Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Libertăţi fundamentale
Suport curs IFR

Prof. univ. dr. Sebastian Radu Iulian Răduleţu

Conf. univ. dr. Elena Mădălina Nica

CRAIOVA
2021

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât în scopuri
personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancţiune penală
 Informaţii generale Date de identificare şi contact tutori

Date de contact ale titularului de disciplină Numele cursului: Libertăţi fundamentale

Nume: Sebastian Iulian Radu Răduleţu Codul cursului: D16DRFRL878
Elena Mădălina Nica An, semestru: IV, Sem. II
Birou: Calea Bucureşti 107 D, C4.10, Craiova, Dolj Tipul cursului: obligatoriu
Facultatea de Drept Pagina web a cursului:
Universitatea din Craiova fdss.ucv.ro/cursuri/course/view.php?id=275
Telefon: 0351.177100 Tutore: Elena Mădălina Nica
Fax: 0351.177100 E-mail: elena.nica@edu.ucv.ro
E-mail: sraduletu@yahoo.com nicamadalina@yahoo.com
Consultaţii; Luni, 14-16 Consultaţii: Joi, 16-18

Introducere:

Cursul „Libertăţi fundamentale” se predă în semestrul II, anul IV, la specializarea Drept şi are ca
scop să prezinte importanţa cunoaşterii conceptelor şi noţiunilor acestei discipline, să familiarizeze
studenţii cu terminologia şi limbajul de specialitate şi cu raţionamentele teoretice şi
jurisprudenţiale incidente, să îi ajute pe aceştia să le utilizeze corect, să prezinte şi să explice
aspecte esenţiale ale libertăţilor fundamentale, cu precădere aşa cum rezultă acestea din
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care se acordă insistenţă pe
studiul hotărârilor relevante semnalate în bibliografie

Obiective:
Disciplina are ca scop imprimarea unei mentalități liberale viitorilor jurişti, necesară având în vedere
că aceşti vor fi implicaţi profund în protecţia juridică a persoanelor. De asemenea, disciplina îşi
propune să asigure o înțelegere adecvată a democrației, statului de drept și a raporturilor dintre
acestea, însușirea cunoștințelor teoretice privind fundamentele drepturilor omului și dobândirea
capacității practice de a le aplica, precum şi înțelegerea naturii și rolului statului într-o societate în
care drepturile omului sunt prioritare în raport cu exercitarea puterii.

Cursul este structurat pe 11 module în care se regăsesc cunoştinţele necesare înţelegerii noţiunilor,
conceptelor şi raţionamentelor specifice libertăţilor fundamentale în general şi celor analizate distinct,
în special. Acestor module li se adaugă un modul destinat recapitulării.

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu individual.
Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat de către tutore studentului. În ceea ce priveşte activitatea
individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi
exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor
stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
 MODULUL I
Teoria generală a libertăților fundamentale și regimul lor juridic în dreptul român. Convenția
Europeană a Drepturilor Omului – locul ei în dreptul român

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de libertate şi trăsăturile libertăţii
2. Definiţia şi clasificările libertăţilor fundamentale
3. Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de proporţionalitate
4. Specificul şi structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
5. Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 14-29, 40-52, 54-59, 60-64, 69-77

Noţiunea de libertate şi trăsăturile libertăţii

A da o definiţie libertăţii este un demers dificil, dacă nu imposibil. „Nu există cuvânt care să se
preteze mai multor semnificaţii diferite şi care să fi exercitat impresii mai variate asupra spiritului
omenesc, decât acela de libertate. Unii l-au luat drept un mijloc de a răsturna o persoană căreia i se
conferise o autoritate tiranică; alţii, drept puterea de a alege un superior de care să fii obligat să asculţi;
alţii, dreptul de a purta arme şi de a fi astfel în măsură să foloseşti violenţa; în sfârşit, alţii, drept
privilegiul de a fi guvernaţi de cineva născut în propria lor ţară sau de propriile lor legi” (Montesquieu,
Despre spiritul legilor, XI, 2, I, 149).
Cuvântul dobândeşte sensuri şi valenţe diferite în funcţie de sistemul de referinţă adoptat.
Pentru un filosof, libertatea, ca temă centrală a ontologiei, ar putea naşte întrebări precum: Omul poate
decide singur asupra acţiunilor sau gândurilor sale?, Există o forţă transcendentală sau un determinism
extern strict care golesc de conţinut această posibilitate? Pentru un psiholog libertatea se referă mai ales
la autonomia în luarea deciziilor individuale prin raportare la procesele psihice caracteristice omului.
Din punct de vedere sociologic, libertatea priveşte puterea de a decide singur a omului în societate,
precum şi influenţele de facto pe care mediul relaţional le exercită asupra individului.
Spre deosebire de aceste abordări, libertatea din punct de vedere juridic este o noţiune, în
acelaşi timp socială şi normativă. Pe de o parte dreptul, spre deosebire de filosofie sau de psihologie,
priveşte individul numai ca pe o fiinţă socială, aflată într-un permanent contact cu semenii săi. Pe de
altă parte, spre deosebire de sociologie, dreptul este o disciplină normativă care studiază individul
uman şi relaţiile acestuia din perspectiva regulilor existente. Dat fiind specificul acestei lucrări, nu ne
vom referi în cele ce urmează decât la libertate în sensul juridic al termenului.
Cu privire la libertate au existat diverse definiţii. Întrucât din perspectiva lucrării de faţă
noţiunea de libertate se referă la raporturile dintre oameni, la capacitatea de a acţiona a cuiva în raport
cu ceilalţi, considerăm că libertatea poate fi definită ca fiind independenţa faţă de voinţa arbitrară a
altuia. Libertatea este deci acea stare socială în care coerciţia la care omul este supus de către ceilalţi
este redusă. În general prin coerciţie se înţelege controlul mediului social în care trăieşte un individ de
către altcineva în aşa fel încât, pentru a evita un rău mai mare, el este obligat să acţioneze nu conform
unui plan propriu şi propriilor sale interese, ci pentru a servi interesele celuilalt. Într-o asemenea
situaţie, individul nu poate alege decât răul cel mai mic, în rest el fiind supus total voinţei celuilalt.
Pentru păstrarea libertăţii în accepţiunea de mai sus este deci necesară limitarea acestei coerciţii.
Am spus „limitarea” şi nu eliminarea coerciţiei, pentru că eliminarea sa nu este posibilă. Singurul
mijloc de limitare a coerciţiei este ameninţarea cu coerciţia, asigurarea unui echilibru la nivel social. În
societatea modernă s-a încercat soluţionarea acestei probleme prin investirea statului cu monopolul
coerciţiei, încercându-se astfel limitarea coerciţiei exercitată de facto de către persoane particulare.
Acest monopol, pentru a nu deveni arbitrar, este necesar să fie reglementat foarte strict în scopul
protejării libertăţii individuale. Statul, singurul deţinător legitim al coerciţiei, devine o putere
formidabilă, care, în lipsa unor norme limitative, aplicate eficient de instanţe independente, ar putea
strivi individul. Din această perspectivă, este necesară existenţa unei sfere private a individului, în care
el să fie singurul în măsură să decidă şi care să nu poată fi încălcată de către alţii, în special de către
puterea publică; numai astfel libertatea devine o valoare individuală efectivă.
Libertatea nu este altceva decât puterea de autodeterminare pe care o are un individ. Această
putere o exercită, nu asupra altor persoane, ci asupra lui însuşi, asupra existenţei sale. Astfel libertatea
se traduce prin posibilitatea pe care o are omul de a-şi delimita cadrul intim în care este propriul său
stăpân. În acest sens, sfera privată a fiecăruia nu trebuie însă să fie atribuită de stat (caz în care nu s-ar
mai putea vorbi de o veritabilă libertate), ci trebuie create condiţiile specifice pentru ca fiecare individ
să-şi poată determina propria sa sferă privată prin opţiunile pe care le are.
Acest lucru nu se poate întâmpla decât într-un sistem în care normele juridice sunt previzibile,
iar rolul statului se reduce la protejarea acestor sfere private determinate de fiecare individ în parte.
Devine evident faptul că posibilitatea de a alege, capacitatea individului de a opta, fără constrângeri din
partea altora, potrivit numai propriilor sale planuri, constituie trăsătura esenţială a libertăţii.
Trăsăturile libertăţii
Libertatea prezintă câteva caracteristici fundamentale ce o disting de celelalte înţelesuri ale
aceluiaşi cuvânt. Ea este o libertate-autonomie, o libertate juridică, formală şi individuală.
Libertate - autonomie. Libertatea, aşa cum am încercat să o definim mai sus, denumită în
doctrină „libertate-autonomie”, se caracterizează prin limitarea constrângerii sociale. Ea este
caracteristică liberalismului clasic, care punea în centrul sistemului politic protecţia libertăţii
individuale, drepturile fundamentale. Statul era conceput ca un stat jandarm care avea drept rol esenţial
protejarea drepturilor fundamentale şi asigurarea cadrului necesar pentru acţiunea liberă a iniţiativei
private, a jocului cererii şi ofertei. Puţin importă astfel cum sunt aleşi guvernanţii, atât timp cât statul îşi
îndeplineşte cu succes rolul său minimal. Ceea ce contează pentru liberalism, în accepţiunea sa clasică,
este apărarea sferelor private individuale şi nu participarea la luarea deciziilor. Astfel au existat
regimuri liberale în adevăratul înţeles al cuvântului în care, de exemplu, participarea la vot era extrem
de restrânsă, stabilită după criterii limitative. Accentul trebuia pus numai pe limitarea puterii, astfel
încât aceasta să nu-şi depăşească atribuţiile iniţiale, foarte clar definite.
Spre deosebire de libertatea-autonomie specifică liberalismului, democraţia presupune
participarea cetăţenilor la luarea deciziilor. Astfel, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul
guvernămintelor reprezentative, veto-ul popular, iniţiativa populară, referendumul şi revocarea
populară în cadrul guvernămintelor semi-directe, votarea directă a legilor de către cetăţeni în sistemele
de guvernământ direct, devin atribute esenţiale ale libertăţii înţeleasă ca participare la luarea deciziilor.
„Dacă în cazul libertăţii-autonomie, libertatea este privită prin opoziţie faţă de puterea publică, în cazul
libertăţii participare libertatea este concepută ca o cooptare a individului la exerciţiul, instaurarea şi
menţinerea puterii publice. Individul nu-şi poate păstra libertatea decât în măsura în care el controlează
instrumentele care ar putea limita această libertate. Constrângerea statală a libertăţii există, dar
individul participă el însuşi la exercitarea acestei constrângeri” (Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor,
Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.21). Această libertate
participare specifică cetăţilor antice, potrivit analizei lui Benjamin Constant, este caracteristică şi
societăţilor democratice moderne, aşa cum transpar în operele iluministe.
O astfel de libertate nu asigură însă protecţia reală a individului, organele reprezentative
devenind ele însele tiranice. Prin vot nu se transmite voinţa, ci numai puterea, astfel încât parlamentele,
dispunând de o voinţă proprie, pot deveni opresive, aducând prin legi atingeri grave drepturilor
individuale. Un astfel de stat legal, bazat pe libertatea participare, nu constituie cea mai bună soluţie în
conservarea libertăţii individuale.
 Această putere formidabilă a organelor legiuitoare trebuie limitată prin diverse mijloace pentru
atingerea scopului propriu liberalismului: apărarea drepturilor fundamentale. Faptul că o adunare a fost
aleasă de către popor nu justifică ingerinţa acesteia în sfera privată a individului decât în cazuri
excepţionale. Este situaţia exprimată sugestiv de John Stuart Mill: „Chiar dacă întreaga omenire, cu o
singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere şi doar o singură persoană ar fi de părerea contrară, omenirea n-
ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să
reducă la tăcere întreaga omenire” (Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.25).
Cele două concepţii despre libertate, libertatea-autonomie şi libertatea-participare păreau într-un
fel ireductibile. În timp ce în liberalism individul se opune statului, îşi defineşte sfera privată în conflict
cu acesta şi prin raportare la el, în democraţie cetăţeanul se integrează statului, participă direct la
activităţile sale. Cu toate acestea s-a încercat îmbinarea celor două tipuri de libertate în cadrul
democraţiilor liberale contemporane în cadrul cărora dezavantajele celor două regimuri politice
menţionate mai sus sunt sensibil atenuate, prevăzându-se mijloace multiple de protecţie a drepturilor
fundamentale împotriva organelor statului.
Libertatea ca absenţă a coerciţiei, sensul care ne interesează direct în prezenta lucrare, nu se
delimitează numai de libertatea-participare. Ea nu numai că este o libertate autonomie, dar este şi o
libertate juridică, libertate formală şi individuală.
Libertate juridică. Libertatea este înţeleasă uneori ca independenţă absolută, ca autonomie
totală a individului faţă de mediul extern. Astfel, individul nu este supus nici unei forţe exterioare, fie
ea umană sau naturală. Din această perspectivă apare o confuzie între libertate şi putere în sensul că
libertatea ar însemna puterea de a înlătura orice obstacol. „Generalul din fruntea unei armate sau
directorul unui mare şantier de construcţii pot deţine puteri enorme, care în anumite privinţe ar putea fi
chiar incontrolabile, fiind totuşi – în comparaţie cu ţăranul sărac sau cu păstorul – mai puţin liberi, mai
expuşi riscului de a trebui să-şi schimbe toate intenţiile şi planurile, la un singur cuvânt al vreunui
superior, mai puţin capabil să-şi controleze existenţa sau să decidă ce anume este, pentru ei, important”
(Friedrich Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.41).
Libertatea înţeleasă ca putere de a înlătura obstacolele a generat efecte negative prin
absolutizarea ei. În acest sens ea a fost folosită de ideologiile totalitare ale secolului XX pentru a
justifica eliminarea libertăţii individuale în scopul unei presupuse libertăţi viitoare asigurate de
bunăstarea materială pe care economia planificată urma să o aducă.
Această noţiune este esenţialmente diferită de aceea de libertate ca independenţă faţă de voinţa
arbitrară a altuia, care este o libertate juridică, pentru că, aşa cum am arătat, statul este chemat să o
protejeze prin intermediul dreptului, statul fiind cel care deţine monopolul constrângerii legitime.
Libertatea juridică nu se referă deci la independenţa faţă de mediul extern, la controlul asupra acestuia,
ci la autonomia în raport cu o voinţă umană externă.
Libertate formală. Libertatea formală este aceea prin care se asigură cadrul necesar,
posibilitatea fiinţei umane de a se exprima aşa cum crede de cuviinţă. Ea, în principiu, nu presupune
obligaţia din partea statului de a asigura condiţiile materiale de exercitare a libertăţii. Din acest punct
de vedere a fost criticată de către Marx, care spunea că simpla declarare a unor libertăţi nu are nici un
sens, dacă individul uman rămâne în continuare prizonierul nevoilor sale materiale, al existenţei reale.
El opunea libertăţii formale specifice liberalismului, noţiunea de libertate reală, cu sensul de capacitate
a omului de a surmonta orice obstacol intervenit în calea acţiunii sale.
Această încercare însă de realizare a unei utopice libertăţi reale este sortită eşecului. Pe de o
parte, libertatea reală tinde să devină o libertate în sensul de putere de înlăturare a oricăror obstacole, de
putere asupra mediului extern, ceea ce, aşa cum am arătat, duce la instaurarea tiraniei.
Pe de altă parte, libertatea reală presupune o egalitate materială între membrii unei societăţi,
noţiune care se îndepărtează de la sensul juridic, liberal, de egalitate în faţa legii sau de egalitate în
drepturi, care este o egalitate formală.
Încercarea de egalizare materială a indivizilor nu duce la altceva decât la distrugerea
diferenţelor individuale, a creativităţii fiecăruia şi nu în ultimul rând a libertăţii. Atât timp cât oamenii
sunt diferiţi în mod natural, este o utopie să se încerce egalizarea forţată şi deliberată a condiţiei lor
materiale. Aşa cum au demonstrat societăţile totalitare ale acestui secol, orice încercare în acest sens nu
numai că este sortită eşecului, dar are drept consecinţe suferinţe şi pierderi umane incalculabile.
„Cum oamenii diferă mult unul de celălalt, înseamnă că, dacă îi tratăm în mod egal, rezultatul
trebuie să fie o inegalitate în condiţia lor efectivă, şi că unicul mod de a asigura egalitatea de condiţie
este acela de a-i trata în mod diferit. De aceea, egalitatea în faţa legii şi egalitatea materială nu numai că
diferă, ci se află chiar în conflict. O putem înfăptui pe una sau pe cealaltă, dar nu pe ambele în acelaşi
timp. Egalitatea în faţa legii, pe care o reclamă libertatea, duce la inegalitate materială. Argumentul
nostru va fi acela că într-o societate liberă, dorinţa de a egaliza condiţia oamenilor nu poate fi acceptată
ca justificare a coerciţiei suplimentare şi a discriminării – deşi acolo unde, din diverse motive, statul
trebuie să utilizeze coerciţia, el nu trebuie să o utilizeze în mod discriminatoriu.
Noi nu obiectăm împotriva egalităţii ca atare. Se întâmplă însă ca revendicarea egalităţii să fie
motivul declarat al celor ce doresc să impună societăţii un model de distribuţie preconceput. Obiecţia
noastră se îndreaptă împotriva tuturor încercărilor de a impune societăţii un model de distribuţie ales în
mod deliberat, indiferent că ar fi vorba de o ordine a egalităţii sau de una a inegalităţii. Într-adevăr, vom
vedea că mulţi dintre aceia care cer o extindere a egalităţii nu revendică de fapt egalitate, ci o
distribuţie care să se conformeze în mai mare măsură concepţiilor lor despre meritul individual, iar
dorinţele lor sunt la fel de ireconciliabile cu libertatea ca şi revendicările egalitare mai stricte”
(Friedrich A. von Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p.109).
Libertate individuală. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre libertatea individuală, aşa
cum am definit-o mai sus, şi libertatea naţională. În cele mai multe cazuri, pentru existenţa libertăţii
individuale o condiţie esenţială este libertatea naţională.
Acest fapt se datorează în principal evoluţiei istorice a mişcării pentru libertate, care s-a împletit
de multe ori cu mişcarea naţională, lucru vizibil în special în secolul al XIX-lea, când lupta naţională s-
a suprapus de multe ori peste doctrinele mişcărilor politice liberale. Însă o naţiune liberă nu presupune
cu necesitate cetăţeni liberi; nu întotdeauna lupta pentru libertate a unui popor a dus la progresul
libertăţii individuale. Există exemple în istorie când un popor liber, în anumite condiţii istorice a
preferat despotismul şi nu liberalismul. Astfel „trebuie vegheat ca obţinerea libertăţii colective să nu fie
plătită cu pierderea libertăţilor individuale, ca eliberarea naţională, monopolizată rapid de despotismul
unui grup restrâns, să nu ducă la suprimarea libertăţilor celei mai mari părţi a populaţiei” (Jacques
Robert, Droits de l'homme et libertés fondamentales, Montchrestien, Paris, 1993, p.19).

Definiţia şi clasificările libertăţilor fundamentale

Deci, din perspectiva lucrării acestui curs ne interesează libertatea ca absenţă a constrângerii, ca
independenţă faţă de puterea arbitrară a altuia, ceea ce presupune autodeterminarea individului. Deşi
reprezintă o singură noţiune, libertatea, astfel înţeleasă, este aplicabilă în diverse domenii de interes ale
individului, dând posibilitatea acestuia să-şi dezvolte capacităţile specifice acestor domenii. Putem
astfel folosi acest termen la plural şi putem vorbi de „libertăţi” individuale, fiecare dintre ele fiind
aplicabile în diverse raporturi, dar păstrându-şi sensul precizat mai sus. Spre exemplu, libertatea de
exprimare desemnează posibilitatea că individul poate să-şi spună deschis părerea, prin orice medii de
comunicare, cu privire la diverse teme, libera antrepriză se referă la faptul că omul poate exercita sau
nu diverse activităţi economice supuse regulilor pieţei libere etc. Însă şi una şi cealaltă au la bază
autodeterminarea fiinţei umane, nefiind deci decât aplicaţii ale libertăţii în domenii specifice. Această
unitate profundă a libertăţilor are efecte deosebit de importante în ceea ce priveşte statutul lor juridic.
Nu trebuieînţeles că statul este cel care creează aceste libertăţi. Ele sunt libertăţi naturale
existente independent de puterea statală, pe care aceasta doar le recunoaşte şi le reglementează,
transformându-le din libertăţi naturale în libertăţi fundamentale. Ceea ce face o libertate să se
transforme din libertate naturală în libertate fundamentală este faptul consacrării ei de către sistemul
juridic pozitiv. Intervenţia puterii pentru a o determina şi a o proteja o consacră la nivelul ordinii
juridice, fără însă să o creeze. Astfel, aplicaţiile libertăţii în diferite domenii dobândesc un caracter
fundamental prin ridicarea lor la rangul de principii constituţionale.
„Libertăţile publice (fundamentale – n.n.) sunt puteri de autodeterminare consacrate de dreptul
pozitiv. Dar ele rămân puteri de autodeterminare. Dreptul pozitiv nu este decât un sprijin, un
instrument. Libertăţile publice sunt definite ca obligaţii ale statului doar într-o manieră negativă, căci
intervenţia acestuia este doar una constatatoare, nu una creatoare.” (Pierre Pescatore, Introduction ŕ la
science du droit, Luxembourg, Office des impriméries de l'Etat, 1978, p.239, apud Ion Dogaru, Dan
Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p. 25)
Libertăţile publice au primit în doctrină diferite definiţii. În ceea ce priveşte consacrarea în
actele normative ele au fost pur şi simplu menţionate, fără a ni se oferi o definiţie legală. Libertăţile
publice sunt drepturi ale omului care îi recunosc acestuia, în diverse domenii ale vieţii sociale, puterea
de a-şi alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care le acordă o protecţie
sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european, la nivel
supralegislativ.
Clasificările libertăţilor fundamentale
1. Una dintre cele mai importante clasificări ale libertăţilor fundamentale, des întâlnită în
lucrările de specialitate este cea care are în vedere evoluţia conţinutului dreptului de la dreptul liberal
clasic până în prezent. Astfel sunt luate în considerare atât criteriul istoric, cât şi cel material. În acest
context putem vorbi de trei generaţii de drepturi ale omului.
Prima generaţie de drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, al concepţiei liberale despre dreptul natural. Existenţa
unor drepturi inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate
declaraţiile de drepturi din această perioadă. „Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în
primul alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel scopul oricărui stat
trebuie să fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind astfel aşezat în centrul sistemului
politic. Primele declaraţii de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia de
independenţă din 1776 unde în alineatul al doilea se menţionează: „Considerăm că următoarele
adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei au fost înzestraţi
de către Creator au anumite drepturi inalienabile printre care Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii, că
pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere rezultă din consimţământul
celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva acestor ţeluri este dreptul
poporului să modifice sau să înlocuiască acel guvernământ şi să instituie altul.” (The Declaration of
Independence, Webster's Encyclopedic Unabriged Dictionary of the English Language, Gramercy
Books, New York, 1994, p.1700)
Liberalismul clasic presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia acestor
drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima generaţie fac parte:
dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi comerţului, libertatea
conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea rezultă deci din concepţia generală despre stat
şi despre raporturile acestuia cu individul. Statul trebuie să fie în esenţă protectorul drepturilor
fundamentale. El este conceput ca un stat minimal în sensul că nu intervine în mod direct în economie,
lăsând să funcţioneze liber piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem economic astfel
conceput esenţială este proprietatea, cea care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi constituie
totodată stimulul pentru participarea la activităţile economice, uneori şi la cele politice. Statul trebuie să
fie laic, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a informaţiei.
Observăm că toate drepturile proclamate în această perioadă istorică îndeplinesc condiţiile
pentru a fi considerate libertăţi fundamentale, aşa cum le-am definit mai sus. Ele au fost recunoscute şi
nu create de puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva
acestuia, având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a le
apăra împotriva oricăror alte încălcări.
A doua generaţie de drepturi (numite drepturi economice şi sociale) a apărut spre sfârşitul
secolului XIX-lea când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea socialiştilor, au
început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în Europa cât şi în Statele
Unite, mai ales după criza economică din 1929-1933 când, odată cu politica „New Deal” a
preşedintelui Roosevelt, intervenţionismul puterii publice în viaţa economică s-a accentuat. Statul a
început să participe în mod direct la viaţa economică şi deci şi-a asumat multiple responsabilităţi
sociale, devenind un adevărat stat-providenţă. Această tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa
Occidentală după al doilea război mondial până în anii 70.
În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială,
dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi sunt deosebite radical de cele din
prima generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din contră, o prestaţie
pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face. Drepturile din a doua
generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele nu îndeplinesc condiţiile
pentru a fi libertăţi fundamentale, în sensul de puteri de autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus,
ci sunt simple drepturi subiective. Unele dintre aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din
prima generaţie. „Statul providenţă, rezultat din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult
autonomia societăţii civile şi a indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie,
care cer trecerea către acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat
de reducerea formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de
contracarat, pentru că el este din ce în ce mai puternic” (Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile
omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998, p.47). Aceste drepturi sunt mai greu de
pus în practică întrucât ele presupun un efort economic din partea statului. Din această perspectivă
protecţia juridică de care se bucură este în general mai redusă decât a drepturilor din prima generaţie.
A treia generaţie de drepturi, apărută în perioada contemporană, a generat controverse la nivelul
doctrinei cu privire la existenţa lor din punct de vedere juridic. Acestea ar fi: dreptul la pace, dreptul la
un mediu sănătos, dreptul la dezvoltare, drepturile apărute ca o reacţie la dezvoltarea medicinii, în
special a geneticii etc. Caracterul fundamental al acestor drepturi este foarte contestat în principal
datorită caracterului lor heteroclit şi nedeterminării precise a titularului (individul sau colectivitatea?).
Această clasificare este susceptibilă de numeroase critici de fond şi de formă. Pe de o parte,
prima generaţie nu este formată numai din drepturi propriu-zis civile sau politice ci şi din drepturi cu
un caracter economic accentuat, cum ar fi dreptul de proprietate, libertatea comerţului, libera
antrepriză. Pe de altă parte, a doua generaţie de drepturi nu cuprinde numai drepturi economice sau
sociale. Dreptul la azil sau libertatea sindicală pot fi încadrate mai degrabă în rândul drepturilor civile
şi politice decât al celor economice şi sociale. În ceea ce priveşte drepturile din ultima generaţie care au
un caracter mai concret cum ar fi dreptul la informaţie, la o analiză atentă putem observa că nu
reprezintă altceva decât un aspect particular al libertăţii de exprimare din prima generaţie şi nu un drept
nou. La fel, drepturile conturate ca reacţie la progresul medicinii, pot fi considerate ca simple corolare
ale principiului demnităţii umane.
Cu toate acestea, pentru că oferă o perspectivă a apariţiei şi dezvoltării istorice a drepturilor
fundamentale, considerăm că, cel puţin din punct de vedere pedagogic, această clasificare prezintă o
anumită utilitate. De asemenea, deşi ea se referă la drepturile omului în general, nu numai la libertăţile
fundamentale, este utilă şi din perspectiva cursului de faţă întrucât este menită să sublinieze mai bine
locul libertăţilor fundamentale în cadrul domeniului mai extins al drepturilor omului.
2. Potrivit domeniului de aplicare putem vorbi de câteva clase fundamentale de libertăţi:
siguranţa sau libertatea individuală, libertatea vieţii private, libertăţile persoanei fizice, libertăţile
intelectuale sau de gândire şi libertăţile sociale şi economice. Siguranţa persoanei sau libertatea
individuală este esenţială şi pentru exercitarea celorlalte libertăţi, ea asigurând cetăţenilor certitudinea
că nu vor fi supuşi de către puterea publică la măsuri arbitrare privative de libertate. Este vorba în acest
caz de libertatea materială ce poate fi afectată de măsuri preventive precum reţinerea sau arestarea
preventivă, de pedeapsa cu închisoarea sau de internarea forţată într-un spital de boli nervoase. Însă
acesta este sensul strict, utilizat în limbajul juridic comun cu privire la siguranţă.
Din punctul de vedere al libertăţilor fundamentale, noţiunea de siguranţă a persoanei este mult
mai largă, ea însemnând interzicerea oricărei forme arbitrare de represiune. Din această perspectivă, în
articolul 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se menţionează: „Nimeni nu
poate fi acuzat, arestat sau deţinut decât în cazurile determinate de lege”. Deci se asigură protecţia
libertăţii individuale nu numai împotriva privării de libertate prin arestare sau deţinere, dar şi împotriva
acuzării arbitrare.
De asemenea, tot în sensul interzicerii represiunii arbitrare, s-a consacrat un drept de rezistenţă
la opresiune (uneori transformat chiar în datorie) menţionat în articolului 2 din Declaraţie: „Scopul
oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste
drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”.
Protecţia acestei libertăţi individuale presupune mai multe condiţii: în primul rând judecătorul
trebuie să fie singurul care poate lua măsuri cu caracter represiv, nu executivul sau particularii. În al
doilea rând, intervenţia judecătorului trebuie să se facă oferindu-se individului mai multe garanţii:
independenţa şi inamovibilitatea judecătorului, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor,
neretroactivitatea legii, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, reglementarea strictă a arestării
preventive, asigurarea unui sistem penal echitabil, liberul acces la justiţie. Siguranţa persoanei, în acest
sens extins, mai cuprinde şi măsurile luate cu privire la pericolul pe care îl reprezintă realizarea de
bănci de date informatizate cuprinzând informaţii despre diverse persoane.
O altă categorie de libertăţi cuprinde libertăţile intelectuale, unele fiind individuale, altele
asociative. Intră în această categorie: libertatea de opinie, adică libertatea de a-şi forma în mod
independent o opinie proprie în diverse domenii; libertatea de conştiinţă, atunci când libertatea de
opinie se manifestă în domeniul religios; libertatea cultelor. De asemenea, libertatea gândirii presupune
şi libertatea de exprimare a gândirii prin diverse mijloace de informare: presă, creaţii artistice,
spectacole, televiziune etc. Totodată cuprinde şi anumite libertăţi colective, adică libertăţi ce nu pot fi
exercitate decât prin participarea mai multor persoane: libera asociere, libertatea întrunirilor.
Ultima categorie de libertăţi care corespunde acestei clasificări sunt libertăţile economice şi
sociale. Aceste libertăţi sunt în strânsă legătură cu activitatea economică, iar în cadrul lor putem
distinge două categorii: pe de o parte sunt libertăţile de inspiraţie liberală clasică precum proprietatea,
libertatea comerţului şi industriei, libertatea contractuală, libertatea de a munci, pe de altă parte sunt
libertăţile rezultate ca urmare a internaţionalismului socialist la începutul secolului XX: libertatea
sindicală, dreptul la grevă etc.
3. În funcţie de modul de exercitare, libertăţile fundamentale se împart în libertăţi individuale şi
libertăţi colective.
Libertăţile individuale sunt cele pe care omul le exercită singur, participarea altor persoane
nefiind absolut necesară. Sunt considerate libertăţi individuale, în această accepţiune a termenului,
siguranţa persoanei, libertatea vieţii private, componentele a ceea ce se numeşte acum în doctrina
occidentală biodreptul, libera circulaţie, aşa-numitele libertăţi intelectuale (libertatea de opinie, de
expresie, de conştiinţă) şi principalele libertăţi economice (dreptul de proprietate, libertatea comerţului
şi industriei, libera antrepriză, libertatea de a munci).
Libertăţile colective sunt cele care nu pot fi exercitate decât de mai multe persoane împreună. În
această categorie intră trei libertăţi clasice, proclamate în mod solemn încă de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi care pot fi regăsite în toate tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului precum şi
în majoritatea constituţiilor ţărilor democratice: libertatea de asociere, libertatea de întrunire şi
libertatea de manifestare.
Trebuie însă precizat că sensul expresiei „libertate individuală” folosit în cadrul acestei
clasificări este unul mai restrâns decât sensul obişnuit. Astfel, libertăţi individuale în acest sens strict
sunt numai cele pe care omul le poate exercita singur, aşa cum am precizat mai sus. În sensul obişnuit
al termenului prin libertăţi individuale se înţeleg toate libertăţile fundamentale, chiar şi cele colective.
În fond, fie că exercită libertăţile respective singur sau împreună cu alte persoane, în ultimă instanţă
puterea de autodeterminare, decizia de a acţiona într-un sens sau altul (de a se asocia sau nu, spre
exemplu) aparţine individului ca fiinţă autonomă din punct de vedere juridic.
Libertăţile fundamentale mai pot fi clasificate după sistemul de referinţă la care este raportat
individul, în libertăţi care privesc individul ca persoană fizică, ca membru al societăţii sau ca actor al
vieţii economice.
Un drept fundamental al omului ca persoană fizică îl reprezintă dreptul la viaţă. Din aceeaşi
categorie face parte principiul demnităţii persoanei. Aici mai putem adăuga şi libertatea individuală
înţeleasă ca siguranţă a persoanei, libertate de circulaţie şi protecţie a vieţii private.
Libertăţile care privesc omul ca membru al societăţii sunt acele libertăţi pe care individul le
exercită pentru a intra în raport cu alte persoane. Din această categorie fac parte libertăţile colective
menţionate mai sus, dar ţi alte libertăţi precum libertatea de opinie, libertatea de expresie, libertatea
presei etc. Omul ca actor al vieţii economice trebuie să se bucure în primul rând de protecţia dreptului
de proprietate. La acesta se adaugă alte libertăţi foarte importante precum libertatea comerţului şi
industriei, libera antrepriză, libera concurenţă, libertatea sindicală, libertatea de a-şi alege profesia.
4. Clasificarea libertăţilor prezintă o anumită utilitate pedagogică în sensul că ajută la
clarificarea şi prezentarea materiei. Însă aceste grupări ale libertăţilor în diferite categorii nu prezintă
decât o valoare relativă, pentru mai multe argumente:
Unele libertăţi, datorită complexităţii lor, cu greu pot fi încadrate într-o singură categorie. Astfel
libertatea presei este considerată de obicei ca făcând parte din rândul libertăţilor intelectuale. Cu toate
acestea, pe lângă libertatea de exprimare, ea presupune libertatea de crea o publicaţie prin intermediul
unei societăţi comerciale, cu alte cuvinte libertatea de a întreprinde. Realizarea unei întreprinderi de
presă constituie astfel un element esenţial al libertăţii presei ca libertate intelectuală. Libertatea de
asociere este considerată de obicei, aşa cum am văzut, o libertate colectivă ce ţine de existenţa omului
în societate. Ea stă însă la baza libertăţii sindicale care este în principal o libertate economică pentru că
serveşte la apărarea unor interese economice. Un alt exemplu în acest sens îl constituie dreptul de
proprietate. Aşa cum am menţionat, în general dreptul de proprietate este considerat ca făcând parte din
categoria drepturilor şi libertăţilor economice şi sociale. Evident că el are un conţinut economic; însă
trebuie precizat faptul că această categorie de drepturi şi libertăţi nu este una omogenă, ea cuprinzând:
dreptul de proprietate, libertatea comerţului şi industriei, dreptul la grevă, libertatea sindicală, libertatea
de a munci etc. În cadrul acestui grup eterogen de drepturi şi libertăţi putem distinge cel puţin două
categorii: pe de o parte libertăţile de inspiraţie clasică (proprietatea, libertatea comerţului, libertatea de
a munci), pe de altă parte cele apărute ca urmare a mişcării sindicale şi a intervenţiei statului în
economie, aşa-numitele drepturi din a doua generaţie (libertatea sindicală, dreptul la grevă etc.).
Observăm că numai primele sunt libertăţi fundamentale în sensul definiţiei pe care am dat-o mai
sus, adică reprezintă puteri de autodeterminare individuală. Astfel, din această perspectivă proprietatea
este un drept care aparţine primei generaţii, având în comun cu unele drepturi din generaţia a doua doar
caracterul economic. Ea este, însă, esenţialmente o libertate individuală; nu presupune nici un fel de
prestaţie pozitivă din partea statului, titularul ei bucurându-se de deplina libertate de alegere. O dovadă
că formal această libertate publică aparţine primei generaţii, deci libertăţilor civile şi politice, o
constituie faptul că este protejată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce celelalte
drepturi, considerate în general ca având caracter economic şi social, nu sunt prevăzute în această
Convenţie ci în Carta Socială Europeană.
Această întrepătrundere a libertăţilor fundamentale, această imposibilitate de clasificare
absolută a lor într-o categorie sau în alta se explică prin cel puţin două motive. În primul rând, aşa cum
am arătat, aceste libertăţi fundamentale au la bază o singură libertate umană. Vorbim de o pluralitate a
libertăţilor pentru că aceeaşi libertate se aplică în domenii diferite, fiecare astfel de aplicaţie dobândind
anumite particularităţi. Însă caracterele generale ale libertăţii individuale ca putere de autodeterminare
se păstrează în fiecare caz în parte. Acest lucru asigură unitatea şi coerenţa sistemului de libertăţi
fundamentale.
În al doilea rând, ca un corolar al ideii anterioare, libertăţile fundamentale sunt interdependente.
Libertăţile intelectuale, precum libertatea de opinie, libertatea de expresie sau de asociere, ar fi vorbe în
vânt fără garantarea siguranţei personale împotriva privărilor arbitrare de libertate. În acelaşi sens o
persoană dependentă din punct de vedere economic de stat, cu greu ar putea să-şi susţină până la capăt
propriile opinii dacă acestea sunt contrare punctului de vedere social. Numai o minimă independenţă
economică, generată în primul rând de proprietatea privată, poate constitui baza unui veritabil pluralism
la nivel social.
Din punctul de vedere al acestei adevărate unităţi în diversitate se poate spune că „libertăţile
sunt ca o oglindă sau ca un diamant cu multiple faţete: cu cât faţetele sunt mai multe, cu atât strălucirea
este mai puternică şi mai bogată în nuanţe” (J.J.Israel, Droit des libertés fondamentales, L.G.D.J, Paris
1998, p.50).

Restrângerea unor drepturi şi libertăţi: consideraţii generale privind controlul de

proporţionalitate
Aşa cum am arătat în prezentul capitol, libertăţile fundamentale nu sunt libertăţi absolute; ele
presupun în general anumite limite impuse în primul rând de necesitatea coexistenţei lor dar şi de
atingerea unor obiective sociale. Motivele care impun în anumite condiţii limitarea exerciţiului
libertăţilor fundamentale sunt multiple: păstrarea ordinii publice, apărarea naţională, prevenirea
răspândirii epidemiilor, înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale sau apărarea drepturilor şi
libertăţilor altei persoane. Dată fiind multitudinea acestor motive ar putea exista oricând pericolul ca
puterea publică, aceea care impune aceste măsuri limitative, să abuzeze de ele în lipsa unor reguli
stricte de aplicare. Chiar dacă este imperativă limitarea unei libertăţi fundamentale pentru una dintre
situaţiile de genul celor enumerate mai sus, această limitare nu se poate face oricum ci după reguli
precise, pe care puterea publică trebuie să le respecte cu stricteţe. Orice încălcare a acestor reguli
determină o restrângere nelegitimă a libertăţii respective.
În doctrina juridică privind drepturile omului, aceste reguli aplicabile situaţiilor de restrângere a
exerciţiului unor libertăţi fac parte constitutivă din principiul proporţionalităţii, principiu potrivit căruia
„orice mijloc utilizat de către puterea statală trebuie să fie, în ceea ce priveşte gravitatea efectelor sale
asupra situaţiilor particularilor, într-un raport rezonabil cu scopul urmărit” (Pierre Moor, Systématique
et illustration du principe de la proportionnalité, studiu publicat în „Les droits individuels et le juge en
Europe”, Mélanges en l'honneur de Michel Fromont, 2001, p.319). Cu alte cuvinte, în vederea atingerii
scopurilor pentru care limitează exerciţiul unui drept, puterea publică trebuie să folosească mijlocul
adecvat, care este cel mai puţin vătămător pentru acel drept. Acest principiu constituie o limitare
generală a acţiunilor puterii publice, pentru prima dată fiind consacrat în Europa în dreptul
administrativ german la începutul secolului trecut. Această creaţie jurisprudenţială a fost preluată şi
dezvoltată de către doctrină, determinând în zilele noastre o recunoaştere europeană a principiului
proporţionalităţii. „Ţine de competenţa poliţiei să ia măsurile necesare pentru asigurarea securităţii
publice. Restricţia libertăţii individuale nu trebuie niciodată să depăşească măsura absolut necesară...
Dacă, de exemplu, un comerciant vinde alcool contrar prevederilor din autorizaţia ce i-a fost emisă
pentru funcţionarea magazinului, poliţia nu are dreptul să închidă pur şi simplu acest magazin; ea
dispune de alte mijloace mai blânde (...). Mijlocul cel mai energic trebuie să rămână tot timpul ultima
ratio. Intervenţia poliţiei trebuie să fie adecvată circumstanţelor, ea trebuie să fie proporţională.” (Fritz
Fleiner, Les Principes généraux du droit administratif allemand, 1933, p.246, citat de Michel Fromont,
Le principe de proportionnalité, L'Actualité juridique – Droit administratif, iunie 1995)
Acest principiu este aplicabil ori de câte ori trebuie realizat un echilibru între drepturile
individuale ale unui cetăţean şi interesul general, între scopul urmărit de autorităţile publice şi
mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. Tratarea exhaustivă a principiului proporţionalităţii ar
excede obiectului acestei lucrări, în sensul că el nu se aplică numai limitărilor aduse libertăţilor
fundamentale de către stat, ci reprezintă un principiu general de funcţionare a puterilor publice. Cu
toate acestea, înainte de a ne referi strict la aplicabilitatea sa în domeniul protecţiei drepturilor
fundamentale, trebuie să facem cel puţin câteva referiri la aplicabilitatea generală a principiului.
Iniţial problema proporţionalităţii acţiunilor statale s-a pus numai în legătură cu atingerile aduse
libertăţilor fundamentale, fiind mai degrabă o creaţie a practicii judiciare. În cadrul sistemului liberal
clasic, bazat pe un stat minimal ce avea drept scop esenţial apărarea ordinii publice, statul avea faţă de
drepturile fundamentale o obligaţie generală şi negativă de a nu le aduce atingere. Evident că această
obligaţie nu era una absolută. În anumite cazuri determinate de lege, pentru atingerea anumitor
obiective, statul putea limita libertăţile fundamentale. El avea la îndemână mai multe măsuri pentru
atingerea aceluiaşi scop. Cu ocazia analizei judecătoreşti a măsurilor statale susceptibile de a aduce
atingere drepturilor fundamentale, măsuri în general de natură administrativă, instanţele au creat regula
proporţionalităţii acestor măsuri cu scopul legitim urmărit, cu alte cuvinte statul era chemat să adopte
măsura cea mai puţin vătămătoare pentru libertatea în cauză. Potrivit acestei jurisprudenţe timpurii,
întâlnită pentru prima dată pe continent în cadrul dreptului administrativ german, libertăţile
fundamentale nu puteau fi limitate decât dată această limitare era în general proporţională cu scopul
urmărit. O măsură limitativă din partea statului trebuia să îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii:
să fie prevăzută de lege, să urmărească un interes public şi să fie proporţională cu acest scop.
Ulterior puterea statală şi mijloacele pe care aceasta le avea la dispoziţie s-au schimbat radical.
Statul nu mai era conceput ca un stat minimal însărcinat esenţialmente cu menţinerea ordinii şi apărarea
externă ci, sub presiunea mişcărilor sociale, a început să-şi asume din ce în ce mai multe
responsabilităţi sociale, de la crearea de locuri de muncă şi până la realizarea de sistemului de asigurări
sociale. În aceste condiţii puterile publice au început să acţioneze în domenii mult mai vaste,
bucurându-se de o marjă de apreciere infinit sporită. Prin legi, ca acte normative emise de către
parlamente, se fixau numai obiectivele sociale ce trebuiau îndeplinite, legiuitorul lăsând la dispoziţia
administraţiei posibilitatea de a alege mijloacele concrete de atingere a acestor obiective, fiind
imposibil ca aceste mijloace să fie detaliate în cadrul legilor. Pentru a se putea controla oarecum aceste
alegeri, principiul proporţionalităţii, iniţial cantonat în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, a
devenit treptat aplicabil tuturor domeniilor în care puterile publice se bucură de o marjă de apreciere,
de posibilitatea de a alege între mai multe mijloace pentru atingerea unui scop anume.
Determinând la nivel legislativ doar obiectivele generale de politică socială şi lăsând la
dispoziţia puterilor publice alegerea mijloacelor concrete de îndeplinire a acestor obiective, există
posibilitatea ca acţiunile administraţiei să devină arbitrare. Sub pretextul îndeplinirii scopurilor de
interes public, statul poate adopta soluţii arbitrare atât timp cât acestea sunt imposibil de prescris într-
un act legislativ prealabil. Pentru eliminarea arbitrariului în alegerea unei acţiuni dintr-o multitudine de
variante susceptibile să atingă un anumit obiectiv, trebuia impuse un criterii obiective de selectare a
unei anumite acţiuni şi nu a alteia. Unul dintre aceste criterii îl constituie chiar concordanţa dintre
mijlocul ales şi scopul urmărit, adică chiar principiul proporţionalităţii.
Spre exemplu, un mijloc de atingere a unui obiectiv social stabilit la nivel legislativ poate fi
unul arbitrar atunci când prin intermediul lui se fac anumite discriminări la nivel social. Sub pretextul
atingerii obiectivului fixat, puterea publică poate astfel să încerce justificarea discriminării respective.
Aplicarea regulii proporţionalităţii vine tocmai să elimine astfel de practici, să impună puterilor publice
alegerea altor mijloace, mai puţin discriminatorii, pentru atingerea aceluiaşi obiectiv social.
Principiul proporţionalităţii dobândeşte astfel un rol important nu numai în ceea ce priveşte
apărarea drepturilor omului, ci şi în reglarea activităţii statului în general. El devine un element
constitutiv al noţiunii de stat de drept, un adevărat principiu regulator al activităţii acestuia. Problema
controlului de proporţionalitate nu se pune în cazul în care norma superioară indică puterii publice atât
scopul ce trebuie atins cât şi mijlocul exact ce trebuie utilizat.
 Din contră, atunci când, din diferite motive, la nivel normativ nu este prevăzut decât obiectivul
vizat, lăsându-se la latitudinea autorităţii statale alegerea căii de urmat în acest sens, regula
proporţionalităţii reprezintă mecanismul prin care acţiunile administraţiei devin controlabile.
Statul contemporan cu multiplele sale responsabilităţi sociale a determinat transformarea de
substanţă a procesului normativ. Aşa cum am arătat în secţiunea precedentă, dezvoltarea şi chiar
predominanţa drepturilor cu caracter social, drepturi ce presupun din partea statului prestaţii pozitive, a
determinat o modificare de substanţă a raporturilor dintre stat şi individ şi a devenit chiar o ameninţare
pentru libertăţile fundamentale. Acest fenomen are efecte multiple în cadrul societăţii contemporane,
unul dintre acestea fiind şi dezvoltarea galopantă a procesului de normare. Astfel, rolul activ pe care îl
are statul la nivelul societăţii, sarcinile sale crescânde în multiple domenii au determinat în primul rând
o nevoie imperioasă de reglementare din ce în ce mai extinsă. Activităţi care până mai ieri erau
desfăşurare de particulari şi controlate de către instanţele de judecată potrivit dreptului comun, odată
intrate în competenţa statului, au dus la o reglementare aparent detaliată, dar oricum sufocantă a
acţiunii acestuia. Evident, principiul desfăşurării acţiunilor statului numai pe baza unor norme de drept
trebuia respectat. Această reglementare din ce în ce mai extinsă face însă dificilă menţinerea calităţii
normelor de drept şi a efectelor concrete ale acestora. Practic, organele de executare a legii tind să
dobândească o libertate de acţiune din ce în ce mai mare sub pretextul aplicării normei formale.
Acest proces de transformare de substanţă a activităţii normative are cauze şi explicaţii
multiple, de la accentuarea caracterului social al statului şi interpretarea specială a noţiunii de stat de
drept şi până la rolul mass-media şi transformarea procesului de legiferare într-un spectacol politic
menit să legitimeze mediatic puterea. Multiplicarea exponenţială a normelor de drept pune sub semnul
întrebării principiul previzibilităţii dreptului, condiţie sine qua non a apărării libertăților fundamentale.
Analiza exhaustivă a acestui fenomen ar depăşi cu mult cadrul strict determinat al lucrării de faţă. Ceea
ce ne interesează însă din această perspectivă este locul şi rolul pe care îl poate dobândi principiul
proporţionalităţii în acest context.
Acest principiu se aplică în general în cazul protecţiei fiecărei libertăţi susceptibilă de a fi
limitată. Există însă şi cazul când principiul este inaplicabil pentru că libertatea respectivă este
absolută. De exemplu, în cazul dreptului la integritate fizică şi psihică nu putem aplica regulile
proporţionalităţii pentru că acest drept nu poate fi limitat în nici un fel într-o societate democratică, aşa
cum vom vedea în capitolul respectiv. Pe parcursul lucrării, atunci când vom analiza fiecare libertate
fundamentală în parte, vom sublinia, acolo unde este cazul importanţa, pe care o are aplicarea
principiului proporţionalităţii în protecţia acesteia.

