PR 12018 PDF

PANDECTELE
ROMÂNE
ROMANIAN PANDECTS
1/2018
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
MAGHIAR CARMEN, carmen.maghiar@just.ro, la data: 31-07-2018, prin comanda: #5725
Revista Pandectele Române este o revistă indexată în baze de date
internaţionale (EBSCO, ProQuest, HEINONLINE).
Romanian Pandects is indexed in international databases
(EBSCO, ProQuest, HEINONLINE).
Pandectele Române
Copyright © Wolters Kluwer
Director General
Wolters Kluwer România: Dan STOICA
Senior Publisher Reviste

Wolters Kluwer România: Adrian Toni NEACȘU
Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN
Wolters Kluwer
Bdul. Tudor Vladimirescu nr. 22,
Green Gate, et. 6
Sector 5, Bucureşti 050881
WoltersKluwer.ro
Revista Pandectele Române este o publicaţie Wolters Kluwer România, parte a grupului internaţional Wolters
Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior.
Copyright © 2018 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această
publicaţie nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic,
de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepţia
cazului în care se citează pasaje în lucrări știinţifice și celelalte excepţii permise de Legea nr. 8/1996, privind
dreptul de autor și drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35.
FONDATOR
Constantin HAMANGIU
DIRECTOR
Prof. univ. dr. Mircea DUŢU
Director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN Prof. univ. dr. Ion DELEANU
Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ Prof. univ. dr. Ion DOGARU
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU Prof. Hugues FULCHIRON
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR Prof. Nicolas QUELOZ
COLEGIUL DE REDACŢIE
REDACTOR ȘEF
Prof. univ. dr. Gabriela RĂDUCAN
MEMBRI
Prof. univ. dr. Radu CATANĂ Prof. univ. dr. Dan LUPAŞCU
Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL Lect. univ. dr. Raluca BERCEA
Avocat, dr. Horaţiu Dan DUMITRU Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU Conf. univ. dr. Irina SFERDIAN
Avocat, drd. Mihai MAREȘ Prof. univ. dr. Elena Simina TĂNĂSESCU
CUPRINS
Cuprins
EDITORIAL
11 Mircea DUŢU
Juriștii și cultura (juridică)
DOSAR - Protecţia datelor și comunităţile virtuale

17 Daniel-Mihail ȘANDRU
Imposibila coexistenţă între protecţia datelor și comunităţile virtuale?
Ce urmează?
26 Adriana-Maria ȘANDRU
Privire critică asupra jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE referitor la
interpretarea art. 8 privind protecţia datelor cu caracter personal din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)
34 Irina ALEXE
Principalele noutăţi privind responsabilul cu protecţia datelor, incluse în GDPR
46 Arina DRAGODAN
Cooperarea administrativă în domeniul fiscal între statele membre ale
Uniunii Europene prin schimb automat obligatoriu de informaţii și protecţia
datelor cu caracter personal
61 Silviu-Dorin ŞCHIOPU
Aplicarea teritorială a dreptului la uitare digitală (dreptul la înlăturare) în
lumina cererii de decizie preliminară introdusă de Conseil d’État (Franţa) la
21 august 2017 – Google Inc./CNIL [Cauza C-507/17]
73 Cristian SOMOȘAN
Protecţia specifică a copiilor în Regulamentul General privind Protecţia
Datelor (RGDP/GDPR)
81 Elisabeta SLABU
Rolul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter
Personal în asigurarea respectării dreptului la viaţă intimă, familială și privată.
Corelarea cu prevederile Capitolului VI din Regulamentul (UE) 2016/679
DOCTRINĂ
91 Dan Claudiu DĂNIȘOR
Putere și autoritate constituantă în România revoluţionară
106 Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ
Implicaţii ale azilului în procedura extrădării
DIN ARHIVA PANDECTELOR ROMÂNE
125 Take IONESCU
Autentificarea actelor. Formalităţile substanţiale (art. 16 și 18). Constatarea
lor nu numai prin întrebuinţarea unor termeni sacramentali în procesul
verbal de autentificare
133 Const. G. RARINCESCU
Acţiune in rem verso în cazul când între părţi a existat o situaţie contractuală.
Dreptul tribunalelor ordinare de a se pronunţa asupra legalităţei actelor
administrative pe cale de excepţie
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 5

Take IONESCU
JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ
145 Arcadia HINESCU

Transfer imobile în cadrul fuziunii între societăţi. Hotărârea adunării
generale a acţionarilor în formă autentică
160 Dan CIMPOERU
Efectele neintroducerii în cauză a soţului coproprietar devălmaș în ceea ce
privește latura pasivă a raportului juridic dedus judecăţii
164 Mihai MAREȘ
Contestaţie la executare. Analiza existenţei unei cauze de micșorare a
pedepsei. Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru computarea măsurii
privative de libertate executate în afara ţării
170 Mihai MAREȘ
Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor
privative de libertate aplicate de instanţele altor state membre ale Uniunii
Europene. Solicitarea de contopire a pedepselor. Solicitarea de deducere a
perioadei reţinerii
JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ
177 Luare de mită. Medic. Pedeapsă complementară. Interzicerea exercitării
profesiei de medic. Proporţionalitate. Limitarea interdicţiei la sistemul
public de sănătate (C. Apel București, secţia a II-a penală, decizia penală
nr. 100/A din data de 27 ianuarie 2017)
184 Competenţa materială a soluţionării recursului. Declararea ca
neconstituţional a criteriului pragului valoric, în materia căilor de atac de
reformare (C. Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 4/C din 31 ianuarie
2018, www.rolii.ro)
187 Sarcinile succesiunii. Cheltuielile folosinţei personale a imobilelor (C. Apel
Craiova, secţia I civilă, decizie nr. 8 din 11 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
196 Garanţie contra evicţiunii. Restituirea preţului actualizat al imobilului
(C. Apel București, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
decizia civilă nr. 48.a din 23 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
220 Salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Interpretarea sintagmei
„salarizat la același nivel” (C. Apel Pitești, secţia a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, decizie nr. 210/r-c din 5 februarie 2018, www.rolii.ro)
MERIDIANE JURIDICE
235 Andrei DUŢU
Drept comparat: analiza reglementărilor referitoare la starea de urgenţă în
lumina dispoziţiilor referitoare la prevenirea şi represiunea actelor de terorism
ISTORIA JURIDICĂ
243 Mircea DUŢU
Vespasian Erbiceanu – arhitectul revenirii Basarabiei în spaţiul juridic
românesc interbelic
6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | CUPRINS

EDITORIAL
11 Mircea DUŢU
Jurists and (legal) culture
BRIEF - Data protection and virtual communities

17 Daniel-Mihail ȘANDRU
Impossible coexistence between data protection and virtual communities?
What’s next?
26 Adriana-Maria ȘANDRU
Critical view on the jurisprudence of the EU Court of Justice regarding the
interpretation of Art. 8 on the protection of personal data in the Charter
of Fundamental Rights of the European Union (CDFUE)
34 Irina ALEXE
The main developments regarding the Data Protection Officer included
in GDPR
46 Arina DRAGODAN
Administrative cooperation in the field of taxation between the Member
States of the European Union through mandatory automatic exchange of
information and the protection of personal data
61 Silviu-Dorin ŞCHIOPU
The territorial scope of the right to be forgotten (right to de-referencing)
in the light of the request for a preliminary ruling from the Conseil d’État
(France) lodged on 21 August 2017 — Google Inc. v CNIL [Case C-507/17]
73 Cristian SOMOȘAN
The protection of children through the scope of the General Regulation
regarding the Protection of Personal Data (GDPR)
81 Elisabeta SLABU
Role of the National Supervisory Authority for Personal Data Processing to
ensure respect for the right to privacy, family and private life. Correlation
with the provisions of Chapter VI of Regulation (EU)2016/679
DOCTRINE
91 Dan Claudiu DĂNIȘOR
Constituent power and authority in revolutionary Romania
106 Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ
Asylum implications in the extradition procedure
PANDECTELE ROMÂNE -ARCHIVES
125 Take IONESCU
Authentication of documents. Substantial formalities (art. 16 and 18).
Certification not only through the use of sacramental terms in the
authentication protocol
133 Const. G. RARINCESCU
In rem verso action in case there was a contractual situation between
the parties. The right of ordinary tribunals to rule on the legality of
administrative acts by way of exception
CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 7

Take IONESCU
COMMENTED CASE LAW
145 Arcadia HINESCU

Real estate transfer within the merger between companies. Decision of the
general meeting of shareholders in a deed
160 Dan CIMPOERU
Effects of not introducing in the case the spouse co-owner by the entirety as
regards the right of defence in the legal relationship brought before the court
164 Mihai MAREȘ
Opposition to enforcement. Analyzing the existence of a cause for lesser
penalty. Failure to comply with the legal conditions for the computation
of the custodial measure executed outside the country
170 Mihai MAREȘ
Enforcement on the territory of Romania of the penalties or custodial measures
imposed by the courts of other Member States of the European Union. Request
for the fusion of penalties. Request to deduct the detention period
NATIONAL CASE LAW
177 Accepting bribe. Medical doctor. Complementary penalty. Prohibition of
practising the profession of doctor. Proportionality. Limiting the prohibition
to the public health system (Bucharest Court of Appeal, Criminal Section II,
criminal decision no. 100/A of 27 January 2017)
184 Material jurisdiction to rule on the second appeal. Declaring as unconstitutional
the criterion of the value threshold, in the matter of reforming appeals
(Constanţa Court of Appeal, Civil Section I, civil decision no. 4/C of 31 January
2018, www.rolii.ro)
187 Burden of the succession. Expenditures for the personal use of buildings
(Craiova Court of Appeal, Civil Section I, decision no. 8 of 11 January 2018,
www.rolii.ro)
196 Warranty against eviction. Restitution of the updated price of the building
(Bucharest Court of Appeal, Civil Section III, cases involving minors and family
matters, civil decision no. 48.a of 23 January 2018, www.rolii.ro)
220 Salaries of staff paid out of public funds. Interpretation of the phrase
“salaries at the same level” (Piteşti Court of Appeal, Civil Section II, fiscal and
administrative dispute, decision no. 210/r-c of 5 February 2018, www.rolii.ro)
JURIDICAL COORDINATES
235 Andrei DUŢU
Comparative law: an analysis of the regulations on the state of emergency in
the light of the provisions on the prevention and repression of terrorist acts
LAW HISTORY
243 Mircea DUŢU
Vespasian Erbiceanu - the architect of the return of Bessarabia into the
interwar Romanian legal space
8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | CUPRINS

EDITORIAL
Juriștii și Cultura (juridică)
JURIȘTII ȘI CULTURA (JURIDICĂ)
O lucrare întâlnită recent pe rafturile uneia dintre celebrele librării juridice de pe

rue Sufflot din Paris, cu titlu sugestiv „Précis de culture juridique. CRFPA. Grand
oral. Examen national. Session 2017”, aduce în atenţie o problemă de maximă
importanţă și deosebit interes nu numai în Franţa, ci și la noi: cea a conţinutului
examenului de admitere în profesia de avocat, îmbogăţit în cazul de faţă prin
includerea culturii juridice ca materie esenţială! Elaborarea și publicarea de către o
echipă coordonată de doi distinși universitari parizieni a unei cărţi cu o asemenea
tematică este rezonanţa unei exigenţe rezultate din reforma examenului de acces
în profesia de avocat, realizată printr-un decret și o hotărâre din 17 noiembrie
2016. Ea a privit simplificarea probelor de admitere, reducându-le la două, una
de limbă și o alta zisă „marele oral”, a cărei durată a fost stabilită la 45 de minute,
iar coeficientul/ponderea aferentă trecea de la 3 la 4. De asemenea, s-a modificat
parţial și obiectul probei în sensul că, dacă a privit dintotdeauna un subiect relativ
la protecţia drepturilor și libertăţilor fundamentale, de acum înainte permite și
presupune și aprecierea cunoștinţelor candidatului, cultura juridică, aptitudinea
sa de argumentare și exprimare orală. Programa probei orale, prevăzută în anexa
hotărârii respective, stabilește patru teme: cultura juridică generală, originea și
izvoarele drepturilor și libertăţilor fundamentale, regimul juridic al acestora și
principalele libertăţi și drepturi.
Reforma respectivă e considerată în lumea juridică franceză una binevenită și, în

orice caz, convingătoare. Ea ar da greutate și profunzime examenului oral care,
limitat la o discuţie privind drepturile și libertăţile fundamentale era lipsit adesea
de consistenţa necesară, până la a se reduce la o simplă discuţie de complezenţă.
Permiţând examinatorilor să evalueze cunoștinţele candidaţilor, autorii reformei au
făcut să crească interesul și să sporească importanţa acestei probe în deschiderea
accesului spre cariera de avocat.
Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu e vorba de a aprecia orice fel de cunoștinţe,
cele de specialitate și de actualitate, ci ceea ce constituie fundamentul edificării
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 11

Mircea DUŢU
unei cunoașteri pentru care, în orice caz, ești suficient de pregătit pentru a practica
dreptul în general și a accede la cariera de avocat în special.
Juristul modern, indiferent de profesia pentru care optează să o practice, are la

dispoziţie o cultură specifică, mai mult decât bimilenară, și dintotdeauna capabilă
să-l ghideze în găsirea soluţiilor la situaţii în permanentă și rapidă evoluţie, chiar
și atunci când pășește pe tărâmuri necunoscute, care apar deopotrivă indefinite
și imprevizibile. De aceea, în privinţa formării profesionale nu trebuie să se facă
economie în promovarea unei solide dimensiuni istorice, înţeleasă nu ca un paseism
desuet, ci ca deprindere și familiarizare cu metodele și construcţiile logice specifice,
care ţin de esenţa artei profesionale.
Desigur, sunt unii „utilitariști” și promotori ai concepţiei de „meserie”, meșteșug al

carierei, care propovăduiesc completa neutralitate și formare „pur tehnică”, liberă
de orice dimensiune filosofico-culturală a formării juridice. Nu este locul abordării
aici a problemelor unei atari atitudini, mărginindu-ne la a arăta că, altădată, cei mai
mari filosofi, de la Aristotel la Hegel, nu și-au putut imagina a-și îndeplini menirea
fără a fi elaborat și o doctrină a dreptului, și puţini sunt jurisconsulţii de marcă care
să nu fi manifestat și preocupări filosofice.
O asemenea orientare a evaluării accesului în profesie presupune și o corelare

cu curicula formării universitare, care să implice extinderea dimensiunii culturale
(teoretice și filosofice) a cursurilor facultăţii de drept, operarea unui reechilibraj
între disciplinele dogmatice, pe de o parte, și cele empirice – istorice și sociologice –
și filosofice, pe de alta.
Învăţarea și deprinderea Dreptului – ca știinţă și profesie – nu trebuie să mai

rămână astfel „strânse și în mod servil pozitive”, căci „pentru a avea idei juste,
prima condiţie este aceea de a avea multe idei”. Pregătirea juridică, indiferent de
rangul și forma de realizare, ar trebui să conţină trei aspecte complementare prin
intermediul genezei (ori a explorării surselor istorice și fundamentelor filosofice),
exegezei (adică expunerii regulilor pozitive, inclusiv a celor de drept comparat) și, de
asemenea, practica normelor și instituţiilor. În privinţa studiului acesteia din urmă,
să nu uităm că „regulile de drept se absorb în instituţii juridice” și că amândouă
„formează substanţa ramurilor de drept”.
Nu este mai puţin adevărat că, prin redesenarea programei probei orale, noul regim
al examenului de acces în baroul francez a născut și o oarecare nedumerire atât
în rândurile candidaţilor, cât și în cele ale examinatorilor legată de dificultăţile
identificării depline a conţinutului și exprimării clare a contururilor culturii juridice
actuale, ca obiect al examinării.
Căci, pe cât de ușor sunt de identificat limitele materiilor (ramurilor) curente

ale dreptului și aferente învăţământului juridic, pe atât dificil de precizat rămân
contururile culturii juridice generale. Fără îndoială, în condiţiile în care contururile
ferme ale conceptului de cultură juridică rămân neclare chiar și pentru specialiștii
domeniului, este vorba, mai degrabă, de ceea ce este cunoscut sub denumirea de
„enciclopedie a dreptului”.
12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | EDITORIAL

Juriștii și Cultura (juridică)
Referindu-ne acum la lucrarea publicată, destinată a fi folosită în pregătirea probei

„marelui oral”, ambiţia declarată a autorilor săi este aceea de a trasa, pe cât posibil,
frontierele noului examen prin a desemna cât mai precis conţinutul evaluării
renovate, căreia textele reglementare nu i-au precizat perimetrul.
Este interesant de observat apoi și de cercetat aprofundat și raţiunile unei atari

întreprinderi: asigurarea confortului necesar candidaţilor în asemenea circumstanţe,
a echităţii cuvenite și care ar putea fi afectată de lipsa unor repere uniforme ale
programelor de examinare și eliminarea arbitrariului cu ocazia evaluării. Pentru că,
în definitiv, nu cultura examinatorului a fost avută în vedere în aceste documente,
ci cultura juridică pe care juriștii o au în comun, de aceea a fost etichetată drept
generală și pe care trebuie să o posede spre a fi capabili să apere și promoveze la
bară drepturile justiţiabililor.
Concepută și publicată spre a răspunde nevoilor noilor cerinţe de examinare,

lucrarea cuprinde prezentări ale diverselor teme aferente domeniului, de la
ierarhia izvoarelor dreptului, la epistemologia juridică, trecând prin istoria și analiza
comparativă a sistemelor de drept, persoanele, patrimoniul, doctrină și raporturile
dintre drept și literatură – printre multe altele –, reflecţii destinate să ilustreze, să
amplifice și să lămurească rolul culturii juridice. După cum ușor se poate observa,
o atare tematică pe cât este de vastă și de variată, pe atât rămâne de imprecisă.
În această privinţă nu putem spune decât că, dincolo de deriva covârșitoare a
reglementărilor și a jurisprudenţei, de tehnicitatea din ce în ce mai pregnantă a
practicii și a învăţământului juridic, dreptul este, înainte de toate, o cultură aparte,
mai precis o parte consistentă a culturii societăţii, cuprinzând valori, relaţii, creaţii,
uzanţe, idei sau moduri de a fi și de a acţiona, pe care se întemeiază și care ţin la
un loc societatea umană.
În mod evident, drepturile și libertăţile fundamentale nu sunt uitate. Analiza lor

este concepută tot din perspectiva dimensiunii lor culturale. Cum bine au arătat
autorii reformei examenului de admitere, aceste instrumente se pretează în special
la evocarea, deci la conștientizarea și descoperirea, dimensiunii și a naturii profund
culturale ale normelor și ale jurisprudenţei, constituind puncte de întâlnire, pe de
o parte, între valorile pe care se întemeiază orice proiect social, și, pe de altă parte,
interesele care determină orice acţiune umană.
Prin valenţele sale, lucrarea permite atât candidaţilor, cât și membrilor comisiilor
de evaluare să pregătească în cel mai bun mod proba îmbogăţită semnificativ
a examenului oral. În același timp, i se oferă cititorului o bogată și frumoasă
demonstraţie a faptului că dreptul este, înainte de toate, (o) cultură.
… Desigur, este dificil pentru un extraneu a-și permite și, mai ales, a se pronunţa
asupra oportunităţii și semnificaţiilor unei atari reforme care promovează cultura
juridică printre primele repere ale evaluării capacităţii de a deveni avocat. Cu titlu de
principiu, o asemenea măsură apare drept salutară și preferabilă tuturor ipostazelor
de a reduce aprecierea unui candidat la fotografierea și reproducerea unui efemer
text de lege. Este vorba aici, înainte de toate, de a înţelege și accepta ceea ce este
EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 13

Mircea DUŢU
determinant pentru formarea iniţială a unui profesionist al dreptului: înţelegerea

juridicului și, în consecinţă, deprinderea de a solfegia partitura înfăptuirii juridice,
având „partiturile” codurilor în faţă sau înmagazinarea textelor de lege mai mult
sau mai puţin digerate în substanţa lor.
Am crezut și credem că opţiunea franceză pentru criteriul cultură juridică este

adevărata cheie spre a răspunde dilemei a fi sau a nu fi avocat și jurist în general
și sperăm că exemplul să contagieze și lumea juridică românească. Trecerea de la
un avocat sau magistrat de „texte grilă”, de reproducere mecanică a unor texte
întâlnite și pe internet, la specialistul capabil să înţeleagă și să „zică” așa cum se
cuvine dreptul, inclusiv ca fenomen cultural, a devenit și pentru noi o prioritate.
Numai așa va putea, cu adevărat, să împartă dreptatea ori să înfăptuiască justiţia
sau să participe la acestea.
În orice caz, mesajul transmis prin această reformă de Baroul francez, și la care
nu ar trebui să rămânem indiferenţi, este unul de esenţă: a crede că Dreptul este
reductibil la deprinderea mecanică și prin intermediul unei sume de texte este
o eroare manifestă. Pentru că El nu se reduce la o teorie textuală și normativă,
și aceasta pentru că, adeseori, jurisprudenţa este fundamentală întrucât acest
ansamblu fluctuează și evoluează de-a lungul timpului și că numeroase interpretări
(inclusiv doctrinare!) sunt întotdeauna posibile pentru același fapt și act. Ori,
aceasta implică, dincolo de cunoașterea unui text, ceva mult mai important:
capacitatea de a înţelege juridic realitatea, imposibil de realizat fără o minimă
cultură (juridică).
14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | EDITORIAL

DOSAR
PROTECŢIA DATELOR ȘI COMUNITĂŢILE VIRTUALE
Imposibila coexistenţă între protecţia datelor și comunităţile virtuale? Ce urmează?
Imposibila coexistenţă între protecţia datelor

și comunităţile virtuale? Ce urmează?
Prof. univ. dr. Daniel-Mihail ȘANDRU[1]
ABSTRACT
The protection of personal data is in the full process of reform at European

Union’s level, but with global impact, by protecting the European citizens.
Internet regulating, in terms of personal data, is a project that will affect virtual
communities. The article analyzes the main regulatory directions and impacts of
virtual community law and the protection of personal data on portability, profiling
and protection of privacy in the public communications sector by providing
examples from two sensitive areas (justice and medicine).
Keywords: personal data protection, European citizenship, virtual community,

social networking, portability, profiling
REZUMAT
Protecţia datelor cu caracter personal este în plin proces de reformă la nivelul

Uniunii Europene, dar cu impact mondial, prin protejarea cetăţenilor europeni.
Reglementarea internetului, sub aspectul datelor personale, este un proiect
care va afecta comunităţile virtuale. Articolul analizează principalele direcţii de
reglementare și de impact al dreptului comunităţilor virtuale și protecţia datelor
personale referitoare la portabilitate, profilare și protejarea confidenţialităţii în
sectorul comunicaţiilor publice prin oferirea unor exemple din două domenii
sensibile: justiţie și medicină.
Cuvinte-cheie: protecţia datelor personale, cetăţenie europeană, comunităţi

virtuale, reţele de socializare, portabilitate, profilare
Legislaţie relevantă: Directiva nr. 2002/58/CE, Regulamentul nr. 2016/679/UE
[1]
Prof. univ. dr. – Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Universitatea din București și Universitatea Petru Maior,
Târgu-Mureș; fondator și coordonator al Centrului de Studii de Drept European (CSDE) din cadrul Institutului de Cercetări
Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române; judecător ad-hoc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
adresa: Calea Victoriei, nr. 125, Sector 1, București; e-mail: mihai.sandru@csde.ro mihaisandru.ro. Acest material a fost
pregătit pentru Conferinţa Naţională „Comunităţi virtuale în epoca Regulamentului General privind protecţia datelor”,
organizată la Galaţi, la data de 23 noiembrie 2017, de Universitatea Danubius din Galaţi. Toate documentele on-line au
fost consultate/verificate ultima dată la 8 februarie 2018.
DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 17

Daniel-Mihail ȘANDRU
I. Introducere
DOCTRINĂ
Conferinţa organizată de Universitatea Danubius[2] pune în evidenţă paradoxul societăţii

actuale: mai multă cunoaștere înseamnă renunţarea la atribute umane consacrate prin drepturi
fundamentale. Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor Fundamentale
(CEDO) a consacrat încă de la jumătatea secolului trecut dreptul la viaţă privată (Dreptul
la respectarea vieţii private și de familie, art. 8), iar Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene consacră recent atât dreptul la viaţă privată (art. 7 - Respectarea vieţii private și de
familie) cât și protecţia datelor cu caracter personal (art. 8). Dar aceste documente juridice, alături
de cele subsecvente, cum ar fi Regulamentul nr. 2016/679 (GDPR)[3] sau Recomandările Consiliului
Europei[4] nu pot proteja viaţa privată a persoanei fizice dacă aceasta renunţă de bună voie la ea.[5]
Realitatea și „realitatea virtuală” sunt aspecte diferite ale vieţii unui individ. Transpunerea
personalităţii într-un mediu ne-natural are consecinţe în plan juridic, inclusiv cu privire la
drepturile și obligaţiile sale. Iar protecţia vieţii private, sub aspectul său particular, al protecţiei
datelor personale, este unul dintre cele mai importante. Multe studii demonstrează că realitatea
virtuală este distorsionată[6], că numărul cunoștinţelor/prietenilor/legăturilor din reţelele sociale
depășește capacitatea umană de recunoaștere[7] și că serviciile oferite de diferite site-uri/
platforme nu pot fi gratuite sau că preţul gratuităţii acestora este viaţa privată a utilizatorilor.
Concluziile Avocatului General Pedro Cruz Villalón prezentate la 29 martie 2011 în cauzele
conexate C-509/09[8] și C-161/10 subliniază în paragrafele 42-48 diferenţele dintre presa scrisă,
tradiţională și noile modalităţi de comunicare prin internet. Internetul a schimbat referinţele
noastre fizice referitoare la spaţiu și timp: „internetul antrenează, pe de o parte, o transformare
a concepţiei noastre spaţiale/teritoriale privind comunicarea, prin globalizarea relaţiilor sociale și
prin minimizarea relevanţei dimensiunii regionale sau naţionale până la punctul în care se creează
un spaţiu imaterial și intangibil, „spaţiul virtual”, lipsit de frontiere și de limite. Pe de altă parte,
internetul transformă percepţia temporală a relaţiilor menţionate atât datorită caracterului
imediat al accesului la conţinutul acestora, cât și datorită potenţialului de permanenţă pe internet.
[2]
Conferinţa a fost organizată în cadrul masteratului Dreptul comunităţilor virtuale (http://www.univ-danubius.ro/
facultatea-de-drept-2/master-facultatea-de-drept.html), masterat constituit în urma unui proiect Erasmus+ (detalii
http://litc.eu.com:888/litc/#about).
[3]
Regulamentul nr. 2016/679/UE al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulaţie a acestor date și
de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (JO L119/04.05.2016).
[4]
Recomandarea CM/Rec(2012)4 a Comitetului de Miniștri cu privire la protecţia drepturilor omului în contextul
reţelelor de socializare; Recomandarea CM/Rec(2012)3 a Comitetului de Miniștri către statele membre asupra protecţiei
drepturilor omului cu privire la folosirea motoarelor de căutare; Recomandarea CM/Rec(2008)6 privind măsurile de
promovare a respectării libertăţii de exprimare și informare cu privire la filtrarea pe Internet;
[5]
Așa cum se întâmplă în distopia Cercul (The Circle), a lui Dave Eggers (Knopf, 2013), volum recent ecranizat.
[6]
K. Lerman, X. Yan, X.-Z. Wu, The „Majority Illusion” in Social Networks, PLoS ONE 11(2): e0147617. https://doi.
org/10.1371/journal.pone.0147617
[7]
M. Konnikova, The Limits of Friendship, The New Yorker, 7 octombrie 2014, https://www.newyorker.com/science/
maria-konnikova/social-media-affect-math-dunbar-number-friendships; de asemenea, a se vedea: S. Tom Tong,
B. Van Der Heide, L. Langwell, J.B. Walther, Too Much of a Good Thing? The Relationship Between Number of Friends and
Interpersonal Impressions on Facebook, Journal of Computer-Mediated Communication 13 (2008), p. 531.
[8]
Cauzele conexate C-509/09 și C-161/10, eDate Advertising și alţii, hotărârea din 25 octombrie 2011, ECR 2011
p. I-10269, ECLI:EU:C:2011:685.
18 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOSAR

Odată ce un conţinut circulă pe internet, prezenţa sa pe internet este, în principiu, nelimitată în

timp”. În consecinţă, noţiunea de „difuzare” nu mai are legătură cu difuzarea prin transmitere
a informaţiei. Acum difuzarea este globală și instantanee. Referindu-se la controlul asupra
informaţiei, Pedro Cruz Villalón, afirmă că acesta este uneori irealizabil: „din momentul în care
un conţinut informaţional este postat pe internet, particularii se transformă imediat, voluntar
sau involuntar, în distribuitori de informaţii prin reţele de socializare, prin comunicare electronică,
prin linkuri, prin bloguri sau prin orice alte mijloace oferite de internet.” (par. 47) Astfel cum
subliniază Bundesgerichtshof în ordonanţa de trimitere din cauza C-509/09, internetul nu
difuzează informaţii, ci pur și simplu le face accesibile. Utilizatorii internetului sunt cei care se
transformă, voluntar sau involuntar, în difuzori de informaţie (nota de subsol 26 din Concluzii).
Internetul este el însuși o reţea[9], dar reţelele sociale reprezintă o formă organizată în cadrul
internetului, prin care oamenii pot lua legătura unii cu alţii[10]. Există mai multe tipologii, care se
referă la modalitatea tehnică prin care se realizează legătura, însă definiţia de bază este aceea a
unui grup de persoane care colaborează prin intermediul unui sistem informatic.
Servicii social networking dedicate: blogurile, platformele colaborative, podcasts – content on

demand; media sharing services; wiki & portal; microblogging; forumurile și chaturile[11].
Comunitatea virtuală se formează din momentul în care există factorii care să coaguleze interesul
în jurul unui subiect, domeniu sau activităţi. Toate acestea formează de fapt o lume de reţele
interconectate[12]. Nu există limite, în afara celor instituite prin legi, și ale ordinii publice ori
care să limiteze libertatea de expresie prin intermediul comunităţilor virtuale[13]. Din punct de
vedere juridic, trebuie analizaţi întotdeauna în primul rând termenii și condiţiile operatorului,
platformei, site-ului care pune la dispoziţie serviciul respectiv. Este interesant că expresia
„comunitate/ţi virtuală/e” nu apare pe rolii.ro în timp ce „reţele sociale”, având un înţeles mai
amplu, se regăsește în 17 rezultate, majoritatea din domeniul penal (diferite infracţiuni, dar
care nu sunt în relaţie directă cu reţele sociale), câteva din domeniul civil (ordin de protecţie[14],
[9]
D.M. Boyd, N.B. Ellison, Social Network Sites: Definition, History and Scholarship, Journal of Computer Mediated
Communication, 13 (1), 2008, p. 214; J. Grimmelmann, Saving Facebook, Iowa Law Review, 2009, vol. 94 (4); L.A.
Clark, S.J. Roberts, Employer’s Use of Social Networking Sites. A Socially Irresponsible Practice, Journal of Business Ethics,
95 (4), 2010; R. Sprague, Invasion of the Social Networks: Blurring the Line between Personal Life and the Employment
Relationship, University of Louisville Law Review, 50 (1), 2009, p. 6; M. Manant, S. Pajak, N. Soulié, Online social networks
and hiring: a field experiment on the French labor market, [in press] Munich Personal RePEc Archive, 2014. https://papers.
ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2458468
[10]
M. Graham, W.H. Dutton (eds), Society and the Internet. How Networks of Information and Communication are
Changing Our Lives, Oxford University Press, 2014. Introducerea, semnată de cei doi editori, este disponibilă aici https://
papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2461690.
[11]
A se vedea: A. Costina, Antropologia digitală și societăţile virtuale. Studiu interdisciplinar privind antropologia
reţelelor informaţionale, teza de doctorat, rezumat disponibil la adresa http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/
rezumate/2012/sociologie/Costina_Andrei_Ro.pdf
[12]
G. Caldarelli, M. Catanzaro, A world of networks, Oxford University Press, 2012, p. 24 în care reţele sociale din web
sunt asemnănate reţelelor neuronale.
[13]
Discuţia etică este foarte importantă dar nu face obiectul acestui material. A se vedea, de ex: C.D. Raab, Information
Privacy: Ethics and Accountability (September 19, 2016). Disponibil la SSRN: https://ssrn.com/abstract=3057469 or
http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.3057469
[14]
Judecătoria Mizil, sentinţa civilă nr. 374/2015, nepublicată, disponibilă http://rolii.ro/hotarari/58a00e00e49009c42
60026a7; Tribunalul Prahova, secţia I civilă, decizia civilă nr. 2628/2015, disponibilă la adresa http://rolii.ro/hotarari/5
88346d3e490094427000769

pretenţii[15]). Reţelele sociale au fost considerate loc public de către instanţele române încă din
2013: „reţeaua de socializare Facebook, nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor
DOCTRINĂ
difuzate cu o căsuţă poștală electronică. Profilul său personal pe Facebook chiar dacă este accesibil
doar prietenilor adică unui grup restrâns de persoane, tot public este, oricare dintre „prieteni” putând
distribui informaţiile postate de titularul paginii, aspecte pe care reclamantul îl cunoștea.”[16] De
altfel, o acţiune interesantă a fost introdusă împotriva Facebook, însă reclamantul a renunţat
la acţiune.[17] În această cauză se aplicau prescripţiile din Ghidul drepturilor omului pentru
utilizatorii reţelelor internet:
„Este posibil ca, companiile, reţelele de socializare, să elimine conţinutul creat și pus la dispoziţia
utilizatorilor de internet. Aceste companii pot, de asemenea, să dezactiveze conturile utilizatorilor
(spre exemplu, profilul utilizatorului sau prezenţa lui în reţeaua de socializare), justificând
acţiunile sale ca neconcordanţă cu termenele și condiţiile de folosire a serviciilor lor. Aceste
acţiuni pot să constituie interferenţa cu dreptul la libertatea de exprimare și dreptul de a primi
și de a răspândi informaţii cu excepţia condiţiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) CEDO după cum
este interpretat de Curte.[18]”
II. Reţelele sociale în Regulamentul nr. 2016/679
II.1. Aplicarea Regulamentului faţă de operatorii care deţin/administrează reţele sociale
Considerentul 18 din Regulamentul GDPR arată că „regulamentul nu se aplică prelucrării datelor

cu caracter personal de către o persoană fizică în cadrul unei activităţi exclusiv personale sau
domestice și care, prin urmare, nu are legătură cu o activitate profesională sau comercială.
Activităţile personale sau domestice ar putea include corespondenţa și repertoriul de adrese
sau activităţile din cadrul reţelelor sociale și activităţile online desfășurate în contextul
respectivelor activităţi. Cu toate acestea, regulamentul se aplică operatorilor sau persoanelor
împuternicite de operatori care furnizează mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal
pentru astfel de activităţi personale sau domestice.”[19]
[15]
În care s-a renunţat la judecată, însă reclamantul consideră o reţea socială, drept un spaţiu privat: „Până la momentul
redactării acţiunii, reclamantul a anunţat exclusiv pe pagina personală de Facebook și exclusiv pentru prietenii săi din lista
de acolo informaţia privind acţionarea în judecată a firmei x și a postat link-ul cu dosarul cauzei. A făcut așadar acest demers
în spaţiul privat al unei reţele sociale și nu în cel public.” Judecătoria Sectorului 6, sentinţa civilă nr. 4647/2016 disponibilă
la adresa http://rolii.ro/hotarari/58a394e7e490096c36000c5f
[16]
Curtea de Apel Târgu-Mureș, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sentinţa nr. 21/17.01.2013.
Sentinţa a rămas definitivă, la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în 27.11.2014.
[17]
Acţiunea se referea la faptul că reclamantul este în esenţă „utilizator al reţelei de socializare Facebook și că, în această
calitate, i-au fost încălcate drepturile de autor și dreptul la liberă exprimare și opinie prin recentul mecanism introdus de
către pârâtă în sistem și cunoscut cu denumirea de fake news.” Reclamantul a arătat „că mecanismul este disfuncţional
și prejudicios, întrucât nu există o modalitate de filtrare a raportărilor, totul depinzând de decizia arbitrară a persoanei
care printr-un simplu click califică o știre/opinie drept falsă.” Judecătoria Sectorului 4, sentinţa civilă din 16.11.2017,
nepublicată, disponibilă în rolii.ro - http://rolii.ro/hotarari/5a35e182e49009542b00002d
[18]
Recomandarea CM/Rec (2011)7 a Comitetului de Miniștri pentru statele membre privind noţiunea nouă a mass-media,
§7, Anexă, §15; 44-47; 68-69; Recomandarea CM/Rec (2012)4 Comitetului de Miniștri pentru statele membre privind
protecţia drepturilor omului cu privire la serviciile de reţele sociale, §3.
[19]
Cu privire la trecerea de la directivă la regulament, a se vedea: I. Alexe, C.M. Banu, De la directivă la regulament în
reglementarea, la nivelul Uniunii Europene, a protecţiei datelor cu caracter personal, în vol. I. Alexe, N.D. Ploeșteanu,
D.M. Șandru (coordonatori), Protecţia datelor cu caracter personal. Impactul protecţiei datelor personale asupra mediului

II.2. Prelucrarea datelor personale de către site-urile de reţele sociale
Considerentul 49 de asemenea interferează în subiectul comunităţi virtuale/protecţia datelor, în

privinţa prelucrării datelor personale ale utilizatorilor.
„Prelucrarea datelor cu caracter personal în măsura strict necesară și proporţională în scopul

asigurării securităţii reţelelor și a informaţiilor, și anume capacitatea unei reţele sau a unui
sistem de informaţii de a face faţă, la un anumit nivel de încredere, evenimentelor accidentale
sau acţiunilor ilegale sau rău intenţionate care compromit disponibilitatea, autenticitatea,
integritatea și confidenţialitatea datelor cu caracter personal stocate sau transmise, precum și
securitatea serviciilor conexe oferite de aceste reţele și sisteme, sau accesibile prin intermediul
acestora, de către autorităţile publice, echipele de intervenţie în caz de urgenţă informatică,
echipele de intervenţie în cazul producerii unor incidente care afectează securitatea informatică,
furnizorii de reţele și servicii de comunicaţii electronice, precum și de către furnizorii de servicii și
tehnologii de securitate, constituie un interes legitim al operatorului de date în cauză. Acesta ar
putea include, de exemplu, prevenirea accesului neautorizat la reţelele de comunicaţii electronice
și a difuzării de coduri dăunătoare și oprirea atacurilor de „blocare a serviciului”, precum și
prevenirea daunelor aduse calculatoarelor și sistemelor de comunicaţii electronice.” Un subiect
adiacent este acela al aplicaţiilor instalate pe dispozitivele inteligente[20] când aplicaţii sunt pre-
instalate pe dispozitive (inclusiv reţele de socializare).
II.3. Profilarea utilizatorilor (persoanei vizate)
Profilarea[21] utilizatorilor (reglementată de art. 22) este un subiect care va fi intens dezbătut
și interpretat în practică, după intrarea în vigoare a Regulamentului. Potrivit considerentului
24 din Preambul, „pentru a se determina dacă o activitate de prelucrare poate fi considerată
ca «monitorizare a comportamentului» persoanelor vizate, ar trebui să se stabilească dacă
persoanele fizice sunt urmărite pe internet, inclusiv posibila utilizare ulterioară a unor tehnici de
prelucrare a datelor cu caracter personal care constau în crearea unui profil al unei persoane fizice,
în special în scopul de a lua decizii cu privire la aceasta sau de a analiza sau de a face previziuni
referitoare la preferinţele personale, comportamentele și atitudinile acesteia.”[22] Considerentul
71 arată că „pentru a asigura o prelucrare echitabilă și transparentă în ceea ce privește persoana
vizată, având în vedere circumstanţele specifice și contextul în care sunt prelucrate datele cu
caracter personal, operatorul ar trebui să utilizeze proceduri matematice sau statistice adecvate
de afaceri. Evaluări ale experienţelor românești și noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Ed. Universitară,
2017, p. 14 și urm.
[20]
Avizul nr. 02/2013 privind aplicaţiile instalate pe dispozitivele inteligente (WP202), elaborat de Grupul de Lucru pentru
art. 29.
[21]
Art. 4 pct. 4: „creare de profiluri” înseamnă orice formă de prelucrare automată a datelor cu caracter personal care
constă în utilizarea datelor cu caracter personal pentru a evalua anumite aspecte personale referitoare la o persoană
fizică, în special pentru a analiza sau prevedea aspecte privind performanţa la locul de muncă, situaţia economică,
sănătatea, preferinţele personale, interesele, fiabilitatea, comportamentul, locul în care se află persoana fizică respectivă
sau deplasările acesteia.
[22]
Într-o cercetare (cu peste 20 de pagini de exemple structurate pe diferite tipologii) s-a demonstrat impactul major în
vieţile utilizatorilor a reţelei de socializare. Cu toate că unii utilizatori cunosc riscurile, aceștia nu au luat măsuri minime
pentru schimbarea confidenţialităţii și a altor elemente ale activităţii în reţeaua de socializare. B. Debatin, J.P. Lovejoy,
A.K. Horn M.A., B.N. Hughes, Facebook and Online Privacy: Attitudes, Behaviors, and Unintended Consequences, Journal
of Computer-Mediated Communication, vol. 15, 1/2009, p. 83.

pentru crearea de profiluri, să implementeze măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru

a asigura în special faptul că factorii care duc la inexactităţi ale datelor cu caracter personal
DOCTRINĂ
sunt corectaţi și că riscul de erori este redus la minimum, precum și să securizeze datele cu
caracter personal într-un mod care să ţină seama de pericolele potenţiale la adresa intereselor
și drepturilor persoanei vizate și care să prevină, printre altele, efectele discriminatorii împotriva
persoanelor pe motiv de rasă sau origine etnică, opinii politice, religie sau convingeri, apartenenţă
sindicală, caracteristici genetice, stare de sănătate sau orientare sexuală sau care să ducă la
măsuri care să aibă astfel de efecte.”
În prezent, este pendinte o întrebare preliminară[23] care în esenţă se referă la „fenomenul de

„webtracking”, care constă în observarea și analizarea comportamentelor utilizatorilor de internet
în scopuri comerciale și de marketing. Acest webtracking permite în special identificarea centrelor
de interese ale utilizatorilor de internet pe baza observării comportamentelor lor de navigaţie. Se
vorbește astfel despre webtracking comportamental. Acesta din urmă se efectuează în general
cu ajutorul utilizării de cookie-uri.” (pct. 4) Mai departe Avocatul General face apel la definiţia pe
care grupul de lucru „Articolul 29” privind protecţia datelor o dă în Avizul său 2/2010 din 22 iunie
2010 consacrat publicităţii comportamentale online, „[p]ublicitatea comportamentală este o
formă de publicitate care se întemeiază pe observarea comportamentului indivizilor de-a lungul
timpului. Aceasta urmărește să studieze caracteristicile acestui comportament prin intermediul
acţiunilor lor (vizite succesive ale site-urilor, interacţiuni, cuvinte-cheie, producere de conţinut
online etc.) pentru a întocmi un profil specific și a propune persoanelor în cauză reclame adaptate
centrelor lor de interes astfel deduse”. Pentru a ajunge la acest rezultat, informaţii provenite de la
navigator și de la echipamentul terminal al utilizatorului trebuie să fie colectate și apoi exploatate.
Principala tehnică de urmărire care permite monitorizarea utilizatorilor pe internet se întemeiază
pe „cookie-uri persistente”. Astfel, „[p]ublicitatea comportamentală utilizează informaţiile
colectate cu privire la comportamentul de navigaţie al unui utilizator de internet, precum
paginile vizitate sau căutările efectuate, pentru a selecta reclamele care îi vor fi prezentate”.
Problema cu privire la identificarea operatorului devine deosebit de dificilă într-o situaţie în care
un operator economic decide nu să instaleze pe pagina sa de internet instrumentele necesare
pentru întocmirea statisticilor cu privire la utilizatori și difuzarea reclamelor ţintite, ci să utilizeze
o reţea socială precum Facebook prin deschiderea unei pagini pentru fani în scopul beneficierii
de instrumente similare (par. 11). Cauza este pendinte și prin întrebările adresate se dorește să
se stabilească, în esenţă, dacă o somaţie care vizează dezactivarea unei pagini pentru fani pe
reţeaua socială Facebook intră în competenţele de intervenţie ale autorităţilor de supraveghere.
II.4. Portabilitatea datelor
Un al treilea subiect care este pertinent în raportul dintre protecţia datelor și reţelele de socializare
este posibilitatea portabilităţii datelor, reglementată pentru prima dată prin art. 20 GDPR[24].
În Ghidul privind portabilitatea datelor se subliniază esenţa acestui drept: „noul drept la
portabilitatea datelor are ca scop responsabilizarea persoanelor vizate în ceea ce privește propriile
date cu caracter personal întrucât facilitează capacitatea lor de a muta, copia sau transmite datele
[23]
Cauza C-210/16, Wirtschaftsakademie Schleswig-Holstein, pendinte. Concluziile Avocatului General Yves Bot au fost
prezentate la 24 octombrie 2017.
[24]
A.D. Vanberg, M.B. Ünver, The right to data portability in the GDPR and EU competition law: odd couple or dynamic
duo?, European Journal of Law and Technology, Vol 8, No 1, 2017, p. 1 disponibil la adresa http://ejlt.org/issue/view/48

cu caracter personal cu ușurinţă de la un mediu IT la altul (fie la propriile sisteme, fie la sistemele

unor părţi terţe de încredere sau cele ale noilor operatori de date).” De asemenea, în Ghid sunt
referiri și la reţelele de socializare, dar referiri sub forma unor bune practici: „Mai mult, este o
practică de conducere pentru toţi operatorii de date (atât părţile care „transmit”, cât și cele care
„primesc”) de a pune în aplicare instrumente pentru a permite persoanelor vizate să selecteze datele
relevante pe care doresc să le primească și să le transmită și să excludă, dacă este cazul, datele altor
persoane fizice. Acest lucru va ajuta în continuare în reducerea riscurilor pentru părţile terţe ale căror
date cu caracter personal pot fi portate.
În plus, operatorii de date ar trebui să pună în aplicare mecanisme de consimţământ pentru alte
persoane vizate implicate, pentru a ușura transmiterea de date pentru acele cazuri în care aceste
părţi terţe sunt dispuse să consimtă, de exemplu, în cazul în care doresc, de asemenea, să mute datele
lor la un alt operator. O astfel de situaţie ar putea apărea, de exemplu, în cazul reţelelor sociale, dar
depinde de operatorii de date în a decide cu privire la practica de urmat.”[25]
II.5. Protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice
Reglementarea în materie este Directiva nr. 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului

din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidenţialităţii în sectorul
comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii și comunicaţiilor electronice). Această
reglementare este în curs de modificare substanţială[26].
III. Utilizarea reţelelor sociale în domenii sensibile (medical[27], juridic)

Este un subiect cercetat îndeaproape. În 2014, 59% din populaţia europeană utiliza internetul
pentru a se informa despre domeniul medical, iar în 2012, 61% dintre doctori asimilau în mod
pasiv informaţii de pe reţele de socializare în domeniul lor de referinţă[28]. Însă în raporturile
pacient/medic și schimbarea/publicarea/postarea/inserarea în formulare a unor date privind
sănătatea se ridică semne de întrebare privind etica actului medical și sunt exprimate îngrijorări
privind viaţa privată. Printre avantajele utilizării comunităţii virtuale în domeniul medical se
numără îmbunătăţirea vizibilităţii activităţii între persoane din același domeniu (medici,
farmaciști), creșterea interacţiunii la nivel regional, naţional și global, schimbul unor informaţii
relevante, distribuirea și discutarea unor informaţii utile cercetărilor și educaţiei etc.[29] Utilizarea
reţelelor sociale în domeniul justiţiei și în educaţia juridică[30] are în vedere beneficii asemănătoare,
în timp ce îngrijorările privind viaţa privată depind totuși de la un sistem la altul.
[25]
Ghid privind dreptul la portabilitatea datelor, adoptat în data de 13 decembrie 2016, revizuit și adoptat în data de
5 aprilie 2017 (WP 242 rev.01).
[26]
Art. 95 GDPR reglementează raportul dintre cele două acte normative.
[27]
A se vedea și Document de lucru privind prelucrarea datelor medicale cu caracter personal din dosarul electronic de
sănătate (DES), Grupul de lucru pentru articolul 29 (WP 131), 15 februarie 2007.
[28]
E.R. Ranschaert, P.M.A. van Ooijen, S. Lee, O. Ratib, P.M. Parizel, Social media for radiologists: an introduction, Insights
into Imaging December 2015, Volume 6, Issue 6, p. 743.
[29]
Idem, p. 744.
[30]
N. Gervassis, P. Voyatzis, Back to (con)textuality: using chat services to teach legal reasoning, European Journal of Law
and Technology, Vol. 8, No. 1, 2017, p. 1 disponibil la adresa http://ejlt.org/issue/view/48

IV. Recomandarea Consiliului Europei cu privire la Ghidul

drepturilor omului pentru utilizatorii reţelelor de internet
DOCTRINĂ
Recomandarea[31] Consiliului Europei se adresează statelor membre și are ca temei dreptul la

internet, calificat drept un serviciu public, dreptul la liberă exprimare și dreptul la viaţă privată.
Consiliul Europei solicită statelor membre să conștientizeze drepturile utilizatorilor pe internet.
„Drepturile omului, universale, indivizibile și normele pertinente în materie de drepturi ale omului,
au prioritate asupra condiţiilor generale impuse de către actorii din sectorul privat utilizatorilor de
internet.” În plus, statele membre trebuie să pună la dispoziţia cetăţenilor/utilizatorilor mijloace
adecvate pentru a se adresa justiţiei în situaţia în care drepturile le sunt încălcate. Pct. 70 din Ghid,
Anexa la Recomandare, prevede că „Consimţământul liber, specific, clar și explicit (neechivoc) al
persoanei vizate pentru prelucrarea datelor sale pe reţeaua internet este actualmente pus în discuţie
pentru a fi inclus în Convenţia 108[32]. Consimţământul clar este evocat în Recomandarea CM/
Rec(2012)4 Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la protecţia drepturilor omului
în cadrul serviciilor acordate de reţelele de socializare. Serviciile reţelelor de socializare, în particular,
trebui să solicite consimţământul clar al utilizatorilor dacă ei doresc difuzarea sau partajarea datelor
sale cu alte categorii de persoane sau întreprinderi sau să fie utilizate în alte scopuri decât cele
specificate în cadrul colectării lor iniţiale. Pentru a obţine consimţământul utilizatorilor, ei trebuie
să obţină consimţământul privind lărgirea accesului pentru terţi la datele lor cu caracter personal
(de exemplu, dacă aplicaţiile terţilor sunt exploatate pe reţeaua de socializare). În același mod,
utilizatorii ar trebui să poată retrage consimţământul lor.”
Par. 76 prevede că reţelele de socializare trebui să vină și ele în ajutorul utilizatorilor în ceea ce
privește gestionarea și protecţia datelor lor cu caracter personal, în special prin:
– configurarea setărilor standard a profilurilor, pentru a limita accesul terţilor la contactele

identificate și selecţionate de ei însuși. Aceasta include reglarea parametrilor și selectarea
nivelului de acces public la datele lor;
– protecţia înaltă a datelor sensibile, cum ar fi accesul la datele biometrice sau la recunoașterea
facială care nu trebuie să fie activă în mod implicit;
– protecţia datelor cu caracter personal împotriva oricărui acces ilicit din partea terţilor,
inclusiv măsurile de criptare a comunicaţiilor dintre utilizator și reţelele de socializare.
Utilizatorii trebuie să fie informaţi de încălcările măsurilor de securitate a datelor cu caracter
personal pentru ca ei să poată întreprinde acţiuni preventive, cum ar fi schimbarea parolei și
supravegherea atentă a operaţiunilor lor financiare (de exemplu, dacă reţelele de socializare
dispun de informaţii bancare sau de numerele cărţii lor de credit);
[31]
Recomandarea CM/Rec(2014)6 a Comitetului de Miniștri Statelor membre cu privire la Ghidul drepturilor omului
pentru utilizatorii reţelelor de internet (Adoptat de Comitetul de Miniștri la 16 aprilie 2014 în cadrul celei de-a 1197-a
Reuniune a Delegaţilor Miniștrilor).
[32]
Comitetului Consultativ Convenţiei pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a
datelor cu caracter personal (STE 108) a introdus un număr de propuneri privind modernizarea acestei convenţiei
(T-PD(2012)4Rev3_en). Una din propuneri se concentrează pe consimţământul persoanei ale căror date personale sînt
prelucrate ca o pre-condiţie pentru astfel de procesare «Fiecare din Părţile prevede că prelucrarea datelor poate fi
efectuată pe baza consimţământului liber, specific, informat și [explicit, lipsit de ambiguitate] al persoanei vizate sau pe
baza legitimă stabilită de lege».

– respectul vieţii private din momentul conceperii («privacy by design»), care vizează necesitatea
de a proteja datele cu caracter personal de la faza de concepere a produselor lor sau serviciilor
și de a evalua în permanenţă incidentele asupra vieţii private faţă de orice modificare adusă
serviciilor existente;
– protecţia persoanelor care nu utilizează reţelele de socializare, abţinându-se de la colectarea

și prelucrarea datelor lor cu caracter personal și a datelor lor biometrice. Este important ca
utilizatorii să fie conștienţi de obligaţiile lor cu privire la alte persoane și, în particular de faptul
că publicând datele cu caracter personal ale terţilor ar trebui să respecte drepturile ultimilor.
Concluzii
Internetul este în prezent în proces de modificare atât la nivel mondial (problema neutralităţii
internetului), dar și la nivel european. La nivel european, impactul cel mai mare în privinţa
reţelelor sociale îl va avea aplicarea, din 25 mai 2018, a Regulamentului General privind Datele
Personale. Se adaugă și preocupările recente ale instituţiilor europene în privinţa modificării
reglementărilor ePrivacy, a unor consultări privind o eventuală reglementare fake news și a
dezinformării pe internet, precum și consultarea publică referitoare la Directiva privind dreptul
de autor pe piaţa unică digitală.

Adriana-Maria ȘANDRU
Privire critică asupra jurisprudenţei Curţii de

DOCTRINĂ
Justiţie a UE referitor la interpretarea art. 8

privind protecţia datelor cu caracter personal
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene (CDFUE)
Dr. Adriana-Maria ȘANDRU[1]
ABSTRACT
Article 8 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union is one of the
newly introduced rights in the European citizens’ rights charter by the Treaty of
Lisbon. The study examines the most important judgments of the Court of Justice of
the European Union, as well as some judgments of Romanian courts. It underlines
the significant role of the Court of Justice in the application and interpretation
of secondary European standards, such as the Data Protection Directive and the
Regulation no. 2016/679 / EU.
Keywords: Charter of Fundamental Rights of the European Union (CFREU); Treaty

of Lisbon; protection of personal data; Article 8 CFREU; European Convention on
Human Rights (ECHR); European Court of Justice; Romania.
REZUMAT
Articolul 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se situează

între drepturile nou introduse în catalogul de drepturi ale cetăţenilor europeni
prin Tratatul de la Lisabona. Studiul are în vedere cele mai importante hotărâri
pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, precum și câteva hotărâri
ale instanţelor din România. Se subliniază rolul semnificativ al Curţii de Justiţie în
contextul aplicării și interpretării normelor europene secundare, cum ar fi directiva
referitoare la protecţia datelor și Regulamentul nr. 2016/679/UE.
[1]
Conferinţa Naţională „Comunităţi virtuale în epoca Regulamentului General privind Protecţia Datelor”, organizată la
Galaţi, la data de 23 noiembrie 2017, de Universitatea Danubius din Galaţi. Documentele on-line au fost consultate
ultima dată la 10 februarie 2018.

Privire critică asupra jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE referitor la interpretarea art. 8 privind protecţia datelor...
Cuvinte-cheie: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE);

Tratatul de la Lisabona; protecţia datelor cu caracter personal; art. 8 CDFUE;
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
fundamentale (CEDO); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, România.
Legislaţie relevantă: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 8;

Regulamentul nr. 2016/679/UE
I. Consideraţii introductive
I.1. Conţinutul articolului 8 CDFUE
Potrivit art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) sunt protejate
datele personale în mod expres, ca o consecinţă a modificării tratatului care instituia Comunitatea
Economică prin Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (în prezent art. 16 TFUE[2]), prin
Tratatul de la Lisabona[3]. Conţinutul art. 8 (care are denumire marginală „Protecţia datelor cu
caracter personal”) este următorul:
„(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimţământului
persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are
dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obţine rectificarea
acestora.
(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi independente.”[4]
I.2. Forţa juridică a Cartei și domeniul de aplicare
CDFUE are forţă juridică obligatorie și prin art. 6 alin. (1) se recunoaște echivalenţa cu tratatele
(„are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor”). Trebuie subliniat că domeniul de aplicare al
Cartei este restrâns de art. 51 al acesteia pentru că „se adresează instituţiilor, organelor, oficiilor
și agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum și statelor membre numai
în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.” De asemenea, atât TFUE cât și Carta
subliniază că prin instituirea cartei nu sunt avute în vedere dezvoltarea unor competenţe noi
pentru Uniunea Europeană.
[2]
Doctrina a considerat că art. 16 TFUE are efect direct: H. Hijmans, A. Scirocco, Shortcomings in the EU data protection
in the third and second pillars. Can the Lisbon Treaty be expected to help?, CML Rev, vol. 46, nr. 4/2009, p. 1517; G. Zanfir,
Regândirea dezvoltării în generaţii a reglementărilor privind protecţia datelor personale, în R.R.D.E. nr. 1/2014.
[3]
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de Instituire a Comunităţii
Europene, Jurnalul Oficial, C 306, 2007, p. 1.
[4]
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial, C 326, 26.10.2012, p. 391-407. Acest articol urmează
celui care are caracter general, referitor la respectarea vieţii private și de familie. A se vedea și: D.M. Șandru, Regimul juridic
al protecţiei datelor cu caracter personal este în proces de regândire, în R.R.D.A. nr. 3/2015, p. 40-45, disponibil la adresa
https://ssrn.com/abstract=2884478; S. Șandru, Protecţia datelor personale și viaţa privată, Ed. Hamangiu, 2016; G. Zanfir,
Protecţia datelor personale. Drepturile persoanei vizate, Ed. C.H. Beck, 2015. Pentru o analiză generală a Cartei, a se vedea,
M. Vrabie, Protecţia juridică a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017.

I.3. Raportul dintre Cartă și Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăţilor Fundamentale (CEDO)[5]
DOCTRINĂ
Raportul dintre cele două instrumente juridice este foarte important în practică. În primul rând,
chiar dacă se are în vedere aderarea UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăţilor fundamentale, aplicarea fiecărui act juridic se realizează distinct și fără o legătură
directă, atât în cadrul instituţiilor fiecărei organizaţii internaţionale (UE și Consiliul Europei) dar
și de către judecătorii naţionali.[6]
În „Explicaţiile” oficiale cu privire la CDFUE[7] sunt subliniate sursele de inspiraţie pentru acest
articol. 8.
„Acest articol se întemeiază pe articolul 286 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi pe
Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în
ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (JO L 281,
23.11.1995, p. 31), precum şi pe articolul 8 din CEDO şi pe Convenţia Consiliului Europei pentru
protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie
1981, ratificată de toate statele membre. Articolul 286 din Tratatul CE este de acum înainte înlocuit
cu articolul 16 din Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi articolul 39 din Tratatul
privind Uniunea Europeană. De asemenea, este necesar să fie avut în vedere Regulamentul (CE)
nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice cu privire
la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind
libera circulaţie a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1). Directiva şi regulamentul menţionate conţin
condiţii şi restrângeri aplicabile exercitării dreptului la protecţia datelor cu caracter personal.”
De altfel, și în preambulul Regulamentului nr. 2016/679/UE[8] legiuitorul european se referă la

jurisprudenţa Curţii de Justiţie în mai multe situaţii (și de asemenea, face o referire în art. 45).
Astfel, în considerentul 107 „conceptul de prejudiciu ar trebui interpretat în sens larg, din
perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie, într-un mod care să reflecte pe deplin obiectivele”
regulamentului. Se poate afirma că jurisprudenţa a dezvoltat principiile instituite în Directiva
95/46/CE și a consolidat concluzia că este necesară trecerea de la directivă la regulament
în reglementarea protecţiei datelor personale în statele membre ale Uniunii Europene. [9]
[5]
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, document al Consiliului Europei,
adoptat în 1949.
[6]
În aplicarea celor două instrumente juridice de către instanţele naţionale române, a se vedea: D.M. Șandru, C.M. Banu,
D. Călin, The Thin Line between the Charter of Fundamental Rights of the European Union and the European Convention on Human
Rights. Trends and Patterns in Preliminary References in Romanian Courts în vol. DEALING WITH EU LAW. The role of national
courts in the interpretation and application of European Union law, D.M. Șandru, G. Martinico, M. Banu (eds), Ed. Universitară,
2014, ISBN 978-606-591-749-1, p. 174-225. Articolul este disponibil la adresa https://ssrn.com/abstract=2695375;
D.M. Şandru, C.M. Banu, D.A. Călin, Interpretarea şi aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în cereri privind trimiterile preliminare în faţa instanţelor din
România, în R.R.D.E. nr. 1/2013, p. 105-135; D.A. Călin, C.M. Banu, D.M. Şandru, „National Report: Romania”, în volumul
Laurence Burgorgue-Larsen (dir.), „La Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne saisie par les juges en Europe/ The
Charter of Fundamental Rights as apprehended by Judges in Europe”, Cahiers européens nr. 10, IREDIES - Institut de recherche
en droit international et européen de la Sorbonne, Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Pedone, Paris, 2017, p. 599-621.
[7]
Jurnalul Oficial, C 303, 2007, p. 2.
[8]
Regulamentul nr. 2016/679/UE al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi
de abrogare a Directivei 95/46/CE (JO L119/04.05.2016).
[9]
Cu privire la trecerea de la directivă la regulament, a se vedea: I. Alexe, C.M. Banu, De la directivă la regulament în regle-
mentarea, la nivelul Uniunii Europene, a protecţiei datelor cu caracter personal, în vol. I. Alexe, N.D. Ploeşteanu, D.M. Şandru

Art. 8 CDFUE reprezintă esenţa acestui drept, dezvoltat acum, în principal, în Regulamentul
nr. 2016/679/UE. Curtea de Justiţie va avea, în această privinţă, un rol semnificativ începând cu
25 mai 2018, data intrării în vigoare a regulamentului.
Art. 7 și art. 8 CDFUE sunt citate pe larg de Curtea Europeană a Drepturilor Omului[10], care într-o
hotărâre de Mare Cameră se pronunţă într-o cauză împotriva Rusiei, utilizând dreptul UE ca
drept comparat, prin referire la hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Digital Rights.[11] Cu titlu
de principiu, CEDO a arătat că:
„Protecţia datelor cu caracter personal are un rol fundamental în exercitarea de către o persoană
a dreptului său la respectarea vieţii private și de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din
Convenţie. Dreptul intern trebuie să ofere garanţii adecvate pentru a preveni orice utilizare a datelor
cu caracter personal care ar putea fi incompatibilă cu garanţiile prevăzute de acest articol [...].
Necesitatea unor astfel de garanţii este cu atât mai mare în cazul protecţiei datelor cu caracter
personal care constituie obiectul prelucrării automate, în special atunci când aceste date sunt
utilizate în scopuri poliţienești. Dreptul intern ar trebui să se asigure că aceste date sunt relevante
și nu sunt excesive în raport cu scopurile pentru care sunt înregistrate, și că ele sunt păstrate într-o
formă care să permită identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar
pentru scopurile pentru care acestea sunt înregistrate [...]. [Acesta] trebuie să ofere, de asemenea,
garanţii adecvate, că datele cu caracter personal care au fost înregistrate au fost protejate în mod
eficient împotriva utilizării necorespunzătoare și abuzului [...].”[12]
II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie dezvoltată după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este
importantă în privinţa interpretării art. 8 CDFUE[13], hotărârile preliminarii, pronunţate în temeiul
art. 267 TFUE, fiind obligatorii pentru toate instanţele naţionale[14].
Prin hotărârea Curţii din 8 aprilie 2014, Directiva nr. 2006/24/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu
furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii
(coordonatori), Protecţia datelor cu caracter personal. Impactul protecţiei datelor personale asupra mediului de afaceri.
Evaluări ale experienţelor româneşti şi noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Ed. Universitară, 2017, p. 14 și urm.
[10]
A se vedea și Guide on Article 8 of the European Convention on Human Rights. Right to respect for private and family
life, disponibil la adresa http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_8_ENG.pdf
[11]
Roman Zakharov împotriva Rusiei, Cererea nr. 47143/06, hotărârea din 4 decembrie 2015.
[12]
S. și Marper împotriva Regatului Unit, hotărâre (Marea Cameră) din 4 decembrie 2008, pct. 103.
[13]
Cu privire la începuturile aplicării drepturilor omului de către Curtea de Justiţie, a se vedea: A. Georgescu,
Jurisprudenţa comunitară și începuturile invocării normelor de protecţie a drepturilor omului, în special ale Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului (CEDO), JURIDICE.ro, 1 iunie 2009, disponibil la adresa https://www.juridice.ro/62404/
jurisprudenta-comunitara-si-inceputurile-invocarii-normelor-de-protectie-a-drepturilor-omului-in-special-ale-
conventiei-europene-a-drepturilor-omului-cedo.html
[14]
M.D. Şandru, M.C. Banu, D. Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe
ale sistemului român de drept, C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 34. D.M. Şandru, Importanţa trimiterilor preliminare
în materia protecţiei datelor cu caracter personal. Cauze semnificative şi experienţe româneşti, în R.R.D.A. nr. 4/2017,
p. 162-163 privind opiniile formulate de Comisia Europeană în cauza C-201/14, Bara şi alţii, hotărârea din 1 octombrie
2015, ECLI:EU:C:2015:638.

publice și de modificare a Directivei nr. 2002/58/CE[15] a fost declarată nevalidă. Curtea a aplicat
în mod direct art. 8 din Cartă atât în ceea ce privește aspecte de aplicare a alin. (3) din art. 8
DOCTRINĂ
(implicarea autorităţilor naţionale), principiul proporţionalităţii etc. Însă, par. 53 reţine atenţia
întrucât Curtea subliniază raportul dintre art. 7 și art. 8: „protecţia datelor cu caracter personal, care
rezultă din obligaţia explicită prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din cartă, prezintă o importanţă
deosebită pentru dreptul la respectarea vieţii private consacrat la articolul 7 din aceasta” (par. 53).
Mai mult, par. 29 subliniază că simpla păstrare a datelor face aplicabil art. 8 din Cartă: „Păstrarea
datelor în scopul de a asigura eventualul acces al autorităţilor naţionale competente la acestea,
astfel cum este prevăzută de Directiva 2006/24, privește în mod direct și specific viaţa privată și,
astfel, drepturile garantate de articolul 7 din cartă. În plus, o astfel de păstrare a datelor intră de
asemenea sub incidenţa articolului 8 din cartă întrucât constituie o prelucrare a datelor cu caracter
personal în sensul acestui articol și trebuie, prin urmare, să îndeplinească în mod necesar cerinţele
de protecţie a datelor care decurg din articolul menţionat.[16]”
Un litigiu care urmează pe linia jurisprudenţei Digital Rights este cauza Tele2 Sverige[17], care
este importantă chiar dacă prima facie reia argumentele din cauza amintită. În par. 93 CJUE
se raportează la ambele temeiuri din Cartă (art. 7 și 8): „prin urmare, cu ocazia interpretării
articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 trebuie luate în considerare atât importanţa
dreptului la respectarea vieţii private, garantat la articolul 7 din cartă, cât și cea a dreptului la
protecţia datelor cu caracter personal, garantat la articolul 8 din aceasta, astfel cum reiese
din jurisprudenţa Curţii[18]. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește libertatea de expresie,
având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă această libertate în orice societate
democratică. Acest drept fundamental, garantat la articolul 11 din cartă, constituie unul dintre
fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice și pluraliste, care reflectă valorile pe care,
conform articolului 2 TUE, se întemeiază Uniunea[19]”. Fără intra în detalii,[20] Curtea de Justiţie nu
răspunde direct la întrebarea formulată în cauza C-698/15 (care a fost considerată ipotetică, și
în consecinţă, inadmisibilă), prin care s-a solicitat în esenţă să se stabilească dacă, în hotărârea
Digital Rights, Curtea a interpretat articolele 7 și/sau 8 din cartă într-un sens care îl depășește pe
cel conferit la articolul 8 din CEDO de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Justiţie
răspunde totuși indirect prin următoarele argumente (par. 126-129):
[15]
Cauzele conexate Digital Rights Ireland și Seitlinger și alţii, C-293/12 and C-594/12, hotărârea din 8 aprilie 2014
ECLI:EU:C:2014:238.
[16]
Hotărârea Volker und Markus Schecke și Eifert, C-92/09 și C-93/09, EU:C:2010:662, punctul 47.
[17]
Cauzele conexate C-203/15 și C-698/15, Tele2 Sverige, hotărârea din 21 decembrie 2016, ECLI:EU:C:2016:970.
[18]
A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Schrems, C-362/14, EU:C:2015:650, pct. 39 și jurisprudenţa citată.
[19]
A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger, C-112/00, EU:C:2003:333, pct. 79, și Hotărârea
din 6 septembrie 2011, Patriciello, C-163/10, EU:C:2011:543, pct. 31.
[20]
A se vedea: G. Beck, Case Comment: C-203/15 Tele2 Sverige AB v Post-och telestyrelsen and C-698/15 SSHD v Tom Watson
& Others, EUTOPIA LAW, 13.01.2017, disponibil la adresa https://eutopialaw.com/2017/01/13/case-comment-cases-c-
20315-tele2-sverige-ab-v-post-och-telestyrelsen-and-c-69815-secretary-of-state-for-the-home-department-v-tom-
watson-and-others/. Într-un alt comentariu se subliniază că CJUE identifică diferenţele între art. 7 și art. 8 CDFUE. A se
vedea, L. Woods, Data retention and national law: the ECJ ruling in Joined Cases C-203/15 and C-698/15 Tele2 and Watson
(Grand Chamber), 21.12.2016 disponibil la adresa http://eulawanalysis.blogspot.ro/2016/12/data-retention-and-national-
law-ecj.html De altfel, citată fiind și această cauză se arată o dinamică a Curţii de Justiţie faţă de dreptul internaţional,
în special faţă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care CJUE încearcă să/și consolideze propria identitate în
motivarea hotărârii (de aceea este un aspect semnificativ diferenţa între art. 7 și art. 8 CDFUE). A se vedea, T. Konstadinides,
The Rule of Law in the European Union: The Internal Dimension, Hart Publishing, 2017, disponibil parţial în GoogleBooks.

– „deși, astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale recunoscute
de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii, convenţia menţionată nu
constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în
ordinea juridică a Uniunii”.[21]
– „interpretarea Directivei 2002/58, în discuţie în speţă, trebuie să se realizeze numai din

perspectiva drepturilor fundamentale garantate de cartă.”[22]
– „explicaţiile aferente articolului 52 din cartă arată că articolul 52 alineatul (3) din aceasta este
destinat să asigure coerenţa necesară între cartă și CEDO, fără a aduce atingere autonomiei
dreptului Uniunii și Curţii de Justiţie a Uniunii Europene”.[23]
– „În special, astfel cum prevede în mod expres articolul 52 alineatul (3) a doua teză din cartă,
articolul 52 alineatul (3) prima teză din aceasta nu împiedică dreptul Uniunii să acorde o
protecţie mai largă decât CEDO.”
– „La acest lucru se adaugă, în sfârșit, faptul că articolul 8 din cartă privește un drept
fundamental distinct de cel consacrat la articolul 7 din aceasta și care nu are echivalent
în CEDO.”
Importanţa consimţământului este avută în vedere și de pct. 31 din cauza Schwarz:[24] „din cuprinsul
articolului 8 alineatul (2) din cartă reiese că datele cu caracter personal pot fi tratate numai pe baza
consimţământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege.”
În cauza WebMindLicenses Curtea[25] a subliniat că art. 8 nu este aplicabil persoanelor juridice:

„culegerea și utilizarea probelor de către administraţia fiscală, trebuie constatat că nu este
necesar în speţă să se examineze dacă transmiterea probelor de către serviciul însărcinat cu
cercetarea penală și culegerea lor de către serviciul care derulează procedura administrativă în
vederea utilizării lor constituie o atingere a dreptului la protecţia datelor cu caracter personal
garantat de articolul 8 din cartă, x nefiind o persoană fizică și neputându-se prevala, așadar,
de această protecţie din moment ce denumirea sa legală nu identifică nicio persoană fizică”.[26]
În planul relaţiilor și dreptului internaţional, suscită atenţie cauza Schrems în care CJUE a subliniat
că persoanele ale căror date cu caracter personal au fost sau ar putea fi transferate către ţara
[21]
A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C 601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 45 și jurisprudenţa citată.
[22]
A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 46 și jurisprudenţa citată.
[23]
Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C-601/15 PPU, EU:C:2016:84, pct. 47.
[24]
Cauza Schwarz, C-291/12, hotărârea din 17 octombrie 2013, ECLI:EU:C:2013:670.
[25]
Cauza C-419/14, WebMindLicenses, hotărârea din 17 decembrie 2015, ECLI:EU:C:2015:832, pct. 79. A se vedea
și: M. Vrabie, Respectarea dreptului la apărare ca principiu general al dreptului Uniunii Europene de către autorităţile
administrative ale statelor membre, în R.R.D.E. nr. 3/2016, p.108-116: „În cazul în care dreptul la apărare este încălcat,
sancţiunea pe care o pot aplica instanţele naţionale în cadrul controlului jurisdicţional pe care îl exercită asupra legalităţii
actelor emise de autorităţile publice ale statelor membre este una gravă, respectiv anularea deciziilor şi a actelor emise
de acestea cu încălcarea dreptului la apărare, indiferent dacă dreptul la apărare era aplicabil în calitate de principiu sau
în calitate de drept primar prevăzut de cartă. Instanţele naţionale pot aplica această sancţiune în baza art. 47 din cartă,
care reglementează dreptul la o cale de atac jurisdicţională eficientă, precum şi în baza dreptului la un proces echitabil şi
în baza principiului cooperării loiale. Nu în ultimul rând, apreciem că sancţiunea nulităţii se impune deoarece, dacă nu ar
fi existat o încălcare a dreptului la apărare, procedura derulată de autoritatea publică ar fi putut avea un rezultat diferit.”
[26]
A se vedea în acest sens Hotărârea Volker und Markus Schecke și Eifert, C-92/09 și C-93/09, EU:C:2010:662, pct. 52 și 53.

terţă au un drept garantat de articolul 8 alineatele (1) și (3) din cartă, de a sesiza autorităţile
naţionale de supraveghere cu o cerere în vederea protecţiei drepturilor lor fundamentale.[27]
DOCTRINĂ
Koen Lenaerts[28] a subliniat că în afara principiilor (pe care le regăsim aplicate și în cauzele citate
anterior, în special principiul proporţionalităţii) Curtea de Justiţie verifică și „consensul constituţional”:
„Este acceptat, în general, că «consensul legislativ» trebuie să respecte «consensul constituţional».

Atunci când sunt în cauză normele care sunt parte a consensului legislativ al UE, rolul Curţii
Europene de Justiţie este astfel limitat la verificarea faptului că nivelul protecţiei acordate unui
drept individual, precum a fost formulat prin procesul politic al UE, este conform cu acel consens
constituţional. (...) În 2004, UE a adoptat Regulamentul nr. 2252/2004 în vederea armonizării
elementelor de securitate şi elementelor biometrice în paşapoartele statelor membre. El
precizează, în particular, că trebuie prelevate şi stocate într-un cip securizat inclus în paşaport
două amprente digitale ale titularului paşaportului. În [cauza] Schwarz, Curtea Europeană de
Justiţie a fost sesizată să hotărască dacă acea cerinţă era compatibilă cu dreptul fundamental la
respectarea vieţii private şi cu dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, consacrate la art. 7
şi, respectiv, 8 din Carta UE. Ea a răspuns în sens afirmativ. Deşi preluarea şi stocarea amprentelor
digitale constituiau o restrângere a acelor drepturi fundamentale, regulamentul UE urmărea
două obiective legitime, şi anume primul de a preveni falsificarea paşapoartelor, iar al doilea de a
împiedica utilizarea frauduloasă a acestora. În sfârşit, restrângerea acelor drepturi fundamentale
era proporţională, în măsura în care nu existau alternative mai puţin restrictive pentru atingerea
acelor obiective. Regulamentul nr. 2252/2004 respecta, aşadar, consensul constituţional.”
Legătura dintre dezvoltarea jurisprudenţei și reglementările privind protecţia datelor poate fi

observată și în cauza YS și alţii[29], precum și în cauza Google Spain și Google.[30]
III. Jurisprudenţa instanţelor naţionale române

O interesantă hotărâre, în care se face o referire, mai degrabă pasivă la art. 8 CDFUE coroborat
cu art. 42 CDFUE[31] a fost pronunţată de Curtea de Apel București. Astfel, o instituţie a respins
[27]
Cauza Schrems, C-362/14, hotărârea din 6 octombrie 2015, ECLI:EU:C:2015:650, pct. 58. A se vedea și: T. Ojanen,
Rights-Based Review of Electronic Surveillance after Digital Rights Ireland and Schrems in the European Union, Surveillance,
Privacy and Transatlantic Relations, Hart Publishing, 2017 p. 13-29; L. Azoulai, M. van der Sluis, Institutionalizing personal
data protection in times of global institutional distrust: Schrems, Common Market Law Review nr. 4/2016, p. 1343–1371.
[28]
K. Lenarts, Reflecţii privind starea Uniunii Europene ca ordine juridică întemeiată pe drepturi, în R.R.D.E. nr. 4/2014.
[29]
Cauzele conexate C-141/12 și C-372/12, YS și alţii, hotărârea din 17 iulie 2014, ECLI:EU:C:2014:2081, pct. 55: „Articolul
8 din cartă, care garantează dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, prevede la alineatul (2), printre altele, că
orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc. Această cerinţă este pusă în aplicare prin articolul
12 litera (a) din Directiva 95/46 (A se vedea în acest sens Hotărârea Google Spain și Google, EU:C:2014:317, pct. 69)”.
[30]
Cauza C-131/12, Google Spain și Google, hotărârea din 13 mai 2014, ECLI:EU:C:2014:317: Astfel, articolul 7 din cartă
garantează dreptul la respectarea vieţii private, în timp ce articolul 8 din cartă proclamă în mod expres dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal. Alineatele (2) și (3) ale acestui din urmă articol precizează că asemenea date
trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimţământului persoanei interesate sau în temeiul
unui alt motiv legitim prevăzut de lege, că orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc,
precum și dreptul de a obţine rectificarea acestora și că respectarea acestor norme se supune controlului unei autorităţi
independente. Aceste cerinţe sunt puse în aplicare printre altele prin articolele 6, 7, 12, 14 și 28 din Directiva 95/46.
[31]
Potrivit art. 42 CDFUE (care are denumire marginală „Dreptul de acces la documente”): „Orice cetăţean al Uniunii și
orice persoană fizică sau juridică care are reședinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de acces la documentele
instituţiilor, organelor, oficiilor și agenţiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.”

o solicitare de comunicare a anumitor informaţii. Instanţa face (o simplă și formală) trimitere

la art. 8 CDFUE, iar aplicarea art. 42 din Cartă[32] „nu poate fi reţinută, întrucât acest articol se
interpretează prin prisma restricţiilor impuse de legea specială, astfel încât motivele invocate de
recurentă sunt nefondate, iar unele dintre acestea nu au fost invocate prin cererea introductivă,
ca să poată fi analizată de instanţa de fond, fiind astfel aplicabil art. 488 alin. (2) C. pr. civ.”
Invocarea art. 8 CDFUE se face de una dintre părţi într-un litigiu care are ca obiect contestaţie la
executare silită, întrucât partea respectivă a fost citată prin afișare, fiindu-i încălcate datele cu
caracter personal.[33] Și în celelalte peste 40 de hotărâri în care părţile sau instanţele din România
au făcut trimitere la art. 8 nu se pun probleme dificile de drept UE.[34]
Cauza Digital Rights a constituit un argument în declararea ca neconstituţionale[35] a unor

dispoziţii din Codul de procedură penală: „67. Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată,
printre altele, şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie
2014, această lipsă echivalând cu insuficienţa garanţiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului
la viaţa privată şi a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor şi libertăţilor
fundamentale şi a dreptului fundamental la protecţia datelor cu caracter personal, consacrat
de art. 8 din Cartă (paragraful 62).” De asemenea, art. 8 CDFUE a constituit un argument în
constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea partidelor politice
nr. 14/2003.[36] Curtea Constituţională face referire la art. 7 și 8 și la cauza Digital Rights
și în decizia prin care a admis obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice.[37]
IV. Concluzii
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a influenţat aplicarea directivei în materia
protecţiei datelor cu caracter personal, element care a constituit temeiul unor modificări în noua
reglementare, Regulamentul nr. 2016/679/UE. Jurisprudenţa Curţii și art. 8 din carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene au un impact și în dreptul naţional, în jurisprudenţa instanţelor
judecătorești și în motivarea deciziilor Curţii Constituţionale.
[32]
Curtea de Apel București, decizia civilă nr. 2754 din 16.06.2017, nepublicată. Instanţa reţine și practica ICCJ aplicabilă
în cauză, potrivit căreia „Înalta Curte de Casaţie și Justiţie prin decizia nr. 37/2015 a stabilit că în interpretarea și
aplicarea art. 2 alin. (1) lit. C din Legea nr. 544/2001 și art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 numele și prenumele
unei persoane reprezintă informaţii referitoare la date cu caracter personal, indiferent dacă într-o situaţie dată sunt sau
nu suficiente pentru identificarea persoanei.”
[33]
Judecătoria Sectorului 1 București, sentinţa civilă din 17 octombrie 2012, disponibilă în www.rolii.ro http://rolii.ro/ho
tarari/58a57963e49009f43900117a
[34]
Uneori este aplicat art. 8 CEDO, deși a fost invocat și art. 8 CDFUE. A se vedea Judecătoria Sectorului 1 București,
sentinţa civilă nr. 2803/2015, nepublicată, disponibilă la adresa http://rolii.ro/hotarari/58a5a269e49009682f00189c
[35]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 440 din 8 iulie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice şi ale art. 152 din Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 653/2014.
[36]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 75 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 19 alin. (1) şi (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicată în M. Of. nr. 265/2015.
[37]
Decizia Curţii Constituţionale nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile
electronice, publicată în M. Of. nr. 775/2014.

Irina ALEXE
Principalele noutăţi privind responsabilul cu

DOCTRINĂ
protecţia datelor, incluse în GDPR*

Dr. Irina ALEXE**
ABSTRACT
A regulation necessity rose in the context of the technological developments

and of the digitalization of the services, including those of the public sector, both
with regards to the novelty of the technological evolution and with regards to
the protection and defense of fundamental rights and freedoms. Considering the
imminent enforcement of the new General Data Protection Regulation (GDPR),
starting with the 25th of May 2018, we would like to emphasize the novelty brought
by this new European legislative act with regards to the institution of the Data
Protection Officer. We would analyze the aspects concerning the nomination,
place, role, attributions and liabilities of the Data Protection Officer and, taking into
account the new sentencing regime, marked by a high degree of severity, we would
like to find the extent of the preparedness for the enforcement of the regulation.
Keywords: Regulation (EU) 2016/679; Personal Data Protection; Data Protection

Officer (DPO); conflict of interest; point of contact; sentencing regime.
REZUMAT
În contextul evoluţiei tehnologice și al digitalizării serviciilor, inclusiv a celor

publice, a apărut necesitatea reglementării aspectelor care ţin de acestea dar și
de respectarea și protejarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale omului.
Luând în considerare iminenta aplicare, începând cu data de 25 mai 2018, a noului
Regulament general privind protecţia datelor (GDPR), evidenţiem noutăţile aduse
prin acest act legislativ al Uniunii Europene, referitoare la instituţia responsabilului
cu protecţia datelor. Analizăm astfel aspectele ce vizează numirea, locul,
rolul, atribuţiile și răspunderea responsabilului cu protecţia datelor și, luând în
considerare inclusiv aspectele ce vizează noul regim sancţionator, foarte sever,
*
Lucrarea a fost prezentată în cadrul Conferinţei Naţionale cu tema „Comunităţi virtuale în epoca Regulamentului
General privind protecţia datelor”, organizată la Galaţi, la data de 23 noiembrie 2017, de Universitatea Danubius din
Galaţi. Informaţiile cuprinse în text sunt actualizate la data de 8 februarie 2018, care este și ultima dată la care au fost
consultate site-urile menţionate în cuprinsul articolului.
**
Cercetător știinţific asociat la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române. Autor al
unor volume și articole în domeniu, ariile sale de interes vizează dreptul administrativ, dreptul constituţional şi dreptul
european. Adresa: irina_alexe@yahoo.com.

încercăm să răspundem la întrebarea dacă suntem pregătiţi cu adevărat pentru

aplicarea regulamentului.
Cuvinte-cheie: Regulamentul (UE) 2016/679; protecţia datelor cu caracter

personal; responsabilul cu protecţia datelor (DPO); conflict de interese; punct de
contact; regim sancţionator.
Legislaţie relevantă: Regulamentul nr. 2016/679/UE, art. 37
1. Succintă introducere
Noul regulament general privind protecţia datelor[1], denumit în continuare regulamentul, sau
GDPR, potrivit acronimului din limba engleză, va fi aplicat în mod direct de către toate statele
membre ale Uniunii Europene, începând cu data de 25 mai 2018. Observăm, chiar din titlul
acestuia, că regulamentul vizează instituirea unor norme aplicabile celor două mari domenii
referitoare la protecţia persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor lor cu caracter
personal, respectiv libera circulaţie a acestor date, precum și asigurarea unui echilibru rezonabil
între acestea. De asemenea, observăm că prin GDPR este abrogată vechea reglementare în
materie, anterioară anului 2016, Directiva nr. 95/46/CE[2], care a fost transpusă de către statele
membre, inclusiv de către România[3], în legislaţia lor naţională.
Raţiunile care au condus la adoptarea unui regulament în locul unei directive, precum și cele
referitoare la „pachetul legislativ” complex adoptat în materia protecţiei datelor personale de
către autorităţile competente ale Uniunii Europene au fost deja detaliate în doctrina de dată
recentă[4], așa că nu vom insista asupra acestora. Considerăm însă important să precizăm, în
acest context, faptul că regulamentul instituie reguli noi mai ales pentru operatorii de date
și pentru persoanele împuternicite de aceștia, corelate cu un regim sancţionator foarte sever
asociat nerespectării acestor reguli[5], iar aspectele de noutate pe care le vom analiza pe parcursul
studiului se referă la instituţia responsabilului cu protecţia datelor, cunoscut și sub denumirea de
ofiţer pentru protecţia datelor sau DPO, potrivit acronimului din limba engleză.
[1]
Regulamentul nr. 2016/679/UE al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi
de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (JO L119/04.05.2016).
[2]
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor
fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (JO L 281, 23 noiembrie
1995, p. 31, Ediţie specială, 13/vol. 17, p. 10).
[3]
Directiva nr. 95/46/CE a fost transpusă în România prin Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire
la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date (M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001), cu
modificările și completările ulterioare.
[4]
A se vedea, de exemplu, I. Alexe, C.M. Banu, De la directivă la regulament în reglementarea protecţiei datelor cu caracter
personal la nivelul Uniunii Europene, în volumul I. Alexe, N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru (coord.), Protecţia datelor cu
caracter personal, Impactul protecţiei datelor personale asupra mediului de afaceri. Evaluări ale experienţelor Românești și
noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, Ed. Universitară, București, 2017, p. 14-40; D.M. Șandru, Regimul juridic
al protecţiei datelor cu caracter personal este în proces de regândire, în volumul I. Alexe, N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru
(coord.), op. cit., pp. 272-278; N.D. Ploeșteanu, A. Mariș, Viziunea Regulamentului general privind protecţia datelor personale
679/2016(RGDP) într-o societate digitală, în volumul I. Alexe, N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru (coord.), op. cit., pp. 77-127.
[5]
Pe larg, despre regimul sancţionator, a se vedea I. Alexe, Regimul sancţionator prevăzut de Regulamentul (UE) nr. 2016/679
privind protecţia datelor cu caracter personal, Curierul Judiciar nr. 1/2018, pp. 36-42.

Irina ALEXE
Responsabilul cu protecţia datelor nu este o instituţie nouă pe care o prevede regulamentul

întrucât referiri la aceasta se regăsesc și în directiva anterioară anului 2016[6]. Astfel, directiva
DOCTRINĂ
prevedea existenţa, în conformitate cu dreptul intern al statelor membre, a instituţiei

funcţionarului pentru protecţia datelor cu caracter personal, ce avea ca principale responsabilităţi
asigurarea, în mod independent, a aplicării dispoziţiilor de drept intern adoptate în temeiul
directivei, păstrarea registrului cu prelucrările efectuate de operator, și garantarea faptului că
acele prelucrări nu aduc atingere drepturilor și libertăţilor persoanelor vizate. Totodată, în textul
articolului 20 al directivei se regăseau sarcini pentru acest funcţionar pentru protecţia datelor,
inclusiv în relaţia sa cu autoritatea de supraveghere.
Diferenţele dintre directivă[7] și ceea ce impune regulamentul pentru instituţia analizată sunt
substanţiale și le vom detalia în secţiunile următoare. Pe lângă obligativitatea desemnării unui
DPO, în cazurile expres prevăzute de regulament, sau recomandarea desemnării unui astfel de
responsabil, în celelalte cazuri, sunt detaliate locul, rolul, atribuţiile și răspunderea responsabilului
cu protecţia datelor, dar și obligaţiile și responsabilităţile pe care operatorul sau persoana
împuternicită de acesta le are în relaţia sa cu DPO. Pentru a înţelege importanţa acestei instituţii,
dar și rolul său în arhitectura regulamentului, vom exemplifica, în această primă parte, fără a relua
caracteristicile severe ale noului regim sancţionator prevăzut de GDPR, doar faptul că, pentru
nerespectarea obligaţiei de desemnare a DPO, măsura corectivă ce va fi aplicată operatorului sau
persoanei împuternicite, care are această obligaţie, este impunerea unei amenzi administrative
ce se înscrie în clasa de sancţiuni prevăzută la art. 83 alin. (4) din regulament[8].
De asemenea, subliniem și faptul că, în opinia noastră, pentru a înţelege și aplica în mod corect
normele instituie în textul regulamentului, este necesar să analizăm și considerentele cuprinse
în preambulul acestuia, în strânsă corelare cu articolele analizate și care fundamentează
soluţiile de reglementare alese[9], dar și ghidurile pe care le-a elaborat, de la intrarea în vigoare a
regulamentului și până în acest moment, Grupul de lucru pentru protecţia persoanelor în ceea ce
privește prelucrarea datelor cu caracter personal, instituit la nivel european, în temeiul art. 29 din
directiva anterioară, denumit în continuare grupul de lucru. Acest grup de lucru, care își continuă
activitatea și după intrarea în vigoare a regulamentului, acţionează independent, are caracter
consultativ și poate face recomandări, din proprie iniţiativă, privind orice chestiune legată de
protecţia persoanelor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în Uniunea
Europeană, urmând a fi înlocuit, în perioada următoare, de Comitetul european pentru protecţia
datelor, instituit în temeiul regulamentului[10].
[6]
A se vedea, de exemplu, art. 18 alin. (2) și art. 20 din Directiva nr. 95/46/CE.
[7]
Pentru o analiză a aplicării Directivei nr. 96/45/CE în România, a se vedea D.M. Șandru, D.A. Călin, C.M. Banu, Aplicarea
şi interpretarea Directivei 95/46 de către instanţe române. Tipologii şi consecinţe juridice, în volumul I. Alexe, N.D.
Ploeșteanu, D. M. Șandru (coord.), op. cit., pp. 41-76.
[8]
Cuantumul amenzilor administrative aplicate pentru anumite categorii de încălcări, prevăzute la art. 83 alin. (4), poate
fi de până la 10.000.000 EUR sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 2% din cifra de afaceri mondială totală anuală
corespunzătoare exerciţiului financiar anterior, luându-se în calcul cea mai mare valoare. Cu toate acestea, trebuie să
observăm că, pentru sectorul public, legislaţia română nu prevede deocamdată posibilitatea impunerii unor amenzi
administrative, însă apreciem că această posibilitate va fi instituită, în perioada următoare, în legislaţia naţională, în
temeiul dispoziţiilor GDRP, tocmai pentru a asigura aplicarea unitară a acestuia în toate statele membre.
[9]
Regulamentul cuprinde 99 articole ce au ca fundament cele 173 de considerente incluse în preambul.
[10]
Pentru instituirea comitetului și descrierea sarcinilor sale, precum și pentru funcţionarea sa, a se vedea textele
art. 68-76 din regulament.

Astfel, pe parcursul următoarelor secţiuni, analizăm aspectele[11] privind desemnarea DPO,

funcţia acestuia, precum și sarcinile pe care le are, în temeiul art. 37 - 39 ale regulamentului,
urmărind în mod constant tripla perspectivă, pentru corelarea dintre textele articolelor cu cele ale
considerentelor și cu recomandările grupului de lucru, incluse în ghidul specific DPO[12], denumit
în continuare ghid, și încheiem analiza prin câteva concluzii care subliniază importanţa acestei
instituţii pentru respectarea aplicării unitare a regulamentului în toate statele membre și care
reliefează modul, respectiv stadiul pregătirilor pentru această aplicare.
2. Desemnarea responsabilului cu protecţia datelor

Sediul materiei privind desemnarea responsabilului cu protecţia datelor se regăsește în textul
art. 37 din GDPR, corelat cu textul considerentului (97) din preambul[13] și cu precizările oferite
de grupul de lucru în cuprinsul ghidului privind DPO (paginile 5-13 din ghid, respectiv paginile
20 - 23 din anexa la ghid).
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile invocate mai sus, au obligaţia de a desemna un responsabil

cu protecţia datelor, atât operatorul cât și persoana împuternicită care se află în una dintre cele
trei situaţii prevăzute la alin. (1) al art. 37, identificate după cum urmează:
„(a) prelucrarea este efectuată de o autoritate sau un organism public, cu excepţia instanţelor
care acţionează în exerciţiul funcţiei lor jurisdicţionale;
(b) activităţile principale ale operatorului sau ale persoanei împuternicite de operator constau
în operaţiuni de prelucrare care, prin natura, domeniul de aplicare și/sau scopurile lor, necesită o
monitorizare periodică și sistematică a persoanelor vizate pe scară largă; sau
(c) activităţile principale ale operatorului sau ale persoanei împuternicite de operator constau în
prelucrarea pe scară largă a unor categorii speciale de date, menţionată la articolul 9, sau a unor
date cu caracter personal privind condamnări penale și infracţiuni, menţionată la articolul 10.”
[11]
Pentru o altă abordare a DPO a se vedea B.P. Mihai, Responsabilul cu protecţia datelor, în volumul I. Alexe,
N.D. Ploeșteanu, D.M. Șandru (coord.), op. cit., pp. 218-227.
[12]
Ghidul privind responsabilul cu protecţia datelor („DPOs”) a fost adoptat de Grupul de lucru „Articolul 29” pentru
protecţia datelor, la data de 13 decembrie 2016, fiind revizuit ulterior și adoptat la data de 5 aprilie 2017. Textul în limba
engleză, precum și diferitele versiuni în limbile statelor membre (în limba română este folosită denumirea de „orientări”) sunt
disponibile la http://ec.europa.eu/newsroom/article29/item-detail.cfm?item_id=612048. Forma ghidului, în limba română,
este disponibilă, în format electronic, începând cu data de 19 noiembrie 2017, pe site-ul oficial al Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, la adresa www.dataprotection.ro/servlet/ViewDocument?id=1384.
[13]
Potrivit considerentului (97) „În cazul în care prelucrarea este efectuată de o autoritate publică, cu excepţia instanţelor
sau a autorităţilor judiciare independente atunci când acţionează în calitatea lor judiciară, în cazul în care, în sectorul privat,
prelucrarea este efectuată de un operator a cărui activitate principală constă în operaţiuni de prelucrare care necesită
o monitorizare regulată și sistematică a persoanelor vizate pe scară largă, sau în cazul în care activitatea principală a
operatorului sau a persoanei împuternicite de operator constă în prelucrarea pe scară largă de categorii speciale de date cu
caracter personal și de date privind condamnările penale și infracţiunile, o persoană care deţine cunoștinţe de specialitate
în materie de legislaţie și practici privind protecţia datelor ar trebui să acorde asistenţă operatorului sau persoanei
împuternicite de operator pentru monitorizarea conformităţii, la nivel intern, cu prezentul regulament. În sectorul privat,
activităţile principale ale unui operator se referă la activităţile sale de bază, și nu la prelucrarea datelor cu caracter personal
drept activităţi auxiliare. Nivelul necesar al cunoștinţelor de specialitate ar trebui să fie stabilit în special în funcţie de
operaţiunile de prelucrare a datelor efectuate și de nivelul de protecţie impus pentru datele cu caracter personal prelucrate
de operator sau de persoana împuternicită de operator. Acești responsabili cu protecţia datelor, indiferent dacă sunt sau nu
angajaţi ai operatorului, ar trebui să fie în măsură să își îndeplinească atribuţiile și sarcinile în mod independent.”

