TERMENELE PROCEDURALE

Noţiune
Accepţiuni:
- dată/zi fixă (de exemplu, un termen de şedinţă);
- moment procesual (primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
terminarea cercetării procesului, închiderea dezbaterilor);
- perioadă de timp (termenul de exercitare a unei căi de atac etc.).
Termenele sunt stabilite de lege sau de instanţă.
Potrivit art. 180, termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanţă şi
reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este
interzis să se îndeplinească un act de procedură.
În cazurile prevăzute de lege, termenul este reprezentat de data la care se
îndeplineşte un anumit act de procedură.
În cazurile în care legea nu stabileşte ea însăşi termenele pentru îndeplinirea unor
acte de procedură, fixarea lor se face de instanţă. La fixarea termenului, aceasta va ţine
seama şi de natura urgentă a procesului.
Rolul termenelor este de a limita în timp desfăşurarea procesului, de a asigura
celeritatea şi de a garanta respectarea dreptului la apărare.
Clasificare
Termenele se clasifică după mai multe criterii:
a) după caracterul lor: termene imperative sau peremptorii şi termene prohibitive sau
dilatorii (art. 185).
Termenele imperative - înăuntrul lor trebuie îndeplinit un act de procedură (de
exemplu, termenul de exercitare a unei căi de atac).
Termenele prohibitive - înăuntrul lor legea interzice efectuarea unui act de procedură
de exemplu, în materia executării silite, termenul ce se lasă debitorului pentru a-şi executa de
bunăvoie obligaţia, art. 732, art. 753 etc.).
b) după modul în care sunt stabilite: termene legale (stabilite de lege; de exemplu,
termenul de 5 zile de înmânare a citaţiei - citaţie, termen cale de atac etc.), termene
judecătoreşti (stabilite de instanţă; art. 180 alin. 3; de exemplu, termenul pentru administrarea
unei probe etc.) şi termene convenţionale (fixate de părţi; de exemplu, în materia arbitrajului).
c) după sancţiunea nerespectării lor: termene absolute şi relative.
Termenele absolute sunt obligatorii pentru părţi şi pentru instanţă, iar nerespectarea
are consecinţe precum: decăderea, nulitatea, perimarea, prescripţia (de exemplu, termenele de
exercitare a căilor de atac, termenul de perimare etc.).
Termenele sunt relative în caz de nerespectare nu atrag ineficacitatea actului
(nulitatea, decăderea) sau pierderea dreptului neexercitat în termen; nerespectarea are drept
consecinţă doar sancţiuni pecuniare sau disciplinare pentru cei care se fac vinovaţi de
nerespectare (de exemplu, termenul pentru redactarea hotărârii judecătoreşti).
d) după durata lor, termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani.
e) după sensul în timp în care se calculează: termene succesive (în sensul curgerii
timpului; majoritatea) şi termene regresive (în sens invers curgerii timpului; de exemplu,
termenul de 5 zile de înmânare a citaţiei, zermenul de depunere a întâmpinării în cazul
prevăzut de art. 204 alin. 1).
Calculul termenelor procedurale
Art.181-182 prevăd modul de calcul al termenelor (pe zile, ore, ani, luni şi săptămâni;
se prevede regula, adică se aplică în toate cazurile, în afară de cazul în care legea dispune
altfel).
Termenele se calculează după cum urmează:

1
 - când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei
următoare;
- când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ziua când acesta se împlineşte (termenul se calculează pe zile libere; sistemul
exclusiv);
- când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an; dacă ultima lună nu are zi
corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi
a acestei luni.
- când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte
până în prima zi lucrătoare care urmează (în schimb zilele lucrătoare „se numără”, adică nu se
„sar” din calculul termenului).
- termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24.00
a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.
- cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt
loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal (ora
închiderii registraturii instanţei, a oficiului poştal etc.), dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile.
Art. 183 reglementează situaţia actelor depuse la poştă, servicii specializate de
curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere:
- actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare
recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu
specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail (adăugat prin Legea nr. 310/2018),
este socotit a fi făcut în termen.
Consecinţa completării aduse prin Legea nr. 310/2019: cele stabilite de ICCJ prin
decizia HP nr. 34/15 mai 2017 îşi pierd valabilitatea; se stabilise că „în interpretarea şi
aplicarea art. 182 şi art. 183 C.proc.civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă
electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea
încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen”; în prezent este în termen; în cazul
trimiterii prin fax, e-mail, nu are importanţă dacă ora de primire este sau nu în timpul
programului de lucru al registraturii.
- actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea
militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea,
considerat ca făcut în termen.
Foarte important: în aceste cazuri recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori
atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de
comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus,
precum și mențiunea datei și orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt
atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanței, servesc ca dovadă a datei
depunerii actului de către partea interesată.
Dovada se face astfel, numai prin mijloacele tehnice aparţinând instanţei (atestate de
calculatorul sau de faxul instanței).
De văzut şi art. 2556 C.civ. în materia prescripţiei exctinctive - Prezumţia efectuării în
termen a actelor: actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le
constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu; dispoziţiile se aplică în
cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau
telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de comunicare,
înfiinţate potrivit legii - art. 2052 din Legea nr. 71/2011).
Pentru termenele pe zile se cunosc mai multe sisteme de calcul:
 - sistemul termenului exclusiv - în calculul termenului nu se socoteşte nici ziua în care
începe să curgă, nici ziua în care se împlineşte; calculul se face pe zile libere;
- sistemul termenului inclusiv - calculul se face pe zile pline, adică intră în calcul atât
ziua când începe să curgă, cât şi ziua când se sfârşeşte;
- sistemul mixt care scade din termen ziua în care începe să curgă, dar se socoteşte
ziua împlinirii termenului.
Atenţie: conform art. 163 alin. 4, termenul prevăzut de art. 163 lit. f şi g se calculează
zi cu zi (nu pe zile libere), adică în calculul termenului intră prima şi ultima zi.
Legiuitorul a ales, ca regulă, sistemul pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când
începe să curgă (dies a quo) şi nici ziua când se sfârşeşte (dies ad quem).
Durata termenelor: punctul de plecare şi punctul de împlinire.
Cu privire la momentul împlinirii termenului, se aplică dispoziţiile art. 182-183,
prezentate anterior.
Regula cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul - art. 184 alin. 1:
termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune
altfel.
Aşa cum am văzut în materia comunicării citaţiei (şi a comunicării actelor de
procedură), dovada datei comunicării se face cu dovada de înmânare sau cu procesul-verbal
încheiat de agentul procedural (până la înscrierea în fals, nefiind permise probe extrinseci).
Unoeri, legea stabileşte alt moment pentru curgerea termenului: pronunţarea hotărârii
(art. 421 alin. 2, art. 444 alin. 1), încuviinţarea probei (art. 311 alin.2), cazul prevăzut de art.
163 alin. 3 în materia citării, de la încetarea împiedicării în cazul repunerii în termen (art. 186
alin. 2) s.a.
Excepţii: sunt reglementate anumite situaţii în care comunicarea actului este
„echivalată” cu alte acte - cazuri de echipolenţă (legea fixează ca punct de plecare al
termenului data de la care se îndeplineşte un alt act echivalent).
Cazuri de echipolenţă:
- se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care aceasta a primit sub
semnătură copie de pe act, precum şi în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte
părţi (art. 184 alin. 2);
- pentru partea care a exercitat o cale de atac, înainte de a primi hotărârea, termenul
curge de la data exercitării căii de atac (art. 468 alin. 3 - dacă o parte face apel înainte de
comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel; la fel
pentru recurs - art. 485 alin. 1);
- pentru partea căreia nu i s-a comunicat hotărârea, termenul va curge de la data când
a primit primul act de executare (termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar
atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite - art.
468 alin. 2);
Un alt caz de echipolenţă ar putea fi cel prevăzut de art. 169: după sesizarea instanţei,
dacă părţile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările ori alte acte se pot
comunica direct între aceştia; în acest caz, cel care primeşte cererea va atesta primirea pe
însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă.
Întreruperea şi suspendarea termenelor
Ca regulă, termenele legale sunt fixe, adică nu pot fi modificate; excepţii: termenul de
5 zile de înmânare a citaţiei poate fi scurtat etc.).
Termenele sunt continue, adică curg, de regulă, fără a fi întrerupte, din prima până la
ultima zi.
Prin excepţie, termenele pot fi întrerupte.