Specificul şi structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a drepturilor fundamentale îl reprezintă cel
dezvoltat de către Consiliul Europei o dată cu adoptarea la 4 noiembrie 1950 a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, tratat intrat in vigoare la 3 septembrie 1953.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea ei nu
este supusă condiţiilor de reciprocitate, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de tip clasic. Cu
alte cuvinte statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea Convenției, indiferent
dacă celelalte părţi la acest tratat şi le respectă pe ale lor. Un stat membru nu va putea astfel să nu
respecte Convenţia şi să invoce în apărare excepţia neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi
(exceptio non adimpleti contractus). Acest caracter obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe
rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18
ianuarie 1978 în cazul Irlanda contra Regatului Unit, instanţa europeană menţionează: „Spre deosebire
de tratatele internaţionale de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele
contractante. În locul unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective
care, conform preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin art. 24., ea (Convenţia – n.
a.) permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să justifice
vreun interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o denunţă a lezat pe
unul dintre cetăţenii lor.”
Consecinţa imediată a acestui caracter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul art. 33
orice stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor
Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste cereri interstatale cum sunt
denumite, pentru a fi diferenţiate de cererile persoanelor particulare, nu presupun ca o condiţie de
exerciţiu dovedirea interesului statului reclamant. O astfel de cerere este o adevărată actio popularis
menite să ridice în faţa Curţii aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa.
De asemenea, tot o consecinţă a obligaţiilor obiective pe care Convenţia le creează în sarcina
statelor, este şi limitarea puterii de derogare a statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi
controlul rezervelor acestora în legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Pe de o parte, conform art. 15 § 2
din Convenţie, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte obligaţiile impuse de art. 2 (dreptul la
viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, art. 3 (interzicerea torturii), art. 4
§ 1 (interzicerea sclaviei) şi art. 7 (principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor). Pe de altă parte,
rezervele cu caracter general nu sunt autorizate, conform art. 57 din Convenţie. Statele pot formula o
rezervă numai în legătură cu o anumită dispoziţie a Convenţiei, dar şi aceste pot fi controlate de către
Curte şi, dacă este cazul, pot fi invalidate, Curtea fiind competentă în acest sens.
Convenţia creează posibilitatea pentru persoanele particulare, fizice sau juridice, să sesizeze
direct Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin depunerea unei cereri individuale, în conformitate
cu 34, în vederea apărării drepturilor lor apărate de Convenţie şi de protocoalele la aceasta. Această
normă a reprezentat „inovaţia esenţială, prin aceea că el a conferit, pentru prima dată în dreptul
internaţional, posibilitatea pentru indivizi de a se adresa direct unei instanţe internaţionale împotriva
unui stat” (Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol II
Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.156) Fără
existenţa acestui mecanism de sesizare, Curtea nu ar fi avut ocazia să-şi dezvolte bogata jurisprudenţă,
cererile individuale reprezentând marea majoritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor europene.
Structura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Convenţia nu protejează în mod exhaustiv toate drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se
limitează la garantarea unora dintre acestea precum: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul la integritate fizică
şi psihică (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată (art. 4), dreptul la
libertate şi siguranţă (art. 5), dreptul de la protecţia vieţii private şi de familie (art. 8), libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10), libertatea de întrunire şi de
asociere (art. 11) sau dreptul de proprietate (art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie).
Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejează anumite drepturi
procesuale fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie juridică efectivă,
precum dreptul de acces la justiţie dreptul la un tribunal independent şi imparţial, dreptul la o judecată
echitabilă, publică şi contradictorie care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, dreptul la apărare
etc. Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în cadrul noţiunii mai largi de drept la un
proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie.
Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală precum obligaţia impusă
statelor, în temeiul art. 2 şi 3 de a desfăşura o anchetă efectivă în scopul remedierii încălcărilor
dreptului la viaţă sau a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea o altă dispoziţie
procedurală importantă a Convenției este dreptul la un recurs efectiv consacrat de art. 13. Acest drept
vine în completarea caracterului subsidiar al acţiunii Curţii. El are o mare importanţă în determinarea
statelor să încorporeze efectiv convenţia în sistemele naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul
art. 13, dispoziţiile sale să poată fi invocate direct în faţa judecătorului naţional.
Rolul şi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului
După cum se poate observa, formularea normelor convenţionale care apără drepturile
fundamentale este una destul de lapidară. Drepturi importante, precum cel la integritate fizică şi psihică
sau cel de proprietate sunt consacrate în câteva fraze. Aceste norme sunt însă interpretate şi aplicate în
mod creator de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa dezvoltată de aceasta fiind
obligatorie în interpretarea şi aplicare dispoziţiilor convenţionale.
Curtea europeană a fost concepută ca fiind principala instituţie la nivelul Consiliului Europei
însărcinată cu impunerea obligaţiilor pe care statele şi le-au asumat prin semnarea Convenţiei. Odată cu
adoptarea protocolului nr. 11 a fost desfiinţată fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, Curtea
rămânând unicul organ cu natură jurisdicţională. Alături de aceasta acționează Comitetul de Miniştri ca
organ însărcinat cu supravegherea executării hotărârilor Curţii de către statele membre.
Curtea este un organ de jurisdicţie cu sediul la Strasbourg şi cu funcţionare permanentă. Ea se
compune dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, în prezent acesta ridicându-se
la 47. Cu toate acestea, judecătorii nu sunt reprezentanţi ai statelor respective ci îşi exercită mandatul
cu titlu individual. Ei trebuie să fie jurişti cu competenţă recunoscută şi cu o înaltă reputaţie morală iar
în cursul mandatului nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele de independenţă, de
imparţialitate sau de disponibilitate impuse de această activitate cu caracter permanent.
Judecătorii sunt aleşi de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe o listă cu trei
candidaţi prezentaţi de către statul membru. Mandatul judecătorilor este în principiu de 6 ani, cu
posibilitatea realegerii. Ei pot exercita funcţia respectivă până la 70 de ani.

Receptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern român

I Locul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în sistemul naţional de drept
Cu privire la receptarea Convenţiei în dreptul intern român, Acesta fiind un sistem de drept
monist, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este de directă aplicare, în conformitate cu art. 20
din Constituția României, care, sub denumirea „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”
prevede: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
interne, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
Convenţia fiind un astfel de tratat, dispoziţiile constituţionale care apără drepturile şi libertăţile
fundamentale trebuie să fie interpretate în acord cu aceasta. Prin urmare, instanţele naţionale, fie că este
vorba de instanţele de drept comun sau de Curtea Constituţională au obligaţia să dea acestor norme
interne doar o interpretare care să nu fie contrară Convenţiei.
Convenţia are în dreptul intern o valoare cel puţin supralegislativă: atunci când într-o speţă se
aplică atât o dispoziţie convenţională, cât şi o normă internă cu un conţinut contrar, este obligatorie
aplicarea cu precădere a Convenţiei şi înlăturarea normei contrare. Astfel, instanţele de judecată au
obligaţia să aplice direct şi cu precădere Convenţia ceea ce face ca aceasta să fie încorporată, cel puţin
teoretic, în sistemul intern de drept. Singura excepţie de la această regulă o reprezintă situaţia când
norma internă este mai protectoare pentru drepturile fundamentale apărate de Convenţie, deci chiar
excepţia, indirect, duce tot la protecţia aceloraşi drepturi fundamentale ca şi Convenţia.
II. Influenţa formală a Convenţiei asupra Constituţiei României
Prestigiul pe care Convenţia europeană a drepturilor omului îl are în faţa autorităţilor române a
dus chiar la introducerea în Constituţia României, prin revizuirea din 2003, a unor sintagme exacte din
textul acestui tratat. Spre, la articolul 20 referitor la accesul liber la justiţie s-a adăugat alineatul 3 care
dispune că „părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil”. Noţiunile de „proces echitabil” sau „termen rezonabil” au fost consacrate de Convenţie; ele
dobândind un sens precis prin jurisprudenţa creatoare a Curţii europene. Un alt exemplu este articolul
53 (fost 49) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, unde, la alineatul al
doilea, s-a adăugat prin revizuire că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică”. Noţiunea de „societate democratică” provine tot din textul Convenţiei, unde o
întâlnim în art. 8, 9, 10, 11. Sensul acesteia a fost stabilit cu precizie de către Curte în încercarea de a
limita cât mai mult restrângerile pe care statele le pot aduce libertăţilor fundamentale.
III. Reticenţa autorităţilor în aplicarea efectivă a Convenţiei
Acest „entuziasm” care caracterizează încorporarea Convenţiei la nivel formal, nu este urmat,
însă, şi de o aplicare sistematică efectivă de către autorităţile române. Dincolo de caracterul declarativ,
aplicarea Convenţiei nu a fost realizată în mod concret, prin acţiuni la nivel legislativ sau executiv. În
general autorităţile române reacţionează foarte lent la jurisprudenţa Curţii europene, cu toate că această
jurisprudenţă se caracterizează prin previzibilitate. Din moment ce alte state care au instituţii juridice
sau practici administrative asemănătoare cu ale României eu fost deja condamnate pentru existenţa
acestor instituţii sau a acestor practici, este evident că mai devreme sau mai târziu şi România va
ajunge să fie condamnată dacă persistă în menţinerea acestora. În ciuda acestui fapt, nu există la nivel
legislativ sau executiv o acţiune sistematică de adaptare a legislaţiei interne şi a practicilor
administrative în vederea prevenirii apariţiei soluţiilor de condamnare din parte Curţii europene.
Un singur exemplu este elocvent în acest sens. În anul 1994 România a ratificat Convenţia fără
a realiza în prealabil un studiu al compatibilităţii legislaţiei noastre cu normele convenţionale, în ciuda
faptului că în unele cazuri existau încălcări evidente ale Convenţiei. O astfel de normă internă contrară
art. 5 din Convenţie era şi posibilitatea conferită procurorului de a lua măsura arestării preventive, fără
ca acesta să îndeplinească toate condiţiile de independenţă şi de imparţialitate impuse de Convenţie
pentru magistratul însărcinat cu o astfel de competenţă. Mai mult decât atât, patru ani mai târziu, în
1998, Curtea europeană pronunţă prima hotărâre contra României.
În cadrul acesteia, pe cale incidentală, este analizată şi independența procurorului în dreptul
român: „Curtea notează că Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit
fosta Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea
procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului
Public, inclusiv asupra procurorului general. Chiar dacă exercită, ca în cazul de faţă, o atribuţie de
natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de
magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei.
Curtea aminteşte că "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine
de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de
părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Franţei din 24 noiembrie
1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş şi nici a procurorului general.”
Deşi analizat pe cale incidentală, într-un dosar referitor la încălcarea dreptului de proprietate,
Curtea reţine că statutul procurorului la acea dată nu îndeplinea exigenţele de independenţă cerute de
Convenţie. Ce toate acestea autorităţile române nu au luat nici un fel de măsură pentru a schimba
această stare de lucruri, păstrând neschimbate dispoziţiile legale criticate şi practice jurisprudenţiale
vizate în această hotărâre. Acest imobilism s-a menţinut chiar şi după ce Curtea a declarat admisibilă
prima plângere contra României care viza încălcarea art. 5 din Convenţie. Abia după ce în acest caz
România a fost condamnată, autorităţile române au reacţionat, modificând Codul de Procedură penală
în numai 3 săptămâni de la pronunţarea Curţii.
IV. Efectele deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care statul român este condamnat pentru
violarea unui drept fundamental apărat de către Convenţie dobândesc eficacitate juridică în cadrul
dreptului intern, putând duce, indirect la desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti interne prin care s-a
încălcat dreptul fundamental respectiv. Acest lucru a devenit posibil prin faptul că atât în procedura
penală, cât şi în procedura civilă, constituie motiv distinct de revizuire situaţia în care în cauza
respectivă, Curtea europeană a constatat o încălcare a unui drept fundamental apărat de Convenţiei.
1. Revizuirea în procesul penal
În procedura penală acest motiv de revizuire a fost introdus prin legea nr.576/2004, care a
adăugat în C. p. p. prevederile potrivit cărora poate fi promovată această cale extraordinară de atac
împotriva hotărârilor interne definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a constatat o
încălcare a unui drept apărat de Convenţie, dacă efectele grave ale încălcării continuă să se producă şi
ele nu pot fi înlăturate decât prin revizuirea hotărârii respective. Revizuirea poate fi promovată în
termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, de către persoana al cărei
drept a fost încălcat, de către soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moarte acestuia,
precum şi de către procuror. Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere revizuire este numai
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet de 9 judecători.
Cererea de revizuire poate fi respinsă ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată. Dacă instanţa
constată că cererea este fondată, o admite, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului
încălcat şi, rejudecând cauza, înlătură consecinţele încălcării dreptului. Atunci când este necesară
administrarea de probe, desfiinţând hotărârea, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a
produs încălcarea dreptului. Hotărârea pronunţată de completul de 9 judecători este definitivă.
2. Revizuirea în procesul civil
În cadrul procedurii civile, C.p.c. prevede că o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel sau
prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul poate fi
supusă revizuirii dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale prin hotărârea internă respectivă, iar consecinţele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii respective. Spre deosebire
de procedura penală, în acest caz instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere de revizuire este
instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Termenul de formulare a cererii de
revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în
Monitorul Oficial al României.
3. Importanţa acestor proceduri interne ulterioare
Aceste căi extraordinare de atac prevăzute în dreptul intern permit hotărârilor Curţii europene să
dobândească efecte mult mai largi decât cele prevăzute strict la nivelul Convenţiei. În principiu, Curtea
europeană nu este o instanţă de casare a hotărârilor interne, rolul său limitându-se la a verifica dacă în
speţa respectivă s-a produs sau nu vreo încălcare a drepturilor apărate de Convenţie. În acest sens,
atunci când constată existenţa unei astfel de violări, Curtea poate obliga statul pârât doar la plata către
reclamant unei sume de bani drept despăgubire. Ea nu poate sub nici o formă să caseze eventualele
hotărâri judecătoreşti interne care au produs violarea respectivă. În acest mod, potrivit dispoziţiilor
generale al Convenţiei, singurul efect direct al unei hotărâri a Curţii de condamnare este doar plata unei
sume de bani către reclamant, hotărârile judecătoreşti interne continuând să rămână în vigoare.
Cu toate acestea, statul român a accentuat considerabil efectul pe care îl au hotărârile de
condamnare pronunţate de Curte împotriva României. Pe lângă dreptul de a primi despăgubiri,
reclamantul are posibilitatea ca, după pronunţarea hotărârii Curţii, să promoveze în dreptul intern calea
extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii interne definitive prin care i s-a încălcat acel drept
fundamental. Astfel încât, în această manieră indirectă, hotărârea Curţii europene duce la desfiinţarea
hotărârilor interne prin care se violaseră drepturile fundamentale.
Această eficacitate sporită conferită de dreptul intern hotărârilor europene îşi spune cuvântul şi
asupra jurisprudenţei Curţii care, atunci când apreciază că efectele violărilor drepturilor fundamentale
pot fi înlăturate în dreptul intern în modul descris mai sus nu mai acordă reclamantului o reparaţie
integrală a prejudiciului suferit, ci una parţială, având în vedere tocmai împrejurarea că acesta poate să-
şi acopere ulterior prejudiciul în dreptul intern. De pildă, în hotărârea din 29 martie 2007, pronunţată în
cazul Mircea contra României, instanţa europeană menţionează: „atunci când un particular, cum este
cazul în speţă, a fost condamnat în urma unei proceduri ce a încălcat exigenţele articolului 6 al
Convenţiei, un nou proces sau o redeschidere a procesului la cererea persoanei interesate reprezintă în
principiu un mijloc potrivit de înlăturare a violării constatate. Din acest punct de vedere, Curtea reţine
că articolul 408¹ din codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern
atunci când Curtea a constatat violarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale reclamantului.” În
acest mod, Curtea europeană confirmă efectul indirect accentuat pe care hotărârile sale referitoare la
România îl au în dreptul intern.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi libertăţile fundamentale (publice).
Răspuns:
Libertăţile fundamentale (publice) sunt drepturi ale omului care îi recunosc acestuia, în diverse domenii
ale vieţii sociale, puterea de a-şi alege singur comportamentul, putere organizată de dreptul pozitiv, care
le acordă o protecţie sporită şi le ridică, în dreptul intern, la nivel constituţional, iar în dreptul european,
la nivel supralegislativ.
2. Ce este libertatea și care este trăsătura esenţială a acesteia?
3. Precizați și descrieți în mod succint trăsăturile libertății.
4. Ce reprezintă controlul de proporţionalitate ?
5. Care este specificul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ?
6. Prezentaţi structura Curţii Europene a Drepturilor Omului.

II. EXERCIŢII
1. Trăsăturile fundamentale ale libertăţii sunt:
a) libertatea juridică.
b) libertatea politică.
c) libertatea socială.
d) libertatea individuală.
e) libertatea formală.
f) libertatea-autonomie.
2. Cele trei generaţii de drepturi ale omului sunt:
a) drepturile civile şi economice.
b) drepturile civile şi politice.
c) drepturile politice şi economice.
d) drepturile economice şi sociale.
e) drepturi cu un caracter heteroclit şi al căror titular nu este determinat în mod precis.
3. Dacă există neconcordanţe în Convenţia europeană a drepturilor omului şi legile interne, au
prioritate:
a) Convenţia
b) legile interne
c) Convenţia, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

MODULUL II
Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la viață (art. 2 din Convenție,
art. 22 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
2. Consideraţii generale despre dreptul la viaţă
3. Protecţia dreptului la viaţă în dreptul intern
4. Protecţia europeană a dreptului la viaţă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Carabulea împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Carabulea-
impotriva-Romaniei.pdf
2. Hotărârea Şandru şi alţii împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Sandru-
impotriva-Romaniei.pdf
3. Hotărârea Anca Mocanu şi alţii împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Mocanu-şi-
alţii-împotriva-României.pdf
4. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 65-69, 110-128

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Aşa cum am menţionat, specificul mecanismului european de protecţie a Convenţiei este acela
că o persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct Curtea europeană, depunând o
plângere împotriva statului despre care pretinde că i-ar fi încălcat un drept fundamental apărat de
Convenţie, în conformitate cu art. 34. Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri presupune o
primă fază în care se analizează îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a doua fază,
când instanţa se pronunţă pe fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi, în principiu, scrisă.
1. Condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale
Convenţia impune, conform art. 35, mai multe condiţii de admisibilitate a cererilor individuale.
În primul rând, reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza
Curtea. Această condiţie presupune ca reclamantul să fi ales anterior sesizării Curţii o cale de protecţie
a drepturilor sale fundamentale în dreptul intern al statului. În cadrul acestei proceduri interne el trebuie
să fi epuizat toate căile de recurs interne. Spre exemplu, în sistemul nostru de drept, reclamantul trebuie
să se fi judecat atât pe fond cât şi în căile ordinare de atac. El trebuie să fi exercitat aceste căi, în caz
contrar cererea sa în faţa Curţii europene fiind inadmisibilă. Nu i se cere, însă, să epuizeze absolut toate
căile de atac puse la dispoziţie de sistemul naţional de drept, ci numai pe cele ordinare. Nu i se impune
spre exemplu şi promovarea unei cereri de revizuire sau de contestaţie în anulare.
Această condiţie este un efect al principiului potrivit căruia Curtea europeană protejează
Convenţia în subsidiar, instanţele naţionale fiind primele chemate să înlăture eventualele violări ale
drepturilor fundamentale. Acest caracter subsidiar oferă statelor ocazia de a proteja ele însele drepturile
fundamentale prevăzute de Convenţie, cum de altfel s-au şi angajat atunci când au ratificat-o, dar
totodată caracterul subsidiar constituie un mijloc eficace de încorporare efectivă a Convenţiei în cadrul
sistemelor naţionale de drept, aşa cum vom vedea mai jos.
De asemenea, aşa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Convenţia reprezintă un numitor
comun, un nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale, obligatoriu la nivelul totalităţii statelor
semnatare. Aceasta nu înseamnă, însă că fiecare stat nu poate să-şi construiască un sistem de protecţie a
drepturilor fundamentale mai eficient decât Convenţia. Tocmai de aceea, este important ca mai întâi
statele însele să aibă posibilitatea înlăturării eventualelor violări, înainte de a fi sesizată Curtea.
În al doilea rând, cererea individuală trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data
deciziei interne definitive. În cazul României acest termen se calculează începând de la data la care
reclamantul a putut lua cunoştinţă de conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs.
Reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenţie. El nu poate
invoca încălcarea unui alt drept sau a unei reguli care nu are legătură cu conţinutul drepturilor apărate
de Convenţie. În acest sens, plângere nu trebuie să se constituie într-o critică a aplicării dreptului
naţional de către instanţele naţionale, întrucât Curtea europeană nu este o „a patra instanţă”, ea neavând
competenţa de a judeca aplicarea legislaţiei interne de către instanţele naţionale.
De asemenea, reclamantul trebuie să se plângă de violarea unui drept al său care a avut loc într-
o perioadă când Convenţia era obligatorie pentru statul împotriva căruia îşi îndreaptă plângerea. În
cazul României reclamantul nu poate invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie 1994,
dată la care România a ratificat Convenţia. Astfel, Curtea nu poate analiza o cerere referitoare la
violarea unui drept fundamental înainte de această dată, întrucât dacă ar acţiona în acest mod ar aplica
în mod retroactiv tratatul internaţional, lucru inadmisibil.
Alte condiţii de admisibilitate se referă la faptul că plângerile nu trebuie să fie anonime, ele să
nu fi fost anterior soluţionate de Curte, iar reclamantul nu trebuie să mai fi sesizat cu aceeaşi plângere o
altă organizaţie internaţională. O cerere poate fi respinsă ca fiind vădit nefondată sau abuzivă.
Deciziile cu privire a admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere. Atunci
când o plângere este vădit inadmisibilă ea este declarată ca atare de către un comitet format din 3
judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este definitivă. De
asemenea, deciziile asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, complet format din 7 judecători.
Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă sau inadmisibilă.
2. Judecata pe fond
Odată plângerea declarată admisibilă de către Cameră, procedura intră într-o a doua fază, aceea
a judecăţii pe fond. Hotărârea asupra fondului este pronunţată, în principiu tot de către Cameră. Aceasta
poate să respingă plângerea atunci când constată că în speţă nu există o violare a unui drept
fundamental apărat de Convenţie sau poate să o admită atunci când constată o astfel de violare. În cazul
în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, Curtea poate
acorda reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit.
3. Calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de una dintre Camere
Oricare dintre părţile în cauză, în cazuri excepţionale, poate să ceară retrimiterea cauzei
soluţionată de o Cameră în faţa Marii Camere, complet format din 17 judecători. În cazul unei astfel de
cereri, cauza nu este automat înscrisă pe rolul Marii Camere ci ea este filtrată de un colegiu de 5
judecători ai Marii Camere. Acest colegiu acceptă cererea numai în cazul în care cauza ridică o
problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori o altă
problemă gravă cu caracter general.
În cazul în care colegiul acceptă cererea, aceasta este înscrisă pe rolul Marii Camere care se
pronunţă asupra ei printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, oricând înainte de a se pronunţa pe fondul
cauzei, dacă nici una dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere dacă
în cauză se ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori
dacă soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte.
4. Cererile interstatale
Alături de cererile formulate de persoane particulare, orice stat membru al Convenţiei poate
formula în faţa Curţii o cerere împotriva unui al stat membru pentru încălcarea de către acesta a
drepturilor apărate de Convenţie. Aceste cereri interetatice. Astfel de cereri nu urmează procedura
descrisă mai sus, ci sunt soluţionate direct de către Marea Cameră.
5. Executarea hotărârilor Curţii
De supravegherea executării hotărârilor definitive al Curţii se ocupă Comitetul Miniştrilor.
Forţa obligatorie a hotărârilor Curţii rezidă în obligaţia pe care şi-au asumat-o statele membre de a le
respecta. De altfel singurele mijloace de a determina un stat să respecte aceste hotărâri sunt mijloace de
natură politică, presiunile exercitate în principal la nivelul Comitetului Miniştrilor, iar nu mijloace de
natură juridică, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor judecătoreşti interne.
6. Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
Sistemul de apărare a Convenţiei la nivel european este un sistem de drept jurisprudenţial, deşi
acest lucru nu este expres menţionat. Apărarea concretă a drepturilor prevăzute de Convenţie se
realizează prin regulile create de către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă. Hotărârile pronunţate
de către aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să execute dispozitivul. Însă
aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru interpretat, în sensul că interpretarea pe care Curtea o dă
Convenţiei este obligatorie atât pentru statele membre cât şi pentru însăşi Curtea în activitate ei
viitoare. Instanţa europeană nu-şi schimbă propria jurisprudenţă decât în cazuri excepţionale şi cu o
temeinică motivare, în general atunci când condiţiile sociale se modifică semnificativ.
Această caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să
fie unul foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar o dată cu evoluţia societăţii.
Din acest punct de vedere, jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un
caz concret Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în
viitoarele cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au același tip de problem
privind protecţia drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul
practicilor administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.

Consideraţii generale despre dreptul la viaţă

I. Noţiune
Dreptul la viaţă reprezintă în mod evident unul dintre cele mai importante drepturi
fundamentale el reprezentând dreptul oricărei persoane de a-i fi protejată viaţa. Din punct de vedere
juridic se utilizează în general o accepţiune restrânsă a acestuia care presupune ocrotirea vieţii în sens
fizic. Acest drept nu se referă la existenţa spirituală a individului care face obiectul altor libertăţi
fundamentale şi nici nu presupune dreptul la o viaţă decentă. „Cu alte cuvinte nu trebuie confundat un
drept economic şi social (...) cu dreptul la viaţă în sensul art. 2 din Convenţie. Acest text proteguieşte
viaţa în sine, şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.” (Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a
Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2005, pag.170) El presupune în principiu obligaţia celorlalţi membri ai societăţii de a nu aduce atingere
vieţii unui individ. Fiind un drept fundamental acesta naşte însă în sarcina statului mai multe obligaţii
concrete în scopul menţionat mai sus. Aşa cum vom vedea mai jos, statul are atât obligaţia de a nu
aduce atingere el însuși, prin agenţii săi, vieţii persoanei, cât şi obligaţia ca, în anumite cazuri, să
protejeze viaţa unei persoane împotriva atingerilor ce-i pot fi aduse de terţi. La aceste obligaţii ale
statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi obligaţia procedurală de a efectua o anchetă efectivă ori
de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept fundamental.
II. Dreptul pozitiv în materie
În Constituţia României, dreptul la viaţă este primul drept substanţial reglementat în cadrul
Titlului II denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”. Sub titlul „Dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică” în art. 22 din legea fundamentală sunt protejate atât dreptul la viaţă
(alineatele 1 şi 3) cât şi dreptul la integritate fizică şi psihică. Observăm că prevederile constituţionale
privind acest drept sunt foarte concise şi nu ne dau aproape nici un indiciu despre conţinutul acestui
drept. Singura precizare în acest sens este cea din alineatul 3 unde este interzisă de o manieră absolută
pedeapsa cu moartea. Rezultă de aici că în nici o circumstanţă, nici măcar în timp de război, această
pedeapsă nu mai poate fi aplicată.
Aceste dispoziţii constituţionale trebuie reglementate în acord cu prevederile tratatelor
internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. În acest sens Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului prevede în art. 3 că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă ...”
Ceva mai precisă este însă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care, în art. 2, dispune:
„Dreptul la viaţă 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată
ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere
absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b)
pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c)
pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
 Protecţia dreptului la viaţă în dreptul intern
I. Protecţia prin mijloace specifice dreptului penal
În dreptul intern, acest drept fundamental este protejat în principiu prin mijloace specifice
dreptului penal. În acest sens, în Codul penal, Titlul II Infracţiuni contra persoanei, conţine un capitol
distinct, capitolul I, intitulat Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Aici sunt
incriminate principalele fapte prin care pot fi aduse atingerii vieţii persoanei: omorul şi formele sale
agravate, omorul calificat şi omorul deosebit de grav. De asemenea, sunt pedepsite pruncuciderea,
uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii precum şi lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte. Nu vom proceda însă la analiza acestor norme de drept penal întrucât acest demers ar
excede cadrul strict determinat al prezentei lucrări. Vom menţiona doar împrejurarea că jurisprudenţa
instanţelor interne de drept comun prin care se tinde la apărarea dreptului la viaţă este în general o
jurisprudenţă penală, dezvoltată în cazurile care au ca obiect infracţiunile menţionate mai sus.
Această jurisprudenţă se întemeiază de obicei pe aplicarea normelor penale menţionate şi nu pe
aplicarea principiului prevăzut în art. 22 din Constituţie.
II. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie
Nici Curtea Constituţională nu a avut ocazia de prea multe ori să facă aplicarea art. 22 din legea
fundamentală, deciziile referitoare la acest articol fiind rarisime. În mai multe cazuri autorii excepţiilor
de neconstituţionalitate au invocat formal încălcarea art. 22 din Constituţie, cu referire însă la dreptul la
integritate fizică şi psihică, nu la dreptul la viaţă. Referirea expresă la dreptul la viaţă nu apare nici în
cadrul Deciziei nr. 418 din 18 iulie 2005, pronunţată într-un control de constituţionalitate a priori.
Prin această decizie a fost soluţionată sesizarea de neconstituţionalitate formulată de către
Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie. Sesizarea de neconstituţionalitate se
referea la mai multe dispoziţii din Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată
medical, printre care art. 32 alin. 2 şi 3 din lege care, în opinia autorului sesizării ar constitui încălcări
ale art. 22 din Constituţie, fără se preciza dacă este vorba de dreptul la viaţă sau de dreptul la integritate
fizică, ambele fiind cuprinse în acest art. 22 din legea fundamentală. Incriminarea prea blândă de către
textele de lege menţionate a unor fapte precum prelevarea de gameţi fără consimţământ, violarea
confidenţialităţii datelor privind donările, nedepistarea bolilor transmisibile sau infecţioase, producerea
abuzivă de embrioni, traficul de gameţi şi efectuarea de proceduri de inseminare fără consimţământ ori
fără autorizaţiile cerute de lege ar fi, în opinia autorului sesizării, contrare art. 22 din Constituţie.
Acest punct de vedere este împărtăşit şi de Curtea Constituţională care a decis în speţă că
„dispoziţiile art. 32 din lege sunt neconstituţionale în măsura în care acestea dezincriminează anumite
fapte care, chiar dacă, de lege lata, nu sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare, constituie
modalităţi materiale concrete de săvârşire a altor infracţiuni incriminate ca atare, în prezent”.

