțe (art. 64-65); VII. Despre puterea armată (art. 67-68); VIII. Dispozițiuni generale
(art. 69-72); IX. Dispozițiuni tranzitorii (art. 73-80).
Din punct de vedere administrativ, regiunea se împărțea „deocamdată” în două județe, acestea
se subdivizau în ocoale și ocoalele în comune urbane și rurale.
Potrivit art. 3 toți locuitorii din Dobrogea care, în ziua de 11 aprilie 1877, erau cetățeni otomani
„devin și sunt cetățeni români”.
În privința drepturilor și libertăților fundamentale se preciza că prin legi speciale urmau să se

determine condiţiile în care aceștia vor putea exercita drepturile politice, „representațiunea
în Parlamentul român” și cumpăra imobile rurale în România propriu-zisă. Aceste măsuri erau
explicate de ministrul de interne Kogălniceanu în cadrul dezbaterilor parlamentare; ezitarea de „a
da glas” Dobrogei în parlament avea în vedere „starea înapoiată, văzând că însăși populațiunea
nu este încă bine stabilită (…) nu putem prin noi, guvernul, să luăm asupra noastră cifra de
cutare număr de populațiune ca să formăm și în Dobrogea colegiuri care să trimită deputați și
senatori, căci ar fi fost ceva factice și nesigur”; în privința proprietății, se prefera ca aceasta să
rămână supusă legii otomane, cu respectarea drepturilor statului și aprobarea prealabilă a oricărei
tranzacții de către guvern, până la elaborarea și adoptarea unor reglementări speciale care să
consacre „o proprietate occidentală” după o bună cunoaștere „a stării legale de până acum,
efectuarea unui cadastru, a unui recensământ precis; nu se știe cine are și cine n-are”.
Devenind cetățeni români, dobrogenii erau „egali înaintea legii, se bucură de toate drepturile
ISTORIA JURIDICĂ
cetățenești și pot fi numiți în funcțiunile publice, fără osebire de origine și de religiune” (art. 5);
nu puteau fi urmăriți și arestați decât în cazurile prevăzute de lege (art. 8); nu se puteau aplica
alte pedepse decât cele prevăzute de legile României (art. 10); libertatea conștiinței era absolută
(art. 15); se extindea regimul exproprierii pentru cauză de utilitate publică din Vechiul Regat
(art. 14); religia ortodoxă a Răsăritului devenea „religia domnitoare” și în Dobrogea, cele două
județe componente fiind arondate Eparhiei Dunării de Jos (art. 16); se consacra libertatea
învățământului, gratuitatea celui din școlile plătite de stat sau de comune și se prevedea
înființarea treptată de școli primare în toate comunele provinciei (art. 20); actele de stare
civilă sunt trecute în competența autorităților civile (art. 22); era stipulat dreptul la petiționare
(art. 23) ș.a.
[5]
„Monitorul Oficial” no. 56 din 7 (19) martie 1880, Desbateri, p. 1522.
[6]
Publicată în „Monitorul Oficial” no. 57 din 9 (21) martie 1880.

Din punct de vedere administrativ, după ce se prevedea că „Instituțiile reprezentative, județene

și comunale, se introduc în Dobrogea, după exemplul celor din România, cu singurele deosebiri
prevăzute prin această lege” (art. 7) era stabilită împărțirea administrativă a regiunii, existența
instituției prefectului, administratorului de ocol, primarului și consiliului comunal, cu regim juridic
identic celor de peste Dunăre. O situație asemănătoare se înregistra și în privința instituțiilor
județene și comunale.
Referitor la puterea judecătorească, tribunalele judecătorești și legile civile și penale (criminale)

din România se introduceau și în Dobrogea cu două importante precizări: se instituiau tribunale
speciale musulmane pentru procesele mahomedanilor în materie de căsătorie și de succesiuni,
care judecau „conform legilor și uzurilor mahomedane”, iar instituirea juriului era „deocamdată”
suspendată în Dobrogea, procesele criminale, delictele politice și de presă urmând a se judeca de
către tribunalele ordinare (art. 61-62). În fiecare dintre circumscripțiile administrative se înființa
câte o judecătorie de ocol (art. 58), iar în orașele Tulcea și Constanța câte un tribunal de primă
instanță (art. 59); în orașul Constanța se înființa o curte de apel, dar până când o lege specială
va determina organizarea și atribuțiile sale se menținea „starea lucrurilor de astăzi” (art. 60).
Erau introduse și peste Dunăre impozitele și legile financiare din România (art. 64).
În materie de putere armată se stipula că timp de 10 ani de la promulgarea legii în Dobrogea nu

se făceau recrutări pentru armata de linie, cu excepția înrolărilor voluntare.
În această perioadă, dobrogenii urmau să formeze numai un corp „de oștire teritorială” (călărași
și dorobanți), destinat pentru „serviciu dinăuntru” al provinciei. Se instituia principiul serviciului
separat pentru locuitorii musulmani.
În fine, la capitolul dispozițiilor generale se stabilea: „Culorile Dobrogei sunt culorile României”
(art. 69). Se prevedeau apoi mărcile regiunii și cele ale județelor componente.
Erau stipulate și o serie de măsuri tranzitorii. Astfel, se dădea un termen de 3 ani de la data
de 23 octombrie 1878 ca locuitorii rurali care, în timpul războiului de la 1877, emigraseră din
Dobrogea, să revină la căminele lor; cei care nu se conformau, pierdeau orice drept asupra
posesiunii pământurilor rurale ce le-au avut anterior (art. 73).
Legi speciale urmau să: organizeze serviciul scriitorilor (notarilor) de prin comunele rurale (art. 75);
serviciul moscheilor și învățământul religios al populației musulmane (art. 76); introducă
impozitul funciar și darea pentru poduri (art. 78); desecarea mlaștinilor și plantarea de păduri
(art. 79).
Din ziua punerii în vigoare a legii „sunt abrogate toate decretele, regulamentele sau alte acte
contrarii cu cele așezate de ea” (art. 80).
Această situație a durat până la legea din 15 august 1910, prin care s-au acordat drepturile politice
depline cetățenilor români din județele Tulcea și Constanța. Actul normativ a fost completat
prin legea din 3 martie 1912, iar prin legea din 1 martie 1913 s-a introdus în Dobrogea instituția
curților cu jurați.

Mircea DUȚU
3. Înființarea Curții de Apel din Constanța. Deschiderea celei de a 5-a curți de apel a Regatului
României, cu reședința la Constanța, a avut loc la 14 aprilie 1914. Jurisdicția sa se întindea inițial
numai asupra județelor Constanța, Caliacra și Durostor, urmând ca, de la 1 aprilie 1915, să se
extindă și în privința județului Tulcea, pendinte până atunci de instanța de apel din Galați.
Crearea unei asemenea înalte instituții jurisdicționale în „România din dreapta Dunării” era
considerată necesară atât din nevoia unei mai bune administrări și distribuiri a justiției în plan
local și regional, cât și pentru „rațiuni de stat și interese naționale”. Astfel, în această ultimă
privință „Prin înființarea unei asemenea înalte instituțiuni – se arăta în cuvântul rostit de întâiul
președinte al instanței, Al. Bârsescu, la solemnitatea de deschidere[7] – am crezut noi că se spune
acelora care mai bănuiesc încă cum să stăpânirea noastră în România din dreapta Dunării este
provizorie, că se înșală și că atunci când am pus piciorul pe acest pământ l-am pus cu intenția
de a rămâne pentru totdeauna aici”.
Din această perspectivă, „Misiunea noastră a magistraților din Dobrogea și mai ales a celor din
Dobrogea Nouă – remarca cu același prilej, același înalt magistrat – este însă și mai frumoasă
dar și mai grea, căci populația de acolo e atât de variată, compusă, în afară de români, din turci,
tătari, bulgari etc., străini deci nouă și de religie și de neam, unii dintre ei privindu-ne cu oarecare
lipsă de încredere și simpatie, alții chiar cu ură. În interesul menținerii prestigiului de care s-a
bucurat întotdeauna magistratura română și al unei consolidări mai serioase a Dobrogei, se
impune deci să avem o purtare blândă, dreaptă și demnă ca să schimbăm aceste resentimente
în sentimente de iubire, respect și încredere. Să-i facem să vadă că înaintea legii, cel mare e ca
și cel mic, cel bogat ca și cel sărac, românul ca și turcul și bulgarul, sânt egali, că dreptatea este
una și aceeași pentru toți”[8].
În cuvântul rostit cu aceeași ocazie de ministrul justiției, Victor Antonescu, după ce se sublinia
rolul întemeierii unei justiții moderne „în opera de apropiere sufletească, culturală și economică
ce trebuie să se producă între locuitorii Dobrogei (…). Ridicând la Constanța un templu al
justiției, afirmând ideea de dreptate ca cea mai de seamă gândire a noastră” se menționau câteva
priorități a noii „instanțe superioare de judecată”. Mai întâi se evoca misiunea „de a înlesni
populației (…) o justiție lesnicioasă, o judecată repede. A găsi dreptatea fără a străbate distanțe
prea mari, fără a cheltui prea multă vreme, a fost gândul simplu, dar nevoia imperioasă care
nea- îndrumat a alcătui la Constanța a 5-a Curte de apel”. Se releva apoi cerința ca, ținând seama
de particularitățile demografice ale regiunii, să „se țină seama în largă măsură de moravurile, de
uzurile stabilite și de starea de fapt ce a precedat introducerea legilor noastră în această parte
ISTORIA JURIDICĂ
a țării”. Se arăta, de asemenea, înalta misiune a Curții de apel Constanța „de a veghea ca nici
o nedreptate” să nu se comită, ca nici un abuz sub cutele legii să nu se ascundă”; în acest sens
se sublinia imperativul stabilirii unei jurisprudențe unitare, care să diriguiască cele 6 tribunale
mahomedane ce funcționau în resortul instanței, găsirii „într-un spirit de largă toleranță”,
a formulelor care să concilieze ordinea publică cu „principiile sacre ale dreptului musulman”
ori privilegiul de a aplica regulile generale care guvernează raporturi ale populației de origine
bulgară, ținându-se cont de deosebirile aferente.
[7]
Noua curte de apel avea ca președinte pe Al. Bârsescu, procuror general pe V. Popovici, iar drept consilieri: I. Hagiescu-
Miriște, P. Patriciu, Al. Anastasiu, St. Bonea, C. Climescu, D. Moscu, G.L. Dimitriu și N. Penciulescu; grefier G. Nicolau.
Solemnitatea deschiderii Curții de apel din Constanța, în Dreptul, anul XLIII, no. 27, joi, 17 aprilie 1914, p. 209.
[8]
Solemnitatea deschiderii Curții de apel din Constanța, în Dreptul, lucr. cit., p. 210.