Cazuri generale de întrerupere (art. 184 alin. 3-4):

3
 - termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se
întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste;
- termenul procedural se întrerupe şi un nou termen începe să curgă de la data noii
comunicări când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în acest caz, se face din nou o singură
comunicare la ultimul domiciliu al părţii decedate, pe numele moştenirii, fără să se arate
numele şi calitatea fiecărui moştenitor;
- termenul procedural se întrerupe şi un nou termen începe să curgă de la data noii
comunicări când a intervenit moartea reprezentantului părţii; în acest caz, se face din nou o
singură comunicare părţii.
În toate aceste situaţiile de excepţie termenele care începuseră să curgă se întrerup şi
va începe să curgă un nou termen fără a fi luată în calcul perioada deja scursă din termenul
întrerupt.
Cazuri speciale de întrerupere:
- întreruperea termenului de apel şi de recurs (art. 469 şi art. 485: termenul se
întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel; în acest caz se face din nou o
singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără
să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor; termenul se întrerupe şi prin moartea
mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea: în acest caz se va face o nouă comunicare părţii,
la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată);
- întreruperea termenului de perimare (art. 417: perimarea se întrerupe prin
îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care
justifică un interes);
- întreruperea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită (art.
709).
Poate fi suspendat termenul de perimare (art. 418) şi termenul de prescripţie a
dreptului de a obţine executarea silită (art. 708).
Aceasta înseamnă că după încetarea suspendării continuă termenul care începuse să
curgă înainte de suspendare.
Sancţiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale
Sancţiunile pot fi: decăderea, nulitatea, perimarea, prescripţia, amenzile judiciare şi,
eventual, despăgubiri.
Art. 185 prevede sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării termenelor procedurale,
în raport de caracterul acestora.
În cazul termenului imperativ:
- când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune
altfel;
- actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate (nulitatea este consecinţa
decăderii).
În cazul termenului prohibitiv: în care legea opreşte îndeplinirea unui act de procedură
înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea
celui interesat.
Exemple în care intervine decăderea: în cazul neinvocării nulităţii - art.178, în cazul
neinvocării neîndeplinirii procedurii prealabile - art. 193, în cazul întâmpinării - art. 208, în
cazul cererii reconvenţionale - art. 209, în materia probelor - art. 254, art. 260 s.a.
Decăderea: condiţii, invocare, efecte
Decăderea este o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului (procedural)
de a îndeplini un act de procedură, urmare a neexercitării într-un anumit termen.
Ideea - neexercitarea unui drept într-un anumit interval de timp.
 Condiţiile decăderii - desprinse din prevederile legale:
- existenţa unui termen imperativ (care să impună obligaţia exercitării dreptului
înăuntrul acelui termen), absolut, legal sau judecătoresc.
Termenul poate fi şi un moment procesual: începerea dezbaterilor, termenul următor
celui la care a intervenit neregularitatea etc.
- neexercitarea unui drept procedural înăuntrul termenului.
- inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Decăderea nu operează în cazul actelor de procedură întocmite de instanţa de
judecată.
Există derogări prevăzute de cod, de exemplu, art. 262 alin. 4.
De asemenea, unori legea prevede altă sancţiune decât decăderea: art. 476 alin. 2 - în
cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate
la prima instanţă (adică partea este, practic, decăzută din dreptul de a motiva apelul, dar
acesta se judecă totuşi); recursul nemotivat în termen este nul (art. 489 alin. 1).
Decăderea nu operează în cazul în care vizează pe una din părţile legate printr-un
raport de solidaritate sau indivizibilitate (art. 60 alin. 2, când actele de procedură îndeplinite
numai de o parte sau termenele încuviinţate numai acesteia pentru îndeplinirea actelor de
procedură profită şi celorlalte).
Important:
- partea care ar fi putut invoca decăderea poate renunţa la dreptul de a o invoca, însă
numi în cazul termenelor reglementate de norme de ordine privată (dispozitive);
- a nu se confunda lăsarea să curgă a termenului cu renunţarea la dreptul de a invoca
decăderea; în acest caz intervine decăderea din dreptul de a invoca decăderea.
Decăderea nu operează de drept, ci îşi produce efecte numai dacă a intervenit o
constatare în acest sens; trebuie invocată şi constatată (pronunţată) de instanţă.