Protecţia europeană a dreptului la viaţă

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat de-a lungul timpului o jurisprudenţă mult
mai bogată în ceea ce priveşte apărarea dreptului la viaţă, prevăzut de art. 2 din Convenţie.
I. Titularii dreptului la viaţă
Titularul dreptului la viaţă este orice persoană, aşa cum rezultă din formularea textului
convenţional. Care sunt, însă, limitele temporale ale vieţii, în sensul acestei norme, limite în interiorul
cărora funcţionează dreptul fundamental în discuţie ?
1. Prelungirea dreptului la viaţă al copilului nenăscut în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului
Dată fiind neclaritatea art. 2 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii s-a pus problema dacă o
persoană este considerată ca atare din momentul naşterii sau dacă caracter poate fi împins în timp
înainte de acest moment, chiar până la momentul concepţiei. Cu alte cuvinte, dreptul la viaţă, protejat
de art. 2 se aplică numai persoanelor născute sau şi copilului nenăscut?
Acest moment la care se naşte dreptul la viaţă al persoanei este una dintre problemele delicate
asupra cărora instanţa europeană nu a statuat încă în mod clar. Cvasitotalitatea cazurilor unde a apărut
această problemă au la bază plângeri contra statelor în legătură cu întreruperea voluntară a sarcinii. Ori
de câte ori Curtea sau fosta Comisie au trebuit să se pronunţe asupra aplicabilităţii art. 2 în cazul
copilului nenăscut, problema respectivă nu a fost tranşată în mod direct, fie pentru că plângerea a fost
respinsă ca inadmisibilă, fie pentru că instanţa europeană a considerat că nu este cazul să se pronunţe
întrucât chestiunea ar ţine de marja de apreciere a statelor deoarece ar reprezenta o problemă morală
care poate primi rezolvări diferite de la un stat la altul. În fond complexitatea acestei probleme rezidă în
faptul că în cazurile examinate până în prezent de Curte sunt incidente drepturi fundamentale ale unor
persoane diferite, drepturi aflate într-un oarecare conflict: dreptul femeii la viaţă privată şi dreptul
acesteia de a dispune de propriul corp în contrast cu un presupus drept la viaţă al embrionului sau chiar
dreptul tatălui de a se opune unei decizii a mamei de întrerupere voluntară a sarcinii.
În jurisprudenţa organelor Convenţiei, în general copilul nenăscut nu a fost considerat ca
beneficiind de un drept la viaţă autonom, aflat sub protecţia art. 2 din Convenţie, eventualul său drept la
viaţă fiind limitat de drepturile şi interesele mamei, întrucât viaţa fetusului este intim legată de viaţa
femeii care îl poartă, el neputând fi luat în considerare izolat. Aceasta nu înseamnă însă că, în anumite
circumstanţe, nu ar exista unele garanţii în beneficiul copilului nenăscut, din moment ce Curtea
consideră că decizia de întrerupere voluntară a sarcinii nu ar ţine în mod exclusiv de dreptul la viaţă
privată al mamei, protejat de art. 8 § 1 din Convenţie. În decizia menţionată, Curtea vorbeşte despre
„un just echilibru între necesitatea de a asigura protecţia fetusului şi interesele femeii”, ceea ce ar
însemna că fetusul beneficiază de o anumită protecţie din partea Convenţiei, protecţie care ar putea
prevala dacă echilibrul amintit ar fi rupt în anumite circumstanţe.
2. Eutanasia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
O altă problemă care s-a pus, oarecum opusă celei menţionate anterior a fost dacă dreptul la
viaţă presupune şi dreptul de a-i pune capăt în mod voluntar, adică dreptul la moarte. Problema
respectivă nu este deloc una teoretică, în faţa multor jurisdicţii ridicându-se chestiunea autorizării unei
persoane de a-şi lua viaţa, fie direct, fie prin intermediul unui terţ.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut posibilitatea să se pronunţe în materie în cazul
Pretty contra Regatului Unit, prin hotărârea din 29 aprilie 2002. În speţă, reclamanta, afectată de o
maladie degenerativă în faza terminală, se plângea că refuzul autorităţilor britanice de a se angaja că
nu-l vor trage la răspundere pe soţul său în cazul în care acesta ar ajuta-o să-şi pună capăt vieţii, ar
constitui o încălcare a art. 2 din Convenţie întrucât, în opinia reclamantei, acest articol ar garanta nu
numai dreptul la viaţă, ci şi dreptul persoanei de a alege să continue sau să înceteze să mai trăiască.
Curtea a respins plângerea considerând că autorităţile britanice nu au încălcat art. 2, motivând că nu
este convinsă că dreptul la viaţă garantat de art. 2 ar presupune şi un aspect negativ, respectiv existenţa
unui drept de a muri. „Articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi şi un drept diametral
opus, adică dreptul de a muri; în plus el nu ar putea crea un drept la autodeterminare, în sensul de a da
oricărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viaţa.”
Hotărârea Curţii se sprijină şi pe Recomandarea 1418 (1999) a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei privind Protecţia drepturilor omului şi demnitatea bolnavilor incurabili şi a
muribunzilor. Practic, în acest caz, atât Curtea cât şi Adunarea Parlamentară adoptă o interpretare
comună a articolului 2 din Convenţie.
Pentru moment şi dreptul intern român, în special dreptul penal, îmbrăţişează aceeaşi viziune
asupra modalităţii de rezolvare a problemei amintite. Sinuciderea nu este considerată o faptă penală,
aceasta privind în principiu raportul persoanei cu ea însăşi şi nicidecum relaţiile sale cu alţi oameni. În
plus, în măsura în care această acţiune tragică reuşeşte, este evident că nu se mai poate vorbi de o
răspundere a autorului ei. Evident, sinuciderea nu trebuie să pună în pericol viaţa altor persoane prin
modalitatea concretă în care este executată. Ceea ce pedepseşte însă dreptul penal este intervenţia unui
terţ în acest tip de acţiune, prin incriminarea determinării sau înlesnirii sinuciderii.
II. Limitele instituite atingerilor dreptului la viaţă
 Aşa cum am arătat mai sus, art. 22 din Constituţia României consacră un drept la viaţă de la
care nu prevede nici o excepţie. Pedeapsa cu moartea este interzisă în mod absolut, nefiind admise
derogări de la aceasta. Cu toate că nu sunt prevăzute expres în Constituţie, dreptul român admite
excepţii de la dreptul la viaţă, spre exemplu în cazul legitimei apărări.
Spre deosebire de Constituţia României, la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
sunt prevăzute expres cazurile când pot exista derogări de la acest drept, atunci când se aplică pedeapsa
cu moartea ori pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua
o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ori pentru a reprima,
conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
Evident că aceste derogări de la dreptul la viaţă, constituind excepţii de la principiu, trebuie
interpretate în mod strict. „Articolul 2, care garantează dreptul la viaţă şi defineşte circumstanţele în
care poate fi provocată moartea în mod legitim, se numără printre articolele primordiale al Convenţiei
şi nu presupune nici o derogare. Împreună cu articolul 3, el consacră una dintre valorile fundamentale
ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Circumstanțele în care poate fi în mod
legitim provocată moartea trebuie să fie interpretate în mod strict.
Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun ca articolul 2 să
fie interpretat şi aplicat într-un mod care să păstreze exigenţele acesteia concrete şi efective.”
(Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 97.)
1. Limita prevăzută de art. 2 § 1 din Convenţie - Pedeapsa cu moartea
Pedeapsa cu moartea este prevăzută expres ca o limitare a dreptului la viaţă în art. 2 § 1 din
Convenţie. Acest text prevede că aceasta nu poate fi aplicată decât de un tribunal, care trebuie să
îndeplinească exigenţele Convenţiei, şi doar dacă este prevăzută de lege.
Explicaţia acestei derogări de la dreptul la viaţă are rădăcini istorice, întrucât la data elaborării
şi semnării Convenţiei ea era prevăzută în legislaţiile statelor semnatare.
Cu toate acestea, derogarea respectivă a devenit inaplicabilă prin ratificarea Protocolului nr.6 la
Convenţie, protocol care a intrat în vigoare în 1985. Conform art. 1 din acest protocol „Pedeapsa cu
moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.” Cu toate
acestea, era menţinută în continuare o excepţie de la regulă, şi anume aplicarea pedepsei cu moartea în
caz de război, conform art. 2 din protocol: „Un Stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu
moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă
nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul
respectiv va comunica secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislaţiei în
cauză.” Însă, prin Protocolul nr.13 la Convenţie, intrat în vigoare în 2003, s-a eliminat şi această
excepţie de le regula interzicerii pedepsei cu moarte, o astfel de pedeapsă nefiind permisă în nici o
circumstanţă, nici măcar în timp de război.
2. Limitele prevăzute de art. 2 § 2 din Convenţie
Celelalte derogări menţionate în art. 2 § 2 din Convenţie se referă la provocarea morţii unei
persoane dacă aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă. Evident că aceste excepţii
trebuie să îndeplinească unele condiţii foarte stricte pentru a nu fi considerate încălcări ale art. 2. „Luat
în considerare în ansamblu, textul articolului 2 demonstrează că nu vizează numai uciderea
intenţionată, ci şi situaţiile când utilizarea legitimă a forţei poate conduce la producerea morţii într-un
mod involuntar. Caracterul deliberat sau intenţionat al recurgerii la forţa letală nu este totuşi decât un
element printre altele care trebuie avut în vedere în aprecierea necesităţii acestei măsuri. Orice recurs la
forţă trebuie să fie «absolut necesar» pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate la alineatele de
la a) la c). Utilizarea termenilor «absolut necesar» indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de
necesitate mai stric şi mai imperios decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenţia
statului este «necesară într-o societate democratică», în sensul paragrafului 2 din articolele 8 – 11 din
Convenţie. În consecinţă, forţa utilizată trebuie să fie strict proporţionată cu scopurile legitime avute în
vedere mai sus.” (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul Salman contra Turciei, § 98. A se
vedea în acest sens şi hotărârea CEDO din 27 septembrie 1995, pronunţată în cazul McCann şi alţii
contra Regatului Unit, § 146-150)
În cazul în care statul invocă una dintre situaţiile prevăzute de art. 2 § 2, pentru a justifica
decesul unei persoane, Curtea va examina cu mare atenţie întreaga situaţie de fapt, luând în considerare
nu numai actele propriu-zise care au provocat moartea, ci şi ansamblul circumstanţelor cauzei, mai ales
pregătirea şi controlul actelor respective.
Excepţia prevăzută de art. 2 § 2 lit. a, care prevede posibilitatea de a provoca moartea unei
persoane „pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale”, se referă la cazul
clasic al legitimei apărări. În dreptul intern, prin legitimă apărare se înţelege săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva
sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui
atacat sau interesul obştesc (art. 44 § 2 Cod penal). Datorită lipsei de vinovăţie, legitima apărare este o
cauza care exclude caracterul penal al faptei. Norma europeană, referindu-se numai la apărarea
persoanei şi fiind de strictă interpretare, nu poate fi extinsă şi la apărarea bunurilor.
Excepţia prevăzută de art. 2 § 2 lit. b din Convenţie se referă la posibilitatea de a provoca
moartea unei persoane „pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute”. În această situaţie utilizarea forţei letale trebuie subordonată unei necesităţi
absolute, aşa cum am arătat mai sus. Din această perspectivă nu apare ca fiind justificată uciderea unei
persoane care se opune la arestare în situaţia în care acea persoană nu a comis o infracţiune de violenţă
şi nu este înarmată, astfel încât nu pune în pericol viaţa sau integritatea fizică a alte persoane. Într-o
asemenea situaţie forţa letală nu trebuie să fie folosită chiar dacă ar exista posibilitatea ca persoana
respectivă să reuşească să fugă.
Dincolo de actele concrete prin care s-a cauzat moartea unei persoane, statele au obligaţia
primordială de a realiza un cadru juridic şi administrativ propice pentru a împiedica utilizarea abuzivă a
forţei letale, în special cea determinată de utilizarea armelor de foc. Astfel, dreptul intern care
reglementează operaţiunile de arestare trebuie să impună, pentru utilizarea armelor de foc, o apreciere
minuţioasă a situaţiei şi, mai ales, o evaluare corectă a naturii infracţiunii comise de către persoana în
cauză şi a ameninţării pe care acesta o reprezintă. În plus, faţă de cadrul propriu-zis juridic, autorităţile
naţionale trebuie să-şi instruiască agenţii pentru a aprecia dacă este sau nu absolut necesar să utilizeze
armele de foc într-o situaţie dată, „nu numai urmând litera regulamentelor aplicabile, ci şi ţinând cont
de preeminenţa respectului pentru viaţa umană ca şi valoare fundamentală” (Hotărârea CEDO din 6
iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 97).
În fine, cea de-a treia excepţie, prevăzută de art. 2 § 2 lit. c din Convenţie se referă la cauzarea
morţii pentru „a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.” Jurisprudenţa în domeniu
este una extrem de restrânsă, până în prezent nici fosta Comisie şi nici Curtea neoferind o definiţie a
noţiunii de insurecţie sau de tulburare violentă. Oricum, şi în această situaţie, statele trebuie să
dovedească necesitatea absolută a recurgerii la forţă.
III. Obligaţiile statelor referitoare la protecţia dreptului la viaţă
1. Obligaţia negativă generală
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, art. 2 din Convenţie creează în sarcina statelor în
primul rând obligaţia negativă de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii persoanelor. Convenţia
precizează că sunt interzise atingerile intenţionate asupra vieţii, însă în jurisprudenţa organelor
Convenţiei această interdicţie a fost extinsă şi cu privire la alte tipuri de atingeri, produse fie din culpă,
fie cu intenţie indirectă.
2. Obligaţia pozitivă substanţială
Dincolo de această obligaţie negativă, pentru a da o mai mare eficienţă protecţiei convenţionale
a dreptului la viaţă, jurisprudenţa organelor Convenţiei a creat, printr-o interpretare teleologică a art. 2,
şi două obligaţii pozitive în sarcina statelor: una de natură substanţială, aceea de a lua măsurile
necesare protecţiei dreptului la viaţă, şi una procedurală, aceea ca statele să realizeze o anchetă eficace
ori de câte ori în dreptul intern se pune problema încălcării acestui drept fundamental.
În ceea ce priveşte prima dintre aceste obligaţii, ea a fost consacrată expres în jurisprudenţa
Curţii în mai multe cazuri. Spre exemplu, în hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în cazul L.C.B.
contra Regatului Unit, Curtea afirmă: „Curtea estimează că prima frază a art. 2 § 1 constrânge statul nu
numai să se abţină să provoace moartea într-un mod voluntar şi cu nerespectarea legii ci şi să ia
măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care ţin de jurisdicţia sa.”. Astfel, statele au
obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor, în aplicarea art. 2 din
Convenţie, în primul rând „prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru comiterea
faptelor care să aducă atingere vieţii altor persoane, legislaţie care să cuprindă şi un mecanism de
aplicare a sa, conceput în aşa fel încât să prevină, să reprime şi să sancţioneze eventualele încălcări în
materie” (Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I
Drepturi şi libertăţi, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005, pag.177-178).
În afară de această obligaţie de legiferare şi de aplicare a legii, statele trebuie, în anumite cazuri,
să ia toate măsurile concrete necesare pentru a împiedica orice atingeri ce pot fi aduse unei persoane de
către un terţ. Evident că această obligaţie concretă nu intervine decât în anumite condiţii, în principiu în
cazul unei ameninţări efective, şi cu respectarea anumitor garanţii. Din jurisprudenţa Curţii se deduc
regulile aplicabile în materie, precum şi situaţiile când poate fi antrenată răspunderea statului.
Curtea a stabilit că această obligaţie a statelor nu trebuie să devină una insuportabilă şi excesivă.
Nu orice presupusă ameninţare a vieţii unei persoane poate crea pentru autorităţi în mod automat
obligaţia de a lua măsuri concrete de protecţie a acelei persoane. În plus, pentru luarea acestor măsuri
poliţia nu poate acţiona abuziv, ci numai cu respectarea procedurilor legale şi cu garantarea drepturilor
celorlalte persoane, precum presupusul agresor. Totodată ameninţarea în cauză trebuie să fie una reală
şi imediată. În plus, reclamant mai trebuie să dovedească şi împrejurarea că autorităţile au fost
informate la timp despre acest tip de ameninţări şi că au putut să prevadă, în mod rezonabil, că aceste
ameninţări se vor materializa.
După cum se observă, această obligaţie pozitivă substanţială nu este una excesivă, ea operând
numai în condiţii destul de strict delimitate. Ea devine însă mai strictă atunci când persoana a cărei
viaţă este ameninţată se află, într-un mod sau altul sub controlul direct al agenţilor statului. Este vorba
în general de persoanele private de libertate. „Persoanele private de libertate sunt într-o situaţie de
vulnerabilitate şi autorităţile au obligaţia să le protejeze. Prin urmare, atunci când un individ este plasat
în detenţie având o stare de sănătate bună şi când se constată că el prezintă răni în momentul punerii în
libertate, statului îi incumbă obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă cu privire la originea acestor
răni. Cu atât mai mult autorităţile au obligaţia să justifice tratamentul aplicat unei persoane private de
libertate în cazul în care aceasta decedează.” (Hotărârea Curţii din 27 iunie 2000, pronunţată în cazul
Salman contra Turciei. A se vedea în acest sens şi hotărârea din 14 martie 2002, pronunţată în cazul
Paul et Audrez Edwards contra Regatului Unit).
În cele ce urmează vom exemplifica felul în care instanţa europeană a considerat, în Hotărârea
Carabulea împotriva României, că statul român a încălcat, pe fond, dreptul la viaţă, neîndeplinindu-şi
obligaţia pozitivă de a acorda asistenţă medicală adecvată domnului şi neoferind nicio explicaţie
plauzibilă sau satisfăcătoare pentru decesul unui tânăr sănătos de 27 de ani, la vreme respectivă, aflat în
arestul poliţiei.
Reclamantul s-a plâns de faptul că fratele său decedase ca urmare a unor rele tratamente
aplicate intenţionat de poliţie, că nefurnizarea unei asistenţe medicale adecvate victimei în urma
arestării acesteia a dus la decesul fratelui său şi că autorităţile nu au efectuat o anchetă oficială promptă,
imparţială şi eficientă pentru stabilirea cauzelor morţii acestuia. Reclamantul a susţinut faptul că
“fratele său nu prezenta urme de violenţă fizică la momentul arestării sale şi că era sănătos. În special,
acesta nu avusese probleme cu plămânii, după cum confirmase Institutul de Pneumoftiziologie, care îl
examinase în 1995. Afecţiunea în urma căreia decedase copilul fratelui său la vârsta de 20 de luni nu
avea nicio legătură cu starea fratelui său sau cu leziunile care au dus la decesul său, având în vedere
faptul că autopsia a arătat că venele sale erau normale. De asemenea, reclamantul a subliniat faptul că,
în opinia expertului, prezentată de Guvern, şeful Institutului de Medicină Legală din Bucureşti a
confirmat faptul că accidentul rutier nu a cauzat leziuni externe sau interne (...) fratele său a fost rănit în
arestul poliţiei, în perioada 13-15 aprilie 1996, după cum reieşea în mod clar din constatările obiective
ale medicilor care îl examinaseră la acel moment. Aceste constatări includeau o hemoragie digestică
superioară, dureri epigastrice, episoade de vomă de tip „zaţ de cafea”, o profundă stare de şoc, un
„traumatism foarte recent”, hematom perihepatic, afecţiune post-traumatică a părţii drepte a inimii,
sânge în cavitatea pleurală etc. Deşi unele diagnostice au fost ulterior modificate în tromboembolism
pulmonar, anumite constatări tot au rămas fără explicaţie, precum episoade de vomă „zaţ de cafea” sau
hematom perihepatic, care indica o probabilitate ridicată de traumatism. Unele dintre modificările de
diagnostic au fost generate de „informaţiile paraclinice”, dar nu au fost oferite explicaţii cu privire la ce
însemna această sintagmă. Având în vedere că singurele persoane prezente la examenul medical, în
afară de medici, au fost agenţii de poliţie care l-au păzit în mod constant pe fratele său pe parcursul
spitalizării, rezultă că aceştia au fost singurii martori care puteau oferi astfel de informaţii
„paraclinice”; prin urmare, această informaţie putea să nu fie considerată de încredere (...) cele trei
coaste fracturate menţionate în raportul autopsiei aveau legătură cu durerea toracică menţionată de
documentele medicale. Totuşi, raportul autopsiei nu oferea nicio explicaţie sau descriere a zonelor din
jur. Explicaţiile oferite ulterior erau diverse şi contradictorii, cu privire la accidentul de maşină şi la
procesul de resuscitare, deşi fişa de observaţie de la Spitalul Fundeni menţiona că stopul cardiac a fost
neresuscitabil, ceea ce însemna că procedura de resuscitare nu a avut loc. Şi traumatismul de pe şoldul
drept a rămas fără explicaţie, deşi, conform raportului autopsiei din 10 mai 1996 (a se vedea pct. 40),
acesta avea 3-4 zile şi putea fi cauzat de impactul cu un obiect contondent. Pentru vânătăile din zona
scrotului s-a oferit o explicaţie tardivă şi nesatisfăcătoare, şi anume faptul că au survenit post mortem,
în ciuda constatărilor expertului legist, conform căruia cadavrul nu prezenta „semne externe de
putrefacţie”. De asemenea, reclamantul a subliniat că “fişa medicală a fratelui său nu includea nicio
precizare referitoare la tromboembolism, având în vedere că nici medicii care l-au examinat pe fratele
său, nici experţii legişti nu au găsit vreodată vreun cheag de sânge care să producă o astfel de
afecţiune” şi a considerat cî “autopsia a fost defectuoasă, în esenţă, şi că expertul în medicină legală a
ignorat câteva cerinţe de bază ale profesiei, astfel cum este ea definită la nivel internaţional (Manualul
Naţiunilor Unite privind prevenirea şi investigarea eficientă a execuţiilor extrajudiciare, arbitrare şi
sumare) şi naţional. Principalele organe ale cadavrului (cu excepţia ficatului) nu au fost cântărite, nu a
fost făcută o descriere completă a sistemului scheletic, nici a echimozelor şi fracturilor identificate,
diagnosticul pus nu a primit explicaţii, şi nicio analiză toxicologică nu a fost efectuată. În plus, nu s-au
făcut fotografii, deşi acest lucru era esenţial pentru o documentare amănunţită a constatărilor
autopsiei”, stabilind, totodată, că „Guvernul nu a oferit nicio explicaţie plauzibilă sau satisfăcătoare
pentru decesul fratelui său, un tânăr sănătos de 27 de ani, în arestul poliţiei. În această privinţă,
reclamantul a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii (...)”.
Nu în cele din urmă, reclamantul a mai susţinut că „toate leziunile identificate pe corpul fratelui
său corespundeau acuzaţiilor acestuia – făcute membrilor familiei sale în spital – de tortură şi alte
violenţe fizice suferite în arestul poliţiei. Acesta a susţinut că tehnicile de bătaie, descrise de fratele său,
precum şi frecvenţa ridicată de rele tratamente în arestul poliţiei, au fost confirmate de descoperirile
Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) în raportul referitor la România, publicat la 19 februarie
1998, în urma vizitei din 1995 (…) autorităţile nu i-au oferit fratelui său asistenţa medicală adecvată în
urma arestării şi că aceasta a dus la moartea sa, încălcându-se astfel art. 2 (...) primul examen medical a
fost realizat la 72 de ore de la arestarea sa, încălcând legislaţia românească, care impunea ca toţi
deţinuţii să fie supuşi unui examen medical în primele 24 de ore de detenţie, indiferent de starea
sănătăţii lor sau de simptome. Până la momentul examinării fratelui său, acesta era în stare de şoc, cu
tensiunea arterială 5 şi pulsul 100 bpm. În ciuda deteriorării stării sale de sănătate, acesta a fost mutat la
cinci spitale într-o singură zi (...) înaintea administrării oricărui tratament medical, la ora 5 după-amiaza
la penitenciarul-spital Jilava, acesta a fost adus în faţa procurorului, amânându-se, în mod nelegal,
tratamentul medical necesar timp de peste trei ore (...) nu ar fi fost nevoie ca fratele său să fie dus la
parchet imediat după examenul medical la spitalul Ministerului de Interne la Jilava, având în vedere că
nu exista o ordonaţă de reţinere şi nu era necesară pentru internarea fratelui său. În ciuda stării sale de
sănătate, la 16 aprilie 1996, fratele său a fost transferat de la o locaţie la alta într-o maşină a poliţiei fără
asistenţă medicală sub formă de personal calificat sau echipament medical (...) diferenţele de diagnostic
stabilit la fiecare unitate medicală indicau imposibilitatea – intenţionată sau nu – de a identifica în mod
adecvat şi complet afecţiunea fratelui său şi de a îi asigura tratament urgent şi adecvat. Prezenţa
agenţilor de poliţie pe parcursul examenelor medicale şi al consultărilor dintre domnul Carabulea şi
medicii săi curanţi l-a împiedicat pe acesta să mărturisească cauzele simptomelor sale şi au împiedicat
astfel stabilirea unei anamneze complete. În schimb, aceasta a contribuit în mod clar la stabilirea de
diagnostice incorecte şi/sau incomplete (...) atât agenţii de poliţie, cât şi personalul medical l-au ţinut pe
fratele său departe de familia sa şi că personalul medical a evitat să discute şi a refuzat să informeze
familia cu privire la starea de sănătate a fratelui său”.
Motivarea sentinţei instanţei europene a fost structurată în doi timpi: precizarea principiilor
generale derivate stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la art. 2 din Convenţie şi aplicarea acestora în
speţă. Astfel, cu privire la principiile generale, Curtea a reţinut că „Art. 2 din convenţie, care protejează
dreptul la viaţă, este considerat una dintre dispoziţiile fundamentale ale convenţiei. Împreună cu art. 3,
acesta consacră una dintre valorile de bază ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul
Europei. Obiectul şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune şi ca art. 2 să
fie interpretat şi aplicat astfel încât apărarea acestuia să fie practică şi eficientă (...) În lumina
importanţei protecţiei oferite de art. 2, instanţa trebuie să supună plângerile referitoare la pierderea
vieţii unei examinări cât mai atente, luând în considerare toate circumstanţele relevante. Persoanele
reţinute sunt într-o situaţie deosebit de vulnerabilă, iar autorităţile sunt obligate să răspundă pentru
tratamentul aplicat. În consecinţă, când o persoană este sănătoasă la momentul arestării, dar moare
ulterior, statul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă pentru evenimentele care au dus la decesul
acesteia (...) În evaluarea probelor, instanţa adoptă standardul probei „dincolo de orice dubiu” (...).
astfel de probe pot rezulta din coexistenţa unor inferenţe suficient de puternice, clare şi concordante sau
a unor prezumţii similare de fapt irefutabile. În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute
integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorităţi, precum în cazul persoanelor aflate în custodia
lor, vor exista prezumţii de fapt puternice privind leziunile sau decesul survenit în cursul detenţiei. Într-
adevăr, sarcina probei poate fi considerată ca depinzând de autorităţi pentru a oferi o explicaţie
satisfăcătoare şi suficientă (...)”
Aplicând aceste principii generale în speţă, Curtea a reţinut: „Gabriel Carabulea a decedat la
vârsta de 27 de ani, după ce a fost arestat la 13 aprilie 1996, şi că nu existau indicaţii cum că ar fi fost
rănit sau ar fi avut probleme de sănătate la momentul respectiv (...) examinarea medicală a domnului
Carabulea înainte de reţinerea sa a fost corespunzătoare. Aceasta era cu atât mai necesară având în
vedere faptul că unii dintre procurorii militari implicaţi în ancheta privind decesul său au pretins că
acesta fusese rănit cu puţin timp înainte de arestarea sa într-un pretins accident rutier, la 13 aprilie (...)
Într-adevăr, aceasta a fost considerată drept cauză a decesului în raportul emis de spital la 3 mai 1996
(...) Un astfel de examen medical ar fi oferit lămuriri privind posibilitatea ca un terţ să fi contribuit la
starea reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa consideră inacceptabil faptul că domnul
Carabulea nu a fost supus unui examen medical înainte de a fi arestat (...) în astfel de cazuri,
examinarea medicală a unei persoane arestate înainte de intrarea sa în arest este importantă şi din alte
motive. Nu numai că garantează că persoana poate fi interogată în arestul poliţiei, dar îi permite
Guvernului pârât să scape de obligaţia de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru orice leziuni constatate
(...) un examen medical, împreună cu dreptul la un avocat şi dreptul de a informa terţii cu privire la
faptele detenţiei, reprezintă elemente fundamentale de apărare împotriva relelor tratamente aplicate
deţinuţilor, care se aplică din primul moment al privării de libertate, indiferent de modalitatea de
descriere în respectiva ordine juridică (...) la momentul evenimentelor în cauză, legislaţia românească
era în conformitate cu standardele CPT; prin urmare, neefectuarea unui examen medical în ceea ce îl
privea pe domnul Carabulea la începutul detenţiei sale era contrară legii (...) având în vedere
neefectuarea de către statul pârât a unei astfel de examinări înainte de arestarea reclamantului,
Guvernul nu se poate baza pe aceeaşi neregulă în apărarea sa şi susţine că leziunile în cauză erau
anterioare intrării reclamantului în arestul poliţiei (...) unul dintre rapoartele experţilor prezentate de
Guvern stabilea că pretinsul accident rutier nu a provocat leziuni externe sau interne şi că nu exista o
legătură de cauzalitate între accidentul rutier şi apariţia tromboflebitei pulmonare (...) Celălalt raport,
care presupunea că accidentul rutier avusese loc, îl considera doar o cauză contributivă posibilă (...) În
lumina acestor rapoarte, instanţa nu consideră că au existat probe conform cărora moartea domnului
Carabulea avea legătură cu pretinsul accident rutier şi, într-adevăr, Guvernul nu susţine aceasta în
observaţiile sale (...) Guvernul trebuie să ofere o explicaţie plauzibilă pentru decesul domnului
Carabulea. Explicaţia Guvernului este că decesul domnului Carabulea a survenit în urma unui
embolism, provocat de o afecţiune cronică preexistentă (...) instanţa observă că probele de la dosar nu
susţin afirmaţia conform căreia domnul Carabulea suferea de o afecţiune cronică sau că exista o
malformaţie a sistemului venos la momentul intrării sale în arest. Ambele rapoarte ale experţilor,
prezentate de Guvern, au stabilit că decesul domnului Carabulea a fost cauzat de embolism. Raportul
din 2001 a considerat că embolismul a fost provocat de o malformaţie a sistemului venos. Totuşi,
raportul din 2004 susţinea în mod clar faptul că embolismul a fost provocat de o lovitură puternică. Cu
privire la presupunerea că domnul Carabulea a fost implicat într-un accident rutier înaintea arestării
sale, raportul din 2004 preciza că leziunea la nivelul ficatului, suferită cu această ocazie, a dus la
decesul său. Instanţa reaminteşte la acest moment faptul că dosarul anchetei referitoare la pretinsul
accident rutier precizează doar acuzaţia de conducere fără plăcuţe de înmatriculare valabule şi nu face
nicio referire la vreo coliziune sau la vreun prejudiciu sau vătămare suferită de vreo persoană (...)
Toate rapoartele de autopsie şi toate rapoartele experţilor au identificat o echimoză „cauzată de un act
de violenţă” la şoldul drept şi toate au confirmat trei coaste fracturate. Rapoartele experţilor, prezentate
de Guvern, au identificat şi un hematom pe ficat, cauzat de „o lovitură puternică”. Fişa medicală
confirmă faptul că starea de sănătate a domnului Carabulea la momentul sosirii la spital, pe 16 aprilie,
era critică, că era în şoc, că avea dureri puternice şi vomita sânge (...) Fotografiile făcute de familie au
arătat vânătăi în zona genitală şi pe piciorul drept. Nu au fost oferite explicaţii convingătoare pentru
starea critică în care domnul Carabulea a fost adus la spital la 16 aprilie 1996 sau pentru leziunile de pe
corpul său. Nu există documente care să susţină acuzaţiile conform cărora vânătăile din jurul organelor
genitale au fost provocate post mortem. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie nici pentru vânătăile de pe
picior, nici pentru leziunea la nivelul ficatului care, conform propriului raport al experţilor, ar fi fost
puţin probabilă să ducă la decesul (...) nu s-a stabilit faptul că Gabriel Carabulea a decedat în urma unui
embolism provocat de afecţiuni preexistente. Din contră, Guvernul acceptă faptul că decesul său a fost
rezultatul unei lovituri puternice aplicate după arestarea sa (...) domnul Carabulea a început să se simtă
rău cel târziu pe 16 aprilie, dacă nu chiar mai devreme (...) Acesta nu numai că nu a fost examinat de un
medic la momentul arestării sale, la 13 aprilie, dar a fost dus la un medic abia în dimineaţa zilei de 16
aprilie 1996. La acel moment, „starea sănătăţii sale era alterată” şi acesta era în „şoc”, după cum au
constatat atât asistenta medicală de la dispensarul poliţiei, cât şi medicul de la spitalul Ministrului de
Interne. În dimineaţa zilei de 16 aprilie, medicul de la spitalul Ministerului de Interne a dispus
internarea domnului Carabulea pentru tratament imediat la penitenciarul-spital Jilava. În ciuda acestui
sfat şi a stării grave în care se afla domnul Carabulea, acesta a fost dus de agenţii de poliţie la spitalul
menţionat abia la ora 5 după-amiaza. În schimb, acesta a fost dus înapoi în arestul poliţiei şi, apoi, din
arestul poliţiei la parchet. Abia la primele ore ale zilei de 17 aprilie, domnul Carabulea a fost internat la
Spitalul Fundeni, unde a fost dus la terapie intensivă. În ciuda stării sale critice, i s-a permis unui
procuror să îl interogheze în acea zi. Guvernul nu a oferit nicio explicaţie cu privire la necesitatea
interogării sale în acele circumstanţe şi în timp ce se afla la terapie intensivă. Instanţa consideră ca
importantă opinia de expert a dr. Pounder, prezentată de Guvern, conform căruia starea de şoc în care
se afla domnul Carabulea la momentul sosirii sale la Spitalul Fundeni i-a provocat decesul (...) instanţa
ia act cu îngrijorare profundă şi consideră complet inacceptabil faptul că, în ciuda stării sale critice,
toate examenele medicale şi consultaţiile domnului Carabulea au fost efectuate în prezenţa poliţiei.
Aceasta reţine, tot cu îngrijorare, că, în ciuda stării foarte evidente şi foarte grave a domnului
Carabulea, nu i-a fost permis deloc un contact semnificativ cu membrii familiei sale, iar membrii
familiei sale nu au fost sfătuiţi şi nici nu li s-a permis să discute cu medicii curanţi”
Concluzia Curţii, bazată pe raţionamentul expus, a fost că „autorităţile nu numai că nu i-au
oferit o asistenţă medicală adecvată domnului Carabulea, dar nu au oferit nicio explicaţie plauzibilă sau
satisfăcătoare pentru decesul său, decesul unui tânăr sănătos de 27 de ani, la vreme respectivă, în
arestul poliţiei”, aşa încât s-a constatat că a fost încălcat art. 2 din convenţie pe fond.
3. Obligaţia pozitivă procedurală
Aşa cum am arătat, statele mai au şi o altă obligaţie pozitivă, de data aceasta de natură
procedurală: aceea de a desfăşura o anchetă oficială şi efectivă ori de câte ori s-a produs moartea unei
persoane sau, în anumite cazuri dispariţia acesteia. Cu toate că art. 2 din Convenţie nu consacră
expressis verbis o astfel de obligaţie, Curtea a impus-o pe cale jurisprudenţială, întrucât aceasta
constituie o condiţie esenţială pentru a putea vorbi de un drept la viaţă protejat în mod efectiv.
„Obligaţia de a proteja dreptul la viaţă, obligaţie impusă de articolul 2 al Convenţiei, combinată cu
obligaţia generală ce incumbă statului în virtutea articolului 1, aceea de a recunoaşte fiecărei persoane
ce ţine de jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, impun implicit să fie condusă o
formă de anchetă oficială şi efectivă atunci când recursul la forţă a dus la moartea unei persoane. În
timpul unei astfel de anchete, este esenţial să se asigure aplicarea efectivă a legilor interne care
protejează dreptul la viaţă şi, în cazurile unde agenţii sau organele statului sunt implicate, să se
garanteze că aceştia răspund pentru decesele survenite în cadrul activităţii lor” (Hotărârea CEDO din 5
iulie 2005, pronunţată în cazul Natchova şi alţii contra Bulgariei, § 110).
Această anchetă, pentru a fi considerată efectivă, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii,
dezvoltate în jurisprudenţa Curţii în materie. Scopul anchetei trebuie să fie identificarea şi pedepsirea
persoanelor responsabile de încălcarea dreptului la viaţă. Evident că este vorba de o obligaţie de
diligenţă din partea statelor, nu de una de rezultat. Cu toate că este vorba de o obligaţie de diligenţă, ea
trebuie executată în mod efectiv. Ancheta trebuie să fie desfăşurată de către autorităţile publice din
oficiu, imediat ce au luat la cunoştinţă de producerea faptelor respective. Iniţiativa anchetei trebuie să o
aibă autorităţile, nu rudele sau apropiaţii victimei. Autorităţile care desfăşoară ancheta trebuie să fie
independente şi imparţiale atât de drept cât şi în fapt. În cazul în care persoanele cercetate sunt agenţi ai
statului, nu trebuie să existe vreo legătură instituţională sau factuală între aceştia şi organele însărcinate
cu desfăşurarea anchetei. Autorităţile trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru administrarea cu
celeritate a probelor referitoare la cauză, în special audierea martorilor oculari şi efectuarea expertizelor
medico-legale. Rezultatul anchetei trebuie să se întemeieze pe o analiză aprofundată, obiectivă şi
imparţială a probelor.Atunci când moartea a fost cauzată de către agenţi ai statului, recurgerea la forţa
letală trebuie să fie justificată în mod special. Rezultatele anchetei trebuie aduse la cunoştinţa
publicului iar apropiaţii victimelor trebuie să aibă acces la această anchetă, să fie oarecum asociaţi la
demersurile autorităţilor pentru a-şi putea apăra interesele legitime în cauză. Aceste condiţii au rolul de
a păstra încrederea opiniei publice în capacitatea de reacţie a autorităţilor.
În cele ce urmează, vom prezenta raţionamentul instanţei europene la capătul căruia a
concluzionat că statul român nu şi-a îndeplinit această obligaţie procedurală, astfel cum a fost precizat
în Hotărârea Şandru şi alţii împotriva României, precum şi în hotărârea Anca Mocanu şi alţii împotriva
României.
Hotărârea Şandru şi alţii contra României
Reclamanţii s-au plâns de absenţa unei anchete efective în urma represiunii manifestaţiilor
anticomuniste de la Timişoara, invocând art. 2 din Convenţie. Înainte de analiza pe fond, Curtea a
statuat asupra admisibilităţii din perspectiva aplicabilităţii art. 2 sub aspect procedural, precum şi
asupra competenţei sale ratione temporis, reţinând că violenţele aplicate de agenţii statului se pot
analiza ca o încălcare a art. 2 din Convenţie, atunci când nu există deces al victimei, dar gradul şi tipul
forţei folosite demonstrează intenţia neechivocă de a ucide (...) obligaţia de a proteja viaţa, impusă de
art. 2 din Convenţie, necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată şi efectivă să fie
desfăşurată atunci când folosirea forţei letale împotriva unei persoane i-a pus acesteia viaţa în pericol
(...) fratele celei de-a patra reclamante a fost ucis de gloanţe în timpul manifestaţiilor anticomuniste de
la Timişoara şi c�primii doi reclamanţi, precum şi soţul celei de-a treia reclamante, au fost grav răniţi
de gloanţe în cursul acestor evenimente. Dacă răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forţă
nu este vizată de procedură în temeiul Convenţiei, nu se contestă faptul că în decembrie 1989, agenţii
statului au folosit la Timişoara arme de foc pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste, omorând
şaptezeci şi două de persoane şi rănind grav alte două sute cincizeci şi trei (...) ţinând seama de
folosirea considerabilă a forţei letale împotriva populaţiei civile care manifesta în 1989 la Timişoara,
Curtea consideră că art. 2, sub aspect procedural, se aplică tuturor reclamanţilor (..) în decizia sa
parţială privind admisibilitatea, s-a considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere
întemeiat pe aspectul material al art. 2 din Convenţie, având în vedere că evenimentele în cauză au avut
loc în 1989, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, la 20 iunie 1994 (...)
trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa încălcare a art. 2, sub aspect
procedural, se înscriu în perioada pentru care Curtea este competentă ratione temporis (...) Obligaţia
procedurală inclusă la art. 2 este o obligaţie distinctă şi independentă de actele privind aspectele
materiale ale acestui articol (…) pentru ca obligaţiile procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile,
trebuie să se stabilească faptul că o parte considerabilă a măsurilor procedurale au fost sau trebuiau
aplicate după ratificarea Convenţiei de către statul în cauză (...) trimiterea acuzaţilor în faţa instanţelor,
precum şi majoritatea actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenţiei
pentru România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că la 22 martie 2004,
admiţând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
anulat condamnarea şi a dispus o nouă examinare a fondului cauzei (...) Curtea consideră că are
competenţa ratione temporis să examineze susţinerea de încălcare a art. 2 din punct de vedere
procedural. Aceasta urmează a se limita la a stabili dacă faptele survenite după intrarea în vigoare a
Convenţiei pentru România evidenţiază o încălcare a acestei dispoziţii”.
Pe fond, reclamanţii au pretins că ancheta declanşată în urma represiunii manifestaţiilor
anticomuniste de la Timişoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire la
decesul fratelui doamnei Grama şi la rănirea domnilor Şandru şi Răducan şi a soţului doamnei Benea,
că procedura nu s-a desfăşurat în mod corect deoarece, din cauza poziţiei acuzaţilor în cadrul noii
puteri instaurate după 1989, autorităţile s-au arătat reticente cu privire la instrumentarea cauzei.
În răspuns, Curtea a apreciat că: „în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică evoluţia
unei anchete într-o situaţie deosebită, înseamnă că reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru
păstrarea încrederii publicului şi adeziunea la statul de drept. Obligaţia statului în ceea ce priveşte art. 2
din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie prevăzute în
dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri
inutile. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de
identificare a responsabililor riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficienţă necesar
(...) la scurt timp după evenimentele de la Timişoara din 1989, a fost iniţiată o anchetă din oficiu.
Iniţiată în ianuarie 1990, procedura s-a încheiat la 15 octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a
responsabililor de organizarea represiunii manifestaţiilor anticomuniste (...) Curtea se va limita la
examinarea caracterului său efectiv în raport cu durata sa (...) competenţa sa ratione temporis nu îi
permite să ia în considerare faptul că perioada de paisprezece ani şi patru luni ulterioară datei de 20
iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România (...) în 1994, cauza era încă pendinte în
faţa Parchetului Militar, unde nu s-a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi
penale pronunţată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an şi jumătate mai târziu (...) ancheta le-a
fost încredinţată procurorilor militari care erau, ca şi acuzaţii, militari care respectau principiul
subordonării ierarhice şi erau astfel subordonaţi acuzaţilor care, în perioada 1990-1991, au fost miniştri
ai apărării şi internelor (...) În ceea ce priveşte procedura care a avut loc în faţa instanţelor interne,
Curtea ia act de faptul că a început şi s-a desfăşurat până pe 9 noiembrie 1998 în faţa Secţiei militare a
Curţii Supreme de Justiţie (...) în ciuda numărului ridicat de şedinţe, desfăşurarea acesteia a fost
marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau în special citarea părţilor şi
compunerea completului de judecată, precum şi de lungi intervale între şedinţe care nu se justificau pe
deplin prin vacanţele judecătoreşti şi examinarea excepţiei de neconstituţionalitate (...) În ceea ce
priveşte atitudinea reclamanţilor, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit semnificativ la prelungirea
duratei totale a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au solicitat niciodată amânarea, iar faptul că
nu s-au prezentat la anumite şedinţe nu a împiedicat instanţele să examineze cauza (...) prima procedură
s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie. Întreaga
procedură a fost anulată în urma intervenţiei Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare
în favoarea condamnaţilor, soluţionarea definitivă a cauzei fiind astfel întârziată cu peste opt ani, în
timp ce fusese afectată de inacţiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 - martie 1996. Deşi
Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la temeinicia intervenţiei Procurorului general şi,
mai general, la modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, trebuie să se
constate că inactivitatea parchetului şi anularea hotărârii menţionate anterior au contribuit în mod
decisiv la prelungirea procedurii (...) statul trebuie să îşi adapteze sistemul judiciar astfel încât să le
permită instanţelor sale să răspundă cerinţelor Convenţiei, în special celor consacrate de obligaţia
procedurală care rezultă de la art. 2 (...) în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a
cauzei, aceasta consideră că miza politică şi socială invocată de Guvern nu poate justifica durata
anchetei. Din contră, importanţa sa pentru societatea română ar fi trebuit să stimuleze autorităţile
interne să soluţioneze dosarul cu promptitudine şi fără întârzieri pentru a preveni orice aparenţă de
tolerare a actelor nelegale sau înţelegeri pentru săvârşirea lor”.
Concluzia instanţei europene, desprinsă din considerentele redate, a mers în sensul că
„autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa impusă în conformitate cu art. 2 din Convenţie. Prin
urmare, (...) această dispoziţie a fost încălcată sub aspect procedural”.
Hotărârea Anca Mocanu şi alţii împotriva României
Reclamanta a denunţat ritmul lent al cercetării, care, la data adresării plângerii către instanţa
europeană, era încă în curs de desfăşurare după mai mult de douăzeci de ani de la momentul faptelor, în
ciuda interesului public de a afla cine sunt persoanele responsabile pentru represiunea manifestaţiilor,
care a avut loc la 13 şi 14 iunie 1990 şi care a făcut numeroase victime, inclusiv morţi, precum soţul
acesteia, domnul Velicu-Valentin Mocanu. Reclamanta a denunţat în mod special existenţa unor
perioade de inactivitate în cursul cercetării, hotărâri de declinare a competenţei, lacune şi absenţa
imparţialităţii cercetării, datorate, conform reclamanţilor, anumitor acuzaţi cu funcţii publice înalte care
ar fi împiedicat progresul cercetărilor.
Într-o primă etapă a analizei sale, Curtea a reamintit principiile ce decurg din jurisprudenţa
prnvind obligaţia pozitivă procedurală instituită de art. 2 din Convenţie: „(...) obligaţia procedurală care
decurge din art. 2 impune realizarea unei cercetări efective atunci când recurgerea la forţă, în special de
către agenţii statului, a condus la moartea unei persoane. Este vorba despre o examinare promptă,
completă, imparţială şi aprofundată a circumstanţelor în care au fost săvârşite crimele, pentru a putea
realiza identificarea şi sancţionarea responsabililor. Nu este o obligaţie de rezultat, ci de mijloace. Era
necesar ca autorităţile să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obţinerea probelor legate de faptele
în cauză. În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită (...) este necesar
ca persoanele responsabile pentru cercetare şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de
cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau
instituţionale, ci şi o independenţă practică (...) în cazul în care obstacole sau dificultăţi împiedică
desfăşurarea unei cercetări într-o situaţie deosebită, reacţia promptă a autorităţilor este capitală pentru
păstrarea încrederii publicului şi aderarea la statul de drept. Orice carenţă a cercetării, care îi slăbeşte
capacitatea de stabilire a circumstanţelor speţei sau de identificare a responsabililor, riscă să conducă la
concluzia că nu prezintă gradul de eficienţă necesar (...) publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în
mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în
practică, cât şi în teorie. Gradul impus de controlul public poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în
toate cazurile, rudele victimei trebuie să fie asociate procedurii în măsura necesară pentru protecţia
intereselor lor legitime (...) în cazul încălcării grave a unor drepturi fundamentale precum dreptul la
viaţă, Curtea a subliniat importanţa dreptului victimelor, al familiilor acestora şi al succesorilor lor,
precum şi al întregii societăţi (...), de a cunoaşte adevărul despre circumstanţele acestor evenimente,
ceea ce implică dreptul la o cercetare judiciară efectivă (…) În contextul statelor care au cunoscut o
tranziţie către un regim democratic, este legitim ca un stat de drept să declanşeze urmărirea penală
împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de crime într-un regim anterior (...) în cazul utilizării
masive a forţei letale împotriva populaţiei civile, în timpul unor manifestaţii antiguvernamentale care
precedă tranziţia de la un regim comunist la un regim mai democratic, Curtea nu poate considera că o
cercetare este efectivă dacă are ca rezultat efectul prescripţiei răspunderii penale, în vreme ce înseşi
autorităţile au rămas inactive (...) amnistia sau graţierea sunt, în general, incompatibile cu obligaţia
statelor de a cerceta actele de tortură şi de a lupta împotriva impunităţii infracţiunilor internaţionale.”
Mai apoi, aplicând aceste principii în speţă, Curtea a reţinut: „ la scurt timp după evenimentele
din 1990, a fost iniţiată o cercetare din oficiu. Iniţiate în 1990, procedurile penale privind decesul
domnului Velicu-Valentin Mocanu, survenit la 13 iunie 1990, sunt încă pendinte, adică de peste
douăzeci de ani (...) în temeiul competenţei sale ratione temporis, îi este permis să ia în considerare
doar perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a convenţiei în România (...) în
1994, cauza era pendinte în faţa parchetului militar. În acest sens, Curtea constată că respectiva
cercetare a fost încredinţată procurorilor militari care erau, la fel ca şi unii dintre inculpaţi, militari
supuşi principiului subordonării ierarhice (...) lacunele cercetării au fost constatate de înseşi autorităţile
naţionale. Astfel, rezoluţia din 16 septembrie 1998 a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie
preciza că, până la acel moment, cercetarea nu a permis stabilirea identităţii persoanelor care puseseră
efectiv în aplicare decizia executivului de a face apel la ajutorul civililor pentru a restabili ordinea la
Bucureşti. Această lacună a cercetării se datora „faptului că nu fusese audiată niciuna din persoanele
care exercitaseră funcţii cu responsabilităţi la momentul faptelor”, în special Preşedintele României în
exerciţiu la acea vreme, Prim-ministrul şi adjunctul acestuia, ministrul de Interne, şeful poliţiei, şeful
SRI şi ministrul Apărării (supra, pct. 111). Totuşi, cercetarea ulterioară nu a reuşit să remedieze toate
carenţele, astfel cum s-a constatat în decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2003 (supra, pct.
121) şi în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007 (supra, pct. 125), care au
scos în evidenţă viciile procedurii anterioare. În ceea ce priveşte obligaţia de a introduce rudele
victimelor în procedură, Curtea observă că reclamanta Anca Mocanu nu a fost informată cu privire la
evoluţia cercetării înainte de rechizitoriul din 18 mai 2000 prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii
acuzaţi de uciderea prin împuşcare a soţului său, că aceasta a fost audiată pentru prima dată de procuror
la 14 februarie 2007, adică la aproape şaptesprezece ani de la evenimente (supra, pct. 144) şi că, după
decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 17 decembrie 2007, nu a mai fost informată cu privire la
această cercetare (supra, pct. 147). Prin urmare, Curtea nu este convinsă că interesele reclamantei Anca
Mocanu de a participa la cercetare au fost protejate suficient (...) importanţa mizei pentru societatea
românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a şti ce s-a întâmplat, ceea ce implică
dreptul la o cercetare judiciară efectivă şi dreptul eventual la reparaţii, ar fi trebuit să impulsioneze
autorităţile naţionale să se ocupe de dosar imediat şi fără întârzieri inutile, pentru a preveni orice
aparenţă de impunitate a anumitor acte (...) Spre deosebire de cauza Şandru şi alţii, citată anterior, în
care procedura s-a încheiat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea observă, în speţă, că, în
ceea ce o priveşte pe reclamanta Anca Mocanu, la 6 iulie 2011, cauza era încă pendinte în faţa
parchetului (supra, pct. 146), după două retrimiteri dispuse de cea mai înaltă instanţă a ţării, pentru
lacune sau vicii de procedură (...) este dificil să se considere că obligaţiile procedurale care decurg din
art. 2 din convenţie sunt îndeplinite în cazul în care victimele sau familiile acestora nu au putut avea
acces la o procedură în faţa unei instanţe independente care să se pronunţe cu privire la fapte (...).”
Pentru aceste considerente, Curtea a concluzionat că „autorităţile naţionale nu au acţionat cu
gradul de diligenţă impus în conformitate cu art. 2 din convenţie în ceea ce o priveşte pe doamna Anca
Mocanu” şi a stabilit că “a fost încălcat aspectul procedural al acestei dispoziţii”.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce constă judecata pe fond în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului?
Răspuns:
Când o plângere a fost declarată admisibilă de către Cameră, procedura intră într-o a doua fază, aceea a
judecăţii pe fond. Hotărârea asupra fondului este pronunţată, în principiu tot de către Cameră. Aceasta
poate să respingă plângerea atunci când constată că în speţă nu există o violare a unui drept
fundamental apărat de Convenţie sau poate să o admită atunci când constată o astfel de violare. În cazul
în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale, Curtea poate
acorda reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru acoperirea prejudiciului material şi moral suferit.
2. Precizaţi coordonatele obligaţiei pozitive substanţiale a statelor instituită de garantarea şi protecţia
dreptului la viaţă.
3. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt condiţiile de admisibilitate a cererilor individuale, exemplificând cu
referire la jurisprudenţa CEDO relevantă din bibliografia semnalată.
4. Cum se face executarea hotărârilor definitive ale Curţii şi cine se ocupă cu supravegherea executării
acestor hotărâri ?
5. În ce constă dreptul la viaţă şi care sunt normele prin intermediul cărora se face protecţia dreptului la
viaţă în sistemul de drept intern român?
6. Distingeţi între tipurile de obligaţii ce le revin statelor în virtutea art. 2 din Convenţie şi exemplificaţi
din hotărârile CEDO relevante din bibliografia semnalată.
7. Precizaţi care sunt criteriile anchetei oficiale şi efective ce trebuie desfăşurată atunci când s-a produs
moartea unei persoane, precum şi ce tip de obligaţie este aceasta (dacă de rezultat sau de diligenţă),
exemplificând cu referiri la hotărârile CEDO relevante din bibliografia semnalată.
8. Prezentaţi succint de ce a considerat instanţa europeană că a fost încălcat, pe fond, dreptul la viaţă în
hotărârea Carabulea contra României.

II. EXERCIŢII
1. Art.2 din Convenţie creează în sarcina statelor următoarele obligaţii:
a)obligaţia negativă procedurală.
b)obligaţia negativă generală.
c)obligaţia pozitivă procedurală.
d)obligaţia pozitivă generală.
e)obligaţia pozitivă substanţială.
2. Obligaţia negativă generală creează în sarcina statelor:
a)obligaţia de a lua măsurile necesare protecţiei dreptului la viaţă.
b)obligaţia de a realiza o anchetă eficace ori de câte ori în dreptul intern se pune problema încălcării
dreptului la viaţă.
c)obligaţia negativă de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii persoanelor.
3. Unele dintre condiţiile pe care o cerere individuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi
declarată admisibilă sunt:
a)reclamantul nu trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
b)reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs interne înainte de a sesiza Curtea.
c)cererea trebuie să fie făcută într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive.
d)cererea trebuie să fie făcută într-un termen de 3 luni de la data deciziei interne definitive.
e)reclamantul trebuie să se plângă de încălcarea unui drept apărat de către Convenţie.
f) reclamantul poate să se plângă de încălcarea unui drept apărat de orice tratat internaţional în materia
drepturilor omului.