Desigur, conchidea înaltul demnitar, pentru problemele mai importante urmau a găsi dezlegare
în chiar formulele din legea de organizare a Dobrogei Noi, iar acolo unde regula scrisă nu putuse
prevedea, „tactul, știința juridică și largul spirit de dreptate” slujeau de „călăuză sigură în găsirea
rezolvărilor celor drepte”.
4. Regimul juridic ulterior al regiunii. Legea pentru organizarea Dobrogei noi, din 26 iulie 1921,
instituia o situație juridică deosebită pentru teritoriul sudic, compus din județele Durostor și
Caliacra. Potrivit art. 18, delictele de presă erau judecate de tribunalele ordinare, formate însă
din 3 judecători, hotărârile erau date cu drept de apel care era de competentă soluționare la
Curtea de apel din Constanța; întrunirile publice erau permise cu obligația pentru organizatori de
a înștiința administrația (art. 19); dreptul de asociere se exercita sub controlul justiției (art. 21).
Contravenienții la dispozițiile art. 19 și art. 21 erau pedepsiți cu închisoarea de la 15 zile la 3 luni
(art. 20 și art. 22). Se stabilea că în județele Durostor și Caliacra nu exista curți cu jurați și că în
materie criminală autoritatea competentă era Curtea de apel Constanța, care judeca în primă și
ultimă instanță, însă în complet de 5 membri.
În urma punerii în aplicare a Constituției României Mari din 29 martie 1923 care, prin prevederile
art. 137, stipula că sunt desființate toate dispozițiile legislative contrare principiilor înscrise în
legea fundamentală, toate aceste măsuri excepționale încetau de drept.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

AGORA
Libertatea de exprimare.
Semnificații și implicații juridice și teologice
Lect. univ. dr. Marius ANDREESCU*
Universitatea din Pitești
Judecător, Curtea de Apel Pitești
ABSTRACT
Few legal, philosophical, or theological categories have given rise to such a great
interest as the issue of human freedom. It is natural to be so because freedom is
not only a concept, but rather an ontological dimension of man viewed as a person
but also in the social environment.
Freedom of expression is an important form of human freedom, which is transposed

into a legal form and becomes a fundamental constitutional right.
In this study we analyze the main doctrinal and jurisprudence aspects of freedom of
expression. As a novelty to other similar studies, the correlations between the legal
form and some theological interpretations of freedom of expression are analyzed.
Keywords: signs of human freedom, freedom of expression as fundamental,

jurisprudence, theological reflections on freedom of expression
REZUMAT
Puține categorii juridice, filosofice sau teologice au suscitat un interes atât de mare
cum este problematica libertății omului. Este firesc să fie așa deoarece libertatea
nu este numai un concept, ci mai ales o dimensiune ontologică a omului privit ca
persoană dar și în mediul social.
Libertatea de exprimare este o formă importantă a libertății omului, care transpusă

într-o formă juridică devine și un drept fundamental consacrat constituțional.
În acest studiu analizăm principalele aspecte doctrinare și de jurisprudență ale libertății

de exprimare. Ca un aspect de noutate față de alte studii similare sunt analizate
corelațiile dintre forma juridică și unele interpretări teologice ale libertății de exprimare.
Cuvinte-cheie: semnificații ale libertății omului, libertatea de exprimare ca drept

fundamental, aspecte de jurisprudență, reflecții teologice privind libertatea de exprimare
*
e-mail: andreescu_marius@yahoo.com
AGORA | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 235

Marius ANDREESCU
I. Reflecții privind fenomenalitatea socială a omului

Raportul și, mai mult decât atât, dialectica dintre „ființă” și „existență” nu se suprapun întrutotul
cu raportul și dialectica esenței și fenomenului, deoarece sensul și semnificațiile ființei atât în
filozofie, cât și în teologie, nu sunt identice cu categoria esenței. Fără a intra în amănunte,
remarcăm că ființa are o dimensiune ontologică, care se manifestă în devenirea sa, spre deosebire
de categoria esenței, acceptată cu predilecție în teoria cunoașterii pentru a demarca aparența
fenomenală de realitatea profundă pe care se bazează exterioritatea existențială.
Pentru demersul nostru științific reținem deci dimensiunea ontologică a relației dintre ființă și
existență, ca pe această bază să prezentăm succint corespondența dintre omul în individualitatea
și adâncimea ființei sale, iar pe de altă parte, existența sa ca sferă a faptelor și manifestărilor sale
care ar exteriorizează profunzimea ființei și ar trebui în cazul trăirilor autentice creștine, să fie o
continuare firească a ceea ce este mai adânc decât noi înșine.
Este un aspect acceptat încă demult în gândire că fenomenalitatea socială a omului, am spune noi
a ființei sale, este o realitate și nu poate fi ignorată. Subliniem că dimensiunea socială a omului
este una a naturii sale și nu una construită sau impusă de factorii istorici în evoluția formelor de
sociabilitate și de socializare a omului. Tema abordată nu permite o discuție mai amplă asupra
acestui aspect, dar credem că sunt relevante ideile marelui filozof Kant, care sublinia foarte bine
natura socială a omului: „Admitem că impulsul către societate îi este natural omului; aptitudinea
și tendința către aceea, adică sociabilitate, sunt necesare omului, creatură destinată să trăiască
în societate, deci sunt însușiri ale umanității”[1].
„Exprimarea” și tot ceea ce ține de garantarea libertății acesteia nu este altceva decât dimensiunea
socială a ființei umane, modul în care omul se construiește și devine, în același timp, în raport cu
alții, și nu numai în raport cu cele însuși. Prin urmare, acest concept poate fi înțeles prin ceea ce
în filozofie și teologie se desemnează ca fiind „fapte” și „făptuire”. Faptele omului, în terminologia
pe care noi o avem în vedere „exprimarea sa”, sunt acelea ce definesc ființa în existența sa socială.
În acest sens, se poate spune că exprimarea socială a ființei umane este însăși individualitatea
omului în concretul său. Părintele Arsenie Boca sintetiza foarte bine această realitate în celebra
și unica pictură de la Drăgănescu prin expresia: „Tu ești în noi”. Există deci o continuare care ar
trebui să fie firească între interioritatea ființei umane, iar pe de altă parte, exprimarea omului în
exterioritatea existenței sale sociale. Această continuitate are dimensiunea firescului, este deci
„a firii”, atâta timp cât exprimabilitatea socială a omului este una valorică care se constituie în
procesul complex dialectic de devenire întru personalitatea spirituală a omului pe care acesta o
are înnăscută, ca primă natură a sa, de fiu a lui Dumnezeu, după har. Dacă exprimabilitatea socială
a omului nu este o continuare a adâncimii ființei sale spirituale, atunci ea este în contradicție cu
ființa autentică a omului, neputând contribui la devenirea acestuia întru conștiința de sine, omul
rămânând numai în precaritatea existenței sale sociale a cărei exprimabilitate este neautentică,
nefiind cuprinsă într-o sferă valorică și neavând ca țintă destinația omului, respectiv desăvârșirea
sa. Omul, în discontinuitatea sa ontologică dintre profunzimea ființei sale și exprimabilitatea
socială a acesteia, este omul căzut în exterioritate, acela pentru care nu mai există un sens valoric
și nici devenirea de la starea de individ la persoană spirituală.
AGORA
[1]
I. Kant, Critica facultăţii de judecare, Ed. ALL, Bucureşti, 2007, p. 243.
236 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | AGORA