Irina ALEXE
Pentru analiza și înţelegerea textului, considerăm relevante noţiunile: date cu caracter personal;
prelucrare; operator; persoana împuternicită de operator; date genetice; date biometrice; date
DOCTRINĂ
privind sănătatea, respectiv autoritate de supraveghere, definite în textul art. 4 din GDPR,
respectiv detalierile noţiunilor pe care ghidul le include: autoritate publică; organism public;
activităţi principale; pe scară largă; monitorizare periodică și sistematică; categorii de date
speciale și date referitoare la condamnările penale și la infracţiuni, astfel încât nu considerăm
necesară reluarea acestora sau explicitarea lor.
Vom analiza totuși conceptele de autoritate publică, respectiv de organism public, care diferă în
funcţie de legislaţia internă a fiecăruia dintre statele membre și care nu au fost definite în textul
regulamentului tocmai pentru că noţiunile respective trebuie interpretate în conformitate cu
dreptul intern. Grupul de lucru oferă câteva îndrumări pentru interpretarea acestor noţiuni în cadrul
ghidului, făcând o paralelă, între două categorii: organismele publice, ce includ autorităţile de la nivel
naţional, regional sau, după caz, local și alte organisme guvernate de legislaţia din domeniul public,
pe de o parte și, respectiv, alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat care efectuează
o sarcină publică sau care exercită o autoritate publică, pe de altă parte, exemplificând această
ultimă categorie prin serviciile „de transport public, furnizare de apă și energie, infrastructura
rutieră, serviciul public de radiodifuziune, locuinţe publice sau organisme disciplinare pentru
profesiile reglementate, în conformitate cu reglementarea naţională a fiecărui stat membru”[14].
Dacă pentru organismele sau autorităţile publice este obligatorie desemnarea unui DPO, pentru
categoria organismelor private care îndeplinesc atribuţii publice sau exercită o autoritate publică,
grupul de lucru recomandă desemnarea unui responsabil cu protecţia datelor, ca bună practică.
De asemenea, sunt relevante și alte situaţii particulare, prevăzute de textul alin. (4) al art. 37, în
conformitate cu care dreptul intern sau dreptul Uniunii Europene poate impune desemnarea unui
responsabil pentru protecţia datelor și în alte cazuri decât cele menţionate mai sus, prevăzute la
alin. (1), care să acţioneze în favoarea unor operatori sau persoane împuternicite, ori a unor asociaţii
și alte organisme care reprezintă categorii de operatori sau persoane împuternicite de operatori.
Observăm astfel că nu doar în cele trei situaţii prevăzute de alin. (1) al art. 37 este obligatorie
desemnarea unui DPO, ci și în alte situaţii care pot varia de la stat la stat, mai ales în funcţie de
dreptul intern aplicabil.
Precizăm, așa cum și grupul de lucru o face că, atunci când nu este evident că un operator sau o per-
soană împuternicită se încadrează fără dubiu în cazurile în care este obligată să desemneze un DPO,
acesta/aceasta ar trebui să facă o evaluare internă în care, pe baza factorilor relevanţi avuţi în vedere,
prevăzuţi la art. 24 din regulament, să decidă dacă desemnează sau nu un astfel de responsabil.
Pentru situaţiile în care nu este obligatorie desemnarea unui DPO, grupul de lucru recomandă
desemnarea acestuia în mod voluntar, urmând a fi obligatorie și în aceste cazuri respectarea
dispoziţiilor art. 37 – 39 din regulament.
Mai există o categorie de situaţii în care o organizaţie nu este obligată să desemneze un DPO și
nici nu dorește să îl desemneze în mod voluntar, dar angajează personal propriu sau un consultant
extern pentru a efectua anumite sarcini ce vizează protecţia datelor cu caracter personal. În
aceste situaţii, grupul de lucru indică faptul că „este important să se asigure că nu există nicio
[14]
Pentru detalii a se vedea pct. 2.1.1 „Autoritate publică sau organism public” din Ghidul DPO, p. 6.

confuzie în ceea ce privește titlul, statutul, poziţia și sarcinile acestora. Prin urmare, trebuie
clarificat în orice comunicare în cadrul companiei, precum și cu autorităţile pentru protecţia
datelor, persoanele vizate și publicul larg, că titlul acestei persoane sau consultant nu este cel
de responsabil cu protecţia datelor”[15]. De asemenea, este importantă precizarea referitoare la
responsabilii principali cu protecţia datelor (CPO – chief privacy officers) sau alţi profesioniști în
domeniu din cadrul companiilor care nu respectă întotdeauna cerinţele regulamentului, cum ar
fi asigurarea resurselor necesare sau a garanţiilor de independenţă și, dacă aceste cerinţe nu sunt
respectate, persoanele în cauză nu pot fi considerate sau numite DPO, în sensul regulamentului[16].
O altă precizare făcută de grupul de lucru se referă la faptul că, „DPO, obligatoriu sau voluntar, este
desemnat pentru toate operaţiunile efectuate de operator sau persoana împuternicită de operator”[17].
Am menţionat deja că, potrivit alin. (1) al art. 37 din regulament, dacă se află în una dintre cele trei
situaţii, obligaţia de a desemna un responsabil cu protecţia datelor, revine operatorului și persoanei
împuternicite de aceasta. Pentru a afla dacă obligaţia incumbă atât operatorului cât și persoanei
împuternicită de acesta sau numai uneia dintre cele două, grupul de lucru apreciază că trebuie
analizat dacă fiecare dintre acestea sau dacă ambele îndeplinesc criteriile de desemnare obligatorie.
Chiar dacă nu ambele, ci doar una dintre entităţi îndeplinește respectivele criterii, grupul de lucru
apreciază că desemnarea unui DPO de către operator dar și de către persoana împuternicită poate
să reprezinte o bună practică, iar un alt aspect important se referă la situaţia în care responsabilul
desemnat de persoana împuternicită supraveghează și acele activităţi desfășurate de persoana
împuternicită în calitate de operator, mai ales în domeniul IT sau al resurselor umane[18].
Corelând textul art. 37 alin. (2) din GDPR cu ghidul, precizăm că un DPO unic poate fi numit în
cadrul unui grup de întreprinderi, regulamentul instituind în acest caz doar condiţia accesibilităţii
DPO, cu ușurinţă, din fiecare întreprindere. Grupul de lucru detaliază accesibilitatea DPO în
sensul că aceasta trebuie să fie efectivă și recomandă ca DPO să fie localizat pe teritoriul Uniunii
Europene, admiţând totuși că pot exista și situaţii în care operatorul sau persoana împuternicită
nu își are sediul în Uniunea Europeană[19] și atunci DPO își poate îndeplini sarcinile cu mai multă
eficienţă dacă este și el localizat în afara acestui teritoriu.
De asemenea, textul art. 37 alin. (4) reglementează posibilitatea desemnării unui DPO unic pentru
situaţiile în care operatorul sau persoana împuternicită este o autoritate sau un organism public,
în aceste cazuri trebuind să fie avute în vedere structura organizatorică și dimensiunea acestora[20].
[15]
Pentru detalii a se vedea pct. 2.1, Desemnarea obligatorie, din Ghidul DPO, pp. 5-6.
[16]
A se vedea și: J. Kaufmann, J.P. Guenther, Germany: Data Protection Officer must not have a conflict of interests,
21 noiembrie 2017, disponibil la adresa https://globalcompliancenews.com/germany-data-protection-officer-conflict-
of-interest-20161121/; J. Kaufmann, J.P. Guenther, Data Protection Officers Must Not Have a Conflict of Interest, 9 ianuarie
2018, disponibil la adresa https://globalcompliancenews.com/data-protection-officers-conflict-interest-20180109/.
[17]
Pentru detalii a se vedea pct. 2.1, Desemnarea obligatorie, din Ghidul DPO, p. 6.
[18]
Pentru detalii a se vedea pct. 2.2, DPO al persoanei împuternicite de operator, din Ghidul DPO, pp. 9-10.
[19]
Pentru analizarea domeniului de aplicare teritorial al GDRP a se vedea I. Alexe, C.M. Banu, De la directivă la regulament
în reglementarea protecţiei datelor cu caracter personal la nivelul Uniunii Europene, în volumul I. Alexe, N.D. Ploeșteanu,
D.M. Șandru (coord.), op. cit., pp. 24-27.
[20]
International Association of Privacy Professionals a evaluat la aproximativ 75000 de DPO necesari pentru
implementarea GDPR. A se vedea, cu unele comentarii: T. Wright, S.P. Farmer, DPO as a Service - Outsourcing the
Role of Data Protection Officer, 12 decembrie 2017 disponibil la adresa https://www.lexology.com/library/detail.
aspx?g=ee03952c-544f-4be0-b026-b37420912384.

Irina ALEXE
Referitor la poziţia DPO, în cadrul organizaţiei, internă sau externă acesteia, alin. (6) al art. 37 instituie
posibilitatea ca DPO să fie membru al personalului operatorului sau persoanei împuternicite, respec-
DOCTRINĂ
tiv să își poată îndeplini sarcinile în baza unui contract de servicii. Raţiunile pentru care nu vom detalia
în cuprinsul prezentei analize aspectele care decurg din instituirea acestor două posibilităţi de angajare
a DPO și nici cele ce vizează postul ocupat de DPO, ca poziţie singulară, de sine stătătoare, sau în
calitate de conducător al unui compartiment specializat ori, în cazul României, existenţa a cel puţin
trei statute diferite aplicabile responsabilului cu protecţia datelor, sau problemele ce ar putea rezulta
din încheierea unui contract de servicii, inclusiv cele privind conflictele de interese, vizează faptul că
toate aceste aspecte au fost analizate recent cu ocazia unui alt studiu[21] în materie. Menţionăm în
context doar faptul că, abia spre finalul lunii noiembrie 2017, ocupaţia de responsabil pentru protecţia
datelor cu caracter personal a fost inclusă în Codul ocupaţiilor din România[22], urmând ca în perioada
următoare să fie reglementate și celelalte aspecte ce vizează exercitarea efectivă a acesteia.
Regulamentul nu instituie, pentru DPO, cerinţe speciale de pregătire, însă din analiza textului
art. 37 alin. (5), corelat cu textul considerentului (97) și cu cel al ghidului rezultă câteva condiţii
pe care trebuie să le îndeplinească o persoană, pentru a fi desemnată ca DPO. Acestea vizează:[23]
a) nivelul de expertiză – nu este o condiţie prevăzută de regulament dar este implicită, în funcţie
de complexitatea și volumul de date pe care eventualul angajator le prelucrează.
b) calităţile profesionale – regulamentul nu reglementează care anume este domeniul de

specializare al DPO, singurele condiţii pe care le prevede cu referire la acest subiect fiind
acelea că DPO trebuie să aibă cunoștinţe „de specialitate în dreptul și practicile din domeniul
protecţiei datelor”; rezultă de aici că sunt relevante nu numai cunoștinţele de specialitate
ce vizează legislaţia europeană și naţională în domeniul protecţiei datelor ci și cunoașterea
practicilor în domeniu, respectiv înţelegerea cât mai bună a domeniului de aplicare a
regulamentului, dar și o bună cunoaștere a activităţii și a procedurilor interne ale viitorului
angajator, fie că este el organism public sau privat; de asemenea, potrivit considerentului (97),
„nivelul necesar al cunoștinţelor de specialitate ar trebui să fie stabilit în special în funcţie de
operaţiunile de prelucrare a datelor efectuate și de nivelul de protecţie impus pentru datele
cu caracter personal prelucrate de operator sau de persoana împuternicită de operator”; și
c) capacitatea de a îndeplini sarcinile prevăzute de regulament, la art. 39 – este interpretată ca

vizând atât calităţile lor personale, cunoștinţele dobândite cât și poziţia în cadrul organismului
public sau privat; detaliem această condiţie în cadrul secţiunii ce se referă la sarcinile DPO.
Cerinţele necesar a fi îndeplinite de operatorul sau persoana împuternicită care desemnează un

DPO, prevăzute la art. 37 alin. (7), de a publica datele de contact ale acestui responsabil și de
a le comunica autorităţii de supraveghere. Scopul pentru care au fost incluse aceste cerinţe în
textul alin. (7) al art. 37 este acela ca DPO să poată fi accesat/contactat direct, fără interpuși,
[21]
Aspectele menţionate sunt analizate în I. Alexe, Responsabilul cu protecţia datelor (DPO) - funcţionar public sau
personal contractual?, aflat în curs de publicare în R.R.D.M. nr. 2/2018.
[22]
Prin Ordinul nr. 1786/5384/2017 al ministrului muncii și justiţiei sociale și al președintelui Institutului Naţional de
Statistică privind modificarea și completarea Clasificării ocupaţiilor din România – nivel de ocupaţie (șase caractere)
aprobată prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecţiei sociale și al președintelui Institutului Naţional de
Statistică nr. 1832/856/2011 (M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017).
[23]
A se vedea și T. Turner, Data Protection Officer. Contractors. How to pick the right one and not get ripped off by the
cowboys, disponibil la adresa http://2040training.co.uk/wp-content/uploads/2017/12/DPO-as-a-service-final.pdf.

atât de către persoanele vizate cât și de autoritatea de supraveghere, iar grupul de lucru oferă
câteva exemple concrete privind datele de contact și apreciază că ar fi o bună practică inclusiv
comunicarea numelui DPO, mai ales în cadrul unei organizaţii[24].
Aceste dispoziţii trebuie corelate cu cele ale art. 33 și art. 34, care menţionează, pe lângă datele
de contact, și numele DPO, care trebuie comunicat autorităţii de supraveghere, în cazul încălcării
securităţii datelor cu caracter personal, respectiv persoanei vizate, în cadrul informării acesteia cu
privire la încălcarea securităţii acestor date, precum și cu cel al art. 38 alin. (5), privind păstrarea
secretului și a confidenţialităţii, în lipsa asigurării cărora persoanele vizate ar putea fi reticente în
a adresa plângeri DPO, sau cu cel al art. 39 alin. (1) lit. e), potrivit căruia, după cum vom menţiona
ulterior, DPO reprezintă punctul de contact în legătură cu autoritatea de supraveghere.
3. Funcţia responsabilului cu protecţia datelor

Analizăm funcţia responsabilului cu protecţia datelor nu neapărat ca funcţie în sine, deși nici
aceasta nu este de neglijat, pe care DPO o ocupă în cadrul organigramei unui operator sau al unei
persoane împuternicite, și nici în ceea ce privește statutul aplicabil acestuia, raportat la faptul
dacă este sau nu angajat sau parte a unui contract[25], ci în sensul implicării acestuia în toate
aspectele legate de protecţia datelor, a sprijinului acordat acestuia de către angajator inclusiv
prin alocarea resurselor, asigurarea independenţei și evitarea conflictelor de interese, respectiv
angajarea răspunderii doar pentru neîndeplinirea sarcinilor și nu pentru îndeplinirea acestora,
respectiv prin prisma relaţiei și conduitei pe care DPO trebuie să o aibă cu persoanele vizate sau
cu operatorul ori cu persoana împuternicită.
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 38 din regulament, corelate cu cele ale considerentului
(97) al preambulului și cu cele ale pct. 3 al Ghidului DPO. Subliniem și faptul că aspectele ce vor fi
analizate în continuare și care vizează conduita operatorului sau a persoanei împuternicite, vor fi
avute în vedere, în conformitate cu regulamentul, la individualizarea eventualelor măsuri corective
pe care o autoritate de supraveghere le poate impune acestora în caz de încălcare a prevederilor
GDPR[26].
Astfel, în ceea ce privește cerinţa de implicare a DPO în toate aspectele legate de protecţia
datelor[27], care trebuie analizată și înţeleasă în strânsă corelare cu normele ce vizează răspunderea,
atât a operatorului cât și a responsabilului, textul legal indică doar câteva repere ce trebuie avute
în vedere pentru realizarea acestei cerinţe, care induc mai ales ideea de prevenţie și nu de corectare
ulterioară a erorilor, iar grupul de lucru aduce câteva exemple concrete, pentru înţelegerea acestora:
a) implicarea să aibă loc în mod corespunzător – trebuie asigurat DPO accesul la toate
activităţile dar mai ales, înainte de luarea tuturor deciziilor care vizează protecţia datelor,
[24]
Pentru detalii a se vedea pct. 2.6, Publicarea și comunicarea datelor de contact ale DPO, din Ghidul DPO, pp. 12-13.
[25]
Pentru analiza detaliată a acestor aspecte a se vedea I. Alexe, Responsabilul cu protecţia datelor (DPO) - funcţionar
public sau personal contractual?, op. cit.
[26]
Pentru detalii despre aspectele avute în vedere la individualizarea măsurilor corective a se vedea I. Alexe, Regimul
sancţionator prevăzut de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia datelor cu caracter personal, op. cit., pp. 40-41.
[27]
Potrivit art. 38 alin. (1) „Operatorul și persoana împuternicită de operator se asigură că responsabilul cu protecţia
datelor este implicat în mod corespunzător și în timp util în toate aspectele legate de protecţia datelor cu caracter
personal.”

Irina ALEXE
și care se derulează în cadrul unei organizaţii, prin participarea acestuia la ședinţele de la

nivelul în care se iau deciziile respective și, inclusiv, prin emiterea unor avize sau prin oferirea
DOCTRINĂ
de consultanţă decidenţilor din cadrul organizaţiilor publice sau private;
b) implicarea să fie în timp util – acest reper presupune ca, înainte de luarea deciziilor care
au implicaţii asupra protecţiei datelor, DPO să fie informat, oferindu-i-se accesul și toate
datele necesare, inclusiv prin participarea sa atunci când se iau deciziile respective; în cazul
în care avizul DPO este în dezacord cu decizia ce urmează a fi luată de operator sau persoana
împuternicită, grupul de lucru recomandă, ca bună practică, documentarea motivelor pentru
care avizul DPO nu a fost urmat; este importantă implicarea în timp util tocmai pentru a se
evita luarea unor decizii neconforme cu dispoziţiile regulamentului, ce ar trebui apoi anulate
sau corectate sau, în situaţia în care s-a produs deja o încălcare, este importantă informarea
imediată și consultarea DPO tocmai pentru ca acesta să își poată exercita cu promptitudine
sarcinile prevăzute de regulament; și
c) implicarea să vizeze toate aspectele legate de protecţia datelor - trebuie asigurat DPO accesul
la toate activităţile care vizează protecţia datelor și care se derulează în cadrul unei organizaţii;
am reliefat deja, anterior, rolul pe care un DPO ar trebui, potrivit regulamentului, să îl aibă
inclusiv în evaluarea impactului activităţilor de prelucrare, cât și a celorlalte operaţiuni care
vizează protecţia datelor, însă acest reper trebuie analizat nu exhaustiv, ci doar prin prisma
atribuţiilor DPO, conferite de regulament; grupul de lucru apreciază că este la fel de importantă
și elaborarea unor ghiduri sau a unor proceduri interne în care fiecare organizaţie să stabilească
care sunt situaţiile în care este obligatorie, respectiv facultativă, consultarea ori avizul DPO.
În ceea ce privește sprijinul acordat DPO de către angajator, inclusiv prin alocarea resurselor[28],
acesta ar trebui dimensionat, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea rolului pe care DPO
îl are în cadrul unei organizaţii. Poate apărea și situaţia în care, în funcţie de complexitatea
activităţii, să fie necesară nu doar angajarea unui DPO, ci chiar a mai multor persoane specializate,
a căror activitate să fie coordonată de DPO, precum și de alocarea resurselor financiare și
logistice necesare. Cerinţele legale vizează sprijinul ce trebuie acordat DPO pentru îndeplinirea
sarcinilor sale, și aici este vorba nu numai, așa cum am arătat anterior, de sprijin din partea
conducerii organizaţiei ci și din partea structurilor componente ale acestora cu care DPO trebuie
să colaboreze pentru îndeplinirea sarcinilor sale, de asigurarea informaţiilor în timp util dar și
de alocarea unui timp suficient pentru ca DPO să își poată îndeplini sarcinile, mai ales când
este parte a unui contract de servicii ori nu este angajat permanent sau cu normă întreagă în
cadrul organizaţiei. O altă cerinţă legală, ce vizează sprijinul pentru menţinerea cunoștinţelor de
specialitate, este foarte importantă mai ales având în vedere evoluţia continuă a noilor tehnologii
dar și, la începutul activităţii unui DPO, nevoia de formare continuă și, ulterior, de dezvoltare a
nivelului propriu de expertiză în domeniile de aplicare a regulamentului.
De asemenea, asigurarea independenţei DPO[29] este foarte importantă și trebuie strâns corelată
cu sarcinile descrise la art. 39 dar și cu fundamentele incluse în textul considerentului (97)
[28]
Potrivit art. 38 alin. (2) „Operatorul și persoana împuternicită de operator sprijină responsabilul cu protecţia datelor în
îndeplinirea sarcinilor menţionate la articolul 39, asigurându-i resursele necesare pentru executarea acestor sarcini, precum și
accesarea datelor cu caracter personal și a operaţiunilor de prelucrare, și pentru menţinerea cunoștinţelor sale de specialitate.”
[29]
În conformitate cu art. 38 alin. (3) „Operatorul și persoana împuternicită de operator se asigură că responsabilul cu
protecţia datelor nu primește niciun fel de instrucţiuni în ceea ce privește îndeplinirea acestor sarcini. Acesta nu este

din preambulul GDPR, potrivit cărora această independenţă trebuie asigurată indiferent dacă
DPO este sau nu angajat al operatorului sau al persoanei împuternicite. Este util, totodată, ca
independenţa să fie privită și prin prisma evitării conflictelor de interese[30], mai ales în cazul
cumulului de funcţii, permis de regulament, și al contractelor de servicii, dar și prin prisma angajării
răspunderii, în condiţiile regulamentului și ale dreptului intern aplicabil, în faţa celui mai înalt
nivel al conducerii, doar pentru neîndeplinirea sarcinilor și nu pentru îndeplinirea acestora. În ceea
ce privește răspunderea, textul art. 24 precizează în mod expres responsabilitatea operatorului,
nu a DPO, pentru respectarea prevederilor regulamentului. Revenind la textul art. 39, acesta nu
trebuie interpretat în sensul că DPO nu răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor pe care le
are ci tocmai în sensul că, dacă DPO își îndeplinește obligaţiile legale, el nu poate fi ameninţat,
sancţionat, sau demis din funcţie, dar că răspunderea lui este atrasă, în conformitate cu dreptul
intern aplicabil, pentru neîndeplinirea sarcinilor, obligaţiilor și responsabilităţilor pe care le are.
O privire specială trebuie acordată răspunderii DPO mai ales în cazul în care acesta nu este
angajat ci este parte a unui contract de servicii[31].
Referitor la asigurarea relaţiei și conduitei pe care DPO trebuie să o aibă cu persoanele vizate
sau cu operatorul ori cu persoana împuternicită[32] reiterăm obligaţia DPO de respectare a
confidenţialităţii și a secretului profesional, precum și rolul important pe care regulamentul îl
conferă acestui responsabil, pentru îndeplinirea sarcinilor sale, în relaţia cu persoanele vizate și,
după cum vom preciza și în secţiunea următoare, cu autoritatea de supraveghere.
4. Sarcinile responsabilului cu protecţia datelor

Sarcinile DPO decurg din textele regulamentului dar principalele categorii, minimale, sunt
prevăzute în mod expres în textul art. 39 și sunt exemplificate, cu bune practici, de către grupul
de lucru, stipulându-se în mod expres și faptul că, pentru îndeplinirea sarcinilor trebuie ca
responsabilul cu protecţia datelor să ţină seama în mod corespunzător de mai mulţi factori
relevanţi[33], precum și că, așa cum am arătat deja, acesta nu răspunde pentru îndeplinirea
sarcinilor respective ci doar, în condiţiile legii, pentru neîndeplinirea lor[34].
demis sau sancţionat de către operator sau de persoana împuternicită de operator pentru îndeplinirea sarcinilor sale.
Responsabilul cu protecţia datelor răspunde direct în faţa celui mai înalt nivel al conducerii operatorului sau persoanei
împuternicite de operator.”
[30]
Potrivit art. 38 alin. (6) „Responsabilul cu protecţia datelor poate îndeplini și alte sarcini și atribuţii. Operatorul sau
persoana împuternicită de operator se asigură că niciuna dintre aceste sarcini și atribuţii nu generează un conflict de
interese.”
[31]
Pentru analiza detaliată a acestor aspecte a se vedea I. Alexe, Responsabilul cu protecţia datelor (DPO) - funcţionar
public sau personal contractual?, op. cit.
[32]
În conformitate cu dispoziţiile alin. (4) și (5) ale art. 38 „(4) Persoanele vizate pot contacta responsabilul cu protecţia
datelor cu privire la toate chestiunile legate de prelucrarea datelor lor și la exercitarea drepturilor lor în temeiul
prezentului regulament. (5) Responsabilul cu protecţia datelor are obligaţia de a respecta secretul sau confidenţialitatea
în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor sale, în conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern.”
[33]
În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al art. 39 „În îndeplinirea sarcinilor sale, responsabilul cu protecţia datelor
ţine seama în mod corespunzător de riscul asociat operaţiunilor de prelucrare, luând în considerare natura, domeniul de
aplicare, contextul și scopurile prelucrării.”
[34]
A se vedea și: W.G. Voss, Internal Compliance Mechanisms for Firms in the EU General Data Protection Regulation,
Revue juridique Thémis de l’Université de Montréal (RJTUM), vol. 50 (3), p. 783-820 (pre-print; the final version will be
available on the Thémis. Disponibil în SSRN: https://ssrn.com/abstract=3104800, p. 18.

Irina ALEXE
Chiar dacă regulamentul prevede sarcini minimale pentru DPO, nu rezultă de nicăieri că
angajatorul, în sensul consacrat, sau parte a unui contract de servicii, nu poate stabili în sarcina
DOCTRINĂ
responsabilului și alte atribuţii care să aibă legătură cu regulamentul sau care să îl ajute să își
îndeplinească obligaţiile, însă, de fiecare dată, considerăm că trebuie avute în vedere asigurarea
garanţiilor, de exemplu independenţa și evitarea conflictului de interese, precum și asigurarea
unui echilibru între resursele alocate și cerinţele, respectiv noile sarcini pe care DPO ar trebui să le
îndeplinească, mai ales în contextul în care am precizat deja că DPO ar trebui să aibă o abordare
bazată pe risc, ce presupune ca activitatea acestuia să fie concentrată în zonele cu riscul cel mai
ridicat de încălcare a regulamentului sau de producere a incidentelor.
Revenind la textul alin. (1) al art. 39, identificăm trei categorii de sarcini, după cum urmează:
a) informare și consiliere, din oficiu[35] sau la cerere[36] - această categorie de sarcini vizează atât
organismul public sau privat, în ansamblul său, dar și angajaţii, pentru a se asigura respectarea
de către aceștia a obligaţiilor ce le revin în materia protecţiei datelor;
b) monitorizarea conformităţii [37] - această categorie de sarcini este corelată cu textul

considerentului (97) al preambulului, din care rezultă că DPO trebuie să acorde asistenţă celui
care l-a angajat pentru monitorizarea conformităţii activităţii sale cu regulamentul, precum
și cu textul art. 24 din regulament care, reiterăm, stabilește responsabilităţile operatorului,
iar respectarea conformităţii cade în sarcina operatorului, nu a DPO; ceea ce DPO trebuie să
facă în exercitarea acestei sarcini de monitorizare este să analizeze și să verifice conformitatea
și, apoi, în funcţie de rezultatele propriei analize, să își exercite rolul de informare și consiliere
a decidenţilor care trebuie să ia masurile de conformare și care, în final, răspund pentru
asigurarea conformităţii;
c) cooperarea cu autoritatea de supraveghere[38] și asumarea rolului de punct de contact[39] -

această categorie de sarcini subliniază rolul foarte important al DPO în relaţia cu autoritatea de
supraveghere, de facilitator al derulării în bune condiţii a activităţilor prevăzute în regulament,
detaliat în textul acestuia și mai ales în articolele care vizează cooperarea dintre autoritate și
operator, respectiv persoana împuternicită, respectiv în cele care vizează regimul sancţionator.
Ne exprimăm, în context, opinia că existenţa unui responsabil cu protecţia datelor disponibil,

care să își exercite rolul cu bună credinţă și care să aibă un nivel de expertiză ridicat, facilitând nu
[35]
Textul inclus la art. 39 alin. (1) lit. a) vizează „informarea și consilierea operatorului, sau a persoanei împuternicite de
operator, precum și a angajaţilor care se ocupă de prelucrare cu privire la obligaţiile care le revin în temeiul prezentului
regulament și al altor dispoziţii de drept al Uniunii sau drept intern referitoare la protecţia datelor”.
[36]
Textul art. 39 alin. (1) lit. c) instituie „furnizarea de consiliere la cerere în ceea ce privește evaluarea impactului asupra
protecţiei datelor și monitorizarea funcţionării acesteia, în conformitate cu articolul 35”.
[37]
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) este în sarcina responsabilului cu protecţia datelor „monitorizarea respectării prezentului
regulament, a altor dispoziţii de drept al Uniunii sau de drept intern referitoare la protecţia datelor și a politicilor
operatorului sau ale persoanei împuternicite de operator în ceea ce privește protecţia datelor cu caracter personal,
inclusiv alocarea responsabilităţilor și acţiunile de sensibilizare și de formare a personalului implicat în operaţiunile de
prelucrare, precum și auditurile aferente”.
[38]
În conformitate cu textul art. 39 alin. (1) lit. d) responsabilul cu protecţia datelor are ca sarcină „cooperarea cu
autoritatea de supraveghere”.
[39]
Potrivit art. 39 alin. (1) lit. e) este în sarcina responsabilului cu protecţia datelor „asumarea rolului de punct de contact
pentru autoritatea de supraveghere privind aspectele legate de prelucrare, inclusiv consultarea prealabilă menţionată la
articolul 36, precum și, dacă este cazul, consultarea cu privire la orice altă chestiune”.

numai cooperarea cu autoritatea de supraveghere, ci și în cadrul organismului public sau privat,

respectiv în relaţia acestuia cu persoanele vizate, poate avea ca rezultat pe de o parte, respectarea
regulamentului și protecţia persoanelor vizate iar, pe de altă parte, evitarea aplicării, de către
autoritatea de supraveghere, a măsurilor corective severe.
5. Concluzii
Începând cu data de 25 mai 2018 regulamentul se va aplica, în mod direct, în toate statele
membre ale Uniunii Europene. Cu toate că statele membre au avut la dispoziţie un termen de doi
ani pentru a se pregăti, în vederea aplicării, există îngrijorări serioase la nivelul Uniunii Europene,
deoarece, din raportările efectuate la începutul anului 2018, rezultă că marea majoritate a
statelor membre, cu excepţia Germaniei și Austriei, nu a adoptat încă măsurile interne necesare
aplicării uniforme a dispoziţiilor regulamentului[40].
Cu toate acestea, obligativitatea numirii unui responsabil pentru protecţia datelor la nivelul
fiecărui operator de date sau a persoanei împuternicite, dintre cei care fac parte din categoriile
prevăzute de regulament incumbă acestora, începând cu data de 25 mai 2018, împreună cu
asigurarea tuturor condiţiilor necesare derulării, de către DPO, a sarcinilor prevăzute de GDPR.
Nerespectarea obligaţiei legale de desemnare a unui responsabil pentru protecţia datelor atrage
una dintre cele mai severe măsuri corective, amenda administrativă, însă în cazul României, până
la adoptarea unui act normativ care să permită aplicarea amenzilor administrative autorităţilor
sau organismelor publice, acestea ar putea fi aplicate doar operatorilor privaţi.
Sunt așteptate, inclusiv în România, norme clare și previzibile, din partea autorităţilor competente
și mai ales la iniţiativa autorităţii de supraveghere, pentru a se asigura aplicarea unitară a GDPR și
pentru a se asigura formarea profesională a viitorilor responsabili cu protecţia datelor[41]. Am precizat
deja că această ocupaţie există în România din luna noiembrie 2017, ca un prim pas făcut deja, dar
nu existau standardele ocupaţionale și nici nu puteau fi identificate, în condiţiile legii, organismele
abilitate să realizeze formarea persoanelor care vor fi desemnate DPO. Un alt pas înainte, în același
sens, a fost făcut recent prin validarea, de către Comitetul Sectorial Administraţie și Servicii Publice
din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Calificări, a standardului ocupaţional aferent DPO[42].
Apreciem că, respectând proporţiile, rolul DPO într-o organizaţie publică sau privată este unul
asemănător cu cel al autorităţii de supraveghere într-un stat membru, cu excepţia, evident, mai
ales a aplicării unora dintre măsurile corective.
Răspunsul la întrebarea iniţială, dacă suntem pregătiţi pentru aplicarea regulamentului, a fost
deja schiţat și, în final, este unul negativ, cu precizarea că fiecare dintre cei implicaţi face eforturi
pentru ca, la 25 mai 2018, acest răspuns să fie unul pozitiv.
[40]
Pentru detalii a se vedea https://euobserver.com/justice/140683.
[41]
Semnalăm, în context, și faptul că autoritatea spaniolă pentru protecţia datelor este prima din Uniunea Europeană
care a instituit reglementări pentru sistemele de certificare a responsabililor cu protecţia datelor, ce pot fi consultate la
adresa http://www.agpd.es/portalwebAGPD/temas/certificacion/common/pdf/SCHEME_AEPD_DPD.pdf.
[42]
În perioada scursă de la data predării articolului pentru publicare și până la data publicării sale, Standardul ocupaţional
pentru educaţie și formare profesională a Responsabilului cu protecţia datelor cu caracter personal – cod COR 242231 a
fost aprobat de Autoritatea Naţională pentru Calificări, prin Decizia nr. 74 din 19 martie 2018.

Arina DRAGODAN
Cooperarea administrativă în domeniul

DOCTRINĂ
fiscal între statele membre ale Uniunii

Europene prin schimb automat obligatoriu
de informaţii și protecţia datelor cu caracter
personal
Dr. Arina DRAGODAN[1]
ABSTRACT
In recent years, the challenge posed by tax fraud and tax evasion has increased
considerably and has become a major focus of concern within the Union and at
global level. The automatic exchange of information constitutes an important tool
in this regard.
Recovery of taxes as well as the fight against tax evasion and tax evasion are the
competences of the Member States on the basis of fiscal sovereignty. However,
the new means of combating tax evasion and avoidance adopted within the
European Union and at international level provide the Member States with a legal
framework and the tools needed to deal effectively with cross-border tax issues
and to exchange best practice .
Processing of personal data under the mandatory automatic exchange of

information in the field of taxation as well as cross-border information reporting
under the Directive 2011/16/UE must comply with the European rules on the
protection of natural persons with regard to the processing of personal data.
As regards mandatory automatic exchange of information in the field of taxation,

given the particular importance of information to combat fraud effectively, we
[1]
Cercetător postdoctorat – Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Lucrarea a fost prezentată într-o primă versiune power point în cadrul Conferinţei Naţionale cu tema „Comunităţi virtuale
în epoca Regulamentului General privind protecţia datelor”, organizată la Galaţi, la data de 23 noiembrie 2017, de
Universitatea Danubius din Galaţi.
Versiunea finală a lucrării, îmbunătăţită, a fost înscrisă pentru participarea la Sesiunea anuală de comunicări știinţifice cu
tema „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni și tendinţe”, care se va organiza în data de 20 aprilie
2018, de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Toate documentele on-line au fost consultate/verificate ultima dată la 1 martie 2018.
Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020:
promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate și responsabilitate în cercetarea știinţifică fundamentală
și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul
Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013. Investește în Oameni!

Cooperarea administrativă în domeniul fiscal între statele membre ale Uniunii Europene...
have a limitation on certain rights and obligations under Directive 95/46/EC

(respectively, Regulation (EU) 2016/679.).
Member States’ tax authorities need comprehensive and relevant information on

Groups regarding their structure, transfer-pricing policy and internal transactions
in and outside the Union.
Council Directive 2011/16/EU already provides for the mandatory automatic

exchange of information in a number of fields.But the scope of the mandatory
exchange of information had extended to include the automatic exchange of
information on the country-by-country report.
Keywords: mandatory automatic exchange of information in the field of taxation,

tax authorities, Directive no. 2011/16/EU, Directive no. 95/46, Regulation (EU)
no. 2016/679
REZUMAT
În ultimii ani, provocarea pe care o reprezintă frauda și evaziunea fiscală s-a agravat
considerabil, devenind un subiect de îngrijorare major în Uniune și la nivel mondial.
Schimbul automat de informaţii constituie un instrument important în această
privinţă.
Colectarea impozitelor și taxelor, precum și lupta împotriva fraudei și evaziunii

fiscale sunt competenţe ale statelor membre în virtutea suveranităţii fiscale. Însă
noile mijloace de luptă împotriva fraudei și evaziunii fiscale adoptate în cadrul
Uniunii Europene și la nivel internaţional oferă statelor membre un cadru juridic și
instrumentele necesare pentru a aborda în mod eficient problemele de fiscalitate
transfrontalieră, cât și pentru a face schimb de cele mai bune practici.
Prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în cadrul schimbului automat

obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal precum și raportările transfrontaliere
de informaţii în baza Directivei nr. 2011/16/UE trebuie să respecte reglementările
europene din domeniul protecţiei persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal.
Însă, în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul

fiscal, având în vedere importanţa deosebită a informaţiilor pentru combaterea
eficientă a fraudei, avem o limitare a anumitor drepturi și obligaţii prevăzute de
Directiva nr. 95/46/CE [respectiv, Regulamentul (UE) nr. 2016/679].
Autorităţile fiscale din statele membre au nevoie de informaţii exhaustive și

pertinente referitoare la grupurile de întreprinderi multinaţionale în ceea ce privește
structura lor, politica lor de stabilire a preţurilor de transfer și tranzacţiile lor interne
în interiorul și în afara Uniunii.

Arina DRAGODAN
Directiva nr. 2011/16/UE a Consiliului prevede deja schimbul automat obligatoriu de

informaţii în mai multe domenii. Dar domeniul de aplicare al schimbului obligatoriu
DOCTRINĂ
de informaţii a trebuit extins pentru a include schimbul automat de informaţii

privind raportul pentru fiecare ţară în parte.
Cuvintele-cheie: schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal,

autorităţi fiscale, Directiva nr. 2011/16/UE, Directiva nr. 95/46, Regulamentul
nr. 2016/679
Legislaţie relevantă: Regulamentul nr. 2016/679/UE
I. Cooperarea administrativă fiscală între state - o necesitate la

nivel european
Evaziunea și frauda fiscale se întâlnesc atât la nivel naţional, cât și la nivel internaţional,
constituind unele dintre cele mai răspândite infracţiuni cu caracter economic. În acest context,
măsurile naţionale și internaţionale adoptate pentru combaterea fraudei și evaziunii fiscale
continuă să se dezvolte pentru a ţine pasul cu acest flagel. Astfel că, la nivel naţional, majoritatea
statelor membre ale Uniunii Europene au luat măsuri legislative privind combaterea acestui flagel.
În paralel cu aceste eforturi, UE își intensifică lupta împotriva evaziunii și a eludării fiscale, care
constituie o ameninţare la adresa concurenţei loiale.
Parlamentul European a apreciat că îmbunătăţirea cooperării și a coordonării și sporirea

transparenţei în relaţiile dintre statele membre ale Uniunii Europene în domeniul politicii fiscale
le-ar permite statelor membre să evite pierderile semnificative de venituri și ar contribui la
asigurarea unui nivel mai ridicat de echitate la nivelul Uniunii[2].
În ceea ce privește armonizarea fiscală directă în Uniunea Europeană, după cum bine se cunoaște,
aceasta a avut de obicei un ritm lent și un domeniu de aplicare limitat. Timp de decenii, statele
membre și-au asigurat păstrarea suveranităţii lor fiscale, afișând o reticenţă puternică în a conveni
asupra unor soluţii comune în acest domeniu atât de sensibil. Unele propuneri care au stat mulţi
ani pe o agendă politică a UE au progresat acum. Cu toate acestea, această dinamică pare să se fi
schimbat în mod dramatic, drept răspuns la recentele priorităţi de stabilire a normelor împotriva
practicilor de evitare a obligaţiilor fiscale și pentru transparenţă fiscală. Progresele realizate până
în prezent în direcţia punerii lor în aplicare par a fi fără precedent[3].
În acest sens, măsurile recente adoptate de Comisia Europeană, cât și cele luate la nivel
internaţional plasează schimbul de informaţii între state printre mijloacele de luptă împotriva
fraudei și evaziunii fiscale.
[2]
Parlamentul European, Politica fiscală generală, http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.
html?ftuId=FTU_5.11.1.html.
[3]
Cédelle A., The EU Anti-Tax Avoidance Directive: A UK Perspective, British Tax Review Issue 4, 2016, p. 490, disponibil la
adresa: http://www.sbs.ox.ac.uk/sites/default/files/Business_Taxation/Docs/Publications/Working_Papers/Series-16/
WP1614.pdf.

Întrucât instituirea unei cooperări administrative eficiente între statele membre în vederea
contracarării efectelor negative ale globalizării în creștere asupra pieţei interne nu poate fi
îndeplinit în mod satisfăcător de către statele membre, Uniunea Europeană, din motive de
uniformitate și eficacitate, a considerat că această cooperare poate fi îndeplinită mai bine la
nivelul Uniunii, prin directive care au fost transpuse în dreptul intern al statelor membre.
Astfel, în acord cu reglementările Uniunii Europene, noul Cod de procedură fiscală[4] a transpus în drep-
tul nostru intern prevederile directivelor care au modificat și completat Directiva nr. 2011/16/UE[5],
la Titlul X cu denumirea „Aspecte internaţionale”, Capitolul I „Cooperarea administrativă în
domeniul fiscal”, care cuprinde articolele 284-309.
Modalităţi de realizare a cooperării administrative în domeniul fiscal
Conceptul de cooperare interstatală, în general, include punerea în aplicare a procedurilor

administrative ca: schimb de informaţii, controale fiscale simultane, asistenţă la recuperare etc.
în scopul realizării unei colectări mai eficiente a impozitelor sau a taxelor datorate administraţiilor
fiscale ale statelor.
Cooperarea în domeniul fiscal se poate realiza în temeiul a diferite instrumente juridice: convenţii
fiscale bilaterale sau multilaterale și directive privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal.
În cadrul Uniunii Europene, Directiva nr. 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în

domeniul fiscal reglementează cooperarea administrativă în domeniul fiscal stabilind normele
şi procedurile ce trebuie respectate de către statele membre pentru cooperarea între ele în
scopul realizării schimbului de informaţii, respectiv pentru schimbul de informaţii prin mijloace
electronice. Totodată, sunt prevăzute şi normele privind cooperarea statelor cu Comisia
Europeană în ceea ce priveşte coordonarea şi evaluarea proceselor de schimb de informaţii.
Directiva se aplică asupra tuturor tipurilor de taxe şi impozite percepute de către sau în numele
unui stat membru sau al subdiviziunilor teritoriale sau administrative ale acestuia, inclusiv
autorităţile locale, exceptându-se taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale sau accizele care
fac obiectul unei alte legislaţii a Uniunii privind cooperarea administrativă dintre statele membre.
De asemenea, directiva nu se aplică nici contribuţiilor obligatorii la sistemul de securitate socială
plătibile statului membru, unei subdiviziuni a acestuia sau instituţiilor de securitate socială de
drept public.
Schimbul de informaţii reglementat de directivă este de mai multe tipuri, și anume:
a. Schimbul de informaţii la cerere, care înseamnă schimbul de informaţii efectuat pe baza unei
cereri adresate de statul membru solicitant statului membru solicitat într-un caz specific;
b. Schimbul automat obligatoriu de informaţii, care înseamnă comunicarea sistematică a

informaţiilor predefinite referitoare la rezidenţii din alte state membre către statul membru
de rezidenţă relevant, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite;
[4]
Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 547 din 23 iulie 2015, în
vigoare la data de 1 ianuarie 2016, cu modificările și completările ulterioare.
[5]
Directiva nr. 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei nr. 77/799/CEE
publicată în J. Of. nr. L 64/1 din 11 martie 2011, modificată și completată prin directivele ulterioare.

Arina DRAGODAN
c. Schimbul spontan de informaţii, care înseamnă comunicarea nesistematică, în orice moment

și fără o cerere prealabilă, a unor informaţii către un alt stat membru.
DOCTRINĂ
II. Necesitatea schimbului automat obligatoriu de informaţii în

domeniul fiscal - reglementări recente la nivelul Uniunii Europene
Schimbul automat de informaţii este unul dintre pilonii care stau la baza politicii Uniunii privind
buna guvernanţă în domeniul fiscal, alături de transparenţa și concurenţa fiscală loială.
Schimbul automat de informaţii între statele membre a fost conceput încă din 2003 și a fost pus
în aplicare în 2005, prin Directiva privind impozitarea veniturilor din economii. În plus, Directiva
privind cooperarea administrativă, care a intrat în vigoare în luna ianuarie a anului 2013, prevede
schimbul automat de informaţii privind o gamă largă de venituri. Statele Unite au introdus, de
asemenea, acest principiu în acordurile privind conformitatea fiscală aplicabilă conturilor din
străinătate (Foreign Account Tax Compliance Act - FATCA)[6].
Directiva nr. 2011/16/UE a Consiliului prevede schimbul automat de informaţii între statele
membre cu privire la anumite categorii de venituri și de capital, în principal de natură nefinanciară,
pe care contribuabilii le deţin în alte state membre decât statul lor de rezidenţă. De asemenea,
această directivă stabilește o abordare etapizată a consolidării schimbului automat de informaţii
prin extinderea sa progresivă la noi categorii de venituri și de capital și prin eliminarea condiţiei
potrivit căreia schimbul de informaţii trebuie să aibă loc numai dacă informaţiile sunt disponibile.
Astfel că încă din 6 decembrie 2012[7], Comisia Europeană, constatând că în ultimii ani, problemele
generate de frauda fiscală și de evaziunea fiscală la nivel transfrontalier s-au agravat considerabil,
a evidenţiat necesitatea de a promova cu fermitate schimbul automat de informaţii ca standard
la nivel european și internaţional.
La rândul său Consiliul European din 22 mai 2013 a solicitat extinderea schimbului automat de
informaţii la nivelul Uniunii și la nivel mondial, în vederea combaterii fraudei fiscale, a evaziunii
fiscale și a planificării fiscale agresive.
Prin Directiva nr. 2014/107/UE[8] a Consiliului din 9 decembrie 2014 de modificare a Directivei
nr. 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal
a fost definit «schimbul automat» ca fiind comunicarea sistematică a informaţiilor predefinite
referitoare la rezidenţii din alte state membre către statul membru de rezidenţă relevant, fără cerere
prealabilă, la intervale regulate prestabilite. În contextul articolului 8 al directivei, informaţiile
disponibile se referă la informaţii din dosarele fiscale ale statelor membre care comunică informaţiile
respective, care pot fi accesate în conformitate cu procedurile de colectare și procesare a
informaţiilor din acel stat membru.
[6]
Comisia Europeană, Combaterea fraudei și a evaziunii fiscale, Contribuţia Comisiei la reuniunea Consiliului European
din data de 22 mai 2013, p. 4, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/tax_ro.pdf
[7]
Comunicare a Comisiei către Parlamentul european și Consiliu, Un plan de acţiune în vederea consolidării luptei
împotriva fraudei și a evaziunii fiscale, COM(2012) 722 final, Bruxelles, 6 decembrie 2012.
[8]
Directiva nr. 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE publicată în
J. Of. L 359/1 din 16 decembrie 2014.

Directiva a introdus Standardul comun de raportare privind informaţiile referitoare la conturile

străine, astfel fiecare stat membru a trebuit să ia măsurile necesare pentru a impune instituţiilor
sale financiare raportoare să aplice normele de raportare și de precauţie și să asigure respectarea
acestora.
În temeiul normelor de raportare și de precauţie aplicabile, autorităţii competente a fiecărui

stat membru i-a fost impusă comunicarea, prin intermediul schimbului automat de informaţii,
a următoarelor date aferente perioadelor impozabile, începând cu 1 ianuarie 2016, referitoare la
anumite conturi care fac obiectul raportării:
a) numele, adresa, numărul de identificare fiscală (NIF), precum și data și locul nașterii (în cazul
unei persoane fizice) ale fiecărei persoane care face obiectul raportării și care este titular
de cont al contului respectiv și, în cazul unei entităţi care este titular de cont și care, după
aplicarea normelor de precauţie, este identificată ca având una sau mai multe persoane care
exercită controlul și care este o persoană care face obiectul raportării, numele, adresa și NIF
ale entităţii, precum și numele, adresa, NIF, data și locul nașterii fiecărei persoane care face
obiectul raportării;
b) numărul de cont (sau echivalentul său funcţional în absenţa unui număr de cont);
c) numele și numărul de identificare (dacă este cazul) al instituţiei financiare raportoare;
d) soldul sau valoarea contului (inclusiv valoarea de răscumpărare în cazul unui contract de
asigurare cu valoare de răscumpărare sau al unui contract cu rentă viageră) la sfârșitul anului
calendaristic relevant sau al altei perioade de raportare adecvate sau, în cazul în care contul
a fost închis în cursul anului sau al perioadei respective, închiderea contului;
e) în cazul oricărui cont de custodie:
– cuantumul brut total al dobânzilor, cuantumul brut total al dividendelor și cuantumul

brut total al altor venituri generate în legătură cu activele deţinute în cont, în fiecare caz
plătite sau creditate în contul respectiv (sau în legătură cu respectivul cont) în cursul
anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate; și
– încasările brute totale din vânzarea sau răscumpărarea activelor financiare plătite sau
creditate în cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate
în legătură cu care instituţia financiară raportoare a acţionat drept custode, broker,
reprezentant sau orice alt fel de mandatar al titularului de cont;
f) în cazul oricărui cont de depozit, cuantumul brut total al dobânzilor plătite sau creditate în
cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate; și
g) în cazul oricărui alt cont decât cele descrise la litera (e) sau la litera (f), cuantumul brut
total plătit sau creditat titularului de cont în legătură cu respectivul cont în cursul anului
calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate în legătură cu care instituţia
financiară raportoare este debitoare, inclusiv suma agregată a oricăror răscumpărări plătite
titularului de cont în cursul anului calendaristic sau al altei perioade de raportare adecvate.

Arina DRAGODAN
Directiva (UE) nr. 2015/2376[9] din 8 decembrie 2015 a Consiliului a modificat la rândul său
Directiva nr. 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul
DOCTRINĂ
fiscal, motivat de faptul că Directiva nr. 2011/16/UE prevedea obligativitatea schimbului spontan
de informaţii între statele membre în cinci cazuri specifice și în anumite termene. În cazurile în care
autoritatea competentă a unui stat membru are dovezi pe baza cărora presupune că pot exista
pierderi fiscale într-un alt stat membru, schimbul spontan de informaţii se aplică deja deciziilor fiscale
pe care un stat membru le emite, le modifică sau le reînnoiește la adresa unui anumit contribuabil
în ceea ce privește interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor fiscale în viitor și care au o dimensiune
transfrontalieră. Cu toate acestea, eficienţa schimbului spontan de informaţii privind deciziile
fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră și acordurile prealabile privind preţul de transfer este
împiedicată de o serie de dificultăţi practice importante, cum ar fi marja de apreciere de care dispune
statul membru emitent pentru a decide care alte state membre ar trebui informate. Prin urmare,
informaţiile schimbate ar trebui, după caz, să fie accesibile tuturor celorlalte state membre.
Ca element de noutate, această directivă prevede că, contribuabilii au dreptul să se bazeze pe

decizii fiscale anticipate cu aplicare transfrontalieră sau pe acorduri prealabile privind preţul
de transfer, cărora le dă o definiţie. Statele membre vor face schimb de informaţii, indiferent
dacă contribuabilul respectă sau nu respectă dispoziţiile deciziei fiscale anticipate cu aplicare
transfrontalieră sau ale acordurilor prealabile privind preţul de transfer.
Prin Directiva nr. 2015/2376/UE s-a întărit cadrul legislativ pentru schimbul automat de informaţii
şi, totodată, s-a pus capăt secretului bancar în scopuri fiscale la nivelul întregii Uniuni Europene.
Directiva revizuită le impune statelor membre să schimbe între ele, în mod automat, o gamă largă
de informaţii financiare, în concordanţă cu noul standard global al OECD/G20 pentru schimbul
automat de informaţii între jurisdicţii şi în anumite termene.
Directiva (UE) nr. 2016/881[10] aduce modificări în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu
de rapoarte pentru fiecare ţară în parte între statele membre care trebuie să includă, în fiecare
caz, comunicarea unui set predefinit de informaţii de bază care să fie accesibile statelor membre
în care, pe baza informaţiilor din raportul pentru fiecare ţară în parte, una sau mai multe entităţi
ale grupului de întreprinderi multinaţionale fie își au rezidenţa fiscală, fie sunt supuse impozitării
pentru activităţile economice desfășurate prin intermediul unui sediu permanent al unui grup
de întreprinderi multinaţionale.
Astfel că în raportul pentru fiecare ţară în parte, grupurile de întreprinderi multinaţionale ar trebui să
prezinte, în fiecare an și pentru fiecare jurisdicţie fiscală în care desfășoară activităţi economice, cuan-
tumul veniturilor, al profiturilor anterioare impozitării veniturilor și al impozitelor pe venit plătite sau
acumulate. Grupurile de întreprinderi multinaţionale ar trebui, de asemenea, să raporteze numărul de
salariaţi, capitalul declarat, profitul nedistribuit și imobilizările corporale din fiecare jurisdicţie fiscală.
Directiva (UE) nr. 2016/881 a Consiliului continuă astfel obiectivul Uniunii Europene în ceea
ce privește extinderea schimbului automat de informaţii în domeniul fiscal la nivelul Uniunii în
vederea combaterii fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a planificării fiscale agresive.
[9]
Directiva (UE) nr. 2015/2376 a Consiliului din 8 decembrie 2015 de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce
privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, publicată în J. Of. L 332, 18 decembrie 2015, p. 1-10.
[10]
Directiva (UE) nr. 2016/881 a Consiliului din 25 mai 2016 de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce privește
schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, publicată în J. Of. L 146/8 din 3 iunie 2016.

Propunerea de Directivă a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce

privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal în legătură cu modalităţile
transfrontaliere raportabile[11], 21.6.2017 COM(2017) 335 final, 2017/0138 (CNS).
Scopul viitoarei directive este de a spori transparenţa și accesul la informaţii într-un stadiu mai
timpuriu, deoarece aceasta ar permite autorităţilor să îmbunătăţească rapiditatea și exactitatea
evaluărilor lor privind riscurile, precum și să ia decizii în cunoștinţă de cauză și la timp cu privire
la modalităţile de protejare a veniturilor lor fiscale. Mai precis, dacă autorităţile fiscale primesc
informaţii referitoare la modalităţi de planificare fiscală potenţial agresivă înainte ca acestea să
fie puse în aplicare, ar trebui să poată urmări modalităţile respective și să reacţioneze la riscurile
fiscale pe care acestea le prezintă prin luarea unor măsuri adecvate de reducere a riscurilor
în cauză. În acest scop, ar fi ideal ca informaţiile să fie obţinute în avans, și anume înainte ca
modalitatea să fie pusă în aplicare și/sau utilizată.
Aceasta ar permite autorităţilor să evalueze în timp util riscul pe care îl prezintă modalităţile
respective și, dacă este necesar, să reacţioneze pentru a elimina lacunele existente și a preveni
o pierdere de venituri fiscale. Obiectivul suprem este de a desemna un mecanism care va avea
un efect disuasiv, și anume un mecanism care va descuraja intermediarii de la a concepe și a
comercializa astfel de modalităţi.
Directiva nr. 2011/16/UE privind cooperarea administrativă va fi modificată pentru a impune

asupra intermediarilor și, ca alternativă, asupra contribuabililor o obligaţie primară de a comunica
autorităţilor lor fiscale informaţii cu privire la modalităţile transfrontaliere de planificare fiscală
potenţial agresivă. Aceste autorităţi vor împărtăși apoi aceste informaţii cu alte state membre
prin intermediul unui sistem de schimb automat și obligatoriu de informaţii. În acest context,
autorităţile vor trebui să introducă informaţiile comunicate într-un registru central la care toate
statele membre vor avea acces deplin. Comisia va avea un acces limitat la acest registru, pentru
a se asigura că poate fi suficient de informată pentru a monitoriza funcţionarea directivei.
Implicarea UE în ceea ce privește comunicarea informaţiilor ar aduce o valoare adăugată, faţă de

iniţiativele individuale ale statelor membre în acest domeniu. Aceasta se datorează faptului că, mai
ales dacă este însoţită de un schimb de informaţii, comunicarea informaţiilor cu privire la modalităţile
transfrontaliere de planificare fiscală potenţial agresivă va permite administraţiilor fiscale să obţină
o imagine completă a impactului tranzacţiilor transfrontaliere asupra bazei de impozitare generale.
În furnizarea de informaţii, statele membre exceptează informaţiile care ar conduce la divulgarea

unui secret comercial, industrial sau profesional sau a unui procedeu comercial ori la o divulgare
de informaţii care ar contraveni politicii publice.
În ceea ce privește poziţia României cu privire la această propunere de directivă, Parlamentul

României și-a exprimat opinia[12] în sensul că apreciază acest demers, considerând că acţiunea
la nivelul UE în ceea ce priveşte comunicarea informaţiilor ar aduce o valoare adăugată, faţă
de iniţiativele individuale ale statelor membre în acest domeniu. Aceasta se datorează faptului
[11]
Propunere de Directivă a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat
obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal în legătură cu modalităţile transfrontaliere raportabile COM/2017/0335
final - 2017/0138 (CNS) , 21 iunie 2017.
[12]
Hotărârea Senatului nr. 104/2017 din 26 septembrie 2017 privind Propunerea de Directivă a Consiliului de modificare
a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce priveşte schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal în legătură
cu modalităţile transfrontaliere raportabile - COM (2017) 335 final, publicată în M. Of. nr. 778 din 2 octombrie 2017.

Arina DRAGODAN
că, mai ales atunci când este însoţită de un schimb de informaţii, comunicarea informaţiilor cu
privire la modalităţile de planificare fiscală potenţial agresivă va permite administraţiilor fiscale să
obţină o imagine completă a impactului tranzacţiilor transfrontaliere asupra bazei de impozitare
DOCTRINĂ
generale. Astfel, UE se găseşte într-o poziţie mai bună decât orice stat membru individual în ceea
ce priveşte asigurarea eficacităţii şi integralităţii sistemului de schimb de informaţii.
România apreciază că sporirea transparenţei este un pilon principal al strategiei de combatere

a evitării obligaţiilor fiscale şi a evaziunii fiscale, iar schimbul de informaţii între administraţiile
fiscale este esenţial pentru a le furniza acestora informaţiile necesare în vederea realizării cu
eficienţă a sarcinilor care le revin.
III. Aplicarea Regulamentului general privind protecţia datelor

nr. 2016/679[13] în cazul schimbului automat obligatoriu de
informaţii în domeniul fiscal
Consiliul Uniunii Europene[14] a apreciat că schimbul automat obligatoriu de rapoarte pentru fiecare
ţară în parte între statele membre ar trebui să includă, în fiecare caz, comunicarea unui set definit
de informaţii de bază care ar urma să fie accesibile statelor membre în care, pe baza informaţiilor
din raportul pentru fiecare ţară în parte, una sau mai multe entităţi ale grupului de întreprinderi
multinaţionale fie își au rezidenţa fiscală, fie sunt supuse impozitării pentru activităţile economice
desfășurate prin intermediul unui sediu permanent al unui grup de întreprinderi multinaţionale.
Comisia ar trebui să aibă, de asemenea, acces la informaţiile transferate între autorităţile fiscale
ale statelor membre, pentru asigurarea respectării dispoziţiilor relevante în domeniul concurenţei,
să trateze informaţiile ca având caracter confidenţial și să ia toate măsurile corespunzătoare
pentru a proteja respectivele informaţii.
În doctrina recentă s-a apreciat că amploarea colectării și a schimbului de date cu caracter

personal a crescut semnificativ odată cu dezvoltarea tehnologică, îmbunătăţirea relaţiilor
dintre state la nivel mondial și cu deschiderea tot mai facilă a graniţelor. Drept consecinţă și
proporţional cu realităţile mai sus menţionate, nevoia asigurării unui nivel din ce în ce mai ridicat
de protecţie a datelor cu caracter personal a crescut semnificativ.
Relevantă este însăși situaţia din Uniunea Europeană, unde schimbul de date cu caracter personal
între actorii publici și cei privaţi inclusiv persoanele fizice, întreprinderi și asociaţii s-a intensificat
considerabil în ultimii ani odată cu evoluţia tehnologiei. Conform dreptului UE, autorităţile naţionale
din statele membre sunt chemate să efectueze schimburi de date cu caracter personal pentru a-și
îndeplini atribuţiile ori pentru a exercita sarcini în numele unei autorităţi dintr-un alt stat membru[15].
[13]
Regulamentul (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulaţie a acestor date și de
abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) publicat în J. Of. nr. L 119 din 4 mai 2016.
[14]
Parlamentul European, Schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, P8_TA(2016)0221, Rezoluţia
legislativă a Parlamentului European din 12 mai 2016 referitoare la propunerea de directivă a Consiliului de modificare a
Directivei 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal (COM(2016)0025 –
C8-0030/2016 – 2016/0010(CNS))
[15]
N.-D. Ploeșteanu, A. Mariș, Viziunea Regulamentului General privind protecţia datelor personale 679/2016(RGDP)
într-o societate digitală, publicat în volumul Protecţia datelor cu caracter personal, coord. I. Alexe, N.-D. Ploeșteanu,
D.-M. Șandru, Ed. Universitară, București, 2017, pp. 77-127, p. 87.

În propunerea de Directivă a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce

transfrontaliere raportabile, se arată la considerentul (16) din preambul că Autoritatea Europeană
pentru Protecţia Datelor a fost consultată în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Regulamentul
(CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului[16]. Orice prelucrare a datelor cu
caracter personal efectuată în cadrul acestei directive trebuie să fie în conformitate cu Directiva
nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului[17] și cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001.
De asemenea, considerentul 27 din Directiva nr. 2011/16/UE arată că toate schimburile de

informaţii menţionate în directivă fac obiectul dispoziţiilor de punere în aplicare a Directivei
nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a
acestor date (2) și a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului
din 18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal de către instituţiile și organele comunitare și privind libera circulaţie a acestor
date. Cu toate acestea, directiva arată că este oportun să se ia în considerare limitarea anumitor
drepturi și obligaţii prevăzute de Directiva nr. 95/46/CE, pentru a proteja interesele menţionate
la art. 13 alin. (1) lit. (e) din directiva menţionată. Această limitare este necesară și proporţională,
având în vedere pierderile potenţiale de venituri pentru statele membre și importanţa crucială a
informaţiilor care fac obiectul prezentei directive în combaterea eficientă a fraudei.
În Cauza C-201/14 Bara și alţii[18], CJUE a apreciat că art. 10, art. 11 și art. 13 din Directiva nr. 95/46
trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele care permit unei
autorităţi administrative publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte
autorităţi publice a administraţiei publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate
să fi fost informate despre această transmitere sau prelucrare.
Regulamentul (UE) nr. 2016/679 care se va aplica, în mod direct, începând cu data de 25 mai 2018,
în toate statele membre ale Uniunii Europene va abroga Directiva nr. 95/46/CE, astfel că toate
trimiterile la acest act normativ se interpretează ca trimiteri la Regulamentul (UE) nr. 2016/679.
La considerentul 17 din Regulament se face referire la Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al

Parlamentului European și al Consiliului, în sensul că acesta se aplică prelucrării de date cu
caracter personal de către instituţiile, organele, oficiile și agenţiile Uniunii, considerându-se că
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 și alte acte juridice ale Uniunii aplicabile unei asemenea prelucrări
a datelor cu caracter personal ar trebui adaptate la principiile și normele stabilite în Regulamentul
(UE) nr. 2016/679 și aplicate în conformitate cu acest regulament. În vederea asigurării unui
cadru solid și coerent în materie de protecţie a datelor în Uniune, ar trebui ca după adoptarea
[16]
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecţia
persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile și organele comunitare și
privind libera circulaţie a acestor date, publicat în JO L 8, 12 ianuarie 2001, p. 1.
[17]
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date, publicat în JO L 281,
3 noiembrie 1995, p. 31.
[18]
Hotărârea din 1 octombrie 2015, Bara și alţii, cauza C-201/14, cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de
Apel Cluj. Pentru mai multe detalii a se vedea, D.-M. Șandru, C.-M. Banu, D.-A. Călin, Aplicarea și interpretarea Directivei
95/46 de către instanţele române. Tipologii și consecinţe juridice, publicat în volumul Protecţia datelor cu caracter
personal, coord. I. Alexe, N.-D. Ploeșteanu, D.-M. Șandru, Ed. Universitară, București, 2017, pp. 41-77, p. 45.

Arina DRAGODAN
regulamentului general privind protecţia datelor să se aducă Regulamentului (CE) nr. 45/2001
adaptările necesare, astfel încât acestea să poată fi aplicate odată cu noul regulament.
DOCTRINĂ
Așa cum s-a apreciat și în doctrina juridică de dată recentă[19], subliniind importanţa reglemen-
tărilor anterioare, preambulul Regulamentului (UE) nr. 2016/679 creionează punctele slabe
(vulnerabilităţile) ale protecţiei datelor pe fondul expansiunii informaţionale, dificil de controlat, în
condiţiile Directivei nr. 95/46/CE. Această directivă a urmărit, la epoca respectivă, armonizarea pro-
tecţiei drepturilor și libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor care le privesc și asigurarea liberei circulaţii a datelor personale între statele membre.
Meritele Directivei nr. 95/46/CE sunt incontestabile, cu privire la obiectivele pe care și le-a stabilit
și principiile pe care le-a trasat. Adăugăm că a constituit o reglementare cu consecinţe vizibile
în legislaţiile statelor membre, pentru o epocă în care digitalizarea era la debut. Totuși – observă
considerentul 9 al Regulamentului – Directiva nu a putut să evite fragmentarea regimului de
protecţie a datelor personale în cadrul Uniunii, o anume insecuritate juridică și sentimentul că
subzistă riscuri importante în ceea ce privește ocrotirea persoanelor fizice, mai ales în mediul online.
Adoptarea noului Regulament răspunde necesităţii de a institui protecţia efectivă a datelor cu

caracter personal, de a consolida drepturile persoanelor vizate, de a controla respectarea regulilor
de protecţie și, după caz, de a sancţiona violarea acestora.
În ceea ce privește cooperarea dintre statele membre ale Uniunii Europene prin schimb de
informaţii, în Regulamentul general privind protecţia datelor nr. 2016/679 se arată în preambulul
său, la considerentul 5, că integrarea economică și socială care rezultă din funcţionarea pieţei
interne a condus la o creștere substanţială a fluxurilor transfrontaliere de date cu caracter
personal. Schimbul de date cu caracter personal între actori publici și privaţi, inclusiv persoane
fizice, asociaţii și întreprinderi, s-a intensificat în întreaga Uniune. Conform dreptului Uniunii,
autorităţile naţionale din statele membre sunt chemate să coopereze și să facă schimb de date cu
caracter personal pentru a putea să își îndeplinească atribuţiile sau să execute sarcini în numele unei
autorităţi dintr-un alt stat membru.
„Datele cu caracter personal” reprezintă, în accepţiunea regulamentului, orice informaţii privind

o persoană fizică identificată sau identificabilă („persoana vizată”); o persoană fizică identificabilă
este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element
de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator
online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identităţii sale fizice, fiziologice,
genetice, psihice, economice, culturale sau sociale.
„Prelucrare” înseamnă orice operaţiune sau set de operaţiuni efectuate asupra datelor cu caracter
personal sau asupra seturilor de date cu caracter personal, cu sau fără utilizarea de mijloace auto-
matizate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, structurarea, stocarea, adaptarea sau mo-
dificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, divulgarea prin transmitere, diseminarea sau punerea
la dispoziţie în orice alt mod, alinierea sau combinarea, restricţionarea, ștergerea sau distrugerea.
La pct. 9 al art. 4 din regulament este definită noţiunea de „destinatar”, care înseamnă persoana
fizică sau juridică, autoritatea publică, agenţia sau alt organism căreia (căruia) îi sunt divulgate
[19]
C. Jugastru, Reforma europeană în materia datelor cu caracter personal. Regulamentul (UE) nr. 2016/679 (I). Revista
Dreptul nr. 06/2017, pp. 9-41, p. 11.

datele cu caracter personal, indiferent dacă este sau nu o parte terţă. Cu toate acestea, autorităţile
publice cărora li se pot comunica date cu caracter personal în cadrul unei anumite anchete în
conformitate cu dreptul Uniunii sau cu dreptul intern nu sunt considerate destinatari; prelucrarea
acestor date de către autorităţile publice respective respectă normele aplicabile în materie de
protecţie a datelor, în conformitate cu scopurile prelucrării.
Astfel, în preambul, la considerentul 31, Regulamentul general privind protecţia datelor 2016/679,
dispune că autorităţile publice cărora le sunt divulgate date cu caracter personal în conformitate
cu o obligaţie legală în vederea exercitării funcţiei lor oficiale, cum ar fi autorităţile fiscale și vamale,
unităţile de investigare financiară, autorităţile administrative independente sau autorităţile
pieţelor financiare responsabile de reglementarea și supravegherea pieţelor titlurilor de valoare,
nu ar trebui să fie considerate destinatari în cazul în care primesc date cu caracter personal care sunt
necesare pentru efectuarea unei anumite anchete de interes general, în conformitate cu dreptul
Uniunii sau cel al statelor membre. Cererile de divulgare trimise de autorităţile publice ar trebui să
fie întotdeauna prezentate în scris, motivate și ocazionale și nu ar trebui să se refere la un sistem
de evidenţă în totalitate sau să conducă la interconectarea sistemelor de evidenţă. Prelucrarea
datelor cu caracter personal de către autorităţile publice respective ar trebui să respecte normele
aplicabile în materie de protecţie a datelor în conformitate cu scopurile prelucrării.
Cu privire la transferul de date, la considerentele 111 și 112 din preambul se prevede posibilitatea de
a se efectua transferuri în anumite circumstanţe în care persoana vizată și-a dat consimţământul
explicit, în care transferul este ocazional și necesar în legătură cu un contract sau cu o acţiune în jus-
tiţie, indiferent dacă este în contextul unei proceduri judiciare sau în contextul unei proceduri admi-
nistrative sau extrajudiciare, inclusiv în cadrul procedurilor înaintate organismelor de reglementare.
De asemenea, se prevede posibilitatea de a se efectua transferuri în cazul în care motive importante
de interes public stabilite de dreptul Uniunii sau de dreptul intern impun acest lucru sau în cazul în
care transferul se efectuează dintr-un registru instituit prin lege și destinat să fie consultat de către
public sau de către persoane care au un interes legitim. În acest ultim caz, un astfel de transfer nu ar
trebui să implice totalitatea datelor cu caracter personal sau ansamblul categoriilor de date conţinute
în registru, iar atunci când registrul este destinat să fie consultat de persoane care au un interes legi-
tim, transferul ar trebui să fie efectuat doar la cererea persoanelor respective sau dacă acestea sunt
destinatarii, luând pe deplin în considerare interesele și drepturile fundamentale ale persoanei vizate.
Aceste derogări se aplică, în special, transferurilor de date solicitate și necesare din considerente
importante de interes public, de exemplu în cazul schimbului internaţional de date între autorităţile
din domeniul concurenţei, administraţiile fiscale sau vamale, între autorităţile de supraveghere
financiară, între serviciile competente în materie de securitate socială sau de sănătate publică.
Ca urmare, Regulamentul nu se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de

instituţiile, organele și organismele Uniunii Europene. Aceste categorii de date personale sunt
monitorizate separat, potrivit dispoziţiilor Regulamentului nr. 45/2001, care, la rândul său,
urmează a fi adaptat principiilor noului Regulament nr. 2016/679.
De asemenea, în doctrină[20] s-a apreciat că instituţiile publice, autorităţile sau organismele publice
ale statelor membre UE se află sub incidenţa prevederilor Regulamentului (UE) 2016/679 cu
[20]
M. Marioara, Noutăţi privind responsabilul de protecţia datelor personale în contextul Regulamentului General (UE)
2016/679 privind Protecţia Datelor, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2017, pp. 395-410, p. 398, p. 400.

Arina DRAGODAN
privire la operaţiunile de prelucrare a datelor cu caracter personal pe care le realizează, cu excepţia

situaţiilor sau cazurilor expres prevăzute de Regulament (cum ar fi activităţile de prelucrare
DOCTRINĂ
realizate în cadrul activităţilor de prevenire sau investigare a faptelor incriminate de legea penală).
Și într-o opinie optimistă, întrucât armonizează exhaustiv varii materii aflate în legătură cu
protecţia datelor cu caracter personal, Regulamentul (UE) nr. 2016/679 va avea consecinţe
semnificative în practică. Neîndoielnic, el va uniformiza practica din statele membre[21].
Concluzii
Așa cum am arătat mai sus, statele membre ale Uniunii Europene au aprobat mai multe directive me-
nite să îmbunătăţească transparenţa în domeniul taxelor și impozitelor, printr-un schimb de informaţii
transfrontaliere, pentru a evita evaziunea și constituirea unor carteluri pentru controlul preţurilor.
În trecut statele schimbau foarte puţine informaţii cu privire la regulile proprii de taxare. Astfel, în
virtutea principiului suveranităţii fiscale naţionale, era la discreţia fiecărui stat să decidă care sunt
aspectele relevante pentru alte state în privinţa taxării și care nu. De aceea, lipsa de transparenţă
în domeniu a fost exploatată de anumite companii pentru a plăti taxe mai mici. Pentru a elimina
aceste nereguli, statele membre au fost obligate și, implicit ajutate, prin directive să facă un
schimb automat de informaţii extins în domeniul fiscal.
Prin adoptarea Directivei nr. 2011/16/UE și a directivelor ulterioare care au modificat-o și

completat-o s-a dorit instaurarea încrederii între statele membre şi crearea unui cadru propice
unei cooperări solide care să le permită o mai bună combatere a fraudei şi evaziunii fiscale.
Statelor membre li s-au oferit, astfel, prerogativele necesare unei cooperări eficiente la nivelul
Uniunii Europene, în vederea contracarării efectelor negative ale globalizării.
Prin introducerea standardului privind schimbul automat de informaţii şi, totodată, prin abolirea
secretului bancar în scopuri fiscale la nivelul întregii Uniuni Europene, s-a impus statelor membre
să schimbe între ele, în mod automat, o gamă largă de informaţii financiare, în concordanţă cu
noul standard global al OECD/G20 pentru schimbul automat de informaţii.
Astfel că s-a dorit ca schimbul automat obligatoriu de informaţii fără condiţii preliminare să fie
cea mai eficientă modalitate de îmbunătăţire a evaluării corecte a taxelor și impozitelor în situaţii
transfrontaliere și de combatere a fraudei.
Comisia Europeană a considerat că noile reglementări în domeniul schimbului automat de informaţii

fiscale ar trebui să ducă la o cooperare mai extinsă între statele membre în privinţa problemelor
legate de impozite și taxe și să descurajeze utilizarea frauduloasă a reglementărilor fiscale.
Aceste reglementări fiscale trebuie să respecte reglementările europene din domeniul protecţiei
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, în sensul că
prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în cadrul schimbului automat obligatoriu de
informaţii în domeniul fiscal precum și raportările transfrontaliere de informaţii în baza Directivei
nr. 2011/16/UE trebuie să fie în conformitate cu Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European
[21]
A. Irina, C. Banu, De la directivă la regulament în reglementarea protecţiei datelor cu caracter personal la nivelul Uniunii
Europene, publicat în volumul Protecţia datelor cu caracter personal, coord. I. Alexe, N.-D. Ploeșteanu, D.-M. Șandru,
Ed. Universitară, București, 2017, pp.14-40, p. 29.

și a Consiliului și cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001, iar începând cu 25 mai 2018 să fie conforme
cu prevederile noului Regulamentul (UE) nr. 2016/679 care va fi aplicabil, în mod direct, în fiecare
stat membru.
Însă, având în vedere importanţa deosebită a informaţiilor pentru combaterea eficientă a evaziunii
și fraudei fiscale, așa cum se dispune prin Directiva nr. 2011/16/UE, în domeniul schimbului
automat de informaţii fiscale avem o limitare a anumitor drepturi și obligaţii prevăzute de
Directiva nr. 95/46/CE [respectiv, Regulamentul (UE) nr. 2016/679], dictată de scopul protejării
intereselor bugetare și fiscale ale statelor. În acest sens, se permite statelor membre să adopte
măsuri legislative care ar restrânge domeniul acestor drepturi și obligaţii.
Bibliografie
Alexe Irina, Banu Constantin, De la directivă la regulament în reglementarea protecţiei datelor
cu caracter personal la nivelul Uniunii Europene, publicat în volumul Protecţia datelor cu caracter
personal, coord. Irina Alexe, Nicolae-Dragoș Ploeșteanu, Daniel-Mihail Șandru, Ed. Universitară,
București, 2017.
Alexe Irina, Ploeșteanu Nicolae-Dragoș, Șandru Daniel-Mihail (coord.), Protecţia datelor cu

caracter personal, Ed. Universitară, București, 2017.
Cédelle Anzhela, The EU Anti-Tax Avoidance Directive: A UK Perspective, British Tax Review Issue
4, 2016.
Jugastru Călina, Reforma europeană în materia datelor cu caracter personal. Regulamentul (UE)
2016/679 (I), în Revista Dreptul nr. 06/2017.
Maxim Marioara, Noutăţi privind responsabilul de protecţia datelor personale în contextul

Regulamentului General (UE) 2016/679 privind Protecţia Datelor, în Revista Română de Drept
Privat nr. 3/2017.
Ploeșteanu Nicolae-Dragoș, Mariș Andrei, Viziunea Regulamentului General privind protecţia

datelor personale 679/2016 într-o societate digitală, publicat în volumul Protecţia datelor
cu caracter personal, coord. Irina Alexe, Nicolae-Dragoș Ploeșteanu, Daniel-Mihail Șandru,
Ed. Universitară, București, 2017.
Șandru Daniel-Mihail, Banu Constantin-Mihai, Călin Dragoș-Alin, Aplicarea și interpretarea

Directivei nr. 95/46 de către instanţele române. Tipologii și consecinţe juridice, publicat în volumul
Protecţia datelor cu caracter personal, coord. Irina Alexe, Nicolae-Dragoș Ploeșteanu, Daniel-
Mihail Șandru, Ed. Universitară, București, 2017 Parlamentul European, Politica fiscală generală,
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.11.1.html.
Comisia Europeană, Combaterea fraudei și a evaziunii fiscale, Contribuţia Comisiei la reuniunea

Consiliului European din data de 22 mai 2013, p. 4, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/tax_ro.pdf
Comunicare a Comisiei către Parlamentul european și Consiliu, Un plan de acţiune în

vederea consolidării luptei împotriva fraudei și a evaziunii fiscale, COM(2012) 722 final, Bruxelles,
6 decembrie 2012

Arina DRAGODAN
Directiva nr. 2011/16/UE privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a

Directivei nr. 77/799/CEE publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 64/1 din 11 martie
DOCTRINĂ
2011, modificată și completată prin directivele ulterioare
Directiva nr. 2014/107/UE a Consiliului din 9 decembrie 2014 de modificare a Directivei

nr. 2011/16/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 359/1 din 16 decembrie 2014
Directiva (UE) nr. 2015/2376 a Consiliului din 8 decembrie 2015 de modificare a Directivei
nr. 2011/16/UE în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal,
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 332, 18 decembrie 2015, p. 1-10.
Directiva (UE) nr. 2016/881 a Consiliului din 25 mai 2016 de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE
în ceea ce privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 146/8 din 3 iunie 2016
Propunere de Directivă a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce

transfrontaliere raportabile COM/2017/0335 final - 2017/0138 (CNS), 21 iunie 2017
Regulamentul (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și
privind libera circulaţie a acestor date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general
privind protecţia datelor) publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 119 din 4 mai 2016
Parlamentul European, Schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal, P8_

TA(2016)0221, Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 12 mai 2016 referitoare
la propunerea de directivă a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce
privește schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal (COM(2016)0025 – C8-
0030/2016 – 2016/0010(CNS))
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie

2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal
de către instituţiile și organele comunitare și privind libera circulaţie a acestor date publicat în
JO L 8, 12 ianuarie 2001
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind
protecţia persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera
circulaţie a acestor date publicat în JO L 281, 23 noiembrie 1995
Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M. Of. nr. 547
din 23 iulie 2015, în vigoare la data de 1 ianuarie 2016, cu modificările și completările ulterioare
Hotărârea Senatului nr. 104/2017 din 26 septembrie 2017 privind Propunerea de Directivă
a Consiliului de modificare a Directivei nr. 2011/16/UE în ceea ce priveşte schimbul automat
obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal în legătură cu modalităţile transfrontaliere
raportabile – COM (2017) 335 final, publicată în M. Of. nr. 778 din 2 octombrie 2017.

Aplicarea teritorială a dreptului la uitare digitală (dreptul la înlăturare)...
Aplicarea teritorială a dreptului la uitare

digitală (dreptul la înlăturare) în lumina cererii
de decizie preliminară introdusă de Conseil
d’État (Franţa) la 21 august 2017 – Google
Inc./CNIL [Cauza C-507/17]*
Silviu-Dorin ŞCHIOPU
ABSTRACT
Information technology changed the way we relate to information as any data posted
on the Internet can remain accessible indefinitely. On the one hand this ease of
access undoubtedly improved the business environment, but on the other hand the
fundamental right to privacy of natural persons seems to be under threat in the absence
of adequate legal mechanisms that should ensure that their past will not haunt them
ad vitam aeternam. The aim of this article is to analyse the territorial scope of the right
to be forgotten in the light of the request for a preliminary ruling from the Conseil d’État
(France) lodged on 21 August 2017 — Google Inc. v CNIL. Although EU citizens enjoy
since the Google Spain case an online right to be forgotten, its territorial application is
yet to be determined. As such, this paper discusses the background of the request for
a preliminary ruling, as well as possible outcomes of the CJEU’s ruling and its impact.
Keywords: personal data, right to be forgotten, right to de-referencing, right to

be delisted, right to de-indexing, freedom of expression and information, territorial
scope, preliminary ruling.
REZUMAT
Tehnologia informaţiei a schimbat modul în care ne raportăm la informaţii, întrucât

orice date postate pe internet pot rămâne accesibile pe o perioadă nedeterminată.
Pe de o parte, această ușurinţă de acces a îmbunătăţit fără îndoială mediul de afaceri,
dar, pe de altă parte, dreptul fundamental la viaţa privată al persoanelor fizice pare
să fie ameninţat în absenţa unor mecanisme juridice adecvate care să garanteze
că trecutul lor nu îi va bântui ad vitam aeternam. Astfel, acest articol îşi propune să
analizeze domeniul de aplicare teritorială al dreptului de a fi uitat în lumina cererii de
*
O parte a acestui material a fost prezentată în cadrul Conferinţei internaţionale „Repere naţionale şi internaţionale
în domeniul GDPR (Regulamentul General privind Protecţia Datelor)”, ediţia a II-a, 14 decembrie 2017, Târgu Mureș.

Silviu-Dorin ȘCHIOPU
decizie preliminară introdusă de Conseil d’État (Franţa) la 21 august 2017 – Google

Inc./Commission nationale de l’informatique et des libertés (CNIL). Cu toate că
DOCTRINĂ
cetăţenii UE beneficiază ca urmare a cauzei Google Spain de dreptul de a fi uitaţi în

mediul online, deocamdată nu a fost determinată aplicarea teritorială al acestuia.
Ca atare, această lucrare pune în discuţie contextul cererii de pronunţare a hotărârii
preliminare, precum și posibilele orientări ale hotărârii CJUE și impactul acesteia.
Cuvinte-cheie: date cu caracter personal, dreptul de a fi uitat, dreptul la înlăturare,

dreptul la delistare, dreptul la dezindexare, libertatea de exprimare şi de informare,
domeniu de aplicare teritorială, întrebare preliminară.
Legislaţie relevantă: Directiva nr. 95/46/CE, art. 2 lit. (b), art. 4 alin. (1) lit. (a) și (c), art. 12 lit. (b),
art. 14 alin. (1) lit. a); Regulamentul (UE) nr. 2016/679, art. 17 alin. (1).
Introducere
Dreptul la uitare izvorăște pe cale interpretativă din dreptul persoanei la respectarea vieţii private,
care la rândul lui își găsește consacrarea în convenţii internaţionale [art. 8 alin. (1) CEDO], Carta
drepturilor fundamentale UE (art. 7), constituţii [ex. art. 26 alin. (1) din Constituţia României],
etc. La nivelul Uniunii Europene, dreptul la uitare digitală este o creaţie pretoriană a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)[1], ce și-a regăsit ulterior consacrarea într-un act de legislaţie
secundară UE cu aplicaţie directă, respectiv Regulamentul general privind protecţia datelor[2] ce
se va aplica de la 25 mai 2018.
Apariţia dreptului la uitare digitală (dreptul la înlăturare sau de-listare) a fost rodul unei trimiteri
preliminare privind interpretarea art. 2 lit. (b) [definiţia prelucrării datelor cu caracter personal]
și (d) [definiţia noţiunii de operator], a art. 4 alin. (1) lit. (a) și (c) [dreptul intern aplicabil], a
art. 12 lit. (b) [rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor] și a art. 14 alin. (1) lit. (a) [dreptul de
opoziţie al persoanei vizate] din Directiva nr. 95/46/CE[3]. Prin hotărârea din 13 mai 2014, cauza
C-131/12 - Google Spain și Google, CJUE a statuat asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri
preliminare[4] în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de art. 12 lit. b) (dreptul la
rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor) [5] și art. 14 alin. (1) lit. a) (dreptul de opoziţie) [6] din
[1]
CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google, ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul
electronic (Repertoriul general).
[2]
Regulamentul (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulaţie a acestor date și
de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE, publicat în J. Of. L 119 din 4 mai 2016.
[3]
Directiva nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date, publicată în J. Of. L
281/31, Ediţie specială, cap. 13/vol. 17.
[4]
Cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare introdusă de Audiencia Nacional (Spania) la 9 martie 2012 — Google
Spain, S.L., Google, Inc./Agencia de Protección de Datos (AEPD), Mario Costeja González, cauza C-131/12, publicată în
J. Of. C 165/11 din 9 iunie 2012.
[5]
Art. 12 lit. b) din Directiva nr. 95/46/CE: „Statele membre garantează oricărei persoane vizate dreptul de a obţine de
la operator după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispoziţiile prezentei
directive, în special datorită caracterului incomplet sau inexact a datelor”.
[6]
Art. 14 primul paragraf lit. a) din Directiva nr. 95/46/CE: „Statele membre acordă persoanei vizate dreptul, cel puţin
în cazurile prevăzute în art. 7 lit. (e) și (f), să se opună în orice moment, din considerente întemeiate și legitime legate de

Directiva nr. 95/46/CE, în măsura în care condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii sunt îndeplinite
efectiv, „operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată
în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web
publicate de terţi și care conţin informaţii referitoare la această persoană”, inclusiv în ipoteza în
care acest nume sau aceste informaţii nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web
respective şi chiar dacă publicarea lor în sine pe acele pagini este licită.
CJUE, prin interpretarea dispoziţiilor Directivei nr. 95/46/CE, act normativ anterior fondării
Google (1998) și contemporan prunciei Internetului și World Wide Web, a consacrat un drept al
persoanelor fizice de a obţine ca, atunci când numele lor este introdus într-un motor de căutare
online, să nu mai apară anumite rezultate. Acest drept tinde a crea premisele uitării unor informaţii
ce privesc persoana vizată ori de câte ori vizibilitatea excesivă antrenată de indexarea acestora
aduce o atingere disproporţionată drepturilor sale fundamentale prevăzute la art. 7 și art. 8
din Carta drepturilor fundamentale UE, respectiv dreptul la respectarea vieţii private și dreptul
la protecţia datelor cu caracter personal, drepturi ce prevalează în principiu nu numai asupra
interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de
a avea acces la informaţia respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane.
Practic, prin hotărârea CJUE se impune motoarelor de căutare obligaţia de a șterge legătura care
unește anumite date de numele persoanei vizate, legătură ce decurge din modul de funcţionare al
motorului de căutare și datorită căreia, în lista de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate
plecând de la numele acelei persoane, figurează linkuri către paginile web publicate de terţi, pagini
web ce conţin informaţii referitoare la această persoană.
Pentru a atrage motoarele de căutare în domeniul de aplicare materială al Directivei nr. 95/46/CE,
art. 2 lit. b) (definiţia prelucrării datelor cu caracter personal) și d) (definiţia noţiunii de operator)
au fost interpretare în sensul că, pe de o parte, activitatea unui motor de căutare care constă în
găsirea informaţiilor publicate sau introduse pe Internet de către terţi, indexarea acestora în mod
automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziţia utilizatorilor
de Internet într-o anumită ordine de preferinţă trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu
caracter personal”, atunci când informaţiile respective conţin date cu caracter personal iar, pe
de altă parte, operatorul motorului de căutare trebuie considerat „operator” în sensul Directivei
nr. 95/46/CE în ceea ce privește o asemenea prelucrare a datelor cu caracter personal.
De asemenea, s-a atras activitatea exercitată în SUA de către societatea-mamă Google Inc. în
domeniul de aplicare teritorială al Directivei nr. 95/46/CE[7]. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. a) privind dreptul
intern aplicabil[8] din Directiva nr. 95/46 a fost interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu
caracter personal este efectuată în cadrul activităţilor unui sediu al operatorului pe teritoriul unui
stat membru, în cazul în care operatorul unui motor de căutare (Google Inc.) înfiinţează într-un stat
membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spaţiului publicitar de pe pagina
acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru (Google France).
situaţia sa particulară, prelucrării datelor în cauză, exceptând cazul când dreptul intern prevede altfel. Dacă opoziţia este
justificată, prelucrarea efectuată de operator nu se mai aplică acestor date”.
[7]
A. Bretonneau, Concluziile raportorului public în cauza nr. 399922, document disponibil pe http://www.conseil-etat.fr/.
[8]
Art. 4 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 95/46/CE: „Fiecare stat membru aplică dispoziţiile de drept intern pe care le
adoptă în temeiul prezentei directive pentru prelucrarea datelor cu caracter personal atunci când: […] prelucrarea este
efectuată în cadrul activităţilor operatorului cu sediul pe teritoriul statului membru […]”.

În plus, CJUE la pct. 56 al hotărârii Google Spain a mai precizat că „[…] în asemenea împrejurări,
activităţile operatorului motorului de căutare și cele ale sediului său situat în statul membru în cauză
DOCTRINĂ
sunt indisociabil legate (s.n.), întrucât activităţile referitoare la spaţiile publicitare constituie mijlocul
de a face motorul de căutare în cauză rentabil din punct de vedere economic, iar acest motor este
în același timp mijlocul care permite realizarea activităţilor menţionate”.
Chestiunea aplicării teritoriale a dreptului la uitare digitală, privit ca punct de echilibru între
indexarea informaţiei pentru public şi atingerea adusă vieţii private ca efect al înlesnirii consultării,
ridică unele dificultăţi de ordin „geografic” în privinţa cărora CJUE nu a avut ocazia să se pronunţe
deocamdată. Eliminarea linkurilor de pe lista de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate
plecând de la numele unei persoane trebuie să intervină exclusiv în interiorul UE sau, având
în vedere ubicuitatea Internetului şi indiferenţa acestuia faţă de frontierele clasice, înlăturarea
trebuie să aibă caracter universal?
În măsura în care dreptul la uitare digitală comportă limitări de ordin „geografic”, intervin alte
dificultăţi privind interpretarea implementării acestuia. Astfel, operatorul motorului de căutare
trebuie să înlăture numai linkurile afişate pe versiunile naţionale şi/sau europene ale motorului
de căutare ori trebuie să aplice şi așa-numita tehnică de „geoblocare” împiedicând accesarea de
pe teritoriul UE a datelor înlăturate?
Evident, orice intervenţie a UE în vederea protejării în mediul online a dreptului la viaţă privată şi a
datelor cu caracter personal riscă să aibă un impact și în afara teritoriului UE[9], chiar şi atunci când
s-ar înlătura doar linkuri de pe o versiune naţională a motorului de căutare, de vreme ce, în principiu,
toate versiunile unui motor de căutare precum Google pot fi accesate de oriunde de pe mapamond,
astfel că orice listă de rezultate modificată ca urmare a exercitării dreptului la uitare va fi accesibilă
ca atare, adică cu înlăturarea unora dintre rezultate, şi în afara teritoriului UE. De asemenea, CJUE
la pct. 54 al hotărârii Google Spain a subliniat că „[…] în acest context […] reiese printre altele din
considerentele (18)-(20) și din art. 4 din Directiva nr. 95/46 că legiuitorul Uniunii a urmărit să garan-
teze că persoanele nu sunt private de protecţia la care au dreptul conform acesteia și să evite eludarea
protecţiei respective prin prevederea unui domeniu de aplicare teritorial deosebit de larg (s.n.)”.
Prin urmare, implementarea dreptului la uitare digitală ridică problema întinderii acestuia
astfel încât să se mai poată vorbi despre efectivitatea unui drept la înlăturare, având în vedere
teritorialitatea proprie a motoarelor de căutare în mediul online sau mai degrabă lipsa vreunei
teritorialităţi tradiţionale, Internetul și motoarele de căutare conferind informaţiilor cuprinse
într-o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu. Asupra acestui caracter, CJUE, într-o
hotărâre având ca obiect inter alia stabilirea instanţei competente să cunoască o acţiune în
răspundere civilă delictuală pentru prejudiciu cauzat pe Internet, s-a pronunţat astfel: „postarea
unor informaţii pe un site internet se distinge de difuzarea teritorială a unui suport de comunicare,
precum un imprimat, prin faptul că aceasta vizează, prin esenţa sa, ubicuitatea informaţiilor
menţionate. Acestea pot fi consultate instantaneu de un număr nedeterminat de utilizatori de
Internet pretutindeni în lume (s.n.), independent de orice intenţie a editorului acestora privind
consultarea lor în afara statului membru în care este stabilit și în afara controlului său”[10].
[9]
H. Hijmans, The European Union as Guardian of Internet Privacy: The Story of Art. 16 TFEU, Springer International
Publishing AG Switzerland, 2016 p. 451.
[10]
CJUE, hotărârea din 25 octombrie 2011, cauzele conexate C-509/09 și 161/10 - eDate Advertising și alţii, EU:C:2011:685,
publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general), pct. 45.