MODULUL III
Dreptul la integritate fizică (art. 3 din Convenție, art. 22 din Constituție). Interzicerea sclaviei și a
muncii forțate (art. 4 din Convenție, art. 42 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale. Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
2.Tortura, tratamentele inumane, tratamentele degradante
3. Obligaţiile corelative ale statului
4. Interzicerea sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate sau obligatorii. Traficul de fiinţe umane
5. Principiile generale ale art. 4. Obligaţiile corelative ale statului
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Carabulea împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Carabulea-
impotriva-Romaniei.pdf
2. Hotărârea Anca Mocanu şi alţii împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Mocanu-şi-
alţii-împotriva-României.pdf
3. Hotărârea Rantsev contra Ciprului şi Rusiei, hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-119874”]}
4. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 129-156

Consideraţii generale. Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului
Integritatea fizică şi psihică a persoanei reprezintă o valoare fundamentală protejată în mod
absolut atât la nivel european, cât şi la nivelul dreptului intern.
Drepturile protejate de articolul 3 din Convenţie ocupă un loc special în sistemul european de
apărare a drepturilor omului. El sunt printre puţinele drepturi convenţionale care nu presupun nici un
fel de limitări, care au un caracter absolut. Dacă celelalte drepturi, ce intră în sfera de aplicare a altor
articole pot fi în general limitate de către state în anumite condiţii şi cu respectarea principiului
proporţionalităţii, dreptul la integritate fizică şi psihică nu poate fi limitat sub nici un motiv. La această
idee contribuie şi dispoziţiile art. 15 care interzic orice derogare de la dispoziţiile articolului 3.
Aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante nu poate fi justificată nici chiar în caz de
război sau de luptă antiteroristă. Acest caracter al articolului 3 a fost subliniat de Curte chiar în
jurisprudenţa sa timpurie în domeniu. „Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau
tratamentele inumane sau degradante, oricare ar fi comportamentul victimei. Articolul 3 nu prevede
restricţii, din acest punct de vedere el fiind în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale
Convenţiei şi ale Protocoalelor ... şi, conform articolul 15 paragraful 2, nu este permisă nici o derogare
de la acesta chiar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii.” (Hotărârea din 18 ianuarie 1978,
pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit) Una dintre consecinţele cele mai importante ale
caracterului absolut este că statele nu pot justifica în niciun fel o eventuală încălcare a sa, nici chiar
prevalându-se de principiul proporţionalităţii: odată ce tratamentul respectiv atinge un anumit grad de
gravitate, el constituie automat o încălcare a articolului 3. Aplicarea principiului proporţionalităţii în
astfel de speţe este inadmisibilă, niciuna dintre condiţiile presupuse de acest principiu (prevederea
legală, scopul legitim şi necesitatea măsurii) neputând fi analizate în astfel de speţe.
În dreptul intern, protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează, la nivel constituţional prin
articolul 22 din legea fundamentală. Şi în acest caz, dreptul respectiv este văzut ca un drept absolut de
la care nu pot exista derogări în nici o situaţie. Cu toate acestea, în articolul 53 care prevede
posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, nu se interzice expres derogarea de la
dreptul apărat de articolul 22. Totuşi, având în vedere că la nivel constituţional nu este prevăzută expres
nici o derogare şi că scopul articolului 22 este acela de a proteja un drept fundamental, considerăm că,
şi în dreptul român, la nivel constituţional putem vorbi de un caracter absolut al dreptului la integritate
fizică şi psihică. De altfel, la nivel infraconstituţional, în Codul penal nu sunt permise nici un fel de
derogări de la norma generală privind interzicerea torturii.
Regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Având în vedere activitatea constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia
protecţiei dreptului la integritate fizică şi psihică, ne vom referi în continuare la jurisprudenţa acesteia.
Acest tip de demers nu este însă lipsit de o finalitate practică întrucât, aşa cum am arătat în partea
generală a acestei lucrări, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi jurisprudenţa Curţii
trebuie aplicate direct şi cu precădere de către judecătorul naţional. Astfel, pot contribui la formarea
unei jurisprudenţe interne creatoare, înclinară spre apărarea drepturilor fundamentale.
Pentru a califica o anumită acţiune ca intrând sub incidenţa articolului 3 Curtea foloseşte două
criterii principale: criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative. Ele servesc atât
pentru a delimita sfera de aplicare generală a articolului 3, cât şi pentru a stabili, în interiorul acesteia,
dacă acţiunea respectivă reprezintă un tratament degradant, inuman sau un act de tortură.
În general, pentru ca o anumită acţiune să poată intra în sfera de aplicare a articolului 3, ea
trebuie să fie suficient de gravă. Numai depăşind un anumit nivel de gravitate putem spune că
tratamentul respectiv reprezintă tortură, tratament inuman sa degradant. Astfel, pentru ca speţa să fie
analizată din perspectiva articolului 3 trebuie ca acţiunea să depăşească un nivel minim de intensitate.
Odată depăşit acest nivel ea este considerată, în funcţie de gradul de intensitatea fie tratament
degradant, fie tratament inuman, fie, în situaţia unor suferinţe puternice, tortură. Teoria gradului minim
de intensitate a fost dedusă de Curte în jurisprudenţa sa referitoare la articolul 3. În plus, în funcţie de
gradul de intensitate al suferinţelor produse, acţiunea respectivă dobândeşte o anumită calificare în
interiorul câmpului de aplicare a articolului 3. Vom detalia mai jos acest criteriu cu ocazia tratării
distincte a celor trei tipuri de tratamente conţinute de acest articol.
Criteriul aprecierii relative presupune că atunci când este încadrată o anumită acţiune în câmpul
de aplicare al art. 3 se realizează o analiză cazuală, avându-se în vedere ansamblul datelor cauzei.
Astfel, Curtea are în vedere atât date interne ale cazului respectiv cât şi anumiţi parametric externi. În
ce priveşte parametrii interni, inerenţi speţei respective, sunt avute în vedere „natura şi contextul
tratamentului sau pedepsei precum şi modalităţile de executare, durata acesteia, efectele sale fizice sau
mentale precum şi, uneori, sexul, vârsta, şi starea de sănătate a victimei.” (Hotărârea din 7 iulie 1989,
pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, § 100)
Referitor la aşa-numiţii parametri externi, Curtea are în vedere contextul socio-politic al cazului
respectiv. Aceasta permite Curţii să-şi adapteze jurisprudenţa în funcţie de evoluţia societăţilor
democratice şi în consecinţă să stabilească o limită inferioară mai scăzută pentru nivelul de gravitate
menţionat mai sus sau să califice drept tortură acţiuni pe care în jurisprudenţa mai veche le calificase
drept tratamente inumane. „Curtea a avut deja ocazia să soluţioneze cazuri în care a stabilit că există
tratamente ce nu pot fi calificate drept tortură (...). Totuşi, ţinând cont că Convenţia este «un instrument
viu ce trebuie interpretat prin prisma condiţiilor de viaţă actuale» (...), Curtea apreciază că anumite acte
altădată calificate ca fiind «tratamente inumane şi degradante» iar nu «tortură», pot dobândi o calificare
diferită în viitor. Curtea apreciază prin urmare că nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică, paralel şi inevitabil, o mai mare fermitate în
aprecierea atingerilor aduse valorilor fundamentale ale societăţilor democratice.” (Hotărârea din 28
iulie 1999, pronunţată în cazul Selmouni contra Franţei, § 101)
Din această perspectivă există riscul ca, uneori, atunci când apreciază contextul socio-politic în
vederea stabilirii nivelului de gravitate, Curtea să ia în considerare scopul avut în vedere de agenţii
statului, să analizeze raportul dintre interesul general şi cel particular, cu alte cuvinte să aplice un
control de proporţionalitate oarecum limitat la problema acestui nivel de gravitate. Spre exemplu, în
hotărârea din 7 iulie 1989, pronunţată în cazul Soering contra Regatului Unit, Curtea pare să aplice
principiul proporţionalităţii. Analizând aplicabilitatea art. 3 în materia extrădării, Curtea afirmă „ Ceea
ce reprezintă «pedepse sau tratamente inumane sau degradante» depinde de ansamblul circumstanţelor
cauzei. Pe de altă parte, grija de a asigura un just echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului este inerent Convenţiei”.
În aplicarea acestui principiu, Curtea apreciază că posibilitatea extrădării reclamantului către Republica
Federală Germania, ţară al cărei cetăţean era şi unde pedeapsa cu moartea fusese abolită, constituia o
măsură de natură să apere justul echilibru menţionat mai sus: „Curtea nu ar putea uita nici atrocitatea
omorurilor atribuite domnului Soering, nici rolul lăudabil şi salutar pe care îl au acordurile de extrădare
în lupta contra criminalităţii. Scopul în care Statele Unite au cerut Regatului Unit să-l predea pe
reclamant, în virtutea tratatului bilateral de extrădare dintre cele două părţi, este cu siguranță legitim.
Totuşi, trimiterea reclamantului în propria sa ţară în vederea judecării, ar înlătura atât riscul de a vedea
un criminal nepedepsit cât şi riscul ca reclamantul să suporte suferinţele profunde şi prelungite în
«culoarul morţii». Este deci vorba de o împrejurare pertinentă pentru aprecierea ansamblului cauzei în
domeniul articolului 3: ea priveşte justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele în joc, precum şi
proporţionalitatea deciziei de extrădare aflată în litigiu.”
Aplicarea principiului proporţionalităţii conform acestei jurisprudenţe ar fi putut duce astfel la
relativizarea dreptului apărat de articolul 3. În anumite circumstanţe, teoretic, acesta ar putea fi încălcat
atunci când atingerea respectivă ar respecta toate regulile proporţionalităţii: să fie prevăzută de lege, să
urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.
În scurt timp, însă, o dată cu hotărârea din 27 august 1992, pronunţată în cazul Tomasi contra
Franţei, Curtea a revenit asupra acestei jurisprudenţe şi a reafirmat cu tărie caracterul absolut al
drepturilor prevăzute de articolul 3, cu alte cuvinte inadmisibilitatea aplicării principiului
proporţionalităţii în această materie. În speţă guvernul a încercat să justifice tratamentele respective
prin condiţiile impuse de lupta contra terorismului: „În opinia Guvernului, «minimul de gravitate» cerut
de jurisprudenţa Curţii (...) nu a fost atins. Ar trebui ţinut cont nu numai de caracterul uşor al leziunilor,
dar şi de alte date ale cauzei: tinereţea şi starea de sănătate bună a domnului Tomasi, durata moderată a
interogatoriilor (paisprezece ore, dintre care trei noaptea), «circumstanţele particulare ale insulei
Corsica» la acel moment, bănuiala că ar fi participat la un atentat terorist care ar fi provocat moartea
unui om şi rănirea gravă a altuia. Interpretarea articolului 3 făcută de către Comisie în această speţă nu
ar ţine cont de scopul acestui text.” Curtea a respins aceste argumente ce tindeau la relativizarea
prevederilor articolului 3, reafirmând caracterul absolut al acestor drepturi chiar în circumstanţele
luptei antiteroriste: „Curtea nu poate fi de acord cu această teză. Ea consideră că nu trebuie să
examineze sistemul şi modalităţile de reţinere în Franţa şi deci nici durata şi frecvenţa interogatoriilor
la care a fost supus reclamantul. Ii este suficient să observe că certificatele şi rapoartele medicale,
întocmite în mod independent de către practicieni, atestă intensitatea şi multitudinea loviturilor aplicate
domnului Tomasi; există aici două elemente destul de serioase pentru a conferi acestui tratament un
caracter inuman şi degradant. Necesităţile anchetei şi dificultăţile de netăgăduit ale luptei contra
criminalităţii, mai ales în materie de terorism, nu ar putea conduce la limitarea protecţiei acordate
integrităţii fizice a persoanei.” Reconfirmarea caracterului absolut al garanţiilor oferite de articolul 3
din Convenţie a fost considerată în doctrină ca fiind aportul major al acestei hotărâri.
Cele două criterii, criteriul nivelului minim de gravitate şi criteriul aprecierii relative permit
Curţii să califice, de la caz la caz, actele în discuţii ca fiind tratamente contrare articolului 3 din
Convenţie. Aşa cum am menţionat, aceste metode jurisprudenţiale sunt oarecum specifice articolului
respectiv, datorită caracterului absolut al drepturilor pe care acesta le protejează. Vom analiza în
continuare fiecare dintre cele trei categorii de tratamente la care face referire articolul 3 din Convenţie.

Tortura, tratamentele inumane, tratamentele degradante

Tortura
În ciuda faptului că noţiunea de „tortură” nu a primit o definiţie în cadrul Convenţiei, în dreptul
internaţional există o definiţie autentică a acesteia, conţinută de art. 1 din Convenţia împotriva formelor
de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante aprobata de Adunarea Generala a
Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984: „În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează
orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură
fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă,
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis
sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane sau
pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere
sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea
persoane.” Această definiţie a torturii a fost preluată integral şi în dreptul penal român unde, conform
art. 2671 C.p., tortura este considerată infracţiune şi este pedepsită ca atare.
Pentru ca un act să fie considerat tortură, el trebuie, conform acestei definiţii să îndeplinească
mai multe condiţii: să fie un act intenţionat, să provoace suferinţe puternice, să aibă un scop anumit şi
să fie efectuat de un agent al statului sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
Tortura apare astfel ca fiind cea mai gravă formă de atingere adusă integrităţii fizice şi psihice a
persoanei. Ea se deosebeşte de tratamentele inumane, în primul rând prin gradul de intensitate a durerii
provocate. De asemenea tortura presupune ca cel care o exercită să acţioneze în mod deliberat, în
principiu pentru obţinerea unor informaţii, mărturisiri sau pentru aplicarea unei pedepse.
România a fost condamnată pentru încălcarea art. 3 în forma deosebit de gravă a torturii mai
întâi prin hotărârea pronunţată la 12 octombrie 2004 în cazul Bursuc contra României. În continuare
vom analiza Hotărârea Carabulea împotriva României strict din perspectiva menţionată mai sus.
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 3 din convenţie, că fratele său a fost supus torturii şi unor
tratamente inumane şi degradante în arestul poliţiei, de la momentul arestării sale la 13 aprilie 1996,
până la internarea sa la 16 aprilie 1996, precum şi de faptul că fratele său fusese supus unor tratamente
inumane şi degradante pe perioada spitalizării, între 16 aprilie şi 3 mai 1996, când, având dureri
puternice şi având nevoie de grijă şi susţinere, a fost împiedicat să intre în contact cu familia sa, agenţi
de poliţie fiind postaţi în permanenţă în salonul său. Având în vedere că decesul său a fost cauzat de
leziuni extrem de grave, tratamentul la care a fost supus echivala cu tortura. Reclamantul a mai susţinut
şi că fratele său a fost torturat pentru a mărturisi săvârşirea unor infracţiuni, că leziunile traumatice
constatate pe corpul victimei şi faptul că Guvernul nu a oferit o explicaţie credibilă pentru decesul
victimei dovedeau că fratele său a fost supus unor violenţe fizice în arestul poliţiei şi că relele
tratamente la care a fost supus echivalau cu tortura. Nu în ultimul rând, reclamantul a susţinut că
prezenţa permanentă a agenţilor de poliţie în salonul de spital al victimei, în ciuda durerilor puternice
ale acestuia, şi lipsa unui contact neîngrădit cu familia sa într-un moment în care avea nevoie de grija şi
susţinerea lor echivalau cu tratamente inumane şi degradante.
Analizând aceste susţineri, Curtea a aplicat mai întâi criteriul minimului de intensitate şi a
reiterat reiterează că „relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub
incidenţa art. 3. Evaluarea acestui nivel depinde de toate circumstanţele cauzei, precum durata
tratamentului, efectele fizice şi/sau psihice ale acestuia şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea de
sănătate a victimei (...) în cazul în care o persoană este rănită pe parcursul detenţiei sau altfel în arestul
poliţiei, orice astfel de leziune poate duce la prezumţia că persoana a fost supusă unor rele tratamente (a
se vedea, Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, pct. 80, 12 octombrie 2004). De asemenea,
instanţa subliniază faptul că în cazul în care o persoană este sănătoasă în momentul intrării sale în
arestul poliţiei, dar se constată că la momentul eliberării prezintă leziuni, statul trebuie să ofere o
explicaţie plauzibilă cu privire la modul în care au apărut acele leziuni, în caz contrar chestiunea
intrând sub incidenţa art. 3 din convenţie (...)”.
Mai apoi, Curtea a amintit că deja stabilise că Guvernul nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru
leziunile constatate pe corpul domnului Carabulea (pct. 110-121 şi 126 din hotărâre).
În ce priveşte stabilirea tipului de rele tratamente la care a fost supus domnul Carabulea, Curtea
a amintit distincţia dintre tipurile de tratamente interzise de manieră absolută de art. 3, precum şi
circumscrierea torturii, prin care aceasta se distinge de celelalte tipuri de tratamente interzise „trebuie
să ţină seama de distincţia, prezentată la art. 3, între noţiunea de tortură şi cea de tratament inuman sau
degradant (...) intenţia convenţiei a fost să ataşeze, prin intermediul unei diferenţieri, un stigmat
deosebit tratamentelor inumane deliberate care provoacă suferinţe foarte grave şi crude. Instanţa s-a
mai confruntat cu cauze în care s-a constatat aplicarea unor tratamente care puteau fi descrise ca tortură
(...) Actele reclamate i-au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă şi inferioritate, îl puteau
umili şi dezechilibra şi chiar să îi distrugă rezistenţa fizică şi morală Pe lângă gravitatea tratamentului
aplicat, există un element deliberat, astfel cum se recunoaşte în Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare la 26 iunie
1987, şi care, la art. 1, defineşte tortura ca provocarea în mod intenţionat a unei dureri sau suferinţe
puternice cu scopul, inter alia, de a obţine informaţii, aplica pedepse sau intimida (...)”
Aplicând acest raţionament principial în speţă, instanţa europeană a reţinut că „nu există dubii
că relele tratamente la care a fost supus domnul Carabulea au fost extrem de crude şi grave având în
vedere că a dus la decesul acestuia (...) durerea şi suferinţa suportate par să îi fi fost provocate în mod
intenţionat pentru a recunoaşte săvârşirea infracţiunii de care era suspectat”. În acest sens, Curtea
trimite la cele reţinute în prima parte a hotărârii, unde au fost expuse faptele, şi anume: „ La 13 aprilie
1996, domnul Carabulea a fost prins de trei agenţi de poliţie din cadrul Secţiei de Poliţie nr. 14 din
Bucureşti. Aceştia au pretins că, în timp ce patrulau în maşina de poliţie, l-au văzut pe domnul
Carabulea la volanul unei maşini şi l-au urmărit. După câteva minute, aceştia susţin că au fost martorii
unui accident minor între maşina acestuia şi o altă maşină. Aceştia susţin că domnul Carabulea a sărit
din maşină şi a fugit către un imobil cu apartamente din apropiere şi că ei l-au urmărit şi arestat. L-au
dus la Secţia de Poliţie nr. 14, unde a demarat ancheta pentru infracţiunea de conducere pe drumurile
publice a unui autovehicul neînmatriculat. Conform raportului poliţiei cu privire la incident şi
declaraţiilor celuilalt şofer în calitate de martor, nimeni nu a fost rănit şi nu au fost înregistrate pagube
în urma accidentului. Conform raportului poliţiei din 13 aprilie 1996, domnul Carabulea a fost dus la
Secţia de Poliţie nr. 9 pentru a fi interogat în legătură cu o pretinsă tâlhărie pe care ar fi comis-o la 20
martie 1996. Acolo, a fost informat că era „vinovat de complicitate la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie
şi de deţinere de monedă falsă” şi că urma să fie „reţinut pentru următoarele 24 de ore”. Raportul a fost
semnat de un agent de poliţie şi de avocatul numit din oficiu, A.M., dar nu de domnul Carabulea. În
aceeaşi zi, la 13 aprilie 1996, domnul Carabulea a fost acuzat oficial de infracţiunea de tâlhărie sus-
menţionată. În declaraţia scrisă făcută în faţa procurorului, se pretinde că acesta ar fi recunoscut
infracţiunea atunci când a fost interogat cu privire la acuzaţie. Guvernul a prezentat această declaraţie.
La 17 aprilie 1996, în timp ce era la terapie intersivă, domnul Carabulea a fost interogat de procurorul
M.P. Conform documentelor prezentate de Guvern, domnul Carabulea şi-a retras declaraţia anterioară,
dată la 13 aprilie 1996, în care acesta pretindea că recunoscuse săvârşirea infracţiunii”.
De asemenea, Curtea a considerat că „refuzul autorităţilor de a le permite membrilor familiei de
a îl vizita pe domnul Carabulea înainte de decesul acestuia în spital, împreună cu refuzul lor de a le
oferi informaţii referitoare la starea sa de sănătate au fost flagrant de nedrepte şi excesiv de crude în
toate circumstanţele predominante.
Concluzia instanţei europene a fost că „în ansamblu, tratamentul la care a fost supus domnul
Carabulea echivala cu tortură în sensul art. 3 din convenţie”, deci „a fost încălcat art. 3 din convenţie”.
Tratamentele inumane
Tratamentele inumane constituie acele tratamente ce presupun un nivel de intensitate a
suferinţelor mai mic decât în cazul torturii dar mai mare decât în cazul tratamentelor degradante. În
jurisprudenţa sa Curtea a dezvoltat mai multe criterii care îi permit să identifice astfel de tratamente.
Astfel, în hotărârea din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda contra Regatului Unit se
menţionează: „pentru a intra sub incidenţa articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minimum de
gravitate. Aprecierea acestui prag minim este în esenţă relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei,
mai ales de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale precum şi, uneori, de sexul,
vârsta, starea de sănătate a victimei etc.”. Curtea a acordat o atenţie deosebită, din acest punct de
vedere persoanelor private de libertate, care beneficiază de o protecţie specială având în vedere
vulnerabilitatea lor. Spre exemplu, în opinia concordantă a judecătorului De Meyer formulată la
hotărârea din 24 august 1992, pronunţată în cazul Tomasi contra Franţei, se subliniază acest lucru: „Cu
privire la o persoană privată de libertate, orice utilizare a forţei fizice care nu este strict necesară ca
urmare a propriului comportament al acesteia, aduce atingere demnităţii umane şi trebuie, deci,
considerată a fi o violare a articolului 3 al Convenţiei.”
Cu privire la România, Curtea a constatat existenţe unor tratamente inumane în hotărârea din 3
iunie 2003, pronunţată în cazul Pantea contra României. Reclamantul a fost arestat preventiv din iulie
1994 până în aprilie 1995 sub acuzaţia de tentativă la infracţiunea de omor calificat. În ceea ce priveşte
latura materială a articolului 3, reclamatul a pretins că în perioada în care a fost arestat preventiv la
penitenciarul Oradea, a suferit rele tratamente din partea unor deţinuţi cu complicitatea unor angajaţi ai
penitenciarului. În principal aceste tratamente au constat în faptul că ar fi fost închis într-o celulă cu
condamnaţi periculoşi, că într-o noapte a fost bătut de doi dintre aceşti codeţinuţi cu bastoanele
suferind mai multe fracturi ale craniului, toracelui, piramidei nazale şi coloanei vertebrale. Reclamantul
susţine că gardienii nu au intervenit şi, mai mult decât atât, mai târziu, la ordinul comandantului
adjunct al închisorii, l-ar fi ataşat cu cătuşe de pat, lăsându-l în aceeaşi celulă cu agresorii mai mult de
48 de ore. În plus, nu iar fi acordat tratament medical adecvat şi, în vederea îndepărtării de familie, l-ar
fi trimis pentru internare la spitalul penitenciar Jilava la mai mult de 500 de km de Oradea. Transportul
ar fi durat trei zile şi trei nopţi, într-un vagon penitenciar supraaglomerat şi fără nici o supraveghere
interioară. Mai mult, la spitalul Jilava ar fi fost obligat să stea în acelaşi pat cu un deţinut infestat cu
virusul HIV. De asemenea, în acea perioadă a arestului preventiv nu ar fi beneficiat de plimbări în
curtea închisorii. Din contră, versiunea Guvernului asupra faptelor era mult diferită de cea a
reclamantului, Guvernul negând în esenţă existenţa tratamentelor invocate de către reclamant.
În aceste condiţii, Curtea trebuia să stabilească dacă, pe baza probelor depuse la dosarul cauzei,
aceste tratamente au avut loc, cât de grave au fost şi dacă răspunderea aparţine sau nu statului.
Deocamdată, în cadrul acestei secţiuni ne vom ocupa numai de problema existenţei tratamentelor şi a
gravităţii lor, chestiunea responsabilităţii statului urmând să fie tratată în partea finală a acestui capitol.
În ceea ce priveşte aprecierea probele necesare pentru dovedirea relelor tratamente, Curtea
reaminteşte regulile sale de principiu în materie: „Susţinerile având ca obiect supunerea la rele
tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii cu mijloace de probă adecvate (...) În aprecierea faptelor
pretinse, Curtea foloseşte criteriul probei apte să elimine "orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă
poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de grave, precise şi concordante.”
Aplicând aceste reguli în speţa de faţă, unele dintre susţinerile reclamantului sunt înlăturate din
lipsă de probe suficiente: „În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului, potrivit cărora acesta ar fi fost
obligat, în timpul spitalizării la Jilava, să stea în acelaşi pat cu un deţinut seropozitiv şi i s-ar fi interzis,
timp de mai multe luni, pe când se afla internat la infirmeria Penitenciarului Oradea, să-şi exercite
dreptul la plimbări zilnice în curtea unităţii, susţineri contestate de Guvern, Curtea apreciază că, în
absenţa oricărei probe care să susţină aceste afirmaţii, nu se poate dovedi că reclamantul a fost supus la
astfel de tratamente. Curtea arată, de asemenea, că nici un element de probă nu susţine afirmaţiile
reclamantului privitoare la producerea în incidentul cu codeţinuţii săi a unor fracturi craniene, la nivelul
sternului şi al coloanei vertebrale, nici pe cele privind pierderea, în acelaşi incident, a unghiei unui
deget de la mână şi a celei a unui deget de la picior şi nici afirmaţiile privind existenţa unor efecte
durabile ale respectivelor tratamente asupra stării sale actuale de sănătate.”
Din contră, prin interpretarea probelor administrate, Curtea a apreciat că o parte dintre
susţinerile reclamantului cu privire la existenţa unor tratamente sunt dovedite. Mai mult decât atât, prin
nivelul lor de gravitate aceste tratamente sunt considerate tratamente inumane din perspectiva
articolului 3. „Din contră, Curtea arată că este incontestabil faptul că, în perioada de arestare
preventivă, pe când se afla sub controlul gardienilor şi al administraţiei penitenciare, reclamantul a
suferit leziuni provocate prin lovire. Rapoartele medicale redactate de specialişti atestă, într-adevăr,
multitudinea şi intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul în incidentul cu codeţinuţii,
lovituri ce au produs echimoze palpebrale bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. Or, în
opinia Curţii, acestea sunt elemente de fapt stabilite în mod clar şi care, prin ele însele, sunt suficient de
serioase pentru a conferi faptelor caracterul unor tratamente inumane şi degradante interzise de
articolul 3 din Convenţie.”
Dincolo de aceste constatări, Curtea a ţinut să sublinieze caracterul grav al acestor tratamente.
Această împrejurare vine să contureze mai exact noţiunea de tratamente inumane analizată în prezenta
secţiune. „Curtea arată, de asemenea, că gravitatea tratamentelor în cauză este amplificată de o serie de
factori. În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că după incidentul cu "Sisi" şi "Raj",
reclamantul a fost imobilizat, prin încătuşare, din ordinul comandantului adjunct al penitenciarului, în
aceeaşi celulă cu autorii agresiunii. Curtea remarcă, de asemenea, că, deşi reclamantului i s-a prescris
un bandaj toracic pentru tratarea fracturii (...), nu rezultă din actele depuse la dosar că un astfel de
bandaj a fost într-adevăr aplicat (...). Totodată, Curtea notează că, după numai zece zile de la incidentul
care i-a provocat reclamantului fractura piramidei nazale şi a unei coaste, acesta a fost transportat într-
un vagon al penitenciarului, la sute de kilometri distanţă faţă de locul de deţinere, pe parcursul a mai
multor zile, toate acestea în ciuda recomandării de repaus făcute de medici (...), date ce nu au fost
contestate de Guvern. Curtea menţionează, de asemenea, că din actele transmise de reclamant, rezultă
că acesta nu a beneficiat de un examen chirurgical şi de tratament chirurgical, dacă era cazul, în
perioada internării sale la Spitalul penitenciar Jilava (...).”
Tratamentele degradante
Tratamentele sau pedepsele degradante constituie atingerile aduse integrităţii fizice sau psihice
a persoanei, care, în principal prezintă un anumit nivel de gravitate, suficient de mare pentru a intra în
sfera de aplicare a art. 3. Totuşi, acest nivel de gravitate este mai redus decât în cazul tratamentelor
inumane sau al torturii. Pe o scară a gravităţii tratamentelor la care face referire articolul 3 din
Convenţie, tratamentele degradante sunt cele mai puţin grave. Aceasta nu înseamnă însă că ele nu
constituie o violare a articolului 3. „Curtea reaminteşte că un tratament degradant trebuie să atingă un
minimum de gravitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3. Aprecierea acestui nivel minim este în
esenţă relativă; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi mai ales de durata tratamentului, de efectele
sale fizice şi mentale precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.” (Hotărârea din
6 aprilie 2000, pronunţată în cazul Labita contra Italiei)
Pentru a stabili existenţa unui tratament degradant, fosta Comisie şi Curtea au avut în vedere
mai multe criterii. Spre exemplu, caracterul premeditat al unui asemenea tratament, făcut în scopul de a
umili sau înjosi victima poate constitui un tratament degradant. De asemenea, caracterul public al
tratamentului poate avea relevanţă în stabilirea nivelului de gravitate, ceea ce nu exclude însă
tratamentele care nu au un astfel de caracter. Discriminarea rasială sau aplicarea unor pedepse
corporale pot constitui astfel de tratamente.
Cu privire la România, Curtea europeană a constatat existenţe unor tratamente degradante prin
hotărârea din 5 octombrie 2004, pronunţată în cazul Barbu Anghelescu contra României. În această
speţă, reclamantul s-a plâns că, în urma efectuării unui control de rutină, doi agenţi de la poliţia
circulaţiei l-au oprit în trafic, l-au acuzat în mod neîntemeiat că ar fi sub influenţa băuturilor alcoolice,
i-au adus injurii şi l-au agresat producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 4-5 zile de
îngrijiri medicale conform certificatului medico-legal depus la dosar. Reclamantul a fost arestat
preventiv, fiind acuzat de infracţiunea de ultraj şi de refuz de a se supune prelevării de probe biologice.
A fost eliberat pe cauţiune, dar a fost trimis în judecată pentru cele două infracţiuni menţionate. După
mai multe cicluri procesuale în care a fost condamnat de către instanţe şi după strămutarea dosarului,
Curtea de apel Piteşti, printr-o decizie definitivă din 18 octombrie 2001 a admis recursul reclamantului
şi a dispus achitarea acestuia pe motiv că fapta nu există. Prin această hotărâre, instanţa internă a reţinut
că, din probele administrate în cauză, în special pe certificatele medico-legale şi de pe declaraţiile a 3
martori, rezultă că reclamantul fusese cel agresat de către poliţişti, aceştia acţionând abuziv. Guvernul
nu a contestat leziunile suferite de către reclamant, dar a susţinut că acestea ar fi fost produse de
poliţişti numai în scopul de a-l imobiliza pe reclamant în condiţiile în care acesta ar fi avut o atitudine
agresivă faţă de ei.
În considerente, Curtea constată că leziunile respective au fost într-adevăr produse, problema
care se punea fiind dacă acestea cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15
aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport
medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una
în zona claviculară.”
Pentru a răspunde acestei întrebări Curtea reaminteşte regulile sale de interpretare a probelor în
astfel de situaţii. Totodată, enunţă principiul subsidiarităţii, în special rolul instanţelor interne, care sunt
chemate cu precădere să stabilească starea de fapt. „Curtea aminteşte că pentru aprecierea elementelor
de fapt ea se bazează pe principiul probei «dincolo de orice îndoială rezonabilă», dar adaugă că o
asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de
grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul
aprecierii probelor (...) având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea
trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţă competentă pentru a aprecia faptele, cu
excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (...). În
principiu, atunci când în speţă au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria
interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza
probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face
o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în
posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a
judecătorilor naţionali (...).”
Conform regulilor menţionate, Curtea arată că nu are nici un motiv să nu reţină starea de fapt
stabilită de Curtea de Apel Piteşti în hotărârea menţionată: „Curtea constată că în speţă Curtea de Apel
Piteşti, sesizată cu acţiune penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a
achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din
partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului
că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale
prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor
acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15
aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în
mod indirect despre aceste fapte. (...) Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune,
Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe
reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului. Curtea nu
dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de
la Curtea de Apel Piteşti.”
În continuare, odată stabilită existenţa leziunilor, Curtea urmează să aprecieze dacă sunt
suficient de grave pentru a intra sub incidenţa articolului 3 din Convenţie. Din această perspectivă
Curtea va ţine cont nu numai de numărul de zile de îngrijiri medicale, ci şi de faptul că cei care le-au
produs erau agenţi ai statului însărcinaţi cu menţinerea ordinii publice, ceea ce vine să sporească
oarecum nivelul de gravitate. „Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin
esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau
efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a
victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii
forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de
comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a
dreptului garantat de articolul 3 din Convenţie (...). Curtea constată că reclamantul a suferit răni uşoare
la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4 - 5 zile de
îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de
sănătate a reclamantului. În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul
pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă
nu a prezentat nici o probă care să le dovedească. Având în vedere natura leziunilor constatate asupra
reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul
articolului 3 din Convenţie.”
Obligaţiile corelative ale statului
I. Obligaţia negativă generală
Articolul 3 din Convenţie creează în sarcina statului un anumit număr de obligaţii. În primul
rând este vorba de obligaţia generală şi negativă a statului de a nu aduce atingere integrităţii fizice şi
psihice a indivizilor. Aceasta obligaţie nu este decât o aplicaţie particulară a obligaţiei generale a
statului de a nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Încălcarea acestei obligaţii o
întâlnim în cazurile Bursuc contra României şi Barbu Anghelescu contra României, prezentate mai sus.
În aceste două speţe, poliţişti, acţionând în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu au adus în mod direct
atingeri mai mult sau mai puţin grave integrităţii fizice sau psihice a reclamanţilor.
II. Obligaţia pozitivă substanţială
Articolul 3 creează însă şi obligaţii pozitive în sarcina statelor. Astfel, putem vorbi, pe de o
parte, de o obligaţie pozitivă substanţială, aceea de a lua măsuri pentru a preveni atingerile aduse de
către particulari integrităţii fizice sau psihice a altor persoane. Conţinutul acestei obligaţii diferă în
funcţie de împrejurarea dacă victima este sau nu privată de libertate.
În cazul în care se află în libertate persoana a cărei integritate fizică sau psihică a fost atinsă
printr-un act al unui particular, obligaţia pozitivă a statului nu este foarte constrângătoare. În general
„reclamantul trebuie să demonstreze că statul nu a făcut ceea ce în mod rezonabil era de aşteptat să facă
pentru a împiedica materializarea unui risc real şi imediat pentru integritatea fizică a reclamantului, un
risc de care acesta avea sau trebuia să aibă cunoştinţă.” (Claudia Roşianu, Dragoş Bogdan, „Dreptul de
a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante”, publicat în culegerea Drepturi şi libertăţi
fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p.67) Îndeplinirea sau nu a acestei obligaţii este stabilită în funcţie de împrejurările concrete ale
fiecărei speţe.
În schimb în cazul persoanelor private de libertate obligaţia pozitivă a statului este mult mai
constrângătoare. În principiu, o dată ce a decis privarea de libertate a unei persoane, statul devine
responsabil pentru protejarea integrităţii fizice şi psihice a acelei persoane nu numai faţă de faptele
propriilor agenţi ci şi faţă de acţiunile terţilor, în principiu codeţinuţi. Această obligaţie mult mai
constrângătoare se justifică prin împrejurarea că persoana privată de libertate este foarte vulnerabilă în
raport cu o persoană liberă. Un astfel de caz de încălcare a obligaţiei substanţiale pozitive a statului de
a proteja persoanele private de libertate împotriva acţiunilor terţilor o întâlnim în cazul Pantea contra
României, prezentat mai sus. Aici, după ce Curtea a statuat că reclamantul a suferit tratamente contrare
articolului 3 din partea codeţinuţilor a analizat dacă statul era sau nu responsabil pentru acestea, cu alte
cuvinte dacă şi-a încălcat obligaţia substanţială pozitivă.
 „Curtea reaminteşte, în primul rând, că articolul 3 din Convenţie consacră una dintre valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice, interzicând, în termeni absoluţi, tortura şi pedepsele şi
tratamentele inumane sau degradante (...). Aceste dispoziţii impun autorităţilor statelor contractante nu
numai să se abţină de la a supune o persoană la astfel de tratamente, ci, de asemenea, pun în sarcina
acestora obligaţia de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecţiei
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor private de libertate (...). Totuşi, această obligaţie nu trebuie
interpretată de aşa manieră încât să impună statelor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă (...).
Curtea remarcă faptul că în fişa medicală a reclamantului completată la sosirea în Penitenciarul
Oradea, medicul notase că reclamantul suferea de “psihopatie paranoică” (...). De asemenea, aşa cum s-
a arătat în prezentarea situaţiei de fapt, reclamantul a intrat, în repetate rânduri, în conflict cu
codeţinuţii săi, motiv pentru care a fost transferat în mai multe celule (...). Mai mult, Curtea notează că,
în ziua anterioară celei în care s-a produs incidentul cu "Sisi" şi "Raj", reclamantul a fost examinat, la
Spitalul de psihiatrie şi neurologie Oradea, de un neuropsihiatru care a apreciat că reclamantul suferea
de depresie nervoasă cu tulburări de comportament şi a recomandat punerea sa sub observaţie.
Curtea concluzionează că autorităţile interne ar fi putut, în mod rezonabil, prevedea, pe de o
parte, că, dată fiind starea sa psihică, reclamantul era mai vulnerabil decât un deţinut obişnuit şi, pe de
altă parte, că arestarea sa putea avea ca efect exacerbarea sentimentului său de deprimare, sentiment, de
altfel, inerent oricărei măsuri privative de libertate, precum şi amplificarea irascibilităţii sale, pe care o
manifestase deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste considerente, Curtea apreciază că era necesară o
supraveghere atentă a reclamantului de către autorităţile penitenciare.
Curtea subscrie la argumentul reclamantului, invocat în faţa Parchetului Militar Oradea, potrivit
căruia transferul său în celula nr. 42, în care se aflau recidivişti şi deţinuţi condamnaţi definitiv, era
contrar dispoziţiilor legale interne în materia executării pedepselor atâta timp cât avea statutul de
persoană arestată preventiv. Curtea notează, de asemenea, că reclamantul a fost agresat imediat după
transferul său în celula nr. 42, cunoscută ca fiind "o celulă cu deţinuţi periculoşi”.
În al doilea rând, Curtea notează că, din actele dosarului, rezultă că gardianul S.A., de serviciu
în noaptea incidentului, nu a intervenit imediat pentru a-l scoate pe reclamant din celulă sau pentru a
determina încetarea actelor de agresiune împotriva acestuia. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte
declaraţia făcută de gardian în faţa Parchetului, potrivit căreia acesta nu avea dreptul să intervină pentru
a pune capăt conflictului (...). Curtea notează, totodată, că declaraţiile mai multor martori, ascultaţi în
cauză de organele de urmărire penală, au făcut referire la refuzul gardianului de a interveni pentru a-l
apăra pe reclamant (...). Curtea reţine, de asemenea, că după incidentul cu cei doi codeţinuţi
reclamantul a fost lăsat de gardieni în aceeaşi celulă cu agresorii săi, mai mult, a fost imobilizat.
Din aceste considerente, Curtea concluzionează că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia
pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în cadrul competenţei lor de a asigura paza
persoanelor private de libertate şi de a se asigura că nu se aduce atingere integrităţii fizice a acestora.”
III. Obligaţia pozitivă procedurală
Un alt tip de obligaţie pozitivă care incumbă statului în temeiul articolului 3 din Convenţie este
obligaţia de natură procedurală constând în efectuarea unei anchete oficiale efective ori de câte ori o
persoană pretinde că ar fi fost supusă unor tratamente contrare acestui articol. Această obligaţie nu este
expres prevăzută de articolul 3. Ea a fost însă dedusă de către Curte din interpretarea sistematică a
articolului 3 şi a articolului 1 din Convenţie: „Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană afirmă că a
fost supusă la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie din partea organelor de poliţie sau a altor
autorităţi similare ale statului, această dispoziţie a Convenţiei, coroborată cu obligaţia generală impusă
statului de articolului 1 din Convenţie de a «recunoaşte oricărei persoane aflată sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie » instituie o obligaţie a statului implicit de a iniţia şi
derula o «anchetă oficială efectivă». Această anchetă, asemenea celei impuse de articolului 2 din
Convenţie, trebuie să fie capabilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. În
caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală de a supune o persoană
la tratamente inumane sau degradante ar deveni ineficientă în practică şi ar fi posibil, în anumite cazuri,
ca reprezentanţi ai statului să desconsidere în totalitate, folosindu-se de impunitatea absolută de care se
bucură, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor.” (Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în
cazul Labita contra Italiei)
Ancheta la care face referite Curtea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Printre altele,
ancheta respectivă trebuie să fie efectivă şi să aibă drept scop real identificarea şi pedepsirea
persoanelor vinovate de comiterea faptelor ce aduc atingere articolului 3. Această obligaţie a statului
este o obligaţie de diligenţă, nu una de rezultat. Chiar dacă în cele din urmă nu sunt identificaţi sau
pedepsiţi vinovaţii, trebuie totuşi ca ancheta respectivă să se fi desfăşurat în mod diligent în acest scop.
De asemenea, cel puţin în cazul torturii, ancheta trebuie să fie pornită şi să se desfăşoare din oficiu.
Persoanele însărcinate cu desfăşurarea anchetei trebuie să fie independente de cele ce sunt acuzate de
tratamentele ce intră sub incidenţa articolului 3. Ele trebuie să ia toate măsurile rezonabile pentru
atingerea scopului anchete, în principal să administreze la timp toate probele necesare. Întreaga anchetă
trebuie să se desfăşoare cu celeritate pentru a nu periclita rezultatul acesteia. Totodată victima trebuie
să aibă acces efectiv şi să fie informat cu privire la actele ce se desfăşoară de către organele de anchetă.
Deciziile adoptate de organele responsabile cu soluţionarea acestor cauze trebuie să fie motivate.
Există mai multe cauze în care România a fost condamnată pentru încălcarea obligaţiei
procedurale impuse de articolul 3 din Convenţie. Vom analiza, cu titlu de exemplu, cele reţinute de
Curte în Hotărârea Carabulea împotriva României.
Reclamantul s-a plâns că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a efectua o anchetă
promptă, imparţială şi eficientă privind acuzaţiile conform cărora victima fusese supusă torturii şi altor
forme de rele tratamente când se afla în arestul poliţiei.În răspuns, Curtea s-a referit la constatările din
hotărâre la capătul cărora a concluzionat că statul român nu şi-a îndeplinit această obligaţie pozitivă
procedurală relativ la dreptul la viaţă al domnului Carabulea, obligaţie instituită nu doar de art. 3 din
Convenţie, ci şi, după cum am precizat în modulul anterior, şi de art. 2. În acest sens, atragem atenţia
că cele ce urmează prezintă relevanţă şi pentru modulul referitor la dreptul la viaţă.
Aprecierile instanţei europene la care face trimitere şi din perspectiva obligaţiei pozitive
procedurale instituite de art. 3 („În ceea ce priveşte pretinsul caracter inadecvat al anchetei, instanţa se
referă la constatările sale de la pct. 132 – 137, supra, şi la concluzia prevăzută la pct. 138”) pentru a
concluziona, “pe aceleaşi temeiuri, că art. 3 a fost încălcat şi în această privinţă” au fost următoarele:
„Referindu-se la circumstanţele prezentei speţe, în lumina principiilor de mai sus, instanţa constată că
art. 2 din convenţie prevedea obligaţia procedurală de anchetare a circumstanţelor decesului fratelui
reclamantului (...). Aceasta consideră că ancheta penală privind decesul domnului Carabulea a
evidenţiat grave inconsecvenţe şi nereguli. Procurorul militar I.C., care a întocmit raportul la faţa
locului la 3 mai, a considerat că decesul domnului Carabulea a fost cauzat de accidentul de maşină şi a
dispus efectuarea unei autopsii, fără a informa familia victimei care se afla, de fapt, la morga spitalului
în acea zi. În ciuda acuzaţiilor formulate de familie la 8 mai 1996, conform cărora domnul Carabulea
decedase din cauza loviturilor aplicate de agenţii de poliţie, nici raportul provizoriu al autopsiei, din 10
mai, nici raportul final, din 30 iulie, nu au încercat să adreseze, să ia ia în considerare sau să răspundă
la vreuna dintre aceste acuzaţii (...) autopsia avea o importanţă crucială în stabilirea faptelor referitoare
la decesul domnului Carabulea. Dificultăţile în stabilirea faptelor rezultă în mare parte din neregulile
înregistrate la examenul medical post mortem, nereguli subliniate de rapaortele experţilor prezentate de
ambele părţi. Astfel de nereguli includ absenţa fotografiilor corpului pe cursul autopsiei şi o radiografie
post mortem a toracelui, un raport prea scurt şi numeroase erori şi omisiuni în acesta. Descrierile
incomplete ale diferitelor constatări, inclusiv a embolismului, precum şi lipsa unui examen
histopatologic al leziunilor şi semnelor de pe corp, au împiedicat o analiză precisă a datării şi originii
acelor semne. Deşi un nou procuror militar, S.C., a fost însărcinat cu ancheta la 8 mai, acesta nu a luat
nicio măsură pentru a obţine răspunsuri de la expertul legist prin răspunsuri la acuzaţiile de rele
tratamente care fuseseră făcute. Acesta s-a rezumat la a lua declaraţii scrise, care erau formulate în
termeni similari, diverşilor agenţi de poliţie implicaţi în interogarea domnului Carabulea şi în transferul
său la spital. Acesta nu a luat declaraţii soţiei victimei, care a depus plângerea împotriva agenţilor de
poliţie, şi celorlalte rude şi prieteni ai persoanei decedate, care au auzit plângerile de rele tratamente din
partea domnului Carabulea. În plus, acesta nu a profitat de ocazie pentru a recunoaşte şi corecta erorile
din autopsie sau pentru a recomanda o a doua autopsie (...) acesta nu a verificat veridicitatea acuzaţiilor
conform cărora domnul Carabulea a fost implicat într-un accident de maşină la 13 aprilie şi a fost rănit
în urma acestuia (...) toate neregulile de mai sus au fost recunoscute de procurorul şef D.V., care a
anulat rezoluţia lui S.C. de neîncepere a urmării penale şi a retrimis cauza pentru cercetări preliminare
suplimentare, cu numeroase instrucţiuni clare referitoare la ce probe trebuie obţinute şi la ce
circumstanţe trebuie stabilite (...) Cu toate acestea, noul procuror, I.I., căruia i-a fost încredinţat cazul la
19 februarie 1997, nu numai că nu s-a ocupat de chestiunile evidenţiate de superiorul său, D.V., astfel
cum reiese din ordonanţa din 4 martie 1998, dar a şi întârziat în mod necorespunzător ancheta şi nu a
dispus efectuarea unei noi autopsii până la 7 ianuarie 1998, deci după un an. Acesta nu a încercat să
intervieveze noi martori sau pe agenţii de poliţie care au dat declaraţii scrise aproape identice
procurorului militar S.C. Pe scurt, concluzia deciziei din 4 martie 1998, conform căreia domnul
Carabulea a decedat din cauza unei „boli de inimă” provocate de „patologia viscerală preexistentă”, era
uimitor de concisă şi se limita doar la constatările noului raport de autopsie din 17 februarie 1998. În
lumina acestor elemente, instanţa a concluzionat că autorităţile nu au anchetat în mod eficient
circumstanţele decesului domnului Carabulea”.
Reiterăm aşadar că în aceste condiţii articolul 3 din Convenţie a fost încălcat şi prin faptul că
statul nu şi-a îndeplinit obligaţia procedurală de efectuare a unei anchete efective.
Exemplu de neîncălcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul obligaţiei pozitive procedurale:
Hotărârea Anca Mocanu şi alţii împotriva României
Reclamanţii, domnii Marin Stoica şi Teodor Mărieş, s-au plns de absenţa unei cercetări efective,
imparţiale şi diligente, susceptibilă să conducă la identificarea şi sancţionarea persoanelor responsabile
pentru represiunea violentă a manifestaţiilor din 13 şi 14 iunie 1990, în cursul căreia soţul aceştia au
fost supuşi la rele tratamente. În răspuns, Curtea a analizat mai întâi excepţia de incompatibilitate
ratione temporis invocată de către Guvern - „Având în vedere că evenimentele, precum şi declanşarea
cercetărilor, sunt anterioare datei de ratificare a convenţiei de către România, 20 iunie 1994, Guvernul
consideră că astfel, Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze capătul de cerere
întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 din convenţie” şi a hotărât că „este competentă ratione
temporis să se pronunţe cu privire la acuzaţia de încălcare a art. 3 sub aspectul său procedural (mutatis
mutandis, Agache şi alţii împotriva României, nr. 2712/02, pct. 70-73, 20 octombrie 2009, şi Şandru şi
alţii, citată anterior, pct. 59), întrucât „obligaţia procedurală inclusă la art. 2 şi 3 din convenţie, de a
desfăşura o cercetare efectivă, a devenit o obligaţie distinctă şi independentă care poate fi impusă
statului chiar şi în cazul în care atingerea adusă vieţii sau integrităţii corporale a avut loc înainte de
intrarea în vigoare a convenţiei în privinţa acestui stat. Totuşi, pentru ca obligaţia procedurală în cauză
să devină aplicabilă, trebuie să se stabilească faptul că o parte importantă a măsurilor procedurale au
fost sau ar fi trebuit să fie puse în aplicare după ratificarea convenţiei de ţara respectivă. În speţă,
Curtea observă că procedura penală începută în 1990 cu privire la represiunea violentă a manifestaţiilor
din iunie 1990 a continuat şi după 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România. Ulterior
acestei date a fost întocmit un rechizitoriu în privinţa decesului mai multor persoane, cu această ocazie
(pct. 120), şi au fost pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti (pct. 125 şi următoarele). În prezent,
cercetarea este încă pendinte în faţa parchetului. Rezultă că o parte importantă din măsurile procedurale
au fost realizate şi că acestea trebuie să fie în continuare puse în aplicare după ratificarea convenţiei.
Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte acuzaţiile de rele tratamente aduse de reclamanţii Marin
Stoica şi Teodor Mărieş, care au fost introduşi în cercetare, în calitate de părţi vătămate, începând cu
2002, hotărârile parchetului şi ale instanţelor în privinţa acestora fiind pronunţate între 2005 şi 2011.”
În al doilea rând, Curtea a analizat excepţia ridicată de Guvern referitoare la absenţa calităţii de
victimă a domnului Teodor Mărieş. Acesta din urmă a susţinut că “are calitatea de victimă în ceea ce
priveşte absenţa unei cercetări efective privind actele violente la care pretinde că a fost supus (...) a fost
victima unor acte de violenţă fizică şi psihică, că a fost maltratat, bătut şi supus unui regim de teamă şi
teroare împreună cu toţi ceilalţi manifestanţi arestaţi pe stradă în luna iunie 1990 (...) că a fost arestat la
orele 4.30, la 13 iunie 1990, atunci când se afla împreună cu alţi manifestanţi în faţa Ambasadei
Statelor Unite ale Americii la Bucureşti şi că a fost dus în două sedii diferite de poliţie, agresat şi
ameninţat verbal (...) că a fost ameninţat în continuare după repunerea sa în libertate în seara zilei de 13
iunie 1990, casa acestuia a fost jefuită de necunoscuţi care au intrat prin efracţie şi din cauza acestor
ameninţări partenera acestuia a fost obligată să părăsească oraşul pentru a se proteja”. Instanţa
europeanî a amintit că “obligaţia procedurală dedusă din art. 3 din convenţie se impune atunci când
plângerea privind existenţa tratamentului interzis poate fi „susţinută cu probe” (...) acuzaţiile de rele
tratamente trebuie să fie susţinute de mijloace de probă corespunzătoare (...)” şi, în aplicarea acestor
consideraţii principiale, a constatat că în speţă „nu este contestat faptul că reclamantul a fost arestat
împreună cu alţi manifestanţi la Bucureşti în jurul orelor 4.30, la 13 iunie 1990, şi dus în mai multe
sedii ale poliţiei. În schimb, reclamantul afirmă că a fost agresat şi ameninţat verbal, deşi Guvernul
contestă acest lucru, susţinând că relatarea însăşi persoanei în cauză referitoare la reacţiile sale de
mânie demonstrează că nu era posibil să îi fi fost teamă (...) reclamantul nu a furnizat un certificat
medical care să ateste sechele fizice sau psihice (...) reclamantul nu a dovedit nici că sesizase
autorităţile înainte de anul 2005 şi că le prezentase detaliat propriile suferinţe (...)”
Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că „Având în vedere circumstanţele prezentei
cauze, în special absenţa unor probe care să ateste efectele fizice şi mentale asupra reclamantului ce
decurg din actele denunţate, combinată cu faptul că acesta s-a plâns tardiv în faţa autorităţilor naţionale,
Curtea consideră că acestea din urmă nu au încălcat obligaţia procedurală care decurge din art. 3 din
convenţie în privinţa persoanei în cauză” şi a declarat capătul de cerere al domnului Mihăieş ca fiind în
mod vădit nefondat în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
În ce l-a privit pe reclamantul Marin Stoica, acesta a denunţat ritmul lent al desfăşurării
cercetării şi a susţinut în special că o înregistrare video lungă dovedeşte actele violente la care a fost
supus la sediul televiziunii publice şi că furnizează suficiente detalii pentru a permite identificarea
vinovaţilor şi a martorilor, precum şi că, la data formulării plângerii în faţa instanţei europene, nicio
hotărâre a parchetului sau a instanţelor nu ar fi încercat să stabilească circumstanţele în care i-ar fi fost
aplicate relele tratamente, atât lui, cât şi altor numeroase persoane, în sediul televiziunii publice.
În analiza acestor susţineri, Curtea a concluzionat că statul român nu a încălcat art. 3 din
Convenţie, „având în vedere circumstanţele deosebite ale speţei, în special pasivitatea reclamantului pe
parcursul unei perioade extrem de lungi”. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa europeană a
reţinut că „atunci când un individ afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau a altor
servicii similare ale statului tratamente contrarii art. 3 din convenţie, această dispoziţie, combinată cu
obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de „a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia
[sa] drepturile şi libertăţile definite (...) [în] convenţie”, necesită, implicit, declanşarea unei cercetări
oficiale efective. Această cercetare, după exemplul celei impuse la art. 2, trebuie să poată conduce la
identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (…) Aşa cum este imperativ ca autorităţile interne competente să
deschidă o cercetare şi să adopte măsuri de îndată ce le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţii de rele
tratamente, persoana în cauză are, de asemenea, obligaţia să dea dovadă de diligenţă şi iniţiativă (...) În
speţă, Curtea observă că reclamantul Marin Stoica a fost victima unor acte violente la 13 iunie 1990.
Acesta pretinde că a fost invitat de poliţie să îşi recupereze actele de identitate la trei luni după
evenimente şi că, între timp, acesta se izolase în casă, de teamă să nu fie din nou arestat, torturat şi
încarcerat (supra, pct. 95). Aceasta observă totuşi că nu a depus plângere cu această ocazie. Primele
demersuri ale acestuia pentru a-şi susţine calitatea de persoană vătămată în cursul evenimentelor din 13
şi 14 iunie 1990 au fost efectuate abia în 2001, atunci când a solicitat statului român să îi acorde
despăgubiri. Având în vedere ansamblul elementelor de la dosar, Curtea acordă o importanţă deosebită
faptului că reclamantul a adus în atenţia autorităţilor plângerea sa privind actele de violenţă suferite la
13 iunie 1990 abia după unsprezece ani de la aceste evenimente (...) plângerea acestuia a fost conexată
la dosarul nr. 75/P/1998 care are ca obiect, între altele, cercetarea privind acuzaţiile de tratamente
neomenoase (supra, pct. 162). În cadrul acestui dosar, mai multe acte de cercetare, printre care două
expertize medico-legale, au fost realizate în beneficiul reclamantului. Ulterior, cauza a fost închisă în
principal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, în ceea ce priveşte infracţiunile de loviri şi alte
vătămări sau de comportament abuziv, denunţate de reclamant. În ceea ce priveşte acuzaţia de rele
tratamente, rezoluţia din 17 iunie 2009 preciza că, în speţă, nu era îndeplinită condiţia impusă de lege,
şi anume ca tratamentele neomenoase să vizeze „persoane căzute în puterea adversarului”. Rezultă că,
în momentul introducerii plângerii reclamantului, conform normelor de drept intern, termenul de
prescripţie a răspunderii penale era deja obţinut pentru infracţiuni precum lovirea şi alte vătămări sau
comportamentul abuziv. Dacă poate accepta faptul că, în situaţii de încălcare gravă a unor drepturi
fundamentale, este necesar să se ia în considerare vulnerabilitatea victimelor, în special incapacitatea
lor, în anumite cazuri, de a face plângere, de teama represaliilor, Curtea nu găseşte, în speţă, niciun
argument convingător care să justifice faptul că reclamantul a rămas pasiv şi a aşteptat unsprezece ani
înainte să depună plângere la autorităţile competente”.