Mijlocul de invocare a decăderii este excepţia (de tardivitate), dacă procesul este în
curs.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre decăderea va putea fi invocată pe calea apelului (se va
distinge şi aici în raport de caracterul normei încălcate, dacă decăderea poate fi invocată
direct în apel - cazul normei de ordine publică sau condiţionat de invocarea în termen în faţa
primei instanţe - cazul normei de ordine privată, dacă excepţia s-a invocat în termen şi a fost
respinsă ori instanţa a omis să se pronunţe). Pentru recurs se aplică condiţionarea prevăzută
de art. 488 alin. 2: motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate
pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Regimul juridic al invocării decăderii, pe calea excepţiei, este determinat de caracterul
normei ce reglementează termenul imperativ (peremptoriu):
- dacă norma este de ordine publică decăderea poate fi invocată de instanţă din oficiu
şi de oricare dintre părţi (inclusiv procurorul), în orice fază a procesului (există şi excepţii, de
exemplu, cea prvăzută de art. 485 alin. 2);
- dacă norma este de ordine privată decăderea poate fi invocată numai de partea
interesată, până la termenul de judecată subsecvent momentului la care a fost cunoscut
motivul decăderii (în caz contrar, intervine decăderea din dreptul de a invoca decăderea.
Efectul decăderii - pierderea dreptului procedural care nu a fost exercitat în termen
(stinge dreptul).
Decăderea duce numai indirect la pierderea dreptului la acţiune, mai exact a unei
componente a acestuia şi anume a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului ori de a se
respinge cererea reclamantului.

5
 Dacă cel decăzut din dreptul de a efectua un act de procedură, îl face totuşi, actul este
nul (art. 185 alin. 1 teza a II-a). În acest caz, decăderea precede şi provoacă nulitatea, iar
nulitatea este consecinţa decăderii.
Actul făcut în termenul prohibitiv poate fi anulat. În acest caz este vorba despre o
nulitate independentă de vătămare.
Repunerea în termen
Repunerea în termen reprezintă posibilitatea instanţei de judecată de a înlătura
decăderea, atunci când există motive temeinice care au împiedicat partea să-şi exercite
dreptul procedural în termenul legal.
Potrivit art. 186 alin. 1, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în
termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
Justificarea temeinică de care vorbeşte legea poate fi atât un caz de forţă majoră, cât şi
o situaţie mai puţin radicală care a împiedicat totuşi partea să-şi valorifice dreptul procesual.
Oricum, motivele trebuie să excludă vina părţii.
Porivit art. 186 alin. 2, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la
încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de
atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
Rezultă condiţiile cumulative:
- existenţa unui termen imperativ şi neexercitarea dreptului în termen;
- existenţa unor motive temeinic justificate (excepţie - situaţia pevăzută de art. 457
alin. 2 teza a II-a);
- motivul împiedicării să intervină în termenul imperativ, nu după expirarea acestuia;
- partea care a pierdut termenul să solicite expres repunerea în termen (nu se face din
oficiu de instanţă; excepţie - situaţia pevăzută de art. 457 alin. 2 teza a II-a);
- repunerea în termen trebuie solicitată în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării
ori, în cazul pierderii termenului pentru exercitatea unei căi de atac, în termenul prevăzut
pentru exercitarea respectivei căi de atac;
- în acelaşi termen trebuie efectuat şi actul de procedură (ce trebuia făcut în termenul
imperativ pierdut; de exemplu, în cazul căilor de atac se formulează cerere de repunere în
termen odată cu cererea de apel sau recurs etc.).
Termenul de 15 zile este, la rândul său, un termen legal imperativ (atrage decăderea
din dreptul de a solicita repunerea în termen).
Cererea de repunere în termen va fi soluţionată de instanţa competentă să soluţioneze
cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen. Astfel, dacă se cere repunerea în termen
pentru exercitarea unei căi de atac, competentă este instanţa care judecă respectiva cale de
atac.
Se pronunţă o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată odată cu fondul, dacă
legea prevede o cale de atac (aceasta dacă repunerea în termen, ca incident, trebuie
soluţionată înainte de pronunţarea hotărârii).
Dacă cererea de repunere în termen urmează a fi respinsă, în cazul căilor de atac, se
pronunţă o hotărâre prin care se va respinge atât cererea de repunere în termen, cât şi calea de
atac (ca tardiv formulată).
 AMENZILE JUDICIARE

Art. 187-191 reglementează amenzile judiciare şi despăgubirile.