Remarcăm totodată că ceea ce putem ști despre om, astfel spus cunoașterea științifică a
omului indiferent cum se realizează ea prin oricare dintre științele sociale, inclusiv cele juridice
sau filosofie rămâne la nivelul exprimabilității sale în mediul social și nu poate ajunge la
ființa interioară mai adâncă a omului, care rămâne în afara oricărei conceptualizări științifice.
Profunzimea ființei umane în singularitatea și indefinitul său poate fi contemplată și intuită
sau poate fi relevată, dar nu poate fi cunoscută prin mijloacele demersului obișnuit ce aparține
cunoașterii sensibile sau raționale. Foarte bine sublinia acest aspect părintele profesor Dumitru
Stăniloaie, care spunea că „Omul este taină și lumină; este o taină a luminii”. Este de fapt distincția
pe care același mare filozof Kant o realiza între fenomenul care poate fi cuprins în intuiția sensibilă
în conceptele intelectului și în conceptele rațiunii, iar pe de altă parte, „lucrul în sine”, care nu
poate fi conceptualizat și cunoscut. Profunzimea ființei individuale a omului și reflectarea ei
în conștiința de sine exprimă „omul ascuns al inimii în puritatea sa desăvârșită”. Adâncimea
existențială a ființei umane, acel „ceva mai adânc decât noi înșine” înseamnă singularitate
spirituală, poate însemna însingurare, dar în niciun caz nu poate duce la singurătate ca dimensiune
ontologică acceptată pentru existența omului. Chiar în profunzimea ființei sale conștiința de sine
a omului există numai în raport cu altul care este semenul său și în același timp cu Dumnezeu.
Acest raport progresează indefinit prin ceea ce-l caracterizează și reprezintă conținutul său,
respectiv adâncul iubirii și al smereniei.
Un al treilea aspect pe care dorim să-l remarcăm este acela că numai exprimabilitatea și
dimensiunea socială a ființei omului pot face obiectul ordinii normative, astfel spus, denotă,
printre altele, ceea ce noi numim „starea juridică existenței omului”.
Este demn de remarcat că în concepte juridice se are în vedere nu numai libertatea cuvântului,
ci libertatea de exprimare, adică ansamblul manifestărilor sociale ale omului, care pot forma
obiectul normativității, dar și al cunoașterii științifice. Există o continuare firească între conștiință
și formele de exprimare socială ale omului sau, altfel spus, între libertatea conștiinței și libertatea
de exprimare. Dacă libertatea de exprimare confirmă ceea ce putem numi conștiința eului, adică a
omului care se consideră suficient și el însuși, atunci omul rămâne la nivelul individului în căderea
inevitabilă în exterioritatea precarităților sale existențiale. În situația în care exprimabilitatea
omului este o continuare firească a conștiinței de sine valorice, care se construiește numai în
relația infinită și indefinită a iubirii de Dumnezeu și de semenul său, atunci faptele și făptuirea
omului sunt în autenticul lor valoric. Părintele Arsenie Boca remarca această durabilitate
ontologică a omului, vorbind despre conștiința iubirii de sine a omului care jertfește oamenii, iar
pe de altă parte, jertfa de sine, care duce la conștiința iubirii de oameni.
Aceste modeste considerații le apreciem necesare pentru a înțelege libertatea de exprimare în

fenomenalitatea sa juridică, nu numai la nivelul unor structuri formale și concepte cu caracter
normativ sau jurisprudențial și în autenticitatea valorică care decurge direct din natura omului,
din existența sa care este, în primul rând, ontică și, mai apoi, devine și ontologică.
Legătură profundă, am numi-o noi chiar dialectică, dintre dimensiunea interioară și exterioară a
ființei omului conturează și un alt adevăr, și anume, deschiderea infinită spre existență a omului,
inclusiv spre existența suprasensibilă și inacceptabilitatea neființei și a neantului. Acest fapt a
fost remarcat încă de filozofii greci ai antichității, care nu aveau o conștiință a neființei, dar și
de filozofia contemporană autentică a cărui temei se află în adevărurile de credință. Bergson
remarca în acest sens că neființa sau neantul reprezintă numai construcții „onto-logice”

Marius ANDREESCU
și nu au semnificații ontice, astfel spus sunt forme ale conștiinței și gândirii umane ce rămân în
precaritățile sale existențiale.
Pentru a fi autentică, exprimabilitatea omului la nivelul ființei sale sociale trebuie să fie liberă,
adică să nu fie supusă unor constrângeri care sunt în afara ordinii firești pe care o reclamă
existența socială. Totuși, rațiunea umană, este în esența sa constrângătoare prin legile logice
pe care le implică. Constrângerea rațională, alături de libertatea rațiunii face parte din ordinea
firească a dimensiunii sociale a ființei umane. În acest raport dialectic libertatea rațiunii este
termenul dominant iar constrângerea rațională termenul recesiv. Este firesc acest lucru, deoarece
ființa omului atât în interioritatea, cât și exprimabilitatea sa socială, se regăsește pe sine numai
ca libertate, numai într-o ordine a cărui fundament este libertatea.
Libertatea de exprimare, inclusiv la nivelul cuvântului, nu este în afara responsabilităților.

Părintele Arsenie Boca afirma: „Cuvintele interzise orientează greșit sau dezorientează. Deci trebuie
să fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lauda, nici ocara din ele. Cuvintele
sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață,
pe acela care le-a creat ele-l însoțesc până la Judecata de apoi, ca pe niște copii al lui, cu toate
consecințele lor”.
În cele ce urmează, dorim să evidențiem unele aspecte ale fenomenalității juridice ale libertății
de exprimare, cu mențiunea că starea juridică a omului nu poate epuiza tot ceea ce înseamnă
bogăția și, am spune noi, inepuizabilitatea formelor și conținutului exprimării umane în mediul
natural și social.
II. Reflecții privind semnificațiile juridice ale libertății de exprimare

Așa cum se arată în literatura de specialitate, care încearcă să evidențieze specificitatea acestui
drept, libertatea de exprimare – enunțată de art. 19 al Declarației universale a drepturilor omului
adoptate de Organizația Națiunilor Unite în 1948 – constituie un fenomen juridic neobișnuit:
deopotrivă un drept în sine și un drept indispensabil sau, după caz, prejudiciabil pentru realizarea
altor drepturi. Astfel, libertatea de expresie și de informare este necesară libertății de întrunire,
dar, în același timp, constituie o amenințare la adresa dreptului la respectarea vieții private, a
vieții de familie sau a vieții intime, adică la tot ceea ce reprezintă interioritatea de ființă a omului.
Este deopotrivă un drept individual care ține de libertatea de conștiință sau libertatea spirituală a
fiecărei persoane, dar și un drept colectiv, pentru că prin esența sa există numai în manifestarea
fenomenală, socială a omului. În același timp, este fundamentul structurii existenței sociale,
deoarece numai prin formele de exprimare și garantarea libertății acestora omul comunică cu
ceilalți semeni, constituindu-se în același timp bazele comunității și a comuniunii, inclusiv prin
înțelesul spiritual al acesteia din urmă.
Aceste realități au fost de altfel subliniate încă din secolul al XVIII, când în art. 11 din Declarația
franceză a drepturilor omului și cetățeanului adoptată în 1789, libertatea de exprimare se
prezenta ca „un drept democratic prin excelență și era caracterizată ca unul dintre drepturile
cele mai de preț ale omului”.
AGORA

Astfel de idei sunt reliefate și în jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, care a subliniat
încă din 1976 (Cauza Handyside contra Marea Britanie), că libertatea de exprimare constituie „unul
dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale
progresului acesteia și ale împlinirii fiecărei persoane”. În același timp, libertatea de informare
și libertatea de expresie „sunt pietrele de temelie ale oricărei societăți libere și democratice.”
Exercitarea acestui drept implică evident răspunderi și responsabilități. De aceea, așa cum vom
arăta în cele ce urmează, libertatea de exprimare, cel puțin în sens juridic, nu este absolută,
intangibilă, ci poate fi supusă condițiilor, limitelor, restrângerilor sau chiar derogărilor care decurg
firesc din limitele ființei sociale ale omului în raport cu semenii săi. Dimensiunea socială a ființei
omului este întotdeauna definită juridic, pentru că ea poate fi cuprinsă în limite cuantificabile
și determinate de ordinea juridică, spre deosebire de conștiința de sine și interioritatea ființei
omului, caracterizate prin adâncime, prin infinitate, dar numai în relația de smerenie și iubire cu
Dumnezeu și cu semenii.
Teoria juridică modernă relevă conținutul complex al libertății de exprimare, care evident nu
se reduce numai la libertatea cuvântului. Fără a intra în amănunte, există trei componente
ale conținutului juridic specific libertății de exprimare: a. libertatea de opinie; b. libertatea de
informare; c. libertatea presei.
Constituția României consacră și garantează această libertate fundamentală în dispozițiile art. 30

alin. (1)-(8). Consacrarea constituțională și a libertatea de exprimare are ca temei faptul că orice
opinie, creație, idee, concepție teoretică etc. intră în circuitul juridic numai dacă sunt comunicate,
exprimate. Comunicarea și exprimarea gândurilor reprezintă nu numai o posibilitate dar, în
același timp și o condiție necesară a existenței umane, a societății organizate în conformitate cu
criteriile de civilizație determinate istoric. De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural,
regăsit ca atare încă din primele documente cu valoare constituțională. Libertatea de exprimare
reprezintă posibilitatea omului de a-și exterioriza gândurile prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare. Pot fi exprimate creații spirituale de orice fel,
gânduri, opinii, sentimente, credințe religioase etc.
Din perspectiva dreptului constituțional este un drept fundamental cu un conținut complex și

unul dintre cele mai mari valori ale libertății cetățenești. Conținutul constituțional se referă la
următoarele aspecte:
a. conținutul comunicării: gânduri, opinii, credințe religioase etc., precum și mijloace prin care
se realizează comunicarea, viu grai, sunete, imagini, scris.
b. dreptul este inviolabil și nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autoritățile statului au obligația
de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept, dacă se realizează în condițiile
prevăzute de lege.
c. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de comunicare și de aceea
ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei noțiuni este cel conferit de dispozițiile
art. 152 C. pen.
d. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nicio publicație nu
poate fi suprimată și, în al doilea rând, autoritățile statale nu pot exercita un control prealabil
asupra conținutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură. Constituția
României nu interzice expres posibilitatea suspendării publicațiilor. Apreciem că această