Interzicerea sclaviei, a servituţii şi a muncii forţate sau obligatorii. Traficul de fiinţe umane
Articolul 4 din Convenţie interzice, ca forme de plasare a persoanei în stare de dependenţă şi de
exploatare, sclavia, servitutea, munca forţată şi obligatorie. De asemenea, din câmplu de aplicare al art.
4 face parte şi interdicţia, la fel de absolută, a traficului de fiinţe umane, deşi aceasta nu se regăseşte
explicit în textul art. 4, ci a fost ataşată acestuia prin jurisprudenţa Curţii.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a apreciat, în Hotărârea Rantsev c. Cipru şi Rusia,
că „nu a considerat niciodată dispozițiile Convenției ca fiind unica referință pentru interpretarea
drepturilor și libertăților care sunt consacrate în acestea (...) unul din principiile esențiale în materie de
aplicare a dispozițiilor Convenției este că acestea nu se aplică în vid (...) în calitate de tratat
internațional, Convenția trebuie să fie interpretată în lumina regulilor de interpretare enunțate în
Convenția de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor 8...) În temeiul acestui
instrument, trebuie, pentru a interpreta Convenția, de a căuta sensul ordinar care urmează a fi atribuit
cuvintelor în contextul lor și în lumina obiectului și scopului dispoziției din care acestea sunt preluate
(...) contextul dispoziției este acela al unui tratat de protecție efectivă a drepturilor individuale ale
ființei umane (...) Convenția urmează a fi citită ca un tot întreg și interpretată cu asigurarea armoniei și
coerenței interne a diferitelor sale dispoziții (...) De asemenea, urmează a se ține cont de toate regulile
dreptului internațional aplicabile relațiilor între părțile contractante și, în măsura în care este posibil,
Convenția ar trebui să fie interpretată astfel încât să fie armonizată cu alte reguli de drept internațional,
din care ea face parte (...) Curtea subliniază că obiectul și scopul Convenției instrument de protecție a
ființelor umane, impun interpretarea și aplicarea dispozițiilor sale astfel încât garanțiile sale să fie
concrete și eficiente (...) În cauza Siliadin, unde a examinat câmpul de aplicare al termenului „sclavie”
în sensul articolului 4, Curtea s-a referit la definiția clasică a acestei noțiuni așa cum aceasta figura în
Convenția din 1926, conform căreia era necesară exercitarea unui adevărat drept de proprietate și
plasarea individului în starea de „obiect” (Siliadin, precitat, § 122). În ceea ce privește noțiunea de
„servitute”, Curtea a considerat că ceea ce este interzis este o „formă deosebit de gravă de negare a
libertății”(...). Noțiunea de „servitute” implică o obligație de prestare de servicii sub constrângere și are
legătură cu noțiunea de „sclavie” (...). Conform jurisprudenței Curții, pentru a fi în prezența unei munci
„forțate sau obligatorii”, trebuie să existe o formă de constrângere, fizică sau morală, și munca trebuie
să fie prestată contrar voinței persoanei (...). Nu este surprinzător faptul că Convenția nu conține nici o
referință expresă la traficul de ființe umane: aceasta se bazează de fapt pe Declarația universală a
drepturilor omului proclamată de Asambleea Generală a Națiunilor Unite în 1948, care de asemenea nu
menționează această noțiune, însă interzice în articolul 4 al său, „sclavia și traficul de sclavi sub toate
formele”. (...) trebuie de ținut cont, la examinarea câmpului de aplicare al articolul 4 al Convenției, de
particularitățile acesteia, precum și de faptul că aceasta este un instrument viu, care trebuie interpretat
având în vedere condițiile actuale existente. Nivelul exigenței crescânde în materia protecției
drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, corespunzător și inevitabil, o cât mai mare
fermitate în aprecierea încălcărilor asupra valorilor fundamentale ale societăților democratice (…)
Curtea observă că traficul de ființe umane s-a dezvoltat la scară mondială în mod considerabil în ultimii
ani (...). În Europa, acest fenomen a fost facilitat parțial de prăbușirea blocului comunist. Concluzia
Protocolului de la Palermo 2000 și al convenției antitrafic al Consiliului Europei în 2005 arată
recunoașterea crescândă la nivel internațional a dimensiunii problemei și a necesității de a lupta contra
acesteia (...) Ținând cont de proliferarea atât a traficului de ființe umane, cât și a măsurilor destinate
pentru combaterea lui, Curtea consideră necesar să examineze în speță măsura în care însuși fenomenul
poate să fie considerat ca fiind contrar spiritului și scopului articolului 4 al Convenției, și astfel să
îndeplinească garanțiile consfințite în acest articol fără ca să fie necesar de a aprecia care din cele trei
conduite interzise constituie tratamentele din prezenta cauză. (...) Tribunalul penal internațional pentru
fosta Iugoslavie a observat că conceptul tradițional al „sclaviei” a evoluat pentru a cuprinde forme
contemporane diverse ale sclaviei, și aceasta bazându-se pe exercitarea unuia sau a totalității atributelor
dreptului de proprietate (...) și a conchis că determinarea faptului dacă o anumită situație constituie o
formă contemporană de plasare în sclavie depindea de așa factori ca controlul asupra mișcărilor
individului, controlul mediului fizic, controlul psihic, măsurile luate pentru a împiedica sau descuraja
orice tentativă de fugă, precum și controlul sexualității și munca forțată (…) Din cauza naturii sale și
scopului său ce constă în exploatarea altuia, traficul de ființe umane se bazează pe exercitarea puterilor
care se atribuie dreptului de proprietate. În acest sistem, ființe umane sunt tratate ca bunuri care pot fi
vândute și cumpărate și sunt supuse muncii forțate, pe care o exercită adesea pentru puțini bani sau
gratuit, de obicei, în industria sexului, dar și în alte părți (...). Aceasta implică supravegherea
minuțioasă a activității victimelor, și deseori, acestea își văd libertatea de circulație restrânsă (...), sunt
supuse acțiunilor de violență și amenințărilor, și sunt plasate în condiții de viață și de muncă
îngrozitoare (...). Interights și autorii raportului explicativ al convenției anti-trafic a Consiliului Europei
au calificat traficul de ființe umane ca fiind o formă modernă a comerțului mondial de sclavi (...) Nu
pot fi dubii cu privire la faptul că traficul de ființe umane lezează demnitatea umană și libertățile
fundamentale ale victimelor sale și că acesta nu poate fi considerat ca fiind compatibil cu o societate
democratică, nici cu valorile consacrate în Convenție. Având în vedere obligația care îi aparține de a
interpreta Convenția în lumina condițiilor de viață actuale, Curtea estimează că nu este necesar de a
determina dacă tratamentele care fac obiectul plângerilor reclamantului constituie „sclavie”, „servitute”
sau o „muncă forțată sau obligatorie”. Curtea conchide pur și simplu că, în sine, traficul de ființe
umane, în sensul articolului 3 a) al Protocolului de la Palermo și al articolului 4 a) al convenției anti-
trafic a Consiliului Europei, cade sub incidența articolului 4 al Convenției.”

Principiile generale ale art. 4. Obligaţiile corelative ale statelor

În aceeaşi hotărâre Rantsev, Curtea a reamintit care sunt principiile generale ale art. 4, precum
şi care sunt obligaţiile corelative ale statelor, şi anume obligaţia generală negativă, obligaţia pozitivă de
a elabora un cadru legislativ şi administrativ adecvat, obligaţia pozitivă de a lua măsuri de protecţie,
obligaţia procedurală de a investiga traficul de fiinţe umane, obligaţie care subzistă de o manieră
specifică şi atunci când traficul este internaţional.
Astfel, Curtea a reţinut că „Articolul 4 nu prevede restricții, fapt care îl deosebește de
majoritatea clauzelor normative ale Convenției, și conform articolului 15 § 2 acesta nu permite nici o
derogare, chiar și în cazul unui pericol public care amenință viața națiunii (...) Pentru a determina dacă
a avut loc violarea articolului 4, trebuie de ținut cont de cadrul juridic și regulamentar în vigoare (...).
Paleta garanțiilor prevăzute în legislația națională trebuie să fie suficientă pentru asigurarea unei
protecții practice și efective a drepturilor victimelor reale sau potențiale ale traficului. Astfel, printre
măsurile dreptului penal referitoare la sancționarea traficanților, articolul 4 impune statelor membre de
a elabora măsuri adecvate pentru reglementarea sectoarelor utilizate de obicei ca acoperire pentru
traficul de ființe umane. Mai mult decât atât, regulile naționale în materie de imigrare trebuie să
răspundă preocupărilor referitoare la încurajarea, facilitarea sau toleranța traficului de ființe umane (...)
În hotărârea sa Siliadin (...), Curtea a confirmat că articolul 4 impunea statelor membre obligația
pozitivă specifică de penalizare și urmărire efectivă a oricărei acțiuni vizând plasarea individului în
sclavie sau în servitute sau de a-l supune muncii forțate sau obligatorii. Pentru a îndeplini această
obligație, statele membre trebuie să elaboreze un cadrul legislativ și administrativ ce ar interzice și
reprima traficul de ființe umane. Curtea observă că Protocolul de la Palermo și convenția anti-trafic a
Consiliului Europei subliniază ambele necesitatea adoptării unei abordări globale pentru lupta contra
traficului de ființe umane punând în aplicare mai multe măsuri vizând sancționarea traficanților, (...)
măsuri de prevenire a traficului și de protecție a victimelor. Din dispozițiile acestor două instrumente
reiese clar că statele contractante, printre care figurează toate statele Consiliului Europei, au estimat că
doar combinarea măsurilor care tratează cele trei aspecte ale problemei putea să permită de a lupta
eficace contra traficului. (...). Obligația de a penaliza și investiga traficul de ființe umane nu este deci
decât un aspect al obligației generale a statelor membre de a lupta contra acestui fenomen. Întinderea
obligațiilor pozitive ce derivă din articolul 4 trebuie să fie privită în contextul cel mai larg. (...) Ca și
articolele 2 și 3 ale Convenției, articolul 4, poate, în unele circumstanțe, să impună statul să întreprindă
măsuri concrete pentru a proteja victimele reale sau potențiale ale traficului de ființe umane (...). Pentru
ca să existe obligația pozitivă de a lua măsuri concrete într-o anumită cauză, trebuie să fie demonstrat
că autoritățile statului cunoșteau sau trebuiau să cunoască circumstanțele care permiteau de a bănui în
mod rezonabil că un individ era supus, sau se afla în pericol real și imediat de a fi, traficului sau
exploatării în sensul articolului 3a) al Protocolului de la Palermo și al articolului 4a) al convenției anti-
trafic a Consiliului Europei. Dacă acesta este cazul și autoritățile nu au întreprins măsurile
corespunzătoare conform împuternicirilor sale de a scoate individul din situația sau riscul respectiv, are
loc o violare a articolului 4 al Convenției (...) Fără a pierde din vedere dificultățile poliției de a-și
exercita funcțiile în societățile contemporane, și nici alegerile operaționale ce urmează a fi făcute în
materie de priorități și resurse, trebuie de interpretat obligația de a lua măsuri concrete astfel încât să nu
se impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă (...) La examinarea proporționalității în
speță a oricărei obligații pozitive, trebuie de ținut cont de faptul că Protocolul de la Palermo (...)
impune statelor de a depune eforturi pentru a proteja securitatea psihică a victimelor traficului de ființe
umane care se află pe teritoriul lor și a elabora politici și programe complete de prevenire a traficului și
de luptă contra acestui fenomen.(...). De asemenea, statele trebuie să-și instruiască corespunzător
agenții din serviciile de depistare, reprimare și imigrare (…) Ca și articolele 2 și 3 ale Convenției,
articolul 4 impune o obligație procedurală de a investiga situațiile de trafic potențial. Obligația de a
desfășura o anchetă nu depinde de plângerea victimei sau a unei rude: odată ce această chestiune a fost
adusă la cunoștința lor, autoritățile trebuie să acționeze (...). Pentru a fi efectivă, ancheta trebuie să fie
independentă de persoanele implicate în cauză (...) ancheta trebuie să permită identificarea și
sancționarea persoanelor responsabile. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. O cerință de
promptitudine și diligență rezonabilă este implicită în toate cazurile, dar dacă e necesară scoaterea
individului dintr-o stare de pericol, ancheta trebuie desfășurată în regim de urgență. Victima sau ruda
trebuie să fie atrase în procedură în măsura necesară protecției intereselor lor legitime (...) Curtea
reamintește că traficul de ființe umane este o problemă, care deseori, nu se limitează la frontierele
naționale. Atunci când o persoană este dusă dintr-un stat în altul, infracțiuni legate de traficul de ființe
umane pot avea loc în statul de origine, în statele de tranzit și statul de destinație. Se pot afla elemente
de probă și martori în toate statele (...) convenția anti-trafic a Consiliului Europei impune în mod
expres tuturor statelor membre stabilirea competenței lor jurisdicționale asupra oricărei infracțiuni
comise pe teritoriul lor (...).această abordare este perfect logică ținând cont de obligația generală,
menționată mai sus, pe care o au toate statele în temeiul articolului 4 al Convenției, de a investiga
acuzațiile referitoare la traficul de ființe umane. În cauzele de trafic internațional, statele membre au nu
doar obligația de a duce o anchetă internă cu privire la faptele care se petrec pe propriul lor teritoriu,
dar și cea de a coopera eficace cu autoritățile competente ale altor state vizate în ancheta cu privire la
faptele petrecute în afara teritoriului lor. Această obligație este conformă atât scopurilor statelor
membre exprimate în preambulul Protocolului din Palermo, care constau anume în adoptarea unei
abordări globale și internaționale asupra traficului în țările de origine, de tranzit și de destinație (...),
precum și acordurilor internaționale de asistență juridică la care statele pârâte în speță sunt părți (...)”.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi reglementările constituţionale şi europene prin intermediul cărora este protejat
dreptul la integritate fizică şi psihică.
Răspuns:
În dreptul intern român protecţia integrităţii fizice şi psihice se realizează, la nivel constituţional, prin
articolul 22 din legea fundamentală. Acest drept este văzut ca un drept absolut de la care nu pot exista
derogări în nicio situaţie. La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului drepturile protejate de
articolul 3 din Convenţie ocupă un loc special în sistemul european de apărare a drepturilor omului.
Aceste drepturi sunt printre puţinele drepturi convenţionale care nu presupun niciun fel de limitări,
având un caracter absolut.
2. Precizaţi regulile jurisprudenţiale dezvoltate în materia articolului 3 de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
3. Argumentaţi dacă aplicarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante poate fi justificată în
caz de război sau de luptă antiteroristă.
4. Precizaţi în mod succint, prin raportare la asemănările şi deosebirile între tortură, tratamentele
inumane şi tratamentele degradante, de ce a reţinut instanţa europeană că statul român a fost condamnat
pentru acte de tortură aplicate domnului Carabulea, confrom hotărârii Carabulea contra României,
precum şi de ce, în hotărârea Mocanu şi alţii contra României, Curtea a considerat capătul de cerere al
domnului Mihăieş ca fiind vădit nefondat sub aspectul susţinerii încălcării art. 3 din Convenţie.
5. Enumeraţi obligaţiile corelative ale statului referitor la garantarea respectării articolului 3 şi,
respectiv, articolului 4 din Convenţie şi exemplificaţi, în sinteză, cu cele reţinute de Curte în hotărârile
Carabulea Împotriva României şi Anca Mocanu şi alţii împotriva României.
6. Utilizând textul Hotărârii Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, precizaţi, succint, argumentaţia
Curţii în sensul încălcării art. 4 de către statul cipriot, precum şi raţionamentul instanţei europene
privitor la statul rus, din perspectiva aceloraşi tipuri de obligaţii instituite de art. 4.

II. EXERCIŢII
1. Pentru ca un act să fie considerat tortură, acesta trebuie:
a)să provoace suferinţe puternice.
b)să aibă un anumit scop.
c)să fie un act intenţionat.
d)să provoace suferinţe medii.
e)să fie efectuat de un agent al statului sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
f)să fie efectuat din culpă.
2. Următoarele două criterii sunt folosite de Curte pentru a califica o anumită acţiune ca intrând
sub incidenţa articolului 3 din Convenţie:
a)criteriul aprecierii relative.
b)criteriul aprecierii absolute.
c)criteriul nivelului minim de gravitate.
d)criteriul nivelului maxim de gravitate.
3. Conform celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea Rantsev împotriva Ciprului şi
Rusiei:
a) obligația de a penaliza și investiga traficul de ființe umane este un aspect al obligației generale a
statelor de a lupta contra acestui fenomen.
b) întinderea obligațiilor pozitive ce derivă din articolul 4 trebuie să fie privită în context strict.
c) obligația pozitivă a statelor de a lua măsuri concrete într-o anumită cauză este condiţionată de
demonstrarea faptului că autoritățile statului cunoșteau sau trebuiau să cunoască circumstanțele care
permiteau de a bănui în mod rezonabil că un individ era supus, sau se afla în pericol real și imediat de a
fi, traficului sau exploatării.
d) în cauzele de trafic internațional, statele membre au doar obligația de a duce o anchetă internă cu
privire la faptele care se petrec pe propriul lor teritoriu,
e) în cauzele de trafic internațional, statele membre au obligația de a coopera eficace cu autoritățile
competente ale altor state vizate în ancheta cu privire la faptele petrecute în afara teritoriului lor.

MODULUL IV
Dreptul la libertate și la siguranță (art. 5 din Convenție, art. 23 din Constituție). Legalitatea
infracțiunilor și pedepselor (art. 7 din Convenție, art. 23 alin. 12 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de libertatea individuală
2. Garanţiile libertăţii individuale în corelaţie cu dreptul la un proces echitabil
3. Cadrul juridic general al măsurilor preventive
4. Hotărârea Rantsev contra Ciprului şi Rusiei: privarea ilegală şi arbitrară de libertate;
responsabilitatea statului când privarea de libertate este realizată de către particulari
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1.Hotărârea Rantsev contra Ciprului şi Rusiei, hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[001-119874”]}
2. Hotărârea Leontin Pop împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Leontin-Pop-
impotriva-Romaniei.pdf
3. Hotărârea Creangă împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Creanga-
impotriva-Romaniei-MC.pdf
4. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 176-204

Noţiunea de libertate individuală

Încă de la început trebuie să precizăm că noţiunea de libertate individuală, într-o primă
accepţiune, reprezintă orice libertate fundamentală aşa cum am definit-o în partea generală a acestei
lucrări. Însă, scopul prezentului capitol nu este să analizeze această accepţiune a termenului ci una mult
mai restrânsă care se referă la siguranţa persoanei, adică la garanţia că nici o persoană nu poate face
obiectul unor măsuri arbitrare din partea statului. Din acest punct de vedere libertatea individuală sau
siguranţa persoanei reprezintă o libertate fundamentală distinctă.
Libertatea individuală reprezintă elementul esenţial, condiţia chiar a existenţei celorlalte
drepturi fundamentale. Pentru prima dată acceptată oficial în Habeas Corpus Act (1679) în Anglia,
această libertate fundamentală a fost recunoscută de toate declaraţiile şi tratatele internaţionale
referitoare la drepturile omului. Această libertate este în mod particular importantă pentru societatea
românească. Respectarea sa de către puterea statală este garantată de sistemul de drept intern care în
mod necesar trebuie completat cu garanţiile internaţionale oferite de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Libertatea, în sensul de siguranţă a persoanei, este reglementată în art. 5 al Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului: „Articolul 5. Dreptul la libertate şi la siguranţă 1. Orice persoană are dreptul la
libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi
potrivit căilor legale : a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal
competent ; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege ; c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există
motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă
după săvârşirea acesteia; d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente ; e.
dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a
unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f. dacă este vorba despre arestarea
sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată
trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor
arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în
condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui
judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul
de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană
lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal,
pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea
sa dacă deţinerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în
condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.”
Noţiunea de libertate este folosită aici în sensul de libertate fizică. Textul instituie principiul
libertăţii individuale care nu este însă unul absolut. Sunt prevăzute situaţiile în care statul poate să-i
aducă atingere, însă aceste cazuri, fiind excepţii de la principiu, sunt de strictă interpretare. Intră astfel
sub incidenţa articolului 5, atingerile aduse în cursul unui proces penal, precum reţinerea sau arestarea
preventivă, dar şi alte situaţii precum deţinerea minorilor, a alienaţilor sau procedurile de extrădare.
Ne vom ocupa în continuare numai de limitele ocazionate de existenţa unui proces penal. Am
optat în acest sens pentru că problemele cele mai frecvente în ceea ce priveşte apărarea libertăţii
individuale în sistemul de drept român apar cu ocazia proceselor penale. Un ultim argument în favoarea
acestei opţiuni este faptul că însăşi Constituţia din 1991 consacră libertatea individuală în articolul 23,
ocazie cu care analizează ca excepţii de la acest principiu numai pe cele ocazionate de un proces penal:
„Art. 23 - Libertatea individuală (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2)
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura
prevăzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. (4) Arestarea preventivă se dispune de
judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se
poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. (6) În faza de judecată instanţa
este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă
temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. (7) Încheierile instanţei privind măsura
arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. (8) Celui reţinut sau arestat i se aduc
de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în
cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit
din oficiu. (9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor
măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. (10) Persoana arestată preventiv are
dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (11) Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată (12)
Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (13) Sancţiunea
privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.”
Libertatea ca siguranţă a persoanei se constituie prin opoziţie faţă de stat, ea presupune
existenţa unor garanţii contra arbitrarului puterii de stat. Din acest punct de vedere este un drept care
prin excelenţă aparţine primei generaţii de drepturi fundamentale, de factură iluministă şi liberală.
Cel mai important sistem de protecţie a libertăţii individuale îl reprezintă într-un stat democratic
sistemul judiciar, astfel apare ca fiind extrem de important rolul judecătorului care trebuie să arbitreze
între necesitatea păstrării autonomiei individuale şi puterea statală. În acest demers el este chemat să
aplice reguli substanţiale precum prezumţia de nevinovăţie, legalitatea infracţiunilor şi pedepselor,
principiul proporţionalităţii pedepsei. Totodată atunci când consideră că trebuie aduse atingeri libertăţii
individuale el este obligat să respecte strict procedurile impuse de normele de drept.

Garanţiile libertăţii individuale în corelaţie cu dreptul la un proces echitabil

I. Prezumţia de nevinovăţie
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în cadrul
unui proces penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu constituţional, dar şi ca principiu al
procedurii penale şi ca drept fundamental.
Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând sarcina probei revine acuzării
care trebuie să dovedească vinovăţia. În cazul în care împotriva unei persoane sunt administrate atât
probe în acuzare cât şi probe în apărare, iar când vinovăţia nu rezultă cu certitudine, inculpatul nu poate
fi condamnat. Aplicarea acestei reguli, in dubio pro reo, este obligatorie pentru instanţe. În al doilea
rând până nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, inculpatul este considerat
nevinovat, chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi săvârşit faptele de care este acuzat. Deci
chiar dacă a fost condamnat la fond el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în căile de atac.
Această garanţie nu are efecte numai pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte administrarea
probelor şi aprecierea lor, dar şi cu privire la măsurile preventive. Acestea din urmă, constituind
excepţii de la principiul libertăţii individuale, sunt susceptibile, dacă sunt greşit aplicate, să aducă
atingeri prezumţiei de nevinovăţie.
Nu poate constitui motiv de arestare preventivă simpla considerare a pericolului social al faptei
de care este acuzat inculpatul. Prin actul de luare a acestei măsuri trebuie să se indice, ca şi motive,
împrejurări diferite de fapta de care este acuzat. Spre exemplu, unul dintre cazurile când se poate lua
măsura arestării preventive este cel prevăzut de C.p.p. potrivit căruia măsura arestării poate fi luată
când « inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol
concret pentru ordinea publică. » Cele două condiţii cerute de această normă trebuie îndeplinite
cumulativ. Simpla existenţă a acuzaţiei că ar fi săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, oricât de
gravă ar fi aceasta nu constituie un motiv suficient pentru luarea măsurii arestării preventive. La această
condiţie trebuie să se adauge şi cea de-a a doua, respectiv : lăsarea în liberate a inculpatului să prezinte
un pericol concret pentru ordinea publică. Acest pericol pentru ordinea publică trebuie să fie diferit de
pericolul social al faptei. Orice confuzie între pericolul social al faptei de care este acuzat inculpatul şi
pericolul pentru ordinea publică duce la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, deoarece măsura arestării
preventive s-ar lua exclusiv în considerarea acuzaţiilor aduse. Şi în acest caz sarcina probei celor două
condiţii aparţine organului de urmărire penală, cel care face propunerea de arestare preventivă.
Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi folosită ca un motiv de limitare a celorlalte drepturi ale
persoanei arestate preventiv, de exemplu a dreptului la o judecată publică. Astfel în procedura
prelungirii măsurii arestării preventive, prevăzută de articolele 155 - 160 C.p.p. în vechea redactare,
înainte de modificarea survenită prin OUG nr. 66/2003, şedinţele instanţei de judecată trebuiau să fie
publice sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. Încălcând această regulă Judecătoria Craiova, prin
încheierea din 12 martie 2001, dată în dosarul 7900/2001 a prelungit măsura arestării preventive, ţinând
şedinţa de judecată în camera de consiliu. Recursul, introdus de către inculpaţi printre altele şi pentru
motivul încălcării principiului publicităţii, a fost respins de către Tribunalul Dolj prin decizia penală
nr.200/2001. În considerentele acestei hotărâri se menţionează în acest sens: «Se constată că până la
trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu, instanţele sunt obligate să asigure aplicarea
principiului instituit de articolul 66 C.p.p. (prezumţia de nevinovăţie - n.n.) şi să păstreze caracterul
secret al dezbaterilor asupra vinovăţiei unei persoane urmărite penal pentru o infracţiune, considerente
pentru care şi în cazul prelungirii măsurii arestării preventive în condiţiile art. 156 şi urm.Cp.p., se
aplică dispoziţiile articolului 140 ind.1 alin.4 C.p.p., judecarea având loc în camera de consiliu. »
Decizia este criticabilă în primul rând pentru că publicitatea şedinţei de judecată a fost instituită
în acest caz tocmai pentru apărarea libertăţii individuale afectate prin măsura arestării preventive. În al
doilea rând dezbaterile nu purtau asupra vinovăţiei persoanei în acea fază a procesului penal ci numai
asupra menţinerii sau nu a măsurii arestării preventive. În al treilea rând prezumţia de nevinovăţie
operează până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi nu până la întocmirea rechizitoriului, aşa cum
în mod greşit a susţinut instanţa. Din acest ultim punct de vedere se poate spune că instanţa a încălcat şi
principiul prezumţiei de nevinovăţie, limitându-i acţiunea. În altă ordine de idei condiţiile arestării
preventive nu trebuie să creeze în ochii opiniei publice o convingere că acea persoană este vinovată
înainte de a fi judecată. Arestarea preventivă nu trebuie să se transforme dintr-o măsură preventivă într-
o pedeapsă aplicată înainte de condamnare.
La nivel european « organele Convenţiei au decis că dispoziţiile articolului 6 par.2 impun ca
orice reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi
reprezentanţi ai puterilor publice, să se abţină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală
sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, înainte ca vinovăţia
acestuia să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. »
În practica instanţelor româneşti în cazul în care inculpatul este arestat în cursul urmăririi
penale, el este încarcerat în arestul poliţiei. De aici este adus la şedinţa de judecată (când se prelungeşte
măsura arestării sau se fac diferite cereri de competenţa instanţelor) separat de persoanele deja
condamnate, îmbrăcat în hainele proprii, deci în condiţii care nu sunt de natură să-l pună pe acelaşi plan
cu persoanele condamnate. Însă după ce urmărirea penală se termină şi începe judecata propriu-zisă,
inculpatul arestat preventiv este transferat în penitenciar şi, de regulă, este obligat să poarte uniforma
locului de deţinere. El este adus la judecată împreună cu persoane condamnate definitiv, împrejurări de
natură să creeze convingerea că inculpatul este deja găsit vinovat, deci de natură să încalce prezumţia
de nevinovăţie. Din acest punct de vedere, Curtea constituţională, prin decizia 99/1994 a statuat că
ţinuta vestimentară a celui arestat preventiv trebuie să evite orice fel de confuzie între acesta şi
persoana condamnată, altminteri prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea primului este
afectată de vestimentaţia specifică celui condamnat.
II. Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este aplicarea în domeniul penal a regulii cu
caracter general referitoare la previzibilitatea dreptului într-o societate democratică. Potrivit acestuia
nici o faptă nu poate fi considerată infracţiune dacă nu este prevăzută de lege şi nici o pedeapsă nu
poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de către lege. Un corolar al acestui principiu îl reprezintă
neretroactivitatea legii penale, conform art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este consacrat de Constituţie nu întâmplător în
cadrul articolului 23 ce garantează libertatea individuală, şi în articolul 15 alin.2. De asemenea Codul
penal menţionează expres că legea prevede faptele ce constituie infracţiuni și pedepsele aplicabile.
Acest principiu are două consecinţe principale. În primul rând organul de urmărire penală
trebuie să califice precis faptele de care o persoană este acuzată. În cazul luării unei măsuri preventive,
actul prin care se ia această măsură trebuie să cuprindă încadrarea juridică a faptelor.
 În al doilea rând normele penale care prevăd infracţiuni trebuie interpretate în sens strict fiind
norme represive, susceptibile să aducă atingeri libertăţilor individuale. Pentru o astfel de interpretare
trebuie ca redactarea lor să fie cât mai exactă iar termenii pe care îi utilizează să fie definiţi. Principiul
legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este încălcat, din acest punct de vedere de ¨textele legale elastice¨.
Astfel de texte există în legislaţia penală română. De exemplu, prevederea din vechiul Cod penal ce
incrimina ¨propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar¨, fără a defini în nici un mod noţiunea de
¨stat totalitar¨. În aceste condiţii textul penal poate fi interpretat într-o manieră extensivă, incluzând în
mod arbitrar diferite fapte sub incidenţa sa.
Principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor este important şi pentru aplicarea strictă a
măsurilor preventive. Astfel o persoană nu poate fi supusă unei măsuri preventive decât dacă există
probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pe de altă parte, anumite
măsuri, precum reţinerea sau arestarea preventivă nu pot fi luate decât dacă pentru fapta de care este
acuzată persoana, legea prevede pedeapsa închisorii.
III. Dreptul la apărare
Pentru persoanele reţinute sau arestate preventiv aspectul principal al dreptului la apărare îl
reprezintă dreptul de a fi asistat de un avocat. Acest drept constituie o garanţie tradiţională a libertăţii
individuale şi totodată o aplicaţie a principiului egalităţii armelor în procesul penal. Un proces nu poate
fi echitabil decât dacă acuzatul dispune de toate condiţiile necesare pentru a-şi pregăti apărarea.
Dreptul la asistenţă juridică presupune pe de o parte, ca acesta să fie asistat de un avocat ales
sau numit din oficiu, iar pe de altă parte, ca atât inculpatul cât şi avocatul său să dispună de toate
facilităţile necesare unei bune apărări. Dată fiind situaţia acuzatului arestat preventiv, acest ultim aspect
este deosebit de important pentru că posibilităţile de a se apăra personal sunt reduse. În ceea ce
urmează vom încerca o analiză a situaţiei juridice a apărătorului în dreptul român, cele mai importante
drepturi pe care le are şi cele pe care ar trebui să le aibă acesta, atunci când persoana pe care o apără
este supusă unei măsuri preventive privative de libertate.
a) Cadrul juridic general
1. Reglementare
Constituţia României prevede în articolul 24 că “Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” De asemenea în
articolul 23(8) se menţionează că “Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se
aduce la cunoștință numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.”
Codul de procedură penală stabileşte cadrul de exercitare a dreptului la apărare. Acuzatul are
dreptul de a fi asistat de un avocat sau de mai mulţi avocaţi de-a lungul întregului proces penal, iar
organele judiciare au obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă existenţa acestui drept. Indiferent dacă
apărarea este sau nu obligatorie, înainte de a i se lua prima declaraţie, învinuitului sau inculpatului
trebuie să i se aducă la cunoştinţă că are dreptul de a fi asistat de un apărător, acest fapt consemnându-
se într-un proces-verbal. Neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă o încălcare a dreptului
constituţional la apărare şi atrage nulitatea actelor de procedură întocmite în acest mod.
2. Asistenţa juridică obligatorie
Codul de procedură penală stabileşte câteva cazuri când asistenţa juridică este obligatorie,
printre care şi situaţia când acuzatul este reţinut, arestat preventiv. Asistenţa juridică este obligatorie pe
toată durata acestei măsuri, nu numai în anumite momente cum ar fi prezentarea materialului de
urmărire penală. Sancţiunea încălcării acestei norme este nulitatea absolută a actelor de procedură
întocmite ilegal. Regula se regăseşte în general în practica instanţelor de judecată. Astfel, Curtea
Supremă de Justiţie a stabilit că “ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat
de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la
prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de articolul 197
alin.2 Cod de procedură penală, cauza neputând fi judecată de instanţa sesizată, care trebuie să o
restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale.” (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală,
Decizia nr.394/1993. A se vedea în acelaşi sens şi Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală, Decizia
nr.424/1997)
3. Principiul liberei alegeri a avocatului
În cazul când persoana reţinută sau arestată preventiv nu poate sau nu doreşte să-şi angajeze un
avocat, ea va trebui să fie asistată de un avocat numit din oficiu. În situaţia în care în cauză a fost numit
un avocat din oficiu, dar ulterior învinuitul sau inculpatul îşi angajează un alt avocat, mandatul
primului încetează de drept.
Acest principiu izvorăşte din relaţia specială, bazată pe încredere reciprocă şi confidenţialitate
dintre acuzat şi avocatul său. Ea este cu atât mai importantă în situaţia când acuzatul este reţinut sau
arestat preventiv iar sarcina apărării revine aproape în exclusivitate avocatului.
Pentru aceste motive, în general principiul liberei alegeri a avocatului îşi găseşte aplicarea în
jurisprudenţa instanţelor româneşti. Astfel acuzatul are dreptul să ceară amânarea cauzei la un termen
de judecată în vederea angajării unui apărător. De asemenea, când există un avocat angajat în dosar şi
nu este prezent, instanţa nu poate lua dosarul în pronunţare, chiar dacă în cauză ar exista un avocat
numit din oficiu. Potrivit aceluiaşi principiu instanţa nu poate cenzura opţiunea părţilor în ceea ce
priveşte alegerea avocatului, dat fiind caracterul intuitu personae al raporturilor dintre aceştia.
Ultimele modificări ale Codului de procedură penală prevăd că „În tot cursul procesului penal,
când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea
sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor
procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască,
acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective,
făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă. În
cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la
termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată
exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu
care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării” (art. 91
alin. 2 C. p.p).
b) Drepturile apărării
Articolul 92 C.p.p. enunţă drepturile avocatului suspectului sau inculpatului în cursul urmării
penale:dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia situaţiei în care se
utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV şi a
percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante;dreptul de a solicita să fie
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul
de drepturi şi libertăţi, încunoştinţarea făcându-se prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte
asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; dreptul să participe la audierea oricărei
persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii. Acelaşi
articol prevede că în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul
să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să
formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni; avocatul suspectului sau inculpatului are
dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări
efective.
Până la modificarea survenită prin Legea nr.356/2006, C.p.p. prevedea dreptul avocatului de a
asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Prin această lege, dreptul respectiv al avocatului a
fost limitat doar actele care implică audierea clientului său. Restrângerea drastică a sferei actelor de
urmărire penală la care poate asista avocatul limitează foarte mult posibilitatea realizării unei apărări
efective. Este evident că pentru o persoană învinuită sau inculpată sunt relevante în vederea apărării şi
alte acte de urmărire penală în afară de acelea care implică audierea sa.
Dreptul la apărare nu înseamnă simpla prezenţă a avocatului atunci când clientului său, reţinut
sau arestat, i se iau declaraţii. O apărare eficace presupune cu necesitate posibilitatea acuzatului, pe de
o parte, de a lua cunoştinţă, direct sau prin intermediul avocatului său, de întreg dosarul cauzei, pe de
altă parte, de a discuta cu avocatul în mod confidenţial, fără intervenţia organului de urmărire penală,
ori de câte ori este necesar.
1. Dreptul de a cunoaşte integral dosarul
Constituţia prevede în articolul 24 dreptul la apărare fără a-l defini, iar Codul de procedură
penală prevede, în art. 356, că „(1) Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au
dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii.(2) Când persoana vătămată sau una
dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată
exercita dreptul prevăzut la alin. (1) şi să poată lua contact cu avocatul său. (3) În cursul judecăţii,
persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru
pregătirea apărării. (4) În situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de
asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea
unui alt avocat şi pregătirea apărării”. De asemenea, art. 83 prevede dreptul inculpatului de a consulta
dosarul, în condiţiile legii, pe tot parcursul procesului.
Considerăm că dreptul expres al avocatului de a consulta dosarul înainte de orice declaraţie
luată clientului său, considerăm că acesta constituie un aspect logic, neîndoielnic al dreptului la apărare
ridicat la rangul de principiu constituţional prin articolul 24 din legea fundamentală. Din această
perspectivă impunerea sa pe cale jurisprudenţială este pe deplin justificată. De asemenea, o astfel de
interpretare a dreptului pozitiv intern este şi obligatorie, având în vedere dispoziţiile exprese ale
articolul 20 din Constituţie precum şi angajamentele luate de România prin semnarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Normele constituţionale trebuie interpretate în acord cu Convenţia, iar
dispoziţiile convenţionale, aşa cum sunt interpretate de către Curtea europeană, dobândesc un caracter
supralegislativ şi deci trebuie aplicate direct şi cu precădere de către instanţele interne.
Exemplul jurisprudenţei Curţii europene în ceea ce priveşte dreptul acuzatului de a lua
cunoştinţă de dosar considerăm că este deosebit de relevant pentru instanţele române. Nici în textul
Convenţiei nu este prevăzut expres dreptul acuzatului sau al apărătorului acestuia de a cunoaşte dosarul
cauzei. Cu toate acestea, el decurge în principal din dreptul general al un proces echitabil apărat de art.
6 par.1, mai exact din principiul egalităţii armelor care constituie un corolar al echităţii procedurii.
2. Dreptul de a lua contact cu avocatul
Un alt aspect important al dreptului la apărare îl constituie posibilitatea persoanei împotriva
căreia s-a luat o măsură privativă de libertate de a lua contact în mod confidenţial cu avocatul său, ori
de câte ori este necesar. Art. 89 alin. (2) C. p. p. Prevede că „Persoana reţinută sau arestată are dreptul
să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor
necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată
convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu încălcarea prezentului alineat se exclud”. În forma anterioară,
textul de lege el nu prevedea expres confidenţialitatea convorbirilor şi, mai mult, permitea procurorului
ca, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, să interzică luarea de contact între
inculpat şi avocatul său pe o durată de cel mult 5 zile. În redactarea anterioară norma respectivă
reprezenta o încălcare a dreptului la apărare şi era chiar contrară dispoziţiilor constituţionale exprese,
întrucât articolul 24 (2) din Constituţie garantează dreptul la apărare în tot cursul procesului penal.
În această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă ce
poate reprezenta un model de interpretare extensivă în condiţiile unor norme convenţionale lapidare. În
plus, ea are un caracter obligatoriu pentru instanţele interne. Convenţia europeană a drepturilor omului
nu prevede expres dreptul de a comunica liber cu apărătorul însă principiul este aplicabil. În
jurisprudenţa referitoare la acest drept, Curtea a evocat două texte extraconvenţionale care consacră
acest principiu: articolul93 din Regulile minimale pentru tratamentul persoanelor private de libertate şi
articolul 32 din Acordul european privind persoanele ce participă la procedurile din fata Comisiei si a
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Confidenţialitatea întrevederilor dintre persoana privată de
libertate şi avocatul său reprezintă o condiţie esenţială a unei apărări eficace: “Curtea apreciază că
dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără să fie ascultaţi de un terţ se numără printre
exigenţele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică şi decurge din articolul 6
par.3 c) din Convenţie. Dacă un avocat nu poate discuta cu clientul său şi nu poate primi instrucţiuni
confidenţiale de la acesta fără o astfel de supraveghere, asistenţa pe care o acordă îşi pierde mult din
utilitate, or, scopul Convenţiei este tocmai acela de a proteja drepturi concrete şi efective.” (Hotărârea
din 28 noiembrie 1991 pronunţată în cazul S c. Elveţiei).
c) Înlăturarea atingerilor aduse drepturilor apărării
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune obligaţia statelor de a asigura un recurs
efectiv în dreptul intern pentru apărarea drepturilor recunoscute de aceasta (art. 13). Curtea Europeană
are o concepţie destul de cuprinzătoare despre ceea ce ar trebui să însemne un astfel de recurs.
Împotriva limitărilor drepturilor apărării de către organele de urmărire penală, avocatul poate
face plângere conform procedurii prevăzute de C.p.p. Plângerea trebuie adresată procurorului care
supraveghează urmărirea penală, iar acesta trebuie să se pronunţe în cel mult 48 de ore atunci când
aceasta vizează încălcarea dreptului de a lua contact cu acuzatul sau a dreptul de a-l asista atunci când i
se iau declaraţii. Dacă plângerea vizează încălcarea altor drepturi ale apărătorului, procurorul trebuie să
o rezolve în cel mult 20 de zile. Împotriva soluţiei date de procuror se poate face plângere la procurorul
ierarhic superior.
Considerăm că soluţia aleasă de legiuitorul român pentru protejarea acestui aspect esenţial al
libertăţii individuale care este dreptul la apărare, nu reprezintă, din punct de vedere practic, o garanţie
eficientă. Mai multe argumente pot fi invocate in acest sens. În primul rând, conform Constituţiei
activitatea parchetelor este guvernată de principiul subordonării ierarhice. În al doilea rând, dincolo de
aspectul şanselor reale ale unei astfel de plângeri, procedura prevăzută nu poate fi considerată ca un
acces la justiţie nici în sensul articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici din
perspectiva articolului 21 din Constituţie. Datorită principiului subordonării ierarhice potrivit căruia,
aşa cum am arătat, sunt organizate la ora actuală parchetele precum şi datorită subordonării faţă de
puterea executivă, nu se poate spune că procurorul ar acţiona independent, cel puţin formal, în
soluţionarea unor plângeri împotriva încălcărilor dreptului la apărare. Or, independenţa, mai ales faţă
de executiv, reprezintă un atribut esenţial al unei instanţe de judecată. Această lipsă de independenţă a
procurorului român a fost analizată de către Curtea europeană încă de la prima hotărâre de condamnare
a României, dar situaţia a rămas în esenţă aceeaşi, cel puţin la nivel constituţional.
Astfel, în hotărârea din 28 mai 1998 pronunţată în cazul Vasilescu c. României, Curtea a reţinut
că “ministerul public, care prin efectul legii nr. 92 din 4.08.1992 a înlocuit fosta procuratură, este
constituit din magistraţi care îşi exercită toate atribuţiile sub autoritatea procurorului general. Ministrul
justiţiei exercită controlul asupra tuturor membrilor ministerului public, inclusiv asupra procurorului
general. Atunci când exercită o atribuţie cu caracter jurisdicţional, un procuror judeţean acţionează în
calitate de magistrat al ministerului public, subordonat în primul rând procurorului general şi în al
doilea rând ministrului justiţiei. Curtea reaminteşte faptul că numai un organ care se bucură de
plenitudine de jurisdicţie şi care îndeplineşte o serie întreagă de condiţii precum independenţa faţă de
executiv şi faţă de părţile în cauză, poate fi numit «tribunal» în sensul articolului 6 par.1 din Convenţie.
Nici procurorul şef al parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, nici procurorul general nu îndeplinesc
aceste condiţii.”
Prin Decizia nr. 486/1997, Curtea Constituţională a apreciat că articolul 278 din forma veche a
C.p.p ar fi neconstituţional în măsura în care împiedică persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii
sale de către procurorul ierarhic superior de a se adresa instanţei de judecată. Temeiul unei astfel de
acţiuni în instanţă l-ar constitui dispoziţiile art. 21 din Constituţie ce trebuie să se aplice în mod direct.
Actualmente, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2009 privind examinarea
recursului în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (2) şi (3) CPP anterior [art. 339 alin.
(5) CPP actual] şi ale art. 2781 alin. (1) şi (2) teza a II-a CPP anterior [art. 340 CPP actual] organul
judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin
care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori
altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de
petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic
superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat
plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 CPP anterior [art. 340 CPP actual], persoana vătămată,
precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei
de judecată. Decizia îşi menţine valabilitatea, dispoziţiile interpretate fiind preluate şi în noua
reglementare prin art. 339 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 340 din CPP actual.