Efectele postării unor informaţii pe un site internet conjugate cu amplificarea vizibilităţii acestora
datorită motoarelor de căutare au impus astfel necesitatea recunoașterii unui drept la înlăturare.
Cum consacrarea dreptului la uitare digitală are o origine pretoriană, contururile acestuia sunt
oarecum difuze sub aspectul implementării efective, astfel că o clarificare a limitelor aplicării
acestuia a fost solicitată pe calea unei cereri de decizie preliminară introdusă de Conseil d’État
(Franţa) la 21 august 2017[11].
Google Inc. vs. CNIL

Întrebările preliminare provin dintr-un litigiu intervenit între Commission Nationale de
l’Informatique et des Libertés (CNIL), autoritatea franceză de control în materia protecţiei datelor
cu caracter personal, și Google Inc.
Iniţial CNIL, la 20 decembrie 2014, a cerut Google France înlăturarea unor link-uri. La 13 ianuarie
2015, Google France a indicat că a blocat acele URL-uri în cadrul rezultatelor afișate de versiunile
europene ale motorului de căutare Google Search. CNIL, considerând că această practică nu
era de natură a asigura de manieră efectivă protecţia conferită prin Hotărârea Google Spain, a
precizat la 9 aprilie 2015 următoarele: „pentru ca de-listările intervenite să fie efective, trebuie
să fie puse în operă pe toate versiunile motorului de căutare, fără a fi limitate doar la numele de
domenii europene”[12] iar la data de 21 mai 2015 a acordat un termen de graţie de 15 zile pentru
înlăturarea de pe toate versiunile motorului de căutare.
Poziţia CNIL este în acord cu Liniile directoare adoptate de „Grupul de lucru articolul 29 privind
protecţia datelor” care, relativ la efectul teritorial al deciziei de de-listare, prevăd că: „Deciziile
privind de-listarea trebuie să fie puse în aplicare astfel încât să garanteze protecţia efectivă și
completă a drepturilor persoanelor vizate definite în hotărârea Curţii iar legislaţia UE nu poate fi
eludată. În acest sens, limitarea de-listării la domeniile UE pe motiv că utilizatorii tind să acceseze
motoarele de căutare prin intermediul domeniilor lor naţionale nu poate fi considerată un mijloc
suficient pentru a garanta în mod satisfăcător drepturile persoanei vizate potrivit hotărârii. În
practică, acest lucru înseamnă că, în orice caz, de-listarea ar trebui să fie de asemenea efectivă pe
toate domeniile relevante, inclusiv .com (s.n.)”[13].
Întrucât Google Inc. nu s-a conformat deciziei, la data de 10 martie 2016, CNIL a pronunţat
contra acestuia o sancţiune pecuniară în cuantum de 100.000 euro[14]. Totuşi, anterior pronunţării
sancţiunii, Google a făcut o concesie. După ce iniţial limitase înlăturarea rezultatelor la versiunea
motorului de căutare corespunzând naţionalităţii sau reşedinţei persoanei vizate iar ulterior,
ca urmare a hotărârii CJUE din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google, a extins
[11]
Cerere de decizie preliminară introdusă de Conseil d’État (Franţa) la 21 august 2017 – Google Inc./Commission
nationale de l’informatique et des libertés (CNIL), cauza C-507/17, publicată în J. Of. C 347/22 din 16 octombrie 2017.
[12]
A se vedea Décision de la Présidente nr. 2015-047 mise en demeure publique de la société GOOGLE INC., disponibilă pe
https://www.cnil.fr/sites/default/files/typo/document/D2015-047_MED_GOOGLE_INC.pdf.
[13]
Article 29 Data Protection Working Party, Guidelines on the implementation of the Court of Justice of the European
Union Judgment on “Google Spain and Inc v. Agencia Española de Protección de Datos (AEPD) and Mario Costeja González”
C-131/12, adopted on 26 November 2014, WP 225, document disponibil la http://ec.europa.eu/justice/data-protection/
article-29/documentation/opinion-recommendation/files/2014/wp225_en.pdf
[14]
A se vedea Délibération de la formation restreinte nr. 2016-054 du 10 mars 2016 prononçant une sanction pécuniaire à
l’encontre de la société Google Inc., https://www.cnil.fr/sites/default/files/atoms/files/d2016-054_sanction_google.pdf.

perimetrul de-listărilor la extensiile geografice europene ale motorului său de căutare, Google
a implementat în plus un filtru care împiedică pe cei din ţara de origine a persoanei, care s-a
DOCTRINĂ
prevalat de dreptul la uitare digitală, şi consultă motorul de căutare să vadă în lista de rezultate
pagina eliminată, chiar şi atunci când accesează o versiune non-europeană a motorului de
căutare. Astfel, de exemplu, un român care a obţinut înlăturarea unei pagini web nu o va mai
putea vedea nici în rezultatele căutării pe google.com, atâta timp cât interogarea motorului de
căutare ar fi efectuată, potrivit adresei IP a utilizatorului, din România.
Google Inc. a atacat această decizie înaintea Consiliului de Stat care, la data de 19 iulie 2017,
a decis să adreseze CJUE o serie de întrebări preliminare[15]. Pentru o mai bună înţelegere a
conflictului dintre CNIL și Google Inc., în continuare vom reproduce o parte din conţinutul
Concluziilor Raportorului Public[16].
Concluziile Raportorului Public

Pe de o parte, în viziunea CNIL, dreptul la înlăturare constituie o garanţie ce asigură persoanelor
vizate, beneficiare ale Directivei nr. 95/46/CE, o protecţie contra efectului amplificator pe care-l
au motoarele de căutare asupra notorietăţii informaţiilor cu caracter personal în mediul online.
În virtutea acestui drept nici o persoană care ar efectua o căutare online nu ar mai putea găsi
anumite informaţii atunci când căutarea este făcută plecând de la numele persoanei vizate.
Cum oricine poate efectua de oriunde o astfel de căutare, de-listarea, pentru a-și atinge scopul,
ar trebui să aibă un caracter global. Potrivit concepţiei CNIL, dreptul la înlăturare este atașat
persoanei și este lezat ori de câte ori un terţ are acces la informaţiile litigioase ca urmare a
unei căutări efectuate plecând de la numele persoanei vizate. Din această perspectivă locul
consultării acelor informaţii contează prea puţin, iar caracterul ubicuitar al mediului online
impune caracterul universal al înlăturării. CNIL a rezumat această concepţie evocând imaginea
unei „bule juridice” care-l înconjoară pe titularul dreptului la înlăturare şi care urmează datele
sale cu caracter personal oriunde acestea ar putea fi consultate.
Pe de altă parte, în viziunea Google Inc., dreptul la înlăturare este în primul rând o constrângere
aplicată modului de prelucrare a datelor de către operator şi care nu se aplică decât în măsura în
care intră în domeniul de aplicare teritorială al Directivei nr. 95/46/CE. Din această perspectivă,
dreptul la înlăturare, care se aplică afişării rezultatelor de către motorul de căutare exploatat
în cadrul activităţilor unui sediu al operatorului implantat pe teritoriul UE, nu se aplică decât
în măsura în care aceste rezultate se afişează pe teritoriul european. Spre deosebire de bula
mobilă evocată de CNIL, pentru Google Inc. dreptul la înlăturare aduce mai degrabă a un clopot
ce protejează numai teritoriul european, disimulând anumite rezultate ale căutării, astfel că
informaţiile cu caracter personal pot fi prelucrate în mod liber pe Internet în afara UE.
Astfel, spre deosebire de viziunea CNIL, potrivit căreia dreptul la înlăturare nu poate fi decât
global şi are drept scop a-i împiedica pe internauţi, oriunde s-ar afla aceştia, să găsească datele cu
[15]
Conseil d’État, decizia din data de 19 iulie 2017, pronunţată în cauza nr. 399922, ECLI:FR:CECHR:2017:399922.20170719,
menţionată în Recueil Lebon.
[16]
A se vedea A. Bretonneau, Concluziile raportorului public în cauza nr. 399922, document disponibil pe http://www.
conseil-etat.fr/.

caracter personal privind persoana vizată ca urmare a unei căutări plecând de la numele acesteia,
Google Inc. percepe de-listarea ca un drept de nu vedea că datele lor personale sunt prelucrate[17].
În subsidiar, între CNIL şi Google Inc. există şi o controversă privind posibilitatea de a circumscrie
de-listarea sub aspect geografic. Precum am menţionat, Google Inc., în încercarea de a evita
sancţiunea CNIL, a implementat un filtru care împiedică pe cei din ţara de origine a persoanei
vizate, care s-a prevalat de dreptul la uitare digitală, şi consultă motorul de căutare să vadă în
lista de rezultate pagina eliminată, chiar şi atunci când accesează o versiune non-europeană a
motorului de căutare. Totuşi, din perspectiva CNIL, deşi nu ar trebui asigurată confidenţialitatea
datelor cu caracter personal decât în UE, soluţia tehnică propusă de Google pentru a asigura
această calibrare poate fi uşor ocolită astfel că numai o înlăturare globală poate garanta aplicarea
efectivă în UE a acestui drept.
Un alt aspect invocat de Google Inc. priveşte faptul că CNIL nu ar putea sancţiona funcţionarea
google search dincolo de funcţionarea versiunii google.fr, întrucât activitatea motorului de
căutare nu ar constitui o prelucrare unică, ci implică o pluralitate de prelucrări distincte. Astfel,
afişarea rezultatelor pe google.fr ar constitui o prelucrare distinctă şi numai aceasta din urmă ar
intra sub incidenţa legislaţiei franceze care a transpus Directiva nr. 95/46/CE.
Funcţionarea motorului de căutare google search este similară celei unei biblioteci online pe
care o consultă internauţii. Într-o primă etapă, precum în cazul constituirii fondului de carte
dintr-o bibliotecă, are loc recoltarea datelor, adică a paginilor web. Colectarea este realizată
prin funcţia de explorare googlebot cu ajutorul unor roboţi numiţi web-crawlers care parcurg
Internetul pentru a-i inventaria conţinutul. Datele sunt stocate în centre de date care constituie
baze de date identice şi actualizate continuu. În a doua etapă, precum în cazul bibliotecarului care
cotează lucrarea şi îi asociază o notiţă bibliografică, motorul de căutare „indexează” paginile web
repertoriate, adică le asociază metadate, precum limba de redactare sau page rank, un indice de
calitate intrinsecă atribuit de Google respectivei pagini. Aceste două etape au ca rezultat crearea
unei baze unice de date indexate la care va face apel motorul de căutare google search pentru a
răspunde interogărilor.
Pentru a trata o interogare venită din partea unui internaut, motorul de căutare parcurge din nou
două etape. Într-o primă etapă, precum în cazul unui bun bibliotecar, motorul de căutare caută să
afle mai multe informaţii privind nevoile utilizatorului pentru a îmbunătăţi pertinenţa rezultatelor.
Printre aceste informaţii se numără: numele domeniului pe care internautul efectuează căutarea
(din versiunea aleasă Google deduce o probabilitate de legătură cu acea zonă geografică), adresa
IP a terminalului de pe care este efectuată căutarea (aceasta indică, în principiu, localizarea
geografică a internautului) şi limba în care este efectuată căutarea. Dacă contul Gmail este
deschis la momentul efectuării căutării, vor fi luate în calcul şi informaţiile pe care acesta le
conţine. Toate aceste informaţii sunt utilizate pentru constituirea unei pre-liste de rezultate. În
a doua etapă, cea a afişării listei de rezultate, sunt aplicate unele filtre pre-listei. Aceste filtre au
scopul de a adăuga sau de a elimina informaţii. Principalul adaos constă în publicitate. Eliminarea
de informaţii are loc ca urmare a unor obligaţii legale, precum în cazul rezultatelor interzise de
legislaţia privind pornografia infantilă, terorismul, drepturile de autor, precum şi de regimurile de
cenzură locală. În această etapă este aplicat şi dreptul la înlăturare, adică de-listarea. Precum a
[17]
A se vedea A. Bretonneau, Concluziile raportorului public în cauza nr. 399922, p. 10, document disponibil pe http://
www.conseil-etat.fr/.

subliniat şi Raportorul public[18], precizăm că, spre deosebire de înlăturare (de-listare), dezindexarea
constă în a şterge link-urile din baza de date, acestea nemaifiind afişate în lista de rezultate
DOCTRINĂ
indiferent de cuvintele cheie întrebuinţate.
În viziunea Google Inc. fiecare din cele patru etape – colectarea, indexarea, constituirea pre-
listei şi afişarea listei de rezultate – constituie o prelucrare distinctă. De asemenea, cum afişarea
rezultatelor variază potrivit versiunii motorului de căutare, fiecare versiune naţională (ex. google.
fr, google.ro etc.), constituie o prelucrare distinctă, inclusiv distinctă de google.com.
Raportorul public a îndepărtat atât argumentul divizării prelucrării pe tranşe de operaţiuni, cât şi
divizarea prelucrării pe nume de domenii, invocând în principal faptul că publicitatea administrată
de Gooogle France se afişează atunci când căutarea este considerată a fi făcută de pe teritoriul
francez potrivit adresei IP, indiferent de versiunea motorului de căutare la care recurge internautul
iar toate versiunile motorului de căutare recurg la aceeaşi bază de date indexate. De asemenea,
Raportorul public a mai subliniat că, deşi împărţirea în domenii naţionale se vrea a fi o replică
virtuală a perimetrelor statelor, toate versiunile „naţionale” sunt accesibile de pe teritoriul Franţei,
internauţii putând alege să refuze redirecţionarea automată pentru a efectua căutarea pe .com
sau pe oricare altă versiune google search. În plus, această divizare a prelucrării pe nume de
domenii ar avea ca efect aceea că activitatea unui motor de căutare ce operează numai pe .com
ar cădea în întregime în domeniul de aplicare al Directivei nr. 95/46/CE, în timp ce Google Inc.
ar scăpa în bună măsură jurisdicţiei CNIL datorită alegerii sale de a crea versiuni naţionale ale
motorului său de căutare.
Astfel, în privinţa prelucrării de către Google, Raportorul public a concluzionat că google search
trebuie privit ca o prelucrare unică a datelor cu caracter personal ce beneficiază însă de multiple
căi tehnice de acces iar calificarea ca prelucrare unică, deşi ar putea face posibilă o decizie de
înlăturare globală, nu o implică în mod necesar şi nici nu exclude posibilitatea ca de-listarea
mondială să fie ilegitimă sau disproporţionată[19].
Google Inc. a invocat pe fond trei aspecte: întinderea extrateritorială pe care CNIL o atribuie
dreptului la înlăturare nu ţine cont de principiile elementare de drept internaţional, aceasta
aduce o atingere disproporţionată libertăţii de exprimare, iar soluţiile de circumscriere teritorială
propuse asigură protecţia drepturilor fundamentale.
În primul rând Google a invocat faptul că întinderea exteritorială pe care CNIL o atribuie acestui
drept nu ţine cont de principiile dreptului internaţional public, de suveranitatea naţională, de
conceptul de curtoazie internaţională şi de respectarea deciziilor judiciare străine. Pentru a ajunge
la acest argument, Google a constatat că unele state terţe precum Columbia şi Japonia s-au
pronunţat în mod explicit în defavoarea dreptului la înlăturare. De asemenea, în statele terţe
în care există un drept la înlăturare, de exemplu în Rusia, acesta nu are aceeaşi configuraţie
precum în interiorul UE. Pe cale de consecinţă, dacă fiecare stat care a consacrat un drept la
de-listare ar pretinde aplicarea sa universală, atunci alegerea sa s-ar răsfrânge asupra alegerii
făcute de alte state de a nu restrânge accesul la informaţie în jurisdicţia lor, şi ar avea ca efect
alinierea Internetului la standardul cel mai restrictiv. În plus, ţinând cont de extrateritorialitatea
Internetului, punerea în executare a unei de-listări globale obţinute în Franţa ar avea efecte
[18]
Idem, p. 6.
[19]
Idem, p. 7.

imediate pe întregul mapamond. Faţă de acest argument, Raportorul public a precizat că

validitatea argumentului depinde de a se şti dacă de-listarea globală decurge dintr-o toană a
CNIL sau direct din Directiva nr. 95/46/CE, astfel cum a fost interpretată prin decizia CJUE,
cauza C-131/12 - Google Spain și Google, şi transpusă prin legea franceză, iar în orice caz dreptul
la de-listare ar implica şi o punere în balanţă sub aspectul proporţionalităţii, unul dintre talerele
balanţei având o greutate diferită după cum eficacitatea unui drept garantat de către Carta
drepturilor fundamentale UE este condiţionată sau nu de o înlăturare globală[20].
În al doilea rând, Google a invocat faptul că de-listarea globală, adică ascunderea informaţiei
inclusiv în afara teritoriului unde se aplică protecţia vieţii private care justifică această înlăturare,
aduce o atingere disproporţionată libertăţii de exprimare, de informare, de comunicare şi a presei
garantate de art. 11 al Declaraţiei drepturilor omului și ale cetăţeanului din 1789, art. 11 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului. Faţă de acest argument, Raportorul public a precizat că aceste libertăţi nu sunt incidente
decât indirect în speţă întrucât, pe de o parte, de-listarea datelor cu caracter personal nu implică
niciodată dispariţia lor de pe Internet (datele rămân pe site-ul sursă care le-a publicat, care
continuă a fi accesibil fie direct prin introducerea adresei URL, fie via un motor de căutare, prin
introducerea unor cuvinte-cheie pertinente, altele decât numele şi prenumele persoanei vizate)
iar, pe de altă parte, aceste libertăţi sunt incidente în speţă doar datorită faptului că indexarea
de către un motor de căutare contribuie în mod potenţial la buna difuzare a informaţiei, ceea ce
are un efect marginal asupra libertăţii de comunicare şi deci de exprimare. În plus, în lipsa oricărui
indiciu privind conţinutul dreptului şi eventualele sale limite, revine CJUE care l-a creat pe cale
pretoriană să răspundă acestor întrebări[21].
În al treilea rând, Google a invocat faptul că soluţia sa de circumscriere teritorială (așa-numita

tehnică de „geoblocare”) permite a se asigura o protecţie eficace a drepturilor garantate prin
de-listare. Totuşi, CNIL a considerat riscul de eludare mult prea ridicat datorită facilităţii ce o au
internauţii de a-şi disimula localizarea reală graţie unor mijloace tehnice ce permit conectarea
la Internet via o adresă IP localizată de exemplu în Japonia. Deşi Google inc. a subliniat că 95%
dintre căutări sunt efectuate de pe versiunile naţionale corespunzând adreselor IP, iar falsificarea
acestora este din urmă marginală, potrivit CNIL internauţii îşi pot atinge scopul motivaţi fiind de
anunţul afişat pe pagina de rezultate: „Este posibil ca unele rezultate să fi fost eliminate conform
legislaţiei privind protecţia datelor din Europa”.
Astfel, precum a precizat Raportorul public, şi în acest caz se remarcă opoziţia dintre cele două
viziuni asupra de-listării: pentru Google Inc. dreptul la respectarea datelor cu caracter personal
nu este absolut, astfel că punerea sa în aplicare de către google search este compatibilă cu o
marjă de eroare, cu atât mai realistă cu cât datele rămân oricum consultabile via alte motoare de
căutare sau prin întrebuinţarea altor cuvinte-cheie; pentru CNIL punerea în balanţă a dreptului la
respectarea datelor cu caracter personal, care evident nu este absolut şi a celorlalte imperative
ce trebuie luate în calcul se efectuează înainte de decizia de înlăturare iar odată ce de-listarea
este dobândită, bula instaurată de acest drept trebuie să fie de o opacitate totală independent
de perimetrul acesteia[22].
[20]
Idem, p. 8.
[21]
Idem, p. 9.
[22]
Idem, p. 11.

De asemenea, Raportorul public a subliniat faptul că la nivelul statelor membre UE nu există

un consens asupra aplicării teritoriale a de-listării, nici asupra de-listării bazate pe versiunile
DOCTRINĂ
naţionale ale motoarelor de căutare, nici asupra geoblocării. Mare parte a statelor membre par a
fi satisfăcute cu de-listarea doar pe versiunile europene, unele impunând şi o geoblocare naţională
(Marea Britanie, Spania, Portugalia), în timp ce o hotărâre judecătorească din Hambourg nu a
impus decât o de-listare limitată la teritoriul Germaniei.
De aceea, trimiterea de întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost

considerată de Raportorul public ca oportună atât datorită necesităţii unei aplicări omogene a
dreptului UE pe teritoriul statelor membre, cât mai ales datorită chestiunii teritorialităţii întrucât
riscul de conflict de norme, conflict ce priveşte şi universalitatea unei reţele care interconectează
indivizi aparţinând unor sisteme juridice distincte, ar fi agravat dacă, în cadrul aceleaşi ordini
juridice – UE – modalităţile de aplicare a dreptului ar fi diferite[23].
Având în vedere cele de mai sus, Raportorul public a propus Consiliului de Stat să întrebe CJUE
dacă dreptul la înlăturare consacrat prin hotărârea sa dată în cauza C-131/12 - Google Spain
și Google, trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare este obligat să-l
aplice pe ansamblul numelor de domenii ale motorului său de căutare, astfel încât link-urile
litigioase să nu mai apară oricare ar fi locul de unde a fost efectuată căutarea privind numele
solicitantului sau dacă este suficient ca numele să nu mai apară în căutările efectuate din UE. În
cazul în care s-ar opta pentru a doua alternativă, Raportorul public a propus Consiliului de Stat
să întrebe CJUE dacă înlăturarea trebuie aplicată numai pe versiunea naţională corespunzând
statului solicitantului sau pe ansamblul versiunilor europene, şi dacă trebuie însoţită sau nu de o
tehnică de „geoblocare” al cărei perimetru trebuie de asemenea determinat[24].
Întrebările preliminare
La data de 19 iulie 2017, Consiliul de Stat a decis suspendarea judecăţii până când CJUE se va fi
pronunţat asupra a trei întrebări preliminare[25].
În acord cu concluziile Raportorului public, Consiliul de Stat a identificat o primă dificultate în

interpretarea dreptului UE şi a formulat prima întrebare preliminară: „Dreptul la înlăturare”,
astfel cum a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 13 mai
2014 în temeiul dispoziţiilor articolului 12 litera (b) și ale articolului 14 litera (a) din Directiva din
24 octombrie 1952, trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare are obligaţia,
în cazul în care admite o cerere de înlăturare, să efectueze această înlăturare din toate numele de
domeniu ale motorului său de căutare, astfel încât linkurile în litigiu să nu mai fie afișate indiferent
de locul de unde este lansată căutarea privind numele solicitantului, inclusiv locurile aflate în afara
domeniului de aplicare teritorială a Directivei din 24 octombrie 1995? [de-listare mondială – n.n.]
[23]
Idem, p. 12.
[24]
Idem, p. 13.
[25]
Conseil d’État, decizia din data de 19 iulie 2017, pronunţată în cauza nr. 399922, ECLI:FR:CECHR:2017:399922.20170719,
menţionată în Recueil Lebon; Cerere de decizie preliminară introdusă de Conseil d’État (Franţa) la 21 august 2017 –
Google Inc./Commission nationale de l’informatique et des libertés (CNIL), cauza C-507/17, publicată în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene C 347/22 din 16 octombrie 2017.

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare, Consiliul de Stat a identificat o a doua dificultate
în interpretarea dreptului UE şi a formulat a doua întrebare preliminară: […] „dreptul la înlăturare”,
astfel cum a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea citată anterior,
trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare are obligaţia, în cazul în care admite
o cerere de înlăturare, să elimine linkurile în litigiu din lista rezultatelor afișate în urma unei căutări
efectuate plecând de la numele solicitantului doar din numele de domeniu corespunzător statului
în care se consideră că s-a efectuat căutarea [numai căutarea efectuată pe numele de domeniu
naţional, ex. google.ro – n.n.] sau, în sens mai general, din numele de domeniu ale motorului de
căutare corespunzătoare extensiilor naţionale ale acestui motor în toate statele membre ale Uniunii
Europene [căutare efectuată pe oricare extensie naţională din UE – n.n.]?
În final, Consiliul de Stat a identificat o a treia dificultate în interpretarea dreptului UE şi a formulat

a treia întrebare preliminară: În plus, pe lângă obligaţia menţionată la punctul 2), „dreptul la
înlăturare”, astfel cum a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea citată
anterior, trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare are obligaţia, în cazul în
care admite o cerere de înlăturare, să elimine prin așa-numita tehnică de „geoblocare”, pornind de la
o adresă IP considerată a fi localizată în statul de reședinţă al beneficiarului „dreptului la înlăturare”,
rezultatele în litigiu ale căutărilor efectuate plecând de la numele acestui beneficiar [numai căutări
lansate din statul de reşedinţă al titularului dreptului la uitare digitală, indiferent de numele
de domeniu – n.n.] sau chiar, în sens mai general, de la o adresă IP considerată a fi localizată în
unul dintre statele membre care intră sub incidenţa Directivei din 24 octombrie 1995, indiferent
de numele de domeniu folosit de utilizatorul de internet care efectuează căutarea [căutări lansate
de oriunde din UE şi indiferent de numele de domeniu – n.n.]?
Încotro?
Este dificil de estimat care va fi răspunsul CJUE în cauza C-507/17, Google Inc./CNIL, asupra
dreptului la uitare digitală neexistând un consens, apărătorii și detractorii dreptului la înlăturare
apărându-și cu egală ferocitate poziţia.
Nici măcar în interiorul Consiliului Consultativ creat de Google pentru implementarea dreptului la
uitare digitală nu există un consens absolut. Astfel, deşi în ultimul raport al Consiliului Consultativ
se precizează că „Având în vedere preocupările privind proporţionalitatea şi efectivitatea practică
[…] de-listarea de pe versiunile naţionale ale Google search din UE este mijlocul adecvat de
implementare al hotărârii [din 13 mai 2014, cauza C-131/12 - Google Spain și Google - n.n.] în
această etapă [s.n.]”[26], unul din membri, Sabine Leutheusser-Schnarrenberger, fost ministru al
justiţiei din Germania, a făcut opinie separată. În viziunea acesteia cererea de înlăturare include
toate domeniile şi nu trebuie să fie limitată la domeniile UE. „Aceasta este singura modalitate
de a implementa hotărârea CJUE, care implică o completă şi efectivă protecţie a drepturilor
persoanei vizate. Internetul este global, deci şi protecţia drepturilor utilizatorului trebuie să fie
globală. Orice eludare a acestor drepturi trebuie prevenită. Întrucât rezidenţii UE pot face căutări
la nivel global, UE este autorizată să decidă că motorul de căutare trebuie să şteargă toate
link-urile la nivel global”[27].
[26]
Advisory Council to Google on the Right to be Forgotten, Report of 6 February 2017, p. 20, document disponibil la https://
static.googleusercontent.com/media/archive.google.com/en//advisorycouncil/advisement/advisory-report.pdf.
[27]
Idem, p. 26-27.

Recent, pentru a contracara efectele concurenţei neloiale, o întreprindere a obţinut un ordin

vizând a interzice Google să afișeze orice parte a site-urilor unei întreprinderi concurente în
DOCTRINĂ
rezultatele căutărilor efectuate de oriunde în lume. Curtea Supremă din Columbia Britanică a
precizat că „to be effective, even within Canada, Google must block search results on all of its
websites” [28] (pentru a fi efectiv, chiar și în Canada, Google trebuie să blocheze rezultatele căutării
pe toate site-urile sale) iar Curtea Supremă din Canada a subliniat că „The problem in this case
is occurring online and globally. The Internet has no borders — its natural habitat is global. The
only way to ensure that the […] injunction attained its objective was to have it apply where Google
operates — globally”[29] (Problema în acest caz se întâmplă online și la nivel global. Internetul nu
are graniţe - habitatul său natural este global. Singura modalitate de a ne asigura că ordinul […]
și-a atins obiectivul său a fost să se aplice acolo unde Google operează - la nivel global).
Dacă drepturile unei persoane juridice pot fi protejate graţie unei dezindexări mondiale, link-urile
fiind şterse din însăşi baza de date la care recurge google search, acestea nemaifiind afişate în
lista de rezultate indiferent de cuvintele cheie întrebuinţate, punerea în operă a unui drept la
uitare digitală la nivel global apare ca fiind o soluţie mai puţin exorbitantă, de vreme ce dreptul
la înlăturare nu implică dezindexarea paginilor care rămân accesibile via un motor de căutare prin
introducerea unor cuvinte-cheie pertinente, altele decât numele şi prenumele persoanei vizate.
Totuși, niciuna dintre posibile abordări ale implementării dreptului la înlăturare nu pare a fi
adecvată tuturor cazurilor în care persoanele vizate doresc a se prevala de dreptul la uitare
digitală. De-listarea bazată pe domenii naţionale este inefectivă și este ușor de eludat, cea globală
riscă a fi disproporţionată și predispune la conflicte jurisdicţionale, în timp ce filtrarea geografică
prin tehnica de geoblocare, deși previne conflictele cu jurisdicţiile statelor terţe, în anumite
situaţii se poate dovedi insuficientă pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor persoanelor
vizate[30]. În aceste circumstanţe, o abordare de la caz la caz, ar putea fi poate mai adecvată, chiar
dacă există riscul de a complica implementarea acestui drept.
În loc de concluzii
Oricare va fi răspunsul CJUE la întrebările preliminare adresate de CNIL, acesta nu va putea
satisface interesele divergente ale părţilor implicate în cauza C-507/17. Evident, strict din
perspectiva efectivităţii dreptului la uitare digitală, orice alt mod de implementare decât cel la
nivel global, va știrbi protecţia acordată drepturilor persoanelor vizate.
Deși o abordare de tipul fiat justitia, pereat mundus ar da deplină satisfacţie titularilor dreptului la
uitare digitală, totuși considerente ce ţin inclusiv de menţinerea unei neutralităţi a Internetului ar
putea prevala asupra unei implementări globale, situaţie în care cel mai probabil va fi preferată
filtrarea geografică prin tehnica de geoblocare.
[28]
Supreme Court of British Columbia, Equustek Solutions Inc. v. Jack 2014 BCSC 1063 [75], document disponibil la
http://www.courts.gov.bc.ca/jdb-txt/SC/14/10/2014BCSC1063.htm.
[29]
Supreme Court of Canada, Google Inc. v. Equustek Solutions Inc. 2017 SCC 34, document disponibil la https://scc-csc.
lexum.com/scc-csc/scc-csc/en/item/16701/index.do.
[30]
A. Miglio, Back to Yahoo? Regulatory clashes in cyberspace in the light of EU data protection law, în G. Vermeulen,
E. Lievens (Eds.), „Data Protection and Privacy Under Pressure: Transatlantic tensions, EU surveillance, and big data”,
Antwerp: Maklu, 2017, p. 115.

Protecţia specifică a copiilor în Regulamentul General privind Protecţia Datelor (RGDP/GDPR)
Protecţia specifică a copiilor în

Regulamentul General privind
Protecţia Datelor (RGDP/GDPR)
Cristian SOMOȘAN*
Moto: „Zilele de după data de 25 mai 2018, aparţin celor care se pregătesc pentru ele încă de astăzi.”
ABSTRACT
This paper aims to address the requirements governing the validity of the consent
granted by children at the conclusion of legal acts which imply the processing of
personal data as portrayed by the GDPR, by referring to both specific provisions
of the GDPR, as well as the specific dispositions found within National Legislation,
especially within the Romanian Civil Code.
Keywords: Regulation (EU) 2016/679, personal data protection, Data Protection

Officer, consent conditions, information society.
REZUMAT
Lucrarea se focalizează asupra condiţiilor de valabilitate a Consimţământului

Copiilor la încheierea actelor juridice care presupun o prelucrare a datelor cu
caracter personal în sensul RGDP, prin raportare atât la prevederile specifice din
RGDP precum și la dispoziţiile cuprinse în alte acte normative, în special în Codul
civil român.
Cuvinte-cheie: Regulamentul (UE) 2016/679, protecţia datelor cu caracter

personal, responsabilul cu protecţia datelor, condiţii privind consimţământul,
societate informaţională.
*
Membru fondator și cercetător știinţific al Centrului Pentru Protecţia Datelor din cadrul Universităţii „Petru Maior” din
Târgu Mureș (https://cpd.upm.ro/). Este absolvent al Facultăţii de Știinţe Economice, Juridice și Administrative, Specializarea
Drept din cadrul Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureș. Adresa de contact: cristian_somosan@yahoo.com

Cristian SOMOȘAN
I. Aspecte preliminare
DOCTRINĂ
1. Introducere în Regulamentul (UE) nr. 679 din data de 27 aprilie 2016 (RGDP)
Regulamentul (UE) nr. 679 din data de 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în
ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulaţie a acestor
date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor)
va deveni de aplicabilitate imediată (25 mai 2018) pe întreg teritoriul Uniunii Europene și nu
numai[1], având în vedere aplicabilitatea sa extra-teritorială. Un aspect relevant, de noutate
adus de noul Regulament este modificarea legislativă potrivit căreia RGDP va deveni aplicabil
tuturor operatorilor de date personale ale cetăţenilor care au reședinţa în Uniunea Europeană,
indiferent de locaţia sediului principal al operatorului.
Directiva nr. 95/46/CE, din punct de vedere al aplicabilităţii teritoriale avea o notă de neclaritate
și se referea la prelucrarea datelor cu preponderenţă în cadrul unor instituţii, ceea ce a generat
o multitudine de soluţii controversate în justiţie[2].
Aspectele principale pe care Regulamentul le are în vedere, se conturează în jurul persoanei fizice:
în ceea ce privește protejarea persoanei fizice și în ceea ce privește libera circulaţie în interiorul
Uniunii Europene a datelor personale privitoare la persoana fizică.
Persoana fizică are un anumit drept fundamental: Dreptul la viaţă privată și de familie – Art. 8
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la protecţia datelor personale în contextul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

ţine de viaţa privată a unei persoane (Genul – dreptul la viaţă privată/Specia – datele cu caracter
personal).
Prin lecturarea hotărârilor CEDO vom identifica reguli importante de management în domeniul
protecţiei datelor cu caracter personal.
Având în vedere prevederile noului Regulament UE nr. 679/2016 și aspectele novatoare aduse
de el pentru a putea desluși aspectele ascunse ale Regulamentului, ori de câte ori este neclar,
trebuie să-l clarificăm pe baza considerentelor cuprinse în hotărârile CEDO[3] coroborate cu
raţionamentele Curţii Europene de Justiţie, dezvoltate în cadrul jurisprudenţei deja formate cu
referire la Directiva nr. 95/46/CE.
[1]
Art. 3 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 679/2016: „Prezentul regulament se aplică prelucrării datelor cu caracter
personal în cadrul activităţilor unui sediu al unui operator sau al unei persoane împuternicite de operator pe teritoriul
Uniunii, indiferent dacă prelucrarea are loc sau nu pe teritoriul Uniunii.”
[2]
A se vedea art. 4 din Directiva nr. 95/46/CE.
[3]
Cauza Copland vs Regatul Unit, Cauza Bărbulescu vs Romania, Cauza Nevenka Antovici Iohan Mircovici vs Muntenegru.

II. Noţiuni despre consimţământ
1. Aspecte introductive privitoare la consimţământ din perspectiva noului Regulament

UE nr. 679/2016
Pornind de la definiţia legală dată de art. 4 alin. (11) din Regulamentul nr. 679/2016,
consimţământul reprezintă: „orice manifestare de voinţă liberă, specifică, informată și lipsită de
ambiguitate a persoanei vizate prin care aceasta acceptă, printr-o declaraţie sau printr-o acţiune
fără echivoc, ca datele cu caracter personal care o privesc să fie prelucrate”.
Potrivit dispoziţiilor noului Regulament nr. 679/2016, consimţământul ar trebui acordat printr-o
acţiune neechivocă care să constituie o manifestare liber exprimată, specifică, în cunoștinţă de
cauză și clară a acordului persoanei vizate pentru prelucrarea datelor sale cu caracter personal,
ca de exemplu o declaraţie făcută în scris, inclusiv în format electronic, sau verbal.
Aceasta ar putea include:
– bifarea unei căsuţe atunci când persoana vizitează un site;
– alegerea parametrilor tehnici pentru serviciile societăţii informaţionale sau
– orice altă declaraţie sau acţiune care indică în mod clar în acest context acceptarea de către
persoana vizată a prelucrării propuse a datelor sale cu caracter personal.
Prin urmare, absenţa unui răspuns, a unei căsuţe bifate în prealabil sau absenţa unei acţiuni nu
ar trebui să constituie un consimţământ. Consimţământul ar trebui să vizeze toate activităţile de
prelucrare efectuate în același scop sau în aceleași scopuri.
Este foarte important de precizat faptul că dacă prelucrarea datelor se face în mai multe scopuri,
consimţământul ar trebui dat pentru fiecare scop al prelucrării. În cazul în care consimţământul
persoanei vizate trebuie acordat în urma unei cereri transmise pe cale electronică, cererea
respectivă trebuie să fie clară și concisă și să nu perturbe în mod inutil utilizarea serviciului
pentru care se acordă consimţământul.
O situaţie particulară privind oferirea consimţământului o constituie domeniul de cercetare

știinţifică, deoarece în momentul colectării datelor cu caracter personal nu este posibil să se
identifice pe deplin scopul prelucrării datelor. Practic, persoanelor vizate trebuie să li se ofere
posibilitatea de a își exprima consimţământul asupra aspectelor care nu au fost avute în vedere
când și-au exprimat prima dată consimţământul. Acest fapt este relevant mai ales atunci când
categorii speciale de date sunt utilizate în scopuri știinţifice, ca de exemplu în domeniul medical[4].
Consimţământul este unul dintre cele șase temeiuri de legalitate în ceea ce privește Prelucrarea
datelor cu caracter personal, enumerate de Articolul 6 din GDPR[5] . Atunci când se iniţiază
activităţi care presupun Prelucrarea de date cu caracter personal, operatorul de date trebuie
[4]
Article 29 Data Protection Working Party, Guidelines on Consent under Regulation 2016/679, adopted on
28 November 2017, p. 27.
[5]
Article 29 Data Protection Working Party, Guidelines on Consent under Regulation 2016/679, adopted on
28 November 2017, p. 4.

Cristian SOMOȘAN
întotdeauna să evalueze dacă Consimţământul este temeiul legal adecvat pentru Prelucrarea
avută în vedere sau trebuie identificat un alt temei.
DOCTRINĂ
2. Condiţiile propriu-zise de acordare a consimţământului
Potrivit art. 7 din Regulamentul UE nr. 679/2016, în cazul în care consimţământul persoanei
vizate este dat în contextul unei declaraţii scrise care se referă și la alte aspecte, cererea privind
consimţământul trebuie să fie prezentată într-o formă care o diferenţiază în mod clar de celelalte
aspecte, într-o formă inteligibilă și ușor accesibilă, utilizând un limbaj clar și simplu.
Regulamentul mai prevede faptul că nicio parte a declaraţiei respective care constituie o încălcare
a prezentului regulament nu este obligatorie, practic se face aplicarea directă a principiului
legalităţii în domeniul exprimării consimţământului.
3. Condiţii de retragere a consimţământului
Regulamentul UE nr. 679/2016 prevede totodată și condiţiile de retragere a consimţămâtului în

sensul în care persoana care a oferit consimţământul are dreptul să îl retragă în orice moment,
respectând condiţiile și termenele în care a fost oferit la rândul său.
Practic, retragerea consimţământului trebuie să se facă printr-o procedură opusă acţiunii care
a constituit darea consimţământului. Regulamentul UE nr. 679/2016, prevede că: „Retragerea
consimţământului se face la fel de simplu ca acordarea acestuia.”.
Cu toate acestea, pentru a nu intra sub incidenţa Capitolului VIII, mai exact art. 83 RGDP
(privitoare la sancţiuni)[6], operatorul de date cu caracter personal care solicită consimţământul
în vederea prelucrării unor date trebuie în prealabil să informeze care este scopul prelucrării în
condiţiile art. 6 RGDP, dar și că persoana vizată are dreptul să-și retragă consimţământul.
RGDP prevede că retragerea consimţământului nu afectează acţiunile întreprinse prin prelucrarea

datelor cu caracter personal până la data retragerii, cu condiţia ca persoana care și-a dat
consimţământul să nu fi fost supusă vreunui viciu de consimţământ.
4. Condiţii aplicabile în ceea ce privește consimţământul copiilor în legătură cu

serviciile societăţii informaţionale[7]
Realitatea evidenţiază faptul că atunci când se pune în discuţie problema consimţământului la

copii avem de-a face cu o chestiune care are nevoie de o protecţie specifică a datelor cu caracter
personal.
Considerentul 38 din RGDP enunţă următoarele: „Copiii au nevoie de o protecţie specifică a datelor
lor cu caracter personal, întrucât pot fi mai puţin conștienţi de riscurile, consecinţele, garanţiile în
cauză și drepturile lor în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Această protecţie
specifică ar trebui să se aplice în special utilizării datelor cu caracter personal ale copiilor în scopuri
[6]
Condiţii generale pentru impunerea amenzilor administrative.
[7]
Regulamentul UE nr. 679/2016, definește în conţinutul art. 4 alin. (25) sintagma de serviciile societăţii informaţionale
în următorul mod: „serviciile societăţii informaţionale” înseamnă un serviciu astfel cum este definit la art. 1 alin. (1)
lit. (b) din Directiva nr. 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului”.

de marketing sau pentru crearea de profiluri de personalitate sau de utilizator și la colectarea datelor
cu caracter personal privind copiii în momentul utilizării serviciilor oferite direct copiilor (...)”.
În ultima teză a considerentului este inserat următorul aspect: „Consimţământul titularului

răspunderii părintești nu ar trebui să fie necesar în contextul serviciilor de prevenire sau consiliere
oferite direct copiilor”; astfel, observăm aplicarea principiului proporţionalităţii între valorile
sociale ocrotite prin exprimarea consimţământului și serviciile oferite în scopul prevenirii și
consilierii oferite copiilor.
Regulamentul încadrează prin prisma prevederilor paragrafului 75 copii în rândul persoanelor

vulnerabile, astfel potrivit paragrafului 58 din Regulament se consideră necesitatea stringentă
a aplicării principiului transparenţei în sensul în care copiii necesită o protecţie specifică, orice
informaţii și orice comunicare, în cazul în care prelucrarea vizează un copil, ar trebui să fie
exprimate într-un limbaj simplu și clar, astfel încât copilul să îl poată înţelege cu ușurinţă, deoarece
există riscul ca prelucrarea să genereze prejudicii de natură fizică, materială sau morală mult mai
grave decât în rândul adulţilor.
Art. 8 din Regulamentul UE nr. 679/2016 analizează condiţiile în care prelucrarea are ca temei
legal, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) consimţământul[8].
În cazul în care se oferă în mod direct serviciile societăţii informaţionale unui copil care nu a
împlinit vârsta de 16 ani, pentru prelucrarea datelor personale ale acestuia este nevoie de acordul
parental sau a reprezentantului legal. Astfel prelucrarea este legală doar dacă are la bază acordul
a cel puţin unui părinte, care exercită autoritatea părintească asupra minorului.
Per a contrario, acolo unde temeiul prelucrării nu îl reprezintă consimţământul (obligaţie legală,
interes public, executarea unui contract) nu se mai ia în calcul verificarea vârstei și nici nu se mai
pune problema legalităţii prelucrării datelor cu caracter personal, din acest punct de vedere al
consimţământului.
Astfel, din 25 mai 2018, copiii care nu au împlinit vârsta de 16 ani nu vor mai putea folosi servicii
online ce presupun prelucrarea datelor cu caracter personal, decât cu acord parental. Exemple
de servicii: reţele de socializare, magazine online, servicii de e-mail.
Mai mult, regulamentul impune operatorului de date cu caracter personal o obligaţie de

diligenţă[9], în vederea verificării dacă titularul răspunderii autorităţii părintești a acordat sau
a autorizat acordarea consimţământului, ţinând seama de tehnologiile disponibile. Dacă până
în acest moment deţinătorii de servicii online ce prelucrează date cu caracter personal nu erau
obligaţi să verifice provenienţa consimţământului ci doar existenţa lui, din 25 mai 2018, ei vor
avea o obligaţie în plus. Astfel, va trebui gândită o strategie, care să poată asigura o siguranţă în
ceea ce privește provenienţa consimţământului persoanei vizate[10].
[8]
„Persoana vizată și-a dat consimţământul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal pentru unul sau mai multe
scopuri specifice”.
[9]
Prin folosirea sintagmei din art. 8 alin. (2) din Regulamentul 679/2016/UE: „eforturi rezonabile (…)”.
[10]
De exemplu s-ar putea utiliza un formular prin care titularul autorităţii părintești și-ar da acordul în ceea ce privește
consimţământul privitor la prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanei vulnerabile.

Cristian SOMOȘAN
O prelucrare rezonabilă, în ce privește verificarea dacă utilizatorul a împlinit vârsta minimă

necesară pentru a-și exprima propriul consimţământ sau verificarea dacă persoana care exprimă
DOCTRINĂ
consimţământul în numele copilului este titularul răspunderii părintești, poate depinde atât de
riscurile specifice prelucrării cât și de tehnologia utilizată[11].
Operatorul trebuie să fie conștient de diferitele legi naţionale, luând în considerare publicul căruia
îi sunt destinate serviciile. În special, trebuie remarcat faptul că un operator care furnizează servicii
transfrontaliere nu se poate baza întotdeauna doar pe respectarea legislaţiei statului membru
în care își are sediul principal, ci trebuie să respecte legislaţia fiecărui stat membru în care își
furnizează serviciile societăţii informaţionale[12].
Art. 8 alin. (1), teza finală prevede și o derogare de la vârsta minimă de 16 ani care ar constitui o
limită în vederea acordării consimţământului prin intermediul titularului autorităţii părintești și
anume: „Statele membre pot prevedea prin lege o vârstă inferioară în aceste scopuri, cu condiţia ca
acea vârstă inferioară să nu fie mai mică de 13 ani”, astfel putem observa o aplicabilitate directă a
art. 20 alin. (2) din Constituţia României[13] având în vedere că întregul Regulament nr. 679/2016/
UE provine ca o emanaţie și în același timp o nevoie de protecţie a dreptului la respectarea vieţii
private și de familie[14], drept prevăzut de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
În exprimarea constituţiei faţă de „legile interne”, reglementările internaţionale în materia

drepturilor omului au prioritate de aplicare[15]. Tocmai de aceea constituantul derivat a impus
principiul lex mittior, precizând că prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale este
valabilă numai dacă legile interne sau Constituţia României nu cuprind prevederi mai favorabile
în materia protecţiei drepturilor omului[16].
De exemplu, în România, potrivit art. 13 C. muncii[17] vârsta minimă la care o persoană fizică
poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat, fără acordul părinţilor, este de 16 ani
și cu acordul părinţilor sau a ocrotitorului legal este de 15 ani. Având în vedere diversitatea pieţei
muncii, în anumite circumstanţe această situaţie poate constitui o excepţie de la aplicarea art. 8
alin. (1) din Regulamentul nr. 679/2016/UE.
Un alt exemplu îl putem regăsi în următoarea situaţie:
[11]
Article 29 Data Protection Working Party, Guidelines on Consent under Regulation 2016/679, adopted on 28 November
2017, p 25.
[12]
Article 29 Data Protection Working Party, Guidelines on Consent under Regulation 2016/679, adopted on 28 November
2017, p. 24.
[13]
„(2) Dacă există neconcordanţe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
[14]
Art. 8 CEDO: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private și de familie, a domiciliului său și a
corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acesta este prevăzut de lege și constituţie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecţia
sănătăţii, a moralei, a drepturilor și a libertăţilor altora.”
[15]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României – Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 173.
[16]
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., p. 173.
[17]
Legea nr. 53/2003, publicată în M. Of. nr. 814 din 18 noiembrie 2003.

Ţinând cont de dispoziţiile prevăzute în art. 43 alin. (3)[18] Noul C. civ., având în vedere valoarea
socială pe care o ocrotește Regulamentul prin prisma art. 8 și făcând aplicarea art. 20 alin. (2)
din Constituţia României ne-am putea poziţiona într-o situaţie de excepţie privitoare la actele
de conservare, administrare sau de dispoziţie cu caracter curent și care se execută la momentul
încheierii lor pentru care nu este nevoie de încuviinţarea părintelui sau a ocrotitorului legal. Încă
o dată această ipoteză ridică problema „încuviinţării” de către părinţi a realizării unui asemenea
act atunci când el presupune o Prelucrare în cadrul societăţii informaţionale.
Revenind la Regulamentul UE nr. 679/2016, putem observa în conţinutul prevederilor art. 8 alin
(3) că prevederile art. 1 al Regulamentului nu afectează dreptul general al contractelor aplicabil
în statele membre, cum ar fi normele care sunt direct aplicabile valabilităţii la încheierea unui
contract sau efectele unui contract în legătură cu un copil.
5. Coduri de conduită privind obţinerea consimţământului și promovarea de acţiuni

de sensibilizare și înţelegere în rândul publicului a normelor, riscurilor, garanţiilor și
drepturilor în materie de prelucrare
Regulamentul UE nr. 679, prin conţinutul prevederilor art. 40 permite elaborarea de coduri de
conduită menite să contribuie la buna aplicare a acestuia, ţinând cont de aspectele specifice ale
diverselor sectoare de prelucrare a datelor cu caracter personal.
Astfel, asociaţiile și organismele care reprezintă categorii de operatori sau persoane împuternicite
de operatori pot crea aceste coduri de conduită, sau pot participa la modificarea codurilor de
conduită existente în vederea informării, protejării copiilor și asupra modalităţilor în care trebuie
obţinut consimţământul titularilor răspunderii părintești asupra copiilor.
Parcurgând Regulamentul, mai putem observa la art. 57 că fiecare autoritate naţională de

supraveghere[19] are sarcina de a promova acţiuni de sensibilizare și de înţelegere în rândul
publicului a riscurilor, normelor, garanţiilor și drepturilor în materie de prelucrare a datelor
cu caracter personal, acordându-se o atenţie sporită activităţilor care se adresează în mod
preponderent copiilor.
III. Analiza aspectelor privitoare la consimţământ din perspectiva

noului Regulament UE nr. 679/2016 și a legislaţiei interne
Pornind de la dispoziţiile par. 42 din Regulament putem observa că în cazul în care prelucrarea se
bazează pe consimţământul persoanei vizate, operatorul ar trebui să fie în măsură să demonstreze
faptul că persoana vizată și-a dat consimţământul pentru operaţiunea de prelucrare, mai ales
dacă avem de-a face cu o declaraţie scrisă. Declaraţia trebuie să fie dată într-o formă inteligibilă
și ușor accesibilă, utilizând un limbaj clar și simplu, iar această declaraţie nu ar trebui să conţină
clauze abuzive.
[18]
Legea 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011: „Cu toate acestea, persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.”
[19]
În România: Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP), http://
www.dataprotection.ro/

Cristian SOMOȘAN
Pentru ca acordarea consimţământului să fie în cunoștinţă de cauză, persoana vizată ar trebui

să fie la curent cel puţin cu identitatea operatorului și cu scopurile prelucrării pentru care sunt
DOCTRINĂ
destinate datele cu caracter personal.
Consimţământul nu ar trebui considerat ca fiind acordat în mod liber dacă persoana vizată nu
dispune cu adevărat de libertatea de alegere sau nu este în măsură să refuze sau să își retragă
consimţământul fără a fi prejudiciată.
Astfel, legislaţia internă, prevede prin intermediul art. 1206 Noul C. civ. situaţiile în care
se afectează valabilitatea consimţământului. Noul Cod civil distinge următoarele cazuri:
consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă,
de asemenea și când este lezionar.
În toate cazurile de viciere a consimţământului, manifestarea de voinţă există, însă aceasta este
alterată fie în dimensiunea sa intelectuală (cazul erorii, al dolului sau al leziunii, care implicând
o falsă reprezentare a realităţii, determină neputinţa aprecierii, analizei corecte a elementelor
contractului), fie în dimensiunea volitivă sau a caracterului liber al consimţământului (cazul
violenţei, care limitează sau afectează libertatea decizională a părţii)[20].
Astfel, putem observa o întrepătrundere a legislaţiei europene din domeniul protecţiei datelor
cu caracter personal, cu legislaţia internă, dând posibilitatea creării unui cadru legislativ propice
în vederea protecţiei dreptului persoanei la viaţă privată și familie.
IV. Concluzii
Scurta trecere în revistă a unor chestiuni legate de consimţământul copiilor în ceea ce privește
prelucrarea datelor lor personale reliefează necesitatea unei evaluări atente și sistematice la
nivelul întregii legislaţii naţionale a diferenţelor existente între consimţământul dat din această
perspectivă și consimţământul oferit în cadrul altor instituţii juridice, precum ar fi, cu titlu
exemplificativ, a contractului de muncă, a actelor de conservare, administrare sau de dispoziţie
cu caracter curent. Regulamentul are valoare legislativă și superioară legislaţiei de origine
naţională, dar acesta permite o ajustare a vârstei până la care un asemenea consimţământ însoţit
de autorizarea/consimţământul deţinătorului puterii părintești este obligatorie. Ca urmare, prin
raportare la rezultatul oferit prin consultări publice și alte mecanisme de acest fel, se pot ivi soluţii
legislative cum ar fi ajustarea vârstei de 16 ani înspre vârsta minimă de 13 ani. Considerentele
pentru care este necesară o evaluare atentă sunt numeroase, printre care situaţia actuală în care
ne găsim, multe generaţii de copii utilizând de multă vreme fără vreun consimţământ special
aplicaţii ale societăţii informaţionale care în prezent solicită consimţământul părinţilor; raportul
dintre valoarea socială protejată prin încheierea unui contract de conservare, spre exemplu, și
valoarea socială urmărită de consimţământul acordat de părinte ca reprezentant al copilului,
este un alt considerent; la momentul prezent, dispoziţiile RGDP incidente problematicii analizate
au rolul de lex specialia faţă de alte prevederi legale unde problematica exercitării capacităţii
persoanei fizice devine incidentă.
[20]
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil, Comentarii pe articole,
Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1266.

Rolul Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal...
Rolul Autorităţii Naţionale de Supraveghere

a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal în
asigurarea respectării dreptului la viaţă intimă,
familială și privată.
Corelarea cu prevederile Capitolului VI din
Regulamentul (UE) 2016/679
Lector univ. dr. Elisabeta SLABU*
Universitatea Dunărea de Jos Galaţi
ABSTRACT
The right to respect for private and family life is a fundamental right of humans,
with universal applicability, provided in art. 12 of the Universal Declaration of
Human Rights, art. 8 of the Convention for the Protection of Human Rights and
Fundamental Freedoms, and in art. 7 and 8 of the EU Charter of Fundamental
Rights. In the personal dimension of the right to privacy under European law enters
the protection of personal data. It is a „relatively new” dimension of the right to
private life, recognized both by legislative provisions and by jurisprudence and
doctrine. Almost all states recognize through constitutions the right to privacy and
the right to the protection of personal data.
In Romania, on the basis of constitutional and international provisions, several

laws have been adopted regarding the respect of privacy and personal data, and
public authorities are obliged to take appropriate measures at each hierarchical
level of insurance respecting this right. Thus, at the national level, the National
Authority for Personal Data Processing Supervision (ANSPDCP), which controls the
processing of personal data, monitors and authorizes the processing of personal
data in all situations stipulated by the legislation in force.
Pursuant to Regulation (EU) 2016/679 of the European Parliament and of the

Council of 27 April 2016 on the protection of individuals with regard to the
processing of personal data and on the free movement of such data and repealing
Directive 95/46 / EC, this authority must be independent and act impartially
in order to protect the fundamental rights and freedoms of individuals and, in
particular, their right to the protection of personal data. This article will look at
whether the establishment of this national authority complies with the rules of
*
slabuelisabeta@yahoo.com

Elisabeta SLABU
Regulation (EU) 2016/679 and the work is done to protect the right to family,
private and family life.
DOCTRINĂ
Keywords: National Authority for Personal Data Processing Supervision, respect of

privacy and personal data, Regulation (EU) 2016/679.
REZUMAT
Dreptul la respectarea vieţii intime, familiale și private este un drept fundamental

al omului, cu aplicabilitate universală, fiind prevăzut în art. 12 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăţilor fundamentale, și în art. 7 și art. 8 din Carta drepturilor
fundamentale a UE. În dimensiunea personală a dreptului la viaţă privată, potrivit
jurisprudenţei europene, intră și dreptul la protecţia datelor cu caracter personal.
Este vorba de o dimensiune „relativ nouă” a dreptului la viaţă privată, recunoscută
atât prin prevederi legislative cât și la nivelul jurisprudenţei și doctrinei. Aproape
toate statele recunosc prin constituţii dreptul la viaţă privată și dreptul la protejarea
datelor cu caracter personal. În România, pornind de la prevederile constituţionale
și cele internaţionale, au fost adoptate mai multe acte normative în ceea ce
privește respectarea vieţii private și a datelor cu caracter personal, autorităţile
publice fiind obligate să ia măsuri adecvate, la fiecare nivel ierarhic, de asigurare
a respectării acestui drept. Astfel, la nivel naţional a fost înfiinţată Autoritatea
Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP),
care asigură controlul prelucrărilor de date cu caracter personal, monitorizează și
autorizează prelucrările de date cu caracter personal în toate situaţiile prevăzute
de legislaţia în vigoare. Potrivit Regulamentului (UE) nr. 2016/679 al Parlamentului
European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în
ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulaţie
a acestor date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE, această autoritate trebuie
să fie independentă și să acţioneze cu imparţialitate în scopul protejării drepturilor
și libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice și în special a dreptului acestora la
protecţia datelor cu caracter personal. Prezentul articol va analiza dacă activitatea
acesteia este desfășurată în sensul protejării dreptului la viaţă intimă, familială și
privată și dacă sunt respectate reglementările Regulamentului (UE) nr. 2016/679.
Cuvinte-cheie: Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu

Caracter Personal (ANSPDCP), respectarea vieţii private și a datelor cu caracter
personal, Regulamentul (UE) nr. 2016/679.

1. Corelarea dreptului la respectarea vieţii private cu dreptul la

protejarea datelor cu caracter personal
Dreptul la respectarea vieţii private este un drept fundamental al omului, cu aplicabilitate
universală, fiind prevăzut în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Nimeni
nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în
corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la
protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale prevede
de asemenea că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private și de familie, a
domiciliului său și a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii și a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăţilor altora”. Și în acest
document regăsim expresiile „viaţă privată” și „viaţă de familie”, reglementarea fiind asemănătoare
cu cea din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Apare, însă, menţiunea că nu este permis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului decât în anumite situaţii, expres
prevăzute de lege și cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Însă în dimensiunea personală a dreptului la viaţă privată, potrivit jurisprudenţei europene, intră și
alte componente, cum sunt: dreptul la nume, respectarea confidenţialităţii datelor privind starea de
sănătate a persoanei, deţinerea și comunicarea unor date personale cuprinse în fișiere informatizate,
dreptul la imagine, dreptul la reputaţie[1] etc. Toate aceste elemente trebuie respectate de către
autorităţile publice, în caz contrar putând fi obligate la repararea prejudiciului suferit de cetăţean
prin încălcarea dreptului fundamental la viaţă privată și de familie.
Art. 7 din CDFUE prevede, de asemenea, că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private
și de familie, a domiciliului și a secretului comunicaţiilor”, iar art. 8 prevede că „orice persoană are
dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. Asemenea date trebuie tratate
în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimţământului persoanei interesate sau în
temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele
colectate care o privesc, precum și dreptul de a obţine rectificarea acestora”. Observăm că
reglementarea aceasta face referire pe lângă dreptul la respectarea vieţii private și de familie, a
domiciliului și a secretului comunicaţiilor și la dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Este
vorba de o dimensiune „relativ nouă” a dreptului la viaţă privată, recunoscută atât prin prevederi
legislative cât și la nivelul jurisprudenţei și doctrinei.
Și art. 16 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede protejarea dreptului
oricărei persoane la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc: „(1) Orice persoană are
dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. (2) Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc normele privind protecţia
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile,
organele, oficiile și agenţiile Uniunii, precum și de către statele membre în exercitarea activităţilor
[1]
V. Cioclei, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori), Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 245-257.

Elisabeta SLABU
care fac parte din domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum și normele privind libera circulaţie
a acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorităţi independente.”
DOCTRINĂ
În cadrul diverselor sisteme de drept au apărut preocupări privind reglementarea adecvată a

dreptului la protecţia datelor personale și instruirea personalului din instituţiile publice care
utilizează date cu caracter personal[2]. Odată cu evoluţia societăţii și cu dezvoltarea mijloacelor
tehnice de prelucrare a datelor cu caracter personal și prevederile normative au trebuit
actualizate, pentru a se putea asigura o reală protecţie a vieţii private a persoanei. La nivel
naţional, aproape toate statele recunosc prin constituţii dreptul la viaţă privată și dreptul la
protejarea datelor cu caracter personal. Astfel, în art. 18, Constituţia Spaniei garantează dreptul
la onoare, la intimitate personală și familială și la propria imagine, menţionându-se chiar faptul
că „prin lege se va limita prelucrarea datelor personale pentru a se garanta onoarea și intimitatea
personală și familială a cetăţenilor și exerciţiul deplin al drepturilor acestora”. Se face astfel
trimitere la o lege care să reglementeze condiţiile de prelucrare a datelor cu caracter personal
astfel încât să se asigure respectarea dreptului la viaţă privată a cetăţenilor. Constituţia Olandei
prevede în art. 10 că „orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private, cu respectarea
limitelor stabilite prin lege. Regulile privind protecţia vieţii private sunt stabilite prin lege, în
corelaţie cu înregistrarea și difuzarea datelor cu caracter personal. Regulile privind drepturile
persoanelor de a fi informate în legătură cu înregistrarea datelor cu caracter personal, utilizarea
acestor date și dreptul de a interveni asupra acestora sunt stabilite prin lege”.
2. Respectarea vieţii private și prelucrarea datelor cu caracter

personal la nivel naţional. Rolul Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal
Constituţia României, în art. 26 alin. (1) stipulează că „autorităţile publice respectă și ocrotesc
viaţa intimă, familială și privată”. Pornind de la prevederile constituţionale și cele internaţionale,
au fost adoptate mai multe acte normative în ceea ce privește respectarea vieţii private și a
datelor cu caracter personal, autorităţile publice fiind obligate să ia măsuri adecvate, la fiecare
nivel ierarhic, de asigurare a respectării acestui principiu[3].
Astfel, prin Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care stabilește
procedura legală prin care informaţiile publice ajung la cunoștinţa publicului larg, se impun reguli
de protecţie a datelor cu caracter personal. Art. 12 din lege prevede că „nu pot fi comunicate celor
care solicită informaţii de interes public informaţiile cu privire la: datele personale; informaţiile
privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul
anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală,
sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare; informaţiile
privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces
echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces; informaţiile a căror
publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor”.
[2]
R. Carp, S. Şandru, Dreptul la intimitate şi protecţia datelor cu caracter personal. De la acquis-ul comunitar la legislaţia
românească, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, în Cuvânt înainte, p. VII-VIII.
[3]
A se vedea şi I. Rusu, Inviolabilităţile cetăţenilor români în contextul integrării României în Uniunea Europeană, în Revista
Studii de Drept Românesc nr. 1-2/2006, p. 22-24.

Prevederile de mai sus ilustrează modul în care legiuitorul trebuie să menţină un echilibru
între interesul de a aduce la cunoștinţa cetăţenilor, informaţii care au caracter public, pe de
o parte, și interesul de a proteja datele cu caracter personal sau acele informaţii care ar afecta
desfășurarea corectă a unor atribuţii publice, pe de altă parte. Nerespectarea acestor aspecte ar
duce la încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale oamenilor, drept urmare atât legiuitorul
cât și autorităţile executive trebuie să fie preocupate pentru luarea unor decizii proporţionale
cu situaţia de fapt și finalitatea urmărită, fără a încălca drepturile fundamentale ale oamenilor.
De asemenea, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor
cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date, cu modificările și completările ulterioare[4],
stabilește încă din primul articol faptul că scopul său este de „a garanta și proteja drepturile și
libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţa intimă, familială și privată,
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”. Drept urmare, art. 15 din lege stabilește că
„persoana vizată de prelucrarea acestor date are dreptul de a se opune în orice moment, din motive
întemeiate și legitime legate de situaţia sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei
prelucrări, cu excepţia cazurilor în care există dispoziţii legale contrare. În caz de opoziţie justificată
prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză”. Această lege ne oferă și înţelesul expresiei „date
cu caracter personal”, prin acestea înţelegând „orice informaţii referitoare la o persoană fizică
identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată,
direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai
mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”.
De asemenea, prin „prelucrarea datelor cu caracter personal” înţelegem, potrivit aceleași legi,
„orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal,
prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea,
adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere,
diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea”.
Același act normativ stabilește regulile generale privind prelucrarea datelor cu caracter personal,
condiţiile de legitimitate privind prelucrarea datelor, obligativitatea obţinerii consimţământului
persoanei vizate, situaţiile în care acest consimţământ nu este cerut, categoriile speciale de date
care nu pot fi prelucrate decât în situaţii excepţionale (originea rasială sau etnică, convingerile
politice, religioase, filozofice sau de natură similară, apartenenţa sindicală, datele cu caracter
personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală), drepturile persoanei vizate în contextul
prelucrării datelor cu caracter personal, supravegherea și controlul prelucrărilor de date cu
caracter personal, sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării prevederilor legale etc. Toate aceste
proceduri de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt necesare într-un stat de drept, care
este preocupat de respectarea dreptului fundamental la viaţă intimă, familială și privată, iar toţi
cei care își desfășoară activitatea în instituţiile publice trebuie să cunoască și să respecte aceste
prevederi legale. Orice încălcare a procedurilor legale de prelucrare a datelor cu caracter personal
poate atrage răspunderea contravenţională sau penală, după caz, a persoanei vinovate.
În România, potrivit Legii nr. 102/2005[5], Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării

Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) este „autoritatea publică cu personalitate juridică,
autonomă și independentă faţă de orice altă autoritate a administraţiei publice, ca și faţă de
[4]
Publicată în M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.
[5]
Legea nr. 102/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării
Datelor cu Caracter Personal, publicată în M. Of. nr. 391 din 9 mai 2005, actualizată.

Elisabeta SLABU
orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat, care exercită atribuţiile ce îi sunt date în
competenţă prin dispoziţiile legale din domeniul prelucrării datelor cu caracter personal și al
DOCTRINĂ
liberei circulaţii a acestor date”. Aceasta are drept obiectiv apărarea drepturilor și libertăţilor
fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială și privată, în
legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal și cu libera circulaţie a acestor date”.
ANSPDCP are dreptul să facă investigaţii și controale prealabile, să ceară autorităţilor

administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare investigaţiei, să audieze și să ia
declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice și de la orice funcţionar public
sau personal contractual care poate da informaţiile necesare soluţionării unei cereri adresate
ANSPDCP în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date.
Atribuţiile ANSPDCP sunt reglementate prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor
cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date. Aceasta își
exercită atribuţiile în mod transparent și imparţial, și nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ
sau reprezentativ; de asemenea, nu poate fi obligată să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor
altei autorităţi. Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţie
ANSPDCP, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu
cererile care au fost adresate acesteia, acordându-i sprijin pentru exercitarea deplină a atribuţiilor
sale. ANSPDCP, cu consultarea Guvernului, își aprobă bugetul propriu și îl înaintează Guvernului
în vederea includerii în bugetul de stat.
ANSPDCP este condusă de un președinte, care o reprezintă în faţa Senatului și a Camerei

Deputaţilor, în raporturile cu Guvernul, ministerele, alte autorităţi ale administraţiei publice,
organizaţii neguvernamentale, precum și cu persoane fizice și juridice române și străine.
Președintele ANSPDCP prezintă anual rapoarte de activitate în ședinţa Senatului. Rapoartele trebuie
să cuprindă informaţii relevante cu privire la activitatea ANSPDCP. Ele pot conţine recomandări
privind modificarea legislaţiei sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și libertăţilor
cetăţenilor în legătură cu prelucrarea datelor personale. Președintele și vicepreședintele
Autorităţii sunt numiţi de Senat. Poate fi numită în funcţia de președinte sau de vicepreședinte al
ANSPDCP orice persoană cu cetăţenia română, absolventă a unei instituţii de învăţământ superior
juridic, în condiţiile legii. Președintele și vicepreședintele sunt persoane independente politic, cu o
solidă competenţă profesională, o vechime de minimum 10 ani în specialitate, o bună reputaţie și
care se bucură de o înaltă probitate civică. Pe perioada în care ocupă aceste funcţii, președintele
și vicepreședintele ANSPDCP nu pot face parte din partide sau din alte structuri politice și nu au
dreptul să deţină, direct ori indirect, acţiuni sau părţi sociale la societăţi comerciale cu obiect de
activitate în domenii care se află în competenţa ANSPDCP. Propunerile de candidaţi pentru funcţia
de președinte sau de vicepreședinte al ANSPDCP se fac de către Biroul permanent al Senatului, la
recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului. Revocarea din
funcţie a președintelui, respectiv a vicepreședintelui ANSPDCP intervine ca urmare a încălcării
Constituţiei și a legilor sau în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor și se face la
propunerea Biroului permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri,
disciplină, imunităţi și validări, cu votul majorităţii senatorilor.
Așadar, la nivel naţional regăsim prevederi legislative care stabilesc faptul că ANSPDCP este o
autoritate publică independentă, autonomă, imparţială, cu buget și personal propriu, care trebuie
să asigure protejarea persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera

circulaţie a acestor date, deși modul de numire și revocare al președintelui și vicepreședintelui

ANSPDCP nu prezintă prea multe garanţii de imparţialitate și autonomie.
Trebuie menţionat că la nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a constatat faptul că unele
state membre ale Uniunii Europene au încălcat principiul independenţei autorităţii naţionale
de supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal. Spre exemplu, este cazul Ungariei,
care, prin revocarea anticipată a mandatului autorităţii de supraveghere a protecţiei datelor cu
caracter personal nu și-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în temeiul Directivei nr. 95/46/CE a
Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice
în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulaţie a acestor date[6].
3. Regulamentul (UE) 2016/679 [al Parlamentului European și al

Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în
ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind
libera circulaţie a acestor date și de abrogare a Directivei nr. 95/46/CE
(Regulamentul general privind protecţia datelor)] (Regulament)
Conform dreptului Uniunii, autorităţile naţionale din statele membre sunt chemate să coopereze
și să facă schimb de date cu caracter personal pentru a putea să își îndeplinească atribuţiile sau să
execute sarcini în numele unei autorităţi dintr-un alt stat membru. Pentru a se asigura un nivel
consecvent și ridicat de protecţie a persoanelor fizice și pentru a se îndepărta obstacolele din
calea circulaţiei datelor cu caracter personal în cadrul Uniunii, nivelul protecţiei drepturilor și
libertăţilor persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea unor astfel de date ar trebui să fie
echivalent în toate statele membre. Aplicarea consecventă și omogenă a normelor în materie
de protecţie a drepturilor și libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal ar trebui să fie asigurată în întreaga Uniune.
Protecţia conferită de regulament ar trebui să vizeze persoanele fizice, indiferent de cetăţenia

sau de locul de reședinţă al acestora, în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal
ale acestora. Acest regulament nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal care privesc
persoane juridice și, în special, întreprinderi cu personalitate juridică, inclusiv numele și tipul de
persoană juridică și datele de contact ale persoanei juridice.
Regulamentul precizează că prelucrarea datelor cu caracter personal ar trebui să fie în serviciul

cetăţenilor, însă dreptul la protecţia datelor cu caracter personal nu este un drept absolut; acesta
trebuie luat în considerare în raport cu funcţia pe care o îndeplinește în societate și echilibrat cu
alte drepturi fundamentale, în conformitate cu principiul proporţionalităţii. Acest regulament
respectă toate drepturile fundamentale și libertăţile și principiile recunoscute în CDFUE, astfel
cum sunt consacrate în tratate, în special respectarea vieţii private și de familie, a reședinţei și
a comunicaţiilor, a protecţiei datelor cu caracter personal, a libertăţii de gândire, de conștiinţă
[6]
Cauza C-288/12, Comisia Europeană contra Ungariei, EU:C:2014:237. Mai pot fi reţinute ca exemple cauzele C-518/07,
Comisia Europeană contra Germaniei, EU:C:2010:125 sau C-614/10, Comisia Europeană contra Austriei, EU:C:2012:631.
A se vedea articolul Regimul juridic al protecţiei datelor cu caracter personal este în proces de regândire, p. 272-278, autor
D.M. Şandru, în volumul Protecţia datelor cu caracter personal: impactul protecţiei datelor personale asupra mediului de
afaceri: evaluări ale experienţelor româneşti şi noile provocări ale Regulamentului (UE) 2016/679, coordonatori I. Alexe,
N.D. Ploeşteanu, D.M. Şandru, Ed. Universitară, Bucureşti, 2017.

Elisabeta SLABU
și de religie, a libertăţii de exprimare și de informare, a libertăţii de a desfășura o activitate

comercială, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, precum și diversitatea
DOCTRINĂ
culturală, religioasă și lingvistică.
Articolul 51, intitulat Autoritatea de supraveghere, stabilește că fiecare stat membru se asigură
că una sau mai multe autorităţi publice independente sunt responsabile de monitorizarea aplicării
[…] regulament[ului], în vederea protejării drepturilor și libertăţilor fundamentale ale persoanelor
fizice în ceea ce privește prelucrarea și în vederea facilitării liberei circulaţii a datelor cu caracter
personal în cadrul Uniunii.”
Articolul 52, intitulat Independenţă, stabilește că „(1) Fiecare autoritate de supraveghere beneficiază
de independenţă deplină în îndeplinirea sarcinilor sale și exercitarea competenţelor sale… (2)
Membrul sau membrii fiecărei autorităţi de supraveghere, în cadrul îndeplinirii sarcinilor și al exercitării
competenţelor sale (lor) (…), rămâne (rămân) independent (independenţi) de orice influenţă externă
directă sau indirectă și nici nu solicită, nici nu acceptă instrucţiuni de la o parte externă. (3) Membrul
sau membrii fiecărei autorităţi de supraveghere se abţin de la a întreprinde acţiuni incompatibile cu
atribuţiile lor, iar pe durata mandatului, nu desfășoară activităţi incompatibile, remunerate sau nu.
(4) Fiecare stat membru se asigură că fiecare autoritate de supraveghere beneficiază de resurse umane,
tehnice și financiare, de un sediu și de infrastructura necesară pentru îndeplinirea sarcinilor și exercitarea
efectivă a competenţelor sale, inclusiv a celor care urmează să fie aplicate în contextul asistenţei
reciproce, al cooperării și al participării în cadrul comitetului. (5) Fiecare stat membru se asigură
că fiecare autoritate de supraveghere își selectează personalul propriu și deţine personal propriu
aflat sub conducerea exclusivă a membrului sau membrilor autorităţii de supraveghere respective.
(6) Fiecare stat membru se asigură că fiecare autoritate de supraveghere face obiectul unui control
financiar care nu aduce atingere independenţei sale și că dispune de bugete anuale distincte, publice,
care pot face parte din bugetul general de stat sau naţional.”
4. Concluzii
Comparând prevederile legislative naţionale cu cele europene, se constată că legislaţia statului
român urmează direcţiile generale incluse în Regulament în ceea ce privește înfiinţarea autorităţii
de supraveghere independente, atribuţiile, bugetul și personalul acesteia. Această autoritate de
supraveghere are ca scop protejarea drepturilor și libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice
în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul Uniunii Europene, așadar și
protejarea dreptului la viaţă intimă, familială și privată.
La nivel european, potrivit doctrinei recente, autorităţile naţionale de supraveghere a prelucrării

datelor cu caracter personal joacă un rol important în evaluarea gradului de păstrare a
confidenţialităţii datelor cu caracter personal, de care ne bucurăm ca și drept fundamental la
viaţă privată[7]. Într-o altă opinie[8], se constată că stilurile și strategiile adoptate de autorităţile
naţionale de supraveghere ale statelor membre sunt diferite la nivelul Uniunii Europene, iar aceste
autorităţi publice se află într-un continuu proces de învăţare, datorită dezvoltării permanente a
tehnologiilor și a societăţii umane în general.
[7]
A se vedea articolul Data Protection Authorities and Information Technology, autori Charles Raab şi Ivan Szekely,
disponibil la pagina https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2994898
[8]
C. Bennett, C. Raab, The Governance of Privacy: Policy Instruments in Global Perspective, Cambridge, 2006, MA: The
MIT Press.

DOCTRINĂ
Putere și autoritate constituantă în România

revoluţionară
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR
Universitatea din Craiova
Școala Doctorală a Facultăţii de Drept
Academia de Știinţe Juridice din România
Centrul de Cercetări Juridice Fundamentale
ABSTRACT
The 1989 events in Romania were considered by many to have been a coup d’état.
The reasons for this value degradation can be synthesised into three groups of
conceptions which I will briefly analyse. I believe it was a revolution, due to the fact
that it led to a change of the Constitution, not to a mere change in the Constitution.
The validity of the work of the provisional authorities, of the original constituent
authorities and of those authorities which resulted from the election process of
1990, as well as the conformity of the acts which resulted from their will with the
ideals of the Revolution and, therefore, with the legal principles which resulted
directly from the will of the constituent power, are debatable from certain points
of view. The aim of the present study is to bring light into these matters.
Keywords: revolution, coup d’état, constituent power, constituent authority,

provisional power, original constituent authority
REZUMAT
Evenimentele din anul 1989 din România au fost considerate de mulţi o lovitură
de stat. Motivele acestei devalorizări pot fi sintetizate în trei grupe de concepţii
pe care le voi analiza pe scurt. În opinia mea, a fost o revoluţie, datorită faptului
că a dus la o modificare a Constituţiei, nu la o simplă modificare în Constituţie.
Valabilitatea activităţii autorităţilor provizorii, a autorităţilor constituante
originale și a autorităţilor care au rezultat în urma procesului electoral din 1990,
precum și conformitatea actelor ce au emanat din voinţa acestora cu idealurile
Revoluţiei și, prin urmare, cu principiile juridice care au luat naștere în mod direct
din voinţa puterii constituante, sunt discutabile din anumite puncte de vedere.
Scopul studiului de faţă este de a aduce lumină în aceste chestiuni.
Cuvinte-cheie: revoluţie, lovitură de stat, putere constituantă, autoritate

constituantă, putere provizorie, autoritate constituantă originală
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 91

Dan Claudiu DĂNIȘOR
Legislaţie relevantă: Constituţia României

DOCTRINĂ
§1. A fost mișcarea din 1989-1990 o Revoluţie? ................................................................................94
§2. Autoritatea constituantă originară până la formarea Adunării Constituante ........................ 97
§3. Adoptarea și aprobarea Constituţiei din 1991 ............................................................................102
Puterea constituantă aparţine în democraţie poporului. Deși pare de domeniul evidenţei, această
afirmaţie este greu de precizat din punct de vedere juridic. Distingerea puterii constituante de
autoritatea care dă formă Constituţiei, numită la rândul său constituantă, este, de asemenea,
dificilă. Este motivul pentru care voi face un scurt excurs introductiv, înainte de a mă ocupa
de această putere și de această autoritate în perioada Revoluţiei române, până la adoptarea și
aprobarea Constituţiei post-comuniste.
Un prim mijloc structural de garantare a libertăţii este în democraţiile liberale moderne separarea
puterii de a constitui statul de puterile statului constituit. Această separaţie asigură limitarea
puterilor statului, prin recurgerea la o sursă a acestora care este situată în afara lui și la un act
juridic constitutiv care nu depinde doar de el, ci este validat prin raportare la un drept anterior și
superior. Puterea aceasta care constituie statul se numește putere constituantă. Desigur, această
putere constituantă poate fi concepută în multe feluri, dar esenţial este, pentru nevoile acestui
studiu, ca o validare a statului printr-o putere superioară lui să existe, pentru ca statul să fie
astfel limitat. Cum scria Léon Duguit, „dacă nu se poate stabili fundamentul dreptului în afara
unei creaţii a lui prin stat, va trebui să afirmăm, ca pe un postulat, existenţa unui drept anterior și
superior statului”[1]. Nevoia părăsirii normativismului pur și a ancorării meta-juridice a dreptului
este resimţită din ce în ce mai acut și de doctrina contemporană. Iată cum sintetiza de curând
Mircea Duţu această nevoie:
„Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină spiritului autentic al dreptului, ca
niciodată!
S-a creat și parcă se extinde implacabil un univers hiperformatat, hipernormativ, hiperierarhizat,

al conformităţii și normativităţii, care provoacă teama individului și funcţionează după o logică
cvasimilitară. (...) Sistemul «normativist», spune dreptul, decide a priori cine are dreptate,
elaborează legile, administrează și guvernează, stabilește orientări strategice (...). Dar dreptul
pe care astfel pretinde că îl exprimă, prin care se autoprotejează și își asigură reproducerea este
unul denaturat în așa măsură încât, spre a evita colapsul, devine absolut necesară abandonarea
lui rapidă și revenirea la ideea și practica adevăratului drept!”[2].
Revenirea aceasta poate fi făcută prin regândirea raporturilor dintre puterea constituantă
și autorităţile constituite. Funcţia constituantă se situează în amontele separaţiei puterilor
(funcţiilor) statului. Această separaţie nu privește decât puterile constituite, adică sistemele de
organe prin intermediul cărora statul își exercită funcţiile – legislativă, executivă și jurisdicţională.
Aceste funcţii sunt separate între ele, dar sunt separate și faţă de funcţia care le creează și deci
le este superioară: funcţia constituantă.
[1]
L. Duguit, Manuel de droit constitutionnel, E. de Bocard, Paris, 1918, p. 2.
[2]
M. Duţu, Despre justiţie sau despre nevoia reabilitării ideii de drept, în Pandectele Române nr. 4/2017, p. 11.
92 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOCTRINĂ

Noţiunea de putere este greu de utilizat într-o manieră operaţională. Este motivul pentru
care există câteva surse de confuzie atunci când se vorbește de «putere constituantă». Prima
este datorată unei simplificări nejustificate, care tinde să pună semnul egalităţii între puterea
constituantă și autoritatea statală care este abilitată să adopte și/sau să revizuiască Constituţia.
A doua ţine de absolutizarea puterii constituante, care, atunci când aparţine poporului, este
considerată, în mod paradoxal, tocmai în numele principiilor democratice, ca fiind nelimitată,
căci aparţine suveranului. Astfel, printr-o dublă alunecare, „puterea constituantă, ca organ, a
devenit suverană”[3].
Puterea constituantă și autoritatea constituantă sunt calitativ diferite. Ele trebuie distinse pornind
de la ideea că puterea de auto-organizare este constituantă, în timp ce autoritatea abilitată să
transpună formal această auto-organizare în norme juridice pozitive este doar un organ al statului,
deci o «putere» constituită, un prim rezultat al instituirii statului. Puterea constituantă este
distinctă de stat, ea creează statul, în timp ce autoritatea numită în mod curent «constituantă»
este un organ al statului. Deosebirea poartă deci asupra naturii celor două noţiuni. Puterea
constituantă este anterioară și superioară statului, ea creează statul, creând Constituţia, în timp
ce autoritatea constituantă este un organ al statului, care dă doar formă juridică Constituţiei.
Autoritatea constituantă formulează deci Constituţia, fără să o creeze. Ea transpune în norme
juridice pozitive cerinţele puterii constituante, adică o stare legitimantă a conștiinţei colective,
care poate să fie axată pe diverse principii de auto-organizare. Puterea constituantă poate fi
atribuită diferit în funcţie de această operă de legitimare (dumnezeu, prinţ, clasă socială...), dar în
democraţie ea este aproape automat atribuită poporului. Organul prin care poporul se exprimă
nu trebuie însă confundat cu poporul însuși. Chiar dacă acest organ este, în vulgarizările teoriei
constituţionale, confundat în mod aproape natural cu poporul, cum se întâmplă în cazul corpului
electoral, el doar reprezintă puterea constituantă, nu se confundă cu ea.
Puterea constituantă a poporului este «naturală» în democraţie, dar aceasta nu înseamnă că poporul
poate face dreptul din nimic, precum Dumnezeu în actul Genezei, deși tentaţia de a crede acest
lucru este mare. Puterea poporului nu este absolută. Sensul autentic al democraţiei este de a limita
puterea poporului însuși, limitând puterea majorităţii, prin intermediul drepturilor minorităţilor și ale
indivizilor. Puterea poporului nu înseamnă înlocuirea puterii absolute a monarhului pre-modern cu
puterea absolută a unui suveran colectiv, ci schimbarea naturii puterii însăși. Ea este o putere care se
limitează. Nu este vorba, în procesul de trecere de la absolutism la democraţie, de înlocuirea puterii
«lui» cu puterea «noastră», ci de înlocuirea puterii oamenilor cu puterea dreptului.
În concluzie, voi utiliza noţiunea de «putere constituantă» doar când mă refer la puterea
poporului de a impune o anumită Constituţie statului. Noţiunea de autoritate constituantă
o rezerv organului statal care transpune juridic voinţa puterii constituante. Doar autorităţii
constituante i se poate aplica distincţia între «originar» și «derivat». Este astfel autoritate
constituantă originară cea care operează o schimbare de Constituţie (adică substituie o ordine
juridică alteia), iar autoritate constituantă derivată cea care operează o schimbare a Constituţiei
(adică în interiorul unui sistem juridic care continuă să rămână bazat pe aceleași fundamente)[4].
În primul caz, autoritatea constituantă intervine după o manifestare revoluţionară a puterii
constituante, înlocuind o Constituţie cu alta, adică o ordine juridică cu alta, în așa fel încât
[3]
C. Isidoro, Le pouvoir constituant peut-il tout faire? în Mélanges en honneur de Pierre Pactet, L’esprit des institutions,
l’équilibre des pouvoirs, Dalloz, Paris, 2003, p. 237.
[4]
O. Pfersmann, De l’impossibilité du changement de sens de la constitution, în Mélanges Pierre Pactet, op. cit., p. 355-356.

producerea normelor primare (care reglementează comportamentele) nu mai poate fi explicată

pornind de la normele secundare (normele care reglementează producerea celorlalte norme) ale
DOCTRINĂ
sistemului anterior. În al doilea caz, autoritatea constituantă doar reformulează sau reformează
anumite dispoziţii în interiorul Constituţiei existente, pentru a le pune mai bine de acord cu voinţa
constituantă, păstrând continuitatea sistemului.
§1. A fost mișcarea din 1989-1990 o Revoluţie?

Revoluţia română din 1989 a suscitat interpretări contradictorii. Ea a fost considerată de
către mulţi ca o simplă lovitură de stat. Înainte de Revoluţia franceză, lovitura de stat avea o
semnificaţie pozitivă. Lovitura de stat nu era interpretată „ca o insurecţie, o dezordine care își
face apariţia brusc în cursul «normal» al funcţionării statului. Dimpotrivă, lovitura de stat este
în secolul al XVII-lea o reacţie contra dezordinii. Este necesitatea cea care reclamă recurgerea
la lovitura de stat”. Chiar dacă era un „act de violenţă care excede legilor”, lovitura de stat nu
era „în ruptură cu raţiunea de stat”. Dimpotrivă, ea era un mijloc de „a salva statul”, chiar dacă
pentru aceasta suveranul „nu mai putea să se servească de legi”[5]. Odată cu Revoluţia franceză,
„noţiunea de lovitură de stat își pierde gradual semnificaţia de act extraordinar, de act legitim
și de act necesar, pentru a fi într-un final calificată drept act ilegitim, teribil. Pe de altă parte,
revoluţia își va asuma semnificaţia pozitivă (sau cel puţin anumite forme de revoluţie)”[6] pe care
o pierde noţiunea de lovitură de stat.
Modul cum au fost interpretate evenimentele din 1989 în România a depins și depinde încă de
această dihotomie fundamentală. Cei care le-au interpretat ca o lovitură de stat au considerat
această noţiune ori ca opusă revoluţiei, ori ca o alterare a acesteia. Această atitudine este însă
departe de a fi unitară atunci când vine vorba de motivele acestei calificări. Câteva tendinţe majore
pot fi însă desprinse. Prima consideră că mișcările din 1989 nu aveau cum să fie o revoluţie pentru
că au avut un impuls extern. A doua, adoptă ideea loviturii de stat pentru că susţinătorii ei consideră
că regimul comunist trebuia să continue, că deci mișcarea din 1989 era o contra-revoluţie împotriva
adevăratei Revoluţii, cea socialistă. A treia, susţine că autorităţile provizorii au trădat idealurile
revoluţionare, confiscând puterea în beneficiul lor. Fiecare dintre aceste tendinţe are argumente
istorice și ideologice puternice și demne de a fi luate în considerare. Dar nu este locul aici să fac
o analiză aprofundată a acestora. Mă voi rezuma la o schiţare a ideilor fundamentale ale fiecărei
tendinţe, rugându-vă să îmi scuzaţi simplificarea extremă a unei probleme complexe.
Intervenţia externă în procesul firesc de dezvoltare a unei societăţi, care o deturnează și o

descentrează, dezechilibrând instituţiile ei fundamentale nu este nouă în România și această
moștenire istorică și culturală nu poate fi neglijată. Am văzut cu alt prilej [7] reticenţele unei
părţi importante a intelectualităţii și clasei politice românești faţă de importurile ideologice
și constituţionale din secolul al XIX-lea. Reticenţa acestor oameni influenţi nu se rezuma la
câteva instituţii juridice, ci purta asupra fundamentului acestora – Revoluţia burgheză. Ceea ce
nu admiteau de exemplu Maiorescu și Iorga era importul unei Revoluţii. Pentru ei, dacă este să
[5]
R. Nigro, Quelques considérations sur la fonction et la théorie du coup d’État, Rue Descartes 2013/1 (n° 77), p. 69-81.
DOI 10.3917/rdes.077.0069, pp. 69-70.
[6]
Idem, p. 73.
[7]
D.C. Dănișor, Modernitate, liberalism și drepturile omului. Drept constituţional și instituţii politice, Vol. I, Ed. Simbol,
Craiova, 2017, eBook, Titlul II, Cap. 1, Secţiunea 1, www.editurasimbol.com.

admitem că o societate se poate dezvolta firesc prin revoluţie, atunci această revoluţie trebuie să
fie endogenă, nu exogenă. Subsecvent acestei idei stă desigur principiul fundamental că puterea
constituantă este grupul naţional sau poporul, că nicio forţă externă nu poate avea această
calitate. În cazul României, atâta vreme dominată de imperiile din jur, naţionalismul a avut un
caracter genetic. El are încă o aură eliberatoare, căci a jucat acest rol timp de secole, pe parcursul
dificilului proces de obţinere a independenţei faţă de imperiile vecine.
În 1989, ieșeam dintr-un astfel de imperiu, nebotezat astfel, dar al cărui internaţionalism afișat
oficial masca de fapt un imperialism rus care înlocuia ţarismul cu comunismul. Revoluţiile
anticomuniste din Europa fostă comunistă au fost făcute și contra acestui imperiu, nu doar contra
dictaturii și totalitarismului intern. Regimul comunist românesc rămăsese singurul din Europa
centrală și de răsărit care nu făcuse niciuna dintre reformele iniţiate de către sovietici, tocmai
în numele independenţei naţionale, exacerbată de regimul Ceaușescu în ultimii ani de dinaintea
Revoluţiei. Astfel, o mișcare revoluţionară catalizată de intervenţiile occidentului și de intervenţiile
Uniunii Sovietice, indiferent cât de mascate ar fi fost, a fost percepută, din cauza tradiţiei și a
conjuncturii, un corp străin, ca o intervenţie care afecta dezvoltarea naturală a naţiunii române, o
intervenţie care răpea românilor, încă odată, calitatea reală de putere constituantă. Considerarea
evenimentelor din 1989 ca o lovitură de stat a fost urmarea firească a acestei atitudini. Pentru ca
ele să poată fi reconsiderate o revoluţie, trebuia ca principiile care le structurau să fie internalizate
de elita socială românească. Or, această elită era fie cea rezultată din eșalonul secund al partidului
comunist, în mod natural educată în spirit antiliberal și respinsă de populaţie, chiar dacă nu
neapărat formal, fie lipsea, din cauza impunerii egalitarismului timp de aproape o jumătate de
secol. Caracterul exogen, real sau închipuit, al mișcărilor sociale și politice din 1989-1990 a fost
astfel o cauză de reticenţă faţă de revoluţie în general, nu doar faţă de modalitatea ei de desfășurare.
Internalizarea ideilor liberale, care ar fi trebuit să stea la baza acestei revoluţii, nu este deplină nici
după un sfert de secol. Revoluţia este o condensare a unei evoluţii într-un timp scurt. Ea trebuie
să cuprindă esenţialul evoluţiei ulterioare. Or, caracterul exogen face ca această condiţie să nu fie
îndeplinită. România încă mai trebuie să-și asume Revoluţia, să-i inventeze urmările naţionale. Este
motivul pentru care poporul român are încă tendinţa de a se comporta ca o putere constituantă
neorganizată, ca un popor revoluţionar. Această tendinţă este din ce în ce mai prezentă în ultimii
ani, căci evoluţiile sistemului sunt provocate, din ce în ce mai des, de mișcări spontane ale „străzii”.
Faptul că mișcările din 1989 au fost o lovitură de stat este justificat de către alţii pornind tot de la
ideea de necesitate a continuităţii, de data aceasta între statul comunist și statul de după 1989.
Nu este vorba de vreo nostalgie, ci de o atitudine mai profundă, ideologică. Această tendinţă
este larg alimentată de cea descrisă mai sus. Continuitatea evoluţiei unei societăţi naţionale,
caracterul organic al acesteia, comandă continuitatea regimurilor. În această optică, mișcările din
1989 au fost anti-dictatoriale, anti-ceaușiste, dar nu au fost anti-comuniste. Comunismul poate
continua sub altă formă. Nu este necesară o revoluţie, este suficientă o reformă, o „perestroika”.
Influenţa sovietică este evidentă, dar ea este asumată de o parte a noii clase politice românești
și susţinută, cel puţin imediat după 1989, de o largă parte a populaţiei. Ea a fost transpusă în
ezitările puterii provizorii de la București de a afirma ferm caracterul anti-comunist al mișcării.
Astfel, Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.), structură
provizorie de conducere a statului român, dizolva doar „toate structurile de putere ale clanului

Ceaușescu”[8], nu și pe cele ale statului comunist, iar Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989[9],
adoptat de constituantul provizoriu, interzicea partidele fasciste, dar nu și pe cele comuniste,
DOCTRINĂ
pentru ca cel din 12 ianuarie 1990, prin care era scos în afara legii Partidul Comunist Român, să
nu fie publicat în Monitorul Oficial[10], deci să fie fără efect juridic.
Viitorul Președinte al României, Ion Iliescu și grupul care a preluat în fapt puterea în perioada
de după fuga lui Nicolae Ceaușescu, a vrut să acrediteze ideea unei continuităţi a regimului, a
necesităţii limitării transformărilor la o perestroika[11], după modelul sovietic. Aceasta a reaprins
conflictele sociale. Declaraţia revoluţionarilor de la Timișoara, evident antitotalitară și care
înţelegea că nu trebuie permis ca eșalonul secund al Partidului Comunist Român să devină
noua elită românească, probează acest lucru. Liberalismul nu avea cum să nu se impună, deși
Constituţia însăși în 1991 „uită” să prevadă lucruri esenţiale pentru acesta: libertatea economică,
libertatea contractuală etc. El o va face, dar incomplet și cu sincope, tocmai datorită perpetuării
ideii de continuitate între regimul actual și cel anterior anului 1989.
Metamorfoza fostei nomenclaturi în elită capitalistă alimentează cea de a treia atitudine care
neagă caracterul revoluţionar al evenimentelor din 1989: ele nu sunt, în această optică, o
Revoluţie, pentru că idealurile unei astfel de mișcări radicale au fost confiscate și temperate,
uneori până la neutralizare, de fostele structuri de forţă ale statului și partidului comunist. Cei
care susţin acest punct de vedere cred că România a avut parte de prea puţină revoluţie. Pentru ei,
deși Președintele Ion Iliescu a negat vehement că ar fi încercat să reducă Revoluţia la construirea
unui socialism cu faţă umană, mișcările din 1989 au fost deturnate exact în acest sens. Grupul
lui Ion Iliescu, continuat până astăzi prin partidul înfiinţat atunci de el, a dat, în ochii celor care
susţin această teorie, o lovitură de stat contra Revoluţiei.
Suntem deci în prezenţa unei Revoluţii? Eu cred că da. Nu neg justeţea unora dintre argumentele
aduse de cei care susţin toate cele trei variante de contestare descrise mai sus. Dar pentru mine
este evident că evoluţia ulterioară evenimentelor din 1989 a dus, chiar dacă cu sincope și cu
inconsecvenţe, la impunerea unei noi forme de stat, o democraţie liberală modernă. Este în
natura acestui tip de sistem să se reformeze continuu. Acest fapt este natural și nu neagă, ba chiar
afirmă, natura liberală a sistemului. Statul și ordinea juridică tipice liberalismului modern sunt
continuu ajustabile. Ceea ce este fundamental este scopul noului sistem – garantarea libertăţii.
Or, cu toate ezitările, sistemul românesc a fost obligat se de dezvolte în acest sens.
Sistemul juridic de după 1989 nu mai este o continuare a celui anterior, el are fundamente radical
diferite. Din punct de vedere juridic, s-a produs o revoluţie. Poporul revoluţionar a jucat rolul
de putere constituantă. El a impus o formă de stat și o formă de drept, care se configurează, în
mod firesc, mai degrabă contra totalitarismului, decât prin afirmarea unor principii pozitive. Dar
această configurare a noii ordini juridice prin opoziţie faţă de vechiul sistem este tipică puterii
constituante a poporului revoluţionar neorganizat. Ion Iliescu descrie bine această impunere a
ideilor poporului revoluţionar. El scria, despre atmosfera degajată de mulţimea prezentă când
încerca să intre în clădirea fostului Comitet Central al P.C.R., în următorii termeni: „În lumina deja
[8]
M. Of. nr. 1 din 22 decembrie 1989.
[9]
M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.
[10]
Vezi C. Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte și documente 1741 – 1991, Regia Autonomă «Monitorul
Oficial», 2000, p. 808.
[11]
„Restructurare” în limba rusă.

tulbure a asfinţitului de iarnă, în hainele groase care-i ascundeau, făcându-i să-și piardă orice
identitate, oamenii înghesuiţi acolo și cărora nu le distingeam decât privirea aprinsă, erau cuprinși
de un entuziasm contagios a cărui intensitate este greu de descris. Un fel de electricitate care-ţi
intra prin piele și te făcea să simţi că nu mai există nici o altă lege în afara acestei forţe uriașe…”[12].
Doctrinele nu puteau să nu cedeze puterii constituante. Cu toate convingerile personale, cei care
au redactat primul act al Revoluţiei Române nu puteau să nu se supună. Ion Iliescu continuă:
„Azi, îmi dau seama că oricine ar fi fost în locul nostru ar fi redactat cam același text, pentru că,
în momentul acela, era deja evident că revoluţia pe care o trăiam nu vroia numai răsturnarea
unei dictaturi, ci a sistemului pe care îl reprezenta…”[13].
§2. Autoritatea constituantă originară până la formarea Adunării

Constituante
În România, prima Constituţie post-revoluţionară a fost aprobată prin referendum la 8 decembrie
1991. Până atunci, România a fost guvernată de un sistem de autorităţi provizorii, rezultate
din Revoluţie, care au pretins a fi „emanaţia” acesteia. Aceste autorităţi au adoptat acte de
natură constituţională. Aceste acte au fost: Comunicatul către Ţară al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989[14], Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind
constituirea, organizarea și funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale[15], Decretul-lege
nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcţionarea partidelor politice și organizaţiilor
obștești în România[16], Decretul-lege privind scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român
din 12 ianuarie 1990[17], care nu a fost publicat în Monitorul Oficial[18], Decretul-lege nr. 81 din
8 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune naţională[19], Decretul-lege nr. 92 din
14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României[20], Hotărârea Adunării
Constituante nr. 1/1990 privind Regulamentul Adunării Constituante[21] și Hotărârea Adunării
Constituante nr. 1/1991 pentru modificarea Hotărârii Adunării Constituante nr. 1/1990[22].
Întrebarea este dacă aceste acte sunt valide, având în vedere teoria generală a puterii și autorităţii
constituante, și conforme principiilor de auto-organizare rezultate din voinţa puterii constituante
a poporului revoluţionar. Problema idealurilor Revoluţiei române am tratat-o cu altă ocazie[23].
Amintesc doar că este vorba de ideile de bază ale democraţiei liberale moderne pe care le-am
studiat cu aceeași ocazie[24].
[12]
I. Iliescu, Revoluţia Română, Ed. Presa Naţională, București, 2001, pp. 40-41.
[13]
Idem, p. 42.
[14]
M. Of. nr. 1 din 22 decembrie 1989, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 802 - 804.
[15]
[16]
[17]
Libertatea, nr. 18, Sâmbătă 13 ianuarie 1990.
[18]
C. Ionescu, op. cit., p. 808, nota 1.
[19]
M. Of. nr. 27 din 10 februarie 1990, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 809.
[20]
M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 810-828.
[21]
M. Of. nr. 90 din 12 iulie 1990, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 828-829.
[22]
M. Of. nr. 39 din 25 februarie 1991, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 829-830.
[23]
D.C. Dănișor, Modernitate..., op. cit., eBook, Titlul II, Cap. 2, Secţiunea 2. www.editurasimbol.com.
[24]
Ibidem.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale (denumire a cărei paternitate este atribuită de Ion Iliescu
„unui universitar care, cu câteva luni înainte, adresase o scrisoare «Europei Libere», pretinzând
DOCTRINĂ
a fi membru al unui asemenea «front» destinat să salveze ţara de dezastrul pe care îl provocase
dictatura ceaușistă”[25]) a apărut la iniţiativa unui „stat major al revoluţiei”, „înjghebat” la
Ministerul Apărării de către un grup condus de Ion Iliescu, a redactat „programul politic al
revoluţiei” și a fost completat, prin cooptare, cu „dizidenţi cunoscuţi, reprezentanţi ai armatei, ai
diferitelor categorii sociale, ai minorităţilor și îndeosebi ai tineretului”[26]. Ion Iliescu recunoaște că
„lista era improvizată, întocmită sub presiunea momentului…”[27] . Ea era provizorie, Comunicatul
către ţară al C.F.S.N. încheindu-se cu ideea că „pentru a completa componenţa Consiliului,
așteptăm propuneri din partea tuturor categoriilor și forţelor sociale care au luptat și au învins”[28].
Un astfel de Consiliu a adoptat primele acte normative cu valoare constituţională în timpul

Revoluţiei române. Modul formării lui nu putea să nu dea naștere unor contestaţii. Chiar dacă
societatea românească pre-revoluţionară fusese în așa măsură destructurată încât nu se putea
vorbi de o opoziţie structurată faţă de regimul comunist, și deci de o forţă politică validată de
această opoziţie care să-și asume puterea, erau suficienţi oameni dornici să o preia. Că a preluat-o
Ion Iliescu și C.F.S.N. și nu alţii poate fi o întâmplare sau nu. Dar nu este locul unei astfel de
analize. Ceea ce este important este dacă acest organism a putut adopta în mod valid acte
de natură constituţională și dacă actele adoptate au fost conforme cu voinţa constituantă a
poporului revoluţionar.
Validitatea unei norme este dată de regulă de producerea ei conform unor reguli stabilite într-o
normă superioară. Această teorie, de sorginte pozitivistă și impusă de școala de la Viena, iniţiată
de Hans Kelsen, se lovește de o obiecţie puternică: în vârful ierarhiei, Constituţia nu își mai
poate baza validitatea pe o altă normă, căci nu mai există normă superioară ei. Astfel norma
fundamentală ori are o validitate calitativ diferită, bazată nu pe o altă normă, ci pe principii
meta-juridice, ori este un simplu postulat, care nu mai necesită vreo validare. Problema validităţii
juridice a operei unui constituant originar nu este deci calitativ diferită de problema validităţii unui
constituant derivat, căci validitatea operei celui derivat nu este decât o tautologie: ea își bazează
validitatea pe Constituţia pe care o modifică, nu pe o normă superioară. Este motivul pentru care
Kelsen putea susţine că „o normă poate decreta că validitatea sa nu poate fi suprimată prin nici
o normă a aceleiași ordini juridice. (...) O constituţie republicană poate dispune că ea nu poate fi
suprimată printr-o constituţie monarhică și o constituţie monarhică poate dispune că nu poate fi
suprimată printr-o constituţie republicană”[29]. Ieșirea aparentă din această dilemă este făcută deci
prin instituirea unei ierarhii interne a normelor constituţionale și deci a unor limite ale revizuirii.
Dar aceste principii nu pot să fie validate decât în afara Constituţiei pozitive. Ajungem astfel
inevitabil la o putere constituantă externă dreptului, adică la un constituant originar. Problema
validităţii operei unui constituant originar nu se poate deci pune în termenii normativismului.
Unele valori întemeiază principiile dreptului constituţional.
[25]
I. Iliescu, op. cit., p. 48.
[26]
Idem, pp. 47-49.
[27]
Idem, p. 49.
[28]
Citat din I. Iliescu, op. cit., p. 54.
[29]
H. Kelsen, Théorie générale des normes, P.U.F., 1996, p. 144.