Marius ANDREESCU
măsură restrictivă ar putea să fie luată numai în condițiile existenței unei legi speciale care
să prevadă expres această posibilitate și condițiile juridice ale exercitării ei.
e. libertatea de exprimare implică și libertatea de a înființa publicații, precum și libertatea de a
înființa structuri organizatorice care să susțină posibilitatea comunicării: studiouri de radio și
televiziune, edituri, redacții etc. Legea poate impune unor asemenea structuri organizatorice
să facă publică sursa de finanțare, aceasta fiind o garanție a libertății de exprimare.
f. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor responsabilității
și răspunderii juridice și morale. În acest sens, Pactul internațional referitor la drepturile
civile și politice stabilește că exercițiul libertății de exprimare comportă îndatoriri speciale
și responsabilități speciale și poate fi supusă unor restricții. Constituția interzice exprimări
care urmăresc: prejudicierea demnității umane, vieții particulare a persoanei și dreptul său
la propria imagine. De asemenea, sunt interzise defăimarea țării, îndemnul la război, la
agresiune, la ură națională, socială de clasă sau religioasă, la discriminare, la separațiuni
teritoriale, la violență politică sau manifestări obscene contra bunelor moravuri.
Răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite poate fi, după caz, civilă sau penală,
răspunderea civilă, respectiv obligația de a plăti despăgubiri materiale sau morale celui prejudiciat
revine în ordinea prevăzută de Constituție: editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării, proprietarului mijlocului de multiplicare al postului de radio sau televiziune în
condițiile legii. Răspunderea penală este reglementată de Codul penal sau alte legi speciale.
Este întotdeauna personală și poate interveni când se săvârșesc infracțiunile de insultă, calomnie,
ultraj, ofensă adusă autorității, răspândirea de materiale obscene etc.
III. Unele aspecte de jurisprudență

privind garantarea libertății de exprimare
Libertatea de exprimare este un drept consacrat și garantat și de art. 10 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 1950, în raport de care jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) și-a adus contribuția la aplicarea și înțelegerea
condițiilor și limitelor de exercitare.
Elementele constitutive ale acestei libertăți, așa cum sunt reglementate în art. 10[2] sunt:
libertatea de gândire, libertatea de a căuta informații, libertatea de a comunica ideile și
informațiile, fără a fi limitat de frontiere și fără nici un amestec al autorităților publice, libertatea
de a beneficia de informații și idei pe plan intern și internațional. De asemenea, jurisprudența a
stabilit că art. 10 garantează și exprimarea artistică, activitățile societăților de radio-difuziune,
cinema sau televiziune și bineînțeles presa. Sintetizând, Curtea Europeană a subliniat că libertatea
de exprimare cuprinde dreptul de a avea și de a-și exprima opinia, dar și dreptul la informare.
O societate democratică se caracterizează prin pluralism, toleranță și spirit de deschidere. De
aceea, prin protecția libertății de exprimare, nu se ocrotesc doar acele opinii sau informații primite
„favorabil sau cu indiferență, ci și pe acelea care pot să ofenseze sau să șocheze autoritățile
AGORA
[2]
Dispoziţiile art. 10 din Convenţie se regăsesc în Constituţia României în reglementările a două articole: art. 30 –
Libertatea de exprimare şi art. 31 – Dreptul la informaţie.

statului sau o parte a populației”.[3] În doctrină s-a precizat că posibilitatea fiecăruia de a avea și
de a exprima o opinie minoritară este o componentă esențială a unei societăți democratice[4].
Libertatea de exprimare are un caracter autonom, în sensul că are o valoare nesubordonată

interesului general sau determinată de stat la un anumit moment[5]. Caracterul autonom este o
garanție a respectării principiului pluralismului și totodată exclude ingerința arbitrară a statului
în actul de creație, informare și exprimare a individului.
Statul are față de exercitarea acestui drept mai multe categorii de obligații: obligația de a se
abține de la limitarea libertății de exprimare, în toate formele sale; obligația pozitivă de a asigura
exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificate.
În acest sens, statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei și să asigure diversitatea
mijloacelor de comunicare, a informațiilor și ideilor.
Dispozițiile art. 10 alin. (2) prevăd că exercitarea libertății de expresie presupune „îndatoriri
și responsabilități”. De asemenea, libertatea de exprimare poate fi supusă unor restricții, dar
și anumitor formalități sau condiții. Curtea Europeană a apreciat că art. 10 poate fi încălcat
printr-o largă varietate de măsuri dispuse de autoritățile naționale împotriva persoanelor care
și-au exercitat libertatea de exprimare. Aceste măsuri, ce constituie ingerințe din partea
autorităților publice, pot consta în: acțiuni civile și penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da
autorizații unor publicații sau posturi de televiziune, interdicția de difuzare a unor informații etc.[6]
Pentru a nu constitui încălcări ale art. 10, aceste ingerințe trebuie să respecte condițiile impuse de
paragraful 2: restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesară
într-o societate democratică pentru realizarea scopului urmărit, ceea ce implică și respectarea
criteriului proporționalității.
Filozofia de bază exprimată de jurisprudența C.E.D.O. referitoare la libertatea de expresie poate fi

redată sintetic prin următoarele idei: Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele
esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului și ale înfloririi
fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 din art. 10, ea este folosită nu numai pentru informațiile
sau ideile culese prin favoruri sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pentru cele ce
lovesc, șochează sau neliniștesc statul sau o parte din populație. Astfel, o dovedesc: pluralismul,
toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există o societate democratică. Rezultă, în
special, că orice formalitate, condiție, restricție ori sancțiune impusă în materie trebuie să fie
proporțională cu scopul legitim urmărit[7].
Respectarea principiului proporționalității este o condiție importantă pe care C.E.D.O. o analizează

pentru a constata dacă măsurile restrictive dispuse de autoritățile naționale sunt adecvate
scopului legitim invocat. Jurisprudența instanței internaționale relevă aspecte particulare ale
principiului proporționalității aplicat în situația condiționării sau restrângerii exercițiului libertății
[3]
Cauza Lingens versus Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986.
[4]
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 417.
[5]
D. Micu, Garantarea drepturilor omului, Ed. ALL, Bucureşti, 2007, p. 94.
A se vedea D.J. Harris, D. Gomien, L. Zwook, Convention Europeénne des Droits de l’Homme et Charte Sociale
[6]
Europeénne: droit et pratique, Strasbourg, Editions du Conseil de l’Europe, 1997, p. 382; B. Selejan – Guţan, op. cit., p. 180.
[7]
A se vedea cauza Handyside versus Regatul Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, par. 49.

Marius ANDREESCU
de exprimare, particularități determinate de sfera și conținutul formelor libertății de exprimare,

modalitățile de realizare, natura scopului legitim urmărit, precum și interesele concrete ale
subiecților implicați.
Excepțiile de la regula garantării exercitării libertății de exprimare sunt interpretate restrictiv,

iar necesitatea și proporționalitatea unor limite trebuie stabilite în mod convingător. Statelor
contractante li se recunoaște o anumită marjă de apreciere, care diferă în funcție de scopul
legitim urmărit și de mijloacele de manifestare ale libertății de exprimare. În acest sens, C.E.D.O.
a concluzionat că este imposibil ca din jurisprudența și legislația statelor contractante să se
degaje o noțiune uniformă a moralei și că autoritățile interne se găsesc mai bine plasate decât
judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului precis al exigențelor impuse
de morala unei societăți. De aceea, în aceste situații, C.E.D.O. a lăsat autorităților naționale o
largă marjă de apreciere, ceea ce are consecințe și asupra respectării principiului proporționalității.
În opinia instanței de la Strasbourg, libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente
mijloace prin care publicul află sau își formează opinii despre ideile și atitudinile conducătorilor
politici și în general despre realitățile sociale. De aceea, restricțiile impuse libertății presei,
inclusiv în cazul sancțiunilor aplicate ziariștilor, trebuie să fie „riguros proporționale și centrate
pe afirmațiile ce au depășit efectiv limitele unei critici admisibile.”[8]
Analiza respectării principiului proporționalității, în cazul restrângerilor aduse libertății presei,

are în vedere și faptul că presa are sarcina de a comunica informații și idei legate de problemele
dezbătute în viața politică. Acestei obligații îi corespunde dreptul publicului de a le primi. În
consecință, limitele criticii admisibile sunt mult mai largi față de un om politic sau față de guvern,
decât pentru un simplu cetățean. C.E.D.O. a fixat un nivel ridicat de protecție a presei, afirmând că
interesul general este mai bine servit când i se oferă publicului cele mai cuprinzătoare informații
cu putință și în consecință, raportul de proporționalitate este interpretat strict, în sensul că
trebuie să existe „o nevoie socială imperioasă” pentru a putea justifica o limitare a libertății
presei.
De asemenea, instanța de la Strasbourg a făcut deosebirea dintre fapte și judecăți de valoare.

Dacă materialitatea celor dintâi poate fi dovedită, judecățile de valoare nu sunt apte de a fi
demonstrate sub aspectul exactității lor. Prin urmare, nu este justificată, inclusiv sub aspectul
proporționalității, o măsură de condamnare a unui ziarist pentru exprimarea unor judecăți de
valoare. Totuși, chiar și atunci când este vorba de o judecată de valoare, proporționalitatea unei
ingerințe poate să depindă de existența unei baze factuale suficiente, pentru că o judecată de
valoare fără nici o bază factuală care să o susțină, poate fi excesivă[9].
Un aspect particular al libertății de exprimare se referă la activitatea funcționarilor de stat

desfășurată în îndeplinirea atribuțiilor profesionale. Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit că statul
poate restrânge dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi, în măsura în care punctele
de vedere ale acestora privesc sarcinile lor sau atribuțiile profesionale. Și în acest caz, trebuie să
se respecte principiul proporționalității pentru ca măsurile restrictive să nu fie excesive.
AGORA
[8]
F. Sudre, op. cit., p. 425.
A se vedea cauzele Unabhangige Iniţiative Informaţion - sviclfalt versus Austria, Dichand şi alţii versus Austria, Krane
[9]
Verlag Con & Co. K.G. versus Austria, Hotărârile din 26 februarie 2002.