Cadrul juridic general al măsurilor preventive

Măsurile preventive reprezintă în dreptul român cele mai importante atingeri aduse libertăţii
individuale. Ele constituie un adevărat pericol pentru acest drept fundamental mai ales pentru faptul că
se aplică unei persoane care se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Pentru acest motiv trebuie să fie
aplicate cu mare rezervă de către organele judiciare şi numai atunci când sunt neapărat necesare. Aceste
măsuri trebuie aplicate cu stricta respectare a legii. Protecţia contra limitărilor arbitrare ale libertăţii
individuale de către puterea statală constituie esenţa siguranţei persoanei fizice.
Constituţia României, în articolul 23 şi Codul de procedură penală reglementează relativ strict
aceste măsuri. Ele nu pot fi luate decât în scopurile prevăzute expres de C.p.p: pentru a se asigura buna
desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la
urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Luarea măsurii preventive în orice alt
scop decât cele menţionate mai sus constituie o atingere ilegală adusă libertăţii individuale.
În dreptul român există cinci tipuri de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi
localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu. În prezenta lucrare
nu ne propunem să realizăm decât o trecere în revistă succintă a acestor limite ale libertăţii individuale.
Măsura reţinerii este de obicei luată de către organul de poliţie dar poate, a fortiori, să fie luată
şi de către procuror sau de către instanţa de judecată. Celelalte două măsuri preventive, obligarea de a
nu părăsi localitatea şi arestarea preventivă nu pot fi dispuse decât de către judecător. Atunci când se ia
o măsură preventivă ea nu trebuie apreciată in abstracto ci concret, în funcţie de scopul urmărit, de
pericolul social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele sau de alte situaţii ce privesc persoana
faţă de care se ia măsura. Pentru aceste motive este important ca actul prin care se ia această măsură
atât de importantă să fie motivat. Acesta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu indicarea faptei care
face obiectul învinuirii, textul de lege în care se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea respectivă precum şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Persoanei arestate sau reţinute trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă motivele luării măsurii
respective iar învinuirea în cel mai scurt timp în prezenţa unui avocat.
În situaţia în care nu mai există temeiurile care au fost avute în vedere la data luării măsurii
arestării preventive sau când nu au apărut temeiuri noi care să impună în continuare privarea de
libertate, aceasta trebuie revocată. De asemenea măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură
atunci când s-au schimbat temeiurile.
Potrivit C.p.p măsurile preventive încetează de drept atunci când expiră termenele prevăzute de
lege sau de către organele judiciare precum şi în caz de scoatere de sub urmărirea penală, de încetare a
urmăririi penale, de încetare a procesului penal sau de achitare.
Prin revizuirea legii fundamentale s-a încercat limitarea duratei măsurii arestării preventive în
faza de urmărire penală. Astfel în articolul 23 (5) prevede: “În cursul urmăririi penale arestarea
preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,
fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.” Vom analiza
mai întâi semnificaţia noţiunii de “termen rezonabil”, urmând apoi să vedem semnificaţia celorlalte
dispoziţii ale textului.
 Acest articol, introdus prin legea de revizuire a Constituţiei, prevede că, în cursul urmăririi
penale, arestarea preventivă nu poate depăşi un “termen rezonabil”. Noţiunea nu a fost introdusă
întâmplător ci pentru că ea este utilizată de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în
articolul 5 par. 3 când statuează dreptul persoanei arestate preventiv de „a fi judecată într-un termen
rezonabil” şi în articolul 6 par. 1 referitor la dreptul persoanei la un proces „echitabil, public şi într-un
termen rezonabil” pentru orice acuzare în materie penală. În aceste condiţii interpretarea noţiunii nu se
poate face oricum de către judecătorul naţional ci numai în conformitate cu interpretarea care i-a fost
dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere şi dispoziţiile articolului 20 (2)
din legea fundamentală. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a stabilit un anumit cuantum
pentru durata arestării preventive, caracterul rezonabil al acesteia fiind analizat de la caz la caz. Două
criterii au fost fixate prin jurisprudenţa timpurie a Curţii (hotărârea pronunţată la 27 iunie 1968 în cazul
Wemhoff contra RFG): motivele invocate de stat pentru justificarea arestării preventive să fie
pertinente şi suficiente iar procedura de prelungire a măsurii să fi fost respectată.
Trebuie subliniat faptul că textele convenţionale menţionate mai sus impun ca persoana arestată
preventiv să fie “judecată” într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că atunci când se analizează
caracterul rezonabil al duratei arestării preventive va fi avută în vedere întreaga perioadă de timp scursă
de la data luării măsurii arestării preventive şi cel puţin până la data pronunţării instanţei de fond.
Astfel, perioada analizată cuprinde, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât faza de
urmărire penală cât şi faza de judecată (cel puţin judecata în primă instanţă). Or, textul constituţional
analizat impune un termen rezonabil al arestării preventive numai pentru faza de urmărire penală nu şi
pentru faza de judecată, ceea ce este criticabil prin prisma dispoziţiilor convenţionale menţionate.
În ce priveşte termenul de 180 de zile ca durată maximă a arestării preventive în cursul urmăririi
penale, trebuie subliniat că din redactarea textului rezultă intenţia constituantului de a considera că
acest termen este cu totul excepţional şi că, de obicei, o persoană nu poate fi ţinută în arest preventiv în
cursul urmăririi penale decât o perioadă de timp mai mică de 180 de zile. Instanţa de judecată trebuie să
analizeze cu atenţie, la fiecare cerere de prelungire a măsurii dacă această prelungire se impune sub
aspectul caracterului rezonabil al duratei totale a arestării, conform criteriilor menţionate mai sus.
În cazul în care o persoană este reţinută sau arestată în mod nelegal se pune problema reparării
prejudiciului suferit în acest mod. Legislaţia română înainte de intrarea în vigoare a legii nr.281/2003
nu prevedea expres posibilitatea unei astfel de reparaţii. Conform articolului 504 C.p.p. în vechea
redactare, o persoană împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă avea dreptul la reparaţii decât atunci
când fusese scoasă de sub urmărire penală sau când fusese achitată. Astfel, o persoană arestată sau
reţinută în mod nelegal, nu avea dreptul la despăgubiri dacă nu fusese achitată sau dacă nu fusese
scoasă de sub urmărire, cu toate că nelegalitatea măsurii fusese, deja, stabilită printr-o decizie
judecătorească definitivă. Pentru aceste motive articolul 504 C.p.p. a fost declarat neconstituţional
întrucât încalcă articolul 48 din Constituţie (prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998).
Potrivit articolului 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „Orice persoană
victimă a unei arestări sau detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la
despăgubiri”. Acest drept trebuie să fie efectiv, şi nu teoretic. Neconcordanţele dintre dreptul român şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au dus în cele din urmă la condamnarea României pentru
încălcarea articolului 5 par. 5 din Convenţie. Ca urmare a acestei sancţiuni, prin OUG nr.66/2003
aprobată ulterior prin Legea nr.281/2003, a fost modificat C.p.p., în încercarea de a-l adapta cerinţelor
europene. Actualmente se prevede expres că „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în
cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.”

Hotărârea Leontin Pop împotriva României - durata nerezonabilă a arestării preventive

În această cauză, reclamatul a susţinut că instanţele interne au prelungit arestarea sa preventivă
(detenţia, în terminologia Curţii) pentru o perioadă excesiv de lungă, fără să se bazeze pe probe
relevante pentru a-şi justifica opinia conform căreia eliberarea acestuia ar fi reprezentat un pericol
pentru ordinea publică. Curtea a reţinut încălcarea art. 5 par. 3 din Convenţie, prin menţinerea sa în
detenţie de la arestare (din 10 aprilie 2003) şi până la condamnare (în urma hotărârii din 4 octombrie
2005), adică pentru o perioadă de doi ani, cinci luni şi douăzeci şi patru de zile.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa europeană a reamintit mai întâi principiile
generale ce decurg din jurisprudenţa sa referitoare la natura rezonabilă a detenţiei, în sensul art. 5 § 3
din Convenţie. Astfel, Curtea a amintit: „caracterul rezonabil al unei perioade petrecute în arest
preventiv nu poate fi apreciată in abstracto. Măsura în care este rezonabil ca o persoană inculpată să
rămână în detenţie trebuie să fie evaluată în funcţie de faptele fiecărei cauze şi potrivit caracteristicilor
speciale ale acesteia. Arestarea prelungită poate fi justificată într-un anumit caz numai dacă există
indicaţii clare ale unei necesităţi reale de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, are o
pondere mai importantă decât regula privind respectarea libertăţii individului, prevăzută la art. 5 din
Convenţie [a se vedea, printre alte autorităţi (...) Existenţa şi persistenţa unor suspiciuni rezonabile că
persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea prelungirii
arestării. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, nu mai este suficientă. În astfel de cazuri, Curtea
trebuie să stabilească dacă celelalte motive oferite de autorităţile judiciare justifică în continuare
privarea de libertate. În cazul în care aceste motive sunt “relevante” şi „suficiente”, Curtea trebuie, de
asemenea, să stabilească dacă autorităţile naţionale competente au demonstrat o „diligenţă specială” în
desfăşurarea procedurilor (..) Justificarea oricărei perioade de arest, indiferent cât de scurtă, trebuie să
fie demonstrată în mod convingător de autorităţi (…) în cauzele care implică un număr mare de
inculpaţi, riscul ca eliberarea unui deţinut să exercite o presiune asupra martorilor sau să obstrucţioneze
în alt fel procedura este adesea deosebit de mare. Toţi aceşti factori pot să justifice o perioadă de
detenţie relativ lungă. Cu toate acestea, nu oferă autorităţilor o competenţă nelimitată de a prelungi
această măsură preventivă (...) Faptul că o persoană este acuzată de implicarea într-o asociere
infracţională nu este suficient în sine pentru a justifica perioade lungi de detenţie; situaţia personală şi
comportamentul acesteia trebuie să fie luate întotdeauna în considerare”
Într-un al doilea timp, Curtea a făcut aplicarea acestor principii generale în speţă, pentru a
reţine: „instanţele interne au prelungit periodic şi în mod repetat arestarea preventivă a reclamantului
(...) motivarea abstractă şi succintă din hotărârile instanţelor naţionale, care s-au limitat la menţionarea
anumitor motive prevăzute de Codul de procedură penală, dar care nu au explicat în ce fel se aplicau în
cauza reclamantului aceste criterii (…) hotărârile judecătoreşti care au prelungit detenţia au folosit
aproape întotdeauna un limbaj identic şi chiar stereotip şi s-au bazat în mod repetat pe aceleaşi criterii,
practică ce nu poate fi considerată ca îndeplinind cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie (...). Instanţa de
fond a luat în considerare ansamblul acuzaţilor, fără nicio analiză individuală a situaţiei lor personale
(...) este posibil ca, iniţial, detenţia reclamantului să fi fost garantată de suspiciuni rezonabile că acesta
a săvârşit infracţiuni grave (...) odată cu trecerea timpului, aceste motive au devenit în mod inevitabil
insuficiente. În consecinţă, autorităţile naţionale aveau obligaţia de a examina mai detaliat situaţia
personală a reclamantului şi de a furniza motive specifice pentru păstrarea acestuia în arest (...) atunci
când hotărăsc dacă o persoană ar trebui să fie eliberată sau reţinută, autorităţile au obligaţia, în temeiul
art. 5 § 3, de a examina măsurile alternative de a asigura prezentarea acesteia la proces (...) autorităţile
nu au luat în considerare posibilitatea de a asigura prezenţa sa prin folosirea altor „măsuri preventive”
care sunt prevăzute în mod expres de dreptul românesc, pentru a asigura desfăşurarea corespunzătoare
a acţiunii penale”.
În fine, instanţa europeană a conchis că “deoarece nu au abordat faptele specifice cauzei şi nu
au luat în considerare „măsuri preventive” alternative, autorităţile au prelungit detenţia reclamantului
pentru motive care, deşi sunt „relevante”, nu pot fi considerate „suficiente” pentru menţinerea
reclamantului în arest preventiv timp de doi ani şi patru luni (...) arestarea preventivă a reclamantului a
fost nerezonabil de lungă.”
 Hotărârea Rantsev contra Ciprului şi Rusiei – privarea ilegală şi arbitrară de libertate;
responsabilitatea statului când privarea de libertate este realizată de către particulari
În această cauză, Curtea a reţinut violarea art. 5 par. 1 din Convenţie de către statul cipriot din
cauza reţinerii domnişoarei Rantseva la comisariatul de poliţie şi a sechestrării ilegale şi arbitrare a
acesteia de către particulari într-un apartament. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a stabilit
mai întâi că în speţă a fost vorba despre o privaţiune de libertate, mai apoi a argumentat de ce statul
cipriot este responsabil pentru această privaţiune, pentru ca al treilea pas să constea în argumentarea
incompatibilităţii acestei privări de libertate cu art. 5 par. 1 din Convenţie.
Astfel, cu privire la existenţa unei privaţiuni de libertate, instanţa europeană a reţinut:
„proclamând „dreptul la libertate”, paragraful 1 al articolului 5 vizează asigurarea ca nimeni să nu fie
deposedat de libertatea sa fizică în mod arbitrar. Diferența dintre restricțiile referitoare la libertatea de
circulație care sunt suficient de grave pentru a constitui o privațiune de libertate în sensul articolului 5 §
1 și cele care nu reprezintă decât niște simple restricții ale libertății de circulație conform articolului 2
al Protocolului no 4 este o diferență de grad sau de intensitate, nu de natură sau esență (...) Pentru a
determina dacă cineva se află « privat de libertatea sa » în sensul articolului 5, punctul de plecare
trebuie să fie situația sa concretă, ținându-se cont de totalitatea elementelor ca natura, durata, efectele și
modalitățile de executare a măsurii în cauză (…) M.A. a dus-o pe fiica reclamantului la comisariat unde
aceasta a fost reținută timp de aproximativ o oră. Nimic nu indică că ea a fost informată despre motivul
acestei privări ale sale de libertate (...) nu sunt urme ale unui eventual interogatoriu al tinerei de către
poliție în tot timpul în care aceasta s-a aflat în comisariat. Deși polițiștii conchiseră că ea nu se afla
ilegal prin prisma legislației imigraționiste și că nu era nici un motiv de a o reține, dra Rantseva nu a
fost eliberată imediat: la cererea responsabilului din Serviciul pentru Străini și Imigrare (AIS), polițiștii
l-au sunat pe M.A. și i-au cerut să vină s-o ia și s-o ducă la ora 7 la AIS pentru investigații
suplimentare, precizând că dacă nu va veni după ea, ei o vor lăsa să plece. Dra Rantseva a fost reținută
la comisariat până la sosirea lui M.A., căruia i-a fost încredințată (…) Circumstanțele sejurului ulterior
al drei Rantseva în apartamentul M.P. sunt vagi. În declarațiile sale la poliție, M.A. a afirmat că ea nu a
fost încuiată în apartament contra voinței sale și că el a lăsat-o să plece (...) Reclamantul invocă, la
rândul său, că ea a fost închisă în cameră și că, deci, era nevoită să încerce să fugă trecând pe la balcon
(...) dra Rantseva a decedat în urma căzăturii de la balconul apartamentului din care se pare că încerca
să fugă (...) Se poate presupune în mod rezonabil că dacă ea a fost pur și simplu găzduită în apartament
și că era liberă să plece în orice moment, ea a ieșit pur și simplu prin ușă (...) Prin urmare, Curtea
consideră că dra Rantseva nu se afla în apartament din proprie voință. În total, privarea de libertate a
durat aproximativ două ore. Cu siguranță perioada era scurtă, însă Curtea subliniază gravitatea atât a
actului în sinea sa, precum și consecințele sale, și reamintește că în cazul în care faptele arată o privare
de libertate în sensul articolului 5 § 1, posibila durată scurtă a acestei privări nu schimbă lucrurile (…)
detenția drei Rantseva la comisariat, apoi transmiterea și sechestrarea sa în apartament se califică în
privațiune de libertate în sensul articolului 5 al Convenției”
În privinţa criteriilor în funcţie de care Curtea a reţinut responsabilitatea statului cipriot inclusiv
pentru sechestrarea făcută de persoane private, acestea rezultă din următoarul raţionament al instanţei
europene, centrat pe obligaţia pozitivă a autorităţilor de a proteja individul contra privărilor arbitrare de
libertate, cu examinarea rolului jucat de poliţişti: „Curtea și-a exprimat deja îngrijorarea cu privire la
faptul că polițiștii au ales să o predea pe dra Rantseva lui M.A. decât pur și simplu s-o lase să plece (...)
Dra Rantseva nu era minoră și, conform declarațiilor polițiștilor, nu părea a fi în stare de ebrietate (...)
Nu este suficient ca autorităților cipriote să susțină că nimic nu lăsa impresia că ea nu vroia să plece cu
M.A.: după cum a subliniat centrul AIRE (...), victimele traficului de ființe umane suferă adesea de
consecințe fizice grave și sunt atât de traumatizate că nu sunt în stare să se prezinte în calitate de
victime. Ombudsmanul a mai observat în raportul său din 2003 că frica de răzbunare și insuficiența
măsurilor de protecție descurajează victimele de a se plânge poliției cipriote (…) Ținând cont de
condițiile generale de viață și de lucru al artistelor de cabaret din Cipru și circumstanțele particulare ale
cauzei drei Rantseva, Curtea consideră că poliția nu poate să pretindă că a acționat cu bună credință și
că trebuie să fie exonerată de răspundere în privința sechestrării ulterioare a drei Rantseva în
apartamentul lui M.P. Este evident faptul că fără cooperarea activă a polițiștilor ciprioți angajatorii
tinerei nu a putut să o rețină în apartament. Curtea consideră, deci, că autoritățile naționale au acceptat
privarea de libertate a drei Rantseva”.
Referitor la incompatibilitatea privării de libertate cu articolul 5, Curtea a argumentat astfel: „5
§ 1 face trimitere în special la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de drept
atât materiale, cât și procedurale (...) impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul
general al articolului 5 : de a proteja individul contra arbitrariului (…) Stipulând că orice privare de
libertate ar trebui să fie efectuată „prin căi legale”, articolul 5 § 1 prevede, în primul rând, ca orice
arestare sau deținere să aibă o bază legală în dreptul intern. Guvernul cipriot nu a arătat că ar avea nici
o bază legală pentru privarea de libertate a drei Rantseva, însă poate fi dedus din fapte că reținerea
inițială a acesteia la comisariat a fost efectuată pentru a permite polițiștilor să verifice dacă ea a
respectat regulile cu privire la imigrare (...) acest motiv a dispărut după ce polițiștii constataseră că
numele tinerei nu figura în lista corespunzătoare, iar autoritățile cipriote nu au oferit nici o explicație cu
privire la motivele și baza legală care justificau atunci decizia de a o încredința pe tânără lui M.A. în
loc s-o lase să plece din comisariat (...) polițiștii au constatat că ea nu părea a fi în stare de ebrietate și
nu prezenta pericol nici pentru sine nici pentru alții (…) Nimic nu indică, și aceasta, de altfel, nu a fost
sugerat, că dra Rantseva i-a cerut lui M.A. să vină după ea. Decizia de a o reține până la sosirea
acestuia, și apoi de a i-o încredința, nu avea, deci, temei legal în dreptul intern. Nu s-a susținut faptul că
sechestrarea drei Rantseva în apartament era legală. Curtea constată că această privare de libertate era
arbitrară și ilegală.”
Un alt exemplu de situaţie în care privarea de libertate nu a fost realizată „potrivit căilor legale”,
cum dispune art. 5 par. 1 din Convenţie, se extrage din Hotărârea Creangă împotriva României,
pronunţată de Marea Cameră.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce constă prezumţia de nevinovăţie ?
Răspuns:
Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie fundamentală pentru persoana acuzată în cadrul unui proces
penal. Ea este consacrată în dreptul român ca principiu constituţional dar şi ca principiu al procedurii
penale. Acest principiu are două consecinţe principale:
- în primul rând sarcina probei revine acuzării care trebuie să dovedească vinovăţia. În cazul în care
împotriva unei persoane sunt administrate atât probe în acuzare cât şi probe în apărare, iar când
vinovăţia nu rezultă cu certitudine, inculpatul nu poate fi condamnat. Aplicarea acestei reguli, in dubio
pro reo, este obligatorie pentru instanţe.
- în al doilea rând, până nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, inculpatul
este considerat nevinovat, chiar dacă împotriva sa există indicii grave că ar fi săvârşit faptele de care
este acuzat. Deci chiar dacă a fost condamnat la fond el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în
căile de atac.
2. Precizaţi accepţiunile noţiunii de libertate individuală.
3. Ce reprezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor?
4. Precizaţi în mod succint ce presupune dreptul la apărare.
5. Prezentaţi succint principiile generale aplicabile pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei
arestării preventive în concepţia instanţei europene şi arătaţi cum au fost particularizate în Hotărârea
Leontin Pop împotriva României.
6. Argumentaţi de ce a reţinut instanţa europeană că autorităţile cipriote au fost responsabile de privarea
de libertate a domnişoarei Rantseva în hotărârea Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei.
 II. EXERCIŢII
1. Măsurile preventive din dreptul român sunt:
a)obligarea de a nu părăsi localitatea.
b)arestarea preventivă.
c)reţinerea.
d)deţinerea.
e)arestarea.
f)obligarea de a nu părăsi ţara.
g)arestul la domiciliu.
2. Durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale este de:
a)180 de zile.
b)90 de zile.
c)120 de zile.
d)30 de zile.
3. În Hotărârea Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, instanţa europeană:
a) a reţinut că dreptul la libertate a fost încălcat de către autorităţile cipriote atât sub aspectul lipsei de
temei legal al reţinerii la comisariat până la sosirea particularului şi al încredinţării sale acestuia, cât şi
sub aspectul sechestrării ulterioare a acesteia în apartamentul unde particularul a dus-o
b) a reţinut că autorităţile cipriote au fost responsabile doar de privarea de libertate realizată la
apartamentul particularilor unde a fost dusă domnişoara Rantseva, reţinerea la comisariat fiind
justificată, pe toată durata sa, de necesitatea verificării caracterului legal al şederii domnişoarei
Rantseva în Cipru.
c) a reţinut că autorităţile cipriote au încălcat art. 5 din Convenţie numai prin aceea că au privat-o de
libertate în mod ilegal pe domnişoara Rantseva la comisariat până la sosirea particularului căruia i-au
încredinţat-o.

MODULUL V
Dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie, art. 21 şi 24 din Constituţie)

Unitatea de învăţare:
1. Dreptul la ap縒are în corelaţie cu echitatea procedurii, aspect al dreptului la un proces echitabil (art.
6 par. 1 şi art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie). Hotărârea Valdhuhter contra României
2. Caracterul insuficient al anchetării acuzaţiei de înscenare. Instigarea la comiterea unei infracţiuni.
Echitatea procedurii în procesul penal (art. 6 par. 1 din Convenţie). Hotărârea Pătraşcu contra României
3. Dreptul de acces la instanţă, aspect al dreptului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 din Convenţie)
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1 Hotărârea Valdhuter contra României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Valdhuter-împotriva-
României.pdf
2.Hotărârea Lupaş şi alţii împotriva României, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122544
3. Hotărârea Weissman şi alţii împotriva României, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=122823
4. Hotărârea Pătraşcu contra României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Pătraşcu-împotriva-
României.pdf

Dreptul la un proces echitabil – art. 6 din Convenţie – este unul desoebit de complex, în dreptul
intern român corespunzându-i, la nivel constituţional, liberul acces la justiţie (art. 21 din legea
supremă) şi dreptul la apărare (art. 24 din legea supremă). În cele ce urmează ne vom limita să punctăm
doar anumite componente ale acestuia, astfel cum rezultă din hotărâri ale instanţei europene relevante,
pronunţate în cauze în care statul român a fost pcondamnat. Această opţiune se justifică şi prin aceea că
alte aspecte relevante ale dreptului la un proces echitabil au fost punctate cu ocazia prezentării
dreptului la libertate şi siguranţă, unde am abordat, de pildă, principial, dreptul la apărare şi drepturile
apărării, ce cad sub incidenţa art. 6 din Convenţie.
Astfel, vom reda argumentaţia Curţii, atât principială, cât şi aplicată în speţele din cauzele
selectate, privitoare mai întâi la dreptul la apărare în corelaţie cu echitatea procedurii, aspect al
dreptului la un proces echitabil (art. 6 par. 1 şi art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie), mai apoi la caracterul
inadecvat al anchetării acuzaţiei de înscenare, în contextul plângerii de instigare la comiterea unei
infracţiuni, caracter incompatibil cu exigenţa de echitate a procedurii în procesul penal (art. 6 par. 1 din
Convenţie) şi în al treilea rând privioare la sreptul de acces la instanţă (art. 6 par. 1 din Convenţie).

Dreptul la apărare în corelaţie cu echitatea procedurii, aspect al dreptului la un proces

echitabil (art. 6 par. 1 din Convenţie) – Hotărârea Valdhuhter contra României
Exerciţiul dreptului la apărare în tot cursul procesului – civil sau penal, după caz – presupune,
ca aspect al dreptului la un proces echitabil, ca egalitatea armelor să fie asigurată, adică ambele părţi
din proces să îşi poată susţine, în aceleaşi condiţii, argumentele (ceea ce presupune şi utilizarea
diverselor mijloace de probă), precum şi să chestioneze şi să răspundă la argumentele celeilalte părţi,
exigenţă care ţine totodată de caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, instituit de art. 6 par. 1
din Convenţie.
Una dintre concretizările dreptului la apărare este cea prevăzută de art. 6 par. 3 lit. d) din
Convenţie, prevedere conform căreia orice acuzat are dreptul să întrebe sau să solicite audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării. În cauza Valdhuter contra României, instanţa europeană a reţinut încălcarea acestor prevederi
şi a celor ale art. 6 par. 1 sub aspectul echităţii procedurii în cursul judecăţii procesului, prin aceea că
reclamantului nu i-au fost oferite de către instanţele de judecată elementele procedurale compensatorii
pentru imposibilitatea acestuia de a adresa direct întrebări autorului declaraţiei scrise ce a constituit una
dintre probele avute n vedere pentru condamnarea sa.
În cele ce urmează vom preciza raţionamentul Curţii în răspuns la plângerea reclamantului că a
fost condamnat pe baza declarației date în cursul urmăririi penale de către I.R., inițial inculpat alături
de el şi că instanţele, fără niciun alt motiv valabil, nu au procedat la o audiere ulterioară a lui I.R.
Astfel, Curtea a precizat mai întâi principiile generale relevante în ce privește absența martorilor
din ședința de judecată: “examinarea compatibilității cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție a
unei proceduri, în cadrul căreia declarațiile unui martor care nu s-a înfățișat și nu a fost audiat în cadrul
procesului sunt utilizate ca probe, presupune trei etape (...) Curtea trebuie să stabilească: dacă exista un
motiv serios care să justifice neprezentarea martorului și, în consecință, admiterea ca probă a declarației
scrise a acestuia (…); dacă declarația scrisă a martorului absent a constituit fundamentul unic sau
decisiv pentru condamnare (...); și dacă existau elemente compensatorii, în special garanții procedurale
solide, suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării ca urmare a admiterii unei astfel
de probe și pentru a asigura echitatea procedurii în ansamblul său (...). lipsa unor motive serioase care
să justifice absența unui martor în acuzare constituie un element important în ceea ce privește
aprecierea caracterului echitabil în ansamblu al unui proces; un astfel de element poate să încline
balanța în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție (…) având în
vedere că preocuparea Curții este să se asigure că procedura este echitabilă în ansamblul său, trebuie să
verifice dacă existau elemente compensatorii suficiente nu doar în cauzele în care declarațiile scrise ale
unui martor absent constituie temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea acuzatului, dar și în cele în
care Curtea consideră că este dificil de stabilit dacă aceste elemente constituie proba unică sau decisivă,
dar este totuși convinsă că acestea au o anumită importanță și că admiterea lor i-ar fi putut cauza
dificultăți apărării. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul să fie considerat
echitabil depinde de importanța pe care o au declarațiile martorului absent. Cu cât această importanță
este mai mare, cu atât trebuie să fie mai solide elementele compensatorii pentru ca procedura să fie
considerată echitabilă în ansamblul ei (...)”.
Relativ la aplicarea acestor principii în speţă, Curtea a reţinut: „Curtea trebuie așadar să verifice
cele trei etape ale criteriului (...) – în ordinea definită în această hotărâre – care sunt interdependente și
care, considerate împreună, servesc la a stabili dacă procedura penală în cauză a avut un caracter
echitabil general (...) primele instanțe nu au invocat niciun motiv pentru a justifica omisiunea audierii
lui I.R. (...) în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii inițiate de reclamant, acest martor a fost audiat
doar de procuror. Avocata reclamantului a putut să asiste la această audiere, dar din documentele aflate
la dosar nu reiese că a fost autorizată să adreseze întrebări persoanei în cauză (...) Guvernul nu a
prezentat niciun motiv de ordin procedural sau juridic pentru a justifica faptul că Judecătoria Oradea nu
a audiat martorul în cauză (...) Curtea concluzionează că instanțele naționale nu au invocat motive
serioase care să justifice neprezentarea lui I.R. și admiterea ca probă a declarației date de acesta în
cursul urmăririi penale (...) Curtea va examina dacă declarația acestui martor a constituit temeiul unic
sau decisiv pentru condamnarea reclamantului (...) instanțele interne – și în special Curtea de Apel
Oradea, în decizia sa penală definitivă din 11 mai 2010 – au făcut referire la declarațiile lui I.R. în
sensul că acestea stăteau la baza tezei vinovăției reclamantului (…) în cadrul măsurilor premergătoare
revizuirii, Judecătoria Oradea, declarând în același timp că nu îi revenea sarcina aprecierii probelor, a
hotărât că declarația lui I.R. nu constituia proba unică, nu avea o valoare prestabilită și nu prevala
asupra celorlalte elemente de probă (…) această concluzie nu pare a fi arbitrară și observă că alte probe
fundamentează stabilirea vinovăției (...) Curtea nu poate să ignore că I.R. era autorul infracțiunii de furt
și că reclamantul a fost condamnat pentru complicitate la această infracțiune (...) declarațiile lui I.R.
constituiau singura probă clară care confirma teza reținută de instanțe, potrivit căreia reclamantul
comandase săvârșirea furturilor (...) Deși consideră că este dificil să stabilească dacă declarațiile lui I.R.
au constituit proba în acuzare decisivă în cauză, Curtea este convinsă totuși că aceste declarații aveau o
anumită importanță, chiar una însemnată, și că administrarea lor a cauzat dificultăți apărării. În aceste
condiții, era necesar ca în speță să existe solide elemente compensatorii, suficiente pentru a
contrabalansa dificultățile cauzate apărării (...) reclamantul nu a avut posibilitatea, nici în etapa
urmăririi penale, nici în fața instanțelor, de a adresa întrebări martorilor ale căror declarații au fost luate
în considerare de instanțele naționale (...) însuși reclamantul a fost audiat în persoană abia în etapa
recursului (...) instanțele nu au procedat la o examinare meticuloasă a credibilității martorilor absenți și
a fiabilității declarațiilor acestora (...) în ceea ce privește declarația lui I.R., Curtea subliniază că, în
primul rând, instanțele au omis să răspundă argumentului reclamantului întemeiat pe nelegalitatea
acestui mijloc de probă, care ar fi fost obținut în urma unei constrângeri exercitate de agenții statului.
Astfel, Curtea de Apel Oradea nu a răspuns în niciun fel la acest motiv de recurs (...); abia în cursul
procedurii de revizuire, Judecătoria Oradea a hotărât că argumentului îi lipsea credibilitatea (...)”.
Pe cale de consecinţă, instanţa europeană a apreciat că „nu poate decât să constate absența unor
măsuri procedurale adoptate de instanțele interne pentru a compensa imposibilitatea reclamantului de a-
i adresa în mod direct întrebări lui I.R. (...) deduce că instanțele nu au luat măsurile compensatorii care
ar fi permis o apreciere echitabilă și adecvată a fiabilității elementelor de probă neverificate (...) Toate
elementele menționate anterior îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat art. 6 § 1
și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție”.