Dacă admitem o astfel de explicaţie, atunci opera C.F.S.N. nu poate fi judecată în termeni de
validitate juridică, ci doar pe terenul valorilor. Întrebarea se transformă atunci în felul următor:
au transpus autorităţile provizorii din România revoluţionară, în actele constituţionale adoptate,
voinţa puterii constituante, a poporului revoluţionar?
Devine deci crucial să vedem care era această voinţă, lucru deloc ușor având în vedere modul
manifestării acesteia. Ea poate fi configurată prin opoziţie. Putem vedea mai ușor ce nu mai vrea
poporul revoluţionar. Este clar că în 1989 poporul român nu a mai vrut dictatura lui Nicolae
Ceaușescu. Este de asemenea clar că nu a mai vrut dominaţia partidului unic asupra statului, nici
poliţie politică, adică utilizarea constrângerii statale pentru a impune o ideologie. Poporul nu a
mai vrut nesiguranţa rezultată din exerciţiul arbitrar al puterii. Interdicţiile și limitele îi erau clare.
Dar metamorfozarea acestor negaţii în afirmaţii este mai greu de făcut. Dacă poporul nu mai
vrea dictatură, nu înseamnă automat că vrea o democraţie liberală. El poate vrea în continuare
o democraţie populară. Dacă nu mai vrea dominaţia partidului unic asupra statului, nu înseamnă
că vrea o democraţie de partide. Partidele pot să îi repugne în principiu. Poporul poate vrea
o democraţie nebazată pe partide, ci direct pe interesul general, nefracţionat. Dacă nu a mai
vrut poliţie politică, nu înseamnă automat că a vrut pluralism ideologic. Poporul poate avea
nostalgia unităţii ideologice. De exemplu, prin înlocuirea marxismului cu creștinismul etc. Dacă
nu mai vrea economie centralizată, nu înseamnă că vrea automat o economie capitalistă, bazată
pe libertatea pieţelor. Transpunerea negaţiilor în afirmaţii în favoarea democraţiei bazate pe
pluralismul partizan, ideologic și pe economia capitalistă nu este de la sine validă. În lipsa unei
ideologii noi, revoluţia anti-comunistă nu afirmă, prin negarea marxismului și sistemului politic
comunist, nimic. Revoluţia este, de data aceasta, o simplă negaţie.
Lipsa de orientare ideologică și de structuri anterioare care să-și asume revoluţia, și deci puterea
provizorie, a transformat Revoluţia română într-o aparentă violenţă pură. Violenţa revoluţionară,
sau cea a unei lovituri de stat, au de regulă o direcţie. Este motivul pentru care, chiar dacă sunt,
un moment, o suspendare a dreptului, nu sunt o negare a lui. Dreptul poate să le resoarbă. Spre
deosebire de acestea, violenţa pură „este acţiunea umană care nici nu pune, nici nu conservă
dreptul, ci îl depune”[30]. Dacă vrem ca Revoluţia română să fie considerată ca un factor constitutiv
al dreptului constituţional, atunci trebuie să admitem că îi trebuia o direcţie. Aceasta înseamnă că
C.F.S.N. este legitim în condiţiile date și că actele sale, chiar dacă sunt interpretate ca o lovitură
de stat, sunt necesare pentru salvarea statului.
Este modul în care Ion Iliescu concepe preluarea puterii. Iată ce afirma fostul Președinte al
României: „cei care se perindau prin faţa camerelor de luat vederi pentru a exprima bucuria
eliberării nu păreau a se preocupa de greutatea ca atare a momentelor respective sau nu le
înţelegeau, întru totul, semnificaţia. Foarte puţini dintre aceștia aveau o imagine, cât de cât
articulată, despre ce anume ar trebui întreprins de urgenţă pentru a face faţă problemelor
generale care începuseră deja să se pună. Într-un cuvânt, foarte puţini erau aceia care lăsau
impresia că știu ce înseamnă puterea, care sunt formele ei de organizare și de funcţionare, care
sunt, de asemenea, răspunderile celor care și-o asumă. Începea deja să se facă simţită (…)
primejdia haosului, a dezorganizării totale, a anarhiei întotdeauna periculoase. Eu mi-am zis
că trebuie să iau iniţiativa în această privinţă și am făcut-o, aș spune, aproape dintr-un simplu
[30]
R. Nigro, op. cit., p. 72. Vezi W. Benjamin, Critique de la violence, Payot, Paris, 2012.

reflex al omului politic”[31]. Legarea numelui autorităţii provizorii, pe care viitorul Președinte o
va organiza, de salvarea naţională completează această viziune pozitivă asupra loviturii de stat.
DOCTRINĂ
Asumarea puterii de către o astfel de autoritate constituantă originară era absolut necesară, în
această optică, în condiţiile particulare ale Revoluţiei române.
O concluzie generală poate fi însă extrasă din această evoluţie particulară a Revoluţiei
anticomuniste din România: orice normă de natură constituţională a puterii provizorii care
creează opţiuni de genul nu X, deci Y, tertium non datur, este contrară voinţei constituante a
poporului. A fost o astfel de opţiune declararea României ca republică, prin art. 1 al Decretului-
lege nr. 2 din 27 decembrie 1989, și a contrario excluderea întrebării însăși cu privire la revenirea
la sistemul monarhic[32]. Raţionamentul C.F.S.N. este următorul: poporul nu mai vrea republică
dictatorială, deci vrea republică democratică, în concluzie monarhia este exclusă. Or această
opţiune era a F.S.N., nu a poporului român. Ulterior, republica a devenit normă constituţională
nerevizuibilă, fără ca poporului să-i fie prezentată vreodată o variantă monarhică de guvernământ,
deși în România republica fusese introdusă de comuniști și nu fusese niciodată consubstanţială cu
democraţia, care existase în ţara noastră doar în regimul monarhic, iar de o filosofie republicană
nu putea (și încă nu poate) fi vorba în România.
Dacă admitem convertirea negaţiilor în afirmaţii și anumite limite ale acestui procedeu, autoritatea
constituantă provizorie, originară, a făcut, de regulă, o operă constituţională conformă cu voinţa
poporului revoluţionar, chiar dacă uneori a mai avut ezitări, ca în cazul desfiinţării Partidului
Comunist Român, care, lăsând deoparte nepublicarea Decretului-lege în Monitorul Oficial, care
de aceea nici nu are număr, a fost dictată, conform acestui act, „de faptul că Partidul Comunist a
fost confiscat de dictatură”[33]. C.F.S.N. a creat cadrul multipartidismului, a desfiinţat structurile
statului dictatorial, a decretat repatrierea cetăţenilor români și a foștilor cetăţeni români etc.
Odată cu apariţia mai multor partide politice și cu transformarea, problematică de data aceasta, a
Frontului Salvării naţionale (F.S.N.) în partid politic, C.F.S.N. s-a transformat în Consiliul Provizoriu
de Uniune Naţională (C.P.U.N.)[34], organ pe care Ion Iliescu îl considera un „Parlament ad-hoc
sau pre-Parlament”[35]. F.S.N. a avut grijă să păstreze majoritatea în Consiliu, dar a admis lărgirea
acestuia prin „cooptarea” unor „reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor politice și organizaţiilor
minorităţilor naţionale. Fiecare partid, formaţiune politică sau organizaţie a minorităţii naţionale
va (…) fi reprezentată de cel mult trei membri”[36]. Modul în care a fost lărgit Consiliul care a jucat
rolul de autoritate constituantă provizorie, ca și modul în care noul partid politic majoritar a fost
înfiinţat pe baza structurilor statului și ale fostului partid comunist sunt discutabile și au marcat în
mod negativ toată evoluţia ulterioară a sistemului constituţional românesc. Am analizat această
problemă cu altă ocazie[37] și nu voi reveni asupra ei. Ceea ce este acum important este dacă
[31]
[32]
Asupra modului cum s-a încercat în Franţa de după Revoluţia din 1848 permanentizarea republicii, vezi P. Charlot,
L’article 111: l’impossible révision ou le refus du suicide de la République?, în La Constitution du 4 novembre 1848:
l’ambition d’une république démocratique, Editions Universitaires de Dijon, 2000, pp. 315-331.
[33]
Preambulul articolului unic al Decretului-lege din 12 ianuarie 1990, care nu are număr.
[34]
Decretul-lege nr. 81 din 8 februarie 1990, vezi C. Ionescu, op. cit., p. 1102-1103.
[35]
[36]
Art. 1 din Decretul-lege nr. 81 din 8 februarie 1990.
[37]
D.C. Dănișor, Democraţia deconstituţionalizată, Ed. Universul Juridic, București, Universitaria, Craiova, 2013, pp. 29-40.

C.P.U.N. a creat regulile electorale necesare exprimării libertăţii politice a cetăţenilor în mod
valid și conform voinţei puterii constituante a poporului revoluţionar.
Validitatea Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a

Președintelui României este, dintr-un anumit punct de vedere, discutabilă. Funcţia de Președinte
al României nu fusese ocupată în nici un fel în timpul Revoluţiei. Motivul era clar: poporul îl
răsturnase pe Nicolae Ceaușescu, dar și sistemul de organe instituite de regimul politic comunist
prin care dictatorul își asigurase dominaţia asupra statului. Crearea funcţiei de Președinte al
României în 1974[38] avusese acest scop. Poporul revoluţionar distrusese funcţia prin desfiinţarea
revoluţionară a Constituţiei din 1965. Or, funcţia de Președinte al României reapare printr-un
act al puterii provizorii, făcându-se astfel, cel puţin în ce privește existenţa funcţiei, o aplicare a
Constituţiei din 1965, singurul temei formal care ar fi putut justifica o astfel de normare. Putea
această Constituţie să fie fundament al validităţii reînfiinţării funcţiei de Președinte al României?
Eu cred că nu. Ar fi trebuit lăsată această sarcină unei Adunări Constituante aleasă liber. Este, pe
de altă parte, evident că necesităţile guvernării provizorii nu impuneau crearea funcţiei.
Din alte unghiuri de vedere, este evident că puterea provizorie nu aplică această Constituţie.
De exemplu, constituie un Parlament bicameral, în timp ce în Constituţia comunistă el era
unicameral, instituie un Guvern, nu un Consiliu de Miniștri, care este format altfel decât în
Constituţia din 1965, dispune alegerea Președintelui României prin vot direct, în timp ce în
regimul comunist era ales de marea Adunare Naţională etc. De fapt, creând un organ desfiinţat
prin Revoluţie și care nu era absolut necesar tranziţiei, cum era cazul Parlamentului și Guvernului,
reglementând un sistem constituţional care asigură acestuia un rol primordial în echilibrarea și
chiar în exerciţiul puterilor, mergând până la competenţa de a dizolva în anumite condiţii Adunarea
Constituantă[39], constituantul provizoriu face o operă constituţională nevalidă. Validarea post
factum formală a acestui abuz de puterea constituantă provizorie a fost încercată prin formularea
ambiguă a raporturilor dintre Constituţia din 1991 și cea din 1965, căci art. 149 al noii Constituţii
dispunea că, la data aprobării ei prin referendum, „Constituţia din 21 August 1965 este și rămâne
abrogată”[40]. Acel „rămâne” este de fapt o recunoaștere a evidenţei: Constituţia din 1965 fusese
desfiinţată prin Revoluţie. De altfel, au existat în Constituantă voci care au cerut suprimarea
acestei dispoziţii, mai întâi din Tezele proiectului[41], mai apoi din Proiect[42]. Argumentul era
că „Revoluţia română din decembrie 1989 a abrogat dispoziţiile constituţionale ale regimului
comunist”[43]. Comisia de redactare a Proiectului Constituţiei respingea amendamentul susţinând
că „politicește, într-adevăr Constituţia din 1965 a fost repudiată. Juridicește ea a rămas parţial
în vigoare”. Dar chiar Comisia exemplifică cu puterile apolitice, susţinând că dacă nu am admite
că ea a rămas parţial în vigoare „nu ne-am putea explica, bunăoară, organizarea și funcţionarea
actuală ale instanţelor judecătorești și procuraturii”[44]. Comisia admitea, a contrario, că în ceea
[38]
Legea nr. 1/1974 privind modificare Constituţiei Republicii Socialiste România, publicată în B. Of. nr. 45 din
28 martie 1974; Vezi I. Muraru, Ghe. Iancu, M.-L. Pucheanu, C.-L. Popescu, Constituţiile române – Texte. Note. Prezentare
comparativă, Regia Autonomă «Monitorul Oficial», București, 1993, p. 188.
[39]
Art. 82 lit. d).
[40]
Numerotarea este cea din 1991.
[41]
E. Tocaci, Ședinţa din 15 mai 1991, Geneza..., op. cit., p. 914.
[42]
Amendamentul nr. 993, autori M. Ruva (senator, P.N.L.) și C. Constantinescu-Claps (deputat, P.N.Ţ.-c.d.), Geneza...,
op. cit., p. 918.
[43]
Ibidem.
[44]
Ibidem.

ce privește partea politică a organizării statului, adică puterea legislativă, executivă și funcţia de
Președinte, Constituţia nu mai era în vigoare. În consecinţă, Constituţia din 1965 nu este abrogată
DOCTRINĂ
prin noua Constituţie și nu există nici o continuitate între cele două regimuri, așa cum acreditează
ideea reînfiinţarea funcţiei de Președinte al României.
Exceptând aceste aspecte, care sunt direct legate de opţiunea prematură pentru un sistem
republican, constituantul provizoriu a realizat o operă constituţională validă. Conformitatea
soluţiilor constituantului provizoriu cu voinţa puterii constituante mai poate fi discutată în
multe puncte, dar, spre deosebire de problema validităţii, aceasta depinde prea mult de poziţiile
filosofice ale analistului, așa că voi trece peste ea, deocamdată.
Problema validităţii C.F.S.N. a fost pusă în faţa Curţii Constituţionale în 2003. Întrebarea
fundamentală ridicată de autorul sesizării era că acest Consiliu nu este organ reprezentativ al
poporului român, căci, ca organ al puterii revoluţionare provizorii, el „nu a fost înregistrat în
justiţie, nu este rezultatul unor alegeri, iar membrii acestui organ nu au primit validarea unui for
abilitat în acest sens”. În consecinţă, el „nu putea exercita atribuţii de legiferare”. Din păcate,
Curtea evită problema, căci afirmă că Decretul-lege nr. 24/1990, actul normativ contestat a fost
adoptat „înaintea datei intrării în vigoare a actualei Constituţii (...). Prevederile noii Constituţii,
referitoare la organizarea, competenţele și atribuţiile autorităţilor publice, inclusiv ale autorităţii
legiuitoare, nu pot fi aplicate în privinţa actelor emise anterior datei intrării ei în vigoare”[45].
Or, în acest caz nu este vorba de succesiunea în timp a normelor juridice, ci de succesiunea în
timp a sistemelor juridice, care nu se supune în mod necesar acelorași reguli.
Cum problema acestei succesiuni depășește spaţiul acestui studiu, mă voi rezuma la a afirma
că trei opţiuni au viciat în mod fundamental actele puterii provizorii: 1/ezitarea de a desfiinţa
partidul comunist și construirea unui partid pe baza structurilor puterii provizorii și ale modului de
încadrare în partidul comunist, în funcţie de locul de muncă, concomitentă cu interzicerea acestui
gen de structuri pentru celelalte partide; 2/asigurarea prin Decret-lege a poziţiei F.S.N.-ului de
partid majoritar în C.P.U.N. și de partid de guvernare; 3/opţiunea pentru republică, însoţită de
reînfiinţarea nevalidă a funcţiei de Președinte al României înainte de primele alegeri libere.
§3. Adoptarea și aprobarea Constituţiei din 1991

Urmare a alegerilor din mai 1990, s-a format o Adunare Constituantă care a dezbătut și adoptat
noua Constituţie a României. Ceea ce mă interesează aici este raportul de principiu pe care
această Adunare, rezultată din prima exprimare a nou dobânditei libertăţi politice, îl întreţine cu
voinţa, inevitabil difuză, a puterii constituante a poporului revoluţionar. Ideea că trebuie să existe
o astfel de legătură și că ea presupune superioritatea idealurilor revoluţionare asupra idealurilor
partizane reprezentate în Adunarea Constituantă a fost recunoscută cu valoare de principiu
constituţional în 2003, cu prilejul primei revizuiri a Constituţiei României post-comuniste.
Astfel, art. 1(3) al Constituţiei revizuite impune idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 ca
vector obligatoriu al interpretării, cel puţin pentru dispoziţiile constituţionale privind caracterul
de stat de drept, democratic și social, al statului român și pentru valorile supreme ale acestuia:
demnitatea omului, drepturile și libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
[45]
Decizia nr. 347/2003, M. Of. nr. 751 din 27 octombrie 2003.

dreptatea și pluralismul politic. Consecinţele acestei dispoziţii le-am analizat[46] cu altă ocazie[47].
Voi reveni succint doar asupra uneia dintre probleme: transformarea surselor reale ale dreptului
constituţional român în surse formale.
Regula este, cel puţin în concepţia juridică dominantă în acest moment, că sursele reale ale
dreptului, care includ mișcările politice revoluţionare, sunt exterioare dreptului, că ele nu
sunt normative în sens strict, reprezentând doar fundamente meta-juridice ale normelor
constituţionale. Ele doar determină voinţa constituantă, care reprezintă sursa materială a
normei, să adopte un anumit drept și nu altul. Revizuirea art. 1 alin. (3) din Constituţia României
transformă însă natura idealurilor mișcării revoluţionare din 1989, dându-le aspectul unor surse
formale ale normei, din voinţa populară revoluţionară din decembrie 1989 rezultând direct norme
juridice obligatorii pentru legiuitor, pentru justiţia constituţională când interpretează Constituţia
și chiar pentru puterea constituantă atunci când, revizuind anumite dispoziţii constituţionale,
atinge sfera caracterelor și valorilor supreme ale statului român. Cum caracterele și valorile
enumerate de art. 1(3) sunt normative în sens strict în sistemul constituţional românesc și sunt
ele însele vector al interpretării tuturor dispoziţiilor constituţionale, idealurile revoluţionare
ajung să fie determinante pentru interpretarea sistemului juridic în ansamblul său și, pentru că
ele pot impune de principiu anumite procedee de interpretare extensivă, justifică completarea
eventualelor lacune ale sistemului constituţional pozitiv actual cu norme rezultate direct
din Revoluţia română din 1989, dacă acestea sunt relevante pentru conturarea statului de
drept, democratic și social, sau pentru garantarea demnităţii omului, drepturilor și libertăţilor
cetăţenilor, liberei dezvoltări a personalităţii umane, dreptăţii sau pluralismului politic.
Ceea ce recunoaște indirect Autoritatea constituantă derivată din 2003 este că acest tip de raport
ar fi trebuit să stea la baza relaţiilor dintre Autoritatea constituantă din 1990-1991 și principiile
juridice fundamentale rezultate direct din voinţa poporului revoluţionar, din voinţa puterii
constituante. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, din cauze conjuncturale, atunci dispoziţiile
care transpun trunchiat această voinţă vor fi reinterpretate, iar dacă în Constituţie nu au fost
formalizate anumite idealuri revoluţionare, aceasta trebuie completată.
Adunarea Constituantă din 1990-1991 s-a constituit, conform prevederilor din Decretul-
lege nr. 92 din 1990, din Camera Deputaţilor și Senat, întrunite în ședinţă comună. Aceasta a
adoptat prin hotărârea nr. 1/1990[48] un Regulament, completat prin Hotărârea nr. 1/1991[49].
Prin Hotărârea din 1990 s-a format un Comitet al Adunării Constituante, care cuprindea pe
președinţii, vicepreședinţii și secretarii celor două Camere (art. 5). Adunarea a procedat la alegerea
Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, formată din deputaţi, senatori și
specialiști în domeniul dreptului constituţional și al altor știinţe socio-umane, aceștia din urmă
neavând vot deliberativ. Propunerile de deputaţi și senatori, membri ai Comisiei, s-au făcut
„respectându-se, pe cât posibil, configuraţia politică a celor două camere” (art. 6). Conform art. 7,
„numărul membrilor Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei și componenţa acesteia vor
fi aprobate de Adunarea Constituantă, la propunerea comitetului acesteia”. Comisia a elaborat,
conform art. 9 din Regulament, într-o primă etapă, principiile și structura pe capitole ale viitorului
[46]
Vezi pentru dezvoltări, D.C. Dănișor, Modernitate..., op. cit., Titlul II, Cap. 3, §2, www.editurasimbol.com.
[47]
Vezi și C.-L. Popescu, Constituţionalizarea formală, prin revizuirea constituţională, a normelor care consacră valorile
Revoluţiei române din decembrie 1989, în Dreptul nr. 1/2005.
[48]
Publicată în M. Of. nr. 90 din 12 iulie 1990.
[49]
Publicată în M. Of. nr. 39 din 25 februarie 1991.

proiect de Constituţie, care, Conform Hotărârii nr. 2/1991, sunt numite Teze pentru elaborarea
proiectului. Aceste Teze au fost dezbătute și aprobate în Adunarea Constituantă. Dezbaterile au
DOCTRINĂ
fost de multe ori mai consistente decât cele pentru aprobarea ulterioară a Proiectului. Ele au fost
aprobate cu majoritate absolută de către Adunare. Cu excepţia câtorva stângăcii de organizare a
dezbaterilor și a votului, lucrările Comisiei și Adunării Constituante au fost extrem de laborioase
și dezbaterile foarte consistente[50].
Unele probleme de validitate a procedurilor pot fi totuși ridicate. Astfel, Regulamentul Adunării
Constituante cerea ca propunerile de membri ai Comisie de redactare a Proiectului Constituţiei să
respecte „pe cât posibil” componenţa politică a Camerelor. Nu voi comenta eu această dispoziţie,
ci voi cita jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care aceasta controla constituţionalitatea
Regulamentului Camerei Deputaţilor și declara neconstituţională exact același tip de prevedere:
„Sub acest aspect, Curtea Constituţională, examinând jurisprudenţa sa anterioară, constată

că, prin Decizia nr. 45 din 17 mai 1994, (...) s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii
Regulamentului Camerei Deputaţilor, (...). Prin această decizie (...), a (...) fost examinată (...)
constituţionalitatea dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din regulament, text care, la acea dată, avea
următorul cuprins: «Biroul permanent se alcătuiește prin negocieri între liderii grupurilor
parlamentare, respectându-se, pe cât posibil, configuraţia politică a Camerei, așa cum rezultă
din constituirea grupurilor parlamentare». (...) Acest text a fost declarat neconstituţional, în parte,
întrucât sintagma «pe cât posibil» constituia o adăugare la textul imperativ al art. 61 alin. (5)
din Constituţie. (...) Rezultă că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, locurile pe funcţii în
cadrul Biroului permanent al Camerei Deputaţilor revin tuturor grupurilor parlamentare, potrivit
configuraţiei politice a Camerei”[51].
Hotărârea nr. 1/1990 a Adunării Constituante era neconformă principiilor fundamentale de

reprezentare politică în Parlament, care impun respectarea compoziţiei politice a acestuia în toate
structurile sale interne. Contrariul sau dubiul înseamnă încălcarea voinţei politice a cetăţenilor,
rezultată din vot, deci a libertăţii politice care este fundamentul statului liberal modern.
A doua problemă este ridicată de faptul că, în conformitate cu Regulamentul, componenţa

Comisiei va fi aprobată de Adunarea Constituantă, la propunerea comitetului acesteia.
Introducerea acestui filtru alterează libertatea propunerilor și deci votul Adunării. Problema care
se pune este de aceeași natură cu cea considerată neconstituţională de Curtea Constituţională
în jurisprudenţa citată mai sus, așa că nu voi insista.
Urmare a dezbaterii Tezelor și apoi a Proiectului, Constituţia României a fost adoptată de

Adunarea Constituantă, conform procesului-verbal din 21 noiembrie 1991, cu 414 voturi pentru și
95 de voturi contra[52]. După adoptarea proiectului, Adunarea Constituantă a trecut la dezbaterile
privind organizarea și desfășurarea referendumului. Interesant este că s-a repus în discuţie forma
de guvernământ, propunându-se să se întrebe în cadrul referendumului și dacă poporul vrea
republică sau monarhie. Iată ce afirma Domnul Octavian Dan Căpăţînă: „Probabil era mult
mai bine și mai corect ca aceasta să fie prima acţiune a Adunării Constituante: organizarea
[50]
Vezi Geneza Constituţiei României - 1991, Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, editor
coordonator Dumitru Ioncică, București, 1998.
[51]
Decizia C.C.R. nr. 17/2000, M. Of. nr. 40 din 31 ianuarie 2000.
[52]
Vezi Geneza..., op. cit., p. 1063.

referendumului în privinţa formei de guvernământ și numai după aceea să se elaboreze

Constituţia. Deci, chiar cu riscul ca electoratul românesc să dea peste cap actuala Constituţie,
noi trebuie să punem în cadrul referendumului și această întrebare.”[53] Propunerea venise de la
domnul Petre Ninosu, care credea că „electoratul ar trebui să se pronunţe direct cu privire la
forma de guvernământ: republică sau monarhie”[54]. Contra-argumentele erau de ordin tehnic și se
rezumau la ideea că era prea târziu și că electoratul, dacă vrea monarhie, va respinge Constituţia.
Această variantă a fost aprobată de Adunare. Or, cert este că electoratul a ales între republică
și nimic, nu între republică și monarhie. Acest mod de organizare a transformat referendumul
constituţional din decembrie 1991 într-un plebiscit: poporul a fost chemat să aprobe, nu să
aleagă. Suveranitatea populară a fost pasivă, nu activă. Este rodul neimplicării ante factum a
electoratului în procesul constituţional. Cum bine remarca domnul Căpăţână, ar fi trebuit ca el
să fie întrebat, în cadrul unui referendum, înainte de redactarea Proiectului de Constituţie, care
sunt opţiunile sale fundamentale, printre care și cea cu privire la forma de guvernământ, mai
ales în conjunctura istorică particulară a României, care fusese monarhie până la instaurarea
comunismului, pe care poporul tocmai îl răsturnase prin Revoluţie.
Referendumul a fost organizat în data de 8 decembrie 1991 și Constituţia a fost aprobată de

corpul electoral cu 77,3% dintre voturi pentru, 20,4% împotrivă și 2,3% voturi nule[55]. Se încheia
astfel perioada tranzitorie de la dictatura totalitară comunistă către o democraţie liberală.
Cu toate sincopele procesului revoluţionar, unele dintre ele inerente, opera Autorităţii
constituante din 1990-1991 a fost una echilibrată, rezultând o Constituţie relativ omogenă,
care a asigurat cadrul necesar unei schimbări radicale de regim politic. Ea a fost revizuită o
singură dată până acum, în 2003, ceea ce îi dovedește eficacitatea. Există motive temeinice
ca unele dintre mecanismele constituţionale prevăzute în Constituţia României din 1991 să fie
îmbunătăţite. Constituţia nu poate pretinde să fie perfectă, și deci eternă. Păstrarea justului
echilibru între stabilitatea necesară a legii fundamentale a statului și mutabilitatea inevitabilă
a sistemelor juridice este greu de realizat. Constituţia României din 1991 a încercat să îl obţină
prin reglementarea unei proceduri raţionalizate de revizuire, care, pentru a nu fi deturnată de la
scopul ei, nu trebuie să fie utilizată pentru a obţine avantaje politice conjuncturale.
[53]
Domnul O.D. Căpăţînă, Ședinţa din 22 noiembrie 1991, în Geneza ..., op. cit., p. 1067.
[54]
Geneza…, op. cit., p. 1066.
[55]
Biroul Electoral Central, Comunicat cu privire la rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României,
care a avut loc la data de 8 decembrie 1991, în Geneza..., op. cit., p. 1089.

Dan LUPAȘCU, Mihai MAREȘ

DOCTRINĂ
Prof. univ. dr. av. Dan LUPAȘCU*
Av. drd. Mihai MAREȘ**
ABSTRACT
The present paper analyses the connections that can be established between
two procedures of a longstanding tradition, namely asylum and extradition. After
a short incursion into the history of the institution of asylum and the entities
involved in this field, the study focuses on the description of the Common European
Asylum System, built on the fundamentals established by the 1951 Geneva
Convention and developed so as to meet the current needs of the EU area of
freedom, security, and justice. The legal framework regarding asylum in Romania
pursuant to Law no. 122/2006 and related legislation is outlined in correlation to
the relevant provisions of Law no. 302/2004 pertaining to the persons exempt
from extradition. In order to emphasise the nuanced issue of the implications that
the asylum has on the extradition proceedings, recent examples of the national
case-law are provided. The approach is made whole by elements of comparative
law, which reflect a common preoccupation of the modern legal systems in order
to clarify the complex relations between asylum and extradition.
Keywords: asylum, extradition, foreigner, refugee, subsidiary protection, the

principle of non-refoulement.
REZUMAT
Prezenta lucrare analizează legăturile ce se pot stabili între două proceduri cu o tradiţie
juridică îndelungată, respectiv azilul și extrădarea. După o scurtă incursiune în istoricul
instituţiei azilului și entităţilor cu atribuţii în domeniu, studiul se axează pe descrierea
Sistemului European Comun de Azil, construit pe fundamentele trasate de Convenţia
*
Profesor universitar în cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu” București – Facultatea de Drept, formator la Institutul
Naţional al Magistraturii, avocat titular al C.I. „Dan Lupașcu” – Baroul București, doctor în drept, specializarea drept
procesual penal, e-mail: prof.danlupascu@gmail.com.
**
Avocat asociat coordonator al S.C.P.A. „Mareș/Danilescu/Mareș” – Baroul București, doctorand în drept procesual
penal – Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, e-mail: mihai.mares@mares.ro.
Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont
2020: promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate și responsabilitate în cercetarea știinţifică
fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este
cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Investeşte în Oameni!

de la Geneva din 1951 și dezvoltat pentru a răspunde necesităţilor actuale ale spaţiului
unional de libertate, securitate și justiţie. Reglementarea azilului în România, conform
Legii nr. 122/2006 și actelor normative conexe este expusă în corelaţie cu dispoziţiile
relevante din Legea nr. 302/2004 privind persoanele exceptate de la extrădare. Pentru
a evidenţia problematica nuanţată a implicaţiilor azilului asupra procedurii extrădării,
sunt redate exemple din jurisprudenţa naţională recentă. Abordarea este întregită
cu elemente de drept comparat, ceea ce reflectă o preocupare comună a sistemelor
juridice moderne pentru a clarifica raporturile complexe dintre azil și extrădare.
Cuvinte-cheie: azil, extrădare, străin, refugiat, protecţie subsidiară, principiul

nereturnării.
Legislaţie relevantă: Legea nr. 122/2006
1. Introducere
Recent, presa internaţională a mediatizat intens demersul liderului separatist catalan, Carles
Puigdemont, învinuit, după declararea independenţei Cataloniei, de rebeliune, răzvrătire și
deturnare de fonduri, de a se refugia în Belgia, speculându-se posibila intenţie a acestuia de a
solicita azil, în vederea evitării predării sale în Spania, în baza unui mandat european de arestare.
În acest context, menţionăm că, din punct de vedere statistic, anul trecut în Belgia s-au înregistrat
doar 49 de cereri de azil formulate de către cetăţeni UE[1] (având în vedere că statele membre
ale Uniunii Europene și-au însușit valorile esenţiale specifice domniei legii, în practică, admiterea
cererilor de azil pentru cetăţenii UE este destul de rar întâlnită[2]).
Ipoteza de mai sus nu este, însă, una inedită. La fel de răsunătoare sunt și următoarele exemple[3]:
(i) campionul mondial la șah, Bobby Fischer, cetăţean american, a solicitat azil în Islanda, în
2005, urmare a inculpării sale penale pentru încălcarea sancţiunilor economice impuse
de către O.N.U. fostei Iugoslavii, deoarece acesta și-a apărat titlul, participând la un meci
împotriva lui Boris Spassky, organizat la Belgrad;
(ii) fondatorul Wikileaks, Julian Assange, a solicitat în 2012 azil din partea Ecuadorului, după ce a
dat publicităţii informaţii militare americane confidenţiale, inclusiv protocoale confidenţiale
de securitate;
(iii) în 2013, cetăţeanul american, Edward Snowden a devoalat documente clasificate ale
Administraţiei de securitate americane, călătorind și solicitând apoi azil în Rusia.
Între azil și procedura extrădării există o legătură strânsă, care de multe ori se reflectă în cazuri
mediatizate la scară globală.
[1]
M. Acton, Can Carles Puigdemont claim asylum in Belgium?, în Financial Times, 31 octombrie 2017, https://www.
ft.com/content/9495e422-be22-11e7-b8a3-38a6e068f464
[2]
Ibidem.
[3]
E.C. Kendall, Sanctuary in the 21stCentury:The Unique Asylum Exception to the Extradition Rule, în Michigan State International
Law Review, vol. 23.1, 2014, https://digitalcommons.law.msu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1160&context=ilr, p. 155.

Decizia de a acorda sau de a respinge cererea de azil, poate avea consecinţe importante și de
lungă durată pentru relaţiile diplomatice și geo-strategice dintre state, precum și cu privire la
DOCTRINĂ
eficienţa și legitimitatea înţelegerilor și tratatelor internaţionale.
Susţinem, în acord cu un alt autor[4], că, datorită naturii politice a majorităţii solicitărilor de azil,
acesta a devenit mai degrabă o excepţie de la regula internaţională a extrădării ori a demersurilor
legale ale unui stat de a solicita să îi fie predaţi cetăţenii care se sustrag procedurilor penale
desfășurate în aceste ţări solicitante.
2. Scurt istoric privind instituţia azilului și entităţile cu atribuţii în

acest domeniu
Potrivit art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948: „În caz de persecuţie,
orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte ţări. Acest drept nu poate fi
invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acţiuni
contrare scopurilor și principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, document cu valoare deopotrivă moral-politică și

juridică, a reprezentat catalizatorul „unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi”[5].
În acest context, a fost adoptată în 28 iulie 1951, la Geneva, Convenţia Naţiunilor Unite
privind statutul refugiaţilor, acest instrument reprezentând baza protecţiei internaţionale a
refugiaţilor[6].
Protocolul privind statutul refugiaţilor, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, a fost adoptat
pentru a extinde sfera categoriilor de refugiaţi cărora li se pot aplica prevederile Convenţiei din
1951, în sensul de a include toţi refugiaţii care intră sub incidenţa definiţiei date în convenţie,
fără a se ţine seama de data limită de 1 ianuarie 1951.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (sau Agenţia O.N.U. pentru refugiaţi,
abreviat U.N.H.C.R.), înfiinţat în 1950, veghează la respectarea Convenţiei din 1951 și Protocolului
din 1967[7]. Totodată, în situaţiile în care se solicită extrădarea unui refugiat sau unui solicitant de
azil, U.N.H.C.R. poate interveni pe lângă autorităţile din statul solicitat (chiar în situaţia în care
nu este recunoscut formal rolul său în acest stat) la nivel diplomatic ori în cadrul procedurilor
de extrădare, direct sau indirect, prin avocaţi sau alte persoane care acţionează pentru persoana
extrădabilă în cauză[8].
[4]
Idem, p. 154.
[5]
V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 52.
[6]
UNHCR, Convention and Protocol relating to the Statute of Refugees, Introductory note, http://www.unhcr.
org/3b66c2aa10.
[7]
UNHCR, The 1951 Refugee Convention, http://www.unhcr.org/1951-refugee-convention.html.
[8]
UNHCR, Guidance Note on Extradition and International Refugee Protection, aprilie 2008, https://www.coe.int/t/dghl/
standardsetting/pc-oc/PCOC_documents/Documents%202013/guidance%20note%20on%20extradition.pdf, p. 28.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (O.I.M.) este o entitate inter-guvernamentală

înfiinţată în 1951, ce joacă, de asemenea, un rol important în înţelegerea fenomenului migraţiei
și implicaţiilor acestuia asupra societăţii[9].
3. Sistemul European Comun de Azil

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)[10], în art. 3, prevede că: „Uniunea oferă cetăţenilor săi
un spaţiu de libertate, securitate și justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată
libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe,
dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalităţii și combaterea acestui fenomen” (s.n.).
Având în vedere că „drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale, și astfel cum
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale
dreptului Uniunii” [art. 6 alin. (3) TUE], trebuie menţionat că art. 2 și art. 3 din Convenţie conţin
interdicţii absolute, ce nu comportă nicio derogare, situaţie în care nu este permisă nicio formă de
returnare a unei persoane cu privire la care există un risc real de încălcare a acestor prevederi[11].
În cuprinsul titlului referitor la Spaţiul de libertate, securitate și justiţie din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)[12], în art. 67 alin. (2), se stipulează că: „Uniunea (...)
dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la frontierele
externe, care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este echitabilă faţă de
resortisanţii ţărilor terţe” (apatrizii fiind asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe).
Potrivit art. 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „dreptul de azil este
garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 și de
Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor și în conformitate cu Tratatul privind
Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (s.n.).
În viziunea U.N.H.C.R.[13], dreptul la azil, astfel cum este prevăzut în art. 18 din Carta UE, conţine
o multitudine de elemente, și anume: (i) protecţia împotriva nereturnării, inclusiv nerespingerea
la frontieră; (ii) accesul pe teritorii în scopul includerii în procese echitabile și efective de
determinare a statutului și a nevoilor de protecţie internaţională; (iii) evaluarea unei solicitări
de azil în cadrul unor procese echitabile, eficace și efective de azil (incluzând dreptul la interpret
și la asistenţă juridică gratuită); (iv) accesul la UNHCR (sau la organizaţii partenere); (v) condiţii
adecvate de primire; (vi) acordarea statului de refugiat sau de protecţie subsidiară, când sunt
îndeplinite criteriile; (vii) asigurarea exercitării drepturilor și libertăţilor fundamentale; și (viii)
ajungerea la un statut sigur.
[9]
About IOM, https://www.iom.int/about-iom.
[10]
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C, nr. 202 din 7 iunie 2016.
[11]
Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual de drept european în materie de azil, frontiere și
imigraţie, Consiliul Europei, 2014, http://fra.europa.eu, p. 70.
[12]
Publicat în J. Of., seria C, nr. 202 din 7 iunie 2016.
[13]
UNHCR, Declaraţia UNHCR privind dreptul la azil, responsabilitatea de supraveghere a UNHCR și obligaţia statelor de a
coopera cu UNHCR în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere a acesteia, http://www.refworld.org, p. 28.

Originile conceptului sistem european comun de azil – integrat politicii comune în domeniul
azilului, bazat pe aplicarea deplină și globală a Convenţiei de la Geneva din 1951, ce implică
DOCTRINĂ
afirmarea principiului nereturnării – pot fi identificate în lucrările Consiliului de la Tampere

din 15-16 octombrie 1999[14].
Sistemul European Comun de Azil (SECA)[15] cuprinde în prezent următoarele instrumente

juridice-cheie, adoptate la nivelul UE: Directiva nr. 2013/32/UE; Directiva nr. 2013/33/UE;
Directiva nr. 2011/95/UE; Regulamentul (UE) nr. 604/2013; Regulamentul (UE) nr. 603/2013.
Directiva nr. 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind
procedurile comune de acordare și retragere a protecţiei internaţionale[16] prevede, în art. 46, că
solicitanţii de protecţie internaţională au dreptul la o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe
judecătorești.
În anul 2016, Comisia Europeană a publicat o propunere de Regulament care să stabilească o

procedură comună pentru protecţie internaţională în cadrul Uniunii și care ar urma să abroge
Directiva nr. 2013/32/UE[17]. Obiectivele acestei propuneri vizează asigurarea unui grad mai ridicat
de armonizare și uniformitate cu privire la procedurile de azil pe teritoriile statelor membre.
Directiva nr. 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de

stabilire a standardelor pentru primirea solicitanţilor de protecţie internaţională[18] „se aplică
tuturor resortisanţilor ţărilor terţe și apatrizilor care depun o cerere de protecţie internaţională
pe teritoriul unui stat membru, inclusiv la frontieră, în apele teritoriale sau în zonele de tranzit
ale unui stat membru, cât timp aceștia sunt autorizaţi să rămână pe teritoriul respectiv în calitate
de solicitanţi, precum și membrilor familiilor acestora, în cazul în care sunt incluși în cererea de
protecţie internaţională respectivă, în conformitate cu dreptul intern” [art. 3 alin. (1)].
Conform art. 3 alin. (4) din Directiva nr. 2013/33/UE, statele membre au posibilitatea de
a decide să aplice prevederile acestei directive procedurilor de examinare a solicitărilor unor
alte forme de protecţie decât cea care decurge din Directiva nr. 2011/95/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia
de protecţie internaţională, la un statut uniform pentru refugiaţi sau pentru persoanele eligibile
pentru obţinerea de protecţie subsidiară și la conţinutul protecţiei acordate[19].
[14]
European Parliament, Tampere European Council 15 and 16 October 1999, Presidency Conclusions, http://www.
europarl.europa.eu/summits/tam_en.htm.
[15]
European Commission, Common European Asylum System, https://ec.europa.eu/home-affairs/what-we-do/policies/
asylum_en.
[16]
Directiva nr. 2013/32/UE, publicată în J. Of., seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Directiva nr. 2005/85/CE a
Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare
și retragere a statutului de refugiat.
[17]
European Commission, Proposal for a Regulation of the European Parliament and of the Council establishing a common
procedure for international protection in the Union and repealing Directive 2013/32/EU, COM(2016) 467 final, Bruxelles,
13.07.2016, https://ec.europa.eu.
[18]
Directiva nr. 2013/33/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a
reformat Directiva nr. 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea
solicitanţilor de azil în statele membre.
[19]
Directiva nr. 2011/95/UE, publicată în J. Of., seria L, nr. 337 din 20 decembrie 2011, a reformat Directiva nr. 2004/83/
CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

Analizând condiţiile pentru ca o persoană să fie considerată refugiat, într-o cauză, Curtea de

Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. (b) și (c) din Directiva
nr. 2004/83 (reformată prin Directiva nr. 2011/95/UE) „trebuie interpretate în sensul că, în
împrejurări precum cele din cauza principală, nu rezultă că măsurile la care se expune un militar
ca urmare a refuzului de a-și efectua serviciul, precum condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate sau excluderea din armată, pot fi considerate, ţinând seama de exercitarea legitimă, de
către statul în cauză, a dreptului său de a menţine forţe armate, ca fiind atât de disproporţionate sau
de discriminatorii încât să se numere printre actele de persecuţie prevăzute la dispoziţiile respective.
Cu toate acestea, este de competenţa autorităţilor naţionale să verifice acest aspect”[20].
Într-o altă cauză, aceeași instanţă europeană a decis că art. 12 alin. (2) lit. (c) din Directiva
nr. 2004/83/CE „trebuie interpretat în sensul că, pentru a putea reţine existenţa cauzei de
excludere de la recunoașterea statutului de refugiat care figurează la acest articol, nu este necesar
ca solicitantul protecţiei internaţionale să fi fost condamnat pentru una dintre infracţiunile teroriste
prevăzute la articolul 1 alineatul (1) din Decizia-cadru nr. 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002
privind combaterea terorismului” (s.n.). De asemenea, se arată că art. 12 alin. (2) lit. (c) și art. 12
alin. (3) din aceeași directivă „trebuie interpretate în sensul că acte de participare la activităţile
unui grup terorist, cum sunt cele pentru care a fost condamnat pârâtul din litigiul principal, pot
justifica excluderea de la recunoașterea statutului de refugiat, deși nu s-a dovedit că persoana în
cauză a comis, a încercat să comită sau a ameninţat cu comiterea unui act terorist astfel cum este
definit în rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În vederea evaluării
individuale a faptelor care permit să se aprecieze dacă există motive întemeiate pentru a crede că o
persoană s-a făcut vinovată de acte contrare scopurilor și principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite,
a instigat la astfel de acte ori a participat în orice fel la acestea, împrejurarea că persoana respectivă
a fost condamnată, de instanţele dintr-un stat membru, pentru participarea la activităţile unui
grup terorist prezintă o importanţă deosebită, ca de altfel și constatarea că acea persoană era un
membru de conducere al acestui grup, fără a fi necesar să se dovedească faptul că aceeași persoană
a instigat ea însăși la comiterea unui act de terorism sau că a participat în orice fel la acesta”[21].
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie

2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre
de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid[22] (supranumit „Regulamentul
Dublin”) are ca obiectiv asigurarea accesului rapid la procedurile de azil și examinarea fondului
cererii de către un singur stat membru, determinat cu precizie, în funcţie de criterii ordonate
ierarhic, respectiv consideraţii de ordin familial, posedarea unei vize sau permis de ședere într-un
stat membru sau la caracterul regulamentar sau nu al pătrunderii pe teritoriul UE[23].
resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte
motive, au nevoie de protecţie internaţională și referitoare la conţinutul protecţiei acordate.
[20]
CJUE, Andre Lawrence Shepherd împotriva Bundesrepublik Deutschland, Cauza C-472/13, hotărârea din 26 februarie
2015, pct. 2 din dispozitiv.
[21]
CJUE, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides c. Mostafa Lounani, Cauza C-573/14, hotărârea din 31 ianuarie
2017, pct. 1 și 2 din dispozitiv.
[22]
Regulamentul (UE) nr. 604/2013, publicat în J. Of., seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Regulamentul (CE) nr. 343/2003
al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe.
[23]
European Commission, Country responsible for asylum application (Dublin), https://ec.europa.eu/home-affairs/what-
we-do/policies/asylum/examination-of-applicants_en.

Astfel cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[24], există o prezumţie relativă cu
privire la conformitatea tratamentului aplicat solicitanţilor de azil în fiecare stat membru cu
DOCTRINĂ
cerinţele impuse de Cartă, de Convenţia de la Geneva, precum și de CEDO. Cu toate acestea,

se admite ca, în practică, sistemul de azil să întâmpine dificultăţi majore de funcţionare într-un
anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul transferului către acest stat
membru, solicitanţii de azil să fie trataţi într-un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale,
însă nu orice astfel de încălcare este suficientă pentru a bara transferul.
În vederea facilitării aplicării Regulamentului (UE) nr. 604/2013, a fost adoptat, de asemenea,
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind
instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente
a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 și privind cererile autorităţilor de aplicare a legii din statele
membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de
modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenţiei europene pentru gestionarea
operaţională a sistemelor informatice la scară largă, în spaţiul de libertate, securitate și justiţie[25].
Informaţiile conţinute în sistemul Eurodac servesc scopului prevenirii, detectării sau anchetării
infracţiunilor cu caracter terorist, astfel cum sunt menţionate în Decizia-cadru nr. 2002/475/
JAI privind combaterea terorismului sau a altor infracţiuni grave, menţionate în Decizia-cadru
nr. 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele
membre, acestea putând fi consultate pentru comparaţie de către autorităţile desemnate ale
statelor membre și de către Oficiul European de Poliţie (Europol) (pct. 8 din Preambul).
Acquis-ul Uniunii Europene mai include următoarele acte cu relevanţă în domeniul azilului: (i)
Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010
privind înfiinţarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil; (ii) Directiva nr. 2003/109/CE
a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi
pe termen lung[26], modificată prin Directiva nr. 2011/51/UE[27], ce vizează extinderea domeniului
său de aplicare la beneficiarii de protecţie internaţională; (iii) Directiva nr. 2003/86/CE
a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei[28]; (iv) Directiva
2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea
protecţiei temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare
a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea
consecinţelor acestei primiri[29].
[24]
CJUE, N. S. c. Secretary of State for the Home Department, Cauzele conexate C-411/10 și C-493/10, hotărârea din
21 decembrie 2011, par. 80-82.
[25]
Regulamentul (UE) nr. 603/2013, publicat în J. Of., seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, a reformat Regulamentul (CE)
nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „EURODAC” pentru compararea ampren-
telor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenţiei de la Dublin și Regulamentul (CE) nr. 407/2002 al Consiliului din
28 februarie 2002 de stabilire a anumitor norme de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2725/2000 privind in-
stituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenţiei de la Dublin.
[26]
Publicată în J. Of., Ediţie specială 2007, capitolul 19 – „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, volumul 6.
[27]
Publicată în J. Of., seria L, nr. 132 din 19 mai 2011.
[28]
Publicată în J. Of., seria L, nr. 251 din 3 octombrie 2003.
[29]
Publicată în J. Of., seria L, nr. 212 din 7 august 2001. Când se aplică Directiva nr. 2001/55/CE, prevederile Directivei
nr. 2013/33/UE nu sunt aplicabile, așa cum prevede explicit art. 3 alin. (3) din Directiva nr. 2013/33/UE.

4. Noţiunea și reglementarea azilului în România

În lipsa unei definiţii legale a azilului, în doctrină s-a arătat că acesta înseamnă „găzduirea și
protecţia statului român acordate străinilor și apatrizilor, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfășurate în favoarea umanităţii, progresului și păcii”[30].
Azilul este reglementat atât prin izvoare normative interne, cât și internaţionale.
Dreptul de azil este consacrat la nivel constituţional prin art. 18 alin. (2) din legea fundamentală,
care prevede că: „Dreptul de azil se acordă și se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor
și a convenţiilor internaţionale la care România este parte”.
România a devenit parte la mai multe convenţii internaţionale în materie, respectiv: prin
Legea nr. 46/1991[31] a aderat la Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951, precum
și la Protocolul privind statutul refugiaţilor din 1967; prin Legea nr. 361/2005[32] a aderat la
Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la New York la 30 august 1961;
prin Legea nr. 362/2005[33] a aderat la Convenţia privind statutul apatrizilor, adoptată la New
York la 28 septembrie 1954. Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, potrivit art. 2 din
Legea nr. 362/2005, România a formulat trei rezerve, și anume: (i) de a acorda ajutor public
doar apatrizilor care sunt și refugiaţi, în înţelesul Convenţiei din 28 iulie 1951 privind statutul
refugiaţilor și al Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor sau, după caz, în
condiţiile legii naţionale; (ii) de a elibera documente de identitate doar acelor apatrizi cărora
le-a fost acordat de către autorităţile competente dreptul de a rămâne pe teritoriul României
permanent sau, după caz, pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii naţionale; și (iii) de
a expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul ei, în condiţiile legislaţiei în vigoare, atunci când a
săvârșit o infracţiune.
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România[34], cu modificările și completările ulterioare,

„stabilește regimul juridic al străinilor care solicită protecţie internaţională în România, regimul
juridic al străinilor beneficiari ai protecţiei internaţionale în România, procedura de acordare,
încetare și anulare a protecţiei internaţionale în România, procedura pentru stabilirea statului
membru responsabil cu analizarea cererii de azil, precum și condiţiile de acordare, excludere și
încetare a protecţiei temporare” (art. 1).
Acest act normativ transpune în mare parte legislaţia secundară unională relevantă în materie,
menţionată supra.
Faţă de împrejurarea că legea menţionată mai sus definește termenul „străin” drept „cetăţean
străin sau apatrid” [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 122/2006], în literatura de specialitate[35]
s-a apreciat că această definiţie trebuie corelată cu cea prevăzută în art. 2 lit. a) din O.U.G.
[30]
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional și instituţii politice, ed. a X-a, Ed. Lumina Lex, București, 2002, p. 183.
[31]
Publicată în M. Of. nr. 148 din 17 iulie 1991.
[32]
Publicată în M. Of. nr. 1156 din data de 21 decembrie 2005.
[33]
Publicată în M. Of. nr. 1146 din data de 19 decembrie 2005.
[34]
Publicată în M. Of. nr. 428 din data de 18 mai 2006.
[35]
D. Lupașcu, Azilul în România, în Revista Pandectele Române nr. 1/2009, Ed. Wolters Kluwer, București, p. 18.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România[36], conform căreia „străin” este „persoana
care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului
DOCTRINĂ
Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene”.
Dispoziţiile Legii nr. 122/2006 au fost detaliate prin H.G. nr. 1.251/2006[37], act normativ cu caracter
secundar prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006.
Principiile ce guvernează procedura de azil, astfel cum sunt prevăzute în Legea privind azilul
în România, vizează: accesul la procedura de azil (art. 4); nediscriminarea (art. 5); situaţia
persoanelor vulnerabile sau cu nevoi speciale (art. 51); nereturnarea (art. 6); unitatea familiei
(art. 7); interesul superior al copilului (art. 8); confidenţialitatea (art. 10); rolul activ (art. 12);
prezumţia de bună-credinţă (art. 15).
La nivel instituţional, se cuvine a se menţiona înfiinţarea, prin O.U.G. nr. 55/2007, a Oficiului Român
pentru Imigrări, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Ministerului Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Afacerilor
Interne), prin reorganizarea Autorităţii pentru Străini și a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
Structura organizatorică și atribuţiile Oficiului sunt stabilite prin H.G. nr. 639/2007[38].
Semnalăm și faptul că, prin H.G. nr. 568/1992[39], a fost aprobat Acordul dintre Guvernul
României și Organizaţia Internaţională pentru Migraţie referitor la statutul juridic, privilegiile
și imunităţile acestei organizaţii în România, semnat la București la 15 iulie 1992.
În acest cadru, se cuvine a fi menţionat că, la data de 8 mai 2008 a fost înfiinţat Centrul de tranzit
în regim de urgenţă (CTU), care reprezintă prima facilitate europeană de acest gen și a doua din
lume, în conformitate cu acordul tripartit încheiat între Guvernul României, UNHCR și OIM[40].
5. Procedura de soluţionare a cererilor de azil în România

Soluţionarea cererilor de azil se poate realiza potrivit procedurii ordinare ori în conformitate cu
una dintre formele derivate, cum ar fi procedura accelerată.
Procedura ordinară (reglementată în art. 34-70 din Legea nr. 122/2006) se desfășoară în două
etape, respectiv: etapa administrativă și etapa judecătorească.
În ceea ce privește declanșarea procedurii de azil, o persoană este considerată solicitant de azil din
momentul manifestării de voinţă, exprimată, în scris sau oral, în faţa autorităţilor competente,
din care să rezulte că aceasta solicită protecţia statului român. Din acest moment, solicitantul
de azil beneficiază de drepturile și are obligaţiile specifice, prevăzute la art. 17-19 din lege.
[36]
Republicată în M. Of. nr. 421 din 6 iunie 2008, cu modificările și completările ulterioare.
[37]
Publicată în M. Of. nr. 805 din 25 septembrie 2006.
[38]
O.U.G. nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative și H.G. nr. 639/2007 privind
structura organizatorică şi atribuţiile Oficiului Român pentru Imigrări au fost publicate în M. Of. nr. 424 din 26 iunie 2007.
[39]
Publicată în M. Of. nr. 251 din 8 octombrie 1992.
[40]
OIM în România, https://www.oim.ro/ro/despre-noi/oim-in-romania.

Cererea de azil trebuie să fie individuală, completată în limba română sau într-o limbă pe care
solicitantul o înţelege, și să fie înaintată personal de către solicitant sau, după caz, de curator ori
de reprezentantul legal, la una dintre următoarele autorităţi competente: structurile Oficiului
Român pentru Imigrări; structurile Poliţiei de Frontieră Române; unităţile de poliţie în cadrul
cărora sunt constituite și funcţionează centre de reţinere și arestare preventivă; structurile
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei.
După înregistrarea cererii de protecţie internaţională, are loc un interviu preliminar, consemnat
într-un formular standard, în cadrul căruia solicitantul de azil este ascultat în vederea stabilirii
datelor personale ale acestuia, ale membrilor săi de familie, ale rudelor sau ale oricăror altor
persoane aflate în relaţii de natură familială cu acesta, a rutei parcurse din ţara de origine până în
România, a informaţiilor privind eventuale proceduri de azil anterioare desfășurate într-un alt stat
membru sau într-un stat terţ, precum și referitor la documentele de identitate sau de călătorie
aflate în posesia sa. Dacă, din răspunsurile solicitantului rezultă indicii privind necesitatea derulării
procedurii de determinare a statului membru responsabil, interviul preliminar se desfășoară cu
respectarea prevederilor Regulamentului Dublin.
Odată cu depunerea cererii, toţi solicitanţii de azil care, potrivit declaraţiilor acestora, au împlinit
vârsta de 14 ani, vor fi supuși prelevării de amprente digitale, care sunt transmise, comparate,
căutate și stocate în sistemul Eurodac, potrivit Regulamentului Eurodac.
Activităţile de intervievare, analizare a motivelor invocate și deciziei asupra cererilor de azil sunt
realizate de funcţionari anume desemnaţi din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări.
Când se consideră relevant pentru soluţionarea cererii de protecţie internaţională și dacă există
consimţământul solicitantului, acesta va fi supus unei expertize medico-legale cu privire la semne
ale expunerii în trecut la persecuţie sau la un risc serios.
Cererea de azil se soluţionează pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului și a

motivelor invocate de acesta, care sunt analizate în raport cu situaţia concretă din ţara de origine
și cu credibilitatea solicitantului.
Termenul de soluţionarea a cererii este de 30 de zile de la preluarea cazului; acesta poate fi

prelungit succesiv cu noi perioade, în condiţiile și limitele prevăzute de lege (art. 52). Acest
termen se suspendă pe perioada procedurii de determinare a statului membru responsabil cu
analizarea unei cereri de azil, a procedurii primei ţări de azil, a procedurii ţării terţe sigure sau,
după caz, a procedurii ţării terţe europene sigure. După încetarea cauzei de suspendare termenul
de soluţionare nu poate fi mai mic de 20 de zile.
În etapa administrativă, solicitantul poate renunţa, explicit sau implicit, la cererea de azil, în
această situaţie fiind întocmită o decizie de închidere a dosarului.
Hotărârea emisă de funcţionar conţine una dintre următoarele soluţii: a) recunoaște statutul
de refugiat; sau b) acordă protecţia subsidiară – cu indicarea motivelor neacordării statului de
refugiat; sau c) respinge cererea de azil – cu indicarea motivelor corespunzătoare pentru fiecare
formă de protecţie, precum și a menţiunii cu privire la obligaţia de a părăsi teritoriul României,
în termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil.

Împotriva hotărârii de acordare a protecţiei subsidiare sau de respingere a cererii de azil se poate
face plângere, în termen de 10 zile de la comunicare. Dacă aceasta a fost depusă în termenul legal,
DOCTRINĂ
pe perioada soluţionării plângerii, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României.
Plângerea motivată se depune la structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român

pentru Imigrări care a emis hotărârea sau la instanţa competentă, însoţită de copia de pe
hotărârea de respingere a cererii de azil, precum și de înscrisurile sau orice alte elemente pe care
se sprijină plângerea.
Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura

specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
În etapa judecătorească de soluţionare a cererilor de azil părţile sunt Oficiul Român pentru
Imigrări[41] și solicitantul de azil a cărui cerere de azil a fost respinsă în tot sau în parte.
Dezbaterile au loc în ședinţă secretă, cu respectarea principiului confidenţialităţii.
Termenul pentru soluţionarea plângerii de către instanţă este de 30 de zile de la primirea acesteia,
iar motivarea acesteia se va face în termen de 5 zile de la pronunţare.
Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara
recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se motivează în termen de 10 zile de la
data comunicării sentinţei și se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa, instanţa
competentă fiind tribunalul, secţia de contencios administrativ, în a cărui circumscripţie se află
judecătoria a cărei hotărâre este atacată.
Petentul poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în ședinţă, fie prin cerere scrisă. Renunţarea
se constată de instanţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţarea ei.
Ulterior finalizării procedurii de azil, în cazul străinului care nu a obţinut protecţie internaţională,
Inspectoratul General pentru Imigrări emite decizia de returnare, care conţine obligaţia străinului
de a părăsi teritoriul României de îndată sau până la expirarea termenului de 15 zile. În cazul în
care, din motive obiective, străinul nu poate părăsi teritoriul României în termenul prevăzut de
lege, Inspectoratul General pentru Imigrări acordă acestuia permisiunea de a rămâne pe teritoriul
României, în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor în România.
Procedura accelerată (art. 75-81 din Legea nr. 122/2006) are ca obiect cererile de azil: (i) evident
nefondate; (ii) ale persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenenţa lor la o anumită grupare,
prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori pentru ordinea publică în România; (iii) ale
persoanelor care provin dintr-o ţară sigură de origine.
Cererea de azil este considerată evident nefondată dacă se constată lipsa de fundament a
invocării unei temeri de persecuţie sau a expunerii la un risc serios în ţara de origine sau inducerea
în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea, în
mod abuziv, cu rea-credinţă, la procedura de azil.
[41]
Legea (art. 60) face referire la entitatea anterioară, respectiv Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.

Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori re-
curgerea abuzivă la procedura de azil există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie
plauzibilă, se află, printre altele, în situaţia prevăzută în art. 76 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 122/2006,
respectiv „a depus o cerere de azil cu scopul evident de a împiedica punerea iminentă în executare a
unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deși
anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere”.
Motivele ce determină constatarea caracterului evident nefondat al cererii de azil nu pot să

prevaleze temerii bine întemeiate de persecuţie sau expunerii la un risc serios, în sensul legii.
În momentul în care, în cursul procedurii ordinare, funcţionarul anume desemnat constată

existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute de lege, procedura accelerată poate fi declanșată.
Acesta, după efectuarea interviului și analizarea motivelor invocate în susţinerea cererii de azil,
se pronunţă în termen de 3 zile de la declanșarea procedurii accelerate.
Hotărârea de respingere a cererii ca evident nefondată poate fi atacată cu plângere în 7 zile de la

comunicare, iar, dacă aceasta este depusă în termenul legal, solicitantul are dreptul de a rămâne
pe teritoriul României pe perioada soluţionării plângerii.
Instanţa competentă pentru soluţionarea plângerii este judecătoria în a cărei rază teritorială se află
structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea.
Termenul pentru soluţionarea plângerii este de 10 zile, iar instanţa de judecată, pronunţând o
hotărâre motivată, fie admite plângerea și reţine cauza spre soluţionare în procedura ordinară,
fie menţine hotărârea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, în acest din urmă caz hotărârea fiind
irevocabilă.
6. Implicaţiile procedurii azilului asupra procedurii extrădării

Din perspectivă istorică, redactorii Convenţiei de la Geneva din 1951 au avut în vedere
delimitarea conţinutului și finalităţii instituţiei azilului de cele ale instituţiei extrădării[42]. În acest
sens[43], sunt relevante prevederile art. 1 din Convenţie, care definește termenul „refugiat”, având
un regim juridic specific, precum și cazurile de excludere prevăzut la art. 1 pct. F lit. (a) și (b) din
Convenţie, conform cărora dispoziţiile acestei convenţii nu vor fi aplicabile persoanelor despre
care ar exista motive serioase să se creadă: că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau
o crimă contra umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale elaborate pentru a prevedea
dispoziţii cu privire la aceste crime, ori o crimă gravă de drept comun în afara ţării de primire,
înainte de a fi admise în aceasta ca refugiaţi.
În definiţia termenului „refugiat” se evidenţiază condiţia ca, în privinţa persoanei în cauză, să

existe unele „temeri justificate de a fi persecutată”, ceea ce îmbină un element subiectivist (starea
de temere) cu unul obiectivist (cerinţa caracterului justificat al temerii)[44].
[42]
O. Beer, Relationship between asylum procedures and extradition procedures, PC-OC, Strasbourg, 29 mai 2013, www.
coe.int, pp. 2-3.
[43]
Ibidem.
[44]
UNHCR, Handbook and Guidelines on Procedures and Criteria for Determining Refugee Status, Geneva, decembrie
2011, http://www.refworld.org/docid/4f33c8d92.html, p. 11.

Convenţia de la Geneva consacră, în art. 33, principiul nereturnării, un concept-cheie în

procedura azilului, conform căruia „niciun stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun
DOCTRINĂ
fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv
de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice” [alin.(1)]. Prin
excepţie, alineatul următor prevede că acest beneficiu „nu va putea fi totuși invocat de către un
refugiat faţă de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea ţării
unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav,
constituie o ameninţare pentru comunitatea ţării respective”.
Sensul principiului nereturnării derivă, conform dreptului internaţional al drepturilor omului, și

din art. 3 din Convenţia ONU împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, precum și din dreptul general internaţional[45].
S-a observat[46] că principiul nereturnării se intersectează într-o anumită măsură cu unele motive
de refuz al extrădării, cum ar fi interdicţia extrădării pentru infracţiuni de natură politică, pentru
motive discriminatorii, nerespectarea dreptului la un proces echitabil sau principiul specialităţii
(a se vedea art. 21 și art. 74 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală[47]).
Principiul nereturnării este consacrat și în legislaţia română, în art. 6 din Legea nr. 122/2006,
care prevede, că „împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau
de returnare forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor prevăzute la
art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului[48]”.
În egală măsură, „persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie
subsidiară este protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice
stat în care viaţa ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente
inumane ori degradante”.
În aplicarea art. 3 din CEDO și a prevederilor echivalente ale art. 4 din Carta UE, atât Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea de Justiţie a Uniunii Europene „admit că drepturile
fundamentale pot afecta obligaţia legală a unui stat membru de a transfera o persoană către un alt
stat”, apreciindu-se „că testul ar trebui să constea în a determina dacă există «motive serioase și
întemeiate să se creadă» că există un «risc real» că prevederile menţionate vor fi încălcate în statul
în care persoana în cauză ar trebui în mod normal să fie transferată”[49].
[45]
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), Aviz consultativ privind aplicarea extrateritorială a
obligaţiilor de nereturnare, în conformitate cu Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor și Protocolul din 1967 la
aceasta, 2007, în Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Manual..., op. cit., p. 68.
[46]
S. Kapferer – UNHCR, Legal and Protection Policy – The Interface between Extradition and Asylum, noiembrie 2003,
http://www.unhcr.org/3fe84fad4.pdf, p. x.
[47]
Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[48]
Conform art. 44 alin. (1) și (2) din Legea nr. 535/2004, împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există
date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune
măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară, dacă
împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România.
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi victimelor conflictelor armate ale
căror statut şi regim sunt reglementate prin legi speciale.
[49]
CJUE, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa c. Ciprian Vasile Radu, C-396/11, Concluziile
Avocatului General Eleanor Sharpston, prezentate la 18 octombrie 2012, par. 77.

Prin excepţie, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie
subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: (i) există motive temeinice ca
persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa securităţii statului român; sau (ii)
persoana în cauză, fiind condamnată printr-o hotărâre definitivă pentru o infracţiune gravă –
definită ca orice infracţiune săvârșită cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa privativă de
libertate al cărei maxim special este de peste 5 ani (a fortiori, deși legea nu explicitează, se aplică
și pentru detenţiunea pe viaţă[50]) – constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.
Printre persoanele exceptate de la extrădare, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 302/2004, se numără și solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat
sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine
sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuși
la tortură, tratamente inumane și degradante.
În art. 19 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 se indică momentul în funcţie de care se apreciază
calitatea de cetăţean român, solicitant de azil sau beneficiar al statutului de refugiat ori al
protecţiei subsidiare în România, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării.
În ipoteza în care această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de
extrădare și data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
7. Practică judiciară relevantă
7.1. Efectele procedurii de azil asupra arestării provizorii de urgenţă
Într-o cauză[51], ulterior dispunerii de către instanţa de fond a măsurii arestării provizorii de
urgenţă în vederea extrădării, în temeiul dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 302/2004, raportat
la dispoziţiile art. 16 din Convenţia europeană de extrădare, ratificată de România prin Legea
nr. 80/1997, faţă de persoana urmărită, în baza difuziunii nr. x/2017 a Biroului Interpol Moscova,
Federaţia Rusă, și rămânerii definitive a acestei încheieri prin respingerea contestaţiei formulate
de persoana extrădabilă, în cursul derulării procedurii extrădării, persoana extrădabilă a formulat
cerere de azil, fiind demarate procedurile necesare derulării acestei cereri.
Drept urmare, s-a fixat un termen intermediar în cauza având ca obiect procedura extrădării,
pentru a se pune în discuţie din oficiu raportul dintre cererea de azil și măsura arestării provizorii
de urgenţă, termen la care „instanţa a constatat că dobândirea ulterioară a calităţii de solicitant
de azil, după arestarea provizorie de urgenţă, nu face nelegală măsura dispusă în condiţii legale și
nu atrage revocarea măsurii arestării provizorii în caz de urgenţă”, iar „interdicţia arestării provizorii
a solicitanţilor de azil, așa cum este prevăzută în art. 44 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, prin
raportare la art. 19 lit. b) din lege, nu are în vedere numai calitatea de solicitant de azil, ci și condiţia
ca solicitantul de azil să se afle în cazul în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice
alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuși la tortură,
tratamente inumane sau degradante”.
[50]
D. Lupașcu, op. cit., p. 20.
[51]
C.A. Iași, secţia penală și pentru cauze cu minori, încheierea din 12 mai 2017, apud Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 767
din 24 august 2017 (ca instanţă de control judiciar, învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de persoana extrădabilă
împotriva hotărârii de admitere a cererii de extrădare înaintate de Procuratura Generală a Federaţiei Ruse), www.scj.ro.

În speţă, constatându-se că nu s-a invocat și nu s-a făcut dovada că în statul solicitant (Federaţia
Rusă) viaţa ori libertatea persoanei extrădabile ar fi pusă în pericol sau aceasta ar fi supusă la
DOCTRINĂ
tortură, tratamente inumane sau degradante, s-a reţinut de către instanţa de fond că interdicţia
arestării provizorii de urgenţă, prevăzută de art. 44 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, nu îi este
aplicabilă persoanei extrădabile. Totodată, s-a constatat că nu există o altă interdicţie legală
privind derularea procedurii de extrădare cu persoana extrădabilă, solicitantă de azil, în stare de
arest provizoriu.
În consecinţă, a fost respinsă sesizarea din oficiu a instanţei de judecată privind revocarea sau
înlocuirea măsurii arestării provizorii de urgenţă a persoanei extrădabile.
7.2. Efectele procedurii de azil asupra arestării provizorii în vederea extrădării, până
la predarea persoanei extrădate
Într-o decizie de speţă[52], Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a reţinut că, faţă de persoana
extrădabilă fusese emis, în data de 12 decembrie 2015, un mandat de arestare provizorie în
vederea extrădării, care a fost prelungit succesiv, până la admiterea cererii de extrădare formulată
de autorităţile din Republica Moldova, prin sentinţa penală nr. 41/PI din 19 februarie 2016,
pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a dispus extrădarea în Republica Moldova a
persoanei extrădate și s-a menţinut starea de arest provizoriu până la predarea acesteia.
Totodată, s-a observat că nu a fost fixată de autorităţile solicitante și solicitate o dată a predării,
deoarece persoana extrădată a formulat plângere împotriva soluţiei pronunţate de Inspectoratul
General pentru Imigrări în cadrul procedurii de azil, la biroul Registratură al Judecătoriei Timișoara,
determinând ca sentinţa penală a Curţii de Apel Timișoara, prin care s-a admis extrădarea, să nu
poată fi pusă în executare până la soluţionarea dosarului aflată pe rolul Judecătoriei Timișoara.
În acest sens, instanţa a stabilit că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, potrivit
cărora instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării
provizorii, nu mai sunt incidente, acestea fiind aplicabile doar în cursul soluţionării cererii de
extrădare, fiind aplicabile, în schimb, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea 302/2004, dispoziţii
aplicate, de altfel, prin sentinţa penală nr. 41/2016, pronunţată de Curtea de Apel Timișoara,
potrivit cărora: „în cazul în care curtea de apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare,
hotărăște admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu
în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate, conform art. 57”.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a constatat că nu a fost fixat un termen pentru predarea
persoanei extrădate în Republica Moldova, motivul împiedicării predării fiind determinat de
necesitatea soluţionării plângerii formulate de aceasta la Judecătoria Timișoara, împotriva soluţiei
pronunţate de Inspectoratul General pentru Imigrări în cadrul procedurii de azil.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a apreciat că măsura arestării provizorii în
vederea extrădării nu a încetat de drept, motiv pentru care a respins, ca nefondată, contestaţia
formulată de persoana extrădată împotriva sentinţei nr. 115/PI din 26 aprilie 2016 a Curţii de Apel
Timișoara – secţia penală, prin care instanţa de fond a respins cererea de constatare a încetării
de drept a măsurii de arest provizoriu în vederea extrădării.
[52]
Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 701 din 12 mai 2016, www.scj.ro.

În concluzie, s-a apreciat că „în cazul în care instanţa a dispus, conform art. 52 alin. (3) din Legea
nr. 302/2004, admiterea cererii de extrădare și menţinerea arestării provizorii în vederea extrădării
până la predarea persoanei extrădate, însă data predării nu a putut fi stabilită, întrucât procedura
de azil iniţiată de persoana extrădată nu a fost finalizată, termenele prevăzute în art. 43 alin. (7)
și art. 57 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 nu încep să curgă și, în consecinţă, încetarea de drept a
măsurii arestării nu poate fi constatată”.
8. Aspecte de drept comparat

Diversele sisteme de drept aparţinând atât tradiţiei juridice continentale, cât și sistemului
common law au abordat, în general, pe plan legislativ și jurisprudenţial, relaţia dintre azil și
extrădare.
Legea germană privind azilul (Asylverfahrensgesetz, AsylVfG)[53] prevede, în Secţiunea a 6-a, cu titlul
marginal „Efectul obligatoriu al hotărârilor în baza legii azilului”, că hotărârile pronunţate cu privire
la cereri de azil sunt obligatorii sub toate aspectele juridice privitoare la recunoașterea acordării
azilului sau protecţiei internaţionale; acest efect nu se aplică, însă, procedurilor de extrădare[54].
În legislaţia britanică, Extradition Act 2003 prevede[55], în Secţiunea 39 alin. (3), astfel cum a fost
modificată prin Anti-social Behaviour, Crime and Policing Act 2014, că, dacă s-a emis un ordin ca o
persoană să fie extrădată potrivit unui mandat de arestare emis de o autoritate judiciară făcând
parte din Categoria 1 teritorială – adică statele membre UE, care aplică mandatul european de
arestare, precum și Gibraltar – iar respectiva persoană a formulat o cerere de azil (fie anterior, fie
ulterior emiterii mandatului), nu se permite extrădarea înainte ca cererea de azil să fie soluţionată
definitiv. Secţiunea 121 prevede dispoziţii similare, aplicabile, însă, statelor din Categoria a 2-a
teritorială – ce cuprinde state cu care Regatul Unit a încheiat tratate internaţionale de extrădare[56].
Într-o cauză recentă[57], instanţa britanică (High Court of Justice – Queen’s Bench Division) a stabilit
că, în situaţia în care a fost formulată o cerere de azil, aceasta nu este considerată a fi soluţionată
definitiv, în sensul Secţiunii 239 din Extradition Act 2003, decât dacă și-a urmat cursul în cadrul
procedurilor prevăzute în lege.
În Canada, actul normativ Immigration and Refugee Protection Act („IRPA”) constituie sediul
materiei privind instituţia azilului. Cu privire la principiul nereturnării, se arată într-o decizie
de speţă[58] în care se analizează raportul dintre azil și extrădare că, potrivit Secţiunii 115, care
[53]
Versiunea promulgată în data de 2 septembrie 2008, modificată prin legea din 11 martie 2016, disponibilă la: https://
www.gesetze-im-internet.de/englisch_asylvfg/englisch_asylvfg.html#p0016.
[54]
În Germania, potrivit Oficiului Federal pentru Migraţie și Refugiaţi (BAMF), în anul 2016 un număr total de 722.370 de
cereri pentru azil (o creștere cu aprox. 65% faţă de anul precedent).
[55]
Versiunea actualizată a actului normativ este disponibilă la: https://www.legislation.gov.uk/ukpga/2003/41/section/39.
[56]
Lista statelor din Categoriile 1 și 2 teritoriale este disponibilă la: https://www.gov.uk/guidance/extradition-processes-
and-review.
[57]
R (on the application of Troitino) v NCA and others [2017] EWHC 931 (Admin), https://uk.practicallaw.thomsonreuters.
com/w-007-8982?transitionType=Default&contextData=(sc.Default)&firstPage=true&bhcp=1 sau https://high-
court-justice.vlex.co.uk/vid/co-874-2017-678211153.
[58]
Németh v Canada (Justice) 2010 SCC 56, [2010] 3 SCR 281, disponibilă la: https://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/
en/item/7899/index.do.

prevede că o „persoană protejată”, inclusiv un refugiat, „nu va fi îndepărtat din Canada într-o ţară în
care este în pericol de persecuţie din motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit
DOCTRINĂ
grup social sau opinie politică” iar înţelesul sintagmei „îndepărtat din Canada” în acest text de
lege al IRPA are un sens specializat, în sensul că nu include îndepărtarea prin extrădare. În acest
înţeles, se reţine că nu există niciun conflict între aceste dispoziţii și dispoziţiile Extradition Act
1999 („EA”), care reglementează procedura extrădării.
9. Concluzii
Pe de o parte, pe plan internaţional, protecţia refugiaţilor și a solicitanţilor de azil în cadrul
procedurilor de extrădare vizează necesitatea de a asigura respectarea principiului nereturnării,
precum și de a evita limitarea drepturilor și garanţiilor solicitanţilor de azil pe parcursul
desfășurării procedurii azilului[59].
Pe de altă parte, reglementările naţionale trebuie să ia în considerare, în egală măsură, necesitatea

funcţionării eficiente a mecanismelor de cooperare judiciară internaţională în materie penală ce
vizează combaterea celor mai grave forme de criminalitate.
Sistemele de azil ale statelor membre UE se confruntă cu fluxuri fără precedent de persoane
care solicită protecţie internaţională, aspect evidenţiat încă din anul 2015, în cuprinsul Agendei
europene privind migraţia[60]. De aceea, continua perfecţionare și eficientizare a cadrului legal
privind azilul constituie o prioritate.
În egală măsură, există și diverse statistici care au alimentat percepţia că ar exista o legătură între
creșterea infracţionalităţii și solicitanţii de azil[61], iar unii infractori ar folosi statutul de solicitant
de azil ca acoperire pentru a călători nestingheriţi în diverse state[62].
Prin urmare, asigurarea echilibrului optim dintre condiţiile și scopurile celor două instituţii cu
o tradiţie istorică extrem de îndelungată – azilul și extrădarea – reflectă gradul de evoluţie al
principiilor de drept internaţional ce stau la baza lor și trebuie să constituie un obiectiv constant
atât pentru legiuitori, cât și pentru organele judiciare care asigură aplicarea dispoziţiilor
care guvernează cele două proceduri, în ambele cazuri cu deplina respectare a drepturilor
fundamentale ale omului.
[59]
S. Kapferer, op. cit., p. xi.
[60]
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comiterul
Regiunilor – O Agendă europeană privind migraţia, Bruxelles, 2015, https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/
files/what-we-do/policies/european-agenda-migration/background-information/docs/communication_on_the_
european_agenda_on_migration_ro.pdf, p. 5.
[61]
De exemplu, a se vedea G. Chazan, Germany sees rise in crime committed by asylum seekers, în Financial Times,
24 aprilie 2017, https://www.ft.com/content/b5a8867e-28ea-11e7-bc4b-5528796fe35c.
[62]
T. Thompson, Asylum seekers and crime: is there really a link?, în The Guardian, 25 mai 2003, https://www.theguardian.
com/politics/2003/may/25/immigration.race.

DIN ARHIVA
PANDECTELOR
Autentificarea actelor. Formalităţile substanţiale (art. 16 și 18)...
PA N D E C T E L E RO M Â N E
PARTEA II-A
lȱlȱȱǯǰȱǯǰȱǯǰȱ
ȱǯǰȱǯ
ǯȱȱǰȱŗŚȱȱŗşŘŝ ¦ȱ Éȱ ȱ ©ȱ Éȱ ȱ ©ȱ
ôȱ©ȱȱ©ȱ
ȱ ǯȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
"lȱ lȱ ¦£ȱ¦Ǳȱŗǯȱȱȱȱȱ
ǻǯȱ ŗŜȱ òȱ ŗŞǼǯȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ¦£ȱ ȱ
ȱȱȱClȱ ȱôȱ£©ǰȱ©ȱȱȂȱ
ȱ ȱ ȱ ©ȱ ôǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
C ȱ ȱ ȱ ȱ ¦Éȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
ǯȱǻŗǼ[1] ȱÉȱȱȱòȱȱôǰȱęȱ©¦ȱòȱ
Řǯȱ ȱ ȱ ©ǰȱ ȱ ȱ Éȱ
ȱȱ¦£ȱȱȱȱȱ ȱ £ôȱ ȱ ǯȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©©ȱ ǻǯȱ ŗŜǰȱ ŗŞǼȱ ©ȱ ȱ £©ȱ ȱ
©ȱȱȱÉȱȱ©ȱ©ǰȱ ȱȱȱęȱȱ
¦ȱ©ôȱȱòȱǯȱǯȱŘŘȱǯȱǯǰȱ ȱ¦£ȱȱŗşŘŗȱȱȱô£©ǰȱ
ŗŗŝŗǰȱŗŗŝŘǰȱŗŗşŝȱǯȱǯ ©ȱ Ȃȱ ȱ ȱ ©ôǰȱ É©ȱ
Ȃȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ǻȱ£ȱòȱȱ£ȱȱȱǼǯ ȱ ȱ ȱ ŗşŘřǰȱ ȱ ȱ
ô£©ȱȱȱȱȱǯ
Ǳ ȱ ȱ ô ȱ
ȱ ©ȱ ȱ ôȱ Éǯȱ ȱ ÉȱÉȱȱôȱ¦Éȱ©ȱ
ǯȱŘşŞŖşȦşŘŚȱȱ©ȱȱǯȱ£ȱ ȱȱȱ©ȱȱȱ
ȱ £ôȱ ôȱ ©ȱ ȱ £ȱ ǰȱ ȱ ȱ Ȃȱ ©ȱ ȱ
Éȱȱȱȱȱôȱȱȱ ¡ôȱôȱȱȱȱ¦£ȱ
Ȭǰȱȱȱȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©©ȱ
¦£ȱęȱȱ©ȱȱ ©ȱ£ǯ
ȱ©©©òȱȱǯȱŘŘŞȬşŘŗȱòȱřȦşŘřǯ
¦ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
¦ȱÉȱȱȱ£ǰȱôȱ ȱȱ©ȱ©ȱȱȱȱ
©ôȱ Éȱ ô©ȱ ȱ ȱ Ȭȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ £ôȱ
ôȱòȱ£ôȱǯ ȱòȱȱ©ȱ©ȱ
ȱȱ©ȱôǰȱÉ¦ȱòȱ
¦ȱÉȱȱȱô©ǳȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ǻ©Ǽǳ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ
ǽŗǾ
ȱ ȱ Éȱ ȱ ¦ȱ ŗşŘŝǰȱ ȱ ȱȱòȱȱ£ȱȱòȱȱÉȱ
şǰȱȱȱȬǰȱǯȱŘřşȬŘŚŘǯ òȱ òȱ ©ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ
DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 125

Take IONESCU
¡©ȱ ©ȱ ©ȱ ǻȱ ȱ ȱ ôȱȱę©ȱǻ£ȱȱ

ȱ ·Ǽǰȱ ¦Ȭȱ ǰȱǯȱŗřŚǼǯ
ȱȱȱȱȱ£ôǯ
¦ȱ Éȱ ȱ ©ǰȱ òȱ Éȱ ȱ
¦ȱ ©ȱ ȱ ȱ ǯǰȱ ȱȱ£©ȱȱ©ȱ
ȱ ȱ Éôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ęȱȬ£ȱȱô©ȱ©ȱ ȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
©ǰȱ É©ȱ ¦Ȭȱ ȱ ȱ ©ȱ ǻǯȱ ǰȱ ŗřŝȬşŘřǰȱ
©ôȱ ȱ ȱ ǯȱ ŗŜǰȱ ŗŞȱ ȱ ǯȱ ©ȱřȦşŘřǰȱǯǼǰȱòȱÉȱô©ȱ
ôȱ©ôȱ©ôȱȱ ¦Ȭȱ ©ȱ Éȱ ȱ ȱ ¦£ȱ
òȱȱ©ȱ£ȱȱȱȂȱ ȱ Éȱ ŗşŘŗȱ ȱ ô£©ȱ ©ȱ
DIN ARHIVĂ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
ȱȱǯȱŗŗŝŗȱǯȱǯǲ ©ȱȱ©ȱȱęǰȱȱ
£©ȱ ȱ ȱ ǰȱ £©ȱ
¦ȱ ©ȱ ȱ ©ôȱ
©ȱ ȱ ©ȱ Éôȱ ȱ
ȱȱȱǯȱŗŞȱǯȱǯȱȱ
ȱȱǻ£ȱ¡ȱÉȱ©Ǽǰȱ
òȱ©Ǳȱŗǯȱȱ©ôȱ
ȱȱ©ôȱęȱ
©ôȱȱòȱŘǯȱ£ȱòȱ
ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ©ôȱȱǰȱ
ȱ¦ȱ©ôȱȱòȱȱȱȬȱ ¡ȱȱȱȱǻȍȱ
ȱȱǯ ęȱȱęǳȎǼǯ
¦ȱ ©ȱ ǯȱ ŗřȱ ǯȱ ǯȱ ©ȱ ¦ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱ©ôȱòȱ ȱȱ¦£ȱȱŗşŘŗȱȂȱȱ
ȱȱȱǰȱȱȱ òȱ ȱ ©ôȱ ȱ £©ȱ ȱ
ǰȱȱ£©ȱȱǯȱǱȱȍCȱ ȱȱȱęǰȱȱȱ
ęȱȱȱ©©ȱòô©ȱȱȱ ©ȱȱȱŗŞŚŖȦşŘŝȱ¦Ȭȱ
ȱȱȱȱȱȂȱ ȱ ȱ ǯȱ ȱ
©ǳȎǯ ©ǰȱȱ©òȱȱȱęȱ
ǯȱ ŗśřŗȦşŘŗȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
¦ȱÉ©ȱ©ȱȱǯȱȱ©ȱ ȱ©ȱȱȱòȱȱȱ
ȱ ©ȱ ȱ Éôȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱ©ôȱ ȱȱǯȱŗřȱǯȱȱǯȱǯǲ
©ôǰȱȱòȱȱȱ
Éȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ £©ȱ Éȱ ȱ
ȱȱȍȱ©ôȎǰȱ ȱ©ȱȱȱ¦£ȱęȱ
ȱ ȱ £ȱ òȱ ȱ ȱ ǯȱŘŘŞȦşŘŗȱȱȱęȱǰȱȱ
ôȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱȱȱ©ôȱȱ
¡ȱȱȱȱȱǯǰȱ ȱǯ
ȱ ȱ ôȱ ȱ ǯǰȱ ȱ
¦ȱ Éȱ ǰȱ É©ȱ ©ȱ Éȱ ȱ ȱ
ȱȱǯȱòȱȱȱȱ
ǯ ¦£ȱȱȱǯȱřȦşŘřȱȱȱ
ô£©ȱȱȱȱǰȱ£©ȱ
¦ȱ©ȱôȱȱȱ ©ȱȱ©ȱȱęȱǰȱȱȂȱ©ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ £ôȱǯȱŗŞȱǯȱǯȱòȱȱ
¦©ȱ ȱ Éȱ Éȱ ǰȱ ȱ ¦ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱǰȱ©ȱȱȱ©ȱ
126 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

ęȱȱ©©ȱȱę©ȱòȱȱȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ

©ȱ£ȱȱȱęǯ ©©©òȱ Éȱ ȱ ŗşŘŗȱ òȱ ŗşŘřǰȱ ȱ
ȱȱęȱ©ǯ
¦ȱÉȱȱ©ȱòȱȱǯȱŘŘȱ
ǯȱ ǯǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ C ȱ ŗ ş Ř Ś ȱ ¦ £ © ȱ £ ©ȱ
ȱȱȱȱȱ©©ȱ©ȱ ôȱ Éȱ ǯȱ ȱ ȱ
£ǰȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ȱ©ȱǰȱ¦ǱȱǼȱȱ
©ǰȱ©ȱÉòȱôȱȱ ȱȱȱǻ©ȱȱȂȱ©ȱôȱòȱÉȱ
ȱȱȱȱȱȱȱ ȱȱȱôǼȱÉ©ȱȬȱ
ǰȱȱǯȱŗŗŝŘȱǯȱǯǰȱȱȱ òȱǼȱȱȱ©ǰȱȱȱȱ©ȱ
ȱȱȱȱȱ©©ȱ©ȱ Éȱȱȱô©ȱòȱȱȱ©Ǳȱ
òȱȱǯȱŗŗşŝȱǯȱǯǰȱȱȱÉȱ
ŗǯȱCȱȱȱȱȱȱ
ȱ©ȱ©ǳȎǯ
ȱȱ¦£ȱȱȱŗşŘŗǰȱȱȱ
¦ȱÉȱȱ©ȱȱȱȱÉȱ ô£©ȱ ©ȱ Ȃȱ ȱ ȱ
ȱȱÉȱȱǻǯȱ¡ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
ǯȱ ǰȱ ǯȱ ŗŝŗǰȱ ǯȱ ȱ ŘŞŝŞȦşŘŜȱ Éȱ ©ȱȱȱȱȱęǰȱȱȱ
ǯȱ ©ȱ ŗŜȬşŘŝǰȱ ǯȱ ȱ ŚŝȦşŚǰȱ ©ȱȱ©ȱȱęǲȱŘǯȱCȱ
ǯȱȱřŚŘȦşŖşǰȱǯȱȱřŞşȦşşǰȱǯȱȱřşŜȦŞŗǰȱ òȱȱȱȱęȱȱ
ǯȱȱǯȱǰȱŗŝŘȦŞŝǰȱǯǼǯ ô£©ȱ ©ȱ Ȃȱ ȱ ȱ
©ôȱǰȱÉ©ȱȱȂȱȱ
¦ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ¦£ȱ
ȱ©ȱȱȱǰȱȱ
ęȱȱŗşŘřȱ¦Ȭǰȱȱòȱ
ȱ ǲȱ řǯȱ Cȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱÉȱ©ôǰȱęȱ
ȱ ȱ ȱ ŗşŘřǰȱ ȱ ȱ
ȱ ©£ǰȱ Éȱ ô©ȱ ȱ ȱ
ȱǻǯǰȱ©¦Ǽǰȱȱȱ ô£©ȱȱȱȱǰȱȱȱȱ
©ȱȱęȱȱȱȱȬȱȱȱ ȱȱȱȱ©ȱȬȱȱęǰȱ
Éȱȱǯ Ȭȱ£©ǯ
ȱ ȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱȱȱȱȱȱȱȱòȱ©ȱ

ôǯ ȱȱ¦£ȱȱ©ȱȱęȱȱ
ȱȱȱȱ£ôȱ
ôȱ©ȱǯȱŗŚŞȱȱŗŚȱȱŗşŘŝǯ ȱę©ȱòȱÉȱ£ȱęǰȱÉȱ
ȱ©©ǰȱòȱ©ȱȱȱ¦£ȱòȱ
òôȱȬȱTake Ionescuǰȱ©ȱ
ȱȱȱǰȱȱȱȱ
ȱòô©ǰȱȱȱôǯ
ȱȱ©©ȱ©ȱ£ȱȱ
ǻŗǼȱ ôȱ ǯȱ ȱ £©ȱ ȱÉȱȱ©ȱ©ȱǯȱǯȱŘŘȱ
ȱȱȱȱȱ ǯȱǯǰȱòȱ©ôȱȱòȱȱòȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱȱȱǯ
É©ȱòȱȱȱȱȱȱ
ǯ Cȱȱȱ¡ȱ©ȱȱ
ȱ¡ȱ¦ȱôȱȱ
ôȱ ©ȱ ȱ ȱ Éȱ ȱȱǯ
ǯȱ ȱ ȱ ©Ǳȱ ȱ
ǯȱ£ȱȱ£ôȱôȱ©ȱȱ ȱȱȱȱȱȱÉȱ
ȱȱȱ©ȱȱȱȱ ȱ©ȱȱȱȱ©ǰȱȱ
ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ¦£ȱ ¡ǯȱȱ©ȱǰȱ©¦ȱǯȱǯ

Take IONESCU
ȱȱȱȱȱÉȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ É©ȱ

ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ©ǰȱ ȱ ȱ ©ȱ
ȱȱȱǻ©ȱȱ¡Ǽȱ ô©ȱ ©ȱ ©ȱ ǯȱ ǯȱ ŗŗŝřȱ
Éȱ ȱ ôȱ ȱ ǯȱ ǯǱȱ ȍ©ȱ ô©ȱ Éȱ ȱ
ôǯȱǯȱ ŗŗŝŗȱ ǯȱ ǯȱ ȱ ©ȱ ©ȱȱȱ£ôȱòȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȬǱȱ ôȱȱ©Ȏǯ
ȍȱ ȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱ ©ȱ
ȱ ©ôȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ jȱȱȱȱ£ôȱȱ
ôȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ôȱÉȱȱȱȂȱ©Ȏȱ©©ȱÉ©ȱ ǰȱ ȱ ¡ȱ ȱ ȱ
ǻǯȱŞŗŜǰȱŞŗŘǼȱòȱȱȱȱȱȱȱ
DIN ARHIVĂ
ȱȱÉȱȱȱȱ©ôǰȱ
ȱ Éȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱǻǯȱȱòȱǯȱŗřřȦŞŖȱǯȱŗŞȦŞŘǼǰȱ
ȱòȱÉȱÉȱȱ É©ȱ ȱ ȱ ȱ ǻôǰȱ
Éǯ ôȱȱȮȱ¡¦ȱŝŖşȱ
ǯȱǯȱǯǼȱȱȱȱȬ
©ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱôȱȱȱȱȱ
©£ȱȱȱę©ȱȱ ȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ
ȱȱŗşŘŗǰȱȱȱ©ȱȱ ôȱôǰȱȱȱ£©ȱȂȱ
ȱǱȱŗǯȱȱȬ£ǰȱ©ȱ ©ȱȱôȱȱ©ôǰȱȱȱ
ȱ Éȱ ȱ ȱ ©ôȱ É©ȱȱǯȱȬȱÉ©ǰȱ¦ȱ
ôǰȱ ȱ òȱ ȱ ©ȱ ôȱÉȱôȱÉǯ
ȱȱô©ȱ©ȱ©ȱ©ǲȱ
¦ȱ ȱ ȱ ȱ
Řǯȱȱȱ£ǰȱ©ȱȱȱ
ȱôȱǰȱô©ȱ
ȱ©ȱȱȱǯǰȱȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ©ȱ ȱ
ȱȱȬȱǱȱȍȱ
ȱȱÉȱȱȱȱȱȱ©ȱ
ȱ ȱ ȱ ©©ȱ ©ǰȱ É©ȱ
ȱȱȱ©ȱȱȱÉȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ô©ȱ ©ȱ
ô©ǯ
ȱ Éô©ȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ òȱ
ȱȱȱ©ȱȱȱȱȱ ȱÉȱȱȱȱȂȱȱ
©©ȱ©ȱ£Ȏǯ ȱ©ȱȱȱǰȱȱ©ȱ
©ȱ ȱ £ǰȱ ȱ ¡ǯȱ ôȱ
CȱȱÉȱȱȱȬ£ȱ
ȱÉȱôȱȱȱȱòȱǯȱ
ȱ©ȱȱȱȱô©ȱ¦Ȭ
ȱ ȱ ȱ ȱ ǻǰȱ
ȱȱȱ©ôȱǯȱǯȱŗŖȱǯȱǯȱ
ȱ ȱ £Ǽȱ ȱ ȱ ©ȱ
ȱ¦©ȱȱ©ȱǻ©ǯȱǯȱǯǼǯ
ȱȱ©ȱǰȱȱÉȱȱ
ȱ ȱ £ǰȱ Éȱ ǰȱ ȱ ȱȱ©ȱȱȱ©©ǰȱ
©ȱȱ©ȱȱȱòȱȱ ȱ ǰȱ ©ȱ ǯǰȱ ©ȱ ȱ
©ôȱȱȱȱòȱȱÉȱȱ ȱȱ£ȱȱ£©òȱȱ
ȱȱ¡ôǰȱÉȂȱȱ£ȱ ȱȱǻ£ȱȱǼǯȱȱȱ
£ȱ©ȱ©ȱȱȱȱ©ȱ ȱ ȱ ¦©ȱ £ôȱ ȱ
ȱô©¦ȱ©ôȱȱȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ǻ£ȱ
ǻǯȱŘŜȱǯȱęȱǯȱǯǼǯ ȱȱǰȱǼǯȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ
©ȱ ôȱ ©ȱ òȱ ȱ ȱ ©ôȱǰȱÉ©ȱ£ǰȱȱȱ
¦ǰȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ Ȭ òȱȱȱòȱȱȱȱȱ
ȱ ǻǰȱ Ǽȱ ȱ ȱȱǰȱǰȱȱ

ȱȱòȱȱ©ȱ©ôȱ ȱ ȱ ©ôȱ ôǰȱ ȱ

ǰȱôòǯ ©ȱ©ȱȱô©ȱȱȱ
©ôȱǰȱȱ©ôȱ
ȱȱȱŗŞŜśȱȱęȱÉȱǯȱŗŗŝŗȱ ȱǯȱǯȱŗŞȱǯȱǯǱȱŗǯȱ£ȱ
ȱ ǰȱ É©ȱ Ȃȱ ȱ Éȱ ȱ Éȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ©ôǰȱȱȱǯȱ ©ȱ £©ȱ ȱ ©ôȱ Éȱ
ǻȱŗŞŞŜȱȱę©ȱȱŗŞŞŝǰȱŗşŖŚǰȱ ôȱôǲȱŘǯȱȱ
ŗşŘŗǼȱȱÉ©ȱȱȱ ©ôȱ ©ôȱ ȱ ǲȱ řǯȱ ȱ
ȱ©ȱ©ǯ ǲȱ Śǯȱ ȱ ôȱ ©ôȱ
ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
Ȃȱȱȱȱȱòȱȱ
ȱÉȱǲȱśǯȱȱȱȱ
ȱǰȱȱ¡ǯȱȱȱǰȱ
©ȱ ©ôǲȱ Ŝǯȱ ȱ £©ȱ
ȱ ȱ ŗŞŝŜȱ ȱ £ȱ
ȱ òȱ ȱ ȱ ǲȱ ŝǯȱ
ǯȱ¡ǯȱǻ©ȱôȱȱȱȱ
ȱ ©ôȱ ȱ òȱ
òȱǯǼȱȱ©ȱ
ȱȱòȱȱǯȱ
ȱòȱȱȱŗŞŝşȱǯ Cȱȱ©ôȱȱ©ȱ
ȱȱȱ©ȱǻòȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ
©Ǽȱ ȱ É©ȱ £ȱ ȱ ȱ ©ȱȱ©ȱȱôȱ
©ȱ Éȱ ȱ ȱ Éȱ ôȱ ȱ ȱ ©ôȱ ȱ ©ȱ ȱ
ȱȱȱòȱôȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ©ȱ
ôȱȂȱęȱȱ ȱ©ȱȱȱȱ
ȱȱôȱǰȱÉȱôȱ ȱǯȱȱôȱȱȱ
©ȱÉȱôȱǯ ©ôȱ£©ȱÉȱȱȱȱ
ǯȱŗŞȱǯȱǯǱȱȍȱȱȱȱ
©ȱ ȱ ȱ Éôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ©ȱȱȱȱȎǰȱ©ȱ
ô©ȱ©ȱȱǰȱȱ ȱǯ
É©ȱȱôȱȱȱȱȱ
ȱ¦ȱȱȱȱǰȱ
©ȱęȱȱȱôȱ©ôȱ
¡ôȱǻȱÉȱ£ȱǯȱŗŞȱǯȱǯǼǰȱȱ
©ôȱǰȱȱȱȱ
ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ £ȱ
ȱ ȱ ȱ ôȱ Éȱ ôȱ ȱ
ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ
ǯȱCȂ©ǰȱȱȱ©ôȱ
ǲȱ Éȱ ô©ȱ ȱ ȱ ¦ȱ ȱ
ôǰȱȱ©ȱ©ȱȱȱ
ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ȱ £ôȱ
ȱ ©ôȱ ǰȱ ȱ
ǯȱŗŞȱǯȱǯȱȱ£ȱȱȱȱ
ȱ©ôǰȱȱę©ǲȱȱȱ
©ôȱ òȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ
©ôȱôǰȱȱ©ȱ©ȱ
©©ȱȱÉ©ȱôȱôȱ
ȱȱȱ©ôȱǰȱ
ȱȱȱ©ȱȱęȱ©ȱȱ
ęȱȱȱȱȱȱ
ǯ
ȱ ©ȱ ©ôǰȱ ȱ ©ǲȱ
ȱȱ©ôȱȱȱ¡Ǳȱŗǯȱ ȱ©ȱȱȱȱȱȱ
£ȱôȱȱȱȱ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ
ęǲȱŘǯȱȱôȱȱ ©ôǰȱȱȱȱ
ȱȱȱȱȱô©¦ȱ ȱȂȱȱȱ©ȱòȱ¦ȱȱ
ȱ ȱ ǻǯȱ ǯȱ ŘŘǰȱ ǯȱ ŗşȦŞŗǼǯȱ ȱ ȱ ȱ ô©ȱ ©ȱ ǯȱ C©ȱ
řǯȱȱ ©ôȱ ©ôȱ ȱ ȱ¦ȱȱȱȱòǰȱ
ȱȱȱȱǻǯȱǯȱŘŘŜȦşŗŘǯȱ òȱ ©ȱ Éȱ ©ȱ ©ȱ
ǯȱǯȱŜŗȦşŗřǼȱǯ ©ȱÉȱô©ȱ¡ȱȱȱȱ

Take IONESCU
©ôǰȱ©ôȱǰȱȱȱ C©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ

Éȱ£ȱ¡ȱȱ©ȱ©ȱ©ȱ ôȱ ȱ ȱ Éôȱ ȱ
ȱ ȱ ǰȱ ©¦ȱ ȱ ȱ ǰȱȱÉȱȱ©ȱ
ȱȱȱǯ ȱ©ôȱ©ôǰȱǰȱ
ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ
Cȱȱòȱȱǰȱǯȱşȱǯȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ
ǯȱ©ȱ©ôȱȱȱ©Ȭòȱ£ȱ ȍȱ©ôȎǰȱòȱÉȱô©ǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱÉȱȬȱôȱȬ
ȱȱ©ȱęȱȱ£ȱ ô£©ȱ©ȱȱȱȱ©ôȱ
©ǯȱ C©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
DIN ARHIVĂ
ȱ òȱ ȱ ȱ ©ȱ ©ȱ ȱ ȱȱęȱ£©ȱ©ȱȱ