Amenzile judiciare sunt sancţiuni care se aplică - cumulativ sau separat - în cazul
săvârşirii unei abateri în cursul procesului civil, în cazul încălcării obligaţiilor procesuale de
către părţi sau de alţi participanţi.
Potrivit art. 12 alin. 2, partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv
răspunde pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii,
şi la plata unei amenzi judiciare.
Pe lângă sancţiunea amenzii, legea prevede şi posibiliatea obligării la plata unor
despăgubiri. Astfel, potrivit art.189, cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea
judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, la
cererea părţii interesate, va putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de
către preşedintele instanţei de executare la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material
sau moral cauzat prin amânare.
Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către instanţa în faţa căreia
s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere
executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.
Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi
despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către
instanţa care a soluţionat o, atunci când acestea sunt diferite.
Potrivit art. 191, împotriva încheierii persoana obligată va putea face numai cerere de
reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se
dispună reducerea acestora.
Cererea se face în termen de 15 zile de la data instituirii măsurii sau de la data
comunicării încheierii, după caz.
Cererea se soluţionează prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, de către
un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.
Uneori se poate ajunge la situaţia în care amenda se aplică prin hotărârea finală.
RIL - decizia nr. 12/2020 a ICCJ: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor
art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda
judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă pentru
introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale,
precum şi pentru exercitarea unor căi de atac vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin
care au fost soluţionate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai
pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin
intermediul apelului sau recursului.
Amendarea părţilor
Sancţiunea amenzii judecătoreşti se poate aplica în următoarele situaţii:
- introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;
- formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
- obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;
- obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor
măsuri asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;
- contestarea, cu rea-credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris;
- refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele
medierii, în situaţiile în care a acceptat potrivit legii;
De asemenea, se sancţionează cu amendă nerespectarea de către oricare dintre părţi a
ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, precum şi nerespectarea dispoziţiilor privind
desfăşurarea normală a executării silite.

7
 Potrivit art. 526 alin. 1, când contestaţia privind tergiversarea procesului (sau
plângerea) a fost făcută cu rea-credinţă, autorul acesteia poate fi obligat la plata unei amenzi
judiciare de la 500 lei la 2.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de
despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin introducerea contestaţiei sau plângerii.
Conform art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, dacă instanţa
constată că cererea de ajutor public judiciar a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea
adevărului, va obliga, prin incheiere, pe cel care a beneficiat nejustificat de ajutor public
judiciar la restituirea cu titlu de despăgubire a sumelor de care a fost scutit, precum şi la o
amendă in cuantum de până la 5 ori suma pentru care a obtinut nejustificat scutirea.
Amendarea altor participanţi
Ca şi în cazul părţilor, amenzile se aplică, uneori chiar însoţite de obligaţia de
despăgubire, şi celorlalţi participanţi la procesul civil. Astfel:
- neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când
este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;
- neaducerea, la termenul fixat de instanţă, a martorului încuviinţat, de către partea
care, din motive imputabile, nu şi a îndeplinit această obligaţie;
- neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori
nerespectraea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în
acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;
- refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori
refuzul de a da lămuririle cerute;
- neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o
expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a
expertizei;
- neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul
fixat în acest scop de instanţă;
- refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea
instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;
- cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu
îndeplinirea actelor de procedură;
- împiedicarea exercitării atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor, agenţilor
procedurali, precum şi a altor salariaţi ai instanţei.
Acestor persoane nu li se va aplica amenda dacă există motive temeinice care le-au
împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.
De asemenea, nerespectarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată de către orice
persoană se sancţionează cu amendă.
Poate fi sancţionat şi avocatul părţii: când cel care tulbură liniştea şedinţei este însuşi
apărătorul părţii, preşedintele îl va chema la ordine şi, dacă, din cauza atitudinii lui,
continuarea dezbaterilor nu mai este cu putinţă, procesul se va amâna, aplicându-se amenda
judiciară prevăzută la art. 187 alin. 1 pct. 2, iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi
trecute în sarcina sa, prin încheiere executorie, dispoziţiile art. 191 fiind aplicabile (art. 217
alin. 9 C.proc.civ.).
Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a
executării silite se sancţionează, la cererea executorului cu amendă.