Caracterul insuficient al anchetării acuzaţiei de înscenare. Instigarea la comiterea unei

infracţiuni. Echitatea procedurii în procesul penal (art. 6 par. 1 din Convenţie) - Hotărârea Pătraşcu
împotriva României
În cauza Pătraşcu contra României, reclamantul a susținut că acțiunea penală împotriva sa a fost
inechitabilă, întrucât a fost condamnat pentru infracțiuni legate de droguri pe care fusese instigat să le
comită de către un ofițer de poliție sub acoperire și, în esență, pe baza dovezilor obținute prin această
înscenare. Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție: „Orice persoană are dreptul la judecarea în
mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei
acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” De asemenea, el a susţinut că vânzarea de droguri
care a dus la condamnarea sa fusese inițiată de către poliție şi că anterior nu fusese niciodată implicat în
tranzacții cu droguri, aşa încât autoritățile nu aveau bănuieli întemeiate împotriva sa la momentul în
care fusese autorizată operațiunea sub acoperire. Totodată, reclamantul a susţinut că problema instigării
nu fusese examinată în mod corespunzător în cadrul procedurilor naționale.
Analizând plângerea, Curtea a concluzionat că „instanțele naționale nu au anchetat în mod
adecvat acuzațiile de înscenare. Pentru aceste motive, procesul reclamantului a fost privat de caracterul
echitabil (al procesului, n. a.) impus la art. 6 din Convenție.”
În motivarea acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit mai întâi principiile generale
desprinse din jurisprudenţa sa privind tehnicile de investigare utilizate în combaterea traficului de
droguri şi a corupţiei, tehnici ce presupun şi utilizarea investigatorilor sub acoperire, precum fusese
cazul şi în speţă. În acest context, Curtea a amintit criteriile de distincţie dintre înscenarea din partea
autorităţilor şi comportamentul permis acestora, pentru ca în a doua parte a motivării să urmărească
respectarea acestor principii şi criterii în cauza dedusă judecăţii.
Astfel, Curtea a precizat că „în contextul specific al tehnicilor de investigare utilizate în
combaterea traficului de droguri și a corupției, punctul de vedere pe termen lung al Curții a fost acela
că, deși utilizarea unor investigatori sub acoperire poate fi tolerată, cu condiția ca aceasta să facă
obiectul unor restricții și garanții clare, interesul public nu poate justifica utilizarea probelor obținute ca
urmare a instigării de către poliție, întrucât astfel l-ar expune pe inculpat riscului de a fi de la bun
început definitiv privat de un proces echitabil (...)”, pentru a aminti mai apoi cele reţinute în bogata sa
jurisprudenţă pe acest subiect, şi anume că „a stabilit că înscenarea încalcă art. 6 § 1 din Convenție și
este diferită de folosirea tehnicilor legale ale activităților sub acoperire în anchetele penale. Aceasta
susține că, deși utilizarea metodelor speciale de investigare – în special, a tehnicilor sub acoperire – nu
poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către politie
prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine
determinate”.
În ce priveşte criteriile utilizate pentru a distinge între înscenare şi comportamentul permis,
Curtea a amintit criteriile elaborate de ea însăşi: testul de fond privind instigarea şi procedura cu privire
la invocarea instigării. Referitor la testul de fond, Curtea a reţinut că “Atunci când este sesizată pe
motiv de instigare, Curtea va încerca, în prima fază, să stabilească dacă infracțiunea s-ar fi comis fără
intervenția autorităților. Definiția pentru instigare dată de Curte în hotărârea Ramanauskas (...) este
următoarea: „Instigarea de către politie are loc atunci când ofițerii implicați – fie membri ai forțelor de
ordine, fie persoane care acționează în baza ordinului acestora – nu se limitează la a investiga
activitatea infracțională într-un mod în principal pasiv, ci exercită o anumită influență asupra
subiectului astfel încât să îl instige la săvârșirea unei infracțiuni care altfel nu ar fi fost săvârșită, cu
scopul de a face posibilă stabilirea infracțiunii, și anume de a oferi probe și de a începe urmărirea
penală [...].“ Pentru a decide dacă investigația a fost „în principal pasivă“, Curtea va examina motivele
aflate la baza operațiunii sub acoperire și conduita autorităților care au desfășurat-o. Se va baza, de
asemenea, pe faptul dacă existau suspiciuni obiective că reclamantul fusese implicat în activitatea
infracțională sau era predispus să săvârșească o infracțiune (...) Curtea a formulat cerința ca orice
informație preliminară cu privire la preexistența intenției infracționale să fie verificabilă (...) autoritățile
naționale nu par să fi avut motive întemeiate să-l suspecteze pe reclamant de implicare anterioară în
traficul de droguri, deoarece acesta nu avea antecedente penale, nefiind începută nicio cercetare
prealabilă cu privire la acesta, iar drogurile nu se aflau la domiciliul său, reclamantul obținându-le de la
o altă persoană (...) cele ce urmează pot fi considerate, de asemenea, în funcție de circumstanțele unei
cauze date, ca indicând o activitate infracțională preexistentă: familiaritatea demonstrată a
reclamantului cu prețurile curente ale drogurilor și capacitatea de a obține droguri în scurt timp (...) și
câștigul său pecuniar în urma tranzacției (…) Strâns legat de criteriul suspiciunilor obiective se află
problema momentului în care autoritățile au lansat operațiunea sub acoperire, adică dacă investigatorii
sub acoperire doar „s-au alăturat“ actelor infracționale sau le-au instigat. Acolo unde autoritățile susțin
că au acționat în baza informațiilor primite de la o persoană particulară, Curtea face distincție între o
plângere individuală și informații provenind de la un colaborator sau de la un informator al poliției (...)
Aceștia din urmă ar prezenta riscul semnificativ de a-și extinde rolul la cel de agenți instigatori, cu
posibila încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, dacă ar participa la o operațiune controlată de poliție. Prin
urmare, este esențial, în fiecare caz, să se stabilească dacă fapta penală era deja în curs în momentul în
care sursa a început să colaboreze cu poliția (...)”
În ce priveşte .procedura cu privire la invocarea instigării, instanţa europeană a apreciat că „va
examina și modul în care instanțele naționale au tratat plângerea reclamantului pe motiv de instigare
(...) aspectul procedural este o parte necesară a examinării plângerii împotriva unui agent instigator
(...). în cauzele în care lipsa de informații divulgate în dosar sau controversa interpretării de către părți a
evenimentelor împiedică Curtea să stabilească cu suficientă certitudine dacă reclamantul a fost supus
instigării de către poliție, aspectul procedural ar putea deveni decisiv (...) Examinând procedurile
urmate de instanțele naționale, Curtea a avut în vedere rezultatul potențial al unei plângeri pe motiv de
instigare (...). În acest scop, a reținut că urmărirea penală trebuie să demonstreze că nu a existat o
instigare, cu condiția ca cele susținute de intimat să nu fie în întregime de nedovedit. În lipsa oricărei
dovezi de acest fel, este în sarcina autorităților judecătorești să examineze faptele în cauză și să facă
pașii necesari pentru a descoperi adevărul stabilind dacă a existat o instigare. În cazul în care constată
că a existat, acestea trebuie să tragă concluzii în conformitate cu Convenţia (...) atunci când un inculpat
susține că a existat o instigare pentru a comite o infracțiune, instanțele penale trebuie să efectueze o
examinare atentă a materialului de urmărire penală, întrucât pentru ca procesul să fie echitabil în sensul
art. 6 § 1 din Convenție, probele obținute ca urmare a instigării din partea poliției trebuie excluse.
Această abordare este valabilă în special în cazul unei operațiuni a poliției care a avut loc în lipsa unui
cadru legal satisfăcător sau a unor garanții adecvate (...) Oricare ar fi procedura pe care o aplică
instanțele naționale, Curtea cere ca aceasta să fie contradictorie, amplă, cuprinzătoare și concluzivă în
problema înscenării. În ceea ce privește principiile procedurii contradictorii și a egalității armelor,
Curtea a constatat că aceste garanții sunt indispensabile pentru a stabili existența unui agent instigator,
mai ales atunci când nu există o divulgare a informației de către autoritățile de anchetă (...) Domeniul
de aplicare al controlului jurisdicțional trebuie să cuprindă motivele organizării operațiunii sub
acoperire, măsura implicării poliției în infracțiune, și natura oricărei instigări sau presiuni la care a fost
supus reclamantul (...) s-a constatat că procedura pentru excluderea de probe satisface aceste criterii
(...) Ca regulă generală, Curtea va cere ca investigatorilor sub acoperire și altor martori care pot
depune mărturie în privința instigării să fie audiați în instanță și supuși întrebărilor de către apărare, sau
cel puțin să fie oferite motive rezonabile dacă nu s-a acționat astfel (...)”
În aplicarea acestor principii în cauză, instanţa europeană a reţinut că „prima chestiune de
examinat de către Curte cu privire la excepția de instigare este dacă agenții statului care desfășoară
activitatea sub acoperire rămân în limitele unui comportament „în esență pasiv" sau îl depășesc,
acționând ca agenți instigatori. În abordarea acestei chestiuni, Curtea va aplica testul de fond privind
instigarea (...) Capacitatea sa de a face o constatare de fond cu privire la acest aspect va depinde totuși
dacă actele aflate la dosar conțin informații suficiente cu privire la activitățile sub acoperire care
precedă infracțiunea, în special detaliile întâlnirilor dintre agenții statului și reclamant înainte de
aplicarea testului. În cazul în care testul de fond nu este concludent din cauza lipsei de informații la
dosar, Curtea va trece la al doilea pas al examinării, evaluând procedura prin care motivul instigării a
fost stabilit de instanțele naționale în lumina criteriilor enunțate (...) în ceea ce privește testul de fond,
Curtea observă că părțile nu au fost de acord cu privire la faptul dacă autoritățile au desfășurat ancheta
în cazul reclamantului într-un mod pasiv în esență (...) părțile aveau puncte de vedere diferite cu privire
la rolul investigatorului sub acoperire în acțiunea reclamantului ca intermediar în vânzarea de droguri și
la existența unor suspiciuni obiective că reclamantul era predispus la traficul de droguri înainte de
organizarea operațiunii sub acoperire (...) în conformitate cu raportul poliției din 1 martie 2007 (...),
reclamantul a fost abordat prima dată de un ofițer de poliție sub acoperire în scopul de a verifica
informația că ar putea fi traficant de droguri (...) nici raportul menționat mai sus, nici autorizarea de
utilizare a unui investigator sub acoperire emisă la 18 aprilie 2007 (...), nu oferă mai multe detalii cu
privire la informația pe care autoritățile o aveau cu privire la pretinsa implicarea a reclamantului în
traficul de droguri și la modul în care acea informație fusese dobândită de poliție – prin intermediul
unei persoane particulare sau din surse ale poliției (...) reclamantul nu avea antecedente penale și că
niciodată nu fuseseră găsite droguri în posesia sa, înainte sau în timpul operațiunii sub acoperire (...)
agentul de poliție l-a contactat inițial pe reclamant și apoi i-a telefonat de mai multe ori să întrebe
despre vânzarea de droguri (...) rezultă din rapoartele de la 1 martie și 14 aprilie 2007 că reclamantul
afirmase că putea obține droguri, promisese că îl va suna pe X și ulterior făcuse acest lucru, întrebându-
l dacă era interesat să cumpere (...) amploarea insistenței poliției nu poate fi măsurată pe baza
documentelor din dosar (...) este greu de înțeles în mod clar baza pe care a fost organizată operațiunea
sub acoperire și dacă autoritățile au avut motive întemeiate să o instige”.
Aşa fiind, instanţa europeană a trecut la pasul doi al evaluării, în cadrul căruia a apreciat că
instanţele naţionale nu au anchetat suficient acuzaţia reclamantului de înscenare, de unde şi privarea de
caracter echitabil al procedurii şi deci încălcarea art. 6 par. 1: „Curtea (...) va examina dacă reclamantul
era în măsură să ridice efectiv problema instigării în cadrul procedurilor naționale, și va evalua modul
în care instanțele naționale s-au ocupat de motivul cererii sale (...) instanța de fond se confruntase cu
motivul invocat de reclamant privind instigarea, o acuzație care nu era cu totul improbabilă (...) instanța
națională era obligată să ia măsurile necesare pentru a descoperi adevărul, ținând cont de sarcina probei
care îi revenea urmăririi penale pentru a dovedi că nu existase o instigare. Ar fi trebuit, prin urmare, să
verifice, evaluând informațiile aflate la dosarul cauzei și, la nevoie, reexaminând materialele relevante
referitoare la operațiunea sub acoperire, și audiind funcționarii și celelalte persoane implicate, care era
baza suspiciunii autorităților cu privire la faptul că reclamantul ar fi putut fi implicat în traficul de
droguri (...) instanțele naționale nu au verificat declarația inclusă în raportul preliminar din 1 martie
2007 potrivit căreia poliția deținea informații privind implicarea reclamantului în traficul de droguri.
Acest fapt ar fi ajutat la clarificarea motivelor organizării operațiunii sub acoperire, mai precis dacă
autoritățile au acționat în baza informațiilor primite de la o persoană particulară și, prin urmare, au
surprins o infracțiune în formă continuată, sau dacă informația fusese culeasă în mod direct de către
poliție, aceasta din urmă riscând a-și extinde rolul la cel de agent instigator (...) X (poliţistul sub
acoperire, n. a.) a depus mărturie în fața instanțelor naționale și că i se oferise reclamantului ocazia ca
X să fie interogat (...) întrebările adresate de reprezentantul reclamantului, prin care urmărea să
stabilească dacă operațiunea sub acoperire fusese autorizată în contextul unei anchete în curs și, prin
urmare, dacă existau suspiciuni anterioare cu privire la reclamant, au fost respinse de instanțele
naționale (...) declarația lui X nu a oferit clarificările necesare cu privire la afirmațiile reclamantului
privind instigarea de către poliție. Elemente cum ar fi faptul că reclamantul a fost contactat mai întâi de
către X care îl întrebase dacă ar putea să obțină droguri, sau faptul că acest contact inițial avusese loc
înainte ca operațiunea sub acoperire să fi fost autorizată oficial, nu au fost analizate de instanțele
naționale. Acestea nu au luat în considerare nici lipsa de antecedente penale a reclamantului, faptul că
niciun drog nu era în posesia sa și nici chestiunea dacă reclamantul ar fi obținut un câștig financiar din
tranzacție (...) tranzacția a avut loc după câteva luni de la contactul inițial dintre reclamant și ofițerul
sub acoperire și că, între timp, ofițerul îl căutase de mai multe ori pe reclamant să întrebe dacă obținuse
drogurile (...) pentru a hotărî cu privire la motivul înscenării, poate că ar fi fost necesar ca instanțele
naționale să încerce, de asemenea, să precizeze amploarea insistenței investigatorului sub acoperire (...)
exceptând declarațiile date în instanță de către părțile în proces – condamnarea reclamantului a fost în
întregime fondată pe probele strânse în cadrul operațiunii sub acoperire, mai exact rapoartele poliției,
transcrierile conversațiilor telefonice interceptate în care X stabilea detaliile vânzării și înregistrările
ambientale ale discuțiilor dintre X și C.A.O. (...)”
 Dreptul de acces la instanţă, aspect al dreptului la un proces echitabil – art. 6 par. 1 din
Convenţie
În cele ce urmează vom prezenta, prin raportare la hotărâri ale instanţei europene pronunţate
împotriva României, dreptul de acces la instanţă garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, drept care
acoperă atât cauzele civile (precum cele la care vom face referire), cât şi pe cele penale.
Având în vedere că acest drept nu este absolut, ci relativ, întrucât necesită reglementare din
partea statelor, aşadar poate fi restrâns la nivelul exerciţiului său, condiţiile care se aplică acestei
restrângeri, astfel cum se regăsesc în jurisprudenţa Curţii, presupun ca ingerinţa să fie realizată prin
lege (clară, accesibilă şi previzibilă), să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit, adică aceste mijloace să nu instituie
o sarcină disproporţionată, excesivă, pentru titularii dreptului de acces la instanţă, sarcină care să
afecteze însăşi substanţa acestui drept. Cu alte cuvinte, trebuie să existe un just echilibru între scopul
legitim urmărit prin ingerinţa în exerciţiului dreptului şi interesul păarticular afectat, şi anume acela de
a avea acces efectiv la instanţă.
Hotărârea Lupaş şi alţii contra României – accesul la instanţă în cauză civilă
În această cauză reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului de acces la justiţie din cauză
respingerii acţiunilor lor în aplicarea regulii unanimităţii necesare pentru revendicarea bunurilor
indivize, invocând art. 6 § 1 din Convenţie, ce prevede, în partea sa pertinentă, că „Orice persoană are
dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).” Reclamanţii au admis că regula unanimităţii este
aplicată de majoritatea jurisprudenţei interne, contestându-i însă temeinicia şi arătând, în acest sens, că
“în situaţia lor, în care moştenitorul unuia dintre coproprietari a refuzat să se alăture acţiunilor lor (în
revendicarea unui imobil, bun indiviz, în calitate de moştenitori ai unora dintre coproprietarii unui bun
apropiat nelegal de către stat în timpul regimului comunist, n. a.) şi în care moştenitorii unui alt
coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea acestei reguli i-a privat de orice mijloc de a-şi
demonstra drepturile succesorale”. Pe cale de consecinţă, reclamanţii au apreciat că “acţiunea în
revendicare ar trebui privită ca un act de conservare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi că
exercitarea ei ar trebui să fie deschisă tuturor coproprietarilor pentru a-şi apăra drepturile în caz de
apropiere ilegală a bunului de către un terţ” şi au subliniat că o parte din jurisprudenţa Înaltei Curţi a
renunţat la aplicarea regulii unanimităţii în cazul imobilelor pe care statul şi le-a apropriat în timpul
regimului comunist.
În răspuns la aceste susţineri, Curtea a analizat convenţionalitatea restrângerii dreptului de acces
la instanţă prin aceea că acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost respinsă, neanalizată pe find de
instanţele interne, din motivul lipsei unanimităţii de moştenitori ai coproprietarilor. Instanţa europeană
a verificat respectarea de către instanţele române a celor trei condiţii ale proporţionalităţii ingerinţei în
exerciţiul dreptului de acces la instanţă, după cum urmează: „Curtea reaminteşte încă de la început că
art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia act de orice contestaţie legată de drepturile şi
obligaţiile sale cu caracter civil (...) dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia
unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea
statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (...)
limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură
încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa (...) ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc
un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul
vizat (…) reglementarea referitoare la formalităţile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs
urmăreşte să asigure bună administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţi
juridice (...). Cutea observă că nu există nicio îndoială că acţiunile reclamanţilor cădeau sub incidenţa
art. 6 pe latura sa civilă din moment ce urmăreau obţinerea restituirii terenurilor ce aparţinuseră
autorilor lor. Ea observă apoi că, conform regulii unanimităţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile
inadmisibile pe motivul că fuseseră introduse fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii
coproprietari ai bunurilor revendicate. (...) este obligaţia Curţii să verifice dacă regulă unanimităţii
aplicate în speţă de instanţele interne este clară, accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii,
dacă limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă urmărea un scop legitim
şi dacă era proporţională cu acesta (...) regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu
decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică, ci este inspirată din particularităţile acţiunii în
revendicare. Având în vedere faptul că această regulă jurisprudenţială era respectată de majoritatea
instanţelor interne, Curtea poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în speţă era
previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, şi anume protejarea
drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului. Mai rămâne de aflat dacă, atunci
când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, instanţele le-au impus
reclamanţilor o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea
legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamanţilor de acces
la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi din bunul indiviz (...) este suficient să constate că regula
unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de
către instanţe (...) ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data
naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din această pentru a identifica moştenitorii unui fost
coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor,
ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor
indivize (...) cea de-a doua acţiune în revendicare nu a fost introdusă decât de moştenitorii lui Nicolae
Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine consimţământul tuturor
moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea apreciază că o eventuală cerere de intervenţie din partea
celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni. Prin urmare, reamintind că
orice prevedere a Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să
garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul
Guvernului conform căruia respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o limitare
temporară a dreptului lor de acces la o instanţă (...) în afară de Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei
Curţi, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură să le permită reclamanţilor să îşi
demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observă cu interes că, recent, a fost trimis în
Parlament un proiect de lege referitor la modificarea Codului civil, care elimină în mod expres regula
unanimităţii”.
La capătul acestor aprecieri, instanţa europeană a concluzionat că încălcarea art. 6 par. 1 din
Convenţie a fost încălcat prin aceea că „aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor
o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de
către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi
a dreptului lor de acces la o instanţă”.
Hotărârea Weissman şi alţii contra României – accesul la instanţa civilă
În această cauză reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă, precum
şi de inechitatea procedurii, motivată de pretinse erori de drept comise de instanţă, invocând art. 6 alin.
1 din Convenţie. Curtea a reţinut încălcarea dreptului de acces la instanţă datorată afectării substanţei
acestui drept prin taxa judiciară de timbru în cuantum excesiv, a cărei imposibilitate de plată a creat o
sarcină disproporţionată reclamanţilor din perspectiva accesului acestora la o instanţă de drept civil,
acces ce le-a fost blocat, aşa încât n-a fost păstrat justul echilibru dintre, pe de o parte, interesul statului
de a recupera, prin taxa judiciară de timbru, cheltuielile de judecată şi, pe de altă, interesul
reclamanţilor de a le fi examinată cererea de către o instanţă .
Aplicarea de către instanţa europeană a testului proporţionalităţii restrângerii exerciţiului
dreptului de acces la instanţă a presupus următorii paşi: „această plângere are în vedere două aspecte:
primul se referă la lipsa de acces la o instanţă, iar al doilea vizează echitatea procedurii (...) câtă vreme
instanţele nu au statuat asupra fondului acţiunii, ci doar au anulat-o, Curtea apreciază că nu este
necesară examinarea separată a plângerii reclamanţilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurii
(...) art. 6 alin. 1 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul că o instanţă sa îi determine
drepturile şi obligaţiile civile (...) se consacră un „drept la tribunal”, din care dreptul de acces, mai
precis dreptul de a se adresa unei instanţe în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...) „dreptul la
un tribunal” nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăşi natura sa,
reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest
scop (...) Curtea aminteşte că nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiţiei poate
justifica impunerea unei restricţionări financiare a accesului unei persoane la un tribunal (...) În pofida
marjei de apreciere de care dispune statul în aceasta materie, Curtea subliniază că limitarea dreptului de
acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă prin
aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă exista un grad rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul vizat (...) ţinând cont de principiul conform căruia Convenţia urmăreşte
protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, Curtea reiterează că
cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv
capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza procedurală în care aceasta restricţie este
impusă sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se determina dacă o persoană a
beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată,
dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa sa (...)
Curtea reţine că neplata sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru introducerea acţiunii a
condus la anularea acesteia (...) suma în cauză, care este, fără îndoială, foarte ridicată pentru orice
justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstanţele particulare ale cauzei, nici prin situaţia
financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit de lege, din suma reprezentând obiectul
litigiului. Deşi suma solicitată de reclamanţi cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea de foloasele
rezultate din chiria percepută de stat a fost importantă, Curtea apreciază, ţinând cont de valoarea
imobilului, că ea nu a fost nici abuzivă, nici lipsită de fundament (...) suma cerută reclamanţilor pentru
introducerea acţiunii lor a fost excesivă. În consecinţă, reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune,
ceea ce i-a lipsit pe aceştia de dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea. În legătură cu
posibilitatea reclamanţilor de a solicita scutirea de la plata taxei de timbru, Curtea apreciază că
argumentul Guvernului, bazat pe presupusa omisiune a reclamanţilor, ar fi echivalent cu excepţia
neepuizării căilor de atac interne (...) o excepţie similară a fost respinsă în faza examinării
admisibilităţii cererii (...) Guvernul nu i-a pus la dispoziţie practica judiciară internă care să
demonstreze eficacitatea unei asemenea cereri în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie. Având în vedere
circumstanţele speţei şi, în special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza iniţială a
procedurii, Curtea apreciază că a fost disproporţionată şi astfel a adus atingere înseşi esenţei dreptului
de acces la o instanţă (...).statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte, interesul sau în a
recupera cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanţilor că o instanţă să le
examineze cererea.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi ce condiţii trebuie să respecte restrângerea dreptului de acces la instanţă, conform
jurisprudenţei CEDO.
Răspuns:
Orice restrângere a dreptului de acces la instanţă trebuie făcută prin lege, care trebuie să fie clară,
precisă, accesibilă, previzibilă, trebuie să urmărească satisfacerea unui scop legitim şi mijloacele
utilizate trebuie să se afle într-un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul urmărit, aşa încât
dreptul de acces la instanţă să nu fie afectat în însăşi substanţa sa.
2. Precizaţi în ce a constat sarcina disproporţionată instituită pentru reclamanţi în cauza Lupaş şi alţii
contra României, conform instanţei europene.
3. Argumentaţi prin ce a fost rupt justul echilibru între scopul legitim urmărit şi interesul particular
afectat în cauza Weissman şi alţii contra României.
4. Precizaţi în ce constau etapele pe care le presupune examinarea compatibilității cu art. 6 par. 1 și art.
6 par. 3 lit. d) din Convenție a unei proceduri, în cadrul căreia declarațiile unui martor care nu s-a
înfățișat și nu a fost audiat în cadrul procesului sunt utilizate ca probe şi care dintre acestea nu au fost
respectate de către instanţele române în cauza Valdhuter contra României.
5. Expuneţi pe scurt în ce constau cele două teste aplicabile de către CEDO în analiza înscenării şi
precizaţi care dintre acestea nu a fost trecut de instanţele române în cauza Pătraşcu contra României,
conform CEDO.

II. EXERCIŢII
1. Dreptul la apărare în cadrul unui proces echitabil:
a)are ca garanţie egalitatea armelor
b)interzice întotdeauna folosirea de către acuzare a declaraţiilor scrise ca probă, dacă nu sunt însoţite de
audierea martorului autor al declaraţiei de către apărare
c)permite ca anumiţi martori să nu fie audiaţi, sub condiţia oferirii de garanţii procedurale
compensatorii de către instanţă
d)este absolut..
e)are rang normativ legal.
f) este un drept constituţional.
2. Marja de apreciere a statelor în privinţa restrângerii exerciţiului dreptul de acces la instanţă:
a)este foarte largă, statele dispunând de putere discreţionară de a-şi organiza sistemul judiciar.
b)presupune posibilitatea pentru state de a institui taxe judiciare de timbru.
c)presupune că statele pot urmări obiectivul bunei administrări a justiţiei prin mijloace adecvate,
rezonabil proporţionale.
d)nu poate depăşi justul echilibru dintre interesul general urmărit prin restrângere şi interesul particular
al justiţiabililor de a accede la un tribunal.
e)nu se aplică în toate etapele procedurilor în faţa diverselor instanţe.
3. Atunci când un inculpat susține că a existat o instigare pentru a comite o infracțiune, instanțele
penale naţionale:
a) trebuie să excludă probele obţinute ca urmare a înscenării, dacă apreciază că acestea afectează
echitatea procedurii.
b) procedura la nivelul instanţelor naţionale trebuie să fie contradictorie, amplă, cuprinzătoare și
concluzivă în problema înscenării.
c) procedura la nivelul instanţelor naţionale trebuie să excludă, în orice situaţie. declaraţiile scrise ale
investigatorilor sub acoperire
d) investigatorii sub acoperire și alţi martori care pot depune mărturie în privința instigării trebuie să fie
audiați în instanță și supuși întrebărilor de către apărare
e) trebuie să fie oferite motive rezonabile dacă investigatorii sub acoperire și alţi martori nu pot depune
mărturie în privința instigării.

MODULUL VI
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art. 8 din Convenţie, art. 26-28 din Constituţie)

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei
3. Secretul corespondenţei electronice la locul de muncă: Hotărârea Bărbulescu împotriva României
(Marea Cameră)
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1.Hotărârea Bărbulescu împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Bărbulescu-
împotriva-României.pdf
2. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 205-209

Consideraţii generale
În cadrul acestui capitol vom trata principalele aspecte ale vieţii private, în sensul larg al
termenului, sens utilizat în special de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aret. 8 din
Convenţie prevede: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
La nivel constituţional sunt mai multe articole care reglementează mai multe aspecte ale vieţii
private, în sensul larg al termenului. Este vorba, în primul rând de art. 26 intitulat „Viaţa intimă,
familială şi privată” la care se mai adaugă art. 27 „Inviolabilitatea domiciliului” şi art. 28 „Secretul
corespondenţei”. În concepţia Curţii europene chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de viaţa
privată a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi reglementarea acestui drept în Constituţia
României, respectiv art. 35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.
1. Conţinutul dreptului la viaţă privată
În art. 26, Constituţia României prevede: „(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa
intimă, familială şi privată.(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”
Acest articol reprezintă o reflectare a principiului demnităţii umane prevăzut în art. 1 (3) din
legea fundamentală. El utilizează trei noţiuni diferite, viaţa intimă, viaţa familială şi viaţa privată, fără
însă oferi o definiţie a lor. Rămâne astfel în sarcina jurisprudenţei să definească sau cel puţin să
delimiteze aceste noţiuni, atât de apropiate ca semnificaţie.
Viaţa intimă familială şi privată cuprinde o multitudine de aspecte ale activităţii persoanei,
aspecte care, în general, nu presupun o componentă publică ori sunt strâns legate de personalitatea
individului, de trăsăturile şi alegerile sale. În încercarea de determinare a sferei de aplicare a art. 26 din
Constituţie, trebuie să avem în vedere interpretarea pe care Curtea Europeană o dă noţiunii de viaţă
privată, aşa cu este ea reglementată în art. 8 din Convenţie. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să fie interpretate şi
aplicate în concordanţă cu acest tratat, conform art. 20 din Constituţie.
În această interpretare, art. 26 din Constituţie protejează: secretul opiniilor şi datelor cu caracter
privat, inclusiv al datelor medicale, viaţa sexuală a persoanei, dreptul la propria imagine, dreptul la
căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, egalitatea în drepturi a soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii
etc. De asemenea, dreptul de a dispune de ea însăşi al persoanei fizice este un alt aspect al vieţii private
care subliniază că individul uman este propriul său stăpân, fiind singurul care decide în ultimă instanţă
ceea face cu corpul şi intelectul său. În jurisprudenţa europeană acest drept a fost invocat mai ales ca o
libertate corporală, pentru a se justifica dreptul la avort.
2. Obligaţiile statului
Aceste drepturi creează unele obligaţii în sarcina statului. În alineatul 1 al art. 26 se
menţionează că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc ...” Rezultă că, în primul rând, acestea sunt
obligate să se abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere drepturilor respective, ele sunt
obligate să le „respecte”. În al doilea rând, ele nu trebuia să se limiteze la această obligaţie negativă, nu
trebuie să aibă numai o atitudine pasivă, ci să „ocrotească” aceste drepturi, să ia toate măsurile necesare
pentru protecţia lor.
De altfel, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit, în jurisprudenţa sa, că respectarea
vieţii private, sub diversele sale componente, reclamă nu doar obligaţia generală de nonintervenţie, de
abstenţiune, ci, în virtutea art. 1 din Convenţie, şi obligaţia pozitivă de protecţie, care le incumbă
statelor inclusiv din perspectiva asigurării respectării vieţii private în raporturile dintre particulari.
3. Raporturile cu alte drepturi
Uneori dreptul la protecţia vieţii private intră în conflict cu drepturi fundamentale ale altor
persoane. Aşa cum am arătat în capitolul referitor la dreptul la viaţă, uneori dreptul mamei de a dispune
de propriul corp, ca element al dreptului la viaţă privată, este opus unui eventual drept la viaţă al
copilului nenăscut. De cele mai multe ori însă, dreptul la viaţă privată se intersectează cu libertate de
exprimare, soluţionarea acestui conflict realizându-se în jurisprudenţa Curţii europene după criterii bine
determinate şi ţinând cont de cazul concret. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale lucrurile nu sunt atât
de clare, observându-se o tendinţă spre protejarea cu precădere a viţii private, dar văzută nu ca un drept
fundamental propriu-zis, ci ca o aplicaţie a principiului general al demnităţii umane.
4. Restrângerile dreptului la protecţia vieţii private
În mod evident drepturile apărate de articolul 26 nu sunt drepturi absolute. Exerciţiul lor poate
fi limitat de către autorităţi cu respectarea dispoziţiilor exprese ale art. 53 din Constituţie. Orice limitare
a acestor drepturi trebuie să fie făcută numai prin lege şi numai dacă este necesară într-o societate
democratică, în sensul dat acestei sintagme de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Măsura
respectivă trebuie să fie proporţională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără să aducă atingere însăşi existenţei dreptului respectiv.
La nivelul CEDO, limitările ce pot fi aduse de către state, în limitele marjei de apreciere de care
dispun, dreptului la viaţă privată, trebuie să respecte rigorile instituite de art. 8 par. 2 din Convenţie,
conform căruia „Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării,
apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea
drepturilor și libertăților altora.”

Inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei

O situaţie aparte o reprezintă în Constituţie protecţia domiciliului şi a corespondenţei care sunt
reglementate separat în art. 27 şi 28. Aceste norme constituţionale tind să protejeze tot elemente ale
vieţii private dar au necesitat o reglementare distinctă determinată de specificul restrângerilor ce pot fi
aduse de către stat în cursul procesului penal.
Art. 27 intitulat „Inviolabilitatea domiciliului” dispune:
„(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”
Protejarea domiciliului este determinată de faptul că acesta reprezintă locul de desfăşurare a
vieţii private a persoanei. Inviolabilitatea domiciliului este o regulă de rang constituţional reflectată şi
în legislaţia penală prin sancţionarea ca infracţiune a violării de domiciliu.
De la regula inviolabilităţii domiciliului există unele excepţii, menționate în alineatul al doilea,
dintre care cea mai des întâlnită este percheziţia. Aceasta este reglementată strict în Codul de procedură
penală, scopul ei fiind descoperirea şi strângerea probelor. În ceea ce priveşte secretul corespondenţei,
art. 28 din Constituţie prevede: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”
Şi corespondenţa reprezintă un element esenţial al vieţii private, aceasta fiind în principiu
personală, nefiind, de regulă, destinată publicului. Vizând un aspect al secretului vieţii persoanei, este
nevoie ca ea să fie protejată. Regula secretului corespondenţei suportă unele limitări speciale
determinate de necesitatea desfăşurării instrucţiei penale. Ne referim mai ales la interceptările şi
înregistrările audio sau video efectuate în cadrul procesului penal. Aceste interceptării şi înregistrări
sunt în principiu de competenţa judecătorului şi trebuie să respecte regulile stricte stabilite în C.p.p.

Secretul corespondenţei electronice la locul de muncă

În cele ce urmează vom prezenta aprecierile principiale ale Curţii europene în materia secretului
corespondenţei electronice la locul de muncă, ce cade sub incidenţa protecţiei dreptul la viaţă privată,
astfel cum au fost precizate în cauza Bărbulescu contra României. Astfel, pe lângă reamintirea sferei de
cuprindere a vieţii private, precum şi a configuraţiei obligaţiei pozitive ce le revine statelor de a asigura
respectarea secretului corespondenţei ca aspect al vieţii private în raporturile dintre particulari, Curtea a
reamintit care sunt coordonatele analizei măsurii în care monitorizarea de către angajator a
corespondenţei unui angajat este compatibilă cu exigenţa respectării vieţii private la locul de muncă,
pentru ca apoi să le aplice în speţă, cu ocazia analizei măsurii în care instanţele naţionale au urmărit
respectarea acestor coordonate cu ocazia pronunţării asupra legalităţii concedierii angajatului ca
sancţiune disciplinară aplicată ca urmare a monitorizării de către angajator a corespondenţei sale pe
Yahoo messenger, purtate la locul de muncă.
Noţiunea de viaţă privată; sfera de cuprindere a vieţii private: „Curtea consideră că este util să
se aducă aminte că noțiunea de „viață privată” este o noțiune largă, care nu se pretează unei definiții
exhaustive (...) art. 8 din Convenție protejează dreptul la evoluție personală (...), fie sub forma
dezvoltării personale (...) , fie sub forma autonomiei personale, care reflectă un principiu important în
interpretarea garanțiilor oferite de art. 8 (…) fiecare persoană are dreptul la o viață privată, departe de
orice atenție nedorită (...) limitarea noțiunii de „viață privată” la un „cerc intim”, în care fiecare individ
își poate trăi viața personală după bunul plac, și excluderea în totalitate a lumii exterioare din acest cerc
ar fi prea restrictive (...) art. 8 garantează dreptul la „viață privată” în sens larg, care include dreptul de
a duce o „viață socială privată”, și anume posibilitatea individului de a-și dezvolta identitatea socială
(...) dreptul în cauză consacră posibilitatea unui individ de a se îndrepta către ceilalți pentru a stabili și a
dezvolta relații cu semenii (...). noțiunea de „viață privată” poate include activitățile profesionale (...).
Restricțiile aduse vieții profesionale pot intra sub incidența art. 8 atunci când acestea afectează modul
în care individul își creează identitatea socială, prin dezvoltarea relațiilor cu ceilalți. În acest sens, este
necesar să se sublinieze că majoritatea oamenilor au multe ocazii, dacă nu chiar cele mai multe ocazii,
de a-și dezvolta relațiile cu lumea exterioară tocmai în cadrul activității profesionale desfășurate (…) în
ceea ce privește noțiunea de „corespondență”, trebuie să se constate că, în formularea art. 8 din
Convenție, acest termen nu este însoțit de niciun adjectiv, spre deosebire de termenul „viață” (...) în
ceea ce privește corespondența telefonică, nu este necesar ca această noțiune să fie calificată în vreun
fel. Într-o serie de cauze referitoare la corespondența cu un avocat, aceasta nici măcar nu a luat în
considerare posibilitatea ca art. 8 să fie inaplicabil din cauza caracterului profesional al corespondenței
(...). comunicările telefonice intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art.
8 (...) În principiu, acest lucru este valabil și în cazul în care astfel de comunicări sunt efectuate din sau
primite în sedii profesionale (...) Același lucru este valabil și în cazul mesajelor electronice trimise de la
locul de muncă: acestea se bucură de o protecție similară în temeiul art. 8, la fel ca și informațiile
obținute prin monitorizarea utilizării de către o persoană a internetului (…) acele comunicări care sunt
efectuate din sedii profesionale, precum și cele efectuate la domiciliu, pot fi incluse în sfera noțiunilor
de „viață privată” și „corespondență”, menționate la art. 8 din Convenție (...). Pentru a stabili dacă
noțiunile de „viață privată” și „corespondență” sunt aplicabile, Curtea a examinat, în mai multe rânduri,
dacă o persoană putea să aibă așteptări rezonabile ca viața sa privată să fie protejată și respectată (...)
așteptările rezonabile în ceea ce privește protejarea și respectarea vieții private constituie un criteriu
important, dar nu neapărat decisiv (...)”.
Obligaţiile statului – obligaţia negativă şi obligaţia pozitivă: „în conformitate cu art. 1 din
Convenție, statele contractante „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și
libertățile definite [...] [în] [...] Convenție”. Deși art. 8 din Convenție are ca scop principal apărarea
persoanei împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, acesta poate, de asemenea, să
impună statului obligații pozitive inerente respectării efective a drepturilor pe care le garantează (...) În
speță, Curtea observă că măsura contestată de reclamant, și anume monitorizarea comunicărilor
efectuate prin Yahoo Messenger, care a determinat inițierea unei proceduri disciplinare împotriva
acestuia și concedierea lui ulterioară, pentru nerespectarea normelor interne de interzicere a utilizării
resurselor societății în scopuri personale, stabilite de către angajatorul acestuia, nu a fost luată de o
autoritate a statului, ci de o societate comercială de drept privat. Monitorizarea comunicărilor
reclamantului de către angajator și consultarea de către acesta din urmă a conținutului lor, în vederea
justificării concedierii persoanei în cauză, nu poate fi considerată așadar ca fiind o „ingerință” din
partea unei autorități publice în exercitarea dreptului acestuia (...) Curtea observă că măsura adoptată de
către angajator a fost confirmată de instanțele naționale. Este adevărat că monitorizarea comunicărilor
reclamantului nu rezulta dintr-o intervenție directă a autorităților naționale; cu toate acestea,
răspunderea acestor autorități ar fi angajată dacă faptele în litigiu ar rezulta din neîndeplinirea de către
acestea a obligației de a garanta reclamantului exercitarea unui drept consacrat la art. 8 din Convenție
(…) Deși delimitarea dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în temeiul Convenției
nu se pretează unei definiții precise, principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În special, în cele
două cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general și
interesele individuale, statul beneficiind în orice situație de o marjă de apreciere (...)”
Principiile generale aplicabile în ceea ce privește aprecierea obligației pozitive a statului de a
asigura respectarea vieții private și a corespondenței în contextul raporturilor de muncă: “alegerea
măsurilor adecvate pentru a garanta respectarea art. 8 din Convenție în raporturile dintre indivizi ține,
în principiu, de marja de apreciere a statelor contractante. În fapt, există mai multe modalități de
asigurare a respectării vieții private și natura obligației statului depinde aspectul vieții private aflat în
discuție într-o anumită cauză (...) în anumite circumstanțe, statul își îndeplinește în mod corespunzător
obligațiile pozitive pe care i le private în cadrul raporturilor dintre indivizi, prin instituirea unui cadru
normativ care să țină seama de diferitele interese care trebuie să fie protejate într-un anumit context (...)
pot fi prevăzute măsuri de protecție atât în dreptul muncii, cât și în dreptul civil și dreptul penal. În ceea
ce privește dreptul muncii, aceasta trebuie să stabilească dacă, în speță, statul pârât avea obligația să
adopte un cadru normativ destinat să protejeze dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private și
a corespondenței sale în contextul relațiilor sale profesionale cu un angajator privat (...) dreptul muncii
prezintă caracteristici specifice, de care trebuie să se țină seama. Relația dintre un angajator și angajatul
său este o relație contractuală, care implică drepturi și obligații specifice fiecărei părți și care se
caracterizează printr-o relație de subordonare juridică. Aceasta este reglementată printr-un regim juridic
propriu, care se distinge considerabil de regimul general al relațiilor dintre particulari (…) dreptul
muncii oferă o marjă de negociere părților la contractul de muncă (...) înseși părților le revine sarcina
de a stabili o parte considerabilă a conținutului relațiilor dintre ele (...) statelor contractante trebuie să li
se acorde o marjă de apreciere extinsă pentru a evalua necesitatea adoptării unui cadru juridic care
reglementează condițiile în care un angajator poate să adopte o politică de reglementare a
comunicărilor care nu au caracter profesional, electronice sau de altă natură, ale angajaților acestuia la
locul lor de muncă (...) marja de apreciere de care beneficiază statele în acest domeniu nu poate fi
nelimitată. Instanțele interne trebuie să se asigure că punerea în aplicare de către un angajator a unor
măsuri de monitorizare a corespondenței și a altor comunicări, indiferent de sfera de aplicare și durata
acestora, este însoțită de garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (…) Curtea este conștientă
că situația evoluează rapid în acest domeniu. Cu toate acestea, apreciază că proporționalitatea și
garanțiile procedurale împotriva arbitrarului sunt elemente esențiale. În acest context, autoritățile
naționale ar trebui să țină seama de următorii factori. i) A fost angajatul informat asupra posibilității
angajatorului de a adopta măsuri de monitorizare a corespondenței și a celorlalte comunicări ale sale,
precum și cu privire la punerea în aplicare a unor astfel de măsuri? Deși, în practică, aceste informații
pot fi comunicate concret personalului în diverse moduri, în funcție de circumstanțele faptice specifice
fiecărei cauze, Curtea consideră că, pentru ca măsurile să poată fi considerate conforme cu cerințele art.
8 din Convenție, avertizarea trebuie, în principiu, să fie clară în ceea ce privește natura monitorizării și
prealabilă punerii în aplicare a acesteia. ii) Care au fost amploarea monitorizării efectuate de angajator
și gradul de intruziune în viața privată a angajatului? În această privință, trebuie să se facă distincție
între monitorizarea fluxului comunicărilor și cea a conținutului acestora. În plus, trebuie luat în
considerare dacă au fost monitorizate toate comunicările sau doar o parte a acestora și dacă
monitorizarea a fost sau nu limitată în timp, precum și numărul persoanelor care au avut acces la
rezultatele sale (...) Același lucru este valabil și pentru limitele spațiale ale monitorizării. iii) A invocat
angajatorul motive legitime pentru a justifica monitorizarea acestor comunicări și accesul la conținutul
lor efectiv (...)? Monitorizarea conținutului comunicărilor fiind, prin natura sa, o metodă mult mai
invazivă, aceasta necesită justificări mai serioase. iv) Ar fi fost posibilă instituirea unui sistem de
monitorizare bazat pe mijloace și măsuri mai puțin intruzive decât accesul direct la conținutul
comunicărilor angajatului? În acest sens, este necesar să se aprecieze, în funcție de circumstanțele
specifice fiecărei cauze, dacă scopul urmărit de către angajator putea fi atins fără ca acesta să aibă acces
direct și integral la conținutul comunicărilor angajatului. v) Care au fost consecințele monitorizării
pentru angajatul care a fost supus la aceasta (...)? În ce fel a utilizat angajatorul rezultatele măsurii de
monitorizare, în special rezultatele respective au fost utilizate în vederea atingerii scopului declarat al
măsurii (...)? vi) I s-au oferit angajatului garanții corespunzătoare, în special atunci când măsurile de
monitorizare ale angajatorului au avut un caracter intruziv? Aceste garanții trebuie, în special, să
permită împiedicarea accesului angajatorului la conținutul efectiv al comunicărilor în cauză, atunci
când angajatul nu a fost informat în prealabil cu privire la o astfel de posibilitate (...) este oportun să se
aducă aminte că, pentru a prospera, raporturile de muncă trebuie să se bazeze pe încrederea între
persoane (...) autoritățile interne ar trebui să se asigure că angajații ale căror comunicări au fost
monitorizate pot beneficia de o cale de atac în fața unui organ judiciar care are competența de a se
pronunța, cel puțin în esență, cu privire la respectarea criteriilor enunțate mai sus, precum și asupra
legalității măsurilor contestate (...)”.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi reglementările constituţionale şi europene prin intermediul cărora este protejat drepul la
respectul vieţii private.
Răspuns:
La nivel constituţional sunt mai multe articole care reglementează mai multe aspecte ale vieţii private ,
în sensul larg al termenului:
- art.26 intitulat „Viaţa intimă, familială şi privată”
- art. 27 „Inviolabilitatea domiciliului”
- art.28 „Secretul corespondenţei”
- în concepţia Curţii europene chiar şi dreptul la un mediu sănătos ţine tot de
viaţa privată a persoanei, astfel încât ar fi incidentă în cauză şi reglementarea acestui drept în
Constituţia României, respectiv art.35 intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”. De asemenea, în ce
priveşte restrângerea exerciţiului acestui drept, sunt incidente prevederile art. 53 din legea supremă. La
nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului noţiunea de viaţă privată este reglementată de art.8
din Convenţie.
2. Ce reprezintă principiul inviolabilităţii domiciliului?
3. Argumentaţi dacă secretul corespondenţei electronice la locul de muncă cade sub incidenţa art. 8 din
Convenţie.
4. În ce condiţii dreptul la respectul vieţii private poate fi restrâns?
5. Precizaţi ce tip de obligaţii instituie art. 8 în sarcina statelor pentru ca dreptul la respectarea vieţii
private să fie efectiv.
6. Precizaţi ce criterii nu au verificat instanţele naţionale în litigiul dintre domnul Bărbulescu şi
angajator atunci când au analizat respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei,
conform CEDO.

II. EXERCIŢII
1. Art. 8 din Convenţie:
a) acoperă viaţa intimă, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului.
b) are o definiţie precisă realizată în jurisprudenţa Curţii.
c) implică dreptul la viaţă privată socială.
d)nu se pretează unei definiţii exhaustive.
e) nu creează obligaţia statelor de a-l proteja în raporturile dintre particulari.
2. Secretul corespondenţei electronice:
a) acoperă exclusiv conţinutul comunicărilor, indiferent dacă acestea au loc de la locul de muncă sau de
la domiciliul persoanei.
b) impune ca orice monitorizare a corespondenţei la locul de muncă al angajatului din partea
angajatorului să fie anunţată în prealabil, inclusiv cu privire la data de la care începe, cu privire la
natura şi amploarea ei şi să aibă un scop legitim urmărit.
c) impune ca orice monitorizare a corespondenţei la locul de muncă al angajatului din partea
angajatorului să se facă prin cele mai puţin invazive mijloace
d) impune aşteptarea rezonabilă a persoanei ca statul să asigure respectarea sa în raporturile dintre
particulari.
e) nu instituie decât obligaţia generală de non-ingerinţă a autorităţilor naţionale.
3. Dreptul la viaţă privată, astfel cum a fost circumscris de instanţa europeană:
a) presupune dreptul la autonomie personală.
b) nu acoperă sfera relaţiilor stabilite la locul de muncă.
c) presupune dreptul la evoluţie personală
d) creează aşteptarea rezonabilă a persoanei ca autorităţile să protejeze acest drept împotriva
particularilor.

MODULUL VII
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art. 9 din Convenție, art. 29 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Protecţia libertăţii religiei în Constituția României
3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase
4. Neutralitatea statului şi autonomia organizaţiilor religioase impuse de art. 9 din Convenţie – limită a
libertăţii de asociere în sindicate. Hotărârea Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României (Marea
Cameră)
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României, ier.gov.ro/wp-
content/uploads/cedo/Sindicatul-Pastorul-cel-Bun-impotriva-Romaniei.pdf
2. Hotărârea Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României (Marea Cameră),
http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-142116
3. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 210-224

Consideraţii generale
Aceste libertăţi sunt protejate de Constituţia României prin art. 29, intitulat « Libertatea
conştiinţei » şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 9, denumit « Libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie ». Conform acestor din urmă prevederi, „1. Orice persoană are
dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba
religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod
individual sau colectiv, în public sau particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea
ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
altora.”
Drepturile reglementate de cele două articole sunt complexe şi prezintă atât o latură internă, cât
şi una externă. Ele privesc toate domeniile gândirii umane precum morala, filosofia, politica sau religia.
În ceea ce priveşte aspectul lor intern, referitor la idei, concepţii, gânduri, care nu sunt încă
exteriorizate, libertăţile respective, denumite şi libertăţi ale forului interior pot fi considerate absolute
întrucât nimeni nu le poate limita în vreun fel. Însă, de principiu orice proces de reflecţie, de gândire al
individului presupune şi posibilitatea de a transmite ideile semenilor. Libertatea de gândire are, deci, ca
şi corolar, un aspect extern reprezentat de manifestarea ideilor filosofice, morale, religioase sau
politice. În această formă exteriorizată, libertăţile de gândire, de conştiinţă şi de religie produc efecte
sociale şi devin relative, în sensul că statul le poate limita exerciţiul. « În momentul când ele se exprimă
prin acte exterioare, adică individul înţelege să-şi manifeste convingerile sau religia sa, drepturile în
discuţie devin fapte sociale, astfel că se impune organizarea exercitării lor de către autorităţile statale. »
Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ să adopte
atitudinea intelectuală pe care o doreşte, să –şi exprime şi să-şi susţină convingerile. Într-un cuvânt,
libertatea fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce el crede că este adevărat.
Numeroase probleme ridică însă libertatea religiei, din cauza consecinţelor sociale şi
individuale pe care le are religia. Importanţa libertăţii religioase şi specificul acesteia se pot deduce
chiar din formularea celor două acte normative menţionate anterior, unde majoritatea clauzelor tind să
reglementeze chiar această libertate.