ôȱǰȱȱęȱ©ȱÉȱȱ ôȱȱȱȱǰȱȱȱ
òȱ©ȱȱȱòȱȱ ȱȱȱȱ©ȱȱȂȱ
ȱȱȱȱôȱǻȱȱ©Ǽȱ ȱÉȱȱȱȱęȱ
©ôȱ©ȱȱȱęȱȱȱǲȱ òȱ©ȱȱȱȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ©©ȱȱȱôȱȱǯ
Éȱǯ ȱȱȱȱÉȱȱòȱ
ȱ ©ȱ Éȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ
ȱ ȱ òȱ ôȱ ©ȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ
ȱȱȱȱŗşŘřȱȱǯȱřŝȱ
£©ȱÉȱ©ȱǱȱǼȱȱȱ
ȱ ôǰȱ ôȱ ȱ ȱ
©ȱ¦©ȱȱÉȱÉȱȱòȱȱ
ȱ©ȱęȱȱȱ©ȱȱ ȱȱȱȱȱ©ȱ
ǰȱ©ȱȱ©ȱôǰȱȱ ôȱȱ©ȱǻȱǰȱ
ȱ©ȱȱ©ȱȱęȱ©ȱ ǯȱŗřŚǼȱòȱǼȱȱȱȱȱȱ
ȱȱ©ǯȱòȱ ȱôȱȱȱęȱǯȱȱ
£ôȱȱ©ȱòȱÉȱȱǯȱȱ ôȱȱ©ôȱȱȱ
ȱǻǯȱŚŝǼȱȱôȱȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ©ȱ
ęȱȱ£©ȱȱȱ©ǯ ô©ǯ
ǯȱŗřȱǯȱǯǰȱ©ȱȱȱȱ ȱ ©ȱ ©ôȱ ȱ

ȱ©ȱȱ©ôǰȱȱ ©ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©©Ȭ
ǻȱȱȱȱȱô£©ǰȱ ȱôȱȱȱȱǯȱǯȱŗŞȱ
É©ȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ ǯȱ ǯǰȱ ȱ ȱ ȱ ©ôȱ
ȱȱȱȱǯȱŗŜǼȱòȱ ǻȱ©ôǼǰȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱȱȱȱęȱ©©ȱǯ
ȱ ǰȱ ©ȱ ȱ £©ȱ ȱ
ȱ ǰȱ ȱ Éȱ òȱ ȱ ©ȱ
ȱ ǯǱȱ ȍȱ ȱ ȱ ©©ȱ ¡©ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ £ȱ ¦ȱ
òô©ȱȱȱȱȱȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȂȱ©ǳȎǯȱCȱô©ȱ ȱ ȱ ôȱ ©ôǰȱ ȱ
ȱȱȱȱȱȱȱ ȱȱ¡ôȱȱȱȱȱ
£ôȱǻȱ¡ǯȱ©ȱôȱȱ Éôȱȱȱȱ
ȱȱǼǯȱȱȱȱ Éȱ¡ȱǰȱȱòȱȱôȱȱ
ȱȱ©ȱ£ȱȱȱ ôȱòȱȱȱȱȱ¡ǰȱȱ
ȱȱȱȱȱ¡ȱ ôȱ£ȱȱȱȱȱ
ǯ ȱȱȱȱȱôȱ

Éȱȱȱ©ȱ©ôȱ©ȱȍȱ ȱ©ôȱòȱ©ȱȱȱȱȱ
Ȏǰȱȱòȱȱôȱǰȱȱ¡ǯȱ©Ȭòȱ ȱ ȱ ©ǰȱ ȱ ©ȱ
ȱ©ȱǯ ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ©ȱ
ȱȱĚȱȱȱȱȱòȱ
ȱǰȱ©ȱȱȱȱ ôȱÉȱǯ
ÉȱǯȱŗŞȱǯȱǯǰȱôȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱÉȱȱ©ȱȱȱȱǻȱŗşŘřǼǰȱ
£©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ©ȱȱęȱǰȱÉ¦ȱÉȱȱȱ
ôȱȱȱ¦ȱȱȱ ȱ ǯȱ ȱ ȱ ô£©ȱ ȱ ȱ
ȱȱęȱȱ©ȱǻǯȱǯȱŗřŝȦşŘřȱ ȱȱòȱ©ȱȱȂȱ£ȱ
ǯȱ ǯȱřȦşŘřǼǰȱÉ©ȱ©ȱȱȱȱ Éȱ ©ǰȱ ȱ ȱ ǯȱ ŗŞȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ Éȱ Ȭ ǯȱǯǰȱȱȱôȱ©ôǯ
ȱȱȱȱô£©ȱ
©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ C©ȱ Éȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ Éȱ ǯǰȱ ȱ
ęǰȱȱ£©ȱÉȱô©ǰȱȱ ǯȱŘŘȱǯȱǯǰȱȱȱȱȱȱ
ȱ©ôȱȱęȱȱ ©©ȱ©ȱ£ǰȱòȱ©ôȱ
Éôȱ ȱ ȱ ȱ ȱòȱǯ
ǻȱ ¡Ǳȱ ȍȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȎǼȱ ȱ ǯȱ ŘŘȱ ǯȱ ǯȱ ȱ ÉȂ©ȱ
©ǰȱ É¦ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ £©ȱ Éȱ ȱ ȱȱȱȱ©©ȱ©ȱ
ȱȱȱ©ôǯȱȱ £ȱ ǻȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ©ǰȱ ȱ
ȱęȱôȱȱ¦ȱ©ȱ ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ©Ǽȱ É©ȱ ȱ
ȱę©ȱȱȱȱȱȱęǰȱ ȱ ôȱ òȱ Ǳȱ ȍ©ȱ Éòòȱ
¦ȱȱȱȱȱȱǯ ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ Ȏǯȱ ȱ ȱ ȱ
C©ȱ ©ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱȱ©ȱ
ȱ ȱ ȱ ô£©ȱ ȱ ǯȱ ŗŗŝŗȱ ǯȱ ǯȱ ȱ ¡©ȱ ǰȱ
ȱ ȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ©ȱȱȱǯ
ȱȱȱ©ȱȱȱęȱȱ
ȱęȱ©ǰȱȱǯȱŗŞȱ ȱ ǯȱ ŗŗŝŘȱ ǯȱ ǯǰȱ ȱ ȱ
ǯȱǯǰȱȱȱôȱ©ôȱ ȱ ©ȱ Éȱ ȱ £ȱ ǻȱ ȱ ȱ
ôȱȱȱȱÉȱęȱ ©Ǽȱȱ©ôǰȱôȱ
£ȱ òȱ ȱ ȱ ôǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱòȱÉȱ©ȱȱǰȱȱęȱȱ ©ȱ ©Ǳȱ ȍ©ȱ Ȃȱ ©ȱ ȱ
ȱȱȱǻǼȱ©ȱȱęȱȱôȱÉȱ ©ôȱȎǰȱȱȱ£©ȱÉȱ
ȱę©ȱȱȱȱǰȱ ȱǰȱ©ȱ©ôȱȱ©ȱòȱ
ȱ ©ȱ ôȱ ©ȱ ȱ ȱ ©ȱ ǰȱ©ȱ©©ȱȱȱȱ©ȱęȱ
ȱÉȱǯ ȱȱȱȱ©©ȱ©ǯȱ
ǻǯȱǯȱǯȱǯȱŗŝŘȦŞŝǯȱǯȱȱŚŝȦşŚȱǯȱ
¦ȱȱȱȱȱôȱ©ȱ ǯȱ¡ȱǯȱȱǯȱŗŝŗǼǯ
ȱ ȱ Éȱ ǯȱ ǰȱ
£©ȱ Éȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱǰȱ©ȱȱȱÉȱȱ©ȱ
ǻȱ ȱ ŗşŘŗǼȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ òȱ©ôȱȱȱòȱȱȱȱȱ
ȱÉȱȱȱȱǯȱ ¦ȱȱȱȱȱȱǰȱ
ȱô£©ȱ©ȱ©ȱȱȱ É©ȱÉȱȱòȱǰȱȱ

Take IONESCU
ȱȱȱôǰȱȱȬȱ ȱȱȱ©©ȱ©ȱòȱ©ȱÉȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ôȱȱȱȱȱȱȱ
ȱ©ȱ©ȱȱȱǻÉȱȱȱ Ȃȱȱȱȱȱȱ
©ȱ ôǱȱ ǯȱ ǯȱ ŘŞŝŞǯȱ ǻǯȱ ©¦Ǽǰȱ £©ȱ ©ȱ ȱ
ŗşŘŜǰȱÉȱǯȱ ǯȱŗŜȦşŘŝǲȱǯȱǯȱřŚŘȦşŖşǲȱ ¡ôȱ ȱ ȱ ©ôȱ
ǯȱȱřŞşȦşşǲȱǯȱȱřşŜȦŞŗȱǯǼǯ
ȱ Ȭȱ ©ȱ ȱ òȱ Éȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ô©ȱȱ©ȱȱęȱȱȱ
ȱȱǰȱȱòȱȱôȱȱȱ ȱȬȱȱȱÉȱȱǯ
ȱȱ©©ȱ©ȱòȱȱ
©ȱ ȱ ôǰȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱȱÉȱȱ©ȱ©ȱȱȱ
DIN ARHIVĂ
ȱȱ©ôȱǯ ęȱȱȱȱǰȱȱ
ǯȱǯȱŗŗşŝȱǯȱǯȱȱȱȱȍ©
¦£ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱȱÉȱȱ©ǳȎȱ©ȱȱ
©ôȱȱ¦Ȭȱǰȱ
©ȱòȱǯ
£©ȱ©ȱȱȱȱȱ
ôȱȱȱ©ôǯȱǰȱ©ȱȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ Éȱ
ȱ òȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ £ȱ ©ȱ Ȃȱ ôȱ©ȱÉȱ¡ǯ
ȱȱȱôȱÉȂȱȱȱ
©©ȱ©ǰȱȱȱȬȱȱȱ ȱ
ȱȱǵ
ȱÉȱ
Cȱ ô©ǰȱ ©ôȱ ȱ òȱ
ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱȱòô©ȱǯȱ

Acţiune in rem verso în cazul când între părţi a existat o situaţie contractuală...
PARTEA I-A
lȱlȱȱl
ǯȱǰȱ28 Sept. 1926 Éȱ ȱ ôȱ ©ǰȱ ȱ

ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ǯȱ ©ǰȱ
lȱȱȱȱCȱȱ ȱ Éȱ £ȱ ȱ ǰȱ
ȱ Cȱ "lȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ
lȱ"ǯȱȱ ǯȱřŖśȱòȱŚŘŜȱ©ȱȱȱ
ȱȱȱȱȱ ǲȱ ©ȱ É©ǰȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ
lȱȱ "lȱ ȱ £ôȱ ǰȱ ȱ Éȱ
ȱȱȱȱ £ȱȱȱȱòǰȱ
ȱlǯȱǻǯȱşŜşǰȱşŝŖǰȱşşŞǰȱŗŖŖŖȱ ȱ Éȱ ȍȱ Ȏȱ ȱ
ǯȱǯǲȱǯȱřśȱȱôȱȱŗşŗŘǼȱǻŗǼȱ ŗŗȱȱŗşŘŗǰȱȱÉ©ȱ©ȱ
òȱǻŘǼ[1] ȱôȱǰȱ
ȱȱȱȱÉȱȱ
Ǽȱ òȱ ôȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱśŗŜǯřŜŖȱ ǰȱ©ȱȱȱ
©ȱ¦ȱÉȱ£ȱ¦ȱÉȱ©ôȱ
ȱ ©ȱ ǰȱ ȱ ¦ȱ
ȱ ȱ ¡ȱ ȱ ȱ ôȱ ©ǰȱ
ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
òȱ ©ȱ ©ȱ ȱ ȱ ©ȱ Éȱ £ȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ǰȱ ȱ ȱ òȱ
¡ȱ¦ȱȱȱȱ©ȱÉȱ
ôȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ Éȱ ȱ
ȱȱ£ȱȱȱ¡©ȱȱȱÉȱ
ȱôȱȍȱȱȎȱȱ
ȱȱȱȂȱ£ǯ
ôȱȱȱǯǯǯǰȱȱȱ
Ǽȱȱǯȱřśȱȱȱôȱȱôȱȱ ȱȱôȱÉȱ©ȱȱ
ŗşŗŘǰȱÉȱȱȱȱ©ȱǰȱ śŗŜǯřŜŖȱǯ
ȱȱȱȱ©ȱȱȬ
¦ȱÉȱȱ©ȱȱȱ©ȱ
ôȱȱ©ôȱȱ©ôȱȱȱ
ȱ ȱ ǰȱ ǰȱ ¦ȱ
ǰȱÉ©ȱȱȱȱȱ¡ôǯ
£ȱôȱȱǰȱôȱ©ȱ¦ȱ
Ǳȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ȱȱęȱ©ȱÉȱ£ȱȱôȱ
ȱǻȱȱȱȱÉȱ©Ǽǯ ȱ ȍȱ ȱ Ȏȱ ©ȱ ©©ȱ ȱ
ȱ ǯȱ ǯȱ ©ǰȱ ȱ
¦ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ȱ £ȱ Éȱ©ôȱȱȱȱǰȱ
©ȱȱǰȱȱ©ȱÉȱǰȱ©ȱ ȱȱȱȱÉ¦ȱȱȱòȱ
ôȱ ©ȱ ǯǯǯǰȱ Éȱ ȱ ôȱ£ȱȱȱòȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱô©ȱȱȱ£ǰȱȱ
ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ©ȱ Éȱ ȱ ŗşŘŖǰȱ ©¦ȱ ȱ¡ȱȱȱȱ
ȱȱòȱȱôȱ©ȱȱȱȱ ǰȱÉ¦ȱȱ©ȱ
ȱ ȱ ǰȱ Éȱ ȱ Éȱ©ôȱ¡ȱȱ©ȱ
ȱȱȱȱȱȱȱȱȱ ȱôȱȱȍȱȱȎȱȱȱȱ
ȱȱȱȱȱ©ǰȱòȱÉȱ ȱȱȱ¦ȱȱȱ
ǽŗǾ
ȱ ȱ Éȱ ȱ ¦ȱ ŗşŘŝǰȱ ȱ ȱ£¦ȱȱȱôȱȱ
ŜȬŝǰȱȱȬǰȱǯȱŗśŝȬŗŜŖǯ ǰȱȱȱȱȱǯ

Const. G. RARINCESCU
¦ȱ ©ǰȱ òȱ Éȱ ȱ ȱ ©ôȱǰȱȱȱȱ

¡ǰȱ©ȱôȱȱȍȱȱȎǰȱȱ ȱȱȱÉȱ¡ȱ
ȱ ©ȱ ¦ȱ Éȱ £ȱ ¦ȱ òȱ £ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
Éȱ©ôȱȱȱ¡ȱȱȱôȱ ȱȱȱ©ȱ
©ǰȱ òȱ ©ȱ ©ȱ ȱȱȱȱ£ôȱȱ
ȱ ȱ ©ȱ òȱ Éȱ £ȱ ¡ȱ ȱ ©ôǰȱ Éȱ ȱ £ȱ ȱ ȱ
¦ȱȱȱȱ©ȱÉȱȱ £ȱȱęȱȱòȱ©ǯ
ȱ £ȱ ȱ ȱ ¡©ȱ ȱ ȱ Éȱ
ȱȱȱȂȱ£ǰȱȱ¦ȱÉȱ ©ǰȱȱęǰȱÉ¦ȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱȱ©ȱÉȱ£©ȱȱôȱò©ȱ
ȱ£ȱȱòȱȱȱȱȱ
DIN ARHIVĂ
ȱ ǰȱ ȱ ȱ Ȃȱ ôȱ

ȱȱ©ȱ£©ȱ©£©ȱÉȱ ȱȱȱǯȱşŜşǰȱşŝŖǰȱşşŞȱòȱŗŖŖŖȱǯȱǯǰȱ
ȱǰȱȱÉȱȱ£ȱ ȱȱòȱȱȱȱȱǯ
É©ôȱȱ©ôȱȱȱęȱ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǻ£ȱ
¦ȱȱȱô©ȱę©ȱòȱ©ȱ ȱÉȱ©Ǽǯ
ȱÉ©òȱôȱ©ȱÉȱ©ôǯ
¦ȱ Éȱ ȱ ©ǰȱ ôȱ ȱ ǰȱ
¦ȱ ©ǰȱ Éȱ ô©ǰȱ òȱ Éȱ ¦ȱ ôȱ ©ôȱ ȱ
©ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ Ȃȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ£ôȱȱȱ©ȱȱȬ
ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ǯȱ řŖśȱ £ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ǰȱ
òȱ ŚŘŜǰȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ©ȱȱęȱ©ȱ
ôǰȱ ȱ ©Ȭȱ ©ȱ ©ȱ ȱ ȱ©ôȱȱȱȱ¡ôȱòȱȱȱ
©ȱ ȱ ȱ ȱ ôȱ ǯǯǯǰȱ Éȱ ȱȱÉȱȱęȱǰȱȱ
ȱ òȱ ȱ £ȱ ©ȱ ǰȱ ȱȱȱȱ©ȱȱȱȱȱȱ
òȱ É¦ȱ ȱ ǰȱ ȱ ©¦ǰȱ ȱ ȱ ȱ ¦ȱ
ȱ ôȱ ©ôǰȱ ȱ ȱ ȱ £ǰȱ ©ȱ £ȱ ©ȱ Éȱ £©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱȱòȱȱȱȱ ȱ ȱ ȱ ©¦ȱ ȱ ©ȱ ȱ
ȱ ȱ Éȱ ȱ ©Ȭȱ ȱ ȱ ȱ £ȱ ôȱ ©òǰȱ
©ȱ ȱ śŗŜǯřŜŖȱ ǰȱ ©ȱ É©ȱòȱÉȱȱ£ǰȱ©ȱȱ
ȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱȱ©©ȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱ É©ôǰȱ ȱ
ȱȱȱȱȱ ȱ¦ȱȱ£ȱȱ£ȱ
©©ȱȱȱ©ȱȱęȱ£ǰȱȱÉȱ ȱȱ£ôȱȱȱ
ȱȱȱȱ£ôȱ ©ôǰȱȱȱ©ȱȱȱ
ȱ ȱ Éȱ £ȱ ȱ É©ôȱȱȱȱȱȱȱȱ©©ȱ
ȱ ȱ òǰȱ ȱ Éȱ £©ǯ
ȍȱęȎȱȱŗŗȱȱŗşŘŗǰȱ
¦Ȭȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ¦ȱ©ȱÉȱȱȱǯȱřśȱ
©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱȱȱȱôȱȱôǰȱ
ǰȱ ©¦¦ȱ ¦ȱ ȱ ȱ ŗşŗŘǰȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ
É©ôȱ©©ȱ£©ȱȱǰȱ©ȱ ǰȱȱȱȱ
É©ôȱȱȱęȱ©ȱ¦ȱȱȱ ȱ©ȱȱôȱȱ©ôȱ
ô©ȱę©ȱòȱ©ȱȱÉ©òȱ ȱ©ôȱȱȱȱȱ
ôǰȱȱęȱęô©ȱȂȱ ǰȱÉ©ȱȱȱȱȱȱ
Éȱ ©ȱ ȱ ôȱ ¡ôǲȱ©ȱȱęȱòȱÉ¦ȱÉȱô©ǰȱ

ȱȱȱȱȱȱȱ¡ôǰȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ ôȱ

¦ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ £ȱ ô©ǰȱ ȱ
ȱȱ£ôǰȱȱȱȱȱ ÉȱòȱȱȬȱ©ȱȱôȱ
ô©ȱȱ©ôȱǰȱȱȱȱȱ ȱȱ©ȱôȱȱȱ
¡ȱȱȱȱȱȱȱ Éȱôȱȱȱòȱȱ
òȱȱȱȱ©¦ȱòȱȱ ǰȱȱ©ôȱòȱǯ
ȱřȱȱȱȱǯ
ȱ ȱ ȍôȎȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǻ£ȱ £©ȱ ȱ ©ôǰȱ Ȃȱ ȱ ȱ
ȱÉȱ©Ǽǯ ȱ ȱ ©ôǰȱ ȱ ©ȱ
ȱ ǰȱ Ȭȱ ȱ
¦ȱÉȱȱ©ȱ£ȱ©ȱȱ ȱ ©ǰȱ ©ȱ ȱ ©ȱ Éȱ
ȱòȱ£ȱÉȱȱ©ôȱ ȱ ǰȱ ȱ ôȱ
ȱ©ȱ©ȱǯȱŘŝȱȱôȱȱȱ ǯǯǯȱ©ȱ©ȱȱ£ôȱȬȱȱ
ôȱȂȱôȱ©ȱ ©ǰȱȱǻôȱǯǯǯǼȱòǰȱ
©ȱȱ¦ȱòȱ©ȱȱȱ©ôǰȱ ǰȱȱȱòȱȱ
ȱȱ£©ȱ©ȱȱ©ȱȱȱ ȱȱȱôǯ
ȱȱęȱȱÉȱôȱȱǰȱ
ȱǯȱŘŝȱȱôǰȱȱȱęȱ ô©ȱȱôȱȱ©ȱòȱ©ǰȱ
ȱ©Éȱȱ¦ȱ©Ȭȱ©ȱȱ Éȱȱ©ȱôǰȱȱȱôȱȱ
Éǯ ȱȱǰȱȱȱȱ
ȱȱǯ
©ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ É¦ȱ
ȱȱȱô©ǰȱȱ©ȱ ȱȱȱÉȱ©ȱôȱ
©ȱ ȱ ȱ ôȱ ǰȱ ǯǯǯȱ òȱ ȱ ȱ ôǰȱ
ȱȱȱȱȱǰȱ £¦ȱ Éȱ ôȱ ȱ ȱ
ȱȱ£©ȱȱęȱǯ ȱ śŗŜǯřŜŖȱ ȱ ȱ £©ȱ ȱ
ôȱȱȱ©ȱȱ
ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
ȱòȱȱȱȱôȱ
ǯ
ȱ ȱ ©ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
£ȱǯȱŝŜŚȱȱŘŞȱǯȱŗşŘŜǯ ôȱ ©ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱôȱȱȍȱȱȎȱòȱȱȱ
òôȱ Ȭȱ ǯ ǯȱ ©£©ȱ ȱǰȱÉ©ôȱ©©ȱ£©ǲȱ©ȱ
òǲȱôȱȬǱȱ ȱ ǰȱôȱȱòȱÉȱ©ȱȱ
òȱ ¦ȱ ǰȱ ǯȱ ©ǰȱ ȱ ǰȱ¦ȱȱ£©ȱȱȱȱȱȱ
ǯȱȬǰȱǯȱǯ ȱòȱÉȱȱǯ
ǻŗǼȱ©ȱ¡ȱȱȱǱ Cȱ©ǰȱȱȱôȱÉȱôȱôȱ
ȱ ǰȱ ôȱ ȱ Ȭǰȱ ©ȱ ôȱ
ǯȱ ȍ òȱ ȱ òȱ ȱ ȱ Éȱ ©ȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱòȱ£ȱǯ ȱȱ©ȱ£ȱȱȱ
ǯȱ ȍȱ ǯȱ şŜşǰȱ şŝŖǰȱ şşŞȱ òȱ ŗŖŖŖȱ ÉȱȍôȱȱȱÉȱȱ
ǯȱ ǯȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȎǯȱ©ȱȱ£ȱȱ
ôȱòȱôȱǯ ȱ ȱ ȱ ǰȱ
£©ȱ©ȱ¡ȱȱ¡ȱ
ôȱ ©ȱ ǯǯǯȱ Éȱ ȱ ǰȱęȱȱ©ȱȱȱȱȱ
ŗşŘŖǰȱ ôȬȱ ȱ ©ȱ ȱ ôȱǯǯǯǰȱȱȱ£ȱ©ȱȱ

ȱȱȱȱȂȱęȱȱȱȱȱ ȱ ôȱ ©Ǳȱ ȍȱ

ȱȱȱȱȱôȱȱȱ ȎǯȱȱȱȂȱęȱ©£ȱ
ȱ ©ȱ ȱ ȱ ¡ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ôǰȱ
ôȱǲȱ©ȱǰȱȱ ȱÉȱȱȱ£ȱȱȱȱÉȱ
¦ȱǰȱȱȂȱò©ȱ ȱôȱǯǯǯȱòȱȱ
ȱȱôǰȱȂȱȱ ȱôǯ
ȱ ȱ É©ȱ ȱ òȱ ȱ
£ȱǰȱȱôȱȱ ǰȱȱȱǰȱ¦ȱ¡ôȱ
ȱ ©ȱ ȱ ȱ É©òȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ©¦ǰȱ
ôȱ ôǲȱ ȱ ôȱ ô©ȱȱȱòȱ¡ôȱ
DIN ARHIVĂ
ôȱ ǯǯǯȱ ȱ ôȱ ȱ ȱȱǰȱȱòȱȱȱ

ǯ ȱȱȱȱȱȱ
ȱǰȱȱȱ©ȱ£ȱȱ
ȱȱȱȱòȱȱ
ȱȱȱÉǲ
©ȱ£ȱôȱȱǯǯǯǰȱ
ȱ ôȱ ȱ ©ȱ ȱ £ȱ ȱ ȱ ȱ ¡©ȱ ȱ ȱ ȱ
ôǰȱȱ©ȱȱȱȱ©ȱ ȱǰȱ©ȱȱȱȱȱ
£ȱȱȱȱ©£ȱ ôȱȱȍȱȱȎǰȱȱȱ
Éȱȱȱȱȱôǰȱòȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱǰȱȱȱ ôǲȱ ȱ Éȱ ©ȱ ȱ ò©ȱ
©ȱ£ȱȱ©ȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ
ȱòȱÉȱ©ȱȱȱòȱǰȱȱ
ȱ¡ôȱȱȱȱ
ȱȱȱȱ£©ȱȱôȱ
ȱ ȱ Éǰȱ ©©ȱ ©ȱ
ȱȍȱȱȎǯ
ȱ©ǰȱȱȱȱǰȱ
ȱ ȱ ȱ ÉòȬòȱ ȱ ȱ ęôȱȱôȱȱȱ©ȱ
ȱȱȱȱȱȱò©ȱ ȱ£ȱȱȱȱòȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ǰȱȱȱȱȱòȱȱȱǰȱ
ȱ ôȱ ȱ òȱ ȱȱȱȱòȱȱȱ
£©ȱǯȱşŜşǰȱşŝŖǰȱşşŞǰȱŗŖŖŖȱȱǯȱ¦ȱ Ȃȱ ȱ ¡ȱ òȱ Ȃȱ ȱ ȱ ȱ
Éȱô©ȱȱ£ȱ©Ȏǯ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ǻȱ
ǯȱȍ¡ȱȱȱÉȱȱòȱ
ȱ ©¦Ǽȱ ȱ ȱ Éȱ
ȱ ȱ ȱ ôȱ òȱ
¡ȱôǲȱȱȱȱȱ
©¦ȱȱòȱȱǯ
¡ȱȱǰȱȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ Éȱ ¡ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ȱ £ȱ
ȱȱȱ©ôǰȱ©ȱ ȱòȱǯ
¡ôȱ ȱ ȱ ȱ
òȱ ȱ ©ȱ ©ȱ ȱ Ȃȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ ôȱ òȱ
ȱ ¡ȱ ȱ ôȱ ǯǯǯǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ òȱ Ȃȱ ȱ
£ȱȱȱȱǰȱȱȱȱ ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ
Éȱ©òȱ©ȱȱȱȱȱȱ ôȱȱȍȱȱȎǰȱǯȱşŜşȱòȱşŝŖȱ
©¦ǰȱ ȱ ȱ ǰȱ òȱ ȱ ǯȱǯǰȱ¦ȱȱòȱ©ȱȱòȱÉȱ©ȱ
ȱ©ȱ©ȱȱȱȱȱòȱ ȱȱòȱôȱǯǯǯȱȱȱȱȱ
ôȱ ȱ ¦ǰȱ ©ȱ ȱ ȱ©ȱȱȱȱȱÉȱ©ȱȱ
ȱ Éòȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǯ

ȱ ȱ ȱ ¦ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ¡ôȱ
ôȱ ȱ ȍȱ ȱ Ȏȱ Éȱ ȱ ȱȱǯȱȱ
ǰȱ ©òȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ô©ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ôȱ ȱ ©ǰȱòȱ©ȱȱȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ôȱȱǯ
É©ôȱ £ȱ ôȱ ȱ ǯǯǯǲȱ ǰȱ
ȱ ô£©ȱ òȱ ȱ ȱ ©ǰȱ ǯȱCȱȱòȱȱǰȱȱ©ǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱȱȱ©ǰȱȱôȱȱ
ȱ¦ȱę©ȱ©ȱȱȂȱȱȱ ȱȱôȱȱȍȱȱȎǰȱ
ôȱ©ȱô¦ȱ ȱ©ǰȱ©ȱȱȱòǰȱȂȱ
ȱȱȱòȱǱȱ©ȱȱȱ
ȱȱ¡ȱȱȱȱȱ
©ȱȱȱȱȱÉ©ôȱÉȱȱ
ȱȱ©¦ȱ©ȱ©ôȱ
ǯ
ȱȱ©ȱȱȱȂȱȱ
ȱ©ǯ Cȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ òȱ ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ
CȱôȱȱôȱôȱȱȬǰȱȱ
ȱǰȱ¦ȱÉȱȱǰȱ
¡¦ȱ £ȱ ȱ ȍôȎȱ
£©ȱ ȱ É©ôȱ ©©ȱ £©ȱ Éȱ
ȱ É ȱ ô © ȱ ȱ ȱ ô ȱ
ȱȱǯȱ©ȱôȱ
ô©ȱ ȱ ©ôȱ ȱ ©ȱ ©ȱ
É©ǰȱ¦ȱȂȱ©ȱȱǰȱ
ȱȱ©ȱÉȱȱ
ȱȱ©ȱȱȱòȱȬòȱȱ
ȱ ȱ Éôȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱ£©ȱ©ȱÉȂȱ¡ȱ
ôȱòȱȱòȱȱȱ
£ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ
ȱȱȱȍ¡ȱȱ
Éȱ ȱ ôȱ ©ǰȱ ȱ ¡ǯȱ
ȱȎǯ ȱǰȱǯȱŞŗŘǯȱȱȱȱôȱ
ȱ ©ȱ ©ȱ ǯȱ ŗȱ ȱ ȍôȎȱ ©ȱòȱ©ȱÉȱȱȱȱ
ȱȱȱȱȱȱȱ ô©ǰȱȱȱ¡©ȱôȱ
£ǰȱȱÉȱǯȱŘŝȱȱòȱôȱ ©ȱ ȱ ȱ £ȱ ȱ
ȱ©ȱȱôȱǯǯǯǰȱȱ ô©ȱ ȱ ȱ ¦ȱ òȱ
ȱ¦ȱȱȱȱęȱ©ȱ ȱȱòȱȱ£ȱȱô©ǯȱȱ
£ȱȱȱȱȱ ©ȱ©ȱÉȱȱȱȱȱ
ǯ ȱȱ©ȱ¦©ȱôȱȱ
ȱǲȱȱȱǯȱŝŜŜȱǯȱǯǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ôȱȱȱȱȱ©ȱ ȱ©ȱȱȱǰȱÉȱȱ£ȱ
ȱȱôǰȱę©ȱȱȱ ȱ©ȱȱô©ȱ©ȱȱȱ
ȱ ©©ȱ ȱ ȱ ôȱ òȱ ǻǼȱ ȱ òȱ ǲȱ ǯȱ ŗŜşŗǰȱ
ȱ ȱ òȬȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
ôǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
©ôȱȱȱǯ ǲȱȱȱÉȱ£ȱȱ
ǰȱ ȱ ȱ ȱ
ǻŘǼȱ©ȱȱȱ£ȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ
£ȱ ȱ ô©ȱ ȱ Cȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ
ôȱòȱǱȱǰȱȱ©ȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ ǲȱ
ȱôȱȱȱȱ ȱȱ©ȱ©ǰȱÉȱ©ȱȱȱ
ôȱ ȱ ȍȱ ȱ Ȏȱ òȱ ȱ ȱ £ôȱ ȱ òȱ £ǰȱ ȱ
©ȱȱȱȱȱ ȱ©ȱòȱȱȱȱ

ôȱȱȍȱȱȎǯȱC¦ȱȱ ȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ ôȱ òȱȱȱȱȂȱȱȱȱ©ǯ
òȱ ôȱ ȱ ôǰȱ ôȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ôǰȱ Éȱ ȱ©ȱȱȱȱǰȱ©ȱ
ȱȱÉòȱ©òȱǯȱȱȱȱ ôȱȱȍȱȱȎȱȱȱ¦ȱ
ȱÉȱÉȱôȱȱ¢ȱòȱ ǰȱȱȱȱȱôǰȱ
ǻȬȱǯǰȱǯȱǰȱǯȱśŝŜǼǰȱȱȱȱ ȍ©ȱ Éȱ ȱ ©ȱ ôȱ ȱ
©ȱȱȱ©ȱȱÉȱȱ ȱ ©ȱ ¦ȱ Éȱ £ȱ ¦ȱ
ǰȱòȱȱȱ©ȱÉȱ©ȱȱôȱ Éȱ ©ôȱ ȱ ȱ ¡ȱ ȱ ôȱ
ôǰȱÉȱǱȱȱòȱȱ ©Ȏǲȱȱȱȱǰȱ
ȱ©ȱȱ£ȱÉ©ôȱȱ©ôȱ©ȱ
DIN ARHIVĂ
ȱǯ
ȱ¡ȱȱȱȱǰȱȱ©ȱ£ȱ
Cȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱ ȱ òȱ©ȱȱęǯȱȱ©ȱ©ȱ¢ȱòȱ
©ȱ ȱ ôǰȱ ȱ ȱ ȱǻǯȱǰȱǯȱǰȱǯȱŘŚŜǼǰȱ©ȱÉ©ȱ
ȱȱ©ȱ¡ȱÉ©ôȱ©©ȱ£©ȱ ȱôȱȱȱȱȱȱȱ
òȱȱȱ©ȱęȱ©ȱȱ òȱǰȱ©ȱȱ£©ȱ©ȱȱ©ȱȱ
ôǱ £ôȱȱȱôȱôǰȱ
ȱȱôȱ©¦ȱȂȱǰȱ
ŗǯȱ ©ȱ ¡ȱ ȱ É©ôȱ Éȱ ȱ ȬǰȱǰȱȬǯ
¦¦ǲ
ȱȱ©ȱȱȱǰȱȱ
Řǯȱ©ȱÉ©ôȱ©ȱȱôȱ ȱȱȱȱȱôǰȱ
ȱ©©ȱÉȱȱǲ ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
řǯȱC©ôȱ©ȱȱęȱ£ȱ©©ȱ£©ȱ ȱ ôȱ ȱ Ȭòȱ ȱ

ǻ£ȱȱȱǰȱȱǰȱǯȱǰȱ ȱ©ȱòȱ©ȱȱȱ©ȱ¡ȱȱ
ǯȱǰȱǯȱŚŗŝǼǯ ȱȱȱȱȱǰȱȱȱ©ȱ
Éȱȱȱòȱȱ©ȱȱǯȱ
£ȱȱ©ȱȱÉȱ©©ȱȱ ǻCȱȱȱȱȱȱǯȱǯȱŗşŗŝǰȱǯȱŗŚŖȱ
ȱȱ©ȱôǰȱȱôȱ ȱ©Ǽǯ
ȱ©ȱ£©ǯȱ¦ȱ£©ȱȱȱ
ÉȱȱȱôȱòȱÉ©ȱȱ ȱȱȱ©ȱôȱ©ȱ
ǰȱȱ¡©ǰȱę©ȱ£ôȱ ȱ©ȱ£ǰȱ©ȱȱ
ȱǯȱȱȱȱȱôȱ ȱ ©ȱ ©ȱ Éȱ ôȱ
©ȱȱCȱǯȱȱ©ȱ ¦©ǰȱ ȱ ȱ ôȱ Ȭ
©ȱ Éȱ ¦¦ȱ òȱ ôȱ ǯǯǯȱ ȱ ȱ ©ôȱ ôȱ ȱ ȍȱ ȱ Ȏǰȱ
Éȱȱǰȱȱȱȱ ȱȱôȱȱ©ȱ£©ǰȱȱ
ȱȱ£ô©ȱȱ ¦ȱȱǰȱÉȱȱȱȱ
ȱ ©ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱǯ
ȍȱ Ȏǰȱ Éȱ Éȱ ȱ ȱ ǯȱ ȱ ȱ ȱ £©ȱ ȱ
£ǰȱ ȱ ȱ £ȱ ȱ ȱ ©ȱ £ȱ ȱ ȱ ȱ
£ôǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱȱȱȱ
©¦ǰȱ ȱ ȱ ȱ £ǯȱ Cȱ ȱȱȱ¡ôȱȱȱ
ô©ȱôȱǯǯǯȱȱ©òȱ ǯ
ÉȱôȱȱÉ©ôȱ©©ȱ£©ǰȱ
£©ȱ ©ȱ É©ôȱ ȱ Cȱ£ȱȱô©ȱȱǰȱ©ȱ
ǰȱȱȱȬȱ©ȱȱ ȱ ȱ ¡ôȱ ȱ ȱ

ȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ £©ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ £ȱ
ȱ ȱ ȱ ǰȱ Éȱ ¡ȱ ǰȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ
ô©ȱ ȱ ȱ ȱ £ôȱ ȱȱǰȱ©ȱȱȂȱȱ
ȱ ȱ ǯȱ ȱ ȱ ȱ©ȱȱęôǰȱÉȱȱ£ȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ Éǯ
ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ôȱ
òȱ ȱ ©ȱ ǰȱ É¦ȱ ȱȱǰȱôȱȱ
ȱȱȱȱȱȱ É©ǰȱÉ¦ȱǯȱřśȱǯȱęȱȱ
£ôȱȱȱȱ©¦ȱ ȱôȱȱôȱȱȱ
ȱȱ©ȱȱȱ Éȱ ©ȱ ô©ǰȱ ¦ȱ Éȱ
Éȱ©ôǰȱ©ȱ©ȱȱȱęȱ ȱȱòȱ¡ȱȱǰȱ¦ȱ
ȱ ȱ ôȱ ¦ȱ Cȱ ôǰȱ ȱ©ȱȍȱȱȱȱȱ
ôȱǰȱȱô©ȱȱȱ ôȱ ȱ ©ôȱ ȱ ȱ
ǰȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱǰȱ¦ȱȱȱ
ôȱȱȱǯȱCȱȱȱ ȱ¡ôȎǯ
ôȱȱÉ©ǰȱòȱȱȱ¦ǰȱ ȱÉ©ȱȱ©ȱÉ©ȱ
©ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ôȱ ©ȱ ȱ
¦ȱȱô©ȱ©ȱȱȱ ôȱǯȱȱȱ£©ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ ¦ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ¡ôȱ É©òȱ ȱȱŗşŘśȱȱŘŘǰȱ¦ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ òȱ òȱȱ©ȱȱ£ȱȱôȱȱ
©ȱ ȱ ǰȱ ȍȱ Ȏȱ ȱ ȱ ôȱȱŘŖȱȱŗşŘśǰȱȱȱ
ȱȱȱę©ȱȱǰȱ ȱȱǰȱȱȱ©ȱ©ȱ
£©ȱ òȱ ȱ ô©ǰȱ Éȱ ȱ ȱȱ£ǰȱ©ȱȂȱȱȱ
¦ȱ òǰȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱǯ
ȱ ȱ ȱ ȱ ©ôȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ Ȭ
¡ôǯȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱǰȱȱȱȱȱȱȱ
Cȱ ȱ ȱ ô©ȱ Éȱ ȱ ¡ôȱȱȱȬ
©Ǳȱȍ¦ȱ©ȱÉȱȱ ǰȱÉȱȱ©ȱȱôǰȱ
ȱ ǯȱ řśȱ ǯȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ©ȱȱȱǰȱȱȱ
ôȱ ȱ ôȱ ȱ ŗşŗŘǰȱ Éȱ ȱ ©ȱòȱȱȱȱȱÉȱȱ
ȱȱ©ȱǰȱȱ ȱ£©ǯ
ȱȱȱ©ȱȱôȱ
ȱ©ôȱȱ©ôȱȱȱ ȱ ȱ ȱ É©ȱ ©ȱ Éȱ ȱ
ȱȱǰȱÉ©ȱȱ ȱȱ©ȱȱȱȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ¡ôǲȱ ©ȱ ȱ ©ȱȱÉ©ȱÉȱǰȱȱȱȱ
ęȱǯȱǳȎ òȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ
¡ôȱ ȱ ȱ Éȱ ȱ
©ȱ ȱ ȱ £©ȱ ȱ ©ȱ ¦ǵȱ©ȱȱȱȱǱȱ©ȱ
ǱȱǰȱÉȱȱȱòȱǰȱ ȱȱôȱȱȱ
©ȱȱȱȱȱŗşŗŘǰȱȱȱ ȱȱǯȱřśȱǯȱęȱȱȱȱŗŞŗŘǰȱ
ȱȱȱȱȱ ȱ Éȱ ȱ Éȱ ȱ
ȱȱȱ¡ôȱôȱÉȱȱ ȱȱȱȱô©ȱȱ©ȱ
Éȱ ȱ ǲȱ ȱ ȱȱȱȱȱòȱȱ

ȱȱȱȱȱȱęôǯȱ ©ȱ ȱ ǯȱȱ ǯȱ ȱ ǻȱ

ȱ ©ȱ ȱ ©ȱ ¡ôȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ É£©ȱ òȱ ȱ ȱ ȱ ȱǰȱǰȱŗşŗŚǰȱǯȱŗŚŜǼȱ
ȱȱòȱȱǯȱřśȱǯȱęȱ Ǳȱȍȱȱȱȱȱȱȱȱ
ȱȱȱ¦ȱ©ȱȱ©ȱȱ ȱȂȱȱ·ȱȱ·ȱȱ
ȱòȱ©ȱęȱȱôȱȱ ··ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ¡ǳ
¡©ǰȱȱôȱȱ©ȱòȱ ȱ Ȃȱ ȱ ȱ ȱ ¹ȱ ȱ
ȱȱȱÉȱôȱ ȱ ǰȱ ȱ ¡ȱ ·ȱ
©ȱȱȱȱ©ȱęȱ©ȱȱ ȱ ȱ ·ȱ Ǳȱ ȱ ȱ Ȃȱ
Éȱȱ£ǯ ȱ ǰȱ ȱ ·ǰȱ ȱ ȱ ȱ
DIN ARHIVĂ
ǰȱȱȱ¥ȱȱȱ
ǰȱǯȱřśȱǯȱęȱȱȱȱŗşŗŘȱȱ ȱ·ęȱȱȱȱȱ¸ȱȱǰȱ
ȱȱòȱȱȱȱȱȱ ȱȂȱȱȱ·ȱȂȱȱ·ȱ
ȱ¡ôȱȱȱÉȱȱ
ȂǰǳȎǯȱ©ȱôȱȱȱ
ȱ¦ǯȱȱȱȱę©ȱ
©ȱÉȱȱȱȱ¡ôȱ
òǰȱǰȱȱȱȱ
ȱ ȱ £ȱ ȱ ôȱ £ǰȱ
ȱŗşŗŘǰȱȱȱÉȱȱ
ȱȱȱŜȱȱŗşŖşǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ¡ôȱ ©ȱ
ȱ òȱ ȱ ȱ £ȱ ȱ ôȱ
ȱȱȱǯȱ
ȱǻǰȱǯȱŗŚŝȱȱŘǼǯ
ǻ£ȱ¡ȱȱȱȱȱôȱ
ȱôȱȱŗşŗŘǰȱǯȱę©ȱŗşŗŘǰȱǯȱśŘȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ
©ǰȱ¡ȱ©ȱ©ȱȱȱòȱ ôȱ£ǰȱȱòȱȱ
ȬȱǯȱȱǼǯ ôǰȱȱȂȱȱȂÉǲȱȱ
ȱȱȱęȱ©ǰȱȱôǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
òȱȱǰȱȱȱôǯȱ
ȱÉȱȱ¦ȱȱôȱ
ǰȱ ȱ ȱ ȱ ¡ȱ £ȱ ȱ
ȱȱȱòȱȱÉȱ
ô©ȱ ©ǰȱ ȱ Éȱ
ȱȱ¦ȱȱ¡ôȱȱ¡ȱ
ȗȱ ŗŖŘȱ Ǳȱ ȍ©ȱ ȱ ǰȱ
ȱǯ
¦ȱȱȱȱȱǰȱ
¡ôȱ ȱ ȱ Éòȱ ȱ Éȱ ©ȱ ¡£ȱ ȱ ȱ ǲȱ
ȱ¦ȱ£ȱȱęȱÉȱȱ Éȱȱòȱȱȱȱ©ȱ¡£ȱ
ȱ ǲȱ ǰȱ ȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ ȱ ©ȱ Éȱ
ȱô©ǰȱȱȱ©ȱ ȱ Ȏǯȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱęȱǰȱ©ǰȱ©ǰȱ©ǰȱ ôȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ©ȱ©ȱ¡£ȱòȱ©ȱęȱ ǰȱȱ¢ǯȱ¦ȱ©ȱ
¡ôȱ©ȱȱȱȱ©ȱ £ôȱ ȱ ȱ ôȱ
©ȱȱȱòȱȱ£ȱȱ©ȬȱÉ©ȱ ǰȱ ȱ ȱ ©ȱ Ǳȱ
ôǲȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȍȱ ȱ ȱ Ȃȱ ·ȱ ȱ
©ȱ ǰȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ·ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱȱȱȱȱȱȱȱ
ǯȱȱ©ȱȱȱ©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱ ȱ ȱ ȱ
ǰȱ©ȱ¡ȱȱȱÉȱôȱ ȱȱȱȱȱȱȱȱȱ
ȱȱȱ¡ô©ȱ©ȱòȱȱȱ ȱȱȱȂȱȱȱ·ȱ
ǰȱ ȱ ô©ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ Ȯȱ ȱ
ȱ ©òȱ ȱ ôȱ ©ȱ ȱ ȱȱȱ·ȱȮȱȱȱȂȱȱȂȱ
ǯȱ Cȱ ȱ ȱ ȱ ô©ȱ ȱ ȱ ȱ ·ȱ ȱ ȱ

Ȏǯȱǻ£ȱǯȱȬȱǯȱ¢ǰȱȱ ǰȱ ¸ȱ ȱ ǰȱ

ȱȱȱȱ·ȱ ¸ȱȂǰȱ·ȱȂȱ
·ǰȱȱÉȱȍȱȱ ·ȱ ·ǰȱ ȱ ȱ ¹ȱ
ȱ·ǰȱǰȱȱŗşŘŜǰȱ Ȏǯȱ ȱ ȱ ôȱ
ǯȱŚǰȱǯȱŗřŗǼǯ £©ȱȱęȱȱȱȱ
ÉȂȱ£ȱȱŘŚȱȱŗşŗŝǯȱ
Cȱ£ȱȱǰȱ¡ôȱȱ ǻǯȱŗşŗŞȬŗşǰȱŗǰȱǯȱŗşŚȱȱȱ©ȱȱǲȱ
ȱÉòȱȱȱȱȱ
òȱ ǯȱ ŗşŗŝǰȱ ǰȱ ŗǼǰȱ £ȱ ȱ ȱ
Éȱȱ©ȱ¡ȱȱȱ£©ǰȱÉȱ
©ȱòȱ©ȱÉȱȱȱ©ȱ
É©òȱôȱȱȱ
ȱȱǯ
ǯ
Cȱȱô©ȱÉ©ȱ¡ôȱȱȱ
ȱ ¡ȱ ȱ ȱ òȱ ȱ
ȱ ©ȱ ȱ ¡ȱ £ǰȱ
ȂȱȱÉ©ǰȱÉȱȱôȱ
Éȱ ȱ ȱ òȱ ǯȱ ȱ ȱ
£ȱ Éȱ ȱ ôȱ òȱ ǰȱ
¦©ȱǯȱŗŖŘȱȱȱô©ȱ
ÉȱȱÉȱȱǰȱȱȱȱ
©ǰȱȱȱǰȱȱǯȱŗŖŝȱ
©ôȱôǯ
ȱ ôȱ ©ȱ ȱ ȱ
ȱȱȱȱȱÉȱȱôǱȱ ȱ Ǳȱ ȍȱ ȱ ȱ ȱ ¡ȱ
Éȱ ôȱ Éȱ ȱ òȱ ȱ Ȃȱȱ¹ȱȱ¸ȱ
ǰȱȱǯȱŚŝŗȱȱȱ ··¡ǰȱ ¡ȱ ȱ ¡ǰȱ
ȱȱŗŞŗŖǰȱȱȱȱȱòȱÉȱ Ȃȱ Ȃȱ ȱ ȱ ¡ȱ
ǯȱřŞśȱǯȱşȱȱȱȱ¦ȱòȱȱ Ȏǯȱ Cȱ ȱ ©ȱ £ôǰȱ
Ǳȱȍȱȱȱȱ©ȱȱ ȱ £ȱ ȱ ȱ ȱ
śȬŗŖȱȱȱǰȱȱ©ȱȱ ǰȱ ȱ òȱ ǰȱ ȱ
©ȱ©ȱȱǻ·ȱǼȱȱ ǰȱȱȱȱȱ£ôȱ
©ȱȱ©Ȏǯ ȱ ȱ ȱ ȱ ǰȱ
©©¦ȱ ȱ ¡ȱ ȱ ©ȱ òȱ
ȱ ¡ȱ ȱ òȱ ȱ ȱ ȱȱǰȱÉȱȱ
ȱ©ȱÉȱȱ©ǲȱ
©ȱ Ȃȱ £ȱ Éȱ ȱ ȱ
ȱȂȱÉȱÉ©ȱȱȱ©ȱ©ȱȱ
ôȱȱȱ©ôȱÉȱ
ȱ¡©ȱȱȱ£©ȱ©ȱ
ȱȱǰȱȱ
©ȱȱȱȱȱ
òȱǰȱȱǰȱȱȱȱȱ
ǰȱȱ£©ȱÉȱ¡ȱȱ£ȱ
£ôȱȱȱȱȱ
ȱ Éȱ ôȱ ȱ ȱ
ǰȱ ©©¦ȱ ȱ ¡ȱ ȱ
ǯ
©ȱòȱȱȱǰȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ǻȱ Éȱȱ©ȱȂȱ£ȱÉȱȱ
ȱ ǰȱ ǯȱ ǰȱ ǯȱ ǰȱ ȱôȱȱȱ©ôȱ
ŗşŘřǰȱ ǯȱ ŝŘŗǼǱȱ ȍȱ ȱ Ȃȱ ȱ Éȱ ȱ ȱ ǯȱ
ȱȱȱȱǰȱ ǯȱȱȱ¦ȱȱȱ
ȱȱȱȂȱ¡ǰȱȱ Ǳȱ ȍȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ȱ Ȃȱ Śŝŗȱ ǯȱ ŗśȱ ȱ ȱ ¹·ȱ ȱ ¸ȱ ··¡ǰȱ
ȱ ·ǰȱ ȱ ¡ȱ ȱ ¡ȱ ȱ ¡ǰȱ ȱ ȱ
ȱ ·ȱ ȱ ȱ ȱ ȱȱǰȱȱȱȬȱ
ȱ Ȃ¡ȱ Ȃȱ ··ȱ Ȏǯȱ ǻǯȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ¸ȱ ȱ ȱǰȱŗşŖşǰȱǯȱŘśśǼǯ

Cȱôȱ©ȱ¡ôȱȱȱ ȱȱÉȱǯȱřśȱǯȱęȱȱ
ȱȱ©ȱÉȱȱôȱȱÉȱ ȱȱŗşŗŘǲȱȱ©ȱȱȱ©ȱ
ȱǯȱřŞśȱǯȱşȱȱȱȱ¦ǰȱ òȱ ©ȱ ȱ ȱ ǰȱ òȱ Éòȱ
ȱȱ£ôȱ©ȱ ©òȱȱȱÉȱôȱ
ȱ ȱ ȱ £ǯȱ Cȱ ȱȱòȱȱȱ
É©ȱ ȱ òȱ Éȱ ǰȱ ȱ ©ȱ ȱ ȱ òȱ Éȱ ȱ ¡ȱ ȱ ȱ ǰȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ôȱ ȱǯȱřŞśȱǯȱǯȱǯȱřśȱȱȱ
òȱ Éȱ ôȱ ©ȱ ȱ ŗŞŜŜȱ òȱ ¦©ȱ ȱ ǰȱ¦ȱ©ȱȱÉȱȱȱ
ŗşŖśǰȱ¡ôȱȱȱȱȱȱ òȱ ¡ȱ Ȃȱ ¡ȱ ȱ òȱ ȱ
¡ȱȱ©ǰȱęǰȱÉ©ȱ ǰȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ǯȱęȱÉ©ȱȱòȱȱ
DIN ARHIVĂ
ȱȱÉȱ©ȱǰȱȱ
ȱȱôȱȱ©ôȱȱ ȱǰȱ£©ȱÉȱȱȱ
ȱȱ£ȱòȱǯ òȱÉȱ©ȱȱȱȱȱ
©ȱ ȱ ôȱ òȱ ©ȱ ©©ȱ
ȱȱŗşŗŘǰȱ¦ȱ©ȱȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ȱ ȱ ȱ ¦ȱ Éȱ ǯȱ řśȱ ǯȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ ȱ
ęȱȱ©ȱǰȱ©©ȱȱ©ȱòȱ ȱȱȱȱȱ
ȱȱȱǯ ȱ¡ôǯȱȱȱ©ȱȱȱ
ȱȱȱȱȱȱ
ȱȱȱǰȱ¦ȱ©ȱȱȱ ¡ȱǰȱȱ©ȱȱ£©ȱǲȱ
¡ȱ¡ȱȱȱȱȱ òȱÉ©ȱÉȱȱ£ǰȱȱȱęȱȱȱ
ǰȱ ȱ ȱ ôȱ Éȱ ȱ ǰȱÉ¦ȱôȱ©ȱ
Éǰȱ ¦ȱ ȱ ôȱ ȱȱęȱȱȱÉȱ©ȱ
ȱȱǰȱ¦ȱòȱȱ ȱǰȱȱȱǰȱȱȱ
¡ȱ£ȱȱȱȱǯ ȱȱȱ©ȱȱȱǰȱȱ
ȱȱȱȱȱȱȱ©ȱȱ£©[2]
£ǰȱ ȱ ȱ £©ȱ ȱ
©ȱ ©ȱ ¡ǰȱ ȱ ȱ ǯȱ ǯȱ
ǰȱ ©Ǳȱ ¡ôȱ ȱ ȱ
Éȱȱ¦ǰȱȬòȱ©òȱȱ ȱȱȱò
[2]
ȱ £ȱ ȱ ȱ Ǳȱ ǯȱ ǰȱ
ȍȂ¡ȱ Ȃȱ ȱ Ȏǰȱ ȍȱ ȱ
ȱȎǰȱŗşŘřǰȱǯȱŘşŘǲȱǯȱǰȱȍȱȱȱ
ȱȱȱȱȱȱȱȎǰȱ
ŗşŗŚǲȱ ǯȱ ǰȱ ȍȱ ȱ
¦ȎǰȱǯȱŘŚǰȱòǰȱŗşŘŜǯ

JURISPRUDENŢĂ
COMENTATĂ
Transfer imobile în cadrul fuziunii între societăţi. Hotărârea adunării generale a acţionarilor în formă autentică
Transfer imobile în cadrul fuziunii între

societăţi. Hotărârea adunării generale a
acţionarilor în formă autentică
Dr. Arcadia HINESCU[1]
Legea nr. 31/1990, art. 239
O.U.G. nr. 116/2009, art. 4 alin. (1)
Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului,
de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informaţiilor din 2008, art. 148
C. civ., art. 242 alin. (3)
O.U.G. nr. 79/2011, art. 56 alin. (1)
O.U.G. nr. 99/2006, art. 12 alin. (2)
În cadrul unei fuziuni prin absorbţie între două instituţii de credit s-au transferat și imobile de la
societatea absorbită către societatea absorbantă, care și-a încetat existenţa ca urmare a fuziunii.
Deși prevederile speciale în materia societăţilor cu privire la fuziune nu impun forma autentică
a hotărârii adunării generale a acţionarilor societăţilor care fuzionează, instanţa a considerat
necesar un astfel de document în vederea verificării legalităţii fuziunii, prin invocarea prevederilor
art. 242 alin. (3) C. civ. cu privire la dobândirea dreptului de proprietate a imobilelor în cadrul
fuziunii. Însă, respectivele prevederi nu sunt incidente legalităţii fuziunii și fac referire la efectul
constitutiv al înscrierii în cartea funciară a imobilelor dobândite ca urmare a fuziunii, efect
prorogat până la momentul finalizării cadastrului general.
(C. Apel București, secţia a VI-a civilă, decizia nr. 750A din 21 aprilie 2017,
definitivă, nepublicată)
În prezentul articol am reprodus, structurat și 1. Prezentarea cauzei

comentat apoi critic soluţia dată de instanţa
de apel în Decizia nr. 750A din 21 aprilie 2017 BCC și PB sunt două instituţii de credit care
de Curtea de Apel București prin care s-a admis au întreprins demersurile pentru fuziunea
fuziunea a două instituţii de credit. prin absorbţie, prin care BCC (în calitate de
societate absorbantă) absoarbe PB (în calitate
În acest sens, vom prezenta cauza, soluţia de societate absorbită), în conformitate
primei instanţe, argumentele părţilor implicate cu prevederile Legii nr. 31/1990 privind
în apel, poziţia Curţii de Apel faţă de aceste societăţile (Legea nr. 31/1990) și cu prevederile
argumente, motivele invocate de instanţa de Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
apel care susţin soluţia sa cât și comentariile nr. 99/2006 privind instituţiile de credit și
critice cu privire la argumentaţia curţii de apel. adecvarea capitalului (O.U.G. nr. 99/2006).
[1]
Doctor în drept al Universităţii din București, Facultatea de Drept, în Drept comercial cu teza Regimul juridic la fuziunii
societăţilor din decembrie 2014, Avocat în Baroul București, email: arcadia_hinescu@yahoo.com.
JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 145

Arcadia HINESCU
După întocmirea și publicarea proiectului de aprobarea Proiectului de Fuziune, precum și

fuziune, adunările generale extraordinare ale a hotărârilor adunării generale extraordinare
acţionarilor celor două societăţi implicate a acţionarilor PB nr. 22 și 23 din data de
în fuziune au aprobat proiectul de fuziune și 8 noiembrie 2016 privind aprobarea fuziunii.
efectele acesteia după cum urmează: (i) în
data de 5 octombrie 2016 acţionarii BCC au În motivarea sa, instanţa de fond a apreciat
aprobat fuziunea – hotărârea adunării generale că, faţă de dispoziţiile art. 242 alin. (3) C. civ.,
extraordinare a acţionarilor având încheiere art. 1244 C. civ., art. 239 alin. (1) coroborat
de certificare înregistrată sub numărul 2 din cu art. 204 din Legea nr. 31/ 1990, Hotărârea
data de 5 octombrie 2016 de notarul public Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor
MI (ii) în data de 8 noiembrie 2016 acţionarii BCC nr. 1 din 5 octombrie 2016 trebuia întoc-
PB au aprobat fuziunea prin hotărârea adunării mită în formă autentică, având în vedere că,
generale extraordinare a acţionarilor având po trivit anexei nr. 1 la Hotărârea Adunării
încheierea de autentificare înregistrată cu Generale Extraordinare a Acţionarilor PB din
numărul 6167 din data de 8 noiembrie 2016 8 noiembrie 2016, se preconizează transferul
de notarul public ADR. dreptului de proprietate asupra unor imobile
(terenuri și construcţii) din patrimoniul socie-
Ulterior obţinerii aprobării prealabile din tăţii absorbite în cel al societăţii absorbante.
JURISPRUDENŢĂ
partea Băncii Naţionale a României s-a

depus la registrul comerţului dosarul cu toate De asemenea, Tribunalul a statuat că nu este
documentaţia care atestă parcurgerea etapelor suficient pentru îndeplinirea condiţiei formei
legale aferente fuziunii însoţit de cererea autentice a încheierii numai a uneia dintre
din 20 ianuarie 2017 adresată Tribunalului hotărârile adunării generale extraordinare
București privind constatarea legalităţii fuziunii ale acţionarilor celor două societăţi (în
și înregistrarea efectelor fuziunii la registrul speţă numai Hotărârea Adunării Generale
comerţului (în principal majorarea de capital Extraordinare a Acţionarilor PB fiind încheiată
social la BCC și radierea PB). în formă autentică), ci a ambelor hotărâri
societare, întrucât acestea împreună constituie
Cererea societăţilor implicate în fuziune a fost actul de reorganizare (fuziune) a petentelor.
înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secţia a VI-a civilă, formând obiectul dosarului Totodată, încheierea de certificare nr. 12
XX/3/2017. din 5 octombrie 2016 a Hotărârii Adunării
Generale Extraordinare a Acţionarilor BCC
emisă de notarul public MI nu este de natură a
2. Hotărârea primei instanţe complini cerinţa formei autentice, întrucât pro-
cedura certificării unor fapte este o procedură
Prin încheierea civilă nr. 25 din 13 februarie
distinctă de cea a autentificării înscrisurilor.
2017 pronunţată de Tribunalul București,
secţia a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată În acest sens, s-a reţinut că, pentru a se putea
cererea formulată de petentele BCC și PB realiza transmisiunea unor bunuri imobile
privind constatarea legalităţii hotărârilor de din patrimoniul societăţii absorbite în cel al
aprobare a fuziunii prin absorbţie dintre BCC și societăţii absorbante, societăţile implicate în
PB, înregistrarea efectelor respectivei fuziuni în procedura fuziunii trebuiau să adopte ambele
Registrul Comerţului și publicarea în Monitorul hotărâri indicate mai sus în formă autentică.
Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii
adunării generale extraordinare a acţionarilor Instanţa de fond a considerat că prin depunerea
BCC nr. 1 din 5 octombrie 2016 privind duplicatului extrasului din procesul-verbal al
146 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | JURISPRUDENŢĂ COMENTATĂ

Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor unei operaţiuni de fuziune dintre două bănci,
BCC din 5 octombrie 2016 autentificat sub iar nu cu o operaţiune prin care se strămută
nr. 299 din 7 februarie 2017 de notarul public sau constituie drepturi reale asupra imobilelor
DNB, nu s-a îndeplinit condiţia prevăzută de ce urmează a fi înscrise în Cartea Funciară.
art. 239 alin. (1) coroborat cu art. 204 din Legea În consecinţă, prima instanţă trebuia să
nr. 31/1990, deoarece trebuia depusă la dosar verifice legalitatea operaţiunii prin raportare
Hotărârea Adunării Generale Extraordinare la dispoziţiile Titlului VI, Cap. II - „Fuziunea și
a Acţionarilor BCC din 5 octombrie 2016 în divizarea” din Legea nr. 31/1990, coroborate
formă autentică și nu un extras doar dintr-un cu cele ale O.U.G. nr. 116/2009 și ale
proces-verbal. Normelor metodologice privind modul de
ţinere a registrelor comerţului, de efectuare
Tribunalul a mai apreciat că, prin fuziunea prin a înregistrărilor și de eliberare a informaţiilor
absorbţie, se realizează majorarea capitalului
aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei
social al societăţii absorbante, întrucât chiar în
nr. 2594/C din 10 octombrie 2008, iar nu prin
hotărârile de aprobare a operaţiunii fuziunii s-a
raportare la dispoziţiile de drept comun ale
menţionat majorarea capitalului social al BCC.
Codului civil.
3. Argumentele părţilor în apel De asemenea, în materia fuziunii dintre

societăţi cu activitate de creditare, una
La data de 7 martie 2017, petentele BCC dintre societăţile supuse fuziunii fiind o so-
și PB au formulat apel împotriva încheierii cietate de tip deschis, listată la bursă, sunt
civile nr. 25 din 13 februarie 2017 pronunţată aplicabile dispoziţiile legii speciale (ex. Legea
de Tribunalul București, secţia a VI-a civilă, nr. 297/2004 privind piaţa de capital), care
în dosarul nr. XX/3/2017, prin care solicită stabilesc condiţii particulare și derogatorii de
admiterea căii de atac, schimbarea în tot a la norma generală.
hotărârii și admiterea cererii de constatare
Se învederează că Legea nr. 31/1990 are
a legalităţii fuziunii dintre BCC și PB și
caracter de lege specială, care se aplică în mod
înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului
prioritar faţă de dispoziţiile Codului civil, care
de pe lângă Tribunalul București a menţiunilor
reprezintă doar norma generală în materie de
indicate în cuprinsul cererii de constatare a
legalităţii fuziunii. reorganizare a persoanei juridice.
În motivare, se arată că încheierea nr. 25 din Conform art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 116/2009
13 februarie 2017 este netemeinică și nelegală, se delimitează sfera competenţei instanţei
întrucât, în cazul fuziunii, nu este necesară asupra legalităţii fuziunii. Astfel, ea vizează
forma autentică a vreunui document. două aspecte: (i) legalitatea hotărârii asupra
fuziunii și după caz, a actului constitutiv
În mod greșit, instanţa de fond a aplicat dis- ori a actului modificator și (ii) soluţionarea
poziţiile Codului civil din materia transferului cererii de înregistrare în registrul comerţului a
de imobile, ignorând faptul că fuziunea menţiunilor de fuziune.
dintre două instituţii de credit este guvernată
de norme speciale, care se aplică în mod În ceea ce privește primul aspect al compe-
prioritar, respectiv Legea nr. 31/1990 și O.U.G. tenţei instanţei, legalitatea hotărârii asupra
nr. 99/2006. fuziunii și după caz, a actului constitutiv ori a
actului modificator, dispoziţiile legale în raport
Soluţia este nelegală întrucât instanţa de cu care instanţa trebuie să aprecieze legalitatea
fond a fost sesizată cu verificarea legalităţii hotărârii adunării generale a acţionarilor sunt în

Arcadia HINESCU
primul rând cele reglementate la art. 238-2511 S-a mai invocat faptul că nu există nicio
ale Legii nr. 31/1990, din capitolul cu privire la prevedere legală care să identifice cele două
fuziune, care nu conţin nicio prevedere care hotărâri de aprobare a fuziunii ale adunărilor
să impună întocmirea în formă autentică a generale a acţionarilor ca fiind actul de
hotărârii adunării generale a acţionarilor prin reorganizare (fuziune).
care se aprobă o fuziune. În privinţa hotărârii
adunării generale a acţionarilor care aprobă Se mai susţine că instanţa de fond a confundat
fuziunea, art. 239 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 capitalul social cu patrimoniul unei societăţi
stabilește că fuziunea se hotărăște de fiecare și a reţinut, contrar dispoziţiilor imperative
societate în parte, în condiţiile stabilite de ale O.U.G. nr. 99/2006, că, prin fuziune,
lege pentru modificarea actului constitutiv al capitalul social al societăţii absorbante se
societăţii. majorează prin aporturi în natură constând în
imobile și că, prin urmare, Hotărârea AGEA din
Nici art. 148 din Normele metodologice privind 5 octombrie 2016 privind aprobarea operaţiunii
modul de ţinere a registrelor comerţului, de de fuziune trebuia încheiată în formă autentică.
efectuare a înregistrărilor și de eliberare a
informaţiilor din 2008 nu menţionează forma Concluzia instanţei de fond este total greșită,
autentică a hotărârilor adunării generale a neavând nicio legătură cu situaţia de fapt și
JURISPRUDENŢĂ
acţionarilor în cazul fuziunii. contrară legii speciale – O.U.G. nr. 99/2006,

nefiind vorba de o majorare de capital prin
Prin raportarea instanţei la prevederile art. 242 aporturi în natură.
alin. (3) C. civ., aceasta s-a pronunţat asupra
legalităţii dobândirii dreptului de proprietate În speţă, ambele societăţi implicate în
asupra unor imobile ca urmare a fuziunii prin operaţiunea de fuziune prin absorbţie sunt
înscrierea în cartea funciară, care este o etapă instituţii de credit.
ulterioară aprobării legalităţii fuziunii și nu
Potrivit legii speciale în materia constituirii și
face obiectul cererii de judecată, respectiv a
funcţionării instituţiilor de credit, băncilor nu le
controlului judiciar.
este permis să deţină în capitalul social altceva
Aspectele legate de transferul dreptului de decât numerar, aporturile în natură, inclusiv în
proprietate asupra imobilelor deţinute de imobile, fiind expres interzise. Aceste limitări
societatea absorbită, data la care are loc sunt aplicabile inclusiv în situaţia majorării
acest transfer și înscrierea drepturilor reale în capitalului social, astfel cum rezultă foarte clar
Cartea funciară nu fac obiect al reglementării din formularea art. 12 alin. (2) teza a II-a din
în materia fuziunii societăţilor și nu intrau în O.U.G. nr. 99/2006.
obiectul sesizării instanţei.
O.U.G. nr. 99/2006 cuprinde dispoziţii
În plus, potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (1) speciale dedicate fuziunii instituţiile de credit
din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile cu privire la (art. 93-96 Capitolul VII Autorizarea în situaţii
dobândirea drepturilor reale imobiliare prin speciale - Secţiunea I - Fuziunea și divizarea)
efectul înscrierii acestora în cartea funciară care se coroborează cu cele din Norma BNR
se aplică numai după finalizarea lucrărilor de nr. 5/2000 privind fuziunea și divizarea
cadastru pentru fiecare unitate administrativ- băncilor, ceea ce demonstrează că, în viziunea
teritorială și deschiderea la cerere sau din oficiu legiuitorului, fuziunea este permisă ca formă de
a cărţilor funciare pentru imobilele respectivei. reorganizare a băncilor și că aceasta nu implică
În consecinţă, prevederile art. 242 alin. (3) o majorare cu aport în natură (când băncile
C. civ. nici nu sunt aplicabile în prezent. care fuzionează deţin imobile).

Prin Hotărârea AGEA din 5 octombrie 2016, Transferul drepturilor reale din patrimoniul
acţionarii BCC nu au aprobat majorarea societăţii absorbite în patrimoniul societăţii
capitalului social al acestei instituţii de credit absorbante reprezintă doar un efect al fuziunii
prin includerea în capitalul social a imobilelor prin absorbţie, fiind o operaţiune distinctă atât
preluate de la societatea absorbită, PB. ca negotium juris cât și ca instrumentum - în
urma fuziunii operează o transmisiune cu titlu
Ca efect al fuziunii, are loc și majorarea universal.
ca pitalului social al băncii absorbante,
însă, potrivit limitărilor impuse de O.U.G. În plus, transmisiunea drepturilor reale
nr. 99/2006, majorarea capitalului social principale și accesorii a fost consemnată
privește exclusiv aporturi în numerar, determi- printr-o operaţiune distinctă de cea a
nate de conversia acţiunilor societăţii absorbite, fuziunii, constatată ca instrumentum prin
PB, iar nu subscrieri în natură prin aportarea două acte distincte, încheiate în formă
imobilelor din patrimoniul entităţii absorbite. autentică, respectiv Protocolul de transfer
active în procesul de fuziune dintre BCC și
Imobilele nu vor majora capitalul social al
PB, autentificat de BNP NCT, și care a avut ca
BCC, ci vor intra în patrimoniul băncii în
obiect transferul imobilelor, și Protocolul de
urma fuziunii operând o transmisiune cu titlu
transfer active în procesul de fuziune dintre
universal.
BCC și PB, autentificat de BNP NCT, și care
În speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 204, a avut ca obiect transferul drepturilor de
invocate în mod greșit de instanţa de fond, garanţie.
care indică alte situaţii în care este necesară
Așadar, transferul cu titlu universal al sediilor
forma autentică a actului constitutiv, între care
secundare ale PB nu a operat în temeiul
se numără majorarea capitalului social prin
Hotărârii AGEA din 5 octombrie 2016, așa
subscrierea ca aport în natură a unui imobil.
cum a reţinut Tribunalul București, pentru a
În cazul fuziunii, majorarea de capital social fi necesară forma autentică a acestui înscris,
este rezultatul unui algoritm de calcul prevăzut ci strămutarea dreptului de proprietate
de Normele metodologice privind reflectarea reprezintă un efect viitor al fuziunii care se va
în contabilitate a principalelor operaţiuni produce ulterior înregistrării efectelor fuziunii
de fuziune, divizare, dizolvare și lichidare la registrul comerţului, implementarea acestei
a societăţilor, precum și de retragere sau operaţiuni fiind de altfel posibilă doar ca
excludere a unor asociaţi din cadrul societăţilor urmare a admiterii de către instanţă a cererii
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor de constatare a legalităţii fuziunii, hotărârea
nr. 897/2015. judecătorească având valoarea unui înscris
autentic.
Se mai susţine că instanţa de fond a făcut
confuzie între operaţiunea de fuziune a două Se mai argumentează că adoptarea Hotărârilor
societăţi și o operaţiune translativă de drepturi AGEA în formă autentică ar fi imposibil de
reale. îndeplinit în cazul societăţilor pe acţiuni, de
tip deschis, în care votul se poate exprima și
Astfel, transmisiunea drepturilor reale asupra prin corespondenţă.
imobilelor din patrimoniu nu este de esenţa
operaţiunii de fuziune între două societăţi, cu Astfel, art. 113-116 din Legea nr. 31/1990 nu
atât mai puţin între două instituţii de credit, impun o anumită condiţie de formă, fiind
cărora le este interzis prin lege să încorporeze suficient ca Hotărârea AGEA să fie aprobată
în capitalul social imobile. prin act sub semnătură privată, dar în condiţii

Arcadia HINESCU
de cvorum care să asigure respectarea voinţei de înregistrare a unor fuziuni/divizări care

societare. aveau ca efect și transferul de imobile, fără ca
hotărârile adunărilor generale extraordinare
BCC este o societate pe acţiuni, de tip deschis, ale acţionarilor să fi fost încheiate în formă
listată la Bursa de Valori București, ale cărei
autentică.
adunări generale ordinare și extraordinare se
întrunesc în conformitate atât cu dispoziţiile Se mai susţine că, în speţă, a fost complinită
Legii nr. 31/1990, cât și în conformitate cu cerinţa formei autentice, deși aceasta nu era
dispoziţiile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de necesară.
capital.
Instanţa de fond a reţinut în mod nelegal
Fiind vorba despre o societate pe acţiuni și neîntemeiat că înscrisurile depuse nu fac
de tip deschis, listată la BVB, care, prin dovada complinirii acestei cerinţe, cele două
ipoteză presupune un număr foarte mare de Protocoale autentificate sub nr. 2478 din
deţinători de acţiuni, legiuitorul a prevăzut 15 decembrie 2016, respectiv sub nr. 2479 din
dispoziţii menite să faciliteze exprimarea
15 decembrie 2016 de BNP NCT, fiind actele
voinţei societare, condiţiile de cvorum și de
prin care se strămută drepturile reale care
majoritate fiind relativ greu de îndeplinit în
JURISPRUDENŢĂ
urmează a fi notate în cartea funciară, ca efect

cazul societăţilor cu mii de acţionari, cum este
al fuziunii prin absorbţie, iar nu Hotărârea
cazul și BCC, chiar dacă majoritatea lor deţin
AGEA din 5 octombrie 2016 de aprobare a
participaţii nesemnificative. În cazul acestui
tip de societăţi legiuitorul a prevăzut în mod fuziunii, cum greșit a reţinut prima instanţă.
expres votul prin corespondenţă, ca modalitate De asemenea, prin încheierea de autentificare
de manifestare a voinţei societare la distanţă, nr. 299 din 7 februarie 2017 a BNP DNB, a fost
pentru a nu se ajunge la un blocaj decizional în autentificată ca Extras din Procesul verbal al
activitatea unei entităţi de anvergură.
Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor
În cazul exprimării votului prin corespondenţă, BCC din 5 octombrie 2016, chiar hotărârea de
notarul public se va afla întotdeauna în aprobare a fuziunii.
imposibilitatea absolută de a stabili identitatea
Acest Extras în formă autentică notarială din
acţionarilor, de a percepe ex proprii sensibus
Procesul verbal al AGEA din 5 octombrie 2016
consimţământul acestora și de a consemna
exteriorizarea acestuia prin semnătură, votanţii a fost depus și în faţa primei instanţe. Fără
fiind la distanţă. niciun temei și fără nicio raportare la vreo
prevedere legală, instanţa a înlăturat acest
În ipoteza societăţilor cu mii de acţionari, înscris autentic.
este practic imposibil pentru orice notar
să perceapă și să consemneze, în aceeași zi Procesul verbal cuprinde, pe lângă aspectele
consimţământul acestora. Nu este nici tehnic, legate de convocare, data și locul adunării,
logistic, posibilă autentificarea în astfel de acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor și
situaţii, niciun cabinet notarial neputând aspectele discutate, chiar hotărârea adunării
autentifica o hotărâre a unei adunări generale generale.
care presupune verificarea consimţământului
a zeci de mii de acţionari. În speţă, a fost depusă, ca extras din procesul
verbal autentificat, chiar hotărârea adunării
Se invocă practica instanţelor care au generale a acţionarilor de aprobare a fuziunii,
pronunţat încheieri de admitere a cererii în formă autentică.

Se mai invocă impactul negativ asupra activi- unor bunuri imobile de la societatea absorbită
tăţii BCC și PB din cauza tergiversării finalizării la cea absorbantă, ceea ce ar fi însemnat
fuziunii. schimbarea obiectului pretenţiei și încălcarea
principiului disponibilităţii, ci a soluţionat
În dovedire, se solicită proba cu înscrisuri. cererea de verificare a legalităţii hotărârilor
AGEA privind aprobarea fuziunii ţinând cont
La termenul din 21 aprilie 2017, Curtea a
și de dispoziţiile Codului civil din 2009 în
încuviinţat pentru apelante proba cu înscrisuri,
materia reorganizării persoanei juridice (Titlul
în cadrul căreia s-a depus Hotărârea AGEA din
IV, Cap. V), în special de art. 242 alin. (3).
5 octombrie 2016 în formă autentică.
Or, conform art. 18 (capitol III, secţiunea I)
4. Motivarea instanţei din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile Codului civil
privitoare la regimul juridic general aplicabil
Analizând apelul prin prisma motivelor persoanelor juridice se aplică și persoanelor
invocate, instanţa reţine următoarele: juridice în fiinţă la data intrării sale în vigoare,
însă numai în măsura în care prin legile
Prin încheierea atacată, instanţa a respins aplicabile fiecărei persoane juridice nu se
cererea de constatare a legalităţii hotărârilor prevede altfel. Cu alte cuvinte, prevederile
de aprobare a fuziunii prin absorbţie dintre în materia persoanei juridice din Codul civil
BCC (societate absorbantă) și PB (societate alcătuiesc norma generală și sunt aplicabile, iar
absorbită) și efectuarea cuvenitelor menţiuni numai în ipoteza în care legea specială conţine
în cartea funciară, reţinând, în esenţă, că nu a o dispoziţie de excepţie, aceasta se va aplica
fost îndeplinită condiţia autentificării Hotărârii în virtutea principiului specialia generalibus
AGEA nr. 1 din 5 octombrie 2016 a BCC privind derogant (norma specială derogă de la cea
aprobarea fuziunii și a proiectului de fuziune generală).
prin absorbţie cu PB.
Așa cum au remarcat și apelantele, nici Legea
I. Prima critică susţinută de apelante se referă nr. 31/1990, nici O.U.G. nr. 99/2006 privind
la faptul că cerinţa formei autentice pentru instituţiile de credit sau actele normative
Hotărârea AGEA nr. 1 din 5 octombrie 2016 a care reglementează procedura de ţinere a
BCC nu este impusă de legislaţia specială care Registrului Comerţului (O.U.G. nr. 116/2009,
reglementează fuziunea și înregistrarea acestei Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2594/2008) nu
operaţiuni la Registrul comerţului (Legea cuprind prevederi derogatorii în cazul fuziunii
nr. 31/1990, O.U.G. nr. 116/2009, Ordinul dintre două bănci în ceea ce privește forma pe
Ministrului Justiţiei nr. 2594/2008) sau de care trebuie să o îmbrace hotărârile AGEA de
Legea pieţei de capital nr. 297/2004 (aplicabilă aprobare a fuziunii și a proiectului de fuziune.
având în vedere că BCC este o societate pe
Tocmai de aceea devine incidentă norma
acţiuni de tip deschis listată la bursă), iar
generală, ce se regăsește în Codul civil, și
dispoziţiile de drept comun ale Codului civil nu
anume art. 242 alin. (3) ce prevede că, în
sunt incidente, operaţiunea supusă verificării
cazul bunurilor imobile care fac obiectul
nefiind dobândirea dreptului de proprietate
transmisiunii, dreptul de proprietate și celelalte
asupra unor imobile ca urmare a fuziunii. drepturi reale se dobândesc numai prin
Curtea nu poate achiesa la această apărare. înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau,
Prima instanţă nu a analizat legalitatea după caz, a actului administrativ prin care s-a
transmiterii dreptului de proprietate asupra dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit,

Arcadia HINESCU
dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a care formalităţile la cartea funciară sunt în
persoanei juridice nou-înfiinţate. continuare obligatorii, chiar dacă nu au efect
constitutiv, ci doar de opozabilitate, astfel cu
În ce privește noţiunea de act de reorganizare, prevede art. 56 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
este adevărat că nu este definită de Codul civil,
însă opinia apelantelor în sensul că hotărârile În plus, chiar în materia înscrierii la cartea
AGEA nu pot avea această natură nu poate fi funciară, art. 170 din Ordinul nr. 700/2014
primită. privind aprobarea Regulamentului de avizare,
recepţie și înscriere în evidenţele de cadastru
Prin reorganizare se înţelege inclusiv opera-
și carte funciară stipulează că întabularea în
ţiunea de fuziune (art. 233 și art. 234 C. civ.).
cartea funciară ca urmare a fuziunii/divizării
Or, această operaţiune are un caracter
se efectuează în baza hotărârii instanţei de
complex, presupunând acordul de voinţă
judecată care se pronunţă asupra legalităţii
al ambelor entităţi (în cazul fuziunii prin
acestei operaţiuni, a dovezii de înregistrare
absorbţie), cea absorbantă și cea absorbită,
întocmirea unui proiect de fuziune și un act la registrul comerţului, a certificatului de
constitutiv modificat. Însă, proiectul și actul înmatriculare, precum și a hotărârii AGA/
constitutiv actualizat nu ar putea exista în deciziei asociatului unic prin care se aprobă
JURISPRUDENŢĂ
lipsa manifestării de voinţă a acţionariatului fuziunea/divizarea, încheiată în forma

ambelor entităţi de a se reorganiza prin fuziune. autentică.
Acest acord se dă prin hotărârile AGEA ale
Pentru toate aceste argumente, Curtea
persoanelor juridice. De altfel, prin Hotărârea
apreciază că, în mod legal, tribunalul a
AGEA nr. 1 din 5 octombrie 2016 a BCC și
apreciat că este necesară forma autentică
hotărârea adunării generale extraordinare a
pentru Hotărârea AGEA nr. 1 din 5 octombrie
acţionarilor PB nr. 22 din 8 noiembrie 2016
2016 a BCC SA. În ce privește hotărârea
s-a decis aprobarea fuziunii și a Proiectului
judecătorească pronunţată de Curtea de
de fuziune din 12 august 2016, astfel încât
Apel București, prin care s-a opinat că nu ar
manifestările de voinţă concordante ale
ambelor societăţi bancare alcătuiesc actul fi incident art. 242 alin. (3) C. civ., ca normă
de reorganizare, manifestări care trebuie să generală, aceasta nu constituie precedent
îmbrace forma autentică. judiciar, fiind vorba de o singură decizie
(de altfel, pronunţată în 2012, când nu
Apărarea apelantelor în sensul că art. 242 se cristalizase o jurisprudenţă pe această
alin. (3) ar fi inaplicabil la momentul de chestiune), iar, pe de altă parte, aceasta nu este
faţă, faţă de dispoziţiile art. 56 din Legea obligatorie pentru instanţa de faţă.
nr. 71/2011 (cap. V) nu poate fi acceptată.
Acest text din legea de punere în aplicare II. În ce privește cea de-a doua critică în sensul
a Codului civil face referire la amânarea că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 239
intrării în vigoare a prevederilor referitoare la alin. (1) coroborat cu art. 204 alin. (2) lit. a)
dobândirea dreptului de proprietate asupra din Legea nr. 31/1990, ce impun cerinţa formei
unui imobil prin înscrierea la cartea funciară autentice pentru hotărârile de aprobare a
până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fuziunii în cazul majorării capitalului social prin
fiecare unitate administrativ-teritorială și subscrierea ca aport în natură a unui imobil,
deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor întrucât, în cazul instituţiilor bancare, este
funciare pentru imobilele respective, însă nu incidentă norma specială prevăzută de art. 12
afectează dispoziţia ce impune forma autentică alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, ce interzice
a actului de reorganizare, în condiţiile în majorarea prin aporturi în natură, Curtea nu

o va mai examina, având în vedere concluziile de reorganizare (atât Hotărârea AGEA nr. 1
de la punctul I. din 5 octombrie 2016 a BCC, cât și hotărârile
AGEA nr. 22 și 23 din 8 noiembrie 2016 ale
III. Cu privire la motivul de apel în sensul băncii PB fiind autentificate), precum și
că prima instanţa a făcut confuzie între
celelalte condiţii de legalitate ale Hotărârilor
operaţiunea de fuziune și cea translativă de
AGEA, fiind adoptate cu cvorumul necesar,
drepturi reale, Curtea nu îl poate primi, având
fiind întocmit proiectul de fuziune (ce a
în vedere dispoziţiile exprese ale art. 242
fost aprobat de ambele entităţi bancare) și
alin. (3) C. civ. Chiar dacă transmiterea cu titlu
universal a bunurilor imobile de la societatea publicat atât pe site-ul petentelor, cât și a
absorbită la cea absorbantă reprezintă un efect Registrului comerţului, împotriva acestuia
al fuziunii, aceasta nu înseamnă că actul prin nefiind formulată opoziţie, iar actul constitutiv
care se aprobă această operaţiune nu poate al societăţii absorbante a fost actualizat, în
îmbrăca forma autentică. Legiuitorul primar temeiul art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a
sau secundar, tocmai în virtutea acestui efect, Guvernului nr. 116/2009, art. 239 și urm. din
a prevăzut în Codul civil și în Regulamentul Legea nr. 31/1990, art. 480 alin. (2) C. pr. civ.,
de avizare și înscriere în cartea funciară Curtea de apel a admis apelul, a schimbat
necesitatea formei autentice a hotărârii încheierea atacată și a constatat legalitatea
adunării acţionarilor de aprobare a fuziunii. hotărârii Adunării Generale Extraordinare a
acţionarilor BCC nr. 1 din 5 octombrie 2016,
IV. O altă critică privește imposibilitatea de a hotărârilor adunării generale extraordinare
autentificare a Hotărârilor AGEA, din cauza a acţionarilor PB nr. 22 și 23 din data de
faptului că notarul public nu poate verifica
8 noiembrie prin care s-a aprobat fuziunea
direct consimţământul dat de acţionarii care
prin absorbţie dintre BCC, în calitate de
au votat prin corespondenţă, critică ce nu va
societate absorbantă, și PB, în calitate de
mai fi examinată, având în vedere manifestarea
societate absorbită, precum și a actului
de voinţă a apelantelor, adusă la cunoștinţă la
termenul din 21 aprilie 2017, în sensul că nu constitutiv actualizat al societăţii PB. A
mai susţin acest motiv de apel. dispus înregistrarea în Registrul Comerţului
a menţiunilor corespunzătoare referitoare la
V. În fine, se invocă de către apelante că au fuziunea prin absorbţie dintre BCC, în calitate
complinit cerinţa formei autentice. de societate absorbantă și PB, în calitate de
societate absorbită, precum și a menţiunii
Sub acest aspect, Curtea constată că
referitoare la radierea societăţii PB din
apelantele au depus, la termenul din 21 aprilie
Registrul Comerţului. A dispus publicarea în
2017, în original un exemplar (duplicat) al
Monitorul Oficial al României, partea a IV-a,
Hotărârii AGEA nr. 1 din 5 octombrie 2016 a
pe cheltuiala petentelor a hotărârii adunării
BCC autentificată sub nr. 890 din 22 martie
2017 de către SPN DB și DB. generale extraordinare a acţionarilor BCC nr. 1
din 5 octombrie 2016, precum și a hotărârilor
În aceste condiţii, având în vedere că a fost adunării generale extraordinare a acţionarilor
îndeplinită cerinţa formei autentice a actului PB nr. 22 și 23 din data de 8 noiembrie 2016.

Arcadia HINESCU
COMENTARII:
Decizia Curţii de apel de mai sus pune în discuţie câteva probleme de drept pe care le vom analiza în
cele ce urmează, având ca structură comentariile instanţei de apel la criticile aduse de părţi hotărârii
judecătorești a primei instanţe și fără a reitera argumentele părţilor pe care le găsim pertitente din
punct de vedere juridic, chiar dacă de cele mai multe ori instanţa nu a ţinut cont de ele.
Critica I
Curtea de Apel a considerat că instanţa de fond a soluţionat în mod corect cererea de verificare a
legalităţii hotărârilor adunărilor generale a acţionarilor privind aprobarea fuziunii ţinând cont și de
dispoziţiile Codului civil în materia reorganizării persoanei juridice și impunând forma autentică
a hotărârilor adunării. Aceasta a apreciat că prevederile din Codul civil sunt norma generală
în materie de persoane juridice și cu acestea trebuie completate dispoziţiile speciale ale Legii
nr. 31/1990 și celelalte acte normative incidente.
Raportat la cele de mai sus ţinem să subliniem că, în fapt, cererea instanţei de fond nu trebuia
JURISPRUDENŢĂ
să vizeze legalitatea hotărârilor adunării generale a acţionarilor care au aprobat fuziunea ci

legalitatea fuziunii în sine în vederea validării sale și înregistrării ei spre opozabilitate, iar limitele
de analiză a legalităţii hotărârii în cadrul verificării legalităţii fuziunii, sunt indicate de textele
legale incidente. Mai precis, legalitatea hotărârii nu se verifică de instanţă în acest stadiu decât în
limitele impuse de art. 238-2511 din Legea nr. 31/1990, deci raportat la dispoziţiile legale privind
fuziunea și care nu fac referire la forma autentică a hotărârii. De asemenea, deja părţile au indicat
clar în argumentele lor care sunt limitele controlului judiciar, raportat la dispoziţiile legale, și deși
instanţa de apel susţine că instanţa de fond nu ar fi analizat legalitatea transmiterii dreptului de
proprietate asupra unor bunuri imobile, atâta timp cât ne raportăm la textul art. 242 alin. (3)
invocat, care are ca obiect dobândirea dreptului de proprietate a imobilelor în cazul unei fuziuni
și nu faptul că una din condiţiile legalităţii unei fuziuni implică existenţa unui act de reorganizare
în formă autentică, contrar celor afirmate de instanţa de apel, este evident că instanţa de fond
a încălcat principiul disponibilităţii și s-a pronunţat în afara celor solicitate de părţi, respectiv pe
dobândirea dreptului de proprietate a imobilelor pentru care legiuitorul cere forma autentică a
hotărârii.
Actul de reorganizare în ceea ce privește fuziunea este dificil de determinat din punct de vedere
juridic, Codul civil neavând nicio prevedere clarificatoare cu privire la forma și natura juridică a
acestuia. Prin urmare, doctrina[2], instanţele[3] și legiuitorul în alt act normativ[4] au interpretat
[2]
C. Oroviceanu, Câteva probleme practice legate de fuziuni și divizări (III) 9 mai 2014, http://www.juridice.ro/321319/
cateva-probleme-practice-legate-de-fuziuni-si-divizari-iii.html - conform căruia actul de reorganizare este hotărârea
adunării generale a acţionarilor, respectiv A. Hinescu, Fuziunea societăţilor, Ed. Hamangiu, București, 2016, conform
căreia actul de reorganizare este proiectul de fuziune.
[3]
C.A. București, s. a VI-a civ., dec. nr. 544/2013, http://pro-legal.ro/ncc-hotararea-aga-de-aprobare-a-fuziunii-trebuie-
autentificata-in-cazul-in-care-prin-fuziune-se-transfera-si-imobile/. Conform acesteia actul de reorganizare este
hotărârea adunării generale a acţionarilor.
[4]
Art. 170 din Regulamentul de avizare, recepţie și înscriere în evidenţele de cadastru și carte funciară aprobat de Ordinul
nr. 700/2014 al directorului generale al Agenţiei Naţionale de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Din acest articol
în formularea lui iniţială se solicita proiectul de fuziune în formă autentică, iar din 1 ianuarie 2016 se cere hotărârea
adunării generale a acţionarilor.

diferit care ar fi în fapt acest act de reorganizare. Raţionamentul instanţei în a considera

hotărârea adunării generale a acţionarilor ca fiind actul de reorganizare pe motiv că fuziunea
este o operaţiune cu caracter complex, ce presupune acordul de voinţă a ambelor entităţi care
fuzionează și acesta este dat de hotărârea adunării generale a acţionarilor, este incomplet.
Aceasta pentru că atâta timp cât fuziunea nu va fi admisă de instanţă, hotărârea adunării generale
a acţionarilor, deci voinţa asociaţilor, rămâne fără efecte juridice. Pe de altă parte, în cazul fuziunii
simplificate nu există hotărârea adunării generale ci doar proiectul de fuziune[5], prin urmare iată
o situaţia juridică concretă care contrazice faptul că hotărârea adunării generale este actul de
reorganizare.
Instanţa de apel susţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 care amână
intrarea în vigoare a prevederilor referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra unui
imobil prin înscrierea în cartea funciară și că se menţine cerinţa formei autentice a actului de
reorganizare pentru că formalităţile la cartea funciară sunt obligatorii și chiar dacă nu au efect
constitutiv, ci doar de opozabilitate. Art. 242 alin. (3) C. civ. prevede că dreptul de proprietate și
celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, prin urmare este un
text care stabilește că formalităţile la cartea funciară în cazul fuziunii au un efect constitutiv și nu
de opozabilitate, deci contrar celor susţinute de instanţă pe același text legal, însă interpretat pe
lângă litera legii. Prin urmare, prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011 sunt aplicabile[6].
Instanţa de apel a invocat prevederile art. 170 din Regulamentul de avizare, recepţie și înscriere în
evidenţele de cadastru și carte funciară aprobat de Ordinul nr. 700/2014 al directorului general al
Agenţiei Naţionale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, prin care se solicită pentru întabularea
imobilelor în cartea funciară ca urmare a fuziunii și hotărârea adunării generale a acţionarilor
prin care s-a aprobat fuziunea, în forma autentică. În privinţa art. 170, ţinem să menţionăm
că acesta în forma sa iniţială din 2014 prevedea că la alin. (1) că actul juridic în baza căruia
se transmite dreptul de proprietate sau alte drepturi reale ca urmare a reorganizării persoanei
juridice este proiectul de fuziune/divizare, încheiat cu respectarea formelor prevăzute de lege.
Iar la alin. (2) stipula că intabularea în cartea funciară ca urmare a fuziunii/divizării se efectuează
în baza hotărârii instanţei de judecată care se pronunţă asupra legalităţii acestei operaţiuni,
a dovezii de înregistrare la registrul comerţului, a certificatului de înmatriculare, precum și a
proiectului de fuziune/divizare încheiat în formă autentică. Deci, în primul rând, textul iniţial
prevedea chiar cu privire la efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară și în al doilea rând,
solicita prezentarea proiectului de fuziune în formă autentică, prin urmare se deduce că îl
considera ca fiind actul de reorganizare. Din 1 ianuarie 2016, prevederile art. 170 se schimbă,
acesta având, până în prezent, formularea conform căreia intabularea în cartea funciară ca urmare
a fuziunii/divizării se efectuează în baza hotărârii instanţei de judecată care se pronunţă asupra
legalităţii acestei operaţiuni, a dovezii de înregistrare la registrul comerţului, a certificatului de
înmatriculare, precum și a hotărârii AGA/deciziei asociatului unic prin care se aprobă fuziunea/
divizarea, încheiată în formă autentică și care identifică imobilele prin număr cadastral și de
carte funciară. De asemenea, se menţionează că pentru autentificarea hotărârii AGA/deciziei
asociatului unic prin care se aprobă fuziunea/divizarea notarul public va solicita extras de carte
funciară pentru autentificare. Prin urmare, s-a eliminat textul prin care se preciza că întabularea
[5]
Art. 2461 din Legea nr. 31/1990.
[6]
În acest sens, a se vedea T. Prescure, Reorganizarea persoanei juridice în viziunea Noului Cod civil, în R.R.D.A. nr. 7/2015,
p. 74-75.