În raport cu aceste reguli, respectarea proporționalității, înțeleasă ca relație adecvată între

măsurile restrictive adoptate și scopul legitim urmărit, este analizată în concret de C.E.D.O. în
funcție de particularitățile fiecărui caz.
Astfel, în cauza Sunday Times versus Regatul Unit[10], C.E.D.O. a constatat că interdicția de publicare
a unui articol referitor la o cauză aflată pe rolul unei instanțe judecătorești, interdicție dispusă
de Înalta Curte și susținută de Camera Lorzilor, reprezintă o încălcare a art. 10 din Convenție,
deoarece principiul proporționalității nu a fost respectat. Pentru a stabili dacă, în acest caz,
interdicția de publicare este proporțională cu scopul legitim urmărit, instanța de la Strasbourg
subliniază importanța într-o societate democratică a libertății presei, inclusiv pentru a reda
aspecte ale administrării justiției: „Nu numai că revine mass mediei misiunea să comunice
informații și idei asupra chestiunilor pe care le judecă tribunalele, dar și publicul are dreptul
de a le primi”. În consecință, satisfacerea interesului publicului de a fi informat este esențial
pentru a stabili dacă un amestec al autorităților publice în exercitarea libertății de exprimare
este justificat. În raport cu aceste premise, C.E.D.O. constată că, interesul menținerii autorității
puterii judecătorești, nu a constituit o necesitate socială atât de presantă, încât să contracareze
interesul publicului de a primi informația. Prin urmare, restricția aplicată reclamanților nu este
justificată, nefiind proporțională cu scopul legitim urmărit.
Condamnările aplicate ziariștilor, pentru articole publicate în presă, reprezintă o restrângere a

libertății de exprimare. În aceste cazuri, Curtea examinează foarte riguros respectarea condiției
de proporționalitate, mai ales dacă sancțiunile au fost aplicate pentru critici formulate împotriva
oamenilor politici sau autorităților statului.
Aprecierea respectării principiului proporționalității se realizează în raport cu următoarele

coordonate: „Într-un sistem democratic, acțiunile sau omisiunile guvernului trebuie să se găsească
plasate sub controlul atent, nu numai al puterilor legislativă și judiciară, dar și al opiniei publice.
De altfel, poziția dominantă pe care el o ocupă îi cere să dea dovadă de reținere în utilizarea
căii penale, mai ales dacă dispune de alte mijloace pentru a răspunde atacurilor și criticilor
nejustificate ale adversarilor săi.”[11]
Autoritățile competente ale statului au posibilitatea, în calitatea lor de garant al ordinii publice,
să aplice chiar sancțiuni penale, pentru a reacționa în mod adecvat și necesar la asemenea
afirmații. Autoritățile naționale se bucură de o marjă de apreciere mai largă privind necesitatea
unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, în situațiile în care discursul în litigiu incită
la utilizarea violenței față de un individ, față de un reprezentant al statului sau față de o parte
a populației. În raport cu aceste considerente, regăsite constant în jurisprudență, C.E.D.O. a
constatat nerespectarea principiului proporționalității în mai multe cazuri în care autoritățile
naționale au adoptat măsuri sancționatorii penale împotriva unor ziariști[12].
[10]
Hotărârea din 26 aprilie 1979. A se vedea în acelaşi sens şi cauza Barthold versus Germania, Hotărârea din 25 martie 1985.
Cauza Seker Karatos versus Turcia, Hotărârea din 9 iulie 2002. În acelaşi sens a se vedea şi cauza Ayse Őztűrk versus
[11]
Turcia, Hotărârea din 15 octombrie 2002.

[12]
A se vedea cauza Lingens versus Austria, Hotărârea din 8 iulie 1986; cauza Dalban versus România, Hotărârea din
28 septembrie 1999; cauza Thargeirsan versus Irlanda, Hotărârea din 25 iunie 1992; cauza Jersild versus Danemarca,
Hotărârea din 23 septembrie 1994; cauza Castells versus Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1002; cauza Lehideux şi Isarni
versus Franţa, Hotărârea din 23 septembrie 1998; cauza Sabău şi Pârcălab versus România, Hotărârea din 28 septembrie
2004.

Marius ANDREESCU
Libertatea presei nu este absolută. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, în special în
ceea ce privește reputația și drepturile altora, ca și necesitatea de a preveni difuzarea informațiilor
confidențiale[13]. Cu toate că se admite că libertatea jurnalistică include și posibila recurgere la o
anumită doză de exagerare, chiar de provocare, limitele criticii admisibile sunt mai restrânse față
de un simplu particular, decât față de guvern sau față de o personalitate politică.
În asemenea situații, pentru a stabili dacă principiul proporționalității a fost respectat, Curtea
distinge între expresiile injurioase, folosite în presă de un ziarist și criticile care sunt acceptabile.
Astfel, în cauza Tammes versus Estonia, anterior citată[14], reclamantul a fost condamnat pentru că
a folosit în presă termeni jignitori față de soția unui fost prim-ministru și ministru. Pentru a aprecia
dacă sancțiunea aplicată este proporțională cu scopul legitim urmărit – protecția reputației sau
a drepturilor altora – C.E.D.O. reține că termenii jignitori utilizați de ziarist constituie judecăți de
valoare exprimate de o manieră ofensatoare care nu erau necesar a fi utilizați pentru a exprima
o opinie negativă. Totodată, utilizarea acestor termeni, pentru a califica viața privată a unei
persoane, nu se justifică prin interesul public urmărit. Natura și asprimea sancțiunii aplicate
constituie un alt criteriu pentru aprecierea respectării proporționalității. În speță, reclamantul a
fost condamnat la o amendă modică. În raport de aceste elemente C.E.D.O. a stabilit că principiul
proporționalității a fost respectat și în consecință nu există o încălcare a art. 10 din Convenție.
Obligarea unui ziarist să dezvăluie sursele sale de informare și aplicarea unei amenzi pentru
refuzul de a se conforma, reprezintă o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, care, pentru
a fi justificată, trebuie să respecte și criteriul proporționalității[15]. Pentru a verifica respectarea
principiului proporționalității, în cazul citat, C.E.D.O. a avut în vedere importanța pe care o are
protecția surselor jurnalistice pentru libertatea presei și efectul negativ pe care riscă să-l producă
o ordonanță de divulgare. În acest sens, s-a stabilit că: „Este cazul să se acorde o mai mare
însemnătate interesului societății democratice de a-și asuma și menține libertatea presei atunci
când este vorba de a determina dacă restricția este proporțională cu scopul legitim urmărit.
Limitele aduse confidențialității surselor jurnalistice, cer din partea Curții cel mai scrupulos
examen”. În cauză s-a apreciat că ordonanța de divulgare a surselor de informare folosite de
ziarist nu reprezintă un mijloc rezonabil, proporțional cu scopul legitim urmărit.
În jurisprudența mai recentă C.E.D.O. a stabilit că timpul reprezintă un criteriu pentru a se aprecia
dacă principiul proporționalității a fost respectat în cazul restrângerii exercițiului libertății de
exprimare, prin interzicerea publicării unei lucrări de natură să dezvăluie date cu un caracter
confidențial privind evoluția unei boli de care a suferit o importantă persoană politică[16]. Trecerea
timpului trebuie în mod necesar să fie luată în considerare pentru a analiza compatibilitatea cu
libertatea de exprimare a unei măsuri atât de grave precum interdicția absolută de publicare a
unei cărți.
Interdicția de retransmisie prin cablu a emisiunilor radiodifuzate[17], refuzul autorităților naționale

de a autoriza o societate cu profil electronic să recepteze cu ajutorul unei antene parabolice
[13]
Cauza Tammer versus Estonia, hotărârea din 6 februarie 2001.
A se vedea şi cauza Constantinescu versus România, Hotărârea din 27 iulie 2000; cauza Chawy şi alţii versus Franţa,
[14]
Hotărârea din 29 iunie 2004.

AGORA
[15]
Cauza Goodwin versus Regatul Unit, Hotărârea din 27 martie 1996.
[16]
Cauza Plan (Societatea) versus Franţa, Hotărârea din 18 mai 2004.
[17]
Cauza Groppero Radio A.G. şi alţii versus Elveţia, Hotărârea din 28 martie 1990.

programe televizate necodate[18], sau imposibilitatea de a avea și a exploata stații private de radio
sau de televiziune, din cauza monopolului statului[19], constituie ingerințe în exercitarea libertății
de exprimare care necesită examinarea respectării criteriului proporționalității. Particularitățile
libertății de exprimare, necesitatea și pluralismul într-o societate democratică, marja de apreciere
recunoscută autorităților naționale, în funcție de valorile protejate, constituie în aceste cazuri
criterii de apreciere a respectării principiului proporționalității.
Principiul proporționalității are aspecte particulare în jurisprudența C.E.D.O., atunci când este
aplicat pentru a se constata dacă restrângerea libertății de exprimare a funcționarilor publici
este justificată.
Instanța internațională de la Strasbourg a reținut în mod constant că statul poate restrânge

dreptul la libertatea de exprimare a funcționarilor săi în măsura în care punctele de vedere ale
acestora privesc sarcinile sau atribuțiile lor profesionale. În asemenea situații, jurisprudența
C.E.D.O. se referă și la alte criterii pentru a aprecia dacă măsura restrictivă este proporțională
cu scopul legitim urmărit. Astfel, în cazul persoanelor care au statutul de militar, instanța
examinează conceptul de „ordine”. Ideea de ordine nu se referă numai la ordinea publică, ci
cuprinde de asemenea, și ordinea care trebuie să prevaleze în limitele unui grup social specific. În
cazul forțelor armate, „ordinea” impusă prin regulamente are un aspect deosebit de important și
poate să impună militarilor să nu submineze disciplina militară, inclusiv prin materiale scrise. În
consecință, statele au o marjă de apreciere mai largă, iar măsurile respective impuse militarilor
privind libertatea de exprimare sunt adecvate scopului legitim urmărit[20].
Obligația de loialitate politică impusă unui funcționar are o importanță deosebită pentru ordinea
constituțională a unui stat. Totuși, revocarea din funcție a unui cadru didactic, pe motivul de lipsă
de loialitate față de Constituție, a fost apreciată de C.E.D.O. ca fiind disproporționată, față de
scopul legitim urmărit, mai ales că autoritățile naționale aveau și alte alternative sancționatorii
mai ușoare[21].
Libertatea dezbaterii politice constituie un aspect particular al libertății de exprimare.