Arcadia HINESCU
imobilelor ca urmare a fuziunii este un mod de dobândire a proprietăţii, ceea ce este corect
pentru că în prezent nu sunt încă aplicabile dispoziţiile cu privire a efectul constitutiv al înscrierii
în cartea funciară. Însă, dacă fuziunea ar fi fost în 2015, înseamnă că raţionamentul instanţei în
ceea ce privește considerarea hotărârii ca actul de reorganizare autentic ar fi fost contrazis de
dispoziţiile art. 170 care prevedea atunci că proiectul de fuziune să fie actul autentic.
Cu toate acestea, modul în care a fost și este formulat art. 170 încalcă dispoziţiile legale. Ordinul
directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru și Publicitate Imobiliare este un act
administrativ cu forţă juridică inferioară Codului civil și modul de reglementare al articolului nu
este în niciun caz un mod de executare a prevederilor Legii cadastrului și publicităţii imobiliare
nr. 7/1996 în temeiul căruia este emis acest ordin, ci în fapt adaugă la dispoziţiile legii, a Codului
civil și la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 - acte juridice cu forţă superioară - considerând hotărârea
adunării generale a acţionarilor act de reorganizare și impunând forma autentică a acesteia și un
conţinut specific. Considerăm că sub nicio formă printr-un ordin al directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru și Publicitate Imobiliară nu se poate impune conţinutul și forma unei
hotărâri a adunării generale a acţionarilor de aprobare a fuziunii. Prin urmare, legalitatea art. 170
este contestabilă și o excepţie de legalitate cu privire la dispoziţiile acestui articol ar fi oportună.
JURISPRUDENŢĂ
La nivel de formalităţi pentru opozabilitate la cartea funciară, având în vedere că hotărârea

judecătorească prin care s-a admis fuziunea este un act autentic, aceasta ar trebui să fie suficientă
pentru întabularea imobilelor în cartea funciară ca urmare a fuziunii pentru opozabilitate[7].
Fuziunea înseamnă transmisiunea universală a patrimoniului și nu cu titlu universal, prin urmare
nu se justifică identificarea imobilelor a fi transmise în hotărârea adunării generale a acţionarilor,
pentru mai multe motive, expuse în cele ce urmează: în primul rând prin aprobarea fuziunii,
acţionarii și-au dat acordul să fie transferate toate imobilele societăţii care dispare, către cea
care supravieţuiește, în al doilea rând, se poate întâmpla ca între momentul aprobării fuziunii
și cel al admiterii fuziunii de instanţă și ulterior ei, să fie înstrăinate anumite imobile – știind
că participarea unei societăţi la fuziune nu înseamnă scoaterea acesteia din circuitul civil sau
interdicţia de a înstrăina active - prin urmare o listare a imobilelor societăţii la momentul adunării
nu ar fi relevantă și o listă la zi a imobilelor poate fi depusă la cartea funciară la momentul
întabulării, sub semnătura administratorului, care este angajantă pentru societatea rezultată în
urma fuziunii.
Instanţa de apel nu reușește să combată până la capăt ideea că art. 242 alin. (3) nu dispune cu
privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor prin înscrierea în cartea funciară,
dovadă că în finalul raţionamentului justifică necesitatea formei autentice pentru înscrierea
imobilelor la cartea funciară pentru opozabilitate, prin urmare acceptă indirect ideea că înscrierea
este în scop de publicitate și nu constitutivă de drepturi.
Hotărârea Curţii de Apel București invocată de părţi și la care face referire instanţa de apel și
anume Decizia nr. 1180/2012[8] a Curţii de Apel București, secţia a VI-a comercială, ridică în fapt
un aspect foarte important și anume momentul aplicabilităţii prevederilor art. 242 în procesul
de fuziune, în măsura în care acestea ar fi în vigoare. Astfel, în cadrul acesteia, instanţa respectivă
de apel subliniază faptul că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor este ulterioară
[7]
Cu privire la o opinie contrară a se vedea. A. Moise, Opinii cu privire la transferul proprietăţii imobiliare ca urmare a
divizării unei societăţi, în Dreptul nr. 11/2013, p. 129.
[8]
Publicată și adnotată de A. Hinescu, Fuziunea și divizarea societăţilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 171-175.

procedurii de înregistrare în Registrul Comerţului a fuziunii, instanţa de fond apreciind în mod

greșit că este obligatorie îndeplinirea condiţiei ad validitatem a actului de reorganizare, această
condiţie fiind necesară înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a terenurilor, astfel
cum rezultă și din prevederile art. 54 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicităţii imobiliare
nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În fapt, transferul drepturilor
reale asupra imobilelor preluate de societatea absorbantă în urma fuziunii cu societatea absorbită
este doar un efect al fuziunii, iar nu o componentă a acesteia. Astfel că un aspect de fapt ulterior
datei la care instanţa analizează cererea de înregistrare a fuziunii nu poate avea efecte asupra
validităţii fuziunii, atâta timp nu există o dispoziţie legală expresă care să impună hotărârea
adunării în formă autentică în vederea verificării legalităţii fuziunii.
Așa cum am menţionat transferul imobilelor în cadrul fuziunii este un efect al fuziunii. Conform
art. 249, fuziunea își produce efectele fie de la data înregistrării la registrului comerţului a
hotărârii de aprobare a fuziunii, fie de la o dată aleasă de societăţile care fuzionează. Prin urmare,
conform dispoziţiilor legale este evident că transferul imobilelor și deci a dreptului de proprietate
a imobilelor de la societatea absorbită la societatea absorbantă este ulterior hotărârii adunării
generale a acţionarilor care au aprobat fuziunea și hotărârii instanţei care s-a pronunţat favorabil
cu privire la legalitatea fuziunii.
A II-a critică
Instanţa de apel consideră că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 239 alin. (1) coroborat cu art. 204
alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990 ce impun cerinţa formei autentice a hotărârii adunării
generale a acţionarilor atunci când majorarea se face prin aport în natură, pe motiv că sunt
incidente dispoziţiile din norma specială privind instituţiile de credit care interzic aportul în natură
la bănci [respectiv art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006].
Apreciem că raţionamentul instanţei de apel este din nou incomplet, pentru că în măsura în
care entităţile care fuzionează, nu ar fi instituţii de credit, ar rezulta că s-ar aplica respectivele
prevederi din Legea nr. 31/1990, ceea ce este eronat. Instanţa de apel ar fi trebuit să reţină din
specificul juridic al fuziunii, care a fost evidenţiat de părţi în argumentele lor, și să sublinieze
că majorarea de capital rezultată prin fuziune nu este urmare a unui aport în natură ci a unui
algoritm de calcul creat de legiuitor, imobilele transferate în cadrul unei fuziuni nefiind obligatoriu
aport la capitalul social al societăţii absorbante. De altfel, pot exista cazuri când deși prin fuziune
se transferă imobile, capitalul social al societăţii rezultate în urma fuziunii să nu se schimbe sau să
se reducă, chiar. Prin urmare, ar fi fost util ca instanţa să sublinieze specificitatea fuziunii raportat
la majorarea de capital social și să excludă pe acest motiv aplicabilitatea articolelor din Legea nr.
31/1990 invocate de instanţa de fond care a respins iniţial fuziunea, din aceeași lipsă de înţelegere
a acestui tip de reorganizare de societăţi.
A III-a critică
Instanţa de apel consideră că instanţa de fond nu a făcut confuzie între operaţiunea de fuziune
și cea translativă de drepturi reale, dar în fapt chiar instanţa de apel persistă și ea în aceeași
confuzie, considerând incidente dispoziţiile art. 242 alin. (2) C. civ., când acestea prevăd expres
despre dobândirea dreptului de proprietate și nu despre condiţiile de legalitate a fuziunii, cu

Arcadia HINESCU
privire la care a fost sesizată instanţa. Instanţa de apel invocă în baza lor și dispoziţiile art. 170 din
Regulamentul de avizare și înscriere în cartea funciară necesitatea formei autentice a hotărârii,
în loc să se raporteze la normele metodologice de înregistrare a menţiunii de fuziune în registrul
comerţului, în baza cărora trebuie să soluţioneze cererea de admitere a fuziunii.
A IV-a critică și a V-a critică

Părţile au susţinut în argumentele lor din apel despre imposibilitatea de autentificare a hotărârii
adunării generale, pe motiv că notarul public nu poate verifica direct consimţământul dat de
acţionarii care au votat prin corespondenţă. În final, au prezentat instanţei de apel hotărârea
adunării generale a acţionarilor BCC în formă autentică, după nenumărate demersuri. Argumentul
iniţial al părţilor venea din dificultăţile practice pe care le-au întâmpinat în vederea autentificării
hotărârii adunării. Astfel, majoritatea notarilor publici refuză să facă o astfel de autentificare,
considerând că aceasta ar fi însemnat verificarea identităţii persoanelor care au participat la
voinţa societară, respectiv a acţionarilor care au votat, deci să se asigure că aceștia au înţeles
conţinutul actului și reprezintă voinţa lor, fapt ce ar fi însemnat și verificarea procurilor aferente.
JURISPRUDENŢĂ
În speţă, s-a procedat la certificarea procesului-verbal al adunării generale a acţionarilor BCC

care a aprobat fuziunea, proces-verbal care era semnat doar de președintele adunării și secretarul
acesteia, însă consemna toate hotărârile luate de acţionarii prezenţi, reprezentaţi sau prin
corespondenţă.
Ulterior, având în vedere că hotărârea cu privire la fuziune era doar un punct de pe ordinea de zi
a adunării, pentru individualizarea ei, s-a realizat un extras din procesul-verbal al adunării care
a fost autentificat.
Însă, instanţa de fond, ignorând dispoziţiile Legii nr. 31/1990 și principiile generale de drept
conform cărora natura unui act juridic se interpretează după conţinutul său și nu a titlului său,
a considerat în mod eronat, că aceasta nu este hotărârea adunării de aprobare a fuziunii și că nu
s-a îndeplinit cerinţa formei autentice.
Părţile au cerut din nou unui alt notar autentificarea hotărârii adunării de aprobare a fuziunii, de
data respectivă documentul având titlul de hotărâre a adunării generale a acţionarilor, iar instanţa
de apel l-a considerat ca fiind hotărârea adunării generale în formă autentică.
Raportat la posibilitatea autentificării hotărârii adunării generale, Uniunea Notarilor Publici din
România, a apreciat că în baza încheierii de certificare a procesului verbal al adunării, președintele
și secretarul adunării pot solicita autentificarea hotărârii prin care s-a aprobat fuziunea, conform
votului exprimat de acţionarii participanţi la adunare, cum au procedat în consecinţă părţile.
În materia dreptului societăţilor, legiuitorul a consacrat ca regulă forma hotărârii adunării

generale sub semnătură privată și nu forma autentică. Există doar trei excepţii în care legiuitorul
cere forma autentică a hotărârii (art. 204 din Legea nr. 31/1990) și acestea sunt de strictă
interpretare, iar fuziunea nu este între ele. Mai mult, art. 701 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu
art. III din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2008 clarifică faptul că atunci când pentru implementarea
unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor prin care se dispune asupra unor bunuri ale
societăţii (lato sensu hotărârea de fuziune ar fi o astfel de hotărâre, pentru că prin fuziune se vor

transfera imobilele către societatea rezultată în urma fuziunii) ar fi necesară încheierea unui act
autentic; hotărârea adunării generale respective nu trebuie să fie încheiată în formă autentică.
Deci în cazul unei fuziuni în cadrul căreia se transferă imobile, considerăm că nu este necesară
forma autentică a hotărârii adunării generale a acţionarilor prin care se aprobă fuziunea.
Concluzii
Această decizie a instanţei de apel este un exemplu despre interpretarea extensivă a normelor
generale în detrimentul normelor speciale, ignorând specificitatea reorganizării societăţilor prin
fuziune.
În 2011, legiuitorul a considerat că fuziunea este un proces complex și necesită o verificare

specială a legalităţii sale, motiv pentru care a atribuit această competenţă instanţei, considerată
pregătită pentru complexitatea ei, dar practica – prin această decizie a curţii de apel alături de
hotărârea instanţei de apel - ne demonstrează contrariul.
Speţa în sine se putea soluţiona rapid de prima instanţă, dacă aceasta era suficient de familiarizată
cu specificitatea fuziunii. Limitele controlului judiciar în cazul unei fuziuni sunt clare și solicitarea
de către instanţă a formei autentice a hotărârii adunării generale a acţionarilor de aprobare a
fuziunii nu are în prezent temei juridic expres.
Art. 242 alin. (3) C. civ. se referă clar la efectul constitutiv al înscrierii dreptului de proprietate
în cartea funciară și prin urmare conform Legii nr. 71/2011 acesta nu are aplicabilitate până la
finalizarea cadastrului general.
Printr-un ordin al directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru și Publicitate Imobiliară

nu se poate adăuga la lege, prin urmare dispoziţia acestuia de a se depune hotărârea adunării
generale autentificată este nu respectă legea.
De asemenea, hotărârea instanţei prin care s-a admis fuziunea, este actul autentic în baza căruia
se poate face înscrierea în cartea funciară a imobilelor transferate prin fuziune. În fond, dacă
instanţa s-a pronunţat pe legalitatea fuziunii implicit hotărârea acesteia acoperă și efectele care
se produc ca urmare a admiterii fuziunii, între care și transferul imobilelor. Mai mult, având în
vedere că înscrierea imobilelor dobândite ca urmare a fuziunii se face în scop de publicitate, așa
cum înscrierea fuziunii se face și la registrul comerţului în principal, pe aceleași considerente,
apreciem că se poate solicita instanţei să dispună pe lângă legalitatea fuziunii și înregistrarea
acesteia la registrul comerţului și înscrierea în cartea funciară a imobilelor societăţii absorbite
transferate societăţii absorbante.

Dan CIMPOERU
Efectele neintroducerii în cauză a soţului

coproprietar devălmaș în ceea ce privește
latura pasivă a raportului juridic dedus judecăţii
Conf. univ. dr. Dan CIMPOERU
C. civ., art. 339
C. pr. civ., art. 78 alin. (2)
Curtea reţine că potrivit art. 112 C. pr. civ. reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual,
astfel încât la promovarea acţiunii, pe baza menţiunilor din cartea funciară, declanșatorul
demersului judiciar ar fi trebuit să identifice soţia pârâtului recurent, respectiv să clarifice situaţia
imobilului în litigiu și proprietarii actuali ai acestuia. Așadar, faţă de menţiunile din contractul
JURISPRUDENŢĂ
de vânzare arătat mai sus, precum și din cartea funciară, se constată că prezentul litigiu s-a
desfășurat în lipsa stabilirii corecte a laturii pasive a raportului juridic dedus judecăţii în ceea ce
privește cererea de constatare a nulităţii absolute a contractul de vânzare cumpărare autentificat
sub nr. 1399 din 29 octombrie 2003 de către BNP P.G. din Timișoara, impunându-se respingerea
acestui petit pentru considerentele arătate.
(C. Apel Timișoara, secţia I civilă, decizia civilă nr. 41R din 17 ianuarie 2013)
Într-un litigiu de drept civil[1] având ca obiect pe de o parte, și F.C., pe de altă parte, Curtea
constatarea nulităţii absolute a unui contract constată că este întemeiat.
de vânzare cumpărare cu privire la un imobil,
Astfel, în contractul de vânzare cumpărare
Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă a admis
autentificat sub nr. 1399 din 29 octombrie
recursul declarat de pârât, iar pe fond a respins 2003 de către BNP P.G. din Timișoara, apare
acţiunea introductivă pe motiv că cadrul menţiunea că pârâtul cumpărător F.G. este
procesual în ceea ce privește latura pasivă nu căsătorit (f. 15 din dosarul judecătoriei). De
a fost corect stabilit, în sensul că în cauză nu asemenea, în CF individuală 29075 Timișoara
a fost chemat în judecată în calitate de pârât și extrasul CF 416555-C1-U6 Timișoara, a
și soţul devălmaș. Pentru a pronunţa această fost înscris dreptul de proprietate al pârâtului
soluţie instanţa a reţinut următoarele: menţionat asupra imobilului în litigiu cu titlu
de bun comun […]. Conform art. 30 C. fam.
„În ceea ce privește motivul de recurs referitor (aplicabil în speţă având în vedere data
la latura pasivă a cadrului procesual în capătul introducerii acţiunii) orice bunuri dobândite
de cerere prin care s-a solicitat constatarea în timpul căsătoriei sunt considerate bunuri
nulităţii absolute a contractului subsecvent comune aflate în coproprietate devălmașă
de vânzare încheiat între pârâţii O.N. și O.S., (fără a se cunoaște cotele părţi ideale din
[1]
dreptul de proprietate) atât timp cât nu fac
Decizia civilă nr. 41/R din 17 ianuarie 2013, pronunţată
de Curtea de Apel Timișoara, secţia I civilă, pronunţată în parte dintre una din categoriile enumerate de
dosarul nr. 6327/30/2011, nepublicată. art. 31 C. fam. Împrejurarea că pârâtul chemat

Efectele neintroducerii în cauză a soţului coproprietar devălmaș...
în judecată nu a invocat acest aspect până la la care nu a participat. De asemenea, Curtea

formularea recursului nu acoperă nulitatea reţine că potrivit art. 112 C. pr. civ. reclamantul
unei hotărâri pronunţate în lipsa unei calităţi este cel care stabilește cadrul procesual,
procesuale pasive depline, fără a se lămuri astfel încât la promovarea acţiunii, pe baza
calitatea de bun comun sau nu a imobilului menţiunilor din cartea funciară, declanșatorul
în litigiu (întrucât prezumţia de comunitate demersului judiciar ar fi trebuit să identifice
instituită de art. 30 C. fam. poate fi răsturnată) soţia pârâtului recurent, respectiv să clarifice
și fără chemarea în judecată a unuia din situaţia imobilului în litigiu și proprietarii
proprietarii imobilului în cazul în care imobilul
actuali ai acestuia. Așadar, faţă de menţiunile
este bun comun în devălmășie, coproprietar
din contractul de vânzare arătat mai sus,
al cărui drept fusese înscris în cartea funciară
precum și din cartea funciară, se constată că
anterior declanșării prezentului litigiu (așa
cum s-a arătat, în cartea funciară s-a făcut prezentul litigiu s-a desfășurat în lipsa stabilirii
menţiunea că pârâtul F.C. este căsătorit, iar corecte a laturii pasive a raportului juridic
bunul este comun). Cu alte cuvinte, tăcerea dedus judecăţii în ceea ce privește cererea de
pârâtului recurent pe parcursul soluţionării constatare a nulităţii absolute a contractul de
litigiului în faţa judecătoriei nu poate vătăma vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1399
drepturile coproprietarului care nu poate fi din 29 octombrie 2003 de către BNP P.G. din
obligat să suporte efectele unui proces ulterior Timișoara, impunându-se respingerea acestui
dobândirii dreptului său de proprietate, proces petit pentru considerentele arătate.”
COMENTARIU
Această decizie ne oferă prilejul de a formula un comentariu în legătură cu efectele în plan
procesual a neintroducerii în cauză a soţului coproprietar devălmaș în cadrul unui proces în care
se pune în discuţie dreptul de proprietate comună al soţilor.
Potrivit art. 30 C. fam., în vigoare la acea dată, „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.” În mod asemănător art. 339
din actualul Cod civil reglementează regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor: „bunurile
dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii
lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.”
Aşa cum s-a statuat în mod constant în doctrină şi în practica judecătorească, caracteristica
principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o constituie faptul că titularii acestuia
drept (soţii) nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului şi nici partea
cuvenită din materialitatea bunului.
Spre deosebire de proprietatea comună devălmaşă, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi,

titularii cunosc întinderea dreptului lor sub forma unor cote abstracte ce li se cuvin, chiar dacă
bunul în materialitatea lui nu este împărţit între aceştia.
În această speţă, reclamantul deși a solicitat constatarea nulităţii absolute a unui contract de
vânzare cu privire la un imobil aflat în proprietatea comună în devălmășie a soţilor a chemat în
judecată în calitate de pârât numai pe unul dintre ei, omiţând să-l cheme și pe cel de-al doilea
soţ codevălmaș. Procesul s-a judecat în fond și în apel doar cu unul din soţi și, mai mult, în apel,
s-a admis acţiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și,

Dan CIMPOERU
pe cale de consecinţă rectificarea cărţii funciare[2]. Astfel, anterior recursului, s-a creat o situaţie
paradoxală și nelegală în care, hotărârea instanţei de apel a desfiinţat titlul de proprietate
al unui soţ devălmaș, deși acesta nu a fost parte în proces. Prin admiterea acestui motiv de
recurs formulat de către soţul devălmaș parte în proces, în mod temeinic, s-a respins acţiunea
introductivă reţinându-se faptul că reclamantul avea datoria de a stabili cadrul procesual în ceea
ce privește latura pasivă a raportului juridic dedus judecăţii. Această soluţie a instanţei de recurs
este judicioasă cu atât mai mult cu cât, din probele aflate la dosar, a rezultat că reclamantul avea
posibilitatea să cunoască, cu minime diligenţe, că pârâtul era căsătorit la momentul dobândirii
imobilului, iar acest fapt rezulta din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare și extrasul de
carte funciară.
Într-adevăr, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă la data judecării cauzei, reclamantul
era cel care stabilea cadrul procesual sub aspectul indicării pârâţilor[3]; de altfel, și actualul cod
prevede o dispoziţie asemănătoare[4]. Cu alte cuvinte, dat fiind regimul juridic special al imobilului,
reclamantul din speţa menţionată trebuia să cheme în judecată în calitate de pârâţi pe ambii
soţi devălmași.
În altă ordine de idei arătăm că, potrivit vechiului Cod de procedură civilă, nici o altă parte din
JURISPRUDENŢĂ
proces și nici instanţa de judecată, din oficiu, nu avea posibilitatea de a introduce în cauză un
nou pârât. Introducerea terţilor într-un proces deja început nu se putea realiza decât la iniţiativa
uneia dintre părţile iniţiale, sub una din următoarele forme:
– chemarea în judecată a altor persoane care fi putut să pretindă aceleași drepturi ca și

reclamantul[5];
– chemarea în garanţie[6];
– arătarea titularului dreptului[7].
Toţi acești terţi introduși în proces nu deveneau „pârâţi” în cauză ci dobândeau o calitate
procesuală de sine stătătoare.
De observat că vechea reglementare nu permitea instanţei de judecată să aibă iniţiativa, ca din

oficiu, să dispună introducerea în cauză a unui terţ, fapt evocat ca atare în doctrina de specialitate
din acea vreme ca fiind o limită a legii în vigoare. În prezent situaţia s-a schimbat, astfel că noul
Cod de procedură civilă, pe lângă cele trei forme de intervenţie forţată arătate în care iniţiativa
aparţine părţilor, reglementează un nou caz de atragere a terţului în proces, la iniţiativa instanţei
[2]
Decizia civilă nr. 397A din 4 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiș, secţia civilă în dosarul nr. 6327/30/2011, nepublicată.
[3]
Art. 112 pct. 1 vechiul C. pr. civ. prevedea:
„Cererea de chemare în judecată va cuprinde:
1. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi,
după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi
contul bancar. (…)”
[4]
Art. 194 lit. a) noul C. pr. civ. prevede:
„Cererea de chemare în judecată va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor (…).”
[5]
Art. 57 - 59 vechiul C. pr. civ.
[6]
[7]

Efectele neintroducerii în cauză a soţului coproprietar devălmaș...
de judecată, prin intermediul instituţiei „introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane”
reglementată de art. 78 - 79.
Potrivit art. 78 alin. (2) C. pr. civ.: „În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o
impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.
Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că
pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa
pe fond.” Revenind la speţa în discuţie, dacă aceasta s-ar fi judecat potrivit actualului Cod de
procedură civilă, nechemarea în judecată și a celuilalt soţ devălmaș nu ar mai fi fost motiv de
recurs ci doar un incident procesual. Instanţa de recurs ar fi pus în discuţia părţilor necesitatea
introducerii acestuia în proces, în opinia noastră în calitate de pârât, astfel încât acesta să-și
formuleze apărările în cauză iar soluţia pronunţată să-i fie opozabilă.

Mihai MAREȘ
Contestaţie la executare. Analiza existenţei unei

cauze de micșorare a pedepsei. Neîndeplinirea
condiţiilor legale pentru computarea măsurii
privative de libertate executate în afara ţării
Mihai MAREȘ*
C. pr. pen., art. 598 alin. (1) lit. d)
C. pen., art. 73
Legea nr. 302/2004, art. 15
Contestaţia la executare, prin care petentul-contestator invocă existenţa unei cauze de micșorare
JURISPRUDENŢĂ
a pedepsei, solicitând deducerea din pedeapsa pe care o execută perioada arestării provizorii
executate pe teritoriul SUA, este neîntemeiată în situaţia în care acesta a fost arestat în SUA
pentru fapte comise pe teritoriu acelui stat și nu ca urmare a admiterii unei cereri de extrădare
transmise de autorităţile române, acesta nefiind reţinut în SUA în baza unui mandat de arestare
românesc sau a notificării de cod roșu a Interpol.
(C. Apel Craiova, secţia penală și pentru cauze cu minori,
decizia nr. 558 din 25 noiembrie 2016, www.rolii.ro apud www.sintact.ro)
Prin sentinţa penală nr. 577 din 17 octombrie nr. 351 din data de 30 ianuarie 2014 a Înaltei
2016, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul Curţi de Casaţie și Justiţie, fiind emis mandatul
nr. X, a fost respinsă contestaţia la executare de executare a pedepsei închisorii nr. 629 din
formulată în baza dispoziţiilor art. 598 alin. (1) 30 ianuarie 2014.
lit. d) C. pr. pen. de către contestatorul-
condamnat T.A. A arătat că, în perioada în care se judeca dosarul
penal nr. X al Tribunalului Dolj, în care el avea
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a con- calitatea de inculpat, a fugit în SUA. Întrucât
statat că, la data de 22 februarie 2016 a fost în- mandatul de executare emis pe numele său
registrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. X, nu a putut fi pus în executare, a fost emis
contestaţia la executare formulată de către con-
mandat de urmărire internaţională, iar în data
damnatul T.A., deţinut în Penitenciarul Craiova.
de 21 septembrie 2014 a fost depistat și arestat
În motivarea cererii, contestatorul a arătat în SUA, mai exact în Statul Maryland, în arestul
că se află în executarea unei pedepse de 7 ani Baltimore, ulterior fiind transferat în alte locuri
și 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa de deţinere, în același stat. La data de 16 mai
penală nr. 552 din data de 9 decembrie 2011 a 2015 a fost extrădat în ţară sub escorta Interpol
Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală și pe data de 17 mai 2015 a fost încarcerat în
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al
S.C.P.A. „Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Contestaţie la executare. Analiza existenţei unei cauze de micșorare a pedepsei...
Penitenciarul Rahova, începând executarea Cooperare Judiciară a comunicat că, la data de

mandatului de 7 ani și 6 luni. 28 noiembrie 2014 Ministerul Justiţiei a transmis
cererea de extrădare și documentele în sprijinul
În raport de toate motivele enunţate, ei privind pe condamnat Direcţiei Generale
condamnatul a solicitat admiterea contestaţiei Afaceri Consulare din Ministerul Afacerilor
la executare, iar pe fond, în principal anularea Externe, pentru a fi înaintate autorităţilor
mandatului de executare a pedepsei închisorii competente din SUA, însă nu se deţin informaţii
nr. 629/2011 din 30 ianuarie 2014 emis în în sensul că autorităţile americane ar fi aprobat
dosarul nr. X, emiterea unui nou mandat cererea de extrădare, într-un mesaj electronic
corespunzător în care să se deducă 7 luni și din martie 2015 reprezentanţii Departamentului
27 zile executate pe teritoriul SUA. de Justiţie al SUA făcând referire la o posibilă
În drept, condamnatul a invocat dispoziţiile deportate a acestuia de pe teritoriul SUA.
art. 598 alin. (1) lit. c), d) C. pr. pen. și art. 548 În continuarea adresei din 30 mai 2016,
C. pr. pen. Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Inter-
Fiind audiat în ședinţa publică din 18 aprilie na ţional și Cooperare Judiciară a înaintat
2016, condamnatul a arătat că a executat adresa din 8 iunie 2016, aducând la
8 luni în SUA pentru o infracţiune săvârșită cunoștinţă că, printr-un mesaj electronic
pe teritoriul acestui stat, în vederea punerii înregistrat la Ministerul Justiţiei la data de
în executare a mandatului pentru executarea 2 iunie 2016, responsabilul de dosar din
pedepsei de către autorităţile americane, cadrul Departamentului de Justiţie al SUA
solicitând deducerea acestei perioade, cele a comunicat că numitul T.A. a fost deportat
declarate fiind consemnate și atașate la dosar. și că acesta nu a fost niciodată arestat în
vederea extrădării. Totodată, a comunicat că
Prin adresa nr. Nx din 25 aprilie 2016, acesta a fost de acord să fie deportat după ce
Penitenciarul Craiova a înaintat, în copie, a finalizat de executat pedeapsa din Maryland,
mandatul de executare a pedepsei închisorii unde fusese arestat pentru acuzaţii de fraudă,
nr. 629/2011 din 30 ianuarie 2014 emis de iar aducerea sa în România nu a avut la
Tribunalul Dolj în baza sentinţei penale nr. 552 bază cererea de extrădare formulată în baza
din 9 decembrie 2011, definitivă prin decizia propunerii în dosarul nr. x/63/2014, ci s-a
penală nr. 351 din 30 ianuarie 2014 a Înaltei realizat în baza unei proceduri de deportare.
Curţi de Casaţie și Justiţie.
Prin adresa din 24 iunie 2016, Ministerul
De asemenea, a fost întocmit de către Biroul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional și
Executări penale și atașat la dosar referatul Cooperare Judiciară a comunicat răspunsul
privind situaţia juridică a condamnatului, iar Departamentului de Justiţie al SUA, însoţit de
prin adresa nr. x/ONF din 9 mai 2016 MAI - traducerea în limba română, conform căruia la
IGPR - Centrul de Cooperare Poliţienească data de 22 decembrie 2014 condamnatul T. a
Internaţională - Biroul Naţional Interpol a fost reţinut iniţial de către Serviciul Imigrări și
comunicat că, din evidenţe, rezultă expulzarea Aplicare a Reglementărilor Vamale al Statelor
condamnatului sub escorta autorităţilor ame- Unite, pentru încălcarea legilor privind imigraţia,
ricane din SUA către România la data de 19 mai rămânând în custodia autorităţilor americane
2015 și încarcerat în Penitenciarul Rahova. până la data când la care a părăsit teritoriul SUA
de bunăvoie, fapt petrecut în 18 mai 2015.
Urmare a solicitării instanţei, prin adresa
nr. x/2014 din 30 mai 2016 Ministerul Urmare a solicitării instanţei, prin adresa
Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional și nr. Nx din 26 iulie 2016, Penitenciarul Craiova

Mihai MAREȘ
a înaintat toate actele existente în dosarul de de arestare nr. 7 din 7 aprilie 2014, care nu a
penitenciar în baza cărora condamnatul a fost putut pus în executare.
încarcerat și predat autorităţilor române la
data de 19 mai 2015. La data de 23 aprilie 2014, 20 iunie 2014 și
17 decembrie 2014 au fost emise solicitări
Prin adresa din data de 16 septembrie 2016, către IPJ Dolj – Serviciul Investigaţii Criminale
înregistrată prin Serviciul Registratură la data cu privire la stadiul executării mandatului
de 16 septembrie 2016, sub nr. x, Ministerul nr. 629/2011 din 30 ianuarie 2014, adrese
Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional și la care s-a primit răspunsul din care rezultă
Cooperare Judiciară a comunicat că, potrivit faptul că sus numitul a fost pus în urmărire
adresei anexate autorităţile americane au prin Disp. IGPR nr. x din 2014.
precizat că T.A. nu a fost niciodată arestat sau
deţinut în baza unei mandat de arestare emis La data de 7 noiembrie 2014, Ministerul
de autorităţile române, ci pentru încălcarea Justiţiei – Serviciul Cooperare Judiciară
legilor SUA privind imigraţia, acesta părăsind Internaţională Materie Penală a înaintat o
voluntar SUA la data de 18 mai 2015. sesizare pentru a se stabili prin încheiere
motivată dacă sunt îndeplinite condiţiile
Prin adresa nr. x/2014 din 13 octombrie 2016,
prevăzute de Legea nr. 302/2004 cu
JURISPRUDENŢĂ
Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţio-

modificările și completările ulterioare pentru
nal și Cooperare Judiciară a înaintat răspunsul
a se solicita extrădarea inculpatului T.A.
Departamentului de Justiţie al SUA, însoţit de
traducerea în limba română efectuată de Minis- În motivarea sesizării, s-a arătat că, la data de
terul Justiţiei, în cuprinsul răspunsului făcându- 7 noiembrie 2014, printr-un mesaj electronic
se precizarea că T.A. nu a fost niciodată reţinut înregistrat la Ministerul Justiţiei, s-a comunicat
sau arestat în baza unui mandat de arestare de către un reprezentant al Departamentului
românesc sau a notificării de cod roșu Interpol. de Justiţie al SUA că inculpatul a fost localizat
S-a revenit, totodată, asupra afirmaţiilor din cu-
pe teritoriul SUA, autorităţile americane
prinsul adreselor anterioare, precizându-se că T.
solicitând să se comunice dacă autorităţile
nu a părăsit în mod voluntar teritoriul SUA, ci
române intenţionează să solicite arestarea
a fost deportat și escortat în România în urma
provizorie a sus numitului în vederea extrădării
numeroaselor condamnări suferite în SUA.
către România.
Analizând cererea formulată, în raport cu
actele și lucrările cauzei, dar și cu motivele S-a solicitat să se stabilească printr-o
invocate, s-au constatat următoarele: încheiere motivată dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita
În baza sentinţei penale nr. 552 din extrădarea potrivit art. 66 alin. (3) din Legea
9 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, definitivă nr. 302/2004 cu modificările și completările
prin decizia penală nr. 351 din 30 ianuarie 2014 ulterioare și să se comunice această încheiere
a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, prin care însoţită de actele prevăzute de art. 36 alin. (2)
inculpatul T.A. a fost condamnat la pedeapsa către Ministerul de Justiţie.
de 7 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea
infracţiunii de tentativă la omor calificat, a Prin încheierea din data de 10 noiembrie
fost emis mandatul de executare a pedepsei 2014 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul
închisorii nr. 629/2011 din 30 ianuarie 2014 de nr. x/63/2014, s-a constatat că sunt îndeplinite
către Tribunalul Dolj, care nu a putut fi pus în condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004, cu
executare, întrucât inculpatul nu a fost găsit. modificările și completările ulterioare, pentru a
De asemenea, a fost emis mandatul european se solicita extrădarea inculpatului T.A.

Prin adresa nr. x/2014/CN s-a primit din partea la 360 zile de încarcerare cu 262 zile pedeapsă
Serviciului cooperare judiciară internaţională în suspendată.
materie penală informarea cu privire la faptul
că Ministerul Justiţiei a formulat și înaintat Pe data de 2 aprilie 2015 un judecător pentru
la data de 13 noiembrie 2014 pe cale directă imigrări a ordonat ca petentul să fie îndepărtat
Departamentului de Justiţie al SUA cererea în România, datorită istoricului său penal în SUA
de arestare provizorie în vederea extrădării cu și a faptului că a constituit obiectul unei no-
privire la T.A. tificări de cod roșu a Interpol, emisă de România.
Agenţii ICE [i.e. Immigration and Customs
Autoritatea centrală americană a confirmat Enforcement – n.n.] l-au escortat pe contestator
primirea acestei cereri și a solicitat informaţii în România. Petentul-contestator nu a fost
suplimentare, care au fost comunicate reţinut în SUA în baza unui mandat de arestare
Departamentului de Justiţie al SUA la data de românesc, sau a notificării de cod roșu a Interpol.
20 noiembrie 2014.
Faţă de aceste aspecte, s-a constatat caracterul
La data de 28 noiembrie 2014, Ministerul neîntemeiat al contestaţiei la executare,
Justiţiei a transmis cererea de extrădare și deoarece petentul-contestator a fost arestat
documentele în sprijinul ei privind persoana sus în SUA pentru fapte comise pe teritoriu acestui
menţionată, împreună cu traducerile în limba stat și nu ca urmare a admiterii unei cereri de
engleză, Direcţiei Generale Afaceri Consulare extrădare transmise de autorităţile române.
din Ministerul Afacerilor Externe, pentru a fi
înaintate autorităţilor competente din SUA. Pentru aceste motive, instanţa a respins contes-
taţia la executare formulată în baza dispoziţiilor
Cu adresa nr. x/RRC din 4 martie 2015 emisă de art. 598 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. de către
Biroul Naţional Interpol a comunicat mesajul contestatorul-condamnat T.A. ca neîntemeiată.
primit din partea Biroului Central Naţional
Interpol Washington din care rezultă faptul Împotriva acestei sentinţe, reiterând conside-
că numitul T.A. se afla arestat pe teritoriul rente similare, a formulat contestaţie condam-
Statelor Unite ale Americii. natul T.A., solicitând admiterea contestaţiei
la executare, iar în baza art. 585 alin. (1) lit. d)
Cu adresa nr. x din 25 mai 2015 Penitenciarul C. pr. pen., având în vedere existenţa unei cauze
București Rahova a comunicat data începerii de micșorare a pedepsei, să se deducă din pe-
executării pedepsei: 19 mai 2015 și data deapsa pe care o execută perioada arestării pro-
expirării pedepsei: 18 noiembrie 2022. vizorii de 7 luni și 27 zile executate pe teritoriul
SUA în vederea extrădării, fiind arestat pentru
Din informaţiile comunicate de Ministerul punerea în executare a mandatului definitiv de
Justiţiei cu adresele x/2014 din 13 octombrie executare a pedepsei emis de tribunal.
2016 și x/2014 din 18 octombrie 2016 rezultă
că petentul a fost arestat în SUA la data de Curtea a constatat că la dosarul cauzei există
21 septembrie 2014, fiind acuzat pentru un răspunsuri clare și complete ale autorităţilor
delict de furt comis pe teritoriul acestei ţări, judiciare americane cu privire la natura arestării
condamnat ulterior la 41 zile de închisoare. contestatorului pe teritoriul SUA, astfel că nu
se impune completarea probatoriului.
La data de 22 decembrie 2014, contestatorul
a fost din nou arestat și acuzat în comitatul Contestaţia este nefondată și urmează a fi
Fairfax, Virginia, pentru o infracţiune de ob- respinsă în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b)
ţinere de număr de card de credit prin furt, C. pr. pen., pentru considerentele ce se vor
fiind condamnat la data de 3 februarie 2015 arăta în continuare.

Mihai MAREȘ
Potrivit art. 598 C. pr. pen., împotriva exe- tente la dosar. Astfel, arestarea inculpatului nu
cutării unei hotărârii penale se poate formula s-a realizat în baza cererii de extrădare ci pentru
contestaţie în următoarele cazuri: când s-a pus fapte comise pe teritoriul SUA, ultima arestare
în executare o hotărâre care nu era definitivă; fiind la data de 22 decembrie 2014, când con-
când executarea este îndreptată unei alte testatorul a fost din nou arestat și acuzat în co-
persoane decât cea prevăzută în hotărârea de mitatul Fairfax, Virginia, pentru o infracţiune de
condamnare; când se ivește vreo nelămurire obţinere de număr de card de credit prin furt,
cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo fiind condamnat la data de 3 februarie 2015 la
împiedicare la executare; când se invocă 360 zile de încarcerare cu 262 zile pedeapsă
amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă suspendată. Astfel, cum executarea a 262 de
cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. zile din această pedeapsă a fost suspendată, la
Potrivit art. 15 din Legea nr. 302/2004 privind finalul executării diferenţei până la 360 zile, pe
cooperarea judiciară internaţională în materie pe- data de 2 aprilie 2015 un judecător pentru imi-
nală cu referire la art. 73 C. pen., durata măsurilor grări a ordonat ca petentul să fie îndepărtat în
privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri România din cauza istoricului său penal în SUA
formulate de autorităţile române în temeiul Legii și faptului că a constituit obiectul unei notificări
nr. 302/2004 este luată în calcul în cadrul pro- de cod roșu a Interpol, emisă de România. Astfel,
JURISPRUDENŢĂ
cedurii penale române și se compută din durata agenţii ICE l-au escortat pe contestator în
pedepsei aplicate de instanţele române. România, petentul-contestator nefiind reţinut în
SUA în baza unui mandat de arestare românesc
Susţinerile contestatorului, potrivit cărora cele sau a notificării de cod roșu a Interpol.
7 luni și 27 de zile arest în SUA au fost executate
în îndeplinirea cererii de extrădare formulată Pentru aceste motive, s-a dispus respingerea
de autorităţile române pentru punerea în exe- contestaţiei formulate de condamnatul
cutare a mandatului de executare a pedepsei T.A. împotriva sentinţei penale nr. 577 din
nr. 629/2011 din 30 ianuarie 2014 emis de Tri- 17 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul
bunalul Dolj, sunt contrazise de înscrisurile exis- Dolj în dosarul nr. X, ca nefondată.
COMENTARIU
1. Privitor la computarea pedepselor și măsurilor preventive executate în afara ţării, conform
art. 73 alin. (1) C. pen., în cazul infracţiunilor săvârșite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11
din același cod – adică în situaţia aplicabilităţii principiilor teritorialităţii, personalităţii, realităţii și
universalităţii legii penale –, partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative
de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași
infracţiune în România. Dispoziţiile echivalente în vechea reglementare sunt cuprinse în art. 89
C. pen. 1968, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor săvârșite în condiţiile art. 4, art. 5 sau art. 6
C. pen. 1968 – referitoare la principiile personalităţii, realităţii și universalităţii legii penale –
partea din pedeapsă, precum și reţinerea și arestarea preventivă executate în afara teritoriului
ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracţiune de instanţele române.
2. Se observă că noua reglementare se referă și la principiul teritorialităţii legii penale, ceea ce în

doctrină[1] s-a apreciat a fi o soluţie legislativă corectă, raportat la eventualele convenţii inter-
naţionale care ar putea influenţa inclusiv aplicarea acestui principiu. Tot cu titlu de noutate faţă
de vechiul text de lege aplicabil în materie, dispoziţiile art. 73 alin. (2) C. pen. prevăd că dispoziţiile
alin. (1) al aceluiași articol se aplică în mod corespunzător și în cazul în care pedeapsa executată
[1]
Ș. Daneș în G. Antoniu și T. Toader (coord.), Explicaţiile Noului Cod penal, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 74.

în afara ţării este amenda. Din această dublă perspectivă, legea penală mai favorabilă va fi legea
nouă[2].
3. Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală[3] prevede următoarele: „Durata pedepselor și a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea
unei cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul
procedurii penale române și se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române” (s.n.).
4. În ceea ce privește procedura de predare în baza unui mandat european de arestare, în

conformitate cu art. 26 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI privind mandatul european de
arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin
Decizia-cadru nr. 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009: „(1) Statul membru emitent
compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru
emitent toate perioadele de detenţie rezultând din executarea unui mandat european de arestare,
ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate. (2) În
acest scop, toate informaţiile privind durata detenţiei persoanei căutate pe baza mandatului
european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea
centrală desemnată în temeiul articolului 7 autorităţii judiciare emitente în momentul predării”.
5. În interpretarea art. 26 alin. (1) din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a decis, în hotărârea din 28 iulie 2016, pronunţată în Cauza C-294/16 PPU JZ c. Prokuratura
Rejonowa Łódź – Śródmieście, că „măsuri precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în
timpul nopţii, însoţit de supravegherea persoanei în cauză prin intermediul unei brăţări electronice,
de obligaţia de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secţie de poliţie la ore
fixe, precum și de interdicţia de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în
străinătate, nu sunt, în principiu, având în vedere tipul, durata, efectele și modalităţile de executare
a tuturor acestor măsuri, într-atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate
comparabil cu cel care rezultă dintr-o încarcerare și astfel să fie calificate drept «detenţie» în sensul
dispoziţiei menţionate, aspect care trebuie însă verificat de instanţa de trimitere”.
6. În mod similar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea din 20 aprilie 2010,
pronunţată în Cauza Villa c. Italiei, a decis că măsurile ce impun unei persoane să se prezinte o
dată pe lună la organul de poliţie responsabil cu supravegherea acesteia, să contacteze centrul de
psihiatrie al spitalului, să locuiască într-un anumit loc, să nu părăsească municipiul unde locuiește,
precum și să rămână în locuinţa sa între orele 22:00 și 7:00 nu constituie, în viziunea Curţii, o
privare de libertate în sensul art. 5 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci
doar o restricţie a libertăţii de mișcare[4].
7. În stabilirea caracterului privativ de libertate al unei măsuri, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a arătat că nu este ţinută de calificările conferite de dreptul intern, ci efectuează o
evaluare autonomă, pornind de la situaţia concretă și în baza unui set de criterii incluzând tipul,
durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în discuţie[5].
[2]
I. Chiș în I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 474.
[3]
Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.
[4]
Hotărârea este disponibilă la: http://www.echr.coe.int/, parag. 42-43.
[5]
A se vedea cauzele H.L. c. Regatului Unit, H.M. c. Elveţiei, Creangă c. României, Guzzardi c. Italiei, Medvedyev ș.a. c.
Franţei, citate în Consiliul Europei, CEDO, Guide on Article 5 of the Convention – Right to Liberty and Security, Strasbourg,
2014, disponibil la: http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_5_ENG.pdf, p. 5.

Mihai MAREȘ
Punerea în executare pe teritoriul României

a pedepselor sau măsurilor privative de
libertate aplicate de instanţele altor state
membre ale Uniunii Europene. Solicitarea
de contopire a pedepselor. Solicitarea de
deducere a perioadei reţinerii
Mihai MAREȘ*
Legea nr. 302/2004, art. 150 și urm.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Decizia în interesul legii nr. 34/2009
JURISPRUDENŢĂ
Din Decizia nr. 34/2009 pronunţată în Recursul în interesul legii, rezultă că, atunci când se solicită
contopirea unor pedepse, una dintre acestea fiind pronunţată de o autoritate străină, iar cea
de-a doua fiind pronunţată de către o instanţă din România, instanţa competentă să soluţioneze
cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele naţionale cu pedepsele aplicate de
instanţele străine, prin hotărâri recunoscute de Curtea de Apel București, în cadrul procedurii
transferării persoanei condamnate, este instanţa corespunzătoare instanţei de executare a ultimei
hotărâri, în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate.
Un argument important, în sensul că este obligatorie deducerea perioadei cât inculpatul a fost
reţinut, îl constituie împrejurarea că scăderea din durata pedepsei a perioadei cât a fost reţinut își
poate produce efectele în timp, cu privire la individualizarea administrativă a pedepsei în caz de
liberare condiţionată.
(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 271/A/2017 din 16 august 2017, www.sintact.ro)
Prin sentinţa penală nr. 104 din 20 iulie pe persoana condamnată A., în prezent aflat
2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, sub măsura preventivă a controlului judiciar,
secţia penală și pentru cauze cu minori și condamnat la pedeapsa de 13 luni închisoare.
de familie, în baza art. 98 alin. (3) raportat
la art. 150 alin. (1) și art. 155 alin. (1) din S-a dispus executarea acestei pedepse într-un
Legea nr. 302/2004 republicată, a fost penitenciar din România, în baza art. 154
recunoscută pe cale incidentală sentinţa cu alin. (6) lit. a) raportat la art. 155 alin. (1) din
nr. de referinţă 233/09.4 PBCLD din 20 martie Legea nr. 302/2004 republicată. S-a dispus
2014 a Tribunalului Judicial da Comarca de emiterea mandatului de executare a pedepsei
Leiria - Juizo Criminal de Caldas da Rainha în acest sens. S-a revocat măsura preventivă a
devenită definitivă la 28 aprilie 2014, privind controlului judiciar la data rămânerii definitive
*
Doctorand Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, Avocat coordonator al
S.C.P.A. „Mareș/Danilescu/Mareș” din cadrul Baroului Bucureşti; e-mail: mihai.mares@mares.ro.

Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate...
a prezentei sentinţe. S-a respins cererea de De asemenea, persoana condamnată

contopire a pedepsei formulată de persoana este cetăţean român, având rezidenţa ne-
condamnată A. întreruptă în România astfel cum rezultă
din fișa de evidenţă a acestuia din baza de
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa date a Ministerului Afacerilor Interne, prin
de fond a reţinut că prin sentinţa penală urmare nu este necesar acordul său pentru
nr. 233/09.4 BBCLD din 20 martie 2014, dată executarea pedepsei în România. În acest sens
de Tribunalul Judicial da Comarca de Leiria - s-a menţionat că art. 155 alin. (1) lit. d) din
Juizo Criminal de Caldas da Rainha - Portugalia, legea amintită prevede expres următoarele:
definitivă la data de 28 aprilie 2014, a fost „consimţământul nu este necesar atunci când
condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de persoana condamnată este cetăţean român și
13 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii trăiește pe teritoriul României”.
de furt potrivit art. 203 nr. 1 C. pen. portughez,
fiind prevăzută ca infracţiune și în Codul penal În fine, s-a constatat că nu este incident
român conform art. 228 alin. (1) C. pen., cerinţa vreunul din motivele de nerecunoaștere și
prevăzută de art. 155 alin. (1) lit. b) din Legea neexecutare prevăzute la art. 151 din Legea
nr. 302/2004 republicată, fiind îndeplinită. nr. 302/2004, iar din certificatul atașat rezultă
că persoana condamnată a fost prezentă
S-a mai reţinut că persoana solicitată a fost personal, aflându-se în stare de arest preventiv,
legal citată pentru termenul de judecată la procesul penal în care s-a pronunţat
stabilit la 24 iunie 2017. Când a fost audiată hotărârea de condamnare.
a declarat că refuză să fie predat pentru
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că se-
executarea pedepsei deoarece consideră că
sizarea privind transferarea persoanei condam-
fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa
nate este întemeiată și, în baza art. 154 alin. (6)
este concurentă cu cele pentru care i s-a aplicat lit. a) din Legea nr. 302/2004 a fost admisă.
o pedeapsă totală de 3 ani și 6 luni închisoare
conform sentinţei penale nr. 2297 din Împotriva acestei hotărâri a formulat apel
27 decembrie 2011 în Dosarul nr. x/281/2011 persoana condamnată A.
al Judecătoriei Ploiești, definitivă prin Decizia
penală nr. 256 din 27 februarie 2012 a Curţii În susţinerea căii de atac persoana condamnată
de Apel Ploiești, astfel cum rezultă din cazierul a solicitat admiterea apelului, disjungerea și
judiciar. declinarea competenţei, în ceea ce privește
ce rerea de contopire a pedepselor, către
Instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite Judecătoria Ploiești, precum și deducerea pe-
condiţiile speciale de recunoaștere și executare rioadei de 24 de ore în care persoana solicitată
a sentinţei penale de condamnare nr. 233/09.4 a fost reţinută din pedeapsa de 13 luni stabilită
PBCLD din 20 martie 2014 a Tribunalului prin sentinţa penală nr. 104/2017.
Judicial da Comarca de Leiria - Juizo Criminal
Cu prilejul dezbaterilor procurorul a menţionat
de Caldas da Rainha devenită definitivă la
că solicită respingerea apelului.
28 aprilie 2014, condiţii prevăzute de art. 155
din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea Analizând apelul declarat, prin prisma
judiciară în materie penală, și anume, hotărârea motivelor invocate, dar și sub toate aspectele
este definitivă și executorie, fapta pentru care de fapt și de drept, în conformitate cu
s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în dispoziţiile art. 417 C. pr. pen., Înalta Curte de
care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, Casaţie și Justiţie a apreciat că este fondat,
o infracţiune, iar autorul ar fi fost sancţionabil. pentru următoarele considerente:

Mihai MAREȘ
Prin sentinţa penală nr. 233/09.4 BBCLD din Înalta Curte reţine că, în cauză, nu este incident
20 martie 2014, dată de Tribunalul Judicial da vreunul din motivele de nerecunoaștere și
Comarca de Leiria - Juizo Criminal de Caldas neexecutare prevăzut la art. 151 din Legea
da Rainha - Portugalia, definitivă la data de nr. 302/2004. De altfel, nici nu s-a invocat
28 aprilie 2014, a fost condamnat inculpatul existenţa vreunui asemenea motiv de refuz
A. la pedeapsa de 13 luni închisoare, iar prin de recunoaștere a hotărârii străine. Astfel, se
sentinţa penală nr. 2297 din 27 decembrie constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile
2011 în Dosarul nr. x/281/2011, i s-a aplicat o prevăzute de art. 151 din Legea nr. 302/2004,
pedeapsă totală de 3 ani și 6 luni închisoare, persoana condamnată A. răspunde penal,
definitivă prin decizia penală nr. 256 din nu beneficiază în România de imunitate
27 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploiești. de jurisdicţie, nu a intervenit prescripţia
executării pedepsei, amnistia sau graţierea,
Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite neconturându-se existenţa niciunui motiv
toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile de nerecunoaștere și neexecutare a sentinţei
art. 155 din Legea nr. 302/2004. penale pronunţată de Tribunalul Judical de
Comarca de Leiria - Juizo Criminal de Caldas
Astfel, condiţia ca hotărârea să fie definitivă da Rainha definitivă la data de 20 aprilie 2014,
și executorie este îndeplinită, sentinţa
JURISPRUDENŢĂ
precum și a sentinţei penale nr. 2297 din

penală pronunţată de Tribunalul Judicial da 27 decembrie 2011 în Dosarul nr. x/281/2011
Comarca de Leiria – Juizo Criminal de Caldas prin care i s-a aplicat o pedeapsă totală de
da Rainha – Portugalia, a devenit definitivă la 3 ani și 6 luni închisoare, definitivă prin Decizia
data de 28 aprilie 2014, iar hotărârea Curţii penală nr. 256 la data de 27 februarie 2012.
de Apel Ploiești a devenit definitivă la data de
27 februarie 2012. Cu privire la critica privind cererea de contopire
a pedepselor, Înalta Curte a constatat că, din
Totodată, condiţia dublei incriminări se Decizia nr. 34/2009 pronunţată în Recursul în
constată că este îndeplinită, fapta reţinută interesul legii, rezultă că, atunci când se solicită
în sarcina persoanei condamnată A. este contopirea unor pedepse, una dintre acestea
incriminată ca infracţiune și de legea penală fiind pronunţată de o autoritate străină, iar
a statului român, aceasta realizând conţinutul cea de-a doua fiind pronunţată de către o
constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 228 instanţă din România, instanţa competentă să
alin. (1) C. pen. soluţioneze cererea de contopire a pedepselor
aplicate de instanţele naţionale cu pedepsele
De asemenea, este îndeplinită și condiţia de aplicate de instanţele străine, prin hotărâri
la lit. c) a art. 155 din Legea nr. 302/2004 recunoscute de Curtea de Apel București,
persoana transferabilă fiind cetăţean român în cadrul procedurii transferării persoanei
așa cum rezultă din fișa de evidenţă eliberată condamnate, este instanţa corespunzătoare
de Ministerul Afacerilor Interne aflată la instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a
dosarul cauzei. cărei circumscripţie se află locul de deţinere a
persoanei condamnate.
În ceea ce privește condiţia prevăzută
de dispoziţiile art. 155 lit. d) din Legea Înalta Curte reţine că din înscrisul aflat la
nr. 302/2004, privind acordul de a fi transferat dosarul cauzei, rezultă că, prin Sesizarea
într-un penitenciar din România, se constată nr. 5054/II/5/2017 din 24 iunie 2017, Parchetul
că persoana condamnată A. a arătat că este de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a solicitat
de acord cu executarea pedepsei în România. instanţei să aprecieze asupra oportunităţii

Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate...
luării măsurii arestării provizorii în vederea Prin urmare, s-a constatat că apelul formulat
predării persoanei solicitate A., faţă de care de inculpatul A. este întemeiat sub acest
autorităţile judiciare din Portugalia au emis aspect, urmând a fi admis.
un mandat european de arestare la data de
23 mai 2017 de Tribunalul Judicial da Comarca Un argument important, în sensul că este
de Leiria - Juizo Criminal de Caldas da Rainha. obligatorie deducerea perioadei cât inculpatul
a fost reţinut îl constituie și împrejurarea că
Persoana solicitată a fost reţinută pentru 24 de scăderea din durata pedepsei a perioadei cât a
ore de la 23 iunie 2017 orele 23.30 în vederea fost reţinut își poate produce efectele în timp,
executării Mandatului european de arestare cu privire la individualizarea administrativă a
nr. 233 din 09.4PBCLD emis de autorităţile pedepsei în caz de liberare condiţionată.
judiciare ale statului portughez pentru
executarea unei pedepse privative de libertate Pentru aceste considerente, Înalta Curte a
de 1 an și o lună închisoare pentru săvârșirea admis apelul declarat de persoana condamnată
unei infracţiuni de furt prevăzută de art. 203 A. împotriva sentinţei penale nr. 104 din
nr. 1 C. pen. portughez, rezultă că persoana 20 iulie 2017 a Curţii de Apel Ploiești, secţia
condamnată A. a început executarea pedepsei penală și pentru cauze cu minori și de familie,
la data de 23 iunie 2017, fiind în prezent în pronunţată în Dosarul nr. y/42/2017.
executarea acesteia, astfel încât în raport
cu dispoziţiile legale anterior menţionate se A desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată
impune deducerea din durata pedepsei aplicate și rejudecând, a dedus reţinerea de 24 ore de la
a perioadei executate, reţinerea de 24 ore de la data de 23 iunie 2017. S-au menţinut celelalte
data de 23 iunie 2017 la zi. dispoziţii ale sentinţei apelate.
COMENTARIU
1. Motivarea instanţei de fond cu privire la respingerea cererii de contopire, soluţie menţinută
de instanţa de control judiciar, este următoarea: „(...) în procedura specială prevăzută de Legea
nr. 302/2004 republicată, nu este prevăzută posibilitatea modificării pedepsei ca urmare a
existenţei concursului de infracţiuni, instituţie reglementată expres în art. 585 alin. (1) lit. a)
C. pr. pen. și a cărei competenţă de soluţionare revine instanţei de executare în condiţiile și
cazurile prevăzute de art. 597 din același cod. Astfel fiind, în opinia curţii de apel cererea pentru
contopirea celor două pedepse urmează a fi soluţionată ulterior, după altă procedură decât cea
care reglementează cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în măsura în care
persoana condamnată va face în cursul executării pedepsei o solicitare prin care să semnaleze
existenţa ipotezei prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., când prezenta sentinţă prin care
se va recunoaște hotărârea penală de condamnare dată de statul portughez va deveni definitivă
iar instanţa de executare, care este alta decât curtea de apel va verifica temeinicia cererii precum
și legea penală mai favorabilă și va dispune în conformitate cu art. 585 alin. (2) din același cod”[1].
2. Prin urmare, o eventuală cerere de contopire formulată în condiţii precum cele din prezenta
cauză trebuie să fie subsecventă recunoașterii hotărârii definitive pronunţate de instanţa străină,
în procedura transferării persoanei condamnate.
[1]
Curtea de Apel Ploiești, secţia penală și pentru cauze cu minori și de familie, sentinţa penală nr. 104 din 20 iulie 2017,
www.rolii.ro.

Mihai MAREȘ
3. Această concluzie poate fi dedusă și din jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi, care, într-o
cauză, a decis că, „dacă ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină, care a
dispus condamnarea pentru infracţiuni ce se judecă în primă instanţă, potrivit legii române, de
tribunal, competenţa de a judeca cererea de modificare a pedepsei revine tribunalului în a cărui
circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului, chiar dacă recunoașterea hotărârii de
condamnare pronunţate în străinătate a fost dispusă, conform legii, de curtea de apel”[2] (subl. în
original). Se observă, astfel, că și în acest caz recunoașterea hotărârii străine s-a realizat anterior
judecării cererii de modificare a pedepsei.
4. Cu privire la efectele Deciziei în interesul legii nr. 34/2009[3], la care Înalta Curte face referire
în motivarea redată mai sus, s-a avansat și opinia potrivit căreia această decizie și-a încetat
valabilitatea raportat la modificările survenite în legislaţie, în sensul că, „în situaţia analizată”
(întrucât nu se face distincţie între cele două puncte ale dispozitivului deciziei în interesul legii,
primul referindu-se la procedura de schimbare a condamnării după transferarea persoanei
condamnate, în timp ce al doilea, la cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele
naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, se poate interpreta că punctul de vedere
expus ar fi aplicabil în ambele ipoteze), competenţa revine curţii de apel în a cărei circumscripţie
teritorială domiciliază persoana condamnată[4].
JURISPRUDENŢĂ
5. Computarea duratei măsurilor privative de libertate executate în afara ţării în îndeplinirea unei
cereri formulate de autorităţile române în temeiul Legii nr. 302/2004 se impune în conformitate
cu dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, cu referire și la art. 73 C. pen.
[2]
Î.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 4942 din 30 august 2006, www.scj.ro, apud N. Volonciu și A.S. Uzlău (coord.),
Codul de procedură comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 1596. În același sens, a se vedea și Î.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 1529 din 11 mai 2012, www.scj.ro, apud N. Volonciu și A.S. Uzlău, op. cit., p. 1596 (această din
urmă decizie de speţă făcând referire la Decizia în interesul legii nr. 34/2009).
[3]
Publicată in M. Of. nr. 742 din 5 noiembrie 2010.
[4]
Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală și procesual penală cu privire la efectele
acestora în contextul noilor reglementări, disponibil la: http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf,
pp. 187-188.

JURISPRUDENŢĂ
NAŢIONALĂ
Luare de mită. Medic. Pedeapsă complementară. Interzicerea exercitării profesiei de medic...
Luare de mită. Medic. Pedeapsă complementară.

Interzicerea exercitării profesiei de medic.
Proporţionalitate. Limitarea interdicţiei la sistemul
public de sănătate
C. pen., art. 66 alin. (1) lit. g), art. 289 alin. (1)
Este disproporţionată interzicerea de a exercita de plano profesia de medic, prin raportare la

gravitatea faptei, la persoana inculpatului, dar și în considerarea penuriei de medici cu o pregătire
de excepţie și experienţă profesională vastă, pedeapsa ca atare urmând a se răsfrânge și asupra
eventualilor pacienţi și nu este necesară într-o societate democratică. Pentru a sancţiona sub
acest aspect conduita inculpatului de o manieră care să asigure proporţionalitatea pedepsei, să
garanteze protecţia societăţii faţă de astfel de comportamente și să asigure că inculpatul nu va
repeta actul sancţionat de legea penală, se impune interzicerea exercitării profesiei de medic
exclusiv în sistemul public de sănătate, atâta timp cât infracţiunea a fost comisă în îndeplinirea
unei funcţii publice, funcţie în exercitarea căreia se pretinde o conduită ireproșabilă a celui
însărcinat cu îndeplinirea acesteia.
(C. Apel București, secţia a II-a penală,
decizia penală nr. 100/A din data de 27 ianuarie 2017)
Prin sentinţa penală nr. 2970 din 19 decembrie În baza art. 93 alin. (3) și (4) C. pen. a dispus
2016, Tribunalul București, secţia I penală a ca pe parcursul termenului de supraveghere,
condamnat pe inculpatul N.D. la pedeapsa inculpatul să presteze o muncă neremunerată
de 3 ani de închisoare pentru săvârșirea in- în folosul comunităţii pe o perioadă de
fracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 289 100 zile, la una din următoarele două
alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) entităţi: Administraţia Domeniului Public și
C. pr. pen. (fapta din data de 28 septembrie Dezvoltare Urbană București - Sector 6 sau
2016), a aplicat pedeapsa complementară Agenţia Naţională Antidrog - Centru Sector 6
a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 București, afară de cazul în care, din cauza stării
alin. (1) lit. a), b) și g) (interzicerea dreptului de sănătate, nu poate presta această muncă.
de a exercita profesia de medic) C. pen. pe o În baza art. 404 alin. (2) C. pr. pen. a atras
perioadă de 4 ani, drepturi a căror exercitare a atenţia inculpatului N.D. că, în cazul în care,
fost interzisă și cu titlu de pedeapsă accesorie. pe parcursul termenului de supraveghere, nu
respectă, cu rea-credinţă, măsurile de suprave-
În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea
ghere și obligaţiile impuse de instanţă, precum și
sub supraveghere a executării pedepsei de 3
în cazul săvârșirii de noi infracţiuni, se va dispune
ani de închisoare, iar în baza art. 92 alin. (1)
revocarea suspendării executării pedepsei sub
C. pen. a stabilit un termen de supraveghere supraveghere și executarea pedepsei.
pentru inculpat de 4 ani, pe durata căruia
trebuie să respecte măsurile de supraveghere În baza art. 399 alin. (1) C. pr. pen. a menţinut
prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a) – e) și (2) măsura preventivă a controlului judiciar luată
lit. b) și d) C. pen. faţă de inculpatul N.D.
JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 177

C. Apel București, decizia penală nr. 100/A din data de 27 ianuarie 2017
A menţinut măsura asiguratorie asupra sumei „Camera de Gardă”, unde a fost consultat de
de 3000 lei aplicată prin Ordonanţa din data inculpatul N.D. Acesta i-a spus să revină pe
de 7 octombrie 2016. data de 30 septembrie 2016 pentru efectuarea
intervenţiei chirurgicale. De asemenea, i-a
În baza dispoziţiilor art. 112 lit. e) C. pen. precizat că nu mai este nevoie de plăcuţa
raportat la art. 289 alin. (3) C. pen. a dispus achiziţionată de la firma Stryker. După aceea,
confiscarea sumei de 300 lei de la inculpatul inculpatul a continuat discuţia cu martorul pe
N.D. sumă obţinută prin săvârșirea infracţiunii. hol, spunându-i „Acuma știţi că fiecare trăiește
din munca lui! Cu totul cu anestezist, vă costă
În baza art. 274 alin. (1) C. pr. pen., l-a obligat
zece milioane.”
pe inculpatul N.D. la plata sumei de 6500 lei
(6.000 lei în cursul urmăririi penale și 500 lei La data de 29 septembrie 2016, martorul-
în cursul judecăţii), reprezentând cheltuieli denunţător a mers la Spitalul Foișor pentru a-i
judiciare către stat. comunica inculpatului că nu reușește să facă
rost până pe data de 30 septembrie 2016 de
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a re-
suma de 1000 de lei. Din declaraţia martorului-
ţinut că la data de 28 septembrie 2016, incul-
denunţător din 29 septembrie 2016 s-a reţinut
patul N.D., în calitate de medic primar ortopedie
că: „Atunci i-am spus doctorului N.D. că am
JURISPRUDENŢĂ
traumatologie în cadrul Spitalului de Ortopedie,

venit să reprogramez operaţia planificată pentru
Traumatologie și Tuberculoză Osteoarticulară
data de vineri, 30 septembrie 2016, precizându-i
Foișor, a pretins suma de 1000 de lei de la mar-
faptul că nu am reușit să fac rost de suma de
torul denunţător B.I.A. pentru efectuarea unui
bani pe care acesta mi-a pretins-o anterior,
act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, în speţă,
respectiv 1000 de lei, pe care urma să i-o remit
efectuarea unei intervenţii chirurgicale privind un
în vederea realizării operaţiei. I-am spus că nu
calus vicios nefuncţional al metacarpului 5, mâna
am toţi banii întrucât nu am recuperat de la
dreaptă. La data de 3 octombrie 2016, după ce
firma Stryker banii daţi pentru achiziţionarea
B.I.A. a fost internat pe secţia Ortopedie I, la
plăcuţei metacarpiene (kitul necesar operaţiei)
N.D. – medicul curant – și i-au fost efectuate și că dispun doar de 500 de lei. Acesta s-a arătat
analizele recomandate, inculpatul N.D. a primit nemulţumit, spunând că este o problemă cu
jumătate din suma pretinsă, respectiv 500 de reprogramarea pentru că deja sunt făcute
lei, urmând ca martorul-denunţător să îi remită programările și timpul este scurt, pentru ca
peste două zile și restul sumei. într-un final să-mi spună să-i aduc cei 500 de
Astfel, din denunţul formulat de martorul B.I.A. lei pe care am menţionat că îi deţin.
la data de 29 septembrie 2016 s-a reţinut Acesta mi-a spus vădit nemulţumit că el
că acesta a suferit o fractură metacarpian trebuie să dea din cei 500 de lei anestezistului
V la mâna dreaptă, motiv pentru care în 25 și asistentelor lăsând să se înţeleagă că suma
sau 26 iunie 2016 s-a prezentat la Spitalul este foarte mică și că rămâne cu mai nimic,
de Urgenţă Floreasca, unde a fost internat afirmând chiar în acest context că mai bine
ambulatoriu. Din cauza unor divergenţe cu făcea 5 consultaţii a câte un milion, decât să
firma Stryker de la care a achiziţionat plăcuţa mă opereze pe cinci milioane.”
necesară efectuării intervenţiei chirurgicale,
precum și a unor reprogramări repetate a Cele declarate de martor au fost susţinute
operaţiei, acesta s-a externat și a căutat un și de înregistrarea audio în mediu ambiental
alt spital la care să își poată efectua operaţia. efectuată în baza ordonanţei nr. 3151/P/2016
La data de 28 septembrie 2016 s-a prezentat a Parchetului de pe lângă Tribunalul București
la Spitalul Clinic de Ortopedie Foișor, la prin care s-a dispus efectuarea cu titlu
178 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ

provizoriu, pe o perioadă de 48 ore, începând După ce a mers în salonul în care a fost

cu data de 29 septembrie 2016, ora 14.20 repartizat, martorul-denunţător a apreciat
până la data de 1 octombrie 2016, ora 14.20 că nu mai dorește să se opereze la doctorul
a măsurii de supraveghere video, audio sau N.D., temându-se că acesta are cunoștinţă de
prin fotografiere a convorbirilor purtate de denunţul pe care l-a formulat, motiv pentru
martorul denunţător B.I.A. cu medicul N.D., care a părăsit spitalul.
precum și cu alte persoane care interesează
De asemenea, materialul probator s-a
prezenta cauză, confirmată prin încheierea
analizat și prin raportare la procesul-verbal
nr. 36079/3/2016 din 30 septembrie 2016 a
de percheziţie corporală asupra lui N.D. din
Tribunalului București.
data de 3 octombrie 2016. Astfel, în baza
Având în vedere acestea, martorul-denunţător ordonanţei de delegare a Parchetului de pe
s-a prezentat la data de 30 septembrie 2016 lângă Tribunalul București, lucrători din cadrul
pentru a se interna în vederea efectuării D.G.A. au solicitat medicului N.D. să pună la
intervenţiei chirurgicale. Când a prezentat dispoziţie sumele de bani și alte bunuri pe
actele în vederea internării, cadrele medicale care le deţine asupra sa și care prezintă interes
au constatat că acestuia îi lipsea trimiterea pentru cauză. Acesta a scos dintr-un portofel
de la medicul de familie și au reprogramat din piele neagră suma de 3200 de lei, compusă
din 15 bancnote în cupiură de 200 de lei și
internarea pentru data de 3 octombrie 2016,
2 bancnote în cupiură de 100 de lei. Cele două
când martorul denunţător trebuia să facă
bancnote de 100 de lei aveau aceleași serii
dovada că a plătit asigurările de sănătate și să
cu două dintre cele cinci bancnote predate
prezinte trimiterea de la medicul de familie.
martorului-denunţător în vederea remiterii lor
La data de 3 octombrie 2016, martorul- la data de 3 octombrie 2016 către inculpatul
denunţător B.I.A. s-a prezentat cu docu- N.D., care la data de 28 septembrie 2016
mentaţia necesară la Spitalul Foișor pentru a a pretins de la acesta suma de 1000 de lei
se interna la dr. N.D. în vederea efectuării unei pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale.
intervenţii chirurgicale la mâna dreaptă. După În urma percheziţiei corporale, activitate ce a
ce i s-au făcut formele necesare internării, fost filmată video, sumele de bani și bunurile
martorului denunţător i s-au recomandat au fost lăsate asupra inculpatului, pentru
analize de sânge și radiografie. Acestea erau a le prezenta ulterior la sediul Parchetului
de pe lângă Tribunalul București în vederea
necesare pentru pregătirea operaţiei. După
continuării cercetărilor penale.
recoltarea analizelor, martorul-denunţător
s-a întâlnit cu inculpatul N.D., cu care a avut Așa cum a reieșit din procesul-verbal întocmit
o discuţie într-un hol mai retras al instituţiei, la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul
ocazie cu care i-a remis suma de 500 de lei, București la data de 3 octombrie 2016, după
reprezentând jumătate din suma pretinsă ajungerea organelor de poliţie la sediul acestei
de inculpat la data de 28 septembrie 2016 unităţi, i s-a solicitat inculpatului N.D. să
pentru a îndeplini un act ce intră în atribuţiile prezinte sumele de bani sus-menţionate (cei
sale de serviciu – efectuarea unei intervenţii 3200 de lei) pentru continuarea cercetărilor
chirurgicale pentru o fractură metacarpian V penale în cauză. Cu această ocazie, inculpatul
mâna dreaptă. Totodată, i-a precizat că restul a pus la dispoziţia organelor de urmărire
sumei – 500 de lei, o va remite până pe data penală suma de 3000 de lei, compusă din
de 5 octombrie 2016, iar inculpatul a întrebat 15 bancnote în cupiură de 200 de lei. Cu
„dacă are cuvântul lui de onoare”. privire la cele 2 bancnote în cupiură a câte

100 de lei, inculpatul a declarat verbal că nu suma de 1000 de lei de la martorul-denunţător

mai are asupra sa alte sume de bani. S-a decis B.I.A. în vederea îndeplinirii unui act ce intra
verificarea autospecialei MAI marca Dacia în atribuţiile sale de serviciu, efectuarea unei
Duster, cu nr. de înmatriculare ..., cu care intervenţii chirurgicale la mâna dreaptă privind
inculpatul fusese adus la sediul Parchetului fractură cu deplasare metacarpian 5, iar la data
de pe lângă Tribunalul București. În timp ce de 3 octombrie 2016 a primit de la acesta
organele de urmărire penală se deplasau către jumătate din suma pretinsă iniţial, adică suma
autoturismul în cauză, inculpatul a comunicat de 500 de lei, urmând să efectueze operaţia pe
procurorului de caz că suma de 200 de lei, data de 5 octombrie 2016, faptă ce întrunește
compusă din 2 bancnote a câte 100 de lei, elementele constitutive ale infracţiunii de luare
ce fusese identificată asupra sa la percheziţia de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. și
corporală, a fost pusă de el, în timpul sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii de la
deplasării, în buzunarul scaunului șoferului 3 la 10 ani și interzicerea dreptului de a ocupa
autospecialei. Activitatea s-a desfășurat în o funcţie publică sau de a exercita profesia sau
prezenţa părătorului ales - avocat C.I. activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
În baza ordonanţelor nr. 3151/P/2016 din La individualizarea pedepsei, instanţa a

3 octombrie 2016 ale Parchetului de pe lângă ţinut cont de dispoziţiile art. 74 C. pen.,
JURISPRUDENŢĂ
Tribunalul București au fost solicitate Spitalului reţinându-se că inculpatul N.D. nu este

Clinic de Ortopedie Foișor următoarele: cunoscut cu antecedente penale și beneficiază
fișa postului pentru medicul N.D., copii ale de dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen.
actelor medicale privind pe pacientul B.I.A.
și documentele aferente internării acestuia și În ce privește modalitatea de executare a
imaginile surprinse de camerele de înregistrare pedepsei închisorii de 3 ani aplicată prin
aferente biroului internări - parter și etaj 1 din prezenta hotărâre, instanţa a considerat că
Spitalul Foișor, în data de 3 octombrie 2016, în scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea
intervalul orar 08.30-12.00. efectivă a pedepsei, aplicarea pedepsei fiind
un avertisment pentru inculpat să nu mai
Din analiza înscrisurilor astfel obţinute, s-a săvârșească pe viitor alte fapte penale, astfel
constatat că la data de 3 octombrie 2016, B.I.A. că a dispus suspendarea sub supraveghere a
a fost internat la Spitalul Clinic de Ortopedie, executării prezentei sancţiuni.
Traumatologie și TBC Osteoarticular „Foișor”
cu diagnosticul „fractură mtc V dr vicios Împotriva acestei hotărâri au formulat apel,
consolidată”, având ca medic curant pe dr. N.D. în termen legal, inculpatul N.D., care a criticat
sentinţa atacată sub aspectul cuantumului
Prima instanţă a apreciat că din probele pedepsei, apreciind că aceasta este prea mare
administrate în cursul urmăririi penale și în în raport de circumstanţele faptei, întrucât
faţa instanţei de judecată a rezultat faptul că în cauză nu a fost vorba de o condiţionare
inculpatul N.D. a săvârșit fapta reţinută prin a actului medical, dar și de circumstanţele
rechizitoriu în sarcina sa. personale și de atitudinea avută anterior
săvârșirii faptei, pe parcursul urmăririi penale
În ce privește încadrarea juridică, instanţa și al cercetării judecătorești, solicitând și
a reţinut faptul că inculpatul în data de reducerea termenului de suspendare sub
28 septembrie 2016, în calitate de medic supraveghere a executării pedepsei.
primar ortopedie-traumatologie în cadrul
Spitalul Clinic de Ortopedie-Traumatologie și În ceea ce privește pedeapsa complementară
TBC Osteoarticular „Foișor” București, a pretins și accesorie constând în interzicerea exercitării

profesiei de medic, inculpatul a arătat că În mod temeinic, instanţa de fond a constatat

instanţa de fond nu a motivat stabilirea că din probele administrate în cursul urmăririi
acesteia pe o perioadă de patru ani și a solicitat penale rezultă că fapta a fost săvârșită de
reducerea duratei pedepsei complementare și inculpat și întrunește elementele constitutive
modificarea acesteia în sensul de a se interzice ale infracţiunii pentru care a fost trimis în
exercitarea profesiei exclusiv în unităţile judecată, declaraţiile acestuia de recunoaștere
medicale din sistemul public. coroborându-se întrutotul cu declaraţiile
martorului B.I.A., procesele-verbale de
Analizând sentinţa penală atacată, prin prisma percheziţie corporală și privind identificarea
motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate bancnotelor, procesele-verbale de redare a
aspectele de fapt și de drept, Curtea apreciază convorbirilor audio-video purtate în mediul
apelul ca fiind fondat, pentru următoarele ambiental în data de 29 septembrie 2016,
considerente: de 30 septembrie 2016 și de 3 octombrie
2016, înscrisurile ridicate de la Spitalul
Astfel, se reţine că inculpatul N.D. a
Clinic de Ortopedie-Traumatologie și TBC
fost trimis în judecată prin rechizitoriul
Osteoarticular „Foișor” București și procesul-
nr. 3151/P/2016 din data de 26 octombrie
verbal de vizionare a imaginilor surprinse de
2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul
sistemele de supraveghere.
București pentru săvârșirea infracţiunii de
luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) De altfel, inculpatul nu contestă situaţia
C. pen., constând în aceea că la data de de fapt reţinută, ci solicită exclusiv rein-
28 septembrie 2016, în calitate de medic dividualizarea pedepsei principale și a ter-
primar ortopedie-traumatologie în cadrul menului de supraveghere, cât și a pedepsei
Spitalului de Ortopedie, Traumatologie și complementare a interzicerii dreptului de a
Tuberculoză Osteoarticulară Foișor, a pretins exercita profesia de medic.
suma de 1000 de lei de la martorul denunţător
B.I.A. pentru efectuarea unui act ce intra în În ceea ce privește cuantumul pedepsei
atribuţiile sale de serviciu, în speţă, efectuarea aplicate, Curtea remarcă faptul că împrejurările
unei intervenţii chirurgicale privind un calus și modul de comitere a faptei, prin pretinderea
vicios nefuncţional al metacarpului 5, mâna unei sume de 1000 lei și primirea a 500 lei,
dreaptă. La data de 3 octombrie 2016, după împrejurarea că nu rezultă condiţionarea
ce B.I.A. a fost internat pe secţia Ortopedie I, efectivă a actului medical de remiterea sumei
la N.D. - medicul curant, și i-au fost efectuate de bani, dar mai ales datele ce caracterizează
analizele recomandate, inculpatul N.D. a persoana inculpatului, doctor în medicină,
primit jumătate din suma pretinsă, respectiv având o activitate profesională îndelungată
500 de lei, urmând ca martorul-denunţător să fără să planeze suspiciunea comiterii unor acte
îi remită peste două zile și restul sumei. ilicite pe parcursul acesteia, constituie criterii
ce denotă o gravitate redusă a faptei, astfel
Judecata a avut loc numai în baza probelor încât orientarea pedepsei peste limita minimă
administrate în faza de urmărire penală, în nu se justifică obiectiv, pedeapsa urmând a fi
condiţiile art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 377 redusă la limita de 2 ani închisoare.
C. pr. pen., inculpatul declarând personal
că recunoaște în totalitate săvârșirea faptei Ca și o consecinţă a reducerii pedepsei
reţinute în actul de sesizare a instanţei și că principale, dar și a faptului că prin sentinţa
solicită ca judecata să aibă loc numai pe apelată au fost stabilite două durate ale
baza probelor administrate în cursul urmăririi termenului de supraveghere, fapt ce impune
penale. reformarea sentinţei sub acest aspect,

dispoziţia primei instanţe fiind contradictorie, În considerarea în principal a vârstei incul-

în considerarea persoanei inculpatului apre- patului, dar și a celorlalte date privind persoana
ciind că nu este necesară supravegherea acestuia, obligaţia de a presta muncă în
acestuia pe o durată mai îndelungată, termenul folosul comunităţii pe durata minimă de
minim de 2 ani, prevăzut de art. 92 alin. (1) 60 de zile este de natură a asigura realizarea
C. pen. fiind suficient, urmează a reduce durata scopului pentru care a fost prevăzută, dar și
acestuia. proporţională cu gravitatea faptei.
Apelul inculpatului este fondat și sub aspectul Curtea observă faptul că în mod nelegal
pedepsei complementare aplicate acestuia prima instanţă, deși a dispus confiscarea
pentru motive similare, respectiv faptul că sumei de 300 de lei, din suma de 500 de lei
datele personale ale inculpatului caracterizează primită cu titlu de mită, constatând că suma
de o manieră favorabilă pe acesta astfel de 200 de lei a fost recuperată, a menţinut
încât nu se justifică aplicarea unei pedepse sechestrul instituit asupra restului de 2700 lei
complementare pe o durată mai mare decât din banii găsiţi asupra inculpatului cu ocazia
limita minimă stabilită de legea penală, aceea efectuării percheziţiei corporale. Astfel, se
de un an. Cât privește conţinutul pedepsei reţine că potrivit art. 249 alin. (1) C. pr. pen.
scopul măsurilor asigurătorii este acela de a
JURISPRUDENŢĂ
complementare și accesorii, Curtea apreciază

evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea
disproporţionată interzicerea de a exercita
sau sustragerea de la urmărire a bunurilor
de plano profesia de medic, prin raportare la
care pot face obiectul confiscării speciale
gravitatea faptei, la persoana inculpatului,
sau al confiscării extinse ori care pot servi la
dar și în considerarea penuriei de medici cu o
garantarea executării pedepsei amenzii sau a
pregătire de excepţie și experienţă profesională
cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei
vastă, pedeapsa ca atare urmând a se răsfrânge
produse prin infracţiune. Or, în cauză scopul
și asupra eventualilor pacienţi și nu este
în vederea căruia a fost instituit sechestrul s-a
necesară într-o societate democratică. Ca realizat prin confiscarea sumei primite cu titlu
atare, pentru a sancţiona sub acest aspect de mită, pentru restul, în sumă de 2700 lei
conduita inculpatului de o manieră care neexistând nicio justificare legală a menţinerii
să asigure proporţionalitatea pedepsei, să acestuia, inculpatul fiind privat de dreptul său
garanteze protecţia societăţii faţă de astfel de proprietate fără respectarea prevederilor
de comportamente și să asigure că inculpatul legale interne ceea ce contravine art. 1 din
nu va repeta actul sancţionat de legea penală, Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a
Curtea apreciază că se impune interzicerea Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau
exercitării profesiei de medic exclusiv în juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sistemul public de sănătate, atâta timp cât sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea
infracţiunea a fost comisă în îndeplinirea unei sa decât pentru cauză de utilitate publică și
funcţii publice, funcţie în exercitarea căreia în condiţiile prevăzute de lege și de principiile
se pretinde o conduită ireproșabilă a celui generale ale dreptului internaţional.”
însărcinat cu îndeplinirea acesteia.
Așa fiind, Curtea a admis apelul declarat de
Disproporţionată și nejustificată în raport de apelantul inculpat N.D., a desfiinţat în parte
natura infracţiunii săvârșite apare și impunerea sentinţa penală apelată și rejudecând în fond,
obligaţiei de a nu părăsi ţara, interdicţie care a redus durata pedepsei principale aplicate
nu are nicio justificare, dispoziţia nefiind de inculpatului N.D. de la 3 ani închisoare la 2 ani
altfel motivată în nici un fel de prima instanţă. închisoare, durata pedepsei complementare

aplicate de la 4 ani la 1 an și durata termenului A dispus ridicarea în parte a sechestrului

de supraveghere de la 4 ani la 2 ani. a s i g u r ă t o r i n s t i t u i t p r i n o rd o n a n ţ a
nr. 3151/P/2016 emisă la data de 7 octombrie
A modificat conţinutul pedepsei complemen-
tare a interzicerii dreptului prevăzut de art. 66 2016 de Parchetul de pe lângă Tribunalul
lit. g) C. pen. în sensul că a interzis inculpatului București și restituirea către inculpatul N.D.
exercitarea profesiei de medic în sistemul a sumei de 2700 de lei, din suma totală de
public de sănătate, a înlăturat dispoziţia privind 3000 de lei depusă la CEC Bank, Sucursala
obligaţia de a nu părăsi teritoriul României Victoria cu recipisa nr. 4318507/1 din data de
fără acordul instanţei pe durata termenului 5 octombrie 2016.
de supraveghere și a redus perioada obligaţiei
de a presta muncă neremunerată în folosul A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei
comunităţii la 60 de zile. penale apelate.

C. Apel Constanţa, decizia civilă nr. 4/C din 31 ianuarie 2018
Competenţa materială a soluţionării

recursului. Declararea ca neconstituţional a
criteriului pragului valoric, în materia căilor
de atac de reformare
Curtea Constituţională, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017
Noul C. pr. civ., art. 483 alin. (2)
Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a României a suprimat „pragul valoric”
în materia căilor de atac de reformare, în speţă recursul, statuând că este neconstituţională sintagma
„precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1000000 lei inclusiv” cuprinsă în
art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor jude-
cătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
JURISPRUDENŢĂ
procedură civilă. Urmare a acestei decizii, nici pragul de 500.000 lei din art. 483 alin. (2) Noul C. pr. civ.
nu mai rămâne în vigoare faţă de considerentele decisive din paragraful 34 al deciziei mai sus invocate.
Soluţia Curţii Constituţionale se bazează nu numai pe ideea inegalităţii între cetăţeni ca urmare
a introducerii/menţinerii criteriului „pragului valoric”, ci și pe ideea că dreptul în legătură cu care
opera limitarea neconstituţională este reprezentat tocmai de accesul la analiza de legalitate pe care
o face Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.
(C. Apel Constanţa, secţia I civilă, decizia civilă nr. 4/C din 31 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei tehnic A.Ș. A fost obligat pârâtul la plata sumei
C., reclamantul I.L. în contradictoriu cu pârâtul de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
P.H. a solicitat instanţei obligarea pârâtului să
îi permită accesul către drumul public prin Sentinţa civilă nr. xx din 9 noiembrie 2016 a
terenul deţinut în suprafaţă de 26,72 mp și Judecătoriei C. a rămas definitivă prin decizia
care îi blochează calea de trecere dinspre civilă nr. 649 din 18 mai 2017, pronunţată
proprietatea reclamantului, de la adresa din de Tribunalul C., în urma respingerii apelului
Eforie Sud, …, 6B, judeţul Constanţa, înspre formulat de pârâtul P.H.
stradă, respectiv spre calea publică.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pâ-
Prin sentinţa civilă nr. xx din 9 noiembrie 2016, râtul P.H., care a criticat-o pentru nelegalitate.
Judecătoria C. a admis acţiunea reclamantului
I.L. în contradictoriu cu pârâtul P.H., acesta din La termenul de judecată din 31 ianuarie 2018,
urmă fiind obligat să îi permită reclamantului Curtea de Apel Constanţa, din oficiu, a pus în
accesul prin terenul deţinut la adresa din Eforie discuţia părţilor excepţia de necompetenţă
Sud, … 6B, în suprafaţă de 26,72 mp, către materială a acestei instanţe în soluţionarea
drumul public, respectiv către calea de acces prezentului recurs, raportat la dispoziţiile
de 11,91 mp, identificată conform raportului de art. 483 alin. (3) și (4) C. pr. civ. cu trimitere
expertiză tehnică efectuat în cauză de expertul la statuările Curţii Constituţionale din cadrul

Competenţa materială a soluţionării recursului. Declararea ca neconstituţional a criteriului pragului valoric...
Deciziei nr. 369/2017, publicată în M. Of. desfășurare a procesului în faţa instanţelor

nr. 582 din 20 iulie 2017. judecătorești, soluţie ce rezultă din dispoziţiile
constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cu
În baza art. 248 C. pr. civ. instanţa va analiza cu care: „Competenţa și procedura de judecată
prioritate excepţia necompetenţei materiale sunt stabilite prin lege”.
a Curţii de Apel Constanţa în soluţionarea
prezentului recurs, excepţie procesuală ce face Pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate
inutilă cercetarea fondului căii extraordinare de stabili reguli speciale de procedură, precum
atac în faţa Curţii de Apel Constanţa. și modalităţi de exercitare a drepturilor
procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie
Excepţia se reţine a fi fondată pentru urmă- să nu fie afectat.
toarele considerente:
Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea
Posibilitatea provocării unui control judiciar Constituţională a României a suprimat
al hotărârii judecătorești pentru motive „pragul valoric” în materia căilor de atac de
referitoare la pronunţarea acestora cu neres- reformare, în speţă recursul, statuând că este
pectarea condiţiilor formale, legal prevăzute, neconstituţională sintagma „precum și în alte
de desfășurarea judecăţii sau ca o consecinţă cereri evaluabile în bani în valoare de până la
a unui raţionament jurisdicţional eronat, 1000000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin.
este reglementată în prezent prin normă (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
constituţională. pentru degrevarea instanţelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare
Însă, potrivit art. 129 din Constituţia România, a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
revizuită, părţile interesate pot exercita căile de civilă. Urmare a acestei decizii, nici pragul
atac numai în condiţiile legii procesuale. de 500.000 lei din art. 483 alin. (2) Noul
C. pr. civ. nu mai rămâne în vigoare faţă de
Corespunzător acestui principiu constituţional, considerentele decisive din paragraful 34 al
legea procesual-civilă a reglementat dreptul deciziei mai sus invocate.
examinării cauzei civile în două/trei grade de
jurisdicţie, după caz, determinând hotărâri În ceea ce privește competenţa de soluţionare
susceptibile a fi supuse reformării, căile de a recursurilor, prin considerentele decizorii
atac și titularii acestora, precum și cazurile inserate în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017,
de casare, iar acest mod de determinare Curtea Constituţională a României subliniază
asigură un control judiciar efectiv al hotărârii că respectarea efectivă a regulii conform căreia
judecătorești și satisface exigenţele art. 21 Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este principala
din legea fundamentală referitoare la liberul instanţă de recurs – cu derogările minore
acces la justiţie și la dreptul la un proces expres prevăzute de Codul de procedură civilă –
echitabil, reglementate prin Convenţia pentru nu reprezintă o simplă opţiune ci o obligaţie
apărarea drepturilor omului și a libertăţilor de ordin constituţional pentru legiuitor. Curtea
fundamentale. reţine: „competenţa de soluţionare a recursului
aparţine cu excepţiile prevăzute de lege” Înaltei
Prin decizia nr. 1/1994 pronunţată de plenul Curţi de Casaţie și Justiţie deoarece rolul
Curţii Constituţionale, s-a statuat că liberul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de
acces la justiţie presupune accesul la mijloacele a asigura interpretarea și aplicarea unitară a
procedurale prin care se înfăptuiește actul legii de către toate instanţele judecătorești, rol
de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie
competenţa exclusivă de a stabili regulile de (paragraful 26).

C. Apel Constanţa, decizia civilă nr. 4/C din 31 ianuarie 2018
Instanţa de contencios constituţional a soluţia adoptată de Curtea Constituţională,

reamintit că judecata recursurilor de către aspect subliniat în paragraful 39, atunci când
instanţa supremă este parte a mecanismului se referă la obligaţiile legiuitorului în legătură
constituţional de asigurare a unităţii de cu art. 483 alin. (2) Noul C. pr. civ. Soluţia
interpretare și aplicare a legii. Procedura Curţii Constituţionale se bazează nu numai pe
recursului în interesul legii și cea a pronunţării ideea inegalităţii între cetăţeni ca urmare a
hotărârii prealabile asupra unor chestiuni de introducerii/menţinerii criteriului „pragului va-
drept sunt complementare. Rolul constituţional loric”, ci și pe ideea că dreptul în legătură cu care
al instanţei supreme se realizează în principal opera limitarea neconstituţională este repre-
prin judecarea recursurilor ordinare. „Prin zentat tocmai de accesul la analiza de legalitate
urmare, în vederea unificării jurisprudenţei, pe care o face Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie nu are numai
rolul de a soluţiona recursuri în interesul legii, Dimensiunea rolului constituţional pe care îl
ci și pe acela de a casa hotărârile instanţelor joacă instanţa supremă în asigurarea unităţii
inferioare care nu sunt conforme cu regulile de de interpretare și aplicare a legii, afirmat cu
drept aplicabile” - paragraful 30. insistenţă în considerentele deciziei ca fiind
principal pilon al mecanismului constituţional,
A concluzionat Curtea Constituţională că este singura care are aptitudinea de a justifica
JURISPRUDENŢĂ
noţiunea de recurs este simbiotic legată de intervenţia instanţei de control constituţional

instituţia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, în analiza criteriului „pragului valoric”.
justiţiabilul fiind îndreptăţit să aibă dreptul de
acces la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie iar Raportat la aceste aprecieri și avându-se în ve-
nu dreptul la un recurs în faţa unei instanţe dere faptul că în privinţa considerentelor deci-
inferioare acesteia și care în structura ziilor Curţii Constituţionale atât doctrina cât și
constituţională nu prezintă nici garanţiile de practica judiciară au acceptat că acestea sunt
interpretare și aplicare unitară a legii. obligatorii, având aceeași forţă ca și dispozitivul
prin care s-au declarat neconstituţionale legi
În acest sens se reţine că, pornind de la scopul sau texte din legi (în sens larg), în măsura în care
recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) dispozitivul nu ar putea fi explicat decât prin
C. pr. civ. , este acela de a supune Înaltei Curţi considerentele pe care se sprijină, (Plenul Curţii
de Casaţie și Justiţie examinarea conformităţii Constituţionale a României, decizia nr. 1/1995,
hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995;
Curtea reţine că acest scop este parte a Curtea Constituţională a României, decizia
mecanismului pus la îndemâna instanţei nr. 169/1999 publicată în M. Of. nr. 151 din
supreme de a realiza interpretarea și aplicarea 12 aprilie 2000; Decizia nr. 3/2011 pronunţată de
unitară a legii, rol consacrat de art. 126 Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, publicată în M.
alin. (3) din Constituţie, precum și a garanţiilor Of. nr. 350 din 19 mai 2011; Obligativitatea con-
dreptului la un proces echitabil, în sensul că siderentelor deciziilor Curţii Constituţionale, de
cetăţeanul trebuie să fie încredinţat de faptul M.S., K. Benke, în Dreptul nr. 9/2010, p. 28-55).
că i s-a aplicat corect legea la judecata în fond
și că au fost respectate normele de ordine Curtea de Apel Constanţa reţine că nu este
publică referitoare la compunerea instanţei sau competentă material să soluţioneze recursul
componenţa instanţei, alte reguli de procedură declarat împotriva deciziei civile nr. 649/ 2017
apreciate ca fiind importante (paragraful 30). a Tribunalului C., această cale de atac intrând
în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de
Aceste considerente sunt decisive și prin aceas- Casaţie și Justiţie, instanţă căreia i se va declina
ta, obligatorii, deoarece pe ele se sprijină competenţa de soluţionare a recursului.

Sarcinile succesiunii. Cheltuielile folosinţei personale a imobilelor
Sarcinile succesiunii. Cheltuielile folosinţei personale a

imobilelor
C. civ. de la 1864, art. 653, art. 777
Potrivit art. 653 C. civ. de la 1864 (aplicabil succesiunii în speţă), după moartea autoarei, moștenitorii
au de drept posesiunea succesiunii, ceea ce presupune că au dreptul de a folosi bunurile și, în
consecinţă, au obligaţia de a achita facturile rezultate din faptul folosinţei imobilelor succesorale.
Plăţile utilităţilor făcute de unii dintre moștenitori după decesul autoarei se opun celui care nu a
achitat partea sa din facturi în virtutea unui drept propriu, rezultat din faptul folosinţei imobilului,
iar nu ca datorie a succesiunii.
Moștenitorilor le revine obligaţia de a suporta și sarcinile născute după deschiderea succesiunii, de

vreme ce au acceptat succesiunea, în raport de dispoziţiile art. 777 C. civ., însă cheltuielile folosinţei
personale a imobilelor nu fac parte din sarcinile succesiunii, nefiind asimilabile cheltuielilor de
întreţinere a imobilului în care după deschiderea succesiunii nu ar mai fi locuit nimeni.
(C. Apel Craiova, secţia I civilă, decizie nr. 8 din 11 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Prin sentinţa civilă nr. xx din 15 noiembrie Au fost compensate cheltuielile de judecată și
2016, pronunţată de Judecătoria C., a fost obligat pârâtul-reclamant M.D. la plata către
admisă în parte acţiunea precizată formulată reclamanţii-pârâţi M.C. și M.R.M. a sumei de
de reclamanţii-pârâţi M.C., M.R.M. și M.V., în 5012 lei cheltuieli de judecată.
contradictoriu cu pârâtul-reclamant M.D.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut
A fost anulat capătul de cerere din cererea recon- următoarele:
venţională formulată de pârâtul-reclamant M.D.
având ca obiect includerea la masa de partaj a Prin încheierea de admitere în principiu din
pasivului succesoral în sumă de 8000 lei. data de 2 februarie 2016 instanţa a admis în
parte și în principiu acţiunea reclamanţilor,
A fost admisă, în parte cererea reconvenţională așa cum a fost precizată, a admis în parte și în
precizată. principiu cererea reconvenţională precizată, a
A fost obligat pârâtul-reclamant M.D. la plata, constatat deschisă succesiunea autoarei M.L.,
către reclamanţii-pârâţi M.C. și M.R.M., a decedată la data de 18 octombrie 2010, cu
sumei de 672 lei reprezentând contravaloarea ultimul domiciliu în Municipiul C., judeţul D. și a
cotei acestora de 1/2 din bunurile mobile constatat că moștenitori cu vocaţie succesorală
constând în bijuteriile de aur în gramaj total sunt reclamanţii-pârâţii M.C. și M.R.M., ce vin
de 13,74 grame aur de 14 K, reţinute ca făcând la succesiunea autoarei prin reprezentarea
parte din masa succesorală a autoarei M.L. și autorului lor, M.L. (descendent de gradul I al
înstrăinate de pârâtul-reclamant M.D. autoarei M.L., predecedat) și pârâtul-reclamant
M.D., în calitate de descendent de gradul I.
A fost respinsă cererea de ieșire din indiviziune
cu privire la restul bunurilor reţinute ca făcând Totodată, a constatat că reclamanta-pârâtă
parte din masa succesorală a autoarei M.L. M.V. este străină de succesiunea autoarei M.L.