Menținerea și consolidarea democrației pluraliste impune garanții constituționale care să
restrângă pentru unele categorii profesionale libertatea de a exercita activități politice. De aceea,
interdicția prin Constituție pentru polițiști de a desfășura activități politice respectă principiul
proporționalității[22].
În jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că în situațiile în care este în joc libertatea de exprimare
a magistraților de rang înalt, drepturile și răspunderile vizate în art. 10 par. 2 au o importanță
specială. „Astfel, este îndreptățit să se aștepte de la funcționarii ordinului judiciar ca ei să uzeze de
libertatea lor de exprimare cu reținere, de fiecare dată când este susceptibil să fie puse în discuție
autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”[23]. Orice atingere a libertății de exprimare a
unui magistrat reclamă o examinare atentă a respectării principiului proporționalității. Premisa
[18]
Cauza Autronic A.G. versus Elveţia, Hotărârea din 22 mai 1990.
[19]
Cauza Informaţions verein Lenetia şi alţii versus Austria, Hotărârea din 24 noiembrie 1993.
[20]
Cauza Engel şi alţii versus Olanda, Hotărârea din 8 iunie 1976.
[21]
Cauza Vogt versus Germania, Hotărârea din 8 iunie 1976.
[22]
Cauza Rekveny versus Ungaria, Hotărârea din 20 mai 1999.
[23]
Cauza Wille versus Lichtenstein, Hotărârea din 28 octombrie 1999.

Marius ANDREESCU
acestei analize este existența unei just echilibru între dreptul fundamental al individului la
libertatea de exprimare, iar pe de altă parte, interesul legitim al unui stat democratic de a veghea
ca funcția publică să acționeze în scopurile enunțate de art. 10 par. 2.
În cauza mai sus citată, Curtea a constatat că a existat o atingere adusă dreptului reclamantului,
un înalt magistrat, la exercitarea libertății sale de exprimare, deoarece autoritățile naționale,
criticând conținutul discursului acestuia, i-au adus la cunoștință intenția de a-l sancționa pentru
că și-a exprimat în mod liber opinia. C.E.D.O. apreciază că rațiunile autorităților naționale, pentru
a justifica atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, nu sunt suficiente
pentru a demonstra că ingerința era necesară într-o societate democratică, având în vedere
că discursul în litigiu a avut ca obiect probleme de drept constituțional. Chiar dacă se admite
existența unei anumite marje de apreciere, reacția autorităților naționale, respectiv îndepărtarea
din funcția ocupată a magistratului, nu a fost proporțională cu scopul urmărit și prin urmare
art. 10 din Convenție a fost încălcat.
Libertatea de exprimare cuprinde și exprimarea artistică. Instanța de la Strasbourg a constatat

că art. 10 din Convenție „include libertatea de exprimare artistică care permite participarea la
schimbul public de informații și idei culturale, politice, sociale, de orice natură”[24].
De cele mai multe ori măsurile restrictive adoptate de autoritățile naționale privind libertatea
de exprimare artistică, au avut ca scop legitim protecția moralei sau protecția drepturilor altora.
Aplicarea principiului proporționalității în asemenea cazuri implică și caracterizarea conceptului
de morală și implicit a posibilității recunoscute statelor de a adopta măsuri restrictive. În acest
sens, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că statele contractante au o mai mare marjă de
apreciere atunci când reglementează problemele susceptibile să ofenseze convingerile intime în
domeniul moralei și al religiei. „În materie de morală țările europene nu au o concepție uniformă
a exigențelor de protecție împotriva atacurilor la adresa convingerilor religioase.”[25]
Doctrina juridică română și jurisprudența Curții Constituționale și-au adus contribuția, de

asemenea, la înțelegerea și garantarea libertății de exprimare.
În doctrină s-a afirmat că, în funcție de tendințele lor, mai autoritare sau mai liberale,
reglementările legale în materie de presă se pot grupa, în lumina dreptului comparat, în două
sisteme principale: sistemul preventiv și cel represiv[26]. Regimul juridic aplicat în această materie
trebuie să respecte principiul proporționalității, în sensul că limitele și condițiile impuse exercitării
acestei libertăți trebuie să fie adecvate finalității urmărite de legiuitorul constituant, respectiv
protecția libertății de exprimare, dar, în același timp, să nu permită exercitarea abuzivă a acestui
drept.
Curtea Constituțională se referă la jurisprudența C.E.D.O. și la dispozițiile Convenției care implică

principiul proporționalității. În acest sens, s-a precizat că libertatea de exprimare nu are caracter
absolut și, în consecință, are anumite limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restricții sau
sancțiuni, sunt măsuri compatibile cu libertatea de exprimare, dacă respectă condițiile impuse de
[24]
Cauza Műller şi alţii versus Elveţia, Hotărârea din 24 mai 1988.
Cauza Wingrove versus Regatul Unit, anterior citată. Pentru analiza respectării criteriului proporţionalităţii, în cazurile
[25]
AGORA
de restrângere a libertăţii de exprimare artistică, a se vedea şi cauza Handyside versus Regatul Unit, anterior citată şi
cauza Műller şi alţii versus Elveţia, anterior citată.
[26]
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 176.

art. 10 alin. (2) din Convenție. „Este de principiu că unei obligații legale, privind limitarea libertății
de exprimare și cu atât mai mult unei obligații de ordin constituțional, trebuie să-i corespundă
o sancțiune legală, în cazul nerespectării sale.”[27]
Această interpretare este confirmată și de jurisprudența recentă a Curții Constituționale, prin

decizia nr. 183/2004[28] s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 205 C. pen. care
incriminează insulta. În considerente s-a reținut că insulta este o infracțiune contra demnității,
iar demnitatea omului constituie o valoare supremă conform art. 1 alin. (3) din Constituție.
Limitele exercitării libertății de exprimare sunt determinate de necesitatea respectării demnității,
onoarei, vieții particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine. Încălcarea acestor limite
este sancționată prin incriminarea sancțiunii de insultă. Curtea precizează că stabilirea limitelor
exercitării unui drept sau a unei libertăți poate fi făcută de legiuitor cu respectarea dispozițiilor
art. 53 din Constituție, implicit cu respectarea criteriului proporționalității, deși, așa cum se
întâmplă și în alte cazuri, instanța constituțională nu îl analizează. Totuși, în decizia citată se
fac ample referiri la jurisprudența C.E.D.O. pentru a argumenta că restrângerea libertății de
exprimare, prin incriminarea de către legiuitor a infracțiunii de insultă, constituie o măsură
necesară într-o societate democratică, adecvată scopului legitim urmărit, respectiv, „protecția
reputației sau a drepturilor altora.”
În jurisprudența mai veche, Curtea Constituțională a constatat, în opinia noastră cu deplin temei,
constituționalitatea dispozițiilor art. 238 alin. (1) C. pen. care incriminează fapta de ofensă
adusă autorităților[29]. Deși principiul proporționalității nu este invocat în mod explicit, din
raționamentul judecătorului constituțional și din ample referiri la jurisprudența C.E.D.O. rezultă
că măsura restrictivă privind libertatea de exprimare este necesară și adecvată scopului legitim
urmărit, adică protecția demnității și onoarei unui cetățean care îndeplinește o funcție publică.
„Tocmai investirea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu numai exigențe sporite din partea
acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucât reputația unei asemenea
persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul
legal al atribuțiilor cu care a fost investită.”
Libertatea de exprimare implică și „dreptul la replică”, la rândul său considerat a fi un drept

fundamental. Curtea Constituțională a aplicat principiul proporționalității pentru a determina
limitele fiecăruia dintre aceste drepturi. În acest sens, Curtea a constatat că reglementarea prin
lege a dreptului la replică, „răspunde exigențelor de ordin constituțional cuprinse în Constituție”.
Analizând limitele dreptului la replică, instanța constituțională aplică principiul proporționalității,
exprimat ca raport echitabil între informația pretinsă, defăimătoare și replica dată acestei
informații: „Chiar în cazul pertinenței dreptului la replică se pune problema limitelor lui, pentru
că este firesc ca între dimensiunile informației pretins defăimătoare și cele ale replicii persoanei
[27]
Decizia nr. 51/1999, publicată în M. Of. nr. 262/1999; A se vedea şi decizia nr. 205/2000, publicată în M. Of.
nr. 702/2000.
Publicată în M. Of. nr. 431/2004. A se vedea în acelaşi sens şi decizia nr. 268/2004, publicată în M. Of. nr. 640/2004,
[28]
prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 C. pen. În considerentele deciziei s-a
reţinut că toate prevederile din Constituţie şi din instrumentele juridice internaţionale prin care se consacră libertatea
de exprimare, admit şi posibilitatea restrângerii acestei libertăţi, dacă măsurile restrictive sunt necesare şi adecvate
apărării drepturilor şi libertăţilor altora. Incriminarea calomniei constituie o astfel de măsură adecvată scopului legitim
urmărit, mai ales că legea permite celui care dovedeşte că a avut un interes legitim, în apărarea căruia a făcut afirmaţia
sau imputarea calomnioasă, să facă proba verităţii.
[29]
Decizia nr. 140/1996, publicată în M. Of. nr. 324/1996.

Marius ANDREESCU
lezate să nu existe o vădită disproporție (s.n.), în favoarea celei din urmă, păstrându-se limitele
unei replici de dimensiuni rezonabile, concentrate asupra aspectelor cu caracter defăimător,
combătute prin replica a cărei publicitate se solicită”[30]. Limitele exercitării libertății de exprimare
implică principiul proporționalității atunci când sunt determinate de alte valori protejate de
normele constituționale. Curtea a decis că „dispozițiile alin. (6) din art. 30 din Constituție au în
vedere limitele exercitării libertății de exprimare, acestea neputând să prejudicieze, printre alte
valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine”[31]. În același sens
este și jurisprudența C.E.D.O. care se referă la principiul proporționalității în situațiile în care
exercițiul libertății de exprimare ar putea fi limitat[32].
Protecția moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifică restrângerea
libertății de exprimare. Având în vedere acest scop legitim, Curtea Constituțională a constatat
constituționalitatea dispozițiilor art. 325 C. pen. care incriminează infracțiunea de răspândire de
materiale obscene[33]. Măsura restrictivă este necesară într-o societatea democratică, cu toate că
noțiunile „morală publică” și „bune moravuri” au un conținut variabil în funcție de colectivitate și
de epocă. Totuși, în toate aceste cazuri există o limită a toleranței manifestărilor, a cărei încălcare
trebuie să fie sancționată de legea penală, deoarece drepturile și libertățile fundamentale
garantate constituțional nu pot fi exercitate într-un mod contrar bunelor moravuri sau care ar
aduce atingere moralei publice. Principiul proporționalității este un criteriu jurisprudențial pentru
determinarea acestor limite.
IV. În loc de concluzii

Ființa spirituală a omului în profunzimea și interioritatea conștiinței de sine are ceva caracteristic
opus exprimabilității dimensiunii sociale a ființei și care denotă primatul spiritului, pentru că în
esență conștiința de sine este spirit, față de exterioritate, față de tot ceea ce înseamnă fapte
și făptuire. Este vorba de tăcere. Autenticul exprimării conștiinței de sine este tăcerea, care în
principiu nu poate face obiectul stării juridice și nici reglementării normative, reprezentând prin
excelență o zonă a non-dreptului. Există însă și excepții.
Filozofii și teologii au vorbit despre „o cunoaștere prin tăcere”. Ne rezervăm pentru un alt material
mai multe reflecții în legătură cu concepțiile filozofice și teologice despre tăcere. Aici aducem în
atenție câteva maxime pe care le considerăm importante în a aprecia tăcerea ca fiind regăsirea
de sine a omului în autenticul ființei sale.
Sfântul Isaac Siriul spunea că „Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele sunt uneltele lumii
acesteia”. Același înțelept afirma că „Este bine să fii prieten cu toți, dar singur în cugetul tău”.
Singurătatea cugetului este de fapt tăcerea care nu presupune imuabilitate sau inactivitate, ci
cufundarea în adâncul indefinit și infinit al ființei printr-un progres continuu spiritual. Părintele
[30]
[31]
Cauza Handyside versus Regatul Unit - 1976; Cauza Sunday Times versus Regatul Unit - 1979; Cauza Lingens versus Austria
[32]
- 1986, în Vincent Berger, op. cit., p. 462-465; Cauza Dalban versus România - 1999, în Hotărâri ale Curţii Europene a
AGORA
Drepturilor Omului, vol. I, op. cit., p. 325–341.

Decizia nr. 19/2005, publicată în M. Of. nr. 153/2005. De altfel, aceasta este jurisprudenţa constantă a instanţei
[33]
noastre constituţionale în această materie. A se vedea şi decizia nr. 108/1995, publicată în M. Of. nr. 8/1996.

Arsenie Boca identifica zece porunci al înțelepciunii: „De nouă ori să taci și o dată să vorbești și
atunci puțin”. Iar Sfinții Cuvioși Calist și Ignatie spuneau: „Rugăciunea celor curați este tăcere”.
Aproape paradoxal, fenomenalitatea stării juridice a omului recunoaște și chiar consacră normativ
„dreptul la tăcere” – dreptul inculpatului de a nu da nici o declarație. Mai mult decât atât,
„tăcerea” poate produce efecte juridice. De exemplu, adoptarea unui act juridic prin consens de
către un organism colegial sau i se recunoaște, în unele cazuri valoarea unui consimțământ la
încheierea unor contracte sau achiesare la pretențiile unui terț. Semnificațiile juridice ale „tăcerii”
necesită însă un studiu aparte. În contextul celor arătate mai sus ne limităm în a sublinia, că
prin excepție, voința umană în plan juridic se poate exprima și prin tăcere, deci, tăcerea este și
o realitate fenomenală socială, cuantificabilă juridic, ci nu numai o dimensiune a conștiinței de
sine, a interiorității ființei umane.
Să dobândim așadar puterea de a tăcea pentru a ne exprima astfel în autenticul ființei noastre, în
libertatea pe care aceasta o presupune, în tot ceea ce înseamnă natura socială a ființei noastre.

ABREVIERI
A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilor C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului
A.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a Tribunal Suprem (Curţii de Apel,
acţionarilor Tribunalului etc.) pe anul…
A.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii
Administrarea Patrimoniului Statului Constituţionale a României pe anul …
A.U.B. – Revista Analele Universităţii C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Bucureşti, Seria Drept Omului
A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor
Blaga – Sibiu” Mobiliare
A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Activelor Bancare Cah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européen
A.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea cam. – camera... (jurisprudenţa franceză)
Activelor Statului Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului României, secţia I, a II-a etc.
Schimb Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză
alin. – alineat (jurisprudenţa franceză)
apud. – citat după CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de
art. – articolul instituire a Comunității Europene
AUE – Actul Unic European CECO – Comunitatea Europeană a
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de
B.N.R. – Banca Naţională a României instituire a Comunității Europene a
BCE – Banca Centrală Europeană Cărbunelui şi Oţelului
BEJ – Biroul de executori judecătoreşti CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor
BNP – Biroul notarului public Omului / Curtea Europeană a
Bul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de Drepturilor Omului
Casaţie şi Justiţie a României CEE – Comunitatea Economică Europeană
Bul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii / Tratatul de instituire a Comunității
Supreme de Justiţie a României Economice Europene
(1993-1999) CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei
C. aer. – Codul aerian Atomice / Tratatul de instituire a
Comunității Europene a Energiei
C. Apel – Curtea de Apel
Atomice
C. civ. – Codul civil
cf. – a se compara cu
C. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)
CEJ – Curtea Europeană de Justiţie
C. com. – Codul comercial
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian)
(după intrarea în vigoare a Tratatului
(german)
de la Lisabona)
C. F. – cartea funciară
CML Rev – Common Market Law Review
C. fam. – Codul familiei
(Kluwer Law International)
C. fisc. – Codul fiscal
col. civ. – colegiul civil
C. m. – Codul muncii
COMI – centrul principalelor interese ale
C. pen. – Codul penal debitorului
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă compl. – completat
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală Convenţie – Convenţia pentru apărarea
C. pr. pen. – Codul de procedură penală drepturilor omului şi a libertăţilor
C. silv. – Codul silvic fundamentale (Convenţia europeană
C. vam. – Codul vamal a drepturilor omului)
C.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial COREPER – Comitetul reprezentanţilor
Internaţional Bucureşti de pe lângă permanenţi
Camera de Comerţ şi Industrie a Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de
României Justiţie a Comunităţilor Europene,
C.C. – Curtea Constituţională Tribunalului de Primă Instanţă şi
C.C.I. – Camera de Comerţ şi Industrie Tribunalului Funcţiei Publice
C.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a D. – Decretul
României D.L. – Decretul-lege
250 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018

Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi
(jurisprudenţa franceză) Dezvoltare Economică
dec. – decizia O.M.C. – Organizaţia Mondială a Comerţului
dec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc. O.R.C. – Oficiul Registrului Comerţului
DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Dreptul – revista Dreptul ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
e.g. – exempli gratia OP – ordin de plată
ECR – European Courts Report (Reports of op. cit. – opera citată
Cases before the Court of Justice and p. – pagina
the Court of First Instance p. n. – paranteza noastră (a autorului)
Ed. – Editura par. – paragraful
ed. – ediţia passim – în diverse locuri
ELR – European Law Review pct. – punctul
en. – englez / britanic PE – Parlamentul European
etc. – etcaetera („şi celelalte”) PESC – Politica Externă şi de Securitate
Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Comună
Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de Plen T. S. – Plenul fostului Tribunal Suprem
instituire a Comunității Europene a Probleme de drept – Probleme de drept din deciziile Curţii
Energiei Atomice 1990-1992 Supreme de Justiţie (1990-1992)
ex. – (de) exemplu pt. – pentru
F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional R.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouă
FEI – Fondul european de investiţii R.D.P. – Revista de drept penal
fr. – francez R.R.D. – Revista română de drept
FSE – Fondul social european R.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilor
g. – german R.R.D.E. (C) – Revista română de drept european
G.I.E. – Grup de interes economic (comunitar)
H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri R.R.D.M. – Revista română de dreptul muncii
ibidem – în acelaşi loc R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”
R.R.J. – „Revista română de jurisprudență”
idem – acelaşi autor
R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen
infra – mai jos
(Editions Dalloz)
IR – secţiunea „Informations rapides” Rec. – Recueil de la jurisprudence de la
(jurisprudenţa franceză) Cour de justice et du Tribunal de
it. – italian première instance
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Rep. (eventual urmat– (începând cu anul 2007) Repertoriul
J. N. – Revista „Justiţia Nouă” de anul apariţiei) jurisprudenţei Curţii de Justiţie
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne a Comunităţilor Europene şi a
JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Tribunalului de Primă Instanţă a
Générale. La semaine juridique” Comunităţilor Europene (ediţia în
(jurisprudenţa franceză) limba română) (partea I – hotărârile
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene CJCE; partea a II-a – hotărârile TPI)
(seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
Comunicări şi Informaţii) de practică judiciară în materie
Jud. – Judecătoria civilăa Tribunalului Suprem şi a altor
Jur. Gen. – Jurisprudenţa generală instanţe judecătoreşti pe anii 1952-
Jur. Rom. – Jurisprudenţa română 1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Juridica – Revista Juridica Bucureşti, 1970
L. P. – Revista „Legalitatea Populară” Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
l. – litri judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor
lit. – litera
instanţe judecătoreşti pe anii
loc. cit. – locul citat
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
mod. – modificat Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
mp – metri pătraţi judiciară în materie civilă a
n. a. – nota autorului Tribunalului Suprem şi a altor
n. n. – nota noastră (a autorului) instanţe judecătoreşti pe anii 1975-
n.r. – nota redacţiei 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
n.t. – nota traducătorului Bucureşti, 1982
nr. – numărul
PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 251

Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică t. – tomul
judiciară în materie civilă a T. J. – Tribunalul judeţean
Tribunalului Suprem şi a altor T. pop. rai. – Tribunalul popular al raionului
instanţe judecătoreşti pe anii 1980- T. reg. – Tribunalul regional
1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Bucureşti, 1986 t.n. – traducerea noastră
Rev. soc. – Revue des sociétés T.S. – Tribunalul Suprem
RFD adm. – Revue française de droit TFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
administratif Europene
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
RTD com. – Revue trimestrielle de droit Europene (Tratatul de la Lisabona)
commercial TGI – Tribunal de grande instance
RTD eur. – Revue trimestrielle de droit européen (jurisprudenţa franceză)
s. civ. – secţia civilă TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al
s. com. – secţia comercială Comunităţilor Europene
s. cont. adm. – secţia de contencios administrativ Tratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii
s. pen. – secţia penală Europene (după 1 noiembrie 1993, ca
S.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice” urmare a modificărilor aduse Tratatului
S.D.R – Revista „Studii de drept românesc” CEE prin Tratatul de la Maastricht)
s.n. – sublinierea noastră Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Economice Europene (semnat
Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi la Roma, la 25 martie 1957, cu
Justiţie) modificările ulterioare survenite
S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş- până la Tratatul de la Maastricht)
Bolyai”– Series Iurisprudentia Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană
SA – societate pe acţiuni (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)
SC – societatea comercială Trib. – Tribunalul
SEE – Spaţiul Economic European TUE(după intrarea în – Tratatul privind Uniunea Europeană/
sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc. vigoare a Tratatului Tribunalul Uniunii Europene
SNC – societate în nume colectiv de la Lisabona)
soc. – secţia de dreptul muncii TVA – taxa pe valoare adăugată
(jurisprudenţa franceză) UE – Uniunea Europeană
SPPI – Societate civilă profesională de UEM – Uniunea Economică şi Monetară
practicieni în insolvenţă urm. – următoarele
SRL – societate cu răspundere limitată V. – a se vedea
supra – mai sus V° – verbo (la cuvântul)
ş. a. – şi alţii (altele) vol. – volumul

CONDIȚII GENERALE DE PUBLICARE
ÎN REVISTELE WOLTERS KLUWER ROMÂNIA
1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în Revistele Wolters Kluwer România (Pandectele
Române, Revista Română de Dreptul Muncii, Revista Română de Drept al Afacerilor, Revista
Română de Drept European), sub rezerva acceptării sale de către Redacția revistei, constituie
consimțământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiții generale:
2. Colegiul de redacție va accepta lucrarea cu condiția ca aceasta să corespundă într-o măsură

rezonabilă, ca nivel și stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele:
– nivel științific corespunzător;
– tema lucrării să fie actuală;
– lucrarea să conțină un aport de noutate față de doctrina existentă;
– conținutul lucrării să fie adus la zi cu legislația în vigoare în momentul predării.
Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată
sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.
3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,
în exclusivitate și fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate:
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al

Revistei în care are loc publicarea, pe o perioadă de 4 ani;
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de

existență;
– dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii și distribuirii în format

electronic;
– dreptul de a retipări acel număr al revistei care include și lucrarea autorului, pe toată durata
de existență a dreptului de autor.
4. Materialele înaintate Editurii spre publicare se vor trimite la adresa de e-mail

redactie@wolterskluwer.ro și vor respecta următoarele condiții:
– articolele se vor transmite în format Word și vor fi redactate cu diacritice, fără greșeli
gramaticale, cu respectarea abrevierilor indicate în paginile revistei. Editura poate cere
autorului să recorecteze lucrarea;
– fiecare articol va avea titlu, rezumat în limba română și engleză, cuvinte-cheie și va respecta
o structură coerentă (capitole, secțiuni etc.).
PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 253

5. Autorul garantează că este singurul deținător al dreptului de autor asupra lucrării și că lucrarea
este originală, cu excepția materialelor de domeniu public și a extraselor din alte lucrări, care sunt
făcute cu respectarea dispozițiilor legale în materia proprietății intelectuale. Autorul își asumă
deplina responsabilitate în privința conținutului lucrării.
6. Cu privire la materialele care se publică, redacția își rezervă următoarele drepturi:
– să modifice titlul acestora;
– să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere
ideilor, opiniei și argumentelor autorilor.
7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresele e-mail redactie@wolterskluwer.ro sau pe

suport hârtie, însoțit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL,
București, Bulevardul Tudor Vladimirescu, nr. 22, Clădirea Green Gate, et. 6, Sector 5, cod 050881,
cu menționarea revistei în care se dorește publicarea.
Autorii vor primi o confirmare a recepției în termen de 10 zile. Pentru a evita orice
disfuncționalități în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în
termenul menționat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacția.
Decizia de publicare a articolului aparține Colegiului de redacție al revistei și va fi luată în urma

unui proces de analiză a lucrării, conform criteriilor enunțate la pct. 2. În cazul în care există
sugestii de modificare, acestea vor transmise autorilor. Refuzul de a modifica articolele în sensul
dorit de Colegiul de redacție într-un termen rezonabil convenit de părți, echivalează cu retragerea
articolului de la publicare.
8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoțite de un rezumat redactat în

limba engleză, de maxim o pagină.
9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele și inițiala prenumelui autorului,
lucrarea, ediția, editura, locul de editare, anul apariției, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile
conform uzanțelor revistei.
10. Hotărârile judecătorești redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive.
Se va specifica dacă sunt publicate și sursa.
11. Autorii vor preciza numele și prenumele, profesia (funcția), locul de muncă / locul desfășurării
activității, adresa și telefonul. La cererea Editurii, autorul trebuie să furnizeze documentele cerute
de aceasta (acord de editare, declarație).
12. Acceptarea de către redacție a articolelor trimise spre publicare implică încheierea valabilă a
contractului de editare, având în vedere dispozițiile art. 42 teza a II-a din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, care prevăd că pentru încheierea contractului de editare
având drept obiect opere utilizate în presă nu este obligatorie forma scrisă.


Pandectele Române 22018 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pandectele Române 22018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PANDECTELE

Senior Publisher Reviste

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 5

6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | CUPRINS

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 7

COMMENTED CASE LAW

8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | CUPRINS

NATIONAL CASE LAW

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 9

10 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | CUPRINS

DREPTUL ROMÂN ȘI MARILE SALE DILEME

Încheierea tranziției de la „dreptul socialist” (aferent perioadei 1947-1989), la cel

Principala provocare a momentului istoric o reprezintă astăzi, și la noi, ruperea

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 13

instrument de informare a practicienilor. În acest context, desprinsă de primul

Printre învățămintele datorate dreptului roman se numără și acela potrivit căruia

Fără îndoială, primele „victime” ale mondializării și uniformizării în sensul

Am asistat, astfel, la o decădere „în cascadă” a dreptului românesc, național în

Din această perspectivă, mai poate exista vreo contribuție a drepturilor

14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | EDITORIAL

mijlocul secolului al XIX-lea la nivelul de simplu receptor mecanic al noilor norme

Singura poziție rațională și responsabilă în fața noilor sfidări și provocări mondiale o

Generația Marii Uniri a pus fundamentele contribuției românești în domeniu.

Discipolii generației României Mari, deși trăitori într-o epocă politico-istorică

Programul științific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române,

Din păcate, succesiunile demografice din ultimele patru decenii la nivelul

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 15

Și aceasta cu atât mai mult cu cât actuala mondializare juridică nu trebuie să

Prof. univ. dr. Mircea DUȚU

16 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | EDITORIAL

Argumentele admisibilității suspendării

Keywords: administrative act, execution of the administrative act, suspension of

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 19

asupra sa. În ceea ce ne privește, opinăm în sensul admisibilității unei asemenea

Cuvinte-cheie: act administrativ, executarea actului administrativ, suspendarea

20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

Ulterior, prin recomandarea – Rec (2003) 16 privind executarea deciziilor administrative și

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 21

judecătorul învestit cu soluționarea recursului, în perioada de așteptare a deciziei interpretative

22 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

În ceea ce privește justificarea și admisibilitatea cererii de suspendare provizorie a executării unui

În practica sa[7], într-o cerere de suspendare a executării actului administrativ întemeiată pe

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 23

24 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

În legătură cu admisibilitatea cererii de suspendare provizorie a executării actului administrativ,

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 25

completările ulterioare, cu referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se

26 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

În concret, persoana interesată poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă

Toate aceste condiții de admisibilitate a cererii de suspendare provizorie trebuie îndeplinite

nr. 2969/2/2017 (nepublicată).

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 27

– reclamanta a formulat anterior o cerere de suspendare propriu-zisă;

28 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

Oprirea activității reclamantei ar fi de natură să afecteze grav și activitatea agenților economici

Totodată, având în vedere că cererea de suspendare provizorie a executării actului administrativ

i) dovada formularii plângerii administrative prealabile sau a contestației administrative, după

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | 29

În conținutul cererii de suspendare provizorie, este necesară prezentarea aspectelor privind

De asemenea, în conținutul cererii de suspendare provizorie apreciem necesară și mențiunea că

30 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 2/2018 | DOCTRINĂ

În același timp, cu privire la competență, se impun o serie de precizări teoretice.

În doctrină[12], preluându-se o soluție jurisprudențială, s-a opinat că în ceea ce privește „caracterul