C. Apel Craiova, decizie nr. 8 din 11 ianuarie 2018
S-a constatat că masa succesorală a autoarei reprezentând facturi furnizare energie electrică;
se compune din următoarele bunuri: suprafaţa 19,5 lei reprezentând abonament radio-tv;
de 238,50 mp teren situat în C., … (1/2 2000 lei reprezentând impozitul aferent anilor
din terenul în suprafaţă totală de 477 mp), 2013-2014.
conform Ordinului Prefectului nr. 142 din
10 iulie 2014, 1/2 din imobilul corp de casă S-a respins cererea pârâtului-reclamant M.D.
cu două camere, bucătărie, baie, cămară și de includere la masa de partaj a autoarei
pivniţă; 1/2 din imobilul corp casă P+1 cu trei M.L. a următoarelor bunuri: suprafaţa de
camere, bucătărie, hol, două băi și pivniţă; 0,575 ha teren; suma de 1150 lei reprezentând
1/2 dintr-o magazie; 1/2 dintr-un garaj; 1/2 cheltuieli efectuate pentru obţinerea Hotărârii
dintr-un șopron și 1/2 dintr-o terasă exterioară nr. 549 din 16 iulie 2009, suma de 1000 lei
edificată la imobilul corp de casă P+1, toate reprezentând plata impozitelor și suma de
situate pe terenul de 477 mp din C., …; 1/2 din 3000 lei reprezentând cheltuieli ocazionate
dreptul de folosinţă al locului de veci situat în de spitalizarea și îngrijirea medicală a autoarei.
C., Cimitirul Ungureni, platul 1; 1/2 din lucrările
funerare: groapă boltită cu 4 cripte, cruce din S-a dispus ieșirea din indiviziune a
marmură, bordură și placă de beton; cota de reclamanţilor-pârâţi M.C. și M.R.M. și a
1/1 din bijuteriile din aur de 14 K, respectiv: pârâtului-reclamant M.D. în cotele mai sus
JURISPRUDENŢĂ
un lanţ, două medalioane, o verighetă, un inel arătate de 1/2 pentru reclamanţii-pârâţi (în
și o pereche de cercei cu o greutate totală de indiviziune) și 1/2 pentru pârâtul-reclamant
13,74 grame, bijuterii înstrăinate de pârâtul- cu privire la bunurile mobile constând în
reclamant M.D. bijuteriile de aur în gramaj total de 13,74 grame
aur de 14 K, reţinute ca făcând parte din masa
S-a constatat că reclamanţii-pârâţi M.C. și succesorală a autoarei M.L.
M.R.M. au o cotă de 1/2 din masa succesorală
a autoarei M.L. (în indiviziune), iar pârâtul- S-a respins cererea de ieșire din indiviziune cu
reclamant M.D. o cotă de 1/2 din aceeași masă privire la restul bunurilor reţinute ca făcând
succesorală. parte din masa succesorală a autoarei M.L.
S-a constatat că reclamanţii-pârâţi au adus o S-a dispus efectuarea unei expertize tehnice
serie îmbunătăţiri la cele două corpuri de casă, specialitatea evaluare bunuri mobile (metale
respectiv montat sistem de încălzire (centrală preţioase) pentru evaluarea bijuteriilor din
termică, calorifere, ţevi și subansamble) în aur reţinute la masa de partaj și înstrăinate de
ambele corpuri de casă, înlocuit ușa de la pârâtul-reclamant M.D.
intrare cu o ușă din lemn stratificat, schimbat
În considerentele încheierii de admitere
contorul de apă.
în principiu s-a reţinut că prin acţiunea
S-a respins cererea reclamanţilor-pârâţi de înregistrată la data de 2 noiembrie 2010
includere la masa de partaj a următoarelor reclamanţii M.C., M.R.M. și M.V. au chemat în
sume de bani: 273.687,485 lei reprezentând judecată pe pârâtul M.D., solicitând instanţei
1/2 din compensaţiile bănești cuvenite autoarei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
conform Hotărârii nr. 549 din 16 iulie 2009 dispună deschiderea succesiunii autoarei
a Comisiei Municipiului București pentru M.L., decedată la data de 18 octombrie 2010,
Aplicarea Prevederilor Legii nr. 290/2003; compunerea masei succesorale, calitatea
8042,75 lei reprezentând facturi furnizare gaze; părţilor de moștenitori, precum și să se
3185,44 lei reprezentând facturi furnizare apă; dispună ieșirea din indiviziune asupra bunurilor
811,95 lei facturi servicii gunoi; 5438,58 lei succesorale.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că La data de 1 februarie 2011 pârâtul M.D.

autoarea a avut doi copii, pe pârâtul M.D. și pe a depus la dosar întâmpinare și cerere
M.L., predecedat la data de 28 noiembrie 1997, reconvenţională.
care a fost tatăl și respectiv soţul reclamanţilor.
Pe cale reconvenţională pârâtul a solicitat
Reclamanţii au mai arătat că, în conformitate includerea în masa partajabilă (și împărţirea în
cu certificatul de moștenitor nr. 101 eliberat de cote de 1/2 pentru fiecare parte) și următoarele
B.N.P. E.D. la data de 30 iunie 1998, fac dovada bunuri imobile: cota de 1/2 din suprafaţa totală
de 477 mp teren curţi construcţii întrucât
calităţii de moștenitori ai numitului M.L. și
reclamanţii au solicitat a fi partajată numai
totodată a stării de indiviziune.
cota de ½ din totalul de 477 mp teren, terenul
De asemenea, reclamanţii au arătat că masa aparţinând autoarei; anexe gospodărești ce
succesorală se compune din cota de 1/2 din constau în 2 camere construite din cărămidă și
imobilul situat în C., …, compus din teren loc acoperite cu ţiglă, folosite ca bucătărie de vară
și dormitor; un garaj construit din cărămidă și
de casă în suprafaţă de 477 mp, casa de locuit
acoperit cu planșeu din beton cu o suprafaţă
construită din cărămidă, acoperită cu ţiglă, cu
totală de 17,50 mp; un șopron alăturat
două camere, bucătărie, baie, cămară, pivniţă,
garajului, construit din cărămidă și acoperit cu
în care a locuit efectiv defuncta și un alt corp tablă. A solicitat să se reţină ca pasiv succesoral
adăugat de tip P+1 compus din trei camere, suma de 8 000 lei reprezentând cheltuieli de
bucătărie, vestibul, grup sanitar și pivniţă, în înmormântare.
care locuiesc reclamanţii exclusiv de circa
30 de ani; cota de 1/2 din dreptul de folosinţă La data de 8 martie 2011, reclamanţii au
a locului de veci situat în C., cimitirul Ungureni, precizat acţiunea, au solicitat să fie reţinută în
plaţul 1 alături de cota indiviză de 1/2 din masa partajabilă și suprafaţa de 7500 mp teren
lucrările funerare existente pe locul de veci, situat în localitatea Mărculești.
lucrări ce constau în groapa boltită cu 4 cripte, Au arătat că pentru a se lămuri situaţia juridică
cruce din marmură, bordură din beton și placă a terenului aferent casei, cu privire la care
din beton deasupra gropii. s-a emis Ordinul Prefectului nr. 56/1992 au
formulat o acţiune ce face obiectul dosarului
Reclamanţii au mai arătat că de la decesul nr. XX.
autoarei, pârâtul s-a mutat în primul corp de
casă, îngrădindu-le reclamanţilor accesul în Prin încheierea de ședinţă din data de 12 aprilie
acesta, a vândut fără acord bijuteriile autoarei, 2011 instanţa a dispus suspendarea cauzei în
respectiv 3 inele cu pietre preţioase de circa temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., până
7 grame fiecare două perechi de cercei, una la soluţionarea dosarului nr. XX.
de 3 grame și una de 7 grame, un lănţișor
Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea de
cu cruciuliţă de circa 13 grame și o verighetă ședinţă pronunţată la data de 18 februarie
de 7 grame, bunuri mobile care solicită a fi 2014.
reţinute în masa succesorală.
Prin aceeași încheiere de ședinţă instanţa a
Reclamanţii au precizat că în mod exclusiv au admis excepţia netimbrării capătului de cerere
adus mai multe îmbunătăţiri imobilului comun din cererea reconvenţională privind includerea
ce au crescut atât valoarea, cât și confortul la masa partajabilă a pasivului succesoral în
acestuia, solicitând majorarea lotului lor cu sumă de 8000 lei, având în vedere că nu s-a
contravaloarea acestora. făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru

aferente, în cuantum de 240 lei, deși instanţa introductivă și au arătat bunurile care compun
i-a pus în vedere pârâtului-reclamant prin masa succesorală.
încheierea de ședinţă din data de 12 aprilie
2011. Reclamanţii au solicitat instanţei să reţină
în pasivul succesoral sumele reprezentând
În ședinţa publică din data de 18 februarie facturi furnizare gaze, apă, servicii gunoi,
2015 reclamanţii au depus la dosar precizare energie electrică și abonament radio-tv, sume
la acţiune, în sensul că solicită partajarea cotei ce au fost achitate în exclusivitate de către
de 1/2 din suprafaţa de 477 mp teren aferent reclamanţi, dar și impozitul aferent imobilului
construcţiei situate pe …, în conformitate pentru 2013 și 2014 în cuantum de 2000 lei.
cu sentinţa civilă nr. xx/2012 definitivă și De asemenea, reclamanţii au precizat că
irevocabilă, precum și veniturile obţinute prin renunţă la solicitarea privind partajarea
arendarea terenurilor aparţinând autoarei. suprafeţei de 1500 mp situată în localitatea
Mărculești, jud. Ialomiţa ale cărei acte de
Reclamanţii au solicitat totodată instanţei
proprietate nu le deţin, dar și la reţinerea în
să reţină în masa partajabilă și dreptul la
masa partajabilă a arendei.
compensaţii bănești al autoarei M.L. conform
hotărârii nr. 549 din 16 iulie 2009, drept de
JURISPRUDENŢĂ
În drept, au fost invocate prevederile art. 728

despăgubire ce urmează a fi stabilit între C. civ.
M.C. și M.R.M., în calitate de moștenitori ai
defunctului M.L., pe de o parte și pârâtul M.D. În cauză a fost administrată proba cu inte-
pe de altă parte, în cote egale de 1/2. rogatoriul reclamantului pârât M.C., al
pârâtului-reclamant M.D. și proba testimonială.
Reclamanţii solicită să se reţină ca făcând
parte din pasivul succesoral cheltuielile legate Raportul de expertiză a fost efectuat în cauză
de întreţinerea imobilului referitoare la plata de către expert I.L. și depus la dosar la data de
20 septembrie 2016.
furnizării serviciilor de gaze, apă, gunoi, energie
electrică și radio-tv. În acest sens, reclamanţii Pentru a constata componenţa masei
au solicitat instanţei să reţină în pasivul partajabile, Judecătoria C. a reţinut că M.L.
succesoral sumele de 8042,75 lei reprezentând a decedat la data de 18 octombrie 2010,
facturi furnizare gaze, 3185,44 lei facturi moștenitori cu vocaţie succesorală, la decesul
furnizare apă, 811,95 lei facturi servicii gunoi, acesteia, râmând reclamanţii-pârâţi M.C.
5487,58 lei facturi furnizare energie electrică și și M.R.M., descendenţi de gradul II (nepoţi
19,5 lei abonament radio-tv ce au fost achitate de fiu) ce vin la succesiunea defunctei prin
în exclusivitate de către reclamanţi, solicitând reprezentarea autorului lor M.L. – fiul autoarei
obligarea pârâtului la suportarea contravalorii M.L., predecedat la data de 28 noiembrie
în raport cu cota ce i se cuvine. 1997 - și pârâtul reclamant M.D., în calitate de
descendent de gradul I (fiu), reclamanţii-pârâţi
La data de 17 februarie 2015, pârâtul M.D. M.C. și M.R.M. având o cotă succesorală de 1/2
a depus la dosar precizare a cererii recon- din masa succesorală a autoarei, iar pârâtul
venţionale prin care a precizat compunerea reclamant M.D. o cotă succesorală de 1/2 din
masei partajabile. aceeași masă succesorală.
La data de 24 februarie 2015, reclamanţii În ceea ce o privește pe reclamanta-pârâtă
au depus la dosar precizare la acţiunea M.V., instanţa a reţinut că aceasta este
introductivă, au reluat susţinerile din acţiunea străină de succesiunea autoarei M.L., întrucât

având calitatea de soţie supravieţuitoare a M.L., ci pretenţii pe care moștenitorii le au

autorului M.L., nu are beneficiul reprezentării unii împotriva celorlalţi datorită faptului că
succesorale. au folosit în comun bunurile succesorale
și că aceste cheltuieli au fost suportate, în
În ceea ce privește masa succesorală a exclusivitate, numai de unii dintre moștenitori.
autoarei M.L., instanţa a avut în vedere
Ordinul Prefectului nr. 142 din 10 iulie 2014, În ceea ce privește ieșirea din indiviziune cu
referitor la suprafaţa de teren aferentă casei, privire la celelalte bunuri reţinute ca făcând
dar și împrejurarea că imobilele construcţii și parte din masa succesorală a autoarei M.L.,
lucrările funerare au fost recunoscute de toate instanţa a respins cererea de ieșire din
părţile și au fost dovedite prin declaraţiile indiviziune având în vedere că nu se poate
martorilor. dispune ieșirea din indiviziune în condiţiile în
care nu s-a solicitat și ieșirea din indiviziune
În ceea ce privește cererea, reclamanţii-pârâţi după autorul M.N. (soţul defunctei M.L.).
de includere la masa succesorală a autoarei
M.L. a unor bijuterii de aur, s-a avut în vedere S-a reţinut că autoarea M.L. beneficia numai de
răspunsul pârâtului-reclamant la interogatoriu, o cotă de 1/2 din bunurile enumerate, cealaltă
acesta recunoscând existenţa unor bijuterii cotă de 1/2 aparţinând moștenitorului lui M.N.,
ale defunctei, dar și contractele de amanet care potrivit certificatului de moștenitor este
nr. 719 din 8 octombrie 2010 și nr. 784 din M.L. (fiul predecedat al autoarei M.L.). Instanţa
27 octombrie 2010 încheiate de M.D. din a avut în vedere că nu s-a solicitat nici ieșirea
care rezultă că acesta a un lanţ de aur, două din indiviziune după autorul M.L., care are trei
medalioane, o verighetă, un inel din aur de moștenitori acceptanţi, respectiv pe numita
14 K cu o greutate totală de 11 grame și o M.V. în calitate de soţie supravieţuitoare și pe
pereche de cercei din aur de 14 K în greutate pârâţi M.C. și M.R.M. în calitate de descendenţi
de 2,74 grame. de gradul I.
Cererea reclamanţilor de includere la masa de Prima instanţă a apreciat că în lipsa ieșirii din
partaj a sumei de 273.687,485 lei reprezentând indiviziune mai întâi după autorul M.N., în care
cota de ½ din compensaţiile bănești cuvenite să se stabilească bunurile ce revin autoarei
autoarei conform Hotărârii nr. 549 din 16 iulie M.L., a cărei succesiune se dezbate în prezenta
2009 a Comisiei Municipiului București pentru cauză și bunurile ce revin moștenitorilor
Aplicarea Prevederilor Legii nr. 290/2003 a fost lui M.L. în calitate de unic moștenitor al lui
respinsă, instanţa reţinând că această sumă M.N. (M.V. neavând calitatea de moștenitor
de bani nu este certă, neexistând nici la data în ambele succesiuni) instanţa se află în
decesului autoarei în patrimoniul acesteia și imposibilitatea de a putea dispune ieșirea din
nici în prezent în patrimoniul moștenitorilor indiviziune numai în ce privește succesiunea
autoarei, prin această hotărâre Comisia numai autoarei M.L., bunurile acesteia nefiind
propunând Autorităţii Naţionale pentru individualizate, ea deţinând numai o cotă
Restituirea Proprietăţilor acordarea unor ideală de 1/2 din bunuri.
compensaţii bănești.
Aceste considerente au fost reţinute și în
Cererea reclamanţilor de includere la masa sentinţa primei instanţe prin care s-a dispus
de partaj a sumelor reprezentând facturi a efectiv ieșirea din indiviziune.
fost respinsă, instanţa reţinând ca aceste
sume de bani nu reprezintă pasiv succesoral Împotriva sentinţei civile nr. xx din
pentru a fi incluse în masa de partaj a autoarei 15 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria

C. au declarat apel reclamanţii M.C., M.R.M. și 2010 a Vicepreședintelui Autorităţii Naţionale

M.V. pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a
dispus reanalizarea cererii în vederea revocării
Apelanţii au criticat încheierea de admitere în hotărârii, Comisia apreciind că se impune
principiu, arătând că nu s-au luat în considerare iniţierea unei corespondenţe cu petenţii, în
probele administrate în cauză și nu s-au reţinut vederea aducerii la cunoștinţă a modificărilor
la partaj compensaţiile bănești stabilite prin legislative aduse prin Legea nr. 164/2014 și a
hotărârea nr. 549/2009 și nici sumele privind documentelor necesare completării dosarului.
plata serviciilor de furnizare de gaze, apă,
gunoi, radio-tv, energie electrică și impozit. Prin urmare, dreptul la măsuri reparatorii
Această încheiere este afectată de nelegalitate, cerut la masa partajabilă nu a fost stabilit și
întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor consolidat în condiţiile legii, dincolo de faptul
art. 728 C. civ., potrivit cu care nimeni nu că autoarea M.L. nu a fost singura beneficiară
poate fi obligat a rămâne în indiviziune. a măsurilor reparatorii, prin Hotărârea
Cererea de ieșire din indiviziune a fost respinsă nr. 549/2009 compensaţiile bănești fiind
fără temei legal, după ce s-au constatat propuse a se acorda acesteia și altor doi
calitatea moștenitorilor și compunerea masei moștenitori, B.V. și N.R.
succesorale; celălalt coindivizar, M.V., este
JURISPRUDENŢĂ
parte în proces, iar acţiunea a fost pornită De asemenea, s-a reţinut că în mod corect
s-a stabilit de prima instanţă că sumele de
tocmai pentru lichidarea stării de indiviziune.
bani ce reprezintă plata unor utilităţi și a
Prin decizia civilă nr. 1369 de la 15 iunie 2017, impozitului nu reprezintă pasiv succesoral,
pronunţată de Tribunalul D., secţia I civilă, în un eventual drept de creanţă pe care un
dosarul nr. xx, s-a respins apelul declarat de comoștenitor l-ar avea faţă de ceilalţi cu privire
apelanţii-reclamanţi. la aceste cheltuieli având un alt temei juridic
și caracterizând un altfel de raport juridic
Tribunalul a reţinut că prima instanţă a statuat obligaţional, nereprezentând o creanţă faţă
în mod corect că nu există o creanţă certă de succesiune ori un drept dobândit pe calea
care să poată fi reţinută la masa succesorală moștenirii legale.
decurgând din Hotărârea nr. 549 din 16 iulie
2009 a Comisiei Municipiului București pentru Prin încheierea de admitere în principiu
aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003. și prin sentinţă s-au admis doar în parte
Prin această hotărâre s-a propus acordarea acţiunea precizată și cererea reconvenţională,
despăgubirilor pentru bunurile de care au fost fiind considerată nefondată aserţiunea
deposedaţi autorii defunctei M.L. ca urmare a apelanţilor că cererea de ieșire din indiviziune
părăsirii forţate a Basarabiei, a Bucovinei de a fost respinsă fără temei legal. Tribunalul a
Nord și a ţinutului H., dosarul fiind înaintat apreciat că prima instanţă s-a pronunţat în
Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 limitele învestirii sale, conferite de principiul
din cadrul Autorităţii Naţionale pentru disponibilităţii, așa încât s-a stabilit, în
Restituirea Proprietăţilor. raport de probele administrate, componenţa
patrimoniului succesoral rămas de pe urma
În faza apelului s-a depus la dosar adresa defunctei M.L., iar partajul a privit doar bunurile
nr. CN/9464/5862/… a Comisiei Municipiului mobile susceptibile de lotizare fizică și valorică
București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 în prezentul context procesual. Cum finalitatea
și a Legii nr. 290/2003, în care se arată că, partajului constă în sistarea indiviziunii și
după adoptarea Hotărârii nr. 549 din 16 iulie stabilirea unor drepturi exclusive, imobilul
2009, a fost emisă Decizia nr. 1191 din 13 iulie situat în C., nu are cum să facă obiectul unui

drept exclusiv, câtă vreme lichidarea stării de de indiviziune existentă între părţile litigante
indiviziune poate fi realizată doar prin stabilirea după dezbaterea succesorală a autoarei M.L.
tuturor devoluţiunilor succesorale ce vizează
situaţia juridică a acestui bun. Această stare de fapt și de drept au invocat-o
în cererea introductivă și au considerat că nu a
Împotriva acestei decizii au declarat recurs fost necesar a se dezbate succesiunea autorului
recurenţii-reclamanţi M.C., M.R.M. și M.V., M.N. întrucât aceasta a fost dezbătută conform
considerând-o ca fiind nelegală. certificatului de moștenitor emis.
Recurenţii au criticat decizia din apel ce a Recurenţii au arătat că atât instanţa de apel cât
păstrat încheierea de admitere în principiu, și instanţa de fond trebuiau să sisteze starea
susţinând că aceasta este dată cu încălcarea de indiviziune existentă între părţile litigante,
prevederilor art. 728 C. civ. potrivit cu care întrucât, așa cum s-a arătat, reclamanţii au
nimeni nu poate fi obligat a rămâne în cules, în calitate de succesori acceptanţi,
indiviziune. succesiunea lui M.N.
Recurenţii au susţinut că după ce a constatat Au considerat că sumele de bani plătite în
calitatea moștenitorilor, compunerea masei achitarea utilităţilor imobilului, reprezintă
succesorale, instanţa de fond trebuia să datorii ce trebuiau incluse în masa succesorală
dispună ieșirea părţilor din indiviziune, cu atât întrucât furnizarea apei menajere, a energiei
mai mult cu cât și celălalt coindivizar, M.V. electrice, a gazului metan etc., reprezintă
este parte în proces, acţiunea fiind pornită și cheltuieli aferente masei succesorale.
de către aceasta tocmai pentru lichidarea stării
de indiviziune, (M.V. este soţia supravieţuitoare Concluzionând, au solicitat să se admită
a lui M.L., predecedat la data de 28 noiembrie recursul, să se caseze atât decizia pronunţată
1997, atașat fiind certificatul de moștenitor de tribunal cât și sentinţa fondului și să se
nr. 101 din 30 iunie 1998 BNP E.D.). trimită cauza spre rejudecare, apreciind că în
speţă, ambele instanţe au făcut o interpretare
Au mai precizat că în conformitate cu și o aplicare greșită a dispoziţiilor legale privind
certificatul de moștenitor privind succesiunea ieșirea din indiviziune.
defunctului M.N. - soţul autoarei M.L. și
tatăl pârâtului M.D. cât și al autorului, În drept, și-au întemeiat cererea pe dispoziţiile
M.L. - tatăl, respectiv soţul, M.L. a fost art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
singurul moștenitor acceptant al succesiunii
Recursul este nefondat, urmând să fie respins
acestuia, soţia supravieţuitoare – M.L. – cât
pentru următoarele considerente.
și celălalt descendent, M.D., fiind moștenitori
renunţători. Așadar, M.L. a cules cota de Curtea constată că atât tribunalul, cât și prima
1/2 din imobilul situat în C., cotă ce a fost instanţă au apreciat corect că nu este posibilă
transmisă către moștenitorii acestuia – ieșirea din indiviziune a părţilor cu privire la
conform certificatului de moștenitor anexat bunurile care au fost dobândite de autoare
la dosarul fondului – astfel încât reclamanţii împreună cu soţul său, M.N., pentru că o astfel
recurenţi au primit prin transmisiune legală de cerere nu a fost formulată.
succesiunea ce i s-a cuvenit lui M.N. Atât timp
cât succesiunea acestuia a fost dezbătută este Potrivit art. 129 C. pr. civ. de la 1866,
evident faptul că recurenţii și pârâtul intimat modificat, aplicabil în cauză, unul din principiile
s-au aflat în stare de indiviziune și în acest care guvernează procesul civil este cel al
sens au solicitat instanţei să se sisteze starea disponibilităţii, potrivit cu care reclamantul

este cel care investește instanţa cu privire la 1995 de punere în aplicare a acestei legi, în
persoanele chemate în judecată și la obiectul vigoare la decesul autoarei, respectiv Ordinul
acţiunii deduse judecăţii. nr. 2333/2013, în prezent aplicabil, prin care
sunt stabilite formalităţile necesare deschiderii
Instanţa are obligaţia de a se pronunţa doar succesiunii.
în limitele investirii sale, fiind inadmisibilă
acordarea unor drepturi ce nu au fost cerute. Aceste norme reglementează procedura
Deși art. 129 C. pr. civ. impune judecătorului de deschidere a succesiunii, finalizându-se
să manifeste rol activ, această obligaţie cu emiterea certificatului de moștenitor,
nu privește modul în care acţiunile sunt eliberat de notarul public, act care dovedește
formulate și nici întinderea drepturilor pe care acceptarea succesiunii și calitatea de succesori
reclamantul le solicită, mai ales în ipoteza precum și întinderea masei succesorale.
în care reclamantul beneficiază de apărare
calificată. Succesiunile autorilor M.N. și M.L. s-au
dezbătut de către moștenitori în procedura
În speţă, reclamanţii au investit instanţa cu succesorală notarială fiind emise certificate
o acţiune având ca obiect partajul succesoral de moștenitor cu nr. 921 din 22 martie 1993
al bunurilor rămase la decesul autoarei M.L., și nr. 101 din 30 iunie 1998, potrivit cărora
JURISPRUDENŢĂ
indicând care sunt moștenitorii, drepturile lor, moștenitorii au fost de acord cu compunerea
compunerea masei partajabile. masei partajabile și cu modul în care s-au
Cum în succesiunea autoarei se include doar stabilit cotele lor succesorale.
cota de ½ din imobilul situat în C., restul cotei În urma deschiderii notariale a acestor două
de ½ aparţinând celor trei reclamanţi, ca succesiuni, reclamanţii au cules cota de 1/2
urmare a culegerii bunurilor din succesiunea din imobilul în litigiu, ei fiind în indiviziune
autorului lor, M.L., era necesar ca aceștia cu M.L. cu privire la acest bun. La decesul
să solicite expres ieșirea din indiviziune cu autoarei, promovând acţiunea de partaj de
privire la acest imobil, iar nu numai ieșirea din faţă, descendenţii de gradul II M.C. și M.R.M.
indiviziune asupra bunurilor succesorale ale
au calitatea de moștenitori ai autoarei, așa
autoarei M.L., cum s-a solicitat.
cum s-a stabilit prin încheierea de admitere
Faptul că reclamanţii nu au solicitat ieșirea din în principiu de la 2 februarie 2016, culegând
indiviziune cu privire la întregul imobil rezultă cota de 1/2 din succesiunea acesteia, dar ieșirea
nu numai din conţinutul cererii de chemare efectivă din indiviziune cu privire la imobilul
în judecată, ci și din precizările ulterioare ale din C. nu se poate face decât dacă se solicita
acţiunii și din faptul că la solicitarea instanţei expres aceasta.
de a preciza valoarea bunurilor pentru a se
În consecinţă, nefiind investită cu o cerere
stabili taxa de timbru pe care reclamanţii
având ca obiect sistarea stării de indiviziune cu
trebuiau să o achite, aceștia au indicat doar
privire la imobil, bun dobândit de autoarea M.L.
jumătate din valoarea imobilului, sumă la care
au și plătit taxa judiciară de timbru. cu soţul său predecedat, în mod corect prima
instanţă a dispus ieșirea din indiviziune doar
Regulile Codului civil cu privire la deschiderea cu privire la bunuri mobile, iar în ce privește
succesiunii sunt completate de Legea imobilul din C. a constatat doar cotele ce se
nr. 36/1995 (art. 101-118, respectiv art. 68-88, cuvin moștenitorilor, ca parte din succesiunea
forma legii în vigoare la deschiderea autoarei, nefiind posibilă ieșirea efectivă din
succesiunii) și de Ordinul nr. 710/C din 5 iulie indiviziune.

Ca atare, nu sunt întemeiate criticile re- a folosi bunurile și, în consecinţă, au obligaţia
curenţilor care susţin că au fost încălcate de a achita facturile rezultate din faptul
dispoziţiile art. 728 C. civ., fiind astfel obligaţi folosinţei imobilelor succesorale.
să rămână în indiviziune, aceștia fiind în eroare
cu privire la conţinutul cererii lor de chemare Plăţile utilităţilor făcute de unii dintre
în judecată. În condiţiile în care reclamanţii nu moștenitori după decesul autoarei se opun
au solicitat ieșirea din indiviziune cu privire la celui care nu a achitat partea sa din facturi
bun, ci doar cu privire la masa succesorală, iar în virtutea unui drept propriu, rezultat din
în această masă se include doar cota de 1/2 faptul folosinţei imobilului, iar nu ca datorie
din imobil, este evident că instanţa nu putea a succesiunii.
acorda mai mult decât s-a solicitat.
Moștenitorilor le revine obligaţia de a
Este de subliniat că încheierea de admitere suporta și sarcinile născute după deschiderea
în principiu pronunţată de judecătorie are succesiunii, de vreme ce au acceptat
valoarea unui certificat de moștenitor, iar succesiunea, în raport de dispoziţiile art. 777
drepturile câștigate în procesul pendinte pot C. civ., însă cheltuielile folosinţei personale a
fi valorificate într-un litigiu ulterior, dacă imobilelor nu fac parte din sarcinile succesiunii,
reclamanţii au interes să solicite ieșirea din nefiind asimilabile cheltuielilor de întreţinere a
indiviziune cu privire la întregul imobil. imobilului în care după deschiderea succesiunii
nu ar mai fi locuit nimeni.
Nu sunt fondate nici criticile vizând modul
în care instanţele de fond au stabilit datoriile Din acest motiv reclamanţii au promovat
moștenirii. o acţiune separată, ce a făcut obiectul
dosarului nr. xx/215/2011 al Judecătoriei C.,
Pasivul succesoral cuprinde datoriile prin care au solicitat obligarea pârâtului la
defunctului, obligaţiile sale cu caracter plata cheltuielilor de întreţinere a imobilului
patrimonial, care nu se sting la moartea sa, în perioada februarie-septembrie 2011,
și care decurg din contracte, delicte, cvasi- suma pretinsă fiind plătită de pârât după
delicte, precum și sarcinile succesiunii, și soluţionarea acţiunii în primă instanţă.
anume obligaţiile care iau naștere ulterior
morţii autorului, cum ar fi cheltuielile de Ca urmare, în mod corect s-a respins ca
înmormântare, cheltuielile de administrare, neîntemeiată cererea de a se constata exis-
conservare și lichidare a moștenirii. tenţa în pasivul succesoral a cheltuielilor
făcute de reclamanţi după decesul autoarei
Prin urmare, pasivul succesoral cuprinde pentru plata facturilor la imobilul succesoral, în
datoriile defunctului, iar nu ale moștenitorilor, care locuiesc toate părţile, în pasivul succesoral
astfel încât instanţa nu poate reţine că în fiind incluse datoriile și obligaţiile defunctului,
pasivul succesoral instanţele de fond trebuiau iar nu ale moștenitorului.
să menţioneze obligaţia pârâtului de a achita
facturile furnizorilor de utilităţi la imobilele Critica formulată de recurenţii reclamanţi cu
folosite de moștenitori după decesul autoarei. privire la această parte a ceea ce pretind că
este pasiv succesoral va fi, astfel, respinsă.
Potrivit art. 653 C. civ. de la 1864 (aplicabil
succesiunii în speţă), după moartea autoarei, Apreciind ca fiind legală decizia din apel,
moștenitorii au de drept posesiunea potrivit art. 312 C. pr. civ., recursul se va
succesiunii, ceea ce presupune că au dreptul de respinge ca nefondat.

C. Apel București, decizia civilă nr. 48.a din 23 ianuarie 2018
Garanţie contra evicţiunii. Restituirea preţului

actualizat al imobilului
Legea nr. 10/2001, art. 501
Legea nr. 112/1995
Raţiunea adoptării reglementării speciale cuprinse în art. 501 din Legea nr. 10/2001 a fost aceea de
a se asigura un mod de despăgubire mai facil proprietarului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995,
ce a pierdut imobilul în acţiunea în revendicare: de la un unic pârât responsabil și nu de la diferiţi
pârâţi (evingător, vânzător, ale căror limite de răspundere sunt reglementate de Codul civil) și
în scopul de a le permite acestor proprietari să obţină o valoare de înlocuire a imobilului pierdut
prin revendicare pe baza căreia să poată cumpăra un imobil echivalent. Se evită prin această
modalitate de despăgubire atât îmbogăţirea fără justă cauză, cât și sărăcirea cumpărătorului
în baza Legii nr. 112/1995, pe baza unei alegeri nedeterminate a preţului de piaţă imobiliară, în
raport cu data când aceasta avea valori mai ridicate sau mai scăzute.
JURISPRUDENŢĂ
Curtea apreciază drept nefondate criticile apelantului prin care s-a invocat faptul că obligaţia sa
de garanţie nu poate presupune acordarea valorii de piaţă a imobilului, ci doar a diferenţei dintre
valoarea de piaţă a imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de
piaţă de la data evicţiunii, aceasta în considerarea preţului social plătit de chiriaș la data cumpărării,
iar nu a unui preţ real, al pieţei libere de la acea dată.
Trebuie observat că teza apelantului ignoră dispoziţia legală clară și lipsită de orice nuanţe ori distincţii
a art. 501 din Legea nr. 10/2001, care recunoaște categoriei de subiecte la care se referă – din care
s-a stabilit că și reclamanţii fac parte – dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit
conform standardelor internaţionale de evaluare, pe baza unei expertize administrate în acest scop.
Curtea apreciază, în plus, că referirile pe care apelantul pârât le face cât privește jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului nu se pot constitui într-o critică fondată, ţinând seama că situaţia
premisă este diferită în cauzele la care face acesta trimitere, în cauză, așa cum s-a arătat, despăgubirile
la nivelul valorii de piaţă pentru situaţia reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 reprezentând
chiar opţiunea statului, prin adoptarea actului normativ, de a despăgubi în această modalitate persoanele
care au pierdut proprietatea imobilelor dobândite cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
(C. Apel București, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
decizia civilă nr. 48.a din 23 ianuarie 2018, www.rolii.ro)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului nr. xx, reclamanţii S.E.M. și S.I.V., au solicitat,
București, secţia a V-a civilă sub nr. xx și re- în contradictoriu cu pârâţii Statul Român
înregistrată pe rolul secţiei a IV-a a Tribunalului prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul
București, urmare a înaintării cererii în temeiul Finanţelor Publice, Municipiul București, prin
art. 962 din Regulamentul de ordine interioară P.G., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să
al instanţelor judecătorești aprobat prin din se dispună: în principal, în temeiul art. 50 1
Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, prin încheierea din Legea nr. 10/2001, obligarea Ministerului
din 30 septembrie 2015, pronunţată în dosar Finanţelor Publice la plata către reclamanţi

Garanţie contra evicţiunii. Restituirea preţului actualizat al imobilului
a preţului de piaţă al imobilului situat în împotriva acestor pârâte pentru lipsa calităţii
București, … nr. 35, sector 2, imobil cumpărat procesuale pasive și a respins ca neîntemeiat
de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, capătul de cerere având ca obiect revendicare
în baza Contractului de vânzare-cumpărare formulat împotriva reclamanţilor.
nr. xx din 21 octombrie 1996. În subsidiar, au
solicitat, în temeiul art. 1337 și art. 1341 C. civ., Prin decizia civilă nr. 927A pronunţată la data
obligarea Statului Român prin Ministerul de 11 octombrie 2013, Tribunalul București -
Finanţelor Publice în solidar cu Municipiul secţia a III-a civilă a admis apelul formulat de
București prin P.G., la plata către reclamanţi O.S., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 8501
a preţului imobilului, actualizat cu indicele de din 29 mai 2012 pronunţată de Judecătoria
inflaţie, a diferenţei dintre valoarea actualizată Sector 2 București, în sensul că a admis capătul
a preţului achitat și valoarea de circulaţie a de cerere având ca obiect revendicare și a
bunului la data de 11 octombrie 2013, data obligat reclamanţii din prezenta cauză să îi lase
pronunţării de Tribunalul București, secţia a apelantei-reclamante în deplină proprietate și
III-a civilă a deciziei civile nr. 927A în dosarul liniștită posesie, imobilul situat în București,
nr. xx/300/2010. nr. 35, identificat prin Contractul de vânzare
cumpărare nr. xx din 21 octombrie 1996. La
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că data de 4 septembrie 2014, decizia instanţei
prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx de apel a rămas irevocabilă prin respingerea
din 21 octombrie 1996 încheiat, în temeiul de către Curtea de Apel București, secţia a III-a
Legii nr. 112/1995, cu Primăria Municipiului civilă și pentru cauze cu minori și de familie a
București, reprezentată prin A. S.A., au do- recursului reclamanţilor - decizia civilă nr. 1178.
bândit imobilul din București, nr. 35, sector 2.
Deși, iniţial, prin decizia civilă nr. 927A din
Ulterior, prin cererea depusă la Judecătoria 11 octombrie 2013, Tribunalul București
Sectorului 2 București la data de 5 octombrie reţinuse reaua credinţă a reclamanţilor,
2010 și înregistrată sub nr. xx/300/2010, O.S. alături de cea a vânzătorului, la încheierea
a chemat în judecată Primăria Municipiului
contractului de vânzare-cumpărare nr. xx
București, A. S.A. și pe reclamanţii din prezenta
din 21 octombrie 1996, prin decizia civilă
cauză și a solicitat instanţei constatarea
nr. 1178 din 4 septembrie 2014. Curtea de
nulităţii absolute a contractului de vânzare-
Apel București, instanţă de recurs, a statuat că
cumpărare nr. xx din 21 octombrie 1996
„nu poate fi omis faptul că pârâţii beneficiază
și obligarea pârâţilor să lase în deplină
de o prezumţie legală de bună credinţă, astfel
proprietate și posesie imobilul din București,
că era necesar a se constata pe baza unor
nr. 35, sector 2.
probatorii concludente, că formularea acţiunii
Prin sentinţa civilă nr. 8501 din 29 mai 2012, în revendicare de către reclamantă, respectiv,
Judecătoria Sectorului 2 București a admis intenţia reclamantei de a-i fi retrocedat
excepţia prescripţiei dreptului material la imobilul sau opoziţia sa la înstrăinarea acestuia
acţiune pe capătul de cerere având ca obiect în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost sau putea
constatarea nulităţii absolute a contractului fi cunoscută de aceștia, anterior cumpărării
de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx imobilului revendicat. Or, instanţa de apel
din 21.10.1996, respingând acest capăt de nu a făcut trimitere la astfel de probatorii,
cerere ca prescris, a admis excepţia lipsei ci s-a raportat, nefondat, doar la existenţa
calităţii procesuale pasive a pârâtelor A. S.A. litigiului înregistrat sub nr. 1526/1995 pe rolul
și Municipiul București prin P.G., respingând Judecătoriei Sectorului 2 București, omiţând
capătul de cerere având ca obiect revendicarea faptul că era necesar a se raporta la situaţia

concretă a pârâţilor care nu au avut calitatea n-ar fi declarate la facerea contractului”.

de părţi în litigiul menţionat. Pe de altă parte, Totodată, potrivit art. 1341 C. civ., „Când
buna credinţă trebuie apreciată în acest caz în vânzătorul este răspunzător pentru evicţiune,
raport cu dobânditorul imobilului, iar nu cu cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul de
unitatea deţinătoare”. a cere de la vânzător: 1. restituirea preţului;
(...) 3. spezele instanţei deschise de dânsul în
Totodată, Curtea a reţinut că „prin Legea contra vânzătorului și ale celei deschise de
nr. 1/2009 s-a introdus art. 50 1 din Legea învingător în contra sa”, iar conform art. 1344
nr. 10/2001, care prevede că proprietarii C. civ., „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca
ale căror contracte de vânzare-cumpărare, evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice
încheiate cu respectarea prevederilor Legii cauză, vânzătorul este dator să plătească
nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării,
fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești excedentele valorii în timpul evicţiunii”.
irevocabile au dreptul la restituirea preţului
de piaţă a imobilelor, stabilit conform Așa fiind, potrivit textelor legale citate, Statul
standardelor internaţionale de evaluare”. Român prin Ministerul Finanţelor Publice și
Municipiul București prin P.G. sunt „de drept
Așa fiind, solicită instanţei să constate obligaţi”, în solidar, să le restituie preţul
JURISPRUDENŢĂ
că reclamanţii au dobândit, la data de actualizat al imobilului înstrăinat, diferenţa

21 octombrie 1996, imobilul din București, de valoare a acestuia, precum și cheltuielile de
nr. 35, sector 2, prin cumpărare, în temeiul judecată efectuate de subsemnaţii în prezenta
Legii nr. 112/1995 și cu respectarea prevederilor cauză, în virtutea obligaţiei lor de garanţie
acesteia, contract desfiinţat printr-o hotărâre contra evicţiunii.
judecătorească definitivă - decizia civilă
nr. 927A din 11 octombrie 2013 a Tribunalului În temeiul art. 98 C. pr. civ., au evaluat
București și irevocabilă prin decizia civilă provizoriu imobilul la suma de 271.685 lei,
nr. 1178 din 4 septembrie 2014 a Curţii de echivalentul sumei de 61.427 euro, la data
Apel București, iar potrivit art. 501, raportat la formulării prezentei, conform Raportului de
art. 50 alin. (21) și (3) din Legea nr. 10/2001, expertiză tehnică judiciară efectuat în dosarul
și sunt îndreptăţiţi la restituirea de către nr. xx/300/2010.
Ministerul Finanţelor Publice a preţului de piaţă
a imobilului, stabilit prin expertiză, conform În drept: art. 50 alin. (2 1) și (3), art. 50 1
standardelor internaţionale de evaluare. din Legea nr. 10/2001, art. 1337, art. 1341,
art. 1344 C. civ.
În subsidiar, în cazul în care se va trece peste
primul capăt de cerere, s-a solicitat a se Probe propuse: înscrisuri, expertiză.
constata că prin Decizia civilă nr. 927A din Prin întâmpinarea din 24 noiembrie 2016,
11 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul pârâtul Municipiul București invocă excepţia
București, reclamanţii au fost evinși de imobilul lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond, în
din București, nr. 35, sector 2, cumpărat prin cazul în care se va respinge excepţia, solicită
Contractul de vânzare-cumpărare nr. xx din respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
21 octombrie 1996, iar potrivit art. 1337
C. civ., „Vânzătorul este de drept obligat, după În susţinerea excepţiei arată că potrivit Legii
natura contractului de vânzare, a răspunde nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 precum și
către Cumpărător de evicţiunea totală sau Normelor de Aplicare a Legii nr. 112/1995
parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la sumele obţinute din vânzarea apartamentelor
care s-ar pretinde supus acel obiect și care nu au fost însușite de către Primăria

Municipiului București, ci s-au constituit venit În plus, răspunderea pentru evicţiune pre-
extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului de supune două elemente cumulativ prevăzute
Finanţe. de lege, respectiv, plata preţului și despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat.
Aceleași prevederi se regăsesc și în Normele
Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 În speţă, cele două elemente prevăzute de lege
art. 39 precum și în art. 40-42, unde se arată pentru existenţa răspunderii pentru evicţiune
în mod clar că Ministerul de Finanţe colectează nu sunt întrunite.
sumele provenite din vânzarea apartamentelor,
Acţiunea de faţă este una în pretenţii, respectiv
iar aceste sume se depun într-un cont
obţinerea unei sume de bani care potrivit Legii
extrabugetar aflat la dispoziţia Ministerului de
nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 nu a intrat în
Finanţe.
bugetul Primăriei Municipiului București, ci a
Deși instituţia pârâtă a figurat ca parte intrat în contul Ministerului Finanţelor Publice.
contractantă, preţul efectiv al vânzării nu a În cazul răspunderii pentru evicţiune provenind
fost încasat de către aceasta ci de către o altă din fapta unui terţ, pentru a fi antrenată
instituţie prevăzută tot de Legea nr. 112/1995, răspunderea vânzătorului sunt necesare înde-
respectiv Ministerul de Finanţe. plinirea a trei condiţii: 1. tulburarea din partea
De asemenea, potrivit art. 50 alin. (3) din terţului este o tulburare de drept; 2. tulburarea
din partea terţului are o cauză anterioară
Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea
vânzării; 3. necunoașterea cauzei evicţiunii de
nr. 1/2009 „restituirea preţului prevăzut la
către cumpărător.
alin. (2) și (21) se face de către Ministerul de
Finanţe, din fondul extrabugetar constituit în Municipiul București prin Primar General nu
temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 poate fi obligat să răspundă pentru evicţiune
cu modificările ulterioare”, astfel că în cauză atâta timp cât Statul, prin legi succesive, l-a
este dovedită lipsa calităţii procesuale pasive obligat să închirieze și ulterior să vândă acele
a Municipiului București. imobile preluate (tot prin acte normative
emise de Stat) în mod abuziv în perioada
Chiar dacă în cauză este vorba despre o 1948-1989.
răspundere pentru evicţiune, este indiscutabil
că preţul plătit de către reclamanţi a fost Mai mult decât atât consideră că cumpărătorii
încasat și folosit în mod efectiv de către din prezenta cauză cunoșteau, la momentul în
Ministerul Finanţelor Publice și nu de către care au cumpărat acest imobil că își asumă un
Municipiul București. risc, din moment ce în societatea românească
de după 1989 au fost nenumărate discuţii
Atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod referitoare la situaţia juridică a acestor imobile,
expres în conţinutul Legii nr. 112/1995 [prin precum și la modalitatea prin care foștii
art. 13 alin. (6)] că preţul plătit de către proprietari putea să reintre în posesia lor, în
chiriașii cumpărători se constituie într-un urma unor astfel de dezbateri fiind adoptată
fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 și
Finanţelor Publice, este foarte clar că preţul pe ulterior, Legea nr.10/2001, legi care au creat
care l-a plătit reclamantul a fost virat în contul controverse încă din momentul apariţiei lor.
acestui minister (în fondul extrabugetar) Aceștia nu pot invoca faptul că s-au simţit
care l-a și folosit efectiv pentru acordarea de ocrotiţi de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, din
despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. moment ce cadrul legislativ din acea perioadă

era foarte instabil, numeroase legi importante În caz contrar, ar fi lipsite de eficienţă
suferind nenumărate modificări în perioade dispoziţiile legale privind răspunderea pentru
scurte de timp. evicţiune, acestea desigur au în vedere
plata unui preţ real la momentul încheierii
Pentru aceste considerente, reclamanţii au contractului de vânzare-cumpărare.
avut cunoștinţă de pericolul evicţiunii, încheind
contractul de vânzare-cumpărare a acceptat Prin stabilirea valorii de circulaţie la momentul
acest risc și problema răspunderii vânzătorului încheierii contractului de vânzare se poate
în caz de realizare a riscului nu se poate pune, stabili valoarea reală a imobilului din acel
contractul având un caracter aleatoriu. moment pentru a se putea determina
cuantumul real al sporului de valoare, acesta
Chiar în condiţiile răspunderii pentru evicţiune din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la
în condiţiile dreptului comun, evicţiunea totală preţul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.
presupune, în primul rând restituirea integrală
a preţului plătit și a daunelor interese, acestea Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în
din urmă reprezentând diferenţa între preţ baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie
și sporul de valoare dobândit de lucru între este particularizată, pe de o parte, de situaţia
momentul încheierii contractului și data juridică specifică a bunului ce formează
JURISPRUDENŢĂ
obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele

producerii evicţiunii.
speciale adoptate în acest sens prin Legea
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu nr. 10/2001.
presupune în nici un caz valoarea de circulaţie
Cu privire la primul aspect, se arată că în cazul
a imobilului așa cum s-a solicitat.
imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995,
O aplicare corectă a dispoziţiilor privind încheierea contractelor de vânzare-cumpă-
obligarea la garanţia pentru evicţiune și rare putea fi făcută doar cu îndeplinirea
respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar anumitor condiţii restrictive (art. 9 din Legea
presupune luarea în calcul a următorilor nr. 112/1995), că preţul vânzării a fost stabilit
indicatori: 1. Stabilirea valorii de circulaţie a pe criterii de protecţie socială fiind foarte mic
imobilului la momentul încheierii contractului în comparaţie cu valoarea reală, că a existat
de vânzare-cumpărare (și nu a preţului un regim juridic restrictiv al circulaţiei acestor
derizoriu plătit de reclamanţi), 2. Stabilirea bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea
de piaţă a acestor imobile.
valorii de circulaţie la momentul evicţiunii;
3. Diferenţa între valoarea de circulaţie a Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate,
imobilului la momentul încheierii contractului cum aceste imobile nu au fost dobândite după
de vânzare-cumpărare și valoarea de circulaţie regulile pieţei imobiliare și nici la preţul de pe
a imobilului la momentul evicţiunii, această piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate
diferenţă constituind de fapt sporul de valoare funcţiona prin raportare la regimul pieţei
reglementat de dispoziţiile legale privind libere, ci prin raportare la criterii de echitate
răspunderea pentru evicţiune. sau la regimul stabilit prin norme speciale.
Având în vedere că preţul plătit în temeiul În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în
Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferenţa baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a
dintre preţul plătit și sporul de valoare nu se art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanţii
poate stabili decât în condiţiile de diferenţă ar fi îndreptăţiţi să primească numai o
arătate mai sus. despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea,

în funcţie de preţul plătit de reclamanţi ce prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului
imobil ar fi putut cumpăra pe piaţa liberă cu prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către
acest preţ la momentul încheierii contractului Ministerul Finanţelor Publice din fondul
de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii extrabugetar constituit în temeiul art. 13
actuale de piaţă a unui astfel de imobil. alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia
valoarea economică a dreptului de proprietate Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor
dobândit de reclamant și pierdut ca urmare Publice și Ministerul Finanţelor Publice, nu
a evicţiunii, și nicidecum prin raportare sunt parte la încheierea contractului de vânzare
la valoarea actuală de piaţă a imobilului, cumpărare și terţ faţă de acesta, având doar
întrucât obligaţia de garanţie pentru evic- calitatea de depozitar al fondului extrabugetar
ţiune funcţionează pe principiul protejării în care se vărsau sumele încasate de Primăria
patrimoniului dobânditorului faţă de pierderea Municipiului București.
dreptului dobândit, iar reparaţia pecuniară
pentru această pierdere se apreciază în raport În conformitate cu dispoziţiile art. 1337,
de valoarea efectivă și reală a prejudicierii art. 1341 și urm. C. civ., solicită să se instituie
acestui patrimoniu. răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei
Municipiului București pentru evicţiune totală
Așadar, în situaţia în care din acest patrimoniu sau parţială prin fapta unui terţ.
nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru
achiziţionarea unui imobil în condiţii de piaţă, Aceasta dispoziţie de drept comun, nu poate
iar un astfel de contract nu are un caracter fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială
aleatoriu, în sensul speculării fluctuaţiilor contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între
pieţei, valoarea prejudiciului și limitele părţile din prezentul litigiu.
obligaţiei de garanţie nu pot fi decât în Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,
condiţiile arătate mai sus. așa cum au fost modificate prin Legea
În drept: art. 50 din Legea nr. 10/2001 nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine
introducerea în prezenta cauză a Statului
Probe propuse: înscrisuri. Român prin Ministerul Finanţelor Publice și a
Ministerului Finanţelor Publice și să le acorde
Prin întâmpinarea din 27 noiembrie 2015, calitate procesuală acestor instituţii, cât timp
pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un
Publice și Ministerul Finanţelor Publice conţinut mai larg decât simpla restituire a
reprezentat de Direcţia Generală Regională a preţului la valoarea de piaţă.
Finanţelor Publice București invocă excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce
Român prin Ministerul Finanţelor Publice și face obiectul prezentului litigiu, întrunește
a Ministerului Finanţelor Publice, excepţia condiţiile unei tulburări de drept prin fapta
prescripţiei dreptului material la acţiune, iar unui terţ.
în subsidiar, în ipoteza respingerii celor două
excepţii, a solicitat respingerea acţiunii ca Această tulburare de drept este de natură să
neîntemeiată. angajeze răspunderea contractuală pentru
evicţiune totală a vânzătorului, Primăria
În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual Municipiului București, faţă de pretenţiile
pasive se arată că potrivit art. 50 alin. (3) din privind restituirea valorii preţului pentru
Legea nr.10/2001, modificată și completată imobilul în cauza la preţul de piaţă. Nicidecum

nu poate fi antrenată răspunderea Statului plătit pentru imobilul în litigiu, s-a născut la
Român prin Ministerul Finanţelor Publice și a data la care actul normativ mai sus menţionat
Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere a intrat în vigoare (6 februarie 2009), acest
că în prezenta acţiune nu există culpa acestor drept fiind supus termenului general de
instituţii. prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.
De asemenea, s-a solicitat a se avea în În consecinţă, de la data la care Legea
vedere și dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit nr. 1/2009 a intrat în vigoare, respectiv
cărora: „Dacă lucrul vândut se afla, la epoca 6 februarie 2009, și până la data înregistrării
evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice acţiunii de către reclamanţi, respectiv
cauză, vânzătorul este dator să plătească 23 octombrie 2015, au trecut mai mult de
cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, 3 ani, iar reclamanţii nu au făcut dovada
excedentele valorii în timpul evicţiunii.” intervenirii niciuneia dintre situaţiile prevăzute
la art. 2532 și urm. C. civ., respectiv art. 2537
În susţinerea excepţiei prescripţiei dreptului
C. civ., de natură a suspenda sau întrerupe
material la acţiune se arată că Legea
cursul prescripţiei.
nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou Pe fondul cauzei, arată că în raport de
JURISPRUDENŢĂ
articol, respectiv art. 501, a reglementat și dispoziţiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001,
dreptul proprietarilor ale căror contracte de invocate de reclamanţi ca temei de drept al
vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea acţiunii, pentru a se acorda despăgubiri la
prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea
desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive cumulativă a două condiţii: prima condiţie
și irevocabile, de a obţine restituirea preţului este ca aceste contracte să fi fost încheiate
de piaţă al imobilului, stabilit conform cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995
standardelor internaţionale de evaluare. iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost
Acest act normativ a fost publicat în M. Of. desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive
nr. 63 din 3 februarie 2009 și a intrat în vigoare și irevocabile.
la data de 6 februarie 2009.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că
Ca urmare, dreptul cumpărătorilor evinși de pentru acordarea despăgubirilor la valoarea
a cere restituirea valorii de circulaţie pentru de piaţă art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede
imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii
vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 6 februarie expuse mai sus, iar pe de altă parte, faptul că
2009, de la acest moment începând sa curgă reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii
termenul de prescripţie a dreptului material la uneia dintre acestea apreciază că speţa nu se
acţiune. circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute
de art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Or, potrivit prevederilor art. 2500 Noul C. civ.
privitor la prescripţia extinctivă: „Dreptul Mai mult decât atât, consideră că în speţă
material la acţiune, se stinge prin prescripţie, operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în aberant ca reclamanţii să încaseze în 2015 o
lege, (pct.1) [...] Termenul prescripţiei este de sumă exagerată faţă de valoarea achitată în
3 ani (...) (art. 2517)” contractul de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, apreciază ca dreptul cum- Astfel, obligaţia de garanţie pentru evicţiune
părătorilor evinși de a cere restituirea preţului nu presupune în nici un caz valoarea de

piaţă a imobilului, cu atât mai mult în această speţă, care face parte împreună
situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii cu dispoziţiile Convenţiei Europene pentru
nr. 112/1995. Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăţilor
Fundamentale (în continuare „convenţia”) din
Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, blocul de convenţionalitate la care face referire
cum aceste imobile nu au fost dobândite după Constituţia României în art. 20, reclamanta
regulile pieţei imobiliare și nici la preţul de pe avea obligaţia să dovedească faptul ca au
piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate fost încălcate prevederile art. 1 din protocolul
funcţiona prin raportare la regimul pieţei adiţional nr. 1 la Convenţie (abuz de putere).
libere, ci prin raportare la criterii de echitate
sau la regimul stabilit prin norme speciale. Așadar, trebuie examinat în ce măsură ju-
ris prudenţa instanţei europene impune
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în indemnizarea celor care au cumpărat imobile
baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a preluate de regimul comunist, la valoarea de
art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi circulaţie a imobilului, în situaţia în care aceștia
îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire sunt evinși, prin admiterea acţiunilor formulate
echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de de vechii proprietari ai acelui imobil.
preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în
temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil În cauza R. c. României, Curtea a obligat
ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu statul la restituirea valorii de circulaţie a
acest preţ la momentul încheierii contractului imobilului către cumpărătorul evins, însă
de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii trebuie observată particularitatea esenţială
actuale de piaţă a unui astfel de imobil. a acestei cauze: Reclamanta din acea cauză,
doamna A.R., câștigase deja irevocabil
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia procesul cu evingătorii, fiind evinsă doar ca
valoarea economică a dreptului de proprietate urmare a admiterii unui recurs în anulare.
dobândit și pierdut ca urmare a evicţiunii, și Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât
nicidecum prin raportare la valoarea actuală de să reia principiile constant statuate de Curte
piaţă a imobilului, întrucât obligaţia de garanţie începând cu cauza Brumărescu c. României,
pentru evicţiune funcţionează pe principiul întrucât hotărârea judecătorească irevocabilă
protejării patrimoniului dobânditorului faţă prin care reclamanta A.R. obţinuse câștig de
de pierderea dreptului dobândit, iar reparaţia cauză, reprezenta un bun în sensul art. 1 din
pecuniară pentru această pierdere se apreciază Protocolul nr. 1, lipsirea sa de proprietate ca
în raport de valoarea efectivă și reală a urmare a admiterii recursului în anulare fiind
prejudicierii acestui patrimoniu. o încălcare atât a acestui articol, cât și a art. 6
par. 1 din Convenţie, privitor la dreptul la un
În situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieșit proces echitabil.
o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea
unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel Prin urmare, această cauză se deosebește de
de contract nu are un caracter aleatoriu, în alte situaţii, în care titlul chiriașului cumpărător
sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu
prejudiciului și limitele obligaţiei de garanţie a fost confirmat și consolidat prin hotărâre
nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus. judecătorească irevocabilă, de respingere
a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie
Raportându-se numai la jurisprudenţa în constatarea nulităţii contractului, fie în
Curţii Europene a Drepturilor Omului în revendicare.

Pentru aceste din urma situaţii, jurisprudenţa caracterul adecvat al compensaţiei primite,
Curţii Europene a Drepturilor Omului nu ori care putea fi primită conform procedurilor
impune indemnizarea cumpărătorului evins în vigoare, precum și posibilitatea de a obţine
cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, o nouă locuinţă;
fiind considerată suficientă o indemnizare care
reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova și I.) s-a
c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului reţinut că au existat încălcări substanţiale ale
legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior
actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c.
de camere celui permis de lege, astfel încât
României).
privarea de proprietate nu a dus la încălcarea
În cauza Velikovi și alţii c. Bulgariei, Curtea Convenţiei, chiar dacă despăgubirea nu a
a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o depășit 30% din valoarea imobilului (Wulpe)
hotărâre amplu argumentată, având valoare ori nici nu a fost solicitată, dar indemnizaţia
de principiu, că poate fi considerată suficientă, putea fi de cel mult 25% din aceeași valoare
prin raportare la exigenţa proporţionalităţii (Stoyanova și I.).
dintre interesul general care a dus la privarea
Această grupă de cauze și statuările Curţii
de bun (repararea nedreptăţilor comise de
sunt deosebit de relevante, întrucât se poate
JURISPRUDENŢĂ
regimul comunist) și interesul particular, al

reţine că, în situaţia în care au existat încălcări
celui privat de bun, și o despăgubire care nu esenţiale ale legii (iar nu doar simple erori
se ridica la valoarea de circulaţie a bunului în formale, imputabile administraţiei), privarea
cauză. de proprietate va fi socotita proporţionala și
Analizând proporţionalitatea ingerinţei în conforma Convenţiei, chiar dacă despăgubirea
dreptul de proprietate al reclamantei, Curtea este net inferioară valorii actuale a imobilului.
a amintit întru început criteriile folosite Astfel, admiterea acţiunii în revendicare ori
în referinţa anterioară (Pincova și Pine c. în constatarea nulităţii absolute semnifică în
Republicii Cehe): a) dacă reclamanţii au mod logic și necesar că imobilul a fost preluat
cumpărat proprietatea cu bună-credinţă și fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intră
fără a putea influenţa termenii tranzacţiei; în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995,
b) valoarea compensaţiei, prin raportare la întrucât art. 1 dispune că această lege se
valoarea proprietăţii; c) alţi factori sociali, cum aplică numai imobilelor preluate cu titlu
ar fi disponibilitatea altei locuinţe, ori șansele valabil (în urma unei decizii de referinţa a
de a cumpără altă locuinţă. Curţii Constituţionale, nr. 73/1995, publicată
în M. Of. nr. 177 din 8 august 1995).
În cauza Velikovi și alţii c. Bulgariei, Curtea
a întrebuinţat următoarele criterii: a) în ce Prin această decizie, Curtea a reţinut că
măsură cauzele care au determinat anularea „trebuie să se recunoască statului dreptul
contractelor reclamanţilor se încadrau în mod de a hotărî neîngrădit asupra regimului
evident în scopul urmărit de reclamanţi (abuz juridic al bunurilor intrate în proprietatea
de putere ori de poziţia în partidul comunist, sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia
încălcări substanţiale ale legii) ori se datorau existentă în momentul dobândirii dreptului
unor omisiuni minore ale administraţiei, care sau de proprietate” (…), dar că „alta este însă
nu erau imputabile reclamanţilor (cum ar fi situaţia locuinţelor care au fost preluate de
semnarea contractului de către viceprimar, în stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur
loc de primar); b) greutatea sarcinii suportate și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condiţiile
de reclamanţi, a evaluat în special prin inexistenţei unei reglementări legale care

să constituie temeiul juridic al constituirii încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în care
dreptului de proprietate al statului. reclamanţii, aflaţi într-o situaţie similară
reclamantului din prezenta cauză, au primit
În asemenea cazuri, dreptul de proprietate doar preţul de achiziţie, neactualizat (a se
al persoanei fizice nu a fost desfiinţat legal, vedea Pincova and Pinc, citată supra 61-64;
astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea de asemenea Velikovi și Alţii, citata supra.
imobile nu pot fi incluse în categoria celor 140-141, și Kalinova v. Bulgaria, no. xx/98, 76,
avute în vedere într-o lege al cărei obiect este
8 november 2007).”
reglementarea situaţiei juridice a locuinţelor
trecute în proprietatea statului. „(....)” A Concluzia Curţii Europene a fost ca remediile
considera, înainte de intrarea în vigoare a juridice interne, care ofereau reclamantului
legii, că și imobilele preluate de stat, fără titlu, posibilitatea obţinerii preţului actualizat, erau
fac obiectul dreptului sau de proprietate al adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau
statului, ar presupune fie un efect retroactiv al epuizate, cererea privind încălcarea art. 1 din
legii, fie recurgerea la un mod de transformare Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie fiind
a proprietăţii persoanelor fizice în proprietate respinsă ca inadmisibilă, pentru neepuizarea
de stat, pe care Constituţia din 1991 nu remediilor oferite de dreptul intern.
îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi
acceptat.”). Este evident ca preţul de cumpărare al imo-
bilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995,
Totodată, în cauza T.T. c. României (hotărârea stabilit de art. 16 din normele metodologice de
din 24 martie 2009), Curtea Europeană a aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii
reţinut că reclamantul T.T., care a cumpărat de piaţă a acestor imobile, la data edictării
cu buna-credinţă un imobil în temeiul Legii legii, precum și în perioada cumpărării acestor
nr. 112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea imobile de către chiriași, începând cu anul
unei acţiuni în revendicare, nu a epuizat toate 1996.
remediile juridice interne, apte să asigure
despăgubirea acestuia, în urma evicţiunii. Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor
la valoarea de piaţă actuală a imobilelor
Raportându-se la art. 35 din Convenţie, Curtea constituie, în mod vădit, o îmbogăţire fără
a statuat că „Mai trebuie determinat dacă
justă cauză a acestora, care încalcă principiul
cuantumul compensaţiei care poate fi acordată
egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
de instanţele naţionale este suficient pentru
a remedia încălcările susţinute (n. inst. – Astfel situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii
este vorba despre încălcarea dreptului de nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia
proprietate al reclamantului, evins prin celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor
admiterea acţiunii în revendicare). (...) stabilite liber pe piaţă, așadar, la valoarea de
piaţă.
Jurisprudenţa indicată de Guvern relevă că
persoane aflate în situaţia reclamantului În drept: art. 205-208 C. pr. civ., Legea
ar fi primit cel puţin preţul de cumpărare nr. 10/2001; art. 2500, art. 2517; art. 2532;
actualizat, uneori chiar despăgubiri până la art. 2537 C. civ.
valoarea de piaţa actuală, ca și restituirea
costurilor rezonabile pentru întreţinerea Excepţia prescripţiei dreptului material la
imobilului. Curtea reţine că aceste despăgubiri acţiune invocată de pârâţii Statul Român prin
sunt semnificativ mai mari decât cele din Ministerul Finanţelor Publice și Ministerul
cauza Pincova and Pine, unde Curtea a reţinut Finanţelor Publice a fost respinsă prin

încheierea din 26 februarie 2016, cu motivarea totalul de 1200 lei solicitat și onorariu avocat
acolo arătată. 2500 lei, din totalul de 7735 lei solicitat.
La același termen au fost unite cu fondul Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că
excepţia lipsei calităţii procesual pasive prin contractul de vânzare cumpărare nr. xx
invocată de pârâţi. din 21 octombrie 1996 încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995, reclamanţii S.I.V. și S.E.M.,
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri în calitate de cumpărători, au achiziţionat de
și expertiză tehnică în specialitatea evaluare la Primăria Municipiului București reprezentată
proprietăţi imobiliare având ca obiective prin A. SA, în calitate de vânzător, locuinţa
stabilirea preţului de piaţă al imobilului situată în București, nr. 35, etaj 1, compusă din
situat în București, nr. 35, sector 2, conform culoar, trei camere, spălătorie, wc, magazie,
standardelor internaţionale de evaluare, la
boxă subsol în suprafaţă utilă de 67,85 mp,
data întocmiri raportului de expertiză, la data
reprezentând o cotă indiviză de 8,43 % din
de 10 februarie 2013 și la data de 1 octombrie
imobil, precum și o cotă indiviză de 67,85 %
2013 (conform suplimentării obiectivelor
din părţile de folosinţă comună ale imobilului
dispusă la termenul din 28 octombrie 2016, și
și terenul situat sub construcţie.
25 noiembrie 2017), stabilirea preţului plătit
JURISPRUDENŢĂ
de reclamanţi prin contractul de vânzare- Prin decizia civilă nr. 927A din 11 octombrie
cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, 2013 pronunţată de Tribunalul București,
actualizat cu indicele de inflaţie, precum și a secţia a III-a civilă în apelul declarat împotriva
diferenţei dintre valoarea stabilită la primul sentinţei nr. 8501 din 29 mai 2012 pronunţată
obiectiv și valoarea actualizată a preţului de Judecătoria Sector 2 București în dosar
achitat. nr. xx/300/2010, irevocabilă prin decizia civilă
nr. 1178 din 4 septembrie 2014 pronunţată de
Prin sentinţa civilă nr. 806 din 26 mai 2017,
Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă și
Tribunalul București, secţia a IV-a civilă a
pentru cauze cu minori și familie, reclamanţii
admis excepţiile lipsei calităţii procesual
din prezenta cauză au fost obligaţi să lase
pasive a Statului Român prin Ministerul
numitei O.S., în deplină proprietate și posesie,
Finanţelor Publice și a Municipiului București
imobilul cumpărat de aceștia prin contractul
prin Primarul General; a respins acţiunea
de vânzare cumpărare nr. xx din 21 octombrie
formulată în contradictoriu cu acești pârâţi ca
1996.
introdusă împotriva unor persoane fără calitate
procesual pasivă; a respins ca neîntemeiată În prezentul litigiu, reclamanţii – cumpărători
excepţia lipsei calităţii procesual pasive a ur măresc obţinerea de despăgubiri pen-
pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a admis tru imobilul cumpărat de la Primăria
în parte acţiunea formulată în contradictoriu Mun. București și pierdut în favoarea foștilor
cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a proprietari.
obligat pârâtul la plata către reclamanţi a
sumei de 220.315 lei reprezentând preţul de Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
piaţă al imobilului la data de 11 octombrie restituirea preţului [după caz, preţul de
2013; a admis în parte cererea de obligare a piaţă sau preţul plătit, actualizat, în funcţie
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și de criteriile instituite de art. 50 alin. (2) și
a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice alin. (2 1) din aceeași lege] se face de către
la plata către reclamanţi a sumei de 2700 lei Ministerul Economiei și Finanţelor (în prezent
reprezentând onorariu expert – 200 lei, din Ministerul Finanţelor), din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care
nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. au fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele
În plan substanţial, raportul juridic se naște de timbru”.
între reclamanţi, ca persoane îndreptăţite la
restituire și Ministerul Finanţelor Publice, ca Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,
instituţie obligată la restituire. a fost reglementat cu caracter de normă
specială, dreptul chiriașilor ale căror con-
Transpus în plan procesual, acest raport juridic tracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu
conferă calitate procesuală pasivă Ministerului respectarea sau eludarea prevederilor Legii
Finanţelor Publice și nu altor instituţii. nr. 112/1995, cu modificările și completările
Într-adevăr, potrivit regulilor generale din ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea
materia contractului de vânzare-cumpărare, despăgubirilor de la M.F.P., motiv pentru care în
obligaţia de evicţiune revine vânzătorului astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei
(art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare –
București. potrivit regulii general acceptate specialia
generalibus derogant – norma generală, în
Pe de altă parte, contractele de vânzare- speţă, dreptul comun privind răspunderea
cumpărare încheiate în temeiul Legii exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele necon-
stituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie Prin urmare, din interpretarea sistematică
a libertăţii contractuale, ci executarea unei a dispoziţiilor Codului civil în materie de
obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului garanţie pentru evicţiune și a art. 50 alin. (3)
chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că
art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul cel chemat să răspundă în calitate de pârât,
că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari pentru despăgubirile reprezentând preţul de
fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din cumpărare actualizat sau, după caz, preţul
împrejurarea că sumele încasate din aceste de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea
vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor
fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului necesare și utile), este pârâtul Ministerul
Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 Finanţelor Publice.
alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
În consecinţă, în temeiul art. 36 C. pr. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea coroborate cu art. 50 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009: nr. 10/2001, instanţa a admis excepţia lipsei
„(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind calităţii procesual pasive a pârâţilor S.R. prin
restituirea preţului actualizat plătit de chiriașii Ministerul Finanţelor Publice și Municipiul
ale căror contracte de vânzare-cumpărare, București prin Primar General, iar în temeiul
încheiate cu eludarea prevederilor Legii art. 40 C. pr. civ., a respins cererea îndreptată
nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri împotriva acestor doi pârâţi ca formulată
judecătorești definitive și irevocabile sunt împotriva unor persoane fără calitate
scutite de taxe de timbru. procesuală pasivă.
(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca În temeiul acelorași prevederi, instanţa a
obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii
privind contractele de vânzare-cumpărare procesual pasive a Ministerului Finanţelor
încheiate cu respectarea prevederilor Legii Publice.

Cât privește fondul cauzei, instanţa a reţinut al imobilului, stabilit conform standardelor
că reclamanţii invocă, pe capătul principal internaţionale de evaluare.
de cerere, dispoziţiile art. 50 1 din Legea
nr. 10/2001 potrivit cărora „(1) Proprietarii Prin concluziile pe fondul cauzei, reclamanţii
ale căror contracte de vânzare-cumpărare, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei
încheiate cu respectarea prevederilor Legii de 61.600 euro echivalent în lei la data plăţii,
nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au acesta fiind preţul de piaţă al imobilului în
fost desfiinţate prin hotărâri judecătorești luna septembrie 2016, conform raportului
definitive și irevocabile au dreptul la restituirea de expertiză depus pentru termenul din
preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform 30 septembrie 2016.
standardelor internaţionale de evaluare. (2) A apreciat tribunalul că solicitarea acestora
Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) nu este întemeiată. Astfel, începând cu
se stabilește prin expertiză.” 11 octombrie 2013, data la care s-a produs
evicţiunea, respectiv data la care instanţa de
Potrivit textului de lege sus menţionat, res-
apel a stabilit în mod definitiv, prin hotărâre
tituirea către reclamanţi a preţului de piaţă
executorie, obligaţia reclamanţilor de a
al imobilelor, stabilit conform standardelor
lăsa imobilul fostului proprietar, în deplină
JURISPRUDENŢĂ
internaţionale de evaluare, se poate dispune

proprietate și posesie, aceștia nu mai erau
numai dacă actul de vânzare cumpărare
proprietarii imobilului, așa încât nu pot
desfiinţat a fost încheiat cu respectarea
pretinde că au fost privaţi de diferenţa dintre
prevederilor Legii nr. 112/1995.
preţul de piaţă din septembrie 2016 și preţul
Reclamanţii se regăsesc în această situaţie de piaţă din octombrie 2013.
întrucât prin decizia civilă nr. 1178 din
Concluzia tribunalului s-a considerat a fi
4 septembrie 2014 pronunţată de Curtea
susţinută și de dispoziţiile de drept comun ale
de Apel București, secţia a III-a civilă și
Codului civil în materia evicţiunii, aplicabile
pentru cauze cu minori și familie (prin care
cauzei, întrucât legea specială (Legea
s-a soluţionat recursul declarat împotriva
nr. 10/2001) nu reglementează acest aspect.
deciziei civilă nr. 927A din 11 octombrie 2013
pronunţată de Tribunalul București, secţia a Astfel, din dispoziţiile art. 1334 C. civ., potrivit
III-a civilă în soluţionarea apelului împotriva căruia „dacă lucrul vândut se afla, la epoca
sentinţei nr. 8501 din 29 mai 2012 pronunţată evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice
de Judecătoria Sector 2 București în dosar cauză, vânzătorul este dator să plătească
nr. xx/300/2010) s-a reţinut, cu putere de cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării,
lucru judecat, că actul de înstrăinare încheiat în excedentele valorii în timpul evicţiunii”, reiese
baza Legii nr. 112/1995 (contractul de vânzare că valoarea bunului se stabilește la epoca
nr. xx din 21 octombrie 1996) a fost încheiat evicţiunii.
cu bună-credinţă de reclamanţi, întrucât
aceștia nu aveau calitatea de părţi în litigiul În consecinţă, tribunalul a admis numai
1526/1995 înregistrat pe rolul Judecătoriei în parte cererea reclamanţilor formulată
Sector 2 București având ca obiect acţiunea în în contradictoriu cu pârâtul Ministerul
revendicare formulată de fostul proprietar în Finanţelor Publice, pârâtul urmând a fi obligat
contradictoriu cu CGMB. la plata către aceștia a sumei de 220.315 lei
(echivalentul în lei al sumei de 49.500 euro)
În consecinţă, reclamanţii sunt îndreptăţiţi reprezentând preţul de piaţă al imobilului
să beneficieze de restituirea preţului de piaţă la data de 11 octombrie 2013, așa cum a

fost stabilit prin Suplimentul la raportul de indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost
expertiza tehnică judiciară efectuată de expert contemporane acestuia și concepute de partea
V.V., depus la dosar la 27 ianuarie 2017. care le-a plătit ca având caracter indispensabil
din perspectiva sa, spre a obţine serviciul
Ca urmare a admiterii în parte a cererii avocatului.
principale, instanţa a apreciat că nu se
mai impune analizarea capătului de cerere Caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică
subsidiar. faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv
prestate, complexitatea, riscul implicat de
În ceea ce privește cererea de obligare a
existenţa litigiului și reputaţia celui care acorda
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată,
asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
s-a reţinut că potrivit art. 453 alin. (2) teza I
C. pr. civ., „când cererea a fost admisă numai De asemenea, tot subscris caracterului rezo-
în parte, judecătorii vor stabili măsura în care nabil, ele trebuie sa fie și previzibile, adică să
fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata fie la timp cunoscute de cel împotriva căruia
cheltuielilor de judecată (…).” se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul a le
contesta și combate.
De asemenea, potrivit art. 451 alin. (2) și (3)
C. pr. civ., „(2) Instanţa va putea, chiar și din În raport de cele mai sus arătate, tribunalul a
oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile obligat pârâtul la plata onorariului de expert în
de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, cuantum de 200 lei achitat cu chitanţa depusă
atunci când acesta este vădit disproporţionat la din dosar, reţinând că pentru restul de
în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei 1000 lei nu s-a făcut dovada plăţii. Înscrisul de
ori cu activitatea desfășurată de avocat, ţinând la dosar, reprezentând o adresă din partea CEC
seama și de circumstanţele cauzei. Măsura Bank prin care se confirmă plata onorariului
luată de instanţă nu va avea niciun efect de expert în sumă de 1000 lei cu chitanţa xx
asupra raporturilor dintre avocat și clientul nu reprezintă o asemenea dovadă în sensul
său. (3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod
art. 452 C. pr. civ. și art. 1500 C. civ.
corespunzător la plata experţilor judiciari și
a specialiștilor numiţi în condiţiile art. 330 În ceea ce privește onorariul de avocat
alin. (3).” (7735 lei), tribunalul a reţinut că cererea a fost
admisă în parte faţă de Ministrul Finanţelor
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Publice și respinsă faţă de ceilalţi doi pârâţi,
Drepturilor Omului, precum și dispoziţiilor
așa încât, pentru acest motiv se impune
legale din dreptul intern (art. 451 C. pr. civ.),
diminuarea onorariului.
partea care a câștigat procesul nu va putea
obţine rambursarea unor cheltuieli decât De asemenea, în raport de complexitatea
în măsura în care se constată realitatea, cauzei (care nu a pus probleme juridice), de
necesitatea și caracterul lor rezonabil. riscul redus (singura chestiune în discuţie
Așadar, se poate spune că în cheltuielile de fiind cuantumul despăgubirilor) și de natura
judecată se cuprind acele sume de bani care activităţii efectiv prestate (în ciuda unei
în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite jurisprudenţe constante și a clarităţii normelor
de partea care a câștigat procesul în timpul și legale, cererea fiind îndreptată împotriva
în legătură cu acel litigiu. inclusiv împotriva unor persoane juridice care
nu aveau atribuţii în plata despăgubirilor),
Realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că tribunalul a cenzurat onorariul solicitat până
ele au fost concepute într-o legătură strictă și la concurenţa sumei de 2500 lei, apreciată

ca rezonabilă în raport de criteriile sus 15 martie 2016, „instanţele au decis, în mod

menţionate. constant, că preţul de piaţă este cel de la data
efectuării expertizei în litigiul declanșat pentru
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel despăgubirea datorată, conform legii [Anexa 1,
reclamanţii S.E.M. și S.I.V. și pârâtul Ministerul alin. (6)].
Finanţelor Publice, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie. Sub un al doilea aspect, se arată că în mod
nelegal instanţa a încuviinţat doar în parte
Prin apelul declarat, apelanţii reclamanţi au cheltuielile de judecată constând în onorariu
susţinut că instanţa a încuviinţat greșit preţul
de expert.
de piaţă al imobilului la data de 11 octombrie
2013 și nu cel rezultat la data efectuării Astfel, așa cum rezultă și din actele dosarului
expertizei evaluatoare. de instanţă, în cauză s-a încuviinţat și
administrat proba cu expertiză imobiliară
Astfel, întrucât din redactarea art. 50 1 din
evaluatorie, în conformitate cu prevederile
Legea nr. 10/2001 nu rezultă o dată la care ar
art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Onorariul
trebui expertul evaluator să se raporteze pentru
de expert a fost stabilit de instanţă la suma
evaluarea imobilului, data de referinţă este data
totală de 1200 lei în sarcina reclamanţilor și a
JURISPRUDENŢĂ
întocmirii raportului de evaluare. A aprecia

fost achitat în două tranșe, respectiv 1000 lei
asupra altui moment decât cel al efectuării
expertizei echivalează cu o completare la lege. (onorariu iniţial) și 200 lei (onorariu pentru
suplimentul de expertiză).
Pe de altă parte, instanţa nu poate să aplice
dispoziţiile comune în materie, câtă vreme Dincolo de nelegalitatea obligării reclamanţilor
regimul stabilit de art. 50 și art. 501 din Legea de a achita onorariu pentru suplimentul de ex-
nr. 10/2001 este unul special, derogatoriu de pertiză impus a se efectua în cauză din culpa
la dreptul comun. instanţei însăși, care a reţinut în cadrul obiec-
tivelor iniţial încuviinţate o altă dată de referinţă
Un alt argument în susţinerea criticilor rezultă decât cea solicitată de reclamanţi, în mod cu
din chiar redactarea textului art. 501 din Legea totul nelegal tribunalul a ignorat cheltuiala
nr. 10/2001, text care menţionează momentul efectuată de aceștia, în sumă de 1000 lei, pe
de la care se pot solicita despăgubirile, motiv că, la dosar nu exista o chitanţă în acest
respectiv de la data rămânerii irevocabile sens, înscrisul depus la dosar nefiind suficient
a hotărârii de desfiinţare a contractului de pentru dovada plăţii onorariului de expert.
vânzare-cumpărare. Or, instanţa de fond s-a
raportat la momentul rămânerii definitive a În opinia apelanţilor reclamanţi, soluţia
hotărârii, anterior soluţionării recursului de instanţei încălca prevederile art. 452 C. pr. civ.,
către Curtea de Apel București, dată la care coroborate cu dispoziţiile art. 250 C. pr. civ.
apelanţii nu aveau dreptul legal de a solicita
În speţă, reclamanţii au achitat onorariu
despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, este evident că textul art. 50 1 de 1000 lei, astfel cum acesta a fost stabilit
din Legea nr. 10/2001 instituie un regim de instanţă în sarcina acestora, iar chitanţa
derogatoriu de la prevederile Codului civil în doveditoare, în original, a fost depusă la
materia evicţiunii și nu poate fi completat cu instanţă. Din motive necunoscute, chitanţa nu
acestea. a ajuns la dosarul instanţei, astfel încât, pentru
a proba îndeplinirea obligaţiei de plată, aceștia
De altfel, așa cum a reţinut și Înalta Curte de au procurat o probă alternativă, constând
Casaţie și Justiţie prin decizia civilă nr. 555 din într-un înscris prin care unitatea la care s-a

achitat onorariul certifică faptul achitării sumei Astfel, în ceea ce privește motivarea instanţei
de 1000 lei, cu titlu de onorariu de expert. referitor la admiterea în parte a acţiunii,
apelanţii reclamanţi arată că soluţia instanţei
Faptul achitării onorariul rezultă și din ati- a fost cea urmărită, în principal, de aceștia,
tudinea subiectivă a expertului desemnat în respectiv obligarea Ministerului Finanţelor
cauză, care nu a avansat pretenţii referitoare Publice la plata despăgubirilor prevăzute de
la acesta. De altfel, chiar instanţa a apreciat art. 501 din Legea nr. 10/2001. Cuantumul
că onorariul a fost achitat, câtă vreme nu a
sumei acordate cu titlu de despăgubire nu ţine
decăzut partea din proba încuviinţată.
de substanţa dreptului, ci de administrarea
Or, a obliga partea la achita un onorariu și evaluarea probatoriului de către instanţă.
de expert și ulterior a-i refuza dreptul de Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere,
a recupera această cheltuială, pe motiv că acesta a fost formulat ca un subsidiar al
lipsește chitanţa liberatorie, echivalează primului, în considerarea dispoziţiilor Deciziei
cu o încălcare a drepturilor procesuale a nr. 1/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie,
reclamanţilor, dublată de o încălcare flagrantă pronunţată în Dosarul nr. 5/2014. De altfel,
a prevederilor procesuale referitoare la probe însăși instanţa reţine, în considerentele
și puterea probatorie a acestora. sentinţei apelate, ca „urmare a admiterii în
parte a cererii principale, nu se mai impune
Referitor la invocarea prevederilor art. 1500 analizarea capătului de cerere subsidiar”.
C. civ., apelanţii reclamanţi au arătat că Prin urmare, susţinerea instanţei referitoare
acestea sunt scoase din context, instanţa la admiterea în parte a acţiunii ca motiv
ignorând cu desăvârșire prevederile art. 1499 de micșorare a onorariului de avocat este
C. civ., potrivit cărora „Dacă prin lege nu se neîntemeiată.
prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă” chitanţa liberatorie fiind unul În ceea ce privește complexitatea cauzei,
dintre acestea, dar nu singurul. care, în opinia instanţei, „nu a pus probleme
juridice”, apelanţii reclamanţi au arătat că, în
De asemenea, se susţine că în mod nelegal speţă, pârâţii au formulat întâmpinări, unde
instanţa a încuviinţat doar în parte cheltuielile au invocat o serie de excepţii, dar și apărări
de judecată constând în onorariu de avocat. pe fondul cererii, combătute pe larg de către
Așa cum rezultă și din actele dosarului de instan- apărătorul ales al reclamanţilor. De altfel,
ţă, în cauză reclamanţii au efectuat cheltuieli de onorariul avocatului este pe deplin justificat
judecată constând în onorariu de avocat în sumă de munca depusă de acesta atât prealabil,
de 7735 lei, sens în care am depus la dosar, în cât și în cursul procesului și care a constat
original, factura și chitanţa doveditoare. în studierea actelor și documentarea iniţială,
conceperea și redactarea acţiunii, răspunsului
Referitor la valoarea onorariului, chiar la întâmpinare și a obiectivelor expertizei,
dacă potrivit art. 451 alin. (2) C. pr. civ., reprezentarea și/sau asistarea părţilor în faţa
„Instanţa poate, chiar și din oficiu, să reducă instanţei la cele 10 termene de judecată fixate
motivat partea din cheltuielile de judecată în cauză, asistarea părţilor cu ocazia convocării
reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când la expertiză la locul imobilului expertizat. Toate
acesta este vădit disproporţionat în raport aceste activităţi au necesitat un timp de lucru
cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu considerabil.
activitatea desfășurată de avocat, ţinând
seama și de circumstanţele cauzei” în speţă, Referitor la calitatea muncii prestate de avocat,
micșorarea onorariului nu este justificată. apelanţii reclamanţi au arătat că, în pofida

admiterii doar în parte a acţiunii, scopul urmărit în sensul obligării Ministerului Finanţelor
prin promovarea acţiunii a fost, în principal, Publice la plata către reclamanţi a preţului de
atins. Introducerea în cauză și a altor instituţii piaţă, astfel cum acesta rezultă la momentul
decât Ministerul Finanţelor Publice s-a făcut efectuării expertizei evaluatoare, dar și la
pentru eventualitatea în care instanţa, din plata sumei de 8935 lei, cu titlu de cheltuieli
motive subiective, ar fi apreciat că primul capăt de judecată efectuate în prima fază procesuală;
de cerere este neîntemeiat, pentru conservarea cu cheltuieli de judecată în apel.
drepturilor reclamanţilor de a primi o justă
despăgubire pentru evicţiunea suferită. În drept, art. 466 și urm. C. pr. civ., art. 452,
raportat la art. 250 C. pr. civ., art. 451 alin. (2)
În ceea ce privește existenţa unei „jurisprudenţe C. pr. civ., art. 1499 C. civ., art. 501 din Legea
constante” care ar face munca avocatului neîn- nr. 10/2001.
semnată și ieftină, apelanţii reclamanţi au
arătat, pe de o parte, că această „jurisprudenţa Apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice a
constantă” trebuia studiată de avocat, ceea ce susţinut, prin apelul declarat, că în mod eronat
necesită timp și resurse, ambele cuantificabile, instanţa a apreciat că acţiunea reclamanţilor
este întemeiată pe fondul cauzei. Astfel, pentru
iar, pe de altă parte, aceasta nu a împiedicat
a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă
chiar instanţa să dea o soluţie diferită în ceea
JURISPRUDENŢĂ
este necesară îndeplinirea a două condiţii:

ce privește valoarea despăgubirilor acordate,
prima condiţie este ca aceste contracte să
ceea ce denotă un anumit risc vizavi de această
fi fost încheiate cu respectarea prevederilor
jurisprudenţă.
Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie
Referitor la risc, câta vreme reclamanţii sunt este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri
nevoiţi să atace sentinţa instanţei de fond, în judecătorești definitive și irevocabile.
mod evident că acesta există și nu este chiar
Apelantul pârât a arătat că în prezenta cauză nu
atât de „redus”, cum apreciază instanţa.
este îndeplinită nicio condiţie dintre cele două
Pe de altă parte, au arătat apelanţii reclamanţi prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001. Cu
că instanţa nu a avut în vedere, în mod privire la existenţa unui contract de vânzare-
deliberat, în opinia acestora, cu ocazia cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor
cenzurării onorariului de avocat, valoarea Legii nr. 112/1995, consideră că reaua credinţă a
cauzei, valoare menţionată de legiuitor în reclamantului nu poate fi pusă la îndoială, dat
art. 451 alin. (2) C. pr. civ., tocmai pentru fiind faptul că acesta știa sau ar fi putut ști ca
a minimaliza importanţa litigiului și rolul imobilul este revendicat de către foștii proprie-
avocatului în cadrul acestuia. tari, că ar fi putut sau că ar fi trebuit să se infor-
meze despre demersurile întreprinse de aceștia și
Or, faţă de valoarea litigiului - 274.089 lei că pasivitatea le este imputabilă, (ex. Hotărârea
(valoarea imobilului la data efectuării nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
raportului de expertiză) - onorariul de 7735 lei,
din care 1235 lei este TVA, și 2112,5 lei Apelantul pârât susţine că nu există nicio
sunt contribuţii la bugetul de stat și cel al hotărâre judecătorească prin care să se
asigurărilor sociale, este unul rezonabil, sub statueze că reclamanta ar fi fost de bună
preţurile existente pe piaţa de profil. credinţă la încheierea contractului de vânzare
cumpărare, aceasta nedepunând minime
În concluzie, pentru considerentele arătate, diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla
apelanţii reclamanţi au solicitat admiterea care este titlul în baza căruia statul a dobândit
apelului, schimbarea în parte a sentinţei dreptul de proprietate asupra imobilului pe

care urmau să-l achiziţioneze, motiv pentru fiind aberant ca reclamanţii să încaseze în
care consideră că în speţa de faţă contractul de 2017 o diferenţă de sute de ori mai mare faţă
vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea de valoarea achitată în contractul de vânzare
dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. cumpărare, valoare care depășește cu mult
însăși valoarea imobilului pe piaţa imobiliară
Arată totodată că nu este îndeplinită nici
de la ora actuală.
cea de-a doua condiţie imperativă prevăzută
de dispoziţiile art. 501 din Legea nr.10/2001, O aplicare corectă a dispoziţiilor privind
respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin obligarea la garanţia pentru evicţiune și
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar
De vreme ce reclamanţii au pierdut dreptul presupune luarea în calcul a următorilor
de proprietate asupra imobilului pe calea indicatori: stabilirea valorii de piaţă a imobilului
revendicării, neexistând o sentinţă definitivă la momentul încheierii contractului de
și irevocabilă în ceea ce privește constatarea vânzare-cumpărare (și nu a preţului derizoriu
nulităţii absolutei contractului de vânzare- plătit de reclamanţi); stabilirea valorii de piaţă
cumpărare încheiat de acesta cu Primăria la momentul evicţiunii, diferenţa între valoarea
Municipiului București, nu se poate justifica de piaţă a imobilului la momentul încheierii
obligarea Ministerului Finanţelor Publice la contractului de vânzare-cumpărare și valoarea
plata sumei reprezentând valoarea de piaţă a de piaţă a imobilului la momentul evicţiunii,
imobilului în cauză. această diferenţă constituind de fapt sporul
de valoare reglementat de dispoziţiile legale
Având în vedere, pe de o parte faptul că
privind răspunderea pentru evicţiune.
pentru acordarea despăgubirilor la valoarea
de piaţă art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii
prevede „îndeplinirea cumulativă a celor două nr. 112/1995 este unul preferenţial, diferenţa
condiţii expuse mai sus, iar pe de altă parte dintre preţul plătit și sporul de valoare nu se
faptul că reclamanţii nu au făcut dovada poate stabili decât în condiţiile arătate mai sus.
îndeplinirii niciuneia dintre acestea, speţa nu se
circumscrie dispoziţiilor imperative prevăzute În caz contrar ar fi lipsite de eficienţă
de art. 501 din Legea nr. 10/2001. dispoziţiile legale privind răspunderea pentru
evicţiune, acestea având în vedere, desigur,
În al doilea rând, susţine apelantul că în mod ero-
plata unui preţ real la momentul încheierii
nat a fost omologat raportul de expertiză întoc-
contractului de vânzare-cumpărare.
mit în cauză, deoarece acesta nu reflectă preţul
real al imobilului în discuţie. Astfel, suma stabilită Prin stabilirea valorii de piaţă la momentul
în raport este exagerat de mare pentru imobilul încheierii contractului de vânzare se poate
în cauza, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ stabili valoarea reală a imobilului din acel
social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţei. moment pentru a se putea determina
Evaluarea preţului de piaţă al imobilului în cuantumul real al sporului de valoare.
cauza ar fi trebuit să ia în calcul, în cadrul
Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în
factorilor de individualizare și pe cel referitor
baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie
la ponderea dintre cerere și oferta aferentă
este particularizată, pe de o parte, de situaţia
actualului blocaj al pieţei imobiliare.
juridică specifică a bunului ce formează obiectul
Prin urmare, apelantul pârât consideră că în vânzării și, pe de altă parte de normele speciale
speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, Totodată, apelantul pârât critică hotărârea

cum aceste imobile nu au fost dobândite după instanţei și în ceea ce privește obligarea sa
regulile pieţei imobiliare și nici la preţul de pe la plata cheltuielilor de judecată, raportat la
piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate dispoziţiile art. 463 C. pr. civ., susţinând că
funcţiona prin raportare la regimul pieţei nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă,
libere, ci prin raportare la criterii de echitate că se face vinovat de declanșarea litigiului și,
sau la regimul stabilit prin norme speciale. prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural
prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în ocazionate ulterior cauzei la care face referire
baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a reclamantul.
art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceasta ar fi
Neexistând culpă procesuală a Ministerului
îndreptăţită să primească numai o despăgubire
Finanţelor Publice, principiu consacrat de
echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de
procedura civilă, este inadmisibilă obligarea la
preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în
plata cheltuielilor de judecată.
temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil
ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu Faţă de motivele expuse mai sus, apelantul
acest preţ la momentul încheierii contractului pârât solicită admiterea apelul, schimbarea
JURISPRUDENŢĂ
de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii în tot a sentinţei civile atacate, în sensul

actuale de piaţă a unui astfel de imobil. respingerii cererii de chemare în judecată
formulată de reclamanţi în contradictoriu cu
Numai în aceste limite s-ar putea aprecia Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
valoarea economică a dreptului de proprietate
dobândit de reclamantă și pierdut ca urmare a În drept: art. 468 și urm. din noul C. pr. civ.,
evicţiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea Legea nr. 10/2001 modificată și completată și
actuală de piaţă a imobilului, întrucât obligaţia art. 1337 și urm. C. civ.
de garanţie pentru evicţiune funcţionează pe
Intimaţii reclamanţi au formulat întâmpinare,
principiul protejării patrimoniului dobânditorului solicitând respingerea apelului formulat de
faţă de pierderea dreptului dobândit, iar apelantul pârât, cu obligarea acestuia la plata
reparaţia pecuniară pentru această pierdere se cheltuielilor de judecată efectuate în faza
apreciază în raport de valoarea efectivă și reală procesuală a apelului.
a prejudicierii acestui patrimoniu.
Cât privește primul motiv de apel arată că prin
În situaţia în care din acest patrimoniu nu a ieșit hotărâre definitivă și irevocabilă s-a stabilit
o sumă de bani suficientă pentru achiziţionarea buna credinţă a apelanţilor reclamanţi la
unui imobil în condiţii de piaţă, iar un astfel încheierea contractului de vânzare-cumpărare
de contract nu are un caracter aleatoriu, în nr. xx din 21 octombrie 1996 și nu s-a constatat
sensul speculării fluctuaţiilor pieţei, valoarea vreo nerespectare a Legii nr. 112/1995 cu ocazia
prejudiciului și limitele obligaţiei de garanţie încheierii acestui contract, astfel că este în
nu pot fi decât în condiţiile arătate mai sus. mod cert îndeplinită prima condiţie potrivit
căreia contractul de vânzare-cumpărare să
De asemenea, apelantul pârât a reluat fi fost încheiat cu respectarea prevederilor
identic susţinerile din faţa primei instanţe, Legii nr. 112/1995. De altfel, însuși apelantul-
expuse în cuprinsul întâmpinării, privitoare la pârât recunoaște că nu există „o sentinţă
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor definitivă și irevocabilă în ceea ce privește
Omului. constatarea nulităţii absolute a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de acesta Cât privește cel de-al doilea motiv de apel
cu Primăria Municipiului București sentinţă vizând eronata omologare a raportului de
care să constate încălcarea prevederilor Legii expertiză arată apelanţii că parte din criticile
nr. 112/1995 cu ocazia încheierii contractului privind expertiza sunt arondate dreptului
de vânzare-cumpărare. comun. Or, în privinţa despăgubirilor statuate
de Legea nr. 10/2001, în astfel de cazuri,
Se invocă de apelanţi decizia civilă nr. 178 din algoritmul de evaluare al lor este diferit, astfel
16 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte cum rezultă din cadrul art. 50 și art. 501 din
de Casaţie și Justiţie în dosarul nr. xx/3/2010, Legea nr. 10/2001. Din această perspectivă,
prin care se reţine că: „Norma are o redactare modul de calcul al despăgubirilor indicat de
defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu apelant, prin motivele de apel, este eronat.
putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o
parte, un contract încheiat cu respectarea con- Sub un al doilea element, se observă că în ca-
diţiilor legii nu poate fi „desfiinţat” (dacă se are drul expertizei efectuate, expertul desemnat
în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), s-a raportat în cadrul algoritmului său, la piaţa
iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a imobiliară de la acel moment și de la momentul
unui contract nu există ca sancţiune de drept evicţiunii, identificând elemente de comparaţie
material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că și a aplicat corecţii ale valorilor rezultate, în
„desfiinţarea” nu poate fi înţeleasă decât ca o raport și de coeficienţii rezultaţi din negocieri, din
cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce tranzacţionare, precum și din alte caracteristici
este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o diferite ale elementelor de comparaţie, reducând
cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează astfel valorile cu 43,46%, respectiv 31,25%. Prin
cauza), prin urmare, o specie a genului. urmare, nu se pot reţine susţinerile apelantului-
pârât potrivit cărora expertul nu ar fi luat în
Dacă potrivit dreptului comun un contract calcul ponderea dintre cerere și ofertă aferentă
încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care blocajului pieţei imobiliare.
cârmuiește încheierea sa valabilă nu poate fi
Nu trebuie omis nici aspectul că imobilul
anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și
în litigiu se află în zona Universităţii, zonă
cauză de ineficacitate a contractului de vânzare
imobiliară notoriu mai scumpă.
cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Prin urmare, suma despăgubirilor a fost
Așa fiind, rezultă că, singura cauză de inefica-
stabilită de expert în mod legal, în temeiul
citate care să facă textul aplicabil, este cadu-
criteriilor legal evocate, astfel încât solicitarea
citatea actului de vânzare cumpărare încheiat
apelantului de a se avea în vedere criterii
în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea con-
de echitate sau principiul echităţii sau
diţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza
cel al neîmbogăţirii fără justă cauză, este
admiterii acţiunii în revendicare, formulată de
neîntemeiată, dată fiind preexistenţa unei
proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără
norme legale speciale în acest sens.
titlu valabil) de către stat împotriva cumpă-
rătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în Cu privire la criticile vizând jurisprudenţa
situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiu- CEDO în materia dreptului la proprietate,
ne în nulitate, ceea ce permite prezumţia res- care nu impune indemnizaţia cumpărătorului
pectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului,
prin efectul împlinirii termenului special de fiind considerată suficientă o indemnizaţie
prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 care reprezintă o parte din această valoare ori
alin. (5) din Legea nr. 10/2001”. contravaloarea preţului actualizat, plătit de

cumpărătorul evins, astfel că stabilirea nivelului În speţă, apelantul-pârât nu doar că nu a

despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului recunoscut pretenţiile deduse judecăţii, ci chiar
ar fi disproporţionată, intimaţii reclamanţi au s-a opus acestora, formulând întâmpinare, prin
arătat că invocă dispoziţiile art. 20 alin. (2) care a invocat mai multe excepţii și apărări de
din Constituţie. În speţă, reglementările fond, dar și obiecţiuni la raportul de expertiză,
interne, respectiv Legea nr. 10/2001 este toate respinse de prima instanţă. Toate acestea
mai favorabilă pentru particular, stipulând au determinat costuri suplimentare suportate
dreptul la despăgubiri la nivelul valorii actuale de apelanţi, atât cu onorariul de expert, cât
de piaţă al imobilului. Într-adevăr, Curtea și cu onorariul avocaţial, costuri pe deplin
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dovedite în cauză.
și un nivel inferior al despăgubirilor reprezintă În drept, art. 471 alin. (5), raportat la art. 205
o compensaţie suficientă, însă Convenţia și urm. C. pr. civ., art. 453 alin. (1) C. pr. civ.,
stabilește un standard minimal de protecţie art. 501 din Legea nr. 10/2001.
al drepturilor individuale. Astfel, ori de câte ori
statul va reglementa un anumit domeniu mai Analizând actele dosarului, Curtea reţine
favorabil, se vor aplica cu prioritate dispoziţiile următoarele:
interne, după cum stabilește și Constituţia,
JURISPRUDENŢĂ
Prima dintre criticile formulate de apelanţii

în consecinţă, în prezenta cauză își găsesc
reclamanţi vizează aplicarea greșită a dispo-
aplicabilitatea prevederile Legii nr. 10/2001,
ziţiilor art. 501 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
acestea fiind mai favorabile decât standardul
decurgând din stabilirea preţului de piaţă
minimal impus de Convenţie.
la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii pentru
Nu în ultimul rând, intimaţii reclamanţi au imobilul pierdut prin raportare la un alt
arătat că principiul îmbogăţirii fără justă cauză moment decât cel la care s-a realizat expertiza
invocat de apelant, ar fi putut deveni incident tehnică judiciară dispusă de instanţă tocmai
analizei prezente, doar în lipsa unui temei pentru stabilirea preţului de piaţă al imobilului.
legal permisiv. Or, art. 50 și art. 501 din Legea Curtea constată că este fondată critica ape-
nr. 10/2001 constituie un astfel de temei, lanţilor reclamanţi, reţinând sub un prim
astfel încât opţiunea legiuitorului (nedeclarată aspect că data la care s-a raportat prima
neconstituţională până în prezent, inclusiv din instanţă pentru a stabili valoarea des pă-
perspectiva principiului constituţional invocat, gu birilor datorate de pârât reclamanţilor
al egalităţii persoanelor) nu poate fi apreciată este cea la care s-a admis prin decizia civilă
ca generând îmbogăţirea nejustificată a unora nr. 927 din 11 octombrie 2013, definitivă, a
dintre beneficiarii normei juridice. Tribunalului București, secţia a III-a civilă.
Această soluţie încalcă dispoziţiile art. 50 1
Privitor la critica vizând obligarea Ministerului alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care face referire
Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de expresă la hotărâri definitive și irevocabile
judecată, apelanţii reclamanţi arată că din prin care au fost desfiinţate contractele de
coroborarea prevederilor art. 453 alin. (1) vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii
C. pr. civ. și ale art. 454 C. pr. civ. rezultă că, în nr. 112/1995. Or, decizia amintită a fost atacată
cazul în care cererea de chemare în judecată cu recurs, calea de atac fiind soluţionată prin
este admisă, iar pârâtul nu recunoaște până decizia civilă nr. 1178 din 4 septembrie 2014
la primul termen de judecată pretenţiile pronunţată de Curtea de Apel București,
reclamantului, operează pe deplin prezumţia secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori
culpei procesuale. și de familie, aceasta fiind hotărârea în raport

de care trebuia analizat dreptul reclamanţilor Astfel fiind, Curtea reţine că dreptul
de a obţine despăgubirile reprezentând preţul reclamanţilor la despăgubirea reprezentată
de piaţă al imobilului pierdut prin admiterea de preţul de piaţă al imobilului trebuie stabilit
acţiunii în revendicare promovată de avându-se în vedere momentul efectuării
proprietarul deposedat abuziv de stat. expertizei, care potrivit raportului întocmit
în faţa primei instanţe de expertul V.V. era în
Totodată, Curtea reţine, privitor la momentul septembrie 2016 în cuantum de xx euro.
la care se stabilește întinderea acestui drept
la despăgubire, dată de preţul de piaţă Curtea constată, de asemenea, temeinicia
al imobilului, că dispoziţiile legii speciale criticii apelanţilor reclamanţi privitoare
cuprinse în art. 50 alin. (3) și art. 501 din Legea la neacordarea de către prima instanţă a
nr. 10/2001 derogă de la regulile generale în onorariul de expert în întregime, motivat de
materie de evicţiune, atât cu privire la debitor, nedovedirea plăţii sumei de 1000 de lei. Sub
cât și cu privire la modul de stabilire (inclusiv acest din urmă aspect, contrar celor reţinute
data) a despăgubirii. de tribunal, Curtea reţine că înscrisul emis
de CEC Bank din care rezultă că a încasat de
Trebuie avut în vedere că raţiunea adoptării la reclamanta S.E.M. suma de 1000 de lei,
reglementării speciale cuprinse în art. 501 din reprezentând taxă de expertiză imobiliară, fiind
Legea nr. 10/2001 a fost aceea de a se asigura indicat numărul dosarului instanţei și contul
un mod de despăgubire mai facil proprietarului
bancar în care a fost virată această sumă, face
cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, ce a
dovada efectuării cheltuielii judiciare a cărei
pierdut imobilul în acţiunea în revendicare: de
recuperare a fost solicitată de reclamanţi în
la un unic pârât responsabil și nu de la diferiţi
temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. pr. civ.
pârâţi (evingător, vânzător, ale căror limite de
răspundere sunt reglementate de Codul civil) Astfel, trebuie reţinut că potrivit art. 1499
și în scopul de a le permite acestor proprietari C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel,
să obţină o valoare de înlocuire a imobilului dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă,
pierdut prin revendicare pe baza căreia să iar înscrisul menţionat, emis de unitatea
poată cumpăra un imobil echivalent. Se evită bancară prin intermediul căreia s-a făcut
prin această modalitate de despăgubire atât plata și care atestă elementele esenţiale ale
îmbogăţirea fără justă cauză, cât și sărăcirea acesteia, cum sunt cele privitoare la plătitor,
cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, pe la beneficiar (contul bancar fiind acela în care a
baza unei alegeri nedeterminate a preţului de fost plătit și suplimentul de onorariu de 200 de
piaţă imobiliară, în raport cu data când aceasta lei), la sumă și la titlul cu care aceasta a fost
avea valori mai ridicate sau mai scăzute. plătită, nu este exclus de vreo normă legală din
sfera celor cu care se poate proba o plată.
O astfel de interpretare a dispoziţiilor incidente
conduce la stabilirea unei despăgubiri Așadar, Curtea constată că, fiind îndeplinite
rezonabile și proporţionale cu valoarea cerinţele legale prevăzute de art. 453 alin. (1)
imobilului pierdut și se reflectă și într-o C. pr. civ. raportat la art. 451 alin. (1) C. pr. civ.,
jurisprudenţă constantă a instanţelor (de apelanţii reclamanţi erau îndreptăţiţi la
ex. decizia civilă nr. 119 din 17 ianuarie 2014 recuperarea în întregime a cheltuielii
pronunţată în dosarul nr. xx, decizia civilă reprezentând contravaloarea onorariului de
nr. 2255 din 20 octombrie 2015 în dosarul expert, în sumă de 1200 de lei.
nr. xx, decizia civilă nr. 555 din 15 martie
2016, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie și Cea de-a treia critică, vizând aplicarea de către
Justiţie). prima instanţă a dispoziţiilor art. 451 alin. (2)

C. pr. civ., în sensul reducerii onorariului de Cât privește susţinerea apelantului potrivit cu
avocat de la 7735 de lei la 2500 de lei, este care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească
nefondată. Astfel, reţine Curtea că tribunalul irevocabilă prin care titlul intimaţilor reclamanţi
a efectuat o analiză corectă a elementelor în să fi fost anulat, astfel că nu este îndeplinită una
raport de care se stabilește un eventual caracter dintre condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea
disproporţionat al onorariului de avocat, nr. 10/2001, Curtea constată că nu este de
elemente la care face referire norma legală. În natură a conduce la o altă concluzie decât cea
acord cu prima instanţă, Curtea constată că reţinută de prima instanţă. Aceasta, întrucât,
analizarea raportului juridic dedus judecăţii nu deși prevederile legale fac vorbire de contracte
se caracterizează printr-o dificultate deosebită, desfiinţate prin hotărâri judecătorești definitive
ci dimpotrivă acesta nu prezenta elemente și irevocabile, noţiunea de desfiinţare folosită
de fapt neclare ori în dispută, iar în practica de legiuitor nu presupune în mod exclusiv o
instanţelor de judecată s-au înregistrat frecvent hotărâre prin care instanţa să pronunţe nulitatea
cauze privind pretenţii similare. În plus, acesta contractului, același rezul tat cât privește
nu implica pentru dezlegarea sa decât probe efectele juridice (mai precis lipsa acestora în ce
specifice pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile privește contractul) producându-l și o hotărâre
art. 501 din Legea nr. 10/2001, anume înscrisuri prin care s-a admis acţiunea în revendicare a
JURISPRUDENŢĂ
și expertiza tehnică de evaluare, la aceasta din proprietarului deposedat prin naţionalizare,

această din urmă ipoteză regăsindu-se în cauză.
urmă chiar norma legală făcând referire expresă,
iar la durata procesului, desfășurat pe parcursul Nici în ceea ce privește încheierea contractului
a zece termene de judecată trebuie ţinut de vânzare cumpărare cu respectarea
seama că cele mai multe au fost în legătură cu dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii
administrarea probei cu expertiza judiciară. fiind de rea-credinţă la încheierea contractului,
susţinerile apelantului nu sunt fondate.
Cât privește apelul declarat de pârâtul
Astfel, câtă vreme nu s-a dovedit o astfel
Ministerul Finanţelor, Curtea constată că este
de împrejurare nici pe parcursul soluţionării
nefondat. Astfel, va fi înlăturată ca neavând prezentei cauzei și nici în procesul privind
temei critica apelantului vizând aplicarea revendicarea finalizat cu pronunţarea deciziei
greșită de către prima instanţă a prevederilor civile nr. 1178 din 4 septembrie 2014 pronunţată
art. 501 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul de Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă și
neîndeplinirii cerinţelor legale pentru a putea pentru cauze cu minori și de familie, decizie prin
fi reţinută ipoteza reglementată de dispoziţiile care s-a statuat în sensul că nu se poate reţine
legale enunţate. reaua-credinţă a acestora, rezultând că intimaţii
reclamanţi au dobândit imobilul cu respectarea
Curtea constată că, sub acest aspect, tribunalul
dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 și că au un bun în
a dat o corectă aplicare dispoziţiilor art. 501 din
sensul Convenţiei europene privind drepturile
Legea nr. 10/2001, reţinând că ambele cerinţe
fundamentale ale omului având dreptul la
(încheierea contractului de vânzare cumpărare
preţul de piaţă al imobilului, nu s-ar putea
cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995
reţine cu temei că încheierea contractului de
și existenţa unei hotărâri judecătorești
vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea
irevocabile prin care titlul să fi fost desfiinţat) dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
la care fac referire prevederile legale pe care
reclamanţii și-au întemeiat pretenţiile privind În ce privește critica vizând modalitatea în care
plata preţului de piaţă al imobilului sunt a fost stabilită valoarea de piaţă a imobilului,
îndeplinite. susţinerile apelantului sunt, de asemenea,

nefondate. Astfel, obligaţia de garanţie jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

instituită prin dispoziţiile art. 50 și art. 501 Omului nu se pot constitui într-o critică
în sarcina Statului român, prin Ministerul fondată, ţinând seama că situaţia premisă este
Finanţelor Publice, este una specială și diferită diferită în cauzele la care face acesta trimitere,
de cea care revine, spre exemplu, vânzătorului în cauză, așa cum s-a arătat, despăgubirile
din contract în temeiul dreptului comun, la nivelul valorii de piaţă pentru situaţia
aceasta limitându-se, după caz, fie la nivelul reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001
preţului actualizat plătit în baza contractului reprezentând chiar opţiunea statului, prin
încheiat în baza Legii nr. 112/1995 [în cazul adoptarea actului normativ, de a despăgubi
acţiunilor având ca temei art. 50 alin. (2) din în această modalitate persoanele care au
Legea nr. 10/2001, republicată], fie la nivelul pierdut proprietatea imobilelor dobândite cu
valorii de piaţă a bunului ce a făcut obiectul respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995
(în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Cât privește critica vizând acordarea cheltu-
art. 501 din lege, ca în litigiul de faţă). ielilor de judecată efectuate de reclamanţi,
Curtea constată netemeinicia susţinerilor
Atâta timp cât s-a stabilit că reclamanţii sunt apelantului privind inexistenţa unei culpe pro-
îndreptăţiţi a fi despăgubiţi pentru evicţiunea cesuale. Câtă vreme noţiunea de culpă pro-
suferită la nivelul valorii de piaţă a bunului cesuală trebuie interpretată prin raportare la
imobil dobândit în temeiul contractului de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. pr. civ., în sensul
vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii că semnificaţia dreptului părţii de a obţine
nr. 112/1995, relevant este de determinat cheltuieli de judecată de la partea care pierde
valoarea de piaţă a bunului. procesul este aceea că temeiul obligaţiei de
plată îl reprezintă culpa în care se află această
Curtea apreciază drept nefondate și criticile
din urmă, decurgând tocmai din pierderea pro-
apelantului prin care s-a invocat faptul că
cesului, Curtea constată că tribunalul a aplicat
obligaţia sa de garanţie nu poate presupune
corect norma legală incidentă, câtă vreme a
acordarea valorii de piaţă a imobilului, ci
admis acţiunea reclamanţilor și l-a obligat pe
doar a diferenţei dintre valoarea de piaţă a
pârât la plata sumelor pretinse de aceștia.
imobilului de la data încheierii contractului de
vânzare-cumpărare și valoarea de piaţă de la Faţă de cele arătate, Curtea constată că
data evicţiunii, aceasta în considerarea preţului apelul declarat de apelantul pârât nu este
social plătit de chiriaș la data cumpărării, iar nu fondat, motiv pentru care, în temeiul art. 480
a unui preţ real, al pieţei libere de la acea dată. alin. (1) C. pr. civ., îl va respinge, urmând ca,
Trebuie observat că teza apelantului ignoră în baza art. 480 alin. (2) C. pr. civ., să admită
dispoziţia legală clară și lipsită de orice nuanţe apelul declarat de apelanţii reclamanţi și
ori distincţii a art. 501 din Legea nr. 10/2001, să schimbe în parte sentinţa civilă apelată
care recunoaște categoriei de subiecte la în sensul obligării pârâtului la plata către
care se referă – din care s-a stabilit că și reclamanţi a sumei de xx euro, echivalent în lei
reclamanţii fac parte – dreptul la restituirea la data plăţii efective, la cursul oficial al BNR,
preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform reprezentând preţul de piaţă al imobilului la
standardelor internaţionale de evaluare, pe data efectuării expertizei, precum și la plata
baza unei expertize administrate în acest scop. sumei de 1000 de lei, reprezentând diferenţa
din onorariul expertului judiciar pentru care
Curtea apreciază, în plus, că referirile pe prima instanţă a considerat greșit că nu s-a
care apelantul pârât le face cât privește făcut dovada plăţii.

C. Apel Pitești, decizie nr. 210/r-c din 5 februarie 2018
Salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Interpretarea sintagmei „salarizat la același nivel”
O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (51)
Legea nr. 71/2015
La data de 9 aprilie 2015, a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și
alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (51) la art. 1 din O.U.G.
nr. 83/2014, care prevede următoarele: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) și (2), personalul
din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituţii și autorităţi publice, salarizat la
același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenţei și al Curţii de Conturi, inclusiv
personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de
bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituţii sau
autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă și gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim
dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiţii”.
JURISPRUDENŢĂ
Raportat la prevederile acestui act normativ, Curtea precizează că în înţelesul dispoziţiilor art. 1
alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 sintagma „salarizat la același nivel” nu trebuie înţeleasă ca o normă
de trimitere la categoriile de funcţionari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul
Parlamentului, ci corespunde noţiunii de „același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie
2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul reglementării alin. (1) și (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014
și prin care executivul a intenţionat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015 la același nivel
cu cel din luna decembrie a anului 2014.
(C. Apel Pitești, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
decizie nr. 210/r-c din 5 februarie 2018, www.rolii.ro)
I. Obiectul acţiunii deduse judecăţii În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat,

în fapt, că în urma intrării în vigoare a Legii
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul V., cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară
astfel cum a fost precizată în cursul judecăţii, a personalului plătit din fonduri publice,
S.F.V., în numele și pentru membrii de sindicat au fost emise de către angajator, pentru
nominalizaţi în anexă, a chemat în judecată pe toţi funcţionarii publici angajaţi, decizii de
pârâta D.G.R.F.P.C., solicitând să fie obligată reîncadrare în funcţiile publice deţinute,
să stabilească pentru membrii de sindicat începând cu 1 ianuarie 2011. Angajatorul
pe care-i reprezintă, drepturile salariale la a stabilit un salariu de bază (reîncadrare)
nivelul salariului maxim în plată pentru funcţii prin aplicarea greșită a dispoziţiilor legale
similare aflate în plată în cadrul autorităţii și privind salarizarea funcţionarilor publici, dând
să le plătească diferenţele salariale rezultate, eficienţă prevederilor din Ordinului comun al
pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii Ministrului Muncii, Familiei și Protecţiei sociale
și până la data de 1 august 2016, potrivit art. 2 și Ministrului Finanţelor Publice nr. 42/77 din
din Legea nr. 285/2010, sume actualizate cu 14 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor
rata inflaţiei și dobânda legală. Metodologice pentru aplicarea prevederilor

Salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Interpretarea sintagmei „salarizat la același nivel”
Legii nr. 285/2010, prin încălcarea prevederilor precum și personalul din cadrul Consiliului
art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea Concurenţei și al Curţii de Conturi, inclusiv
în anul 2011 a personalului plătit din fonduri personalul prevăzut la art. 5 din aceste
publice. instituţii, care beneficiază de un cuantum al
salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât
Reclamantul a solicitat să se înlăture încălcarea cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași
adusă drepturilor atât din perspectiva legii instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare
interne, cât și a art. 14 din CEDO privind funcţie/grad/treaptă și gradaţie, va fi salarizat
interzicerea discriminării, a art. 23 alin. (2) la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea
din Declaraţia Universală a Drepturilor în aceleași condiţii”.
Omului, Carta socială europeană revizuită,
Pactul internaţional cu privire la drepturile Totodată, prin art. 1 pct. 6 din Legea nr. 71/2015
economice, sociale și culturale, art. 5 C. muncii, au fost aduse completări la art. 5 din O.U.G.
Protocolul 12 la Convenţia Europeană a nr. 83/2014, în sensul că s-a introdus alin. (11),
Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia și s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat
Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 în instituţiile și autorităţile publice, care avea
alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai
Omului, art. 26 din Pactul internaţional cu mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul
privire la drepturile civile și politice și să se aceleiași instituţii sau autorităţi publice pentru
dispună recalcularea drepturilor salariale în fiecare funcţie/grad/treaptă și gradaţie, să fie
sensul corelării acestora cu cele ale celorlalţi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară
funcţionari publici cu aceeași încadrare, activitatea în aceleași condiţii.
precum și a diferenţei dintre drepturile
salariale brute lunare și drepturile salariale ale Așadar, în opinia reclamantului, în condiţiile
celorlalţi experţi/inspectori/consilieri cu grad în care s-ar calcula diferenţiat indemnizaţia,
profesional superior, având aceeași vechime s-ar realiza o încălcare a dispoziţiilor art. 7
în funcţia de experţi/inspectori/consilieri, din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc
pentru perioadele arătate, sume actualizate cu aplicarea etapizată a dispoziţiilor sale și
indicele de inflaţie la data plaţii efective și cu a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea
dobânda legală, conform: art. 2, art. 4 alin. (2) nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea
din Legea nr. 285/2010, art. 3 lit. c) și art. 7 din nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 82/2012,
Legea nr. 284/2010, art. 4 alin. (2) din Legea art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc
nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, aplicarea efectivă a valorii de referinţă și a
art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (1) coeficienţilor de ierarhizare corespunzători
din O.U.G. nr. 83/2014. claselor de salarizare din anexele Legii-
cadru nr. 284/2010, fiind necesar să se facă
Reclamantul a mai arătat că prin Legea distincţie între reîncadrare, potrivit Legii cadru
nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. de salarizare și plata efectivă a drepturilor
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului salariale, în acest sens pronunţându-se și ÎCCJ -
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, drept prin decizia nr. 32 pronunţată în dosarul
s-a introdus un nou alineat la art. 1 - alin. (51) nr. xx în ședinţa din data de 19 octombrie 2015
care prevede că „Prin excepţie de la prevederile prin care a statuat cu caracter obligatoriu că
alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru „plata efectivă a drepturilor salariale urmează a
al Parlamentului și din celelalte instituţii și se efectua potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010
autorităţi publice, salarizat la același nivel, prin raportare la nivelul de salarizare în plată

pentru funcţia similară, respectiv prin raportare nu sunt îndreptăţiţi la acordarea altor salarii
la drepturile salariale acordate unei persoane decât cele de care au beneficiat, nu pot
cu același grad profesional și aceeași tranșă de pretinde nici daune compensatorii și moratorii.
vechime în muncă și în funcţie și care a trecut
în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în II. Hotărârea primei instanţe
vigoare a Legii nr. 285/2010.”
Prin încheierea din 4 aprilie 2017, instanţa de
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a fond a dispus disjungerea cererilor formulate de
invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, S.F.V. în numele și pentru membrii de sindicat
arătând că drepturile salariale au fost stabilite nominalizaţi în anexă, pentru reclamanta B.I.
prin acte administrative necontestate, iar fiind constituit dosarul nr. xx.
împotriva deciziilor emise nu s-a formulat
Prin încheierea din 16 mai 2017, instanţa a
contestaţie în condiţiile art. 7 din Legea
respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii și
nr. 285/2010, precum și excepţia prescripţiei
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru
dreptului material la acţiune, susţinând
argumentele expuse în cuprinsul încheierii de
că pentru perioada anterioară datei de
28 septembrie 2013, atât în ceea ce privește ședinţă.
drepturile salariale, cât și dobânda legală Prin sentinţa nr. 2136 din 26 septembrie
JURISPRUDENŢĂ
prevăzută de O.G. nr. 13/2011, acţiunea este 2017, Tribunalul V. a admis în parte acţiunea
prescrisă. precizată, formulată de S.F.V. în numele și
Sub aspectul fondului cauzei, pârâta a arătat pentru reclamanta B.I., în contradictoriu
că începând cu data de 1 august 2016, se cu pârâta D.G.R.F.P.C. și a obligat pârâta
aplică prevederile O.U.G. nr. 57/2015 privind să stabilească drepturile salariale ale
salarizarea personalului plătit din fonduri reclamantei conform art. 1 alin. (51) din O.U.G.
publice în anul 2016, prorogarea unor termene, nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015
precum și unele măsuri fiscal-bugetare și și să-i plătească diferenţele salariale rezultate,
pentru modificarea și completarea unor acte începând cu data de 9 aprilie 2015 și până la
normative, astfel cum a fost modificată și data de 31 iulie 2016, sume actualizate cu
completată de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. indicele de inflaţie la data plăţii și dobânda
nr. 43/2016. În temeiul acestor prevederi legală aferentă.
legale au fost emise acte administrative
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că
individuale, prin care s-au stabilit salariile la
după anul 2010 legiuitorul și-a propus in-
nivelul maxim aflat în plata al salariului de baza
stituirea unui sistem de salarizare unic, care
din cadrul D.G.R.F.P.C. pentru fiecare funcţie,
să aducă transparenţă și previzibilitate în
grad/treapta, gradaţie, vechime în funcţie sau
materia salarizării. În fapt, drepturile salariale
specialitate, după caz, începând cu 1 august
2016, iar prevederile Legii nr. 71/2015 se pot s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit
aplica începând cu 9 aprilie 2015 (data intrării potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an
în vigoare), și nu retroactiv. actele normative care au reglementat sala-
rizarea personalului bugetar din fonduri publice
Pârâta a concluzionat că drepturile salariale ale făcând trimitere la cuantumul drepturilor
reclamanţilor, aferente perioadei 2011 – 2016, salariale din anul precedent. În capitolul I al
au fost stabilite cu respectarea prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările și
legale, iar în ceea ce privește acordarea completările ulterioare, Dispoziţii generale,
daunelor compensatorii și a daunelor sunt prevăzute o serie reguli cu valoare de
moratorii, a arătat că atâta timp cât reclamaţii principiu, aplicabile în acest segment al

salarizării personalului buge tar plătit din brută de încadrare se menţine la același nivel
fonduri publice, fiind necesar a fi observate cu cel ce se acordă personalului plătit din
dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) alin. (2) și (3), fonduri publice pentru luna decembrie 2014,
precum și prevederile art. 3, potrivit cărora: în măsura în care personalul își desfășoară
a) personalului din autorităţi și instituţii activitatea în aceleași condiţii.
publice, respectiv Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, autoritatea jude că torească, În consecinţă, art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014
Guvernul, ministerele, celelalte organe de reglementează, de principiu, faptul că în cursul
anului 2015 cuantumul salariilor, sporurilor,
specialitate ale administraţiei publice centrale,
indemnizaţiilor, compensaţiilor etc. de care
autorităţi ale administraţiei publice locale, alte
beneficiază personalul plătit din fondurile
autorităţi publice, autorităţi administrative
publice se menţine la același nivel cu cel ce se
autonome, precum și instituţiile din subordinea
acordă pentru luna decembrie 2014.
acestora, finanţate integral din bugetul de
stat, bugetele locale, bu getul asigurărilor La data de 9 aprilie 2015, a intrat în vigoare
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale; Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
(...). Mai mult decât atât, același text conţine nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
o enumerare a autorităţilor și instituţiilor plătit din fonduri publice în anul 2015, precum
publice din care face parte personalul căruia și alte măsuri în domeniul cheltuielilor
îi este aplicabil acest act normativ, chiar dacă publice, prin care s-a introdus alin. (5 1) la
unele dintre acestea sunt enunţate generic. art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care prevede
Aceste autorităţi și instituţii publice sunt: (...) următoarele: „Prin excepţie de la prevederile
autorităţi ale administraţiei publice locale, alte alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru
autorităţi publice, autorităţi administrative al Parlamentului și din celelalte instituţii și
autonome, precum și instituţiile din subordinea autorităţi publice, salarizat la același nivel,
acestora, finanţate integral din bugetul de stat, precum și personalul din cadrul Consiliului
bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de Concurenţei și al Curţii de Conturi, inclusiv
stat, bugetele fondurilor speciale. personalul prevăzut la art. 5 din aceste
instituţii, care beneficiază de un cuantum al
Ulterior, prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât
nr. 83/2014, s-a stipulat că în anul 2015 cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași
cuantumul brut al salariilor de bază de care instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare
beneficiază personalul plătit din fonduri publice funcţie/grad/treaptă și gradaţie, va fi salarizat
se menţine la același nivel cu cel ce se acordă la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea
pentru luna decembrie 2014, în măsura în care în aceleași condiţii”.
personalul își desfășoară activitatea în aceleași
condiţii și nu se aplică valoarea de referinţă Rezultă, așadar, din cuprinsul art. 1 alin. (1)
și coeficienţii de ierarhizare corespunzători din Legea nr. 71/2015, că legiuitorul a aprobat
claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la O.U.G. nr. 83/2014, stabilind că în cursul
Legea-cadru nr. 284/2010. anului 2015 cuantumul brut al salariilor
de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor
La alin. (2) al aceluiași articol s-a stipulat funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare
că în anul 2015, cuantumul sporurilor, de care beneficiază personalul plătit din fonduri
indemnizaţiilor, compensaţiilor și al celorlalte publice se menţine la același nivel cu cel ce se
elemente ale sistemului de salarizare care fac acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura
parte, potrivit legii, din salariul brut, solda în care personalul își desfășoară activitatea
lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia în aceleași condiţii cu excepţia personalului

din aparatul de lucru al Parlamentului și din și instituţiile publice în favoarea cărora

celelalte instituţii și autorităţi publice, salarizat este edictată norma din art. 1 alin. (51) din
la același nivel, precum și personalul din cadrul O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări
Consiliului Concurenţei și al Curţii de Conturi, și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste modificările și completările ulterioare, sunt
instituţii, care beneficiază de un cuantum al cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2
salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010,
cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași cu modificările și completările ulterioare,
instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare precum și autorităţile și instituţiile publice
funcţie/grad/treaptă și gradaţie, care va fi indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1
salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
activitatea în aceleași condiţii. modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
cu modificările și completările ulterioare,
Raportat la prevederile acestui act normativ,
autoritatea pârâtă făcând parte din aceste
tribunalul subliniază că în înţelesul dispoziţiilor
categorii.
art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014,
sintagma „salarizat la același nivel” nu trebuie Suprapunând cele două texte, prin coroborarea
înţeleasă ca o normă de trimitere la categoriile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată
JURISPRUDENŢĂ
de funcţionari și personal contractual salarizat cu modificări și completări prin Legea

la același nivel cu aparatul Parlamentului, nr. 71/2015, cu modificările și completările
ci corespunde noţiunii de „același nivel cu ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-
cel ce se acordă pentru luna decembrie cadru nr. 284/2010, cu modificările și
2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul completările ulterioare, dar și cu observarea
reglementării alin. (1) și (2) al art. 1 din principiului reglementat la art. 3 lit. c) din
O.U.G. nr. 83/2014 și prin care executivul a același act normativ, rezultă că personalul
intenţionat păstrarea în plată a salariilor în din „celelalte autorităţi și instituţii publice”
cursul anului 2015 la același nivel cu cel din
la care se referă textul supus interpretării
luna decembrie a anului 2014.
sunt: (...) celelalte organe de specialitate ale
Tribunalul a constatat că Legea nr. 71/2015 administraţiei publice centrale, autorităţi ale
pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind administraţiei publice locale, alte autorităţi
salarizarea personalului plătit din fonduri publice, autorităţi administrative autonome
publice în anul 2015, precum și alte măsuri (altele decât Consiliul Concurenţei și Curtea de
în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Conturi), precum și instituţiile din subordinea
M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, își produce acestora, finanţate integral din bugetul de stat,
efectele începând cu 9 aprilie 2015, astfel că de bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de
la această dată pârâta trebuia să stabilească și stat, bugetele fondurilor speciale.
să plătească drepturile salariale ale angajaţilor
Către această dezlegare s-a apreciat că premerg
săi, prin raportare la nivelul salariului maxim în
plată pentru o funcţie similară cu a acestora. și principiile reglementate de art. 3 din aceeași
Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și
Î.C.C.J. prin Decizia nr. 23/2016 a dezlegat completările ulterioare, în special cel definit
problema legată de interpretarea textelor la lit. c): echitate și coerenţă, prin crearea de
legale sub aspectul definirii sintagmei salarizat oportunităţi egale și remuneraţie egală pentru
la același nivel, statuând că din conţinutul muncă de valoare egală, pe baza principiilor și
Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările și normelor unitare privind stabilirea și acordarea
completările ulterioare, rezultă că autorităţile salariului și a celorlalte drepturi de natură

salarială ale personalului din sectorul bugetar”. Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea
S-a reţinut că acest principiu denotă în mod concluziona, contrar obiectivului afirmat
esenţial asumarea de către legiuitor a egalităţii în mod explicit de legiuitor (eliminarea
de tratament juridic, respectiv un tratament discriminărilor), că adoptând această normă
juridic echitabil și nediscriminatoriu între de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1)
categoriile de personal din sectorul bugetar și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
care desfășoară muncă de valoare egală, în modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea cu modificările și completările ulterioare,
dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie scopul acesteia nu este atins, pentru că s-ar
egală. nega însăși justificarea textului nou-introdus.
Instanţa de fond a apreciat că același principiu În plus, s-a apreciat că trebuie luat în con-
este și cel care a stat la baza amendării textului si derare că, acceptându-se o astfel de
de la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin interpretare, contrară scopului și substanţei
introducerea alin. (51), cu ocazia dezbaterilor de normei, s-ar menţine inechităţile ori dife-
la nivelul Comisiei pentru muncă și protecţie renţele salariale în cadrul aceleiași categorii
socială și Comisiei pentru buget, finanţe de personal și, în consecinţă, ar persista
și bănci din Camera Deputaţilor, întrucât, discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat
astfel cum rezultă din Raportul comun din să o elimine prin edictarea acestui text, pentru
17 martie 2015 al acestora asupra proiectului a pune în acord legislaţia internă cu prevederile
de Lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
motivarea amendamentului privind intro- și a libertăţilor fundamentale, dar și cu cele ale
du cerea alin. (5 1) în cuprinsul art. 1 din dreptului Uniunii Europene.
această ordonanţă a fost următoarea: pentru Astfel, s-a constat că potrivit jurisprudenţei
clarificarea textului și eliminarea discriminării Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
între persoane care ocupă aceleași funcţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie,
aceleași condiţii de studii și vechime. discriminarea înseamnă aplicarea unui
tratament diferit unor persoane aflate în
Pornind de la motivarea acestui amendament,
situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze
s-a reţinut evidenţa faptului că sintagma
pe o justificare obiectivă și rezonabilă (Cauza
„salarizat la același nivel” care explicitează
D. c. României din 21 februarie 2008, Cauza
categoriile de destinatari ai normei de excepţie
Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).
de la art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014,
aprobată cu modificări și completări prin Legea S-a învederat că și din interpretarea art. 1
nr. 71/2015, cu modificările și completările alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată
ulterioare, nu poate avea în vedere același nivel cu modificări și completări prin Legea
de salarizare stabilit în urma unei comparaţii nr. 71/2015, cu modificările și completările
între personalul din aparatul de lucru al ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca
Parlamentului și personalul din celelalte prin adoptarea acestei norme să elimine
autorităţi și instituţii publice, întrucât, ca discriminările existente între persoane care
regulă, nu se poate susţine că personalul ocupă aceleași funcţii, în aceleași condiţii de
din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii studii și vechime, așadar în acord cu scopul
publice ocupă aceleași funcţii cu personalul legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi
din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a
dacă identitatea de studii și vechime, în unele face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru
cazuri, ar putea fi întrunită). apărarea drepturilor omului și a libertăţilor

fundamentale și a jurisprudenţei Curţii alineat introdus în acest act normativ prin

Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului Legea nr. 71/2015.
Uniunii Europene și a jurisprudenţei Curţii
Totodată, tribunalul a constatat că potrivit
de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce
recunoașterii părţilor și înscrisurilor existente
decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia
la dosar, începând cu 1 august 2016, conform
României, dar și din jurisprudenţa instanţei
dezlegării Î.C.C.J. în Decizia nr. 23/2016,
europene și, respectiv, a Curţii de Justiţie a
adoptându-se O.U.G. nr. 20/2016 prin care s-a
Uniunii Europene.
remediat situaţia în ce privește discrepanţele
Tribunalul a mai reţinut că, având în vedere apărute între salariile de bază ale funcţionarilor
că O.U.G. nr. 83/2014 a fost adoptată pentru publici, încadraţi pe aceeași funcţie publică
reglementarea salarizării personalului plătit și în același grad profesional, cu consecinţa
modificării Ordonanţei nr. 57/2015, prin
din fonduri publice în anul 2015, rezultă că din
introducerea art. 31, pârâta a emis decizii de
punct de vedere temporal, acest act normativ
salarizare pentru angajaţii săi, stabilind salariul
are o activitate limitată în timp - 1 ianuarie
la nivelul maxim, în acord cu aceste dispoziţii.
2015 - 31 decembrie 2015, astfel că momentul
iniţial al aplicării acesteia a fost 1 ianuarie În consecinţă, angajatului pârâtei, B.I., care
JURISPRUDENŢĂ
2015. Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a obţinea la data intrării în vigoare a Legii
creat posibilitatea ca personalul încadrat în nr. 71/2015, drepturi salariale mai mici decât
instituţiile și autorităţile publice care avea alţi funcţionari din cadrul aceleiași autorităţi
un nivel al salariului de bază și al sporurilor publice care desfășurau activitate în aceleași
mai mic decât cel stabilit la nivel maxim condiţii, astfel cum rezultă din înscrisurile
în cadrul aceleiași instituţii sau autorităţi depuse la dosar de către pârâtă și cum
publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă și recunoaște chiar aceasta prin nota de relaţii
gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă formulată, este îndreptăţit să beneficieze
își desfășoară activitatea în aceleași condiţii. de dispoziţiile art. 1 alin. (5 1) din O.U.G.
Această prevedere se aplică și în cadrul stabilirii nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și
cuantumului gradaţiilor de care a beneficiat completată prin Legea nr. 71/2015, în sensul
personalul care a avansat în gradaţie după că are dreptul să primească nivelul maxim al
salariului în plată pentru o funcţie similară din
anul 2010.
cadrul autorităţii publice în care este încadrat.
Concluzionând, tribunalul a reţinut că
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat și
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
capătul de cerere referitor la actualizarea
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
sumelor de bani cu indicele de inflaţie și
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum obligarea la plata dobânzii legale, pentru
și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, acoperirea prejudiciului suferit de parte
publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, prin neplata la termen a dreptului salarial,
își produce efectele începând cu data când scopul actualizării cu indicele de inflaţie fiind
a intrat în vigoare, respectiv 9 aprilie 2015, menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare
dată de la care pârâta trebuia să stabilească la data efectuării plăţii, având caracter
și să plătească angajatului său, B.I., drepturile compensatoriu, iar scopul acordării dobânzii
salariale la nivelul salariului maxim aflat în legale fiind cel de acoperire a câștigului pe
plată la nivelul D.G.R.F.P.C. pentru o funcţie care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a
similară cu a acesteia, astfel cum este definită investirii banilor dacă aceștia ar fi fost plătiţi la
la art. 5 alin. (1 1) din O.U.G. nr. 83/2014, scadenţă, având caracter moratoriu.

III. Calea de atac exercitată în cauză luna decembrie 2014” avută în vedere la art. 1
alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014 prin care
La data de 30 octombrie 2017, pârâta legiuitorul a intenţionat păstrarea în plată a
D.G.R.F.P.C. a formulat recurs împotriva salariilor în cursul anului 2015 la același nivel
sentinţei nr. 2136 din 26 septembrie 2017 și cu cel din luna decembrie a anului 2014.
a încheierii din data de 16 mai 2017, pentru
motive de nelegalitate încadrate în dispoziţiile Instanţa de fond constată existenţa unei
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. discriminări salariale între instituţii și autorităţi
publice, fără să verifice exercitarea procedurii
1. Instanţa de fond, prin încheierea din
prealabile de către reclamantă, constând
16 mai 2017, a respins în mod greșit excepţia
în sesizarea Consiliului Naţional pentru
inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii
Combaterea Discriminării. Reclamanta nu a
prealabile.
făcut dovada că a sesizat Consiliul Naţional
Se arată că obiectul acţiunii este încadrabil pentru Combaterea Discriminării, iar instanţa
în dispoziţiile art. 1 alin. (51) și art. 11 din O.G. s-a pronunţat fără să deţină hotărârea
nr. 83/2014, aceste prevederi constituind Consiliului de soluţionare a eventualei sesizări
o procedură prealabilă obligatorie, iar formulate de reclamantă.
instanţa nu poate trece peste aceste aspecte,
Numai după îndeplinirea acestei proceduri
deoarece textul de lege este clar și nu lasă
loc de interpretări, stabilind în mod expres și prealabile, reclamanta putea să se adreseze
termenul de sesizare a instanţei de contencios instanţei de judecată, iar aceasta putea să
administrativ, respectiv 30 de zile de la data constate sau nu existenţa vreunei discriminări.
comunicării soluţionării contestaţiei. În cauza dedusă judecăţii, la emiterea deciziilor
Astfel, în absenţa acestei proceduri prealabile, privind stabilirea salariilor reclamantei au fost
acţiunea în instanţă a reclamantei este avute în vedere actele normative în vigoare
inadmisibilă, raportat la lipsa plângerii la datele respective, acte a căror aplicare nu
prealabile, întrucât drepturile salariale au fost poate fi refuzată de instanţă pe motiv că ar
stabilite prin acte administrative necontestate. crea o situaţie discriminatorie.
2. Instanţa de fond, în mod greșit a dispus Începând cu 1 decembrie 2015 au fost

obligarea recurentei-pârâte la stabilirea stabilite salariile de bază brute, prin majorare
drepturilor salariale ale reclamantei conform cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna
art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată noiembrie 2015, potrivit Legii nr. 293/2015
prin Legea nr. 71/2015 și să-i plătească privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru
diferenţele salariale rezultate, începând cu modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014
data de 9 aprilie 2015 și până la data de privind salarizarea personalului plătit din
31 iulie 2016, sume ce urmează a fi actualizate fonduri publice în anul 2015, precum și alte
cu indicele de inflaţie la data plăţii și dobânda măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
legală aferentă. precum și pentru modificarea și completarea
Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei
Se arată că sintagma din cadrul art. 5 Naţionale pentru Locuinţe.
alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 „salarizat la
același nivel” nu se referă la categoriile de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie
funcţionari salarizaţi la același nivel cu aparatul nr. 23/2016 a fost greșit aplicată în prezenta
parlamentului, ci trebuie raportată la noţiunea cauză, deoarece ea este obligatorie numai
de „același nivel cu cel ce se acordă pentru pentru cauze similare, or, speţa de faţă nu

este similară cu cea din dosarul nr. xx/3/2015 prin care s-a stabilit salarizarea în anul 2012
al Curţii de Apel București pentru care s-a a personalului plătit din fonduri publice;
pronunţat Înalta Curte și în care s-a solicitat O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor
anularea deciziei nr. 2098 din 25 iunie 2015 personalului din sectorul bugetar în anul 2013,
privind stabilirea salariului, iar în prezentul prorogarea unor termene din acte normative,
dosar se solicită direct în instanţă acordarea precum și unele măsuri fiscal-bugetare,
salariului, fără îndeplinirea procedurii aprobată prin Legea nr. 36/2014; O.U.G.
prealabile. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice în anul 2014, precum
Începând cu 1 august 2016 se aplică pre- și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
vederile O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014;
personalului plătit din fonduri publice O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea per-
în anul 2016, prorogarea unor termene,
sonalului plătit din fonduri publice în anul
precum și unele măsuri fiscal-bugetare și
2016, prorogarea unor termene, precum și
pentru modificarea și completarea unor acte
unele măsuri fiscal-bugetare, modificată prin
normative, astfel cum a fost modificată și
O.U.G. nr. 20/2016, aprobată cu modificări și
completată de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G.
completări prin Legea nr. 250/2016.
nr. 43/2016.
JURISPRUDENŢĂ
În anexele legilor-cadru de salarizare pe familii

În situaţia în care Legea nr. 71/2015 ar fi produs
ocupaţionale există și prevederi speciale
efectele invocate de reclamant prin acţiune, cu
aplicabile principiului specialia generalibus
privire la toţi funcţionarii publici și nu doar la
derogant, pentru personalul salarizat în baza
cel la care se referă art. 51, nu ar mai fi fost
acestor anexe, prin care se prevede o procedură
necesară apariţia O.U.G. nr. 20/2016 pentru
specială de contestare în faţa ordonatorului
modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015
de credite, urmată de o procedură judiciară în
privind salarizarea personalului plătit din
contencios administrativ.
fonduri publice în anul 2016, prorogarea
unor termene, precum și unele măsuri fiscal- Spre deosebire de norma specială, care
bugetare și pentru modificarea și completarea instituie o procedură specială în faţa ordo-
unor acte normative. natorului de credite, dispoziţia cu aplicare
generală nu instituie o procedură prealabilă
IV. Soluţia instanţei de recurs
în sensul Legii contenciosului administrativ
Curtea, analizând recursul, constată că este nr. 554/2004, întrucât nu este urmată de o
neîntemeiat, pentru următoarele considerente: acţiune în contencios administrativ, salariatul
nemulţumit urmând a se îndrepta la instanţa
În ce privește critica de recurs întemeiată competentă în ceea ce privește raportul său
pe art. 488 pct. 5 C. pr. civ. privind greșita de muncă.
respingere a excepţiei inadmisibilităţii Curtea
reţine că este nefondată. Astfel, funcţionarii publici se pot adresa
instanţei de contencios administrativ, potrivit
Legea nr. 284/2010 a fost succedată, în Legii nr. 188/1999.
perioada 2011-2016, de legi speciale anuale
de salarizare, astfel: Legea nr. 285/2010, Chiar dacă actul de stabilire a drepturilor
Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. salariale este denumit act administrativ în
nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din alin. (2) al art. 34 din Legea nr. 330/2009,
O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea
unor măsuri financiare în domeniul bugetar, nr. 285/2010, art. 12 din O.U.G. nr. 103/2013,

art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, faţă de distincţia necesar a se recurge la procedura prealabilă
făcută la alin. (4) din aceleași dispoziţii legale, atunci când funcţionarii publici, având aceeași
referitor la instanţele competente, acesta încadrare solicită acordarea diferenţelor
nu reprezintă decât înscrisul doveditor prin salariale pentru a înlătura discriminările
care angajatorul face aplicarea dispoziţiei de existente.
salarizare (aspect ce ţine de organizarea proprie
și funcţionarea internă), fără a dobândi sensul Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor
de act emis, chiar cu caracter individual, în nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins
exercitarea atribuţiilor de putere cu care un nelegală, ci vizează obligarea angajatorului
organ administrativ a fost învestit. la plata unor drepturi salariale neacordate,
precum și atunci când angajatorul nu a emis
Prin urmare dacă în legile-cadru se putea un act administrativ, admisibilitatea cererii de
contesta, în procedura specială, salariul de chemare în judecată cu care funcţionarul public
bază, dar și sporurile, premiile, alte drepturi a învestit instanţa de contencios administrativ
salariale acordate prin lege, potrivit actelor nu este condiţionată de parcurgerea procedurii
normative anuale de salarizare, se contestă la prealabile.
ordonatorul de credite doar salariile de bază/
de încadrare stabilite de acesta. În ce privește critica de recurs privind greșita
aplicare a legii întemeiată pe art. 488 pct. 8
De asemenea, funcţionarii publici trebuie C. pr. civ. Curtea reţine de asemenea că este
să urmeze procedura prealabilă atunci când neîntemeiată.
sesizează instanţa de contencios administrativ
cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/ La data de 9 aprilie 2015, a intrat în vigoare
modificarea actelor administrative - comu- Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
nicate - prin care angajatorii cărora li se aplică nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, plătit din fonduri publice în anul 2015, precum
art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea și alte măsuri în domeniul cheltuielilor
nr. 285/2010 și art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 publice, prin care s-a introdus alin. (5 1) la
au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care prevede
plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile următoarele: „Prin excepţie de la prevederile
salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/ alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru
reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de al Parlamentului și din celelalte instituţii și
bază. autorităţi publice, salarizat la același nivel,
precum și personalul din cadrul Consiliului
Per a contrario, nu fac obiectul procedurii Concurenţei și al Curţii de Conturi, inclusiv
de contestare administrativă alte categorii personalul prevăzut la art. 5 din aceste
de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) instituţii, care beneficiază de un cuantum al
reglementate de lege, ce pot intra în salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât
venitul brut al salariatului, nerecunoscute cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași
de angajator, și nici eventualele solicitări instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare
de acordare retroactivă a oricăror drepturi funcţie/grad/treaptă și gradaţie, va fi salarizat
salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea
dreptul comun care permite formularea unei în aceleași condiţii”.
acţiuni directe la instanţa competentă a statua
asupra litigiilor privind drepturile salariale Rezultă, așadar, din cuprinsul art. 1 alin. (1)
pretinse de părţi, recunoscute sau nu de din Legea nr. 71/2015 că legiuitorul a aprobat
ordonatorii de credite. De asemenea, nu este O.U.G. nr. 83/2014, stabilind că în cursul

anului 2015 cuantumul brut al salariilor drepturile prevăzute și acordate prin sentinţa
de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor atacată.
funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare
de care beneficiază personalul plătit din fonduri De altfel, Î.C.C.J. prin Decizia nr. 23/2016 a
publice se menţine la același nivel cu cel ce se dezlegat problema legată de interpretarea
acordă pentru luna decembrie 2014 în măsura textelor legale sub aspectul definirii
în care personalul își desfășoară activitatea sintagmei salarizat la același nivel, statuând
în aceleași condiţii cu excepţia personalului că din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010,
din aparatul de lucru al Parlamentului și din cu modificările și completările ulterioare,
celelalte instituţii și autorităţi publice, salarizat rezultă că autorităţile și instituţiile publice în
la același nivel, precum și personalul din cadrul favoarea cărora este edictată norma din art. 1
Consiliului Concurenţei și al Curţii de Conturi, alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
instituţii, care beneficiază de un cuantum al cu modificările și completările ulterioare, sunt
salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2
cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010,
instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare cu modificările și completările ulterioare,
JURISPRUDENŢĂ
funcţie/grad/treaptă și gradaţie, care va fi precum și autorităţile și instituţiile publice

salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1
activitatea în aceleași condiţii. alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 71/2015,
Raportat la prevederile acestui act normativ, cu modificările și completările ulterioare,
Curtea precizează că în înţelesul dispoziţiilor instituţia recurentă făcând parte din aceste
art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 sintagma categorii.
„salarizat la același nivel” nu trebuie înţeleasă
ca o normă de trimitere la categoriile de Suprapunând cele două texte, prin coroborarea
funcţionari și personal contractual salarizat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată
la același nivel cu aparatul Parlamentului, cu modificări și completări prin Legea
ci corespunde noţiunii de „același nivel cu nr. 71/2015, cu modificările și completările
cel ce se acordă pentru luna decembrie ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-
2014”, noţiune avută în vedere cu prilejul cadru nr. 284/2010, cu modificările și
reglementării alin. (1) și (2) al art. 1 din completările ulterioare, dar și cu observarea
O.U.G. nr. 83/2014 și prin care executivul a principiului reglementat la art. 3 lit. c) din
intenţionat păstrarea în plată a salariilor în același act normativ, rezultă că personalul
cursul anului 2015 la același nivel cu cel din din „celelalte autorităţi și instituţii publice”
luna decembrie a anului 2014. la care se referă textul supus interpretării
sunt: (...) celelalte organe de specialitate ale
Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G.
administraţiei publice centrale, autorităţi ale
nr. 83/2014 privind salarizarea personalului
administraţiei publice locale, alte autorităţi
plătit din fonduri publice în anul 2015, precum
și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publice, autorităţi administrative autonome
publicată în M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, (altele decât Consiliul Concurenţei și Curtea de
își produce efectele începând cu 9 aprilie 2015. Conturi), precum și instituţiile din subordinea
acestora, finanţate integral din bugetul de stat,
Prin urmare, de la această dată pârâta trebuia bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de
să stabilească și să plătească reclamantei B.I. stat, bugetele fondurilor speciale.

Către această dezlegare s-a apreciat că premerg salarizare stabilit în urma unei comparaţii
și principiile reglementate de art. 3 din aceeași între personalul din aparatul de lucru al
Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările și Parlamentului și personalul din celelalte
completările ulterioare, în special cel definit autorităţi și instituţii publice, întrucât, ca
la lit. c): echitate și coerenţă, prin crearea de regulă, nu se poate susţine că personalul
oportunităţi egale și remuneraţie egală pentru din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii
muncă de valoare egală, pe baza principiilor și publice ocupă aceleași funcţii cu personalul
normelor unitare privind stabilirea și acordarea din aparatul de lucru al Parlamentului (chiar
salariului și a celorlalte drepturi de natură dacă identitatea de studii și vechime, în unele
salarială ale personalului din sectorul bugetar”. cazuri, ar putea fi întrunită).
În mod neîndoielnic, s-a reţinut că acest Totodată, s-a afirmat că nu s-ar putea
principiu denotă în mod esenţial asumarea de concluziona, contrar obiectivului afirmat
către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, în mod explicit de legiuitor – eliminarea
respectiv un tratament juridic echitabil și discriminărilor –, că, adoptând această normă
nediscriminatoriu între categoriile de personal de excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1) și (2)
din sectorul bugetar care desfășoară muncă din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări
de valoare egală, în sensul de a se asigura și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de modificările și completările ulterioare, scopul
salarizare, o remuneraţie egală. acesteia nu este atins, pentru că s-ar nega
însăși justificarea textului nou-introdus.
Același principiu este și cel care a stat la baza
amendării textului de la art. 1 din O.U.G. În plus, s-a apreciat că trebuie luat în consi-
nr. 83/2014, prin introducerea alin. (51), cu derare că, acceptându-se o astfel de interpre-
ocazia dezbaterilor de la nivelul Comisiei tare, contrară scopului și substanţei normei,
pentru muncă și protecţie socială și Comisiei s-ar menţine inechităţile ori diferenţele
pentru buget, finanţe și bănci din Camera salariale în cadrul aceleiași categorii de
Deputaţilor, întrucât, astfel cum rezultă din personal și, în consecinţă, ar persista discri-
Raportul comun din 17 martie 2015 al aces- minarea pe care legiuitorul a intenţionat să o
tora asupra proiectului de lege pentru apro- elimine prin edictarea acestui text, pentru a
barea O.U.G. nr. 83/2014, motivarea amen- pune în acord legislaţia internă cu prevederile
damentului privind introducerea alin. (51) în Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
cuprinsul art. 1 din această ordonanţă a fost și a libertăţilor fundamentale, dar și cu cele ale
următoarea: pentru clarificarea textului și dreptului Uniunii Europene.
eliminarea discriminării între persoane care
ocupă aceleași funcţii, în aceleași condiţii de Astfel, s-a constatat că potrivit jurisprudenţei
studii și vechime. Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţie,
Pornind de la motivarea acestui amendament, discriminarea înseamnă aplicarea unui
Curtea a considerat evidenţa faptului că tratament diferit unor persoane aflate în
sintagma „salarizat la același nivel” care situaţii comparabile, fără ca acesta să se bazeze
explicitează categoriile de destinatari ai pe o justificare obiectivă și rezonabilă (Cauza
normei de excepţie de la art. 1 alin. (51) din D. c. României din 21 februarie 2008, Cauza
O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări Marcks c. Belgiei - 1979 etc.).
și completări prin Legea nr. 71/2015, cu
modificările și completările ulterioare, Curtea a învederat că și din interpretarea art. 1
nu poate avea în vedere același nivel de alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată

cu modificări și completări prin Legea publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă și

nr. 71/2015, cu modificările și completările gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim dacă
ulterioare, rezultă intenţia legiuitorului ca
își desfășoară activitatea în aceleași condiţii.
prin adoptarea acestei norme să elimine
discriminările existente între persoane care Această prevedere se aplică și în cadrul stabilirii
ocupă aceleași funcţii, în aceleași condiţii de cuantumului gradaţiilor de care a beneficiat
studii și vechime, așadar în acord cu scopul personalul care a avansat în gradaţie după
legii, iar, pe de altă parte că nu poate fi anul 2010.
înlăturată obligaţia instanţei de judecată de a
face aplicarea prioritară a Convenţiei pentru Concluzionând, rezultă că Legea nr. 71/2015
apărarea drepturilor omului și a libertăţilor
pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind
fundamentale și a jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului ori a dreptului salarizarea personalului plătit din fonduri
Uniunii Europene și a jurisprudenţei Curţii publice în anul 2015, precum și alte măsuri
de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţie ce în domeniul cheltuielilor publice, publicată în
decurge din dispoziţiile art. 20 din Constituţia
M. Of. nr. 233 din 6 aprilie 2015, își produce
României, dar și din jurisprudenţa instanţei
europene și, respectiv, a Curţii de Justiţie a efectele începând cu 9 aprilie 2015, dată
JURISPRUDENŢĂ
Uniunii Europene. de la care pârâta trebuia să stabilească și să

plătească reclamantei B.I. drepturile prevăzute
Având în vedere că O.U.G. nr. 83/2014 a fost
adoptată pentru reglementarea salarizării și acordate prin sentinţa atacată.
personalului plătit din fonduri publice în anul
2015, rezultă că, din punct de vedere temporal, Totodată, Curtea constată, potrivit recu-
acest act normativ are o activitate limitată în noașterii părţilor, că începând cu 1 august
timp - 1 ianuarie 2015 - 31 decembrie 2015, 2016, conform dezlegării Î.C.C.J. în
astfel că momentul iniţial al aplicării acesteia Decizia nr. 23/2016, adoptându-se O.U.G.
a fost 1 ianuarie 2015.
nr. 20/2016, s-a remediat situaţia în ce privește
Ca atare, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat discrepanţele apărute între salariile de bază
posibilitatea ca personalul încadrat în ale funcţionarilor publici, încadraţi pe aceeași
instituţiile și autorităţile publice care avea
funcţie publică și în același grad profesional, cu
un nivel al salariului de bază și al sporurilor
mai mic decât cel stabilit la nivel maxim consecinţa modificării Ordonanţei nr. 57/2015,
în cadrul aceleiași instituţii sau autorităţi prin introducerea art. 31.

MERIDIANE JURIDICE
Drept comparat: analiza reglementărilor referitoare la starea de urgenţă...
Drept comparat: analiza reglementărilor

referitoare la starea de urgenţă în lumina
dispoziţiilor referitoare la prevenirea şi
represiunea actelor de terorism
Dr. Andrei DUŢU
Adoptat de executivul american ca replică directă la evenimentele din 11 septembrie 2001, Patriot
Act reprezintă actul normativ care, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, a schimbat politica
de luptă împotriva terorismului. În esenţa sa, acesta are ca obiect detectarea şi combaterea
terorismului, prin utilizarea unei serii de mijloace ce cuprind, printre altele, consolidarea cooperării
şi partajării de informaţii între puterile publice competente în domeniul informaţiilor, apărării
şi cel jurisdicţional. După acest model, statele europene, într-o mai mică sau mai mare măsură,
adaptată în funcţie de riscul expunerii la terorism, au adoptat reglementări similare, ale căror
dispoziţii relative la starea de urgenţă face obiectul analizei de faţă.
1. Regimul juridic al stării de urgenţă

Franţa avea deja reglementată starea de urgenţă prin Legea nr. 55-385 din 3 aprilie 1955, în cu-
prinsul căreia se stabileşte că reprezentanţii centrali şi locali ai puterii executive beneficiază de
puteri sporite pentru a se opune unui „pericol iminent”, rezultând din atingeri grave aduse ordinii
publice sau din evenimente care, prin natura şi gravitatea lor, comportă caractere de calamitate
publică.
Constituţia spaniolă stabileşte un cadru fix de reglementare pentru acest regim; prin lege
organică, se prevede că „starea de excepţie” implică faptul că „exercitarea liberă a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, funcţionarea normală a instituţiilor democratice şi a serviciilor publice
esenţiale comunităţii sau orice alt aspect de ordine publică sunt afectate într-o aşa măsură, încât
exerciţiul competenţelor de drept comun nu este suficient pentru restabilirea şi menţinerea
ordinii”.
În Portugalia, tot la nivel constituţional, se au în vedere situaţiile de agresiune din partea puterilor
străine, reale sau iminente, de ameninţare gravă la adresa ori de tulburare a ordinii constituţionale
democratice, sau de calamitate publică, care încă nu justifică adoptarea „stării de asediu”, şi se
acordă autorităţilor publice competente de a adopta măsuri prin care să se asigure revenirea
rapidă la funcţionarea normală a instituţiilor.
Printr-o lege britanică adoptată în 2004, s-a permis adoptarea de către executiv a măsurilor de
urgenţă în vederea combaterii unei crize, şi i se conferă în acest sens, sub controlul parlamentului,
puteri extinse, susceptibile a limita anumite drepturi fundamentale, în vederea protejării
populaţiei şi a bunurilor şi pentru a restabili activitatea structurilor statului.
MERIDIANE JURIDICE | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 235

Andrei DUŢU
În Germania, legislaţia face referire la noţiunea de „pericol iminent” susceptibilă să justifice, în

limitele prevăzute de lege, anumite restricţii impuse drepturilor fundamentale. Singurul regim
de criză, care permite limitarea unei libertăţi publice, este „starea de tensiune”.
Deşi conceptul de „stare de urgenţă” nu este recunoscut de legislaţia belgiană, executivul poate
exercita puteri extraordinare, cu condiţia adoptării unei legi de abilitare în caz de circumstanţe
excepţionale. Prin aceasta se stabilesc limitele în timp ale acestor circumstanţe, domeniile
avute în vedere, obiectivele şi întinderea acestor măsuri, care nu implică suspendarea aplicării
dispoziţiilor relative la drepturile fundamentale recunoscute la nivel constituţional.
În fine, nici Constituţia italiană nu recunoaşte un concept similar cu starea de urgenţă, aşa cum
a fost detaliată mai sus.
2. Condiţii specifice
Măsurile adoptate şi durata acestora trebuie să aibă un caracter indispensabil pentru a se asigura
revenirea la situaţia normală, conform legislaţiilor spaniole, portugheze şi britanice. Mai mult
decât atât, în Spania şi în Portugalia, acestea trebuie să fie proporţionale cu situaţia de fapt.
Declararea motivată a „stării de urgenţă” se impune în Portugalia şi în Marea Britanie; durata

acesteia, sau a variantelor sale echivalente, nu poate fi mai mică de 7 zile de la data informării
parlamentului cu privire la măsurile ce urmează a fi adoptate, şi nu poate depăşi 30 de zile, cu
rezerva acordului acestuia (Marea Britanie). În Spania şi Portugalia, intervalul este între 15 şi
30 de zile şi poate fi reînnoit. Dreptul portughez impune şi ca măsurile luate în ceea ce priveşte
suspendarea drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor fundamentale să respecte principiile egalităţii
MERIDIANE JURIDICE
şi nondiscriminării.
3. Necesitatea acordului parlamentului

Ca regulă generală, conducerea executivului formulează o cerere de aviz adresată adunării
parlamentare specifice fiecărui stat. În Marea Britanie, puterea executivă poate adopta măsuri
de urgenţă, care intră în vigoare la momentul prezentării lor în faţa parlamentului şi care devin
caduce, dacă cele două camere ale legislativului adoptă o rezoluţie expresă în acest sens sau nu
se pronunţă asupra acestora timp de 7 zile.
În Portugalia, este obligatoriu ca executivul să prezinte lista exactă a drepturilor, libertăţilor

şi garanţiilor fundamentale care urmează a fi suspendate, iar în Spania, drepturile și libertăţile
susceptibile de a fi suspendate sunt prevăzute expres în constituţie.
Atât în Spania, cât şi în Portugalia, starea de urgenţă se declară prin decret, iar parlamentele
respective sunt convocate de urgenţă. În Marea Britanie, cum am arătat şi mai sus, măsurile se
aplică de la momentul informării parlamentului şi produc efecte, de regulă, pentru 7 zile.
236 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | MERIDIANE JURIDICE

4. Efectele stării de urgenţă
a) asupra libertăţilor publice
În Spania, autoritatea administrativă poate dispune reţinerea oricărei persoane suspectată de

a aduce atingere ordinii publice, pentru o perioadă de cel mult 10 zile, respectarea drepturilor
sale fundamentale fiind asigurată prin informarea sa, de îndată şi în manieră comprehensibilă,
cu privire la motivele reţinerii sale şi prin confirmarea acesteia de către o instanţă de judecată
în termen de maxim 24 de ore. În Marea Britanie, legislaţia oferă posibilitatea rechiziţionării,
confiscării şi distrugerii unui bun, cu sau fără despăgubire.
În ce priveşte libertatea de adunare, aceasta poate fi suspendată sau supusă unor restricţii
totale şi parţiale în Spania, cu excepţia reuniunilor organizate de partidele politice, de sindicate,
organizaţii patronale sau celor relative la intervenţia agenţilor publici mandataţi de autoritatea
administrativă în locurile expres stabilite şi/sau destinate acestor întruniri. Corolar acestor
restricţii, legislaţia spaniolă dispune posibilitatea interzicerii grevelor sau a oricăror acţiuni relative
conflictelor colective de muncă.
În manieră similară, legea portugheză prevede că reuniunile organelor statutare ale partidelor
politice sindicatelor şi asociaţiilor profesionale nu pot fi interzise, descurajate sau supuse
autorizării prealabile. În schimb, legislaţia britanică permite ca adunările să fie interzise sau supuse
unui regim de autorizare.
Dreptul la libera circulaţie poate fi, de asemenea, limitat în sistemele juridice luate ca exemplu,
atât în ceea ce priveşte persoanele, cât şi în ceea ce priveşte vehiculele de orice fel; în cazul Marii
Britanii, se pot stabili interdicţii precise privind circulaţia între două sau mai multe localităţi
sau puncte de interes, se pot impune itinerarii ori trasee obligatorii, sau se pot interzice toate
călătoriile, într-un anumit interval de timp.
Cu privire la inviolabilitatea domiciliului, şi acest drept fundamental poate fi restrâns, în vederea

efectuărilor inspecţiilor sau perchiziţiilor domiciliare necesare (în Spania); de precizat că aceste
limitări se pot realiza şi prin măsuri indirecte, precum, de pildă, simplificarea regulilor procedurale
cu privire la perchiziţii sau alte mijloace de probă, în Portugalia.
Autorităţile spaniole au dreptul să dispună confiscarea tuturor armelor, muniţiilor sau

substanţelor explozibile, şi de a ordona suspendarea sau supravegherea temporară a activităţilor
comerciale şi industriale susceptibile a ameninţa ordinea publică, cât şi închiderea sălilor de
spectacol, localurilor de alimentaţie publică sau orice alte structuri similare (baruri, restaurante
etc.). De asemenea, poate interveni suspendarea oricărei publicaţii, emisiuni de radiodifuziune
şi televiziune, spectacol de teatru sau de cinematograf.
Legea britanică se limitează la a preciza că se poate dispune interzicerea unor „anumite activităţi”,
fără ca acestea să fie nominalizate în mod expres.
Cu privire la transport şi comunicaţii, legislaţiile avute în vedere permit controlul tuturor

mijloacelor de transport şi a încărcăturilor transportate de acestea, cât şi a comunicaţiilor de orice

Andrei DUŢU
fel, fără cenzură prealabilă. În plus, se pot dispune măsuri de supraveghere şi protecţie a clădirilor,
instalaţiilor, lucrărilor în desfăşurare, serviciilor de interes public şi industriilor de orice fel.
b) asupra funcţionării instituţiilor publice
Dispoziţiile constituţionale prevăd, în Spania, că parlamentul se va reuni în plen, inclusiv în afara

sesiunilor parlamentare, iar camera inferioară – Congresul deputaţilor – nu va putea fi dizolvat pe
perioada aplicării „stării de excepţie”, şi nici nu îşi poate întrerupe activitatea. Acelaşi lucru este
valabil şi în privinţa celorlalte autorităţi publice, centrale, regionale sau locale.
În Portugalia, comisia permanentă a legislativului emite o decizie la cererea preşedintelui

republicii, prin care se autorizează aplicarea stării de urgenţă, în aşteptarea unei reuniuni plenare.
Adunarea parlamentară a republicii nu poate fi dizolvată în perioada în care situaţia excepţională
este în vigoare. În plus, prin aceleaşi reglementări care stabilesc condiţiile stării de urgenţă se
stabilesc şi condiţiile de intervenţie a forţelor armate.
În Marea Britanie, legislaţia în domeniu permite modificarea repartizării competenţelor, acordând

executivului libertatea de a nu aplica sau modifica o lege sau o dispoziţie adoptată în baza unei
legi, de a cere unei persoane sau unei instituţii să acţioneze în exerciţiul funcţiilor sale, sau de a
acorda o anumită competenţă specială unei instanţe de judecată.
Orice revizuire a constituţiei, în perioada de aplicare a stării excepţionale, este interzisă în Spania
şi Portugalia, iar orice modificare a dispoziţiilor constituţionale relative la regimul stării de urgenţă
în aceeaşi perioadă sau a funcţionării obişnuite a statului este, de asemenea, prohibită.
5. Modificare, reînnoire, încetare

MERIDIANE JURIDICE
În Spania, atunci când doreşte suplimentarea măsurilor de urgenţă, guvernul prezintă congresului
o nouă cerere, în condiţiile aplicabile solicitării iniţiale. Pentru a pune capăt „stării de excepţie”
înainte de termenul stabilit, se impune informarea parlamentului.
Legislaţia portugheză stabileşte că măsurile iniţiale pot fi reînnoite sau extinse în condiţii similare
celor care au justificat adoptarea iniţială, şi pot fi reduse prin decret al şefului statului.
Echivalentul spaniol al stării de urgenţă poate fi prelungit până la 30 de zile, sub rezerva autorizării
adunării deputaţilor, şi numai pentru 15 zile, în cazul Portugaliei.
6. Controlul legalităţii, competenţe jurisdicţionale şi sancţiuni de

ordin penal
În timpul stării de urgenţă, guvernul portughez este obligat să-l informeze atât pe preşedinte,
cât şi adunarea parlamentară, cu privire la măsurile adoptate, apoi, în cele 15 zile ce urmează
încetării sale sau de după fiecare reînnoire, acesta trimite parlamentului un raport detaliat cu
privire la aceleaşi măsuri.
Actele administraţiei publice spaniole adoptate în această perioadă pot face obiectul unei acţiuni
jurisdicţionale în condiţiile dreptului comun. În acelaşi timp, persoanele care au suferit prejudicii
238 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | MERIDIANE JURIDICE

cauzate de „starea de excepţie”, prin acte care nu le sunt imputabile, au dreptul la despăgubire.
În cazul Portugaliei, judecătorii de instrucţie primesc, în termen de 24 de ore, informaţiile cu
privire la arestările la domiciliu şi reţinerile persoanelor, în calitate de sancţiuni aplicate faptelor
prin care s-a încălcat regimul stării de urgenţă. De asemenea, cetăţenii îşi păstrează capacitatea
de a formula acţiuni jurisdicţionale în faţa instanţelor de drept comun, având ca obiect încălcări
ale drepturilor, libertăţilor şi garanţiilor lezate sau ameninţate prin orice dispoziţie contrară
constituţiei sau legilor în vigoare.
În Spania, dacă o instanţă de judecată constată săvârşirea de fapte contrare ordinii şi siguranţei
publice, aceasta poate, după audierea reprezentantului ministerului public, să dispună împotriva
celui responsabil măsura detenţiei provizorii, până la încetarea stării de excepţie. În Portugalia,
încălcarea dispoziţiilor prevăzute de documentul prin care se instaurează starea de urgenţă
constituie infracţiune.
Sancţiunile dispuse de autorităţile spaniole competente cu aplicarea stării de excepţie încetează

odată cu aceasta, cu excepţia celor cu caracter definitiv. În Marea Britanie, executivul are
capacitatea de incrimina anumite fapte având ca obiect nerespectarea sau obstrucţionarea
măsurilor dispuse.

ISTORIA JURIDICĂ
Vespasian Erbiceanu – arhitectul revenirii Basarabiei în spaţiul juridic românesc interbelic
Vespasian Erbiceanu –
arhitectul revenirii Basarabiei în
spaţiul juridic românesc interbelic
Cu o pregătire teoretică complexă (deopotrivă cu studii juridice și teologice) și o practică socio-

profesională multilaterală – magistrat de Înaltă Curte, director de publicaţie juridică, autor de
lucrări și articole de specialitate remarcabile – Vespasian Erbiceanu reprezintă personalitatea
emblematică a procesului de revenire a Basarabiei în spaţiul juridic românesc interbelic. Prezenţa
sa a fost hotărâtoare în toate procesele (re) unirii juridice a Moldovei răsăritene cu Vechiul
Regat: naţionalizarea justiţiei, unificarea legislativă, stabilirea bazelor legale ale revenirii bisericii
ortodoxe basarabene în cadrul Bisericii mamă, crearea presei și a doctrinei juridice româneşti în
această provincie ș.a.
Născut la 30 noiembrie 1863 în comuna Buciumi, de lângă Iași, în Moldova istorică, el a devenit
după 1918 mesagerul ideilor și înfăptuitorul vieţii juridice românești, moderne în Moldova
dintre Prut și Nistru. A făcut parte dintr-o respectabilă familie românească: tatăl său, Gheorghe
Erbiceanu, a fost unul dintre dascălii de frunte ai Seminarului teologic de la Socola, unde
preda limba și literatura elină, iar mama sa, Iulia, provenea din familia Scriban. Cu o asemenea
ascendenţă, a urmat cursurile primare și secundare la Seminarul de la Socola după care, optând
pentru o carieră teologică, conform unei tradiţii familiale, s-a înscris la Academia Teologică din
Kiev, unde a dobândit licenţa în teologie.
Ca un semn al chemării istoriei, a abandonat mersul spre cariera preoţească urmând și cursurile
Facultăţii de drept a Universităţii din Iași, unde a avut printre colegi și pe basarabeanul Constantin
Stere (1865-1936), iar ca profesor pe reputatul „civilist” Dimitrie Alexandresco (1850-1925),
obţinând licenţa în drept în 1896, cu o lucrare având ca temă Gestiunea de afaceri în dreptul
roman și român.
Cu o astfel de pregătire și dintr-un tainic impuls interior Vespasian Erbiceanu a decis apoi să
practice dreptul, fiind numit în 1900 judecător supleant la Judecătoria ocolului II din Iași. Multe
din hotărârile pronunţate și redactate în această calitatea aveau să fie comentate în paginile
presei juridice, precum revista Curierul Judiciar, ca modele de raţionament și aplicare judicioasă
a legii. Drept recunoaștere a unor merite de această natură, în 1902 a devenit membru al
Comitetului de redacţie al bine-cunoscutei publicaţii juridice bucureștene, aflată atunci sub
direcţiunea ieșeanului D. Alexandresco.
La 1 septembrie 1904 a fost avansat judecător de instrucţie, la secţia I-a a Tribunalului Iași. În
prima etapă a activităţii sale profesional-publicistice, beneficiind de o solidă pregătire juridico-
universitară și de cunoașterea mai multor limbi: latină, franceză, germană și rusă a elaborat
și publicat o serie de articole vizând noutăţi juridice din Europa occidentală, cu precădere din
ISTORIA JURIDICĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 243

Mircea DUŢU
Franţa, precum cele legate de încadrarea juridică a furtului de energie electrică ori dezbaterea
asupra existenţei și naturii juridice a dreptului asupra propriei imagini, dar și subiecte referitoare
la tehnica juridică, interpretarea legii ori suplinirii legislative.
Referitor la una dintre aceste teme, și exprimând o opinie avansată, el scria: „Cu alte cuvinte, după
această părere, dreptul asupra imaginii ar putea constitui foarte bine un obiect de comerţ. Noi,
cu riscul de a părea retrograzi, socotim că acesta în drept este inadmisibil, pentru că îngrădirea
unei asemenea utilizări venale a dreptului asupra propriei imagini nu poate contribui întru nimic
la perfecţionarea morală a omului, ceea ce, îndrăznim a afirma, constituie una din problemele
supreme ale dreptului”.
Cu ocazia aniversării Centenarului Codului civil francez din 1804, în 1904 a publicat un articol
consacrat evenimentului în care remarca, printre altele: „noua codificare a adus cu sine avantaje
care s-au revărsat ca o mână binefăcătoare asupra societăţii române, deschizându-i drum larg și
drept către progres, pentru descoperirea căruia ar fi trebuit, altmintrelea, necalculată risipă de
energie, nesfârșite încercări și dibuiri în van și în îndoială.
Spiritul românesc deschis și pătrunzător, potrivirea conformării noastre mintale cu aceea a

francezilor au făcut ca ideile legiuirii noi să străbată și să se asimileze încetul cu încetul în masele
adânci ale poporului, stimulându-i energia sa latentă și înlesnindu-i putinţa de a-și forma un
substrat sufletesc apt de a produce și a întreţine o cultură juridică proprie”.
Pentru buna sa activitate profesională în anul 1910, după 10 ani de experienţă la această instanţă,
a fost promovat prim-președinte al Tribunalului Iași, iar în 1914 a devenit consilier la Curtea de
Apel din Capitala Moldovei.
Declanșarea, prin actul din 1918, a procesului de desăvârșire a formării statului naţional român,
respectiv prin rezoluţia Sfatului Ţării de la Chișinău din 27 martie/9 aprilie, a deschis problema
integrării juridice a noilor provincii alipite la statul român, începând cu Basarabia. Cercul
autorităţilor române, politico-judiciare retrase în capitala Moldovei, a căzut de acord că persoana
cea mai potrivită pentru conducerea operei de reunificare juridică a Basarabiei este consilierul
Curţii de Apel din Iași, Vespasian Erbiceanu.
A fost desemnat astfel, mai întâi la 31 martie, consilier tehnic al Ministerului Justiţiei pe lângă
Directoratul de Justiţie al Basarabiei, funcţie îndeplinită până la 14 octombrie 1918. În ziua
ISTORIA JURIDICĂ
următoare, a fost numit prim-președinte al Curţii de Apel din Chișinău, calitate în care a condus
opera de naţionalizare a justiţiei din această parte a ţării, deschizând, la 22 octombrie, primul an
judecătoresc românesc în Moldova dintre Prut și Nistru.
Comisia juridică consultativă creată la 19 octombrie 1918 a realizat o serie de studii și analize a
rânduielilor locale din Basarabia, aplicate cu titlu tranzitoriu și au fost traduse în limba română
în acest sens, pregătindu-se astfel reglementările noi, necesare unificării legislative cu ţara.
Tot la Chișinău a fost iniţiatorul a două importante proiecte: cel al Cercului de studii juridice
și sociale, destinat a contribui la răspândirea cunoștinţelor socio-juridice în limba română în
mediul basarabean și, respectiv, al revistei Cuvântul Dreptăţii, al cărui prim număr a apărut la
15 ianuarie 1919.
244 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | ISTORIA JURIDICĂ

La 22 septembrie 1923 a fost avansat consilier la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, unde a
funcţionat în cadrul secţiei a III-a, iniţial conducând completele speciale vizând problemele
juridice ale recursului în casaţie, în dosarele înaintate din Basarabia.
Pentru asemenea lucrări întemeietoare în Moldova răsăriteană V. Erbiceanu avea să fie ales

membru corespondent al Academiei Române, în calitate de jurist, fiind primul dintre slujitorii
dreptului de la Chișinău care se bucura de această înaltă demnitate academică.
Propus de Secţiunea istorică la 25 mai, Vespasian Erbiceanu era ales membru corespondent al
Academiei Române, în locul lui Ștefan Longinescu (1865–1931), în ședinţa generală din 30 mai
1932, cu unanimitate de voturi.
În raportul de recomandare prezentat de acad. Andrei Rădulescu, după ce se arăta că pe lângă

activitatea sa în magistratură, „unde a lucrat 36 de ani și a făcut o frumoasă carieră”, V. Erbiceanu
a avut și o „îndelungată și continuă activitate ca publicist și cercetător în domeniul Dreptului”,
sunt prezentate principalele repere ale acesteia. Se precizează, astfel, mai întâi, că una dintre
primele sale lucrări, Tendinţe noi în Drept, apărută în 1908, a fost premiată de Academia Română
și că, încă din 1904, publicase o interesantă cercetare G. Tarde și importanţa lucrărilor sale, iar în
1907 Evoluţia morală, după care, în 1914, Sistemul de educaţie al deţinuţilor; acestora li se adăugau
„diverse articole publicate în revistă”.
În continuare este relevată o altă faţetă de acţiuni ştiinţifico-practice ale distinsului magistrat:
„După alipirea Basarabiei, d-l Erbiceanu joacă un rol deosebit de important. Graţie cunoștinţei
limbei ruse și pregătirii sale, unanim recunoscută, este chemat să îndeplinească o misiune foarte
grea, să contribuie la organizarea justiţiei române în provincia desrobită.
Fiind numit Prim-Președinte al Curţii de Apel din Chișinău, a muncit fără preget pentru această
frumoasă operă; stăruind să se introducă legile românești, fie în întregime, fie adaptându-le
stărilor de acolo. Dar pentru a ușura sarcina magistraţilor români și a publicului care nu știa
rusește, a tradus în colaborare cu Ioan Nădejde, Codul civil rus, procedura civilă, Codul penal,
procedura penală, legea așezămintelor judecătorești, legea acciselor, legea notarială; a fost o
muncă cu atât mai grea cu cât trebuia făcută mai repede, dar de o utilitate nebănuită de mulţi.
D-l Erbiceanu nu s’a mărginit la aceasta ci, a publicat un volum de 350 pag. cu titlul «Legiuiri
locale basarabene», lucrare absolut necesară pentru oricine vrea să se introducă în studiul așa de
dificil al normelor de drept din acea provincie. Este suficient să răsfoiască cineva această lucrare
pentru ca să înţeleagă contribuţia d-lui Erbiceanu pentru Știinţa Dreptului în genere și pentru al
nostru, în special.
Menţionăm, pe lângă acestea, lucrările: Codul lui Alexandru-cel-Bun sau Marea Pravilă a
Moldovei; Aplicarea Dreptului de protimisis în vechea practică judecătorească a Moldovei; Codul
contribuţiunilor directe, în colaborare cu alţi 2 juriști.
Pentru a ajuta și îndruma justiţia română în Basarabia și pentru a da putinţa cercetătorilor să

publice rezultatele lor privitoare la această provincie, a grupat în jurul său o serie de juriști cu
care a întemeiat revista: «Cuvântul Dreptăţii», la Chișinău, pe care a condus-o între 1919-1930
și la care a colaborat statornic.

Mircea DUŢU
Un adânc înţelegător al problemelor din această parte a ţării, a luptat mult pentru unificarea
legislativă și a colaborat la înfăptuirea ei de când Statul Român și-a întins aripile-i ocrotitoare
peste acest ţinut și până la alcătuirea legii respective.
Pentru întreaga, felurită și valoroasa sa activitate în diversele domenii ale Dreptului, Secţiunea
Istorică a socotit că merită să fie ales membru corespondent”[1].
Salutând prima prezenţă în forumul academic a noului membru corespondent, în ședinţa publică
din 16 septembrie 1932, Vicepreședintele I. Bianu sublinia că „Prin alegerea dlui Vespasian
Erbiceanu, Academia a chemat în sânul său o somitate juridică a ţării, iar lucrările acestei instituţii
la care noul ales este rugat să colaboreze cât mai des, vor profita de pe urma unei competenţe
juridice adăugate Academiei”.
Mulţumind pentru marea onoare făcută și după un scurt omagiu adus antecesorului său,
Șt. Longinescu, „un distins jurist, care și-a făcut renume atât prin însemnate lucrări de drept
roman, cât și mai ales prin cercetări în domeniul istoriei dreptului românesc”, a încheiat subliniind
că „În Academie d-sa găsește urmele altui Erbiceanu, unchiul d-sale și reputatul coleg Constantin
Erbiceanu, fostul profesor de la Universitatea din București, care a lăsat posterităţii lucrări
importante. Pe acest drum dorește d-sa să meargă”.[2]
În anul următor, 1933, distinsul jurist prezenta deja două comunicări în ședinţele publice ale
supremului for academic pe teme precum: Soarta justiţiei româneşti în Basarabia după răpirea ei
de ruși la 1812 (31 martie) și Naţionalizarea justiţiei în Basarabia (16 mai), reunite și publicate în
volum, în anul următor[3].
Analiza operei sale teoretice și practice de artizan al naţionalizării justiţiei, al organizării regimului
juridic al bisericii ortodoxe și al unificării legislative din Basarabia, de fondator al presei și doctrinei
juridice din Moldova dintre Prut și Nistru având drept corolar general revenirea acestei provincii
în spaţiul juridic românesc în perioada interbelică, ne arată rolul hotărâtor al personalităţilor
excepţionale în făurirea istoriei. În același timp, în contextul Centenarului Marii Uniri, V. Erbiceanu
rămâne un exemplu viu al contribuţiei marilor juriști, a lumii dreptului în general, la îndeplinire
acestui etern ideal naţional.
Anunţând dispariţia sa, intervenită la 28 decembrie 1943, în ședinţa din 14 ianuarie 1944 a
Academiei Române, președintele înaltului for cultural-știinţific, prof. D. Gusti, arăta: „Vespasian
ISTORIA JURIDICĂ
Erbiceanu a făcut parte dintr’o veche familie de cărturari moldoveni, păstrând și continuând
tradiţia lor de preocupare spirituală superioară, printr’o activitate juridică remarcabilă, ca scriitor
și cercetător, și ca magistrat.
[1]
Analele Academiei Române, tomul L II, Imprimeria Naţională, București, 1932, p. 315.
[2]
Analele Academiei Române, tomul L III, București, 1933, p. 5-6. Este vorba de Constantin Erbiceanu (1838–1913),
istoric, ales membru corespondent la 20 martie 1890, titular la 8 aprilie 1899 și devenit vicepreședinte al Academiei
Române în perioada 23 martie 1904-18 aprilie 1907.
[3]
V. Erbiceanu, Naţionalizarea justiţiei și unificarea legislativă în Basarabia, Academia Română, Studii și Cercetări XXIII,
Imprimeria Naţională, București, 1934.
246 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | ISTORIA JURIDICĂ

Cu Vespasian Erbiceanu pleacă dintre cei vii un jurist eminent, ce poate fi socotit printre primii
și rarii juriști naţionali, cari au lucrat și luptat pentru o unificare a legislaţiei în România Mare”.
În necrologul publicat în numărul 3 din 1 februarie 1944 al „Curierului Judiciar”, se remarca,

printre altele: „A fost o adevărată personalitate prin însușirile sale variate, când de jurist, adânc
cunoscător al legilor și om al dreptăţii, care știa să îmbine armonios speculaţia abstractă a textelor
cu realitatea vie a vieţii, când de erudit cu o cultură enciclopedică, care-i îngăduia să evolueze
cu înlesnire din sfera știinţelor sociale în domeniul istoriei și filozofiei dreptului, abătându-se „cu
caldă simpatie în câmpul problemelor de teologie și morală ...”

ABREVIERI
A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilor C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului
A.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a Tribunal Suprem (Curţii de Apel,
acţionarilor Tribunalului etc.) pe anul…
A.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii
Administrarea Patrimoniului Statului Constituţionale a României pe anul …
A.U.B. – Revista Analele Universităţii C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Bucureşti, Seria Drept Omului
A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor
Blaga – Sibiu” Mobiliare
A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Activelor Bancare Cah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européen
A.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea cam. – camera... (jurisprudenţa franceză)
Activelor Statului Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului României, secţia I, a II-a etc.
Schimb Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză
alin. – alineat (jurisprudenţa franceză)
apud. – citat după CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de
art. – articolul instituire a Comunităţii Europene
AUE – Actul Unic European CECO – Comunitatea Europeană a
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de
B.N.R. – Banca Naţională a României instituire a Comunităţii Europene a
BCE – Banca Centrală Europeană Cărbunelui şi Oţelului
BEJ – Biroul de executori judecătoreşti CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor
BNP – Biroul notarului public Omului / Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
Bul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de
Casaţie şi Justiţie a României CEE – Comunitatea Economică Europeană
/ Tratatul de instituire a Comunităţii
Bul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii
Economice Europene
Supreme de Justiţie a României
(1993-1999) CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice / Tratatul de instituire a
C. aer. – Codul aerian
Comunităţii Europene a Energiei
C. Apel – Curtea de Apel
Atomice
C. civ. – Codul civil
cf. – a se compara cu
C. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)
CEJ – Curtea Europeană de Justiţie
C. com. – Codul comercial
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian) (după intrarea în vigoare a Tratatului
(german) de la Lisabona)
C. F. – cartea funciară CML Rev – Common Market Law Review
C. fam. – Codul familiei (Kluwer Law International)
C. fisc. – Codul fiscal col. civ. – colegiul civil
C. m. – Codul muncii COMI – centrul principalelor interese ale
C. pen. – Codul penal debitorului
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă compl. – completat
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală Convenţie – Convenţia pentru apărarea
C. pr. pen. – Codul de procedură penală drepturilor omului şi a libertăţilor
C. silv. – Codul silvic fundamentale (Convenţia europeană
C. vam. – Codul vamal a drepturilor omului)
C.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial COREPER – Comitetul reprezentanţilor
Internaţional Bucureşti de pe lângă permanenţi
Camera de Comerţ şi Industrie a Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de
României Justiţie a Comunităţilor Europene,
C.C. – Curtea Constituţională Tribunalului de Primă Instanţă şi
C.C.I. – Camera de Comerţ şi Industrie Tribunalului Funcţiei Publice
C.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a D. – Decretul
României D.L. – Decretul-lege
248 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018
Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi
(jurisprudenţa franceză) Dezvoltare Economică
dec. – decizia O.M.C. – Organizaţia Mondială a Comerţului
dec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc. O.R.C. – Oficiul Registrului Comerţului
DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Dreptul – revista Dreptul ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
e.g. – exempli gratia OP – ordin de plată
ECR – European Courts Report (Reports of op. cit. – opera citată
Cases before the Court of Justice and p. – pagina
the Court of First Instance p. n. – paranteza noastră (a autorului)
Ed. – Editura par. – paragraful
ed. – ediţia passim – în diverse locuri
ELR – European Law Review pct. – punctul
en. – englez / britanic PE – Parlamentul European
etc. – etcaetera („şi celelalte”) PESC – Politica Externă şi de Securitate
Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Comună
Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de Plen T. S. – Plenul fostului Tribunal Suprem
instituire a Comunităţii Europene a Probleme de drept – Probleme de drept din deciziile Curţii
Energiei Atomice 1990-1992 Supreme de Justiţie (1990-1992)
ex. – (de) exemplu pt. – pentru
F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional R.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouă
FEI – Fondul european de investiţii R.D.P. – Revista de drept penal
fr. – francez R.R.D. – Revista română de drept
FSE – Fondul social european R.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilor
g. – german R.R.D.E. (C) – Revista română de drept european
G.I.E. – Grup de interes economic (comunitar)
H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri R.R.D.M. – Revista română de dreptul muncii
ibidem – în acelaşi loc R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”
R.R.J. – „Revista română de jurisprudenţă”
idem – acelaşi autor
R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen
infra – mai jos
(Editions Dalloz)
IR – secţiunea „Informations rapides” Rec. – Recueil de la jurisprudence de la
(jurisprudenţa franceză) Cour de justice et du Tribunal de
it. – italian première instance
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Rep. (eventual urmat– (începând cu anul 2007) Repertoriul
J. N. – Revista „Justiţia Nouă” de anul apariţiei) jurisprudenţei Curţii de Justiţie
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne a Comunităţilor Europene şi a
JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Tribunalului de Primă Instanţă a
Générale. La semaine juridique” Comunităţilor Europene (ediţia în
(jurisprudenţa franceză) limba română) (partea I – hotărârile
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene CJCE; partea a II-a – hotărârile TPI)
(seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
Comunicări şi Informaţii) de practică judiciară în materie
Jud. – Judecătoria civilăa Tribunalului Suprem şi a altor
Jur. Gen. – Jurisprudenţa generală instanţe judecătoreşti pe anii 1952-
Jur. Rom. – Jurisprudenţa română 1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Juridica – Revista Juridica Bucureşti, 1970
L. P. – Revista „Legalitatea Populară” Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
l. – litri judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor
lit. – litera
instanţe judecătoreşti pe anii
loc. cit. – locul citat
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
mod. – modificat Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
mp – metri pătraţi judiciară în materie civilă a
n. a. – nota autorului Tribunalului Suprem şi a altor
n. n. – nota noastră (a autorului) instanţe judecătoreşti pe anii 1975-
n.r. – nota redacţiei 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
n.t. – nota traducătorului Bucureşti, 1982
nr. – numărul
PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 249
Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică t. – tomul
judiciară în materie civilă a T. J. – Tribunalul judeţean
Tribunalului Suprem şi a altor T. pop. rai. – Tribunalul popular al raionului
instanţe judecătoreşti pe anii 1980- T. reg. – Tribunalul regional
1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Bucureşti, 1986 t.n. – traducerea noastră
Rev. soc. – Revue des sociétés T.S. – Tribunalul Suprem
RFD adm. – Revue française de droit TFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
administratif Europene
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
RTD com. – Revue trimestrielle de droit Europene (Tratatul de la Lisabona)
commercial TGI – Tribunal de grande instance
RTD eur. – Revue trimestrielle de droit européen (jurisprudenţa franceză)
s. civ. – secţia civilă TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al
s. com. – secţia comercială Comunităţilor Europene
s. cont. adm. – secţia de contencios administrativ Tratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii
s. pen. – secţia penală Europene (după 1 noiembrie 1993, ca
S.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice” urmare a modificărilor aduse Tratatului
S.D.R – Revista „Studii de drept românesc” CEE prin Tratatul de la Maastricht)
s.n. – sublinierea noastră Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Economice Europene (semnat
Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi la Roma, la 25 martie 1957, cu
Justiţie) modificările ulterioare survenite
S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş- până la Tratatul de la Maastricht)
Bolyai”– Series Iurisprudentia Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană
SA – societate pe acţiuni (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)
SC – societatea comercială Trib. – Tribunalul
SEE – Spaţiul Economic European TUE(după intrarea în – Tratatul privind Uniunea Europeană/
sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc. vigoare a Tratatului Tribunalul Uniunii Europene
SNC – societate în nume colectiv de la Lisabona)
soc. – secţia de dreptul muncii TVA – taxa pe valoare adăugată
(jurisprudenţa franceză) UE – Uniunea Europeană
SPPI – Societate civilă profesională de UEM – Uniunea Economică şi Monetară
practicieni în insolvenţă urm. – următoarele
SRL – societate cu răspundere limitată V. – a se vedea
supra – mai sus V° – verbo (la cuvântul)
ş. a. – şi alţii (altele) vol. – volumul
CONDIŢII GENERALE DE PUBLICARE
ÎN REVISTELE WOLTERS KLUWER ROMÂNIA
1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în Revistele Wolters Kluwer România (Pandectele
Române, Revista Română de Dreptul Muncii, Revista Română de Drept al Afacerilor, Revista
Română de Drept European), sub rezerva acceptării sale de către Redacţia revistei, constituie
consimţământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiţii generale:
2. Colegiul de redacţie va accepta lucrarea cu condiţia ca aceasta să corespundă într-o măsură

rezonabilă, ca nivel și stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele:
– nivel știinţific corespunzător;
– tema lucrării să fie actuală;
– lucrarea să conţină un aport de noutate faţă de doctrina existentă;
– conţinutul lucrării să fie adus la zi cu legislaţia în vigoare în momentul predării.
Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată
sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.
3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,
în exclusivitate și fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate:
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al

Revistei în care are loc publicarea, pe o perioadă de 4 ani;
– drepturile de reproducere și distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de

existenţă;
– dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii și distribuirii în format

electronic;
– dreptul de a retipări acel număr al revistei care include și lucrarea autorului, pe toată durata
de existenţă a dreptului de autor.
4. Materialele înaintate Editurii spre publicare se vor trimite la adresa de e-mail

redactie@wolterskluwer.ro și vor respecta următoarele condiţii:
– articolele se vor transmite în format Word și vor fi redactate cu diacritice, fără greșeli
gramaticale, cu respectarea abrevierilor indicate în paginile revistei. Editura poate cere
autorului să recorecteze lucrarea;
– fiecare articol va avea titlu, rezumat în limba română și engleză, cuvinte-cheie și va respecta
o structură coerentă (capitole, secţiuni etc.).
5. Autorul garantează că este singurul deţinător al dreptului de autor asupra lucrării și că lucrarea
este originală, cu excepţia materialelor de domeniu public și a extraselor din alte lucrări, care sunt
făcute cu respectarea dispoziţiilor legale în materia proprietăţii intelectuale. Autorul își asumă
deplina responsabilitate în privinţa conţinutului lucrării.
6. Cu privire la materialele care se publică, redacţia își rezervă următoarele drepturi:
– să modifice titlul acestora;
– să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere
ideilor, opiniei și argumentelor autorilor.
7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresele e-mail redactie@wolterskluwer.ro sau pe

suport hârtie, însoţit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL,
București, Bulevardul Tudor Vladimirescu, nr. 22, Clădirea Green Gate, et. 6, Sector 5, cod 050881,
cu menţionarea revistei în care se dorește publicarea.
Autorii vor primi o confirmare a recepţiei în termen de 10 zile. Pentru a evita orice
disfuncţionalităţi în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în
termenul menţionat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacţia.
Decizia de publicare a articolului aparţine Colegiului de redacţie al revistei și va fi luată în urma

unui proces de analiză a lucrării, conform criteriilor enunţate la pct. 2. În cazul în care există
sugestii de modificare, acestea vor transmise autorilor. Refuzul de a modifica articolele în sensul
dorit de Colegiul de redacţie într-un termen rezonabil convenit de părţi, echivalează cu retragerea
articolului de la publicare.
8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoţite de un rezumat redactat în

limba engleză, de maxim o pagină.
9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele și iniţiala prenumelui autorului,
lucrarea, ediţia, editura, locul de editare, anul apariţiei, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile
conform uzanţelor revistei.
10. Hotărârile judecătorești redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive.
Se va specifica dacă sunt publicate și sursa.
11. Autorii vor preciza numele și prenumele, profesia (funcţia), locul de muncă / locul desfășurării
activităţii, adresa și telefonul. La cererea Editurii, autorul trebuie să furnizeze documentele cerute
de aceasta (acord de editare, declaraţie).
12. Acceptarea de către redacţie a articolelor trimise spre publicare implică încheierea valabilă a
contractului de editare, având în vedere dispoziţiile art. 42 teza a II-a din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, care prevăd că pentru încheierea contractului de editare
având drept obiect opere utilizate în presă nu este obligatorie forma scrisă.

PR 12018 PDF

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PR 12018 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PANDECTELE

Senior Publisher Reviste

DOSAR - Protecţia datelor și comunităţile virtuale

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 5

145 Arcadia HINESCU

6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | CUPRINS

BRIEF - Data protection and virtual communities

CUPRINS | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 7

COMMENTED CASE LAW

145 Arcadia HINESCU

8 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | CUPRINS

JURIȘTII ȘI CULTURA (JURIDICĂ)

O lucrare întâlnită recent pe rafturile uneia dintre celebrele librării juridice de pe

Reforma respectivă e considerată în lumea juridică franceză una binevenită și, în

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 11

Juristul modern, indiferent de profesia pentru care optează să o practice, are la

Desigur, sunt unii „utilitariști” și promotori ai concepţiei de „meserie”, meșteșug al

O asemenea orientare a evaluării accesului în profesie presupune și o corelare

Învăţarea și deprinderea Dreptului – ca știinţă și profesie – nu trebuie să mai

Căci, pe cât de ușor sunt de identiﬁcat limitele materiilor (ramurilor) curente

12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | EDITORIAL

Referindu-ne acum la lucrarea publicată, destinată a ﬁ folosită în pregătirea probei

Este interesant de observat apoi și de cercetat aprofundat și raţiunile unei atari

Concepută și publicată spre a răspunde nevoilor noilor cerinţe de examinare,

În mod evident, drepturile și libertăţile fundamentale nu sunt uitate. Analiza lor

EDITORIAL | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 13

determinant pentru formarea iniţială a unui profesionist al dreptului: înţelegerea

Am crezut și credem că opţiunea franceză pentru criteriul cultură juridică este

Prof. univ. dr. Mircea DUŢU

14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | EDITORIAL

Imposibila coexistenţă între protecţia datelor

The protection of personal data is in the full process of reform at European

Keywords: personal data protection, European citizenship, virtual community,

Protecţia datelor cu caracter personal este în plin proces de reformă la nivelul

Cuvinte-cheie: protecţia datelor personale, cetăţenie europeană, comunităţi

Legislaţie relevantă: Directiva nr. 2002/58/CE, Regulamentul nr. 2016/679/UE

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 17

Conferinţa organizată de Universitatea Danubius[2] pune în evidenţă paradoxul societăţii

18 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOSAR

Odată ce un conţinut circulă pe internet, prezenţa sa pe internet este, în principiu, nelimitată în

Servicii social networking dedicate: blogurile, platformele colaborative, podcasts – content on

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 19

II. Reţelele sociale în Regulamentul nr. 2016/679

II.1. Aplicarea Regulamentului faţă de operatorii care deţin/administrează reţele sociale

Considerentul 18 din Regulamentul GDPR arată că „regulamentul nu se aplică prelucrării datelor

20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOSAR

II.2. Prelucrarea datelor personale de către site-urile de reţele sociale

Considerentul 49 de asemenea interferează în subiectul comunităţi virtuale/protecţia datelor, în

„Prelucrarea datelor cu caracter personal în măsura strict necesară și proporţională în scopul

II.3. Proﬁlarea utilizatorilor (persoanei vizate)

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 21

pentru crearea de proﬁluri, să implementeze măsuri tehnice și organizatorice adecvate pentru

În prezent, este pendinte o întrebare preliminară[23] care în esenţă se referă la „fenomenul de

II.4. Portabilitatea datelor

22 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOSAR

cu caracter personal cu ușurinţă de la un mediu IT la altul (ﬁe la propriile sisteme, ﬁe la sistemele

II.5. Protejarea conﬁdenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice

Reglementarea în materie este Directiva nr. 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului

III. Utilizarea reţelelor sociale în domenii sensibile (medical[27], juridic)

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | 23

IV. Recomandarea Consiliului Europei cu privire la Ghidul

Recomandarea[31] Consiliului Europei se adresează statelor membre și are ca temei dreptul la

– conﬁgurarea setărilor standard a proﬁlurilor, pentru a limita accesul terţilor la contactele

24 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2018 | DOSAR