Protecţia libertăţii religiei în Constituția României

I. Reglementarea principală : articolul 29
Reglementarea constituţională a libertăţii religiei, în cadrul mai larg al libertăţii opiniei, este
puternic influenţată de tratatele internaţionale privind drepturile omului, în special de art. 9 al
Convenţiei europene a drepturilor omului, influenţă care este întărită de rolul pe care, cel puţin formal,
îl are Convenţia în sistemul naţional de drept.
Articolul 29 din legea fundamentală română constituie un dispozitiv constituţional relativ
complet şi potenţial destul de protector pentru libertatea religioasă. Sunt garantate : libertatea
credinţelor religioase şi dreptul fiecăruia de a-şi alege religia, libertatea de organizare a cultelor în
conformitate cu propriile statute, autonomia cultelor faţă de stat dar şi sprijinul acestuia din urmă,
inclusiv pentru asistenţa religioasă în armată, în spitale, în orfelinate, în azile sau în penitenciare. În
fine, este consfinţit dreptul părinţilor să asigure, potrivit propriilor lor convingeri, educaţia copiilor lor
minori.
 O problemă care ar putea apărea în ceea ce priveşte art. 29 din Constituţie de referă la
ambiguitatea alineatului 4 care reglementează relaţiile dintre culte „În relaţiile dintre culte sunt
interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.” Or, acţiunile de prozelitism
care au fost validate de către Curtea europeană ca fiind inerente dreptului de a-şi schimba religia, în
cazul unei jurisprudenţe interne mai puţin liberale ar putea fi relativ uşor catalogate ca « acţiuni de
învrăjbire religioasă » interzise de acest text constituţional.
II. Alte norme constituţionale incidente
Alături de articolul 29, în Constituţia României există şi alte norme care, cel puţin indirect,
contribuie la protecţia libertăţii religioase. Astfel este interzisă utilizarea ca şi criteriu de discriminare a
opţiunii religioase. Conform art. 4 (2) „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor
săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.” Această dispoziţie este completată de art. 16 (1)
potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.”
În ceea ce priveşte educaţia religioasă aceasta este în principiu garantată de către stat în primul
rând prin organizarea de ore de religie în cadrul învăţământului public dar şi prin asigurarea autonomiei
învăţământului confesional. Potrivit art. 32 (7) din legea fundamentală «Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul
religios este organizat şi garantat prin lege. »
Cu toate acestea, chiar în condiţiile garantării învăţământului religios în şcolile de stat, în general, aşa
cum vom vedea mai jos, este conservat dreptul părinţilor la educarea copiilor lor minori potrivit
propriilor convingeri. Pe lângă textul art. 29 (6) menţionat mai sus, constituţia mai prevede şi dreptul
părinţilor de a asigura educaţia copiilor în art. 48 (1) «Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.»

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia libertăţii religioase

Dar aceste norme constituţionale ar rămâne o simplă formă fără fond dacă nu ar fi dublate de o
jurisprudenţă creatoare care să le aplice în cazurile concrete. În general în România normele
constituţionale sunt apărate de către Curtea constituţională care poate exercita asupra legilor şi a altor
acte cu caracter normativ un control de constituţionalitate destul de extins aceasta fiind denumită
«garantul supremaţiei Constituţiei » (art. 142-1). Până în prezent Curtea constituţională a avut puţine
ocazii să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor acte normative prin raportare la art. 29 din
Constituţie. De altfel numărul relativ mic al unor astfel de procese se observă şi la nivelul instanţei
europene care s-a pronunţat pentru prima dată pe fond în anul 1993 cu ocazia afacerii Kokkinakis.
În continuare, pentru a ilustra modul de apărare a libertăţii religiei de către instanţa română de
contencios constituţional, am ales două categorii de decizii ale acesteia, prima referitoare la
învăţământul religios obligatoriu iar a doua referitoare la recunoaşterea unor culte interzise în mod
abuziv de regimul totalitar dinainte de 1989.
I. Jurisprudenţa referitoare la predarea orelor de religie în şcolile publice
În anul 1995 a fost adoptată de către Parlament Legea învăţământului nr.84/1995 care în
articolul 9 dispunea: „Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca
disciplină şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial
este opţională, iar în învățământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau
al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.”
Cu privire la acest text de lege a fost declanşat controlul de constituţionalitate a priori de către
un grup se parlamentari care au sesizat Curtea constituţională. În esenţă ei au susţinut că aduce atingere
art. 1(3) din Constituţie privind „libera dezvoltare a personalităţii umane”, art. 26 (2) care prevăd că
„persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, ale art. 29 (1), (2) şi (6) privind libertatea
conştiinţei şi ale art. 45 (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor
pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
În continuare ne vom referi la considerentele Deciziei nr. 72 din 18 iulie 1995 pronunţate în
speţă numai în ceea ce priveşte analiza constituţionalităţii în raport de libertatea de conştiinţă.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a constituţionalităţii art. 9 (1) din Legea
învăţământului, Curtea reaminteşte că potrivit art. 20 (1) din Constituţie, normele acesteia trebuie să fie
interpretate în acord cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice precum şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
În continuare Curtea remarcă faptul că textul atacat permite totuşi o interpretare conformă cu
art. 29 din Constituţie precum şi cu tratatele internaţionale menţionate. Dreptul de a alege menţionat în
acest text semnifică şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă iar alegerea cu acordul
părintelui sau tutorelui legal instituit asigură dreptul reprezentanţilor legali ai copilului de a decide,
potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educaţia copiilor minori, ca expresie a autorităţii părinteşti.
Introducerea în învăţământul primar a religiei, ca disciplină obligatorie, nu înseamnă obligativitatea
religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor
minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura art. 9 (1)
rezultă că „obligativitatea” priveşte includerea religiei ca disciplină în planurile de învăţământ, iar nu
urmarea cursurilor respective de către elevi, religia sau confesiunea rămânând să fie alese sau nu.
În concluzie Curtea stabileşte că prevederile atacate sunt constituţionale numai dacă se respectă,
conform art. 29 (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor a căror răspundere le revine.
Trebuie menţionat că, de multe ori, Curtea a optat pentru această tehnică, şi anume stabilirea
unei interpretări obligatorii pentru un text de lege, interpretare care să-l pună în acord cu Constituţia. A
preferat să facă acest lucru decât să declare textul respective neconstituţional. Din punct de vedere
practic, al aplicării normei respective, efectele sunt aceleaşi, dispoziţiile constituţionale fiind respectate.
Această interpretare este în acord nu numai cu dispoziţiile constituţionale privind apărarea
dreptului părinţilor la educarea copiilor lor minori, ci şi cu dispoziţiile convenţionale în materie,
respectiv art. 2 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Această jurisprudenţă a instanţei de control constituţional nu a rămas fără ecou în mediile
politice româneşti, astfel încât în anul 1999, în forma republicată a Legii învăţământului nr.84/1995
textul din legea învăţământului a fost modificat substanţial, în noua reglementare fiind eliminat
caracterul obligatoriu al orelor de religie: „Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal
si profesional includ religia ca disciplina școlară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul
părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea. La solicitarea scrisa a
părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz
situația școlară se încheie fără aceasta disciplina. In mod similar se procedează si pentru elevul căruia,
din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina.”
II. Jurisprudenţa referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor de cult ce aparţinuseră Bisericii Greco-
catolice
1. Contextul social
O altă jurisprudenţă interesantă dezvoltată de Curtea Constituţională în material libertăţii
religiei o reprezintă deciziile referitoare la problema lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale ce
aparţinuseră Bisericii greco-catolice din România. Până după al doilea război mondial această biserică
a avut un rol religios, cultural şi politic important, în special în Transilvania. Autonomia sa faţă de stat
era accentuată şi de împrejurarea că, din punct de vedere ierarhic, era subordonată direct Papei, aşadar
unei autorităţi externe.
Este evident că această biserică influentă şi autonomă faţă de stat constituia un real pericol
pentru tendinţele hegemonice ale regimului totalitar comunist instalat în România începând cu 6 martie
1946. Printr-un Decretul nr.358/1948, această biserică a fost declarată ilegală, preoţii acesteia au fost
arestaţi iar bunurile ei au fost fie naţionalizate, fie date în administrarea bisericii ortodoxe. După
Revoluţia din decembrie 1989 şi prăbuşirea regimului comunist, existenţa Bisericii Greco-Catolice a
fost recunoscută oficial prin Decretul-lege nr.9/1989 şi s-au luat unele măsuri reparatorii prin Decretul-
lege nr.129/1990. Prin acest act normativ a fost recunoscută oficial această biserică, ea organizându-se
şi funcţionând în conformitate cu regimul general al cultelor religioase din România. Cu privire la
patrimoniul acestei biserici s-a decis restituirea cvasitotalităţii bunurilor confiscate în anul 1948 şi
aflate în 1990 în proprietatea statului român.
O situaţie delicată prezentau lăcaşurile de cult şi casele parohiale ce după 1948 nu au rămas în
proprietatea statului, ci au fost trecute în proprietatea bisericii ortodoxe. Statul nu putea dispune cu
privire la ele fără a risca proteste din partea credincioşilor ortodocşi. Nefiind pregătite să-şi asume acest
risc, autorităţile române au lăsat reglementarea situaţiei juridice a acestor bunuri în sarcina exclusivă a
reprezentanţilor celor două culte. Art. 3 din Decretul-lege nr.129/1990 prevedea că situaţia juridică a
acestor bunuri se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţi clericali ai celor două
culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Acest articol stabilea un organ special competent să se pronunţe asupra situaţiei juridice a
acestor bunuri, comisia mixtă formată din reprezentanţii celor două culte, precum şi un criteriu pe care
acest organ trebuie să-l ia în considerare, anume voinţa majorităţii credincioşilor din comunităţile unde
se află aceste bunuri.
Sistemul adoptat de legiuitor nu a dovedit nici un fel de eficienţă practică, el fiind blocat încă de
la început. Pe de o parte, constituirea şi funcţionarea acestor comisii nu a fost reglementată şi, date fiind
interesele contradictorii, era puţin probabil să ajungă la o hotărâre comună. Astfel, din punct de vedere
strict procedural aceste comisii nu puteau funcţiona. Pe de altă parte, criteriul legal instituit, opţiunea
majorităţii credincioşilor, este net în favoarea bisericii ortodoxe, din moment ce în perioada totalitară
cei mai mulţi credincioşi greco-catolici trecuseră la ortodoxie.
2. Sesizarea Curţii Constituţionale
În aceste condiţii, restituirea imobilelor de cult aflate încă în proprietatea bisericii ortodoxe era
practic imposibil de realizat. Această situaţie punea astfel probleme nu numai în ceea ce priveşte
respectarea dreptului de proprietate asupra imobilelor respective ci şi în ceea ce priveşte respectarea
libertăţii cultului. Este evident că, fiind vorba de imobile destinate celebrării cultului, problema
respectării acestui ultim drept se punea cu acuitate, aceasta cu atât mai mult cu cât în multe parohii
Biserica greco-catolică nu dispunea de alte biserici.
Drept urmare, multe parohii greco-catolice, văzând imposibilitatea dobândirii dreptului de
proprietate în condiţiile descrise mai sus au introdus în justiţie acţiuni în revendicare potrivit
principiilor de drept comun reglementate de codul civil. Acestor acţiuni, comunităţile ortodoxe le-au
opus excepţia neîndeplinirii procedurii prevăzută de art. 3 din legea specială. În acest cadrul procesual,
reclamantele, parohiile greco-catolice, au ridicat excepţii de neconstituţionalitate a art. 3 din decretul-
lege nr.129/1990, excepţii asupra cărora s-a pronunţat Curtea constituţională prin diferite decizii.
3. Argumentele autoarelor excepţiilor de neconstituţionalitate
În mod esenţial în cadrul acestei proceduri speciale, reclamantele au susţinut printre altele că
acest text din legea specială încalcă mai multe drepturi fundamentale.
În primul rând, încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut în art. 21 din Constituţie.
Episcopiile reclamante susţineau că textul de lege atacat constituie o îngrădire a acestui drept întrucât
condiţionează accesul la instanţă de pronunţarea prealabilă a unei hotărâri a comisiei mixte formată din
reprezentanţii celor două culte. Or, legea respectivă nu reglementează în nici un fel procedura de
constituire a unei astfel de comisii, astfel încât, dacă una dintre cele două părţi cu interese contrare
refuză să coopereze, comisia nu se poate constitui şi implicit nici nu poate fi promovată o acţiune în
justiţie pentru apărarea dreptului de proprietate asupra bunului. În plus, comisia respectivă, dacă s-ar
constitui, ar putea decide numai având în vedere criteriul voinţei majorităţii credincioşilor din unitatea
administrativă respectivă. Însă, în toate cazurile, cetăţenii de religie ortodoxă sunt net superiori numeric
celor de religie Greco-catolică. Condiţionând în acest mod promovarea unei acţiuni în revendicarea
bunurilor religioase, reclamantele au considerat că textul de lege atacat încalcă principiul liberului
acces la justiţie.
În al doilea rând, textul atacat cu excepţia de neconstituţionalitate încălca dreptul de proprietate,
consacrat de fostul art. 41 (actual 44) din Constituţie, întrucât imposibilitatea apărării în instanţă a
dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu înseamnă violarea acestui drept.
În al treilea rând, în opinia reclamantelor, art. 3 din Decretul-lege nr.129/1990 nu încalcă numai
dreptul de liber acces la justiţie şi dreptul de proprietate ci şi libertatea de conştiinţă apărată, aşa cum
am arătat, de art. 29 din legea fundamentală. Potrivit reclamantelor lăcaşul de cult este de esenţa
cultului pentru că acolo se celebrează cultul şi tot acolo se întâlnesc aderenţii cultului respectiv, fără
aceste imobile fiind imposibil să se practice cultul.
Am menţionat susţinerile reclamantelor nu numai cu privire la libertatea religiei ci şi cu privire
la accesul la justiţie şi la dreptul de proprietate întrucât cele trei drepturi fundamentale sunt strâns
legale, soluţia adoptată de instanţa de contencios constituţional cu privire la unul dintre ele având
influenţă asupra celorlalte.
4. Considerentele deciziilor Curţii Constituţionale
Cu privire la pretinsa încălcare a liberului acces la justiţie, Curtea constituţională a decis că
această susţinere nu este întemeiată. În opinia Curţii, procedura instituită de art. 3 nu ar încălca
principiul liberului acces la justiţie, aceasta având doar un caracter prealabil unui eventual proces.
De asemenea, potrivit instanţei de contencios constituţional, nu s-ar putea susţine că articolul în
cauză ar constitui o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantelor din moment ce acest drept
pretins de către reclamante trebuie comparat cu dreptul de proprietate al pârâtei biserica ortodoxă, drept
de proprietate ce rezultă din lege, adică din Decretul nr.358/1948. Chiar dacă acesta a fost abrogat în
1990, efectele sale anterioare acestei date ar trebui menţinute, orice interpretare contrară fiind o
încălcare a principiului neretroactivităţii legii, principiu de ordin constituţional.
În plus, Curtea constituţională susţine că norma atacată pentru neconstituţionalitate nu ar
încălca nici libertatea de conştiinţă apărată de art. 29 din legea fundamentală, din contră ar fi în perfectă
concordanţă cu acesta. Bunurile strict religioase precum bisericile şi casele parohiale sunt destinate
uzului public al credincioşilor, astfel încât retrocedarea lor ar putea avea loc decât cu respectarea
principiului libertăţii cultelor religioase.
Restituirea lăcaşurilor de cult utilizate în prezent de către credincioşii ortodocşi ar însemna
împiedicarea acestora de a-şi manifesta religia, astfel încât s-ar încălca „prevederile art. 29 din
Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale – cult ca
asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat.” În plus, în opinia Curţii, această
măsură ar însemna şi încălcarea dispozițiilor constituţionale ce reglementează raporturile dintre culte.
În aceste condiţii Curtea crede că textul atacat nu ar reprezenta altceva decât o aplicare a
principiului autonomiei cultelor faţă de stat, consacrat de art. 29 (5) din Constituţie. În opinia instanţei
de contencios constituţional, statul nu numai că nu poate dispune retrocedarea imobilelor respective
pentru a nu aduce atingere libertăţii de conştiinţă a credincioşilor ortodocşi, aşa cum am arătat mai sus,
dar nu este autorizat nici cel puţin să exercite un arbitraj între cele două culte, tocmai datorită
autonomiei acestora. Mai mult decât atât, utilizarea de către textul de lege atacat a criteriului majorităţii
pentru determinarea sorții juridice a bunurilor în litigiu nu ar constitui decât o aplicare a art. 1(3) din
Constituţie potrivit căruia România este un stat democratic. „Reconstituirea dreptului nu se poate face
în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, ţinând seama de voinţa
credincioşilor majoritari în prezent.”
Astfel, instanţa de contencios constituţional, prin mai multe decizii, şi-a conturat o jurisprudenţă
constantă în sensul respingerii acestor excepţii de neconstituţionalitate, ceea ce a determinat, practic,
imposibilitatea valorificării în instanţă a drepturilor Bisericii greco-catolice asupra imobilelor de cult şi
implicit imposibilitatea exercitării cultului în cadrul acestor imobile.
5. Analiza critică a deciziilor Curţii Constituţionale în materie
Considerăm că bunurile în litigiu nu constituie o excepţie de la principiul liberului acces la
justiţie şi că instanţele judecătoreşti sunt singurele în măsură să decidă, în ultimă instanţă, în acest tip
de litigii în măsura în care părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă.
În primul rând, prin aceste acţiuni în revendicare reclamantele tindeau să-şi apere un drept cu
caracter civil, dreptul de proprietate. Indiferent de natura bunurilor ce constituie obiectul dreptului de
proprietate, instanţele de judecată dispun de o competenţă generală în materie. Mai mult decât atât,
utilizarea criteriului majorităţii în domeniul protecţiei juridice a dreptului de proprietate nu pare a fi cea
mai fericită soluţie. Potrivit opiniei separate a judecătorului Miklos Fazakas la decizia nr. 127 din 16
noiembrie 1994, prin aplicarea acestui criteriu, „Biserica Greco-catolică ar pierde proprietăţile sale
pentru unicul motiv că numărul credincioşilor săi este inferior celor ortodocşi. Proprietatea este o
noţiune juridică independentă de numărul părţilor, se dobândeşte prin titlu juridic valabil, este
opozabilă erga omnes, în sensul art. 480 din Codul civil.”
În al doilea rând, imposibilitatea reclamantelor de a acţiona în justiţie pentru apărarea dreptului
de proprietate pe care îl invocă asupra bunurilor în litigiu poate pune câteva probleme cu privire la
apărarea libertăţii de conştiinţă. Este evidentă strânsa legătură dintre libertatea religiei în sensul de
posibilitate a practicării cultului şi dreptul de proprietate asupra imobilelor de cult. În aceste condiţii
statul nu poate să se ascundă după principiul autonomiei cultelor şi să nu arbitreze, prin intermediul
instanţelor judecătoreşti, conflictele dintre acestea. Autonomia cultelor nu exclude nicidecum protecţia
jurisdicţională pe care statul trebuie să o acorde drepturilor fiecărei persoane fie că este vorba de o
entitate religioasă sau de un simplu particular. „…unul dintre mijloacele de exercitare a dreptului de
manifestare a religiei, mai ales pentru o comunitate religioasă, în considerarea dimensiunii sale
colective, este posibilitatea de a asigura protecţia jurisdicţională a comunităţii, a membrilor şi a
bunurilor sale, astfel încât articolul 9 trebuie avut în vedere nu numai prin prisma art. 11, ci în egală
măsură şi prin prisma art. 6.” (Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001, pronunţată în cazul Mitropolia
Basarabiei şi alţii contra Moldovei)
De altfel, după epuizarea căilor de recurs interne, unele dintre parohiile greco-catolice au sesizat
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Neutralitatea statului şi autonomia organizaţiilor religioase impuse de art. 9 din Convenţie –

limită a libertăţii de asociere în sindicate. Hotărârea Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva
României (Marea Cameră)
În Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun contra României, Curtea europeană a avut ocazia să se
pronunţe asupra corelaţiei dintre art. 9 şi art. 11 din Convenţie, şi anume dintre autonomia cultelor,
aspect al libertăţii religioase şi dreptul la liberă asociere. După ce Camera a reţinut că exista o încălcare
a libertăţii de asociere prin nerecunoaşterea de către statul român a sindicatului constituit de 32 de
preoţi ortodocşi din parohiile Mitropoliei Olteniei, majoritatea aparţinând Arhiepiscopiei Craiovei,
împreună cu trei salariaţi neclericali ai aceleiaşi arhiepiscopii, reuniţi în adunare generală, Marea
Cameră a hotărât definitiv că nu există o încălcare a libertăţii de asociere. Pentru a ajunge la această
concluzie, Marea Cameră a dezvoltat un raţionament centrat în principal pe neutralitatea statului faţă de
cultele religioase, aspect al libertăţii religioase, precum şi pe autonomia cultelor, ce cade şi ea sub
incidenţa art. 9 din Convenţie. Vom reda în continuare considerentele relevante din hotărâre.
Astfel, mai întâi s-a reţinut că „le revine instanţelor naţionale sarcina să se asigure că, în cadrul
organizaţiilor religioase, atât libertatea de asociere, cât şi autonomia cultelor se pot exercita cu
respectarea dreptului în vigoare, inclusiv a Convenţiei. În ceea ce priveşte ingerinţele în exercitarea
dreptului la libertate de asociere, din art. 9 din Convenţie decurge dreptul cultelor de a avea o opinie
proprie asupra activităţilor colective ale membrilor lor care ar putea ameninţa autonomia lor şi că
această opinie trebuie, în principiu, să fie respectată de autorităţile naţionale. Cu toate acestea, nu este
suficient ca o organizaţie religioasă să susţină existenţa unei atingeri reale sau potenţiale a autonomiei
sale pentru a asigura conformitatea cu cerinţele art. 11 din Convenţie a oricărei ingerinţă în dreptul la
libertate sindicală al membrilor ei. Aceasta mai trebuie să demonstreze, în lumina circumstanţelor
specifice cauzei, că riscul invocat este real şi grav, că respectiva ingerinţă în exercitarea libertăţii de
asociere nu depăşeşte ce este necesar pentru îndepărtarea lui şi că nu serveşte unui scop străin de
exercitarea autonomiei organizaţiei religioase. Instanţele naţionale sunt cele care trebuie să se asigure
de acest lucru, efectuând o examinare aprofundată a circumstanţelor cauzei şi o punere în balanţă
detaliată a intereselor divergente aflate în joc (...)”.
Mai apoi, Marea Cameră a statuat că deşi „în situaţii precum cea din prezenta cauză, care
necesită o punere în balanţă a intereselor private divergente sau a diferitelor drepturi apărate de
Convenţie, statul beneficiază în general de o amplă marjă de apreciere”, totuşi „soluţionarea cererii nu
poate să difere, în principiu, după cum cererea a fost adresată Curţii în temeiul art. 11 din Convenţie de
către persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul libertăţii de asociere, ori în temeiul art. 9 şi 11 din
Convenţie de către organizaţia religioasă care se consideră victima unei atingeri aduse dreptului său la
autonomie”. S-a arătat totodată că „chiriarhul, care se opunea acestei recunoaşteri, a susţinut că
obiectivele prevăzute în statutul sindicatului erau incompatibile cu obligaţiile asumate de preoţi în
temeiul hirotoniei lor şi al jurământului faţă de chiriarh (...) considera că apariţia în structura Bisericii a
unui asemenea organism nou ar fi adus o gravă atingere libertăţii cultelor de a se organiza conform
propriilor tradiţii, iar constituirea sindicatului ar fi fost aşadar susceptibilă să repună în discuţie
structura ierarhică tradiţională a Bisericii, de unde necesitatea, în opinia sa, de a limita libertatea
sindicală revendicată de sindicatul reclamant”
Astfel, „Având în vedere diversele argumente invocate în faţa instanţelor naţionale de către
reprezentanţii Arhiepiscopiei Craiova, Curtea apreciază că tribunalul putea considera, în mod rezonabil,
că o decizie de admitere a cererii de înscrierii sindicatului ar fi constituit un risc real pentru autonomia
organizaţiei religioase respective”, aspect cu privire la care Curtea a reţinut că „în România, fiecare cult
are dreptul de a adopta propriul statut şi, astfel, de a decide liber atât modul de funcţionare şi de
recrutare a personalului, cât şi raporturile pe care le menţine cu personalul său clerical (...). Principiul
autonomiei organizaţiilor religioase reprezintă cheia de boltă a relaţiilor dintre statul român şi cultele
recunoscute pe teritoriul său, inclusiv Biserica Ortodoxă Română (...) membrii clerului ortodox român,
deci inclusiv preoţii membri ai sindicatului reclamant, îşi desfăşoară activităţile în temeiul jurământului
depus la hirotonie, al angajamentului luat faţă de chiriarh şi al deciziei acestuia, deoarece Biserica
Ortodoxă Română a optat să nu transpună în statutul său dispoziţiile dreptului muncii relevante în
materie, opţiune confirmată printr-o hotărâre de guvern în numele respectării principiului autonomiei
cultului”.
În acest context, s-a apreciat că „hotărârea instanţei de respingere a cererii de înscriere a
sindicatului în numele respectării autonomiei cultelor nu pare a fi nerezonabilă în opinia Curţii, având
în vedere mai ales rolul statului în păstrarea acestei autonomii”, întrucât „obiectivele urmărite de
sindicatul reclamant în statutul său (...) constau în special în a promova libera iniţiativă, concurenţa şi
libertatea de exprimare a membrilor săi, în a asigura participarea în cadrul Sfântului Sinod a unui
membru al sindicatului, în a solicita de la Arhiepiscopie prezentarea unui raport financiar anual şi în a
folosi greva ca mijloc de apărare a intereselor membrilor săi.”
În ce priveşte neutralitatea statului faţă de religii, s-au menţinut aprecierile dintr-o mai veche
jurisprudenţă a Curţii, conform cărora Curtea a subliniat „rolul statului în calitate de organizator neutru
şi imparţial al practicării religiilor, cultelor şi credinţelor” şi a precizat că „acest rol contribuie la
asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între
grupări opuse”, adugând că „Respectarea autonomiei comunităţilor religioase recunoscute de stat
implică, în special, acceptarea de către acesta a dreptului comunităţilor respective de a reacţiona în
conformitate cu propriile reguli şi interese faţă de eventualele mişcări disidente care ar apărea în
interiorul lor şi ar putea prezenta un pericol pentru coeziunea, imaginea sau unitatea lor”, ceea ce
implică, pe cale de consecinţă, că „Autorităţile naţionale nu au (...) sarcina de a se erija într-un arbitru
între organizaţiile religioase şi diferitele entităţi disidente care există ori s-ar putea înfiinţa în sfera
acestora.”.
Împărtăşind opinia Guvernului, Marea Cameră a conchis că „prin respingerea cererii de
înscriere a sindicatului reclamant, statul nu a făcut decât să se abţină de la implicarea sa în organizarea
şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, respectând astfel obligaţia de neutralitate pe care i-o
impune art. 9 din Convenţie.”
Cu privire la analiza necesităţii într-o societate democratică a respingerii de către tribunal a
cererii de înscrierii a sindicatului, dacă în hotărârea camerei se apreciase că “tribunalul nu a ţinut
suficient seama de toate argumentele relevante, invocând pentru respingerea cererii de înscriere a
sindicatului doar motive de ordin religios bazate pe prevederile Statutului Bisericii”. Marea Cameră
„nu subscrie la această concluzie”, precizând că “tribunalul a respins cererea de înscriere a sindicatului
reclamant după ce a constatat că cererea acestuia nu întrunea cerinţele din Statutul Bisericii deoarece
membrii acestuia nu respectaseră procedura specială prevăzută pentru înfiinţarea unei asociaţii” şi
considerând că „tribunalul nu a făcut decât să aplice principiul autonomiei organizaţiilor religioase:
respingerea, de către acesta, a cererii de înscriere a sindicatului reclamant ca urmare a nerespectării
condiţiei de obţinere a aprobării chiriarhului era o consecinţă directă a dreptului cultului religios
respectiv de a se organiza liber şi de a funcţiona conform prevederilor propriului statut.”
Marea Cameră a adăugat: „sindicatul reclamant nu a indicat niciun motiv care să justifice lipsa
unei cereri oficiale de aprobare adresată chiriarhului. Cu toate acestea, instanţele naţionale au atenuat
omisiunea obţinând opinia Arhiepiscopiei Craiovei şi efectuând examinarea motivelor invocate de
aceasta. Tribunalul a concluzionat, subscriind la motivele prezentate de Arhiepiscopia Craiovei, că dacă
ar încuviinţa constituirea sindicatului, structurile consultative şi deliberative prevăzute de Statutul
Bisericii ar fi înlocuite sau constrânse să colaboreze cu un nou organism – sindicatul - străin de tradiţia
Bisericii şi de normele canonice în materie de consultare şi luare a deciziei. Controlul efectuat de
tribunal a permis astfel să se verifice că riscul invocat de autorităţile bisericeşti era probabil şi grav, că
motivele prezentate de acestea nu serveau unui scop străin de exercitarea autonomiei cultului respectiv
şi că respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant nu depăşea ceea ce era necesar pentru
eliminarea acestui risc. Într-un mod mai general, Curtea constată că Statutul Bisericii Ortodoxe
Române nu prevede nicio interdicţie absolută pentru membrii clerului de a constitui sindicate pentru
apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime. Nu există aşadar nicio piedică pentru membrii
sindicatului reclamant de a se bucura de dreptul lor garantat prin art. 11 din Convenţie înfiinţând o
asociaţie ale cărei obiective ar fi compatibile cu Statutul Bisericii şi care nu ar pune la îndoială
structura ierarhică tradiţională a Bisericii şi modul în care sunt luate deciziile în cadrul acesteia. Curtea
observă că, pe de altă parte, membrii sindicatului reclamant au posibilitatea de a adera liber la oricare
dintre asociaţiile care există în prezent în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi care au fost autorizate de
instanţele naţionale şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu cerinţele Statutului Bisericii (...).
Curtea ia act de marea diversitate a modelelor constituţionale care reglementează, în Europa, relaţiile
dintre state şi culte. Ţinând seama de inexistenţa unui consens la nivel european asupra acestei
chestiuni (...) Curtea consideră că marja de apreciere a statului este mai amplă în acest domeniu şi
include dreptul de a recunoaşte sau nu, în cadrul comunităţilor religioase, organizaţii sindicale ce
urmăresc scopuri de natură a putea împiedica exercitarea autonomiei cultelor”.
În concluzie, „respingerea de către tribunal a cererii de înscriere a sindicatului reclamant nu a
depăşit marja de apreciere de care beneficiază autorităţile naţionale în materie şi, prin urmare, nu este
disproporţionată.”

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este definiţia adoptată de doctrină cu privire la libertatea de conştiinţă?
Răspuns:
Libertatea de conştiinţă a fost definită în doctrină ca libertatea fiecărui individ să adopte atitudinea
intelectuală pe care o doreşte, să–şi exprime şi să-şi susţină convingerile. Într-un cuvânt, libertatea
fiecărui om de a gândi şi de a spune ceea ce el crede că este adevărat.
2. Ce norme sunt incidente în Constituţia României cu privire la protejarea libertăţii religiei? Dar la
nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului?
3. Precizaţi care sunt aspectele juridice esenţiale referitoare la predarea orelor de religie în şcolile
publice.
4. Precizaţi care sunt aspectele juridice esenţiale referitoare la dreptul asupra lăcaşurilor de cult ce au
aparţinut Bisericii Greco-Catolice.
5. Precizaţi coordonatele neutralităţii statului faţă de culte şi ale autonomiei acestora, astfel cum rezultă
din Hotărârea Marii Camere în Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun contra României.

II. EXERCIŢII
1. În Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României:
a) Marea Cameră a apreciat că statul român a depăşit limitele marjei de apreciere prin refuzul
înregistrării sindicatului în numele autonomiei cultului ortodox
b) Camera a apreciat că statul român a depăşit limitele marjei de apreciere prin refuzul înregistrării
sindicatului în numele autonomiei cultului ortodox
c) Marea Cameră a apreciat că ingerinţa adusă libertăţii de asociere în sindicat a fost disproporţionată în
raport de scopul urmărit
d) hotărârea Marii Camere a stabilit că statul român nu a efectuat o ingerinţă disproporţionată în
libertatea sindicală
2. Libertatea de conştiinţă şi de religie implică, în opinia instanţei europene, exprimată în
Hotărârea Marii Camere pronunţată în Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României:
a) imposibilitatea pentru stat de a respinge cererea de înscriere a sindicatului invocând doar motive de
ordin religios
b) obligaţia statului de aplicare a principiului autonomiei organizaţiilor religioase
c) obligaţia statului de respectare a dreptului cultului religios de a se organiza liber şi de a funcţiona
conform prevederilor propriului statut.
3. Conform Convenţiei, libertatea de manifestare a convingerilor sau a religiei:
a) nu poate fi restrânsă, dat fiind caracterul intim al acestora.
b) poate fi restrânsă doar prin lege parlamentară.
c) poate fi restrânsă numai dacă restrângerea este necesară într-o societate democratică şi dacă este
făcută prin lege.
d) se face individual, dat fiind caracterul intim al convingerilor de orice fel, inclusiv religioase.
e) se exercită şi în colectiv

MODULUL VIII
Libertatea de exprimare (art. 10 din Convenție, art. 30-31 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Limitele libertăţii de exprimare
3. Limitarea libertăţii de exprimare prin norme penale: studiu de caz privind fostele infracţiuni de
insultă şi calomnie
4. Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea controlului de
proporţionalitate
5. Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Andreescu împotriva României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Andreescu-
impotriva-Romaniei.pdf
2. Hotărârea Cumpănă şi Mazăre împotriva României (Marea Cameră),
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122849
3. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 225-242, 268-274

Consideraţii generale
Libertatea de exprimare reprezintă una dintre condiţiile primordiale pentru existenţa unei
societăţi democratice. Ea a fost proclamată cu acest titlu atât în dreptul intern la cel mai înalt nivel cât
şi în dreptul european al drepturilor omului.
În articolul 30 consacrat acestei libertăţi, legea fundamentală prevede că «Libertatea de
exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai,
prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.»
Această garantare a libertăţii de exprimare este tradiţională în dreptul constituţional românesc.
Principiul, stabilit de Constituţia din 1866, a fost preluat aproape ad litteram de Constituţia din 1923.
Chiar constituţia autoritară din 1938 proclamă, într-o formă mai atenuată însă, libertatea de exprimare.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră această libertate în articolul 10 § 1: «Orice
persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de
a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.».
Importanţa acestei libertăţi se poate analiza pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, ca libertate
individuală, ea reprezintă, în mod evident, o condiţie necesară pentru dezvoltarea şi activitatea fiecărui
individ, mijlocul de care dispune acesta pentru a face cunoscute celorlalţi propriile gânduri, opinii sau
sentimente. Din această perspectivă ea este o condiţie de exerciţiu pentru celelalte libertăţi, cum ar fi
libertatea de asociere sau libertatea de conştiinţă. Pe de altă parte, la nivel social, libera exprimare, cu
toate componentele sale menţionate în textele ce o consacră, reprezintă una dintre condiţiile existenţei
unei societăţi democratice. Nu se poate vorbi de o astfel de societate fără ca cetăţenii care o compun să
nu poată să-şi exprime în mod public opiniile cu privire la treburile publice şi fără ca ei să fie informaţi
prin mass-media despre activităţile celor pe care i-au mandatat, prin intermediul votului, să se ocupe de
bunul mers al comunităţii. «Această libertate fundamentală favorizează exprimarea şi difuzarea
gândurilor. Ea are un rol incontestabil căci poate influenţa formarea curentelor de opinie. În acest sens,
nu poate exista o democraţie veritabilă fără cetăţeni informaţi corect şi suficient.» Din această ultimă
perspectivă, problema libertăţii de exprimare se pune cu şi mai multă acuitate în perioada alegerilor.
Pentru toate aceste motive, libertatea de exprimare trebuie să fie principiul unei societăţi
deschise. Nefiind un drept absolut, evident că şi de la acest principiu pot exista derogări justificate, însă
limitele respective trebuie prevăzute expres de către lege şi trebuie să fie de strictă interpretare şi
aplicare. Numai astfel se poate vorbi de o veritabilă libertate de exprimare. Simpla sa proclamare nu
este suficientă. Chiar şi constituţiile din perioada comunistă au prevăzut libertatea de exprimare. Cu
toate acestea, este de notorietate că ea nu a existat în acea perioadă. Deci consacrarea constituţională
este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru ca libertatea de exprimare să existe cu adevărat.
A doua condiţie necesară pentru a putea vorbi de un astfel de drept fundamental este aplicarea şi
apărarea sa de către judecătorul intern, atât la nivelul instanţelor ordinare cât şi la nivelul instanţei de
contencios constituţional. Fără existenţa unei astfel de jurisprudenţe active care să facă aplicarea
principiului prevăzut de articolul 30 din legea fundamentală în vederea limitării tendinţelor autoritare
ale puterii publice, principiul libertăţii de exprimare riscă să devină o simplă formă fără fond.
 Limitele libertăţii de exprimare
Aşa cum am menţionat, există numeroase limitări ale principiului libertăţii de exprimare
prevăzute atât le nivel intern cât şi la nivel internaţional. Nu vom menţiona cu această ocazie decât
excepţiile specifice libertăţii de exprimare.
Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost consacrate de dreptul
pozitiv: cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi cele impuse de apărarea
interesului public. Această clasificare a fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima
categorie de excepţii fiind grupată în alineatul al şaselea al articolului 30 iar cea de-a doua în alineatul
al şaptelea al aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Există limitări ale libertăţii
de exprimare care nu pot fi încadrate cu certitudine în nici una dintre aceste două categorii.
În legătură cu prima categorie, Constituţia României prevede expres în articolul 31(6) că
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici
dreptul la propria imagine. Prevederile constituţionale au fost concretizate prin consacrarea de către
Codul penal a infracţiunilor de insultă (art. 205) şi calomnie (art. 206), norme recent abrogate prin
Legea nr.278/2006. De asemenea Convenţia permite, potrivit articolul 10 § 2, anumite restricţii ale
libertăţii de exprimare în vederea apărării reputaţiei sau a drepturilor altuia.
Acesta este şi motivul pentru care persoanele ce practică anumite profesii (medicii, avocaţii,
notarii) care le permit accesul la informaţii privitoare la viaţa privată a clienţilor lor, sunt ţinute de o
obligaţie de confidenţialitate. Spre exemplu, potrivit articolului 44 (2) din legea 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate
furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă
are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză”.
Pentru apărarea interesului public, Constituţia interzice în articolul 30 (7) «defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare
bunelor moravuri». În continuarea acestor prevederi constituţionale, Codul penal pedepseşte
comunicarea de informaţii false, ofensa adusă unor însemne, instigarea la discriminare, instigarea
publică şi apologia infracţiunilor, ultrajul, răspândirea de materiale obscene, propaganda pentru război.
Considerăm că unele dintre aceste infracţiuni au o formulare imprecisă, de natură să ducă,
printr-o interpretare extensivă, la lărgirea arbitrară a sferei lor de aplicare.
În continuarea aceluiaşi text constituţional Ordonanţa de urgenţă nr.31 din 13 martie 2002, prin
articolele 3, 4, 5 şi 6 stabileşte anumite infracţiuni, în scopul combaterii organizaţiilor şi manifestărilor
cu caracter fascist, rasist sau xenofob precum şi a promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Posibilitatea existenţei unor excepţii de la principiul libertăţii de exprimare având drept scop
apărarea unui interes general este prevăzută şi de Convenţie. Sunt autorizate derogările în vederea
protejării securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, siguranţei publice, sănătăţii sau moralei.
Există şi alte derogări de la principiul libertăţii de exprimare care cu greu pot fi încadrate în una
din cele două categorii menţionate mai sus. Astfel, în partea finală a articolului 10 § 2, Convenţia
prevede posibilitatea îngrădirii libertăţii de exprimare de către state pentru «garantarea autorităţii şi
imparţialităţii puterii judiciare». Sfera de aplicare a acestei dispoziţii este circumscrisă chiar de Curte :
«Termenii „putere judiciară” se referă la aparatul judiciar sau la sectorul judiciar al puterii, precum şi la
judecători în calitatea lor oficială. În ceea ce priveşte noţiunea de „autoritate a puterii judiciare”, ea
reflectă în special ideea că instanţele de judecată reprezintă organele îndreptăţite să analizeze drepturile
şi obligaţiile juridice şi să soluţioneze diferendele apărute în legătură cu acestea, că opinia publică le
consideră ca atare şi că aptitudinea lor de a-şi duce la îndeplinire această sarcină îi inspiră respect şi
încredere.» (Hotărârea din 29 martie 1979 pronunţată în cazul Sunday Times contra Regatului Unit)
Această prevedere protejează de asemenea drepturile părţilor în proces, care ar fi vătămate prin
transformarea procesului aflat pe rolul instanţei într-un „proces de presă”. (Steven Greer, Les
exceptions aux articles 8-11 de la Convention européenne des droits de l'homme, Éditions du Conseil
de l'Europe, 1997, p.36).
Excepţia respectivă priveşte pe de o parte domeniul judiciar al puterii din perspectiva
constituţională, importanţa sa în statul de drept şi, pe de altă parte drepturile procesuale ale părţilor.
Această prevedere convenţională este de aplicabilitate directă în dreptul român. Ea reprezintă o noutate
pentru sistemul judiciar românesc, unde grija pentru funcţionarea eficientă şi independentă a instanţelor
judecătoreşti nu reprezintă, din nefericire, o preocupare majoră a autorităţilor competente.
O altă derogare de la principiul libertăţii de exprimare, prevăzută expres în teza finală a
articolului 10 § 1 al Convenţiei se referă la posibilitatea pe care o au statele de a supune societăţile de
radio şi televiziune la un regim de autorizaţii prealabile. Această excepţie nu este impusă, însă, de
necesitatea de a proteja un interes public sau privat ci de constrângerile tehnice datorate numărului
limitat de frecvenţe hertziene.
Obligaţia de rezervă a funcţionarilor publici reprezintă, de asemenea, o limitare a libertăţii de
expresie a acestora în scopul protejării atât a intereselor persoanelor care se adresează autorităţilor
administrative ale statelor cât şi a intereselor generale ale societăţii. Această obligaţie a fost definită ca
fiind „datoria funcţionarului public ca , atunci când este chemat să-şi exprime în mod public opiniile,
să-şi măsoare cuvintele şi forma în care le exprimă.” (Jean-Marie Auby, Robert Ducos-Ader, Droit
administratif, Dalloz, 1986, p. 209) Dreptul pozitiv român pertinent pare a limita aplicarea acestei
obligaţii numai la opiniile politice ale funcţionarilor. Astfel, legea nr.188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici prevede în articolul 42: ”Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea
obligaţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.”

Limitarea libertăţii de exprimare prin norme penale: studiu de caz privind fostele infracţiuni
de insultă şi calomnie
Prin Legea nr. 278/2006 au fost abrogate expres articolele 205-207 din Codul penal care
prevedeau şi pedepseau infracţiunile de insultă şi de calomnie. Este fără îndoială un pas înainte în
consacrarea principiului libertăţii de exprimare, protecţia valorilor apărare de normele penale abrogate
urmând să fie făcută în viitor prin mijloace specifice dreptului civil, conform regulilor răspunderii
civile delictuale. Considerăm, însă, că, cel puţin deocamdată, prezenta secţiune referitoare la cele două
infracţiuni îşi menţine actualitatea pentru cel puţin trei motive. În primul rând există o jurisprudenţă
europeană relativ bogată cu privire la România în care aceasta a fost condamnată pentru limitarea
libertăţii de exprimare prin utilizarea acestor dispoziţii de drept penal. Înţelegerea acestor hotărâri ale
Curţii Europene nu este posibilă fără cunoaşterea în amănunt a dreptului intern pertinent precum şi a
practicii în materie a instanţelor penale naţionale. În al doilea rând, aşa cum am arătat, în continuare
eventualele excese ale dreptului la liberă exprimare vor putea fi reprimate prin mijloace de drept civil
întemeiate pe principiile răspunderii civile delictuale astfel încât valori precum demnitatea umană sau
viaţa privată să fie în continuare protejate. Din această perspectivă practica judiciară de până acum, mai
ales în ceea ce priveşte latura civilă a proceselor privind insulta şi calomnia, este deosebit de utilă în
înţelegerea viitoarei jurisprudenţe în materie. În fine, studiul aplicării acestor norme penale ne poate
ajuta în continuare în înţelegerea modului de funcţionare a presei şi a specificului acestei activităţi într-
o societate democratică.
Potrivit fostului articol 205 C.p., insulta reprezenta «atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură.» Calomnia era
«afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o
persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară, ori dispreţului public.» (fostul art. 206 C.p.) În principiu, în măsura în care era dovedită
existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una din cauzele expres prevăzute de
lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se mai putea apăra decât făcând proba verităţii
celor afirmate sau imputate, în condiţiile articolului 207 C.p., care constituia o „cauză de înlăturare a
infracţiunii”. Asistăm astfel la o răsturnare a sarcinii probei: dacă iniţial inculpatul se bucura de
prezumţia de nevinovăţie şi partea vătămată era ţinută să dovedească existenţa infracţiunii, ulterior
inculpatul era cel care trebuie să facă proba verităţii.
Trebuie precizat că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea
unui „interes legitim”. Or această noţiune a fost interpretată într-un mod restrictiv de către
jurisprudenţă. Astfel, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care
probarea unor astfel infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În acest
mod existenţa normelor penale menţionate, aşa cum le-am descris mai sus, dublate de prevederea unor
pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, erau de natură să aducă o limitare puternică
libertăţii de exprimare; existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.
Tot aici trebuie subliniată existenţa unor chestiuni de natură a îngreuna sau chiar a face
imposibilă aplicarea acestui mijloc de apărare care îl constituia proba verităţii.
În primul rând, mai ales în cazul presei, era dificil de stabilit de către ziarist veridicitatea
absolută a unor informaţii care îi parveneau. Chiar în măsura în care le verifica prin mai multe surse, el
nu putea fi absolut sigur de adevărul lor. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare în
masă de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu
care este adusă la cunoştinţa publicului, de foarte multe ori nu exista timpul necesar pentru ca ziaristul
să treacă la verificări detaliate înainte de publicare. În această situaţie era dificilă probarea, în sensul
procedural al termenului, a verităţii faptelor afirmate sau imputate. Astfel, dacă articolul 207 C.p. era
interpretat de fiecare dată în sensul că inculpatul era ţinut să dovedească în mod indubitabil că cele
afirmate sau imputate erau adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica.
Considerăm că o soluţie a problemei ar fi constituit-o interpretarea mai suplă a acestei norme penale de
către instanţele de judecată atunci când era vorba de mijloacele de informare în masă, datorită
condiţiilor specifice de activitate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din această
perspectivă ar fi trebuit considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că la data
publicării toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că
faptele afirmate erau adevărate.
O astfel de interpretare era nu numai necesară, aşa cum am arătat mai sus, dar şi posibilă din
perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului. Astfel, pe de o parte, norma prevăzută de
articolul 207 C.p. era o normă ce tindea să protejeze unele libertăţi fundamentale ale persoanei
(libertatea de exprimare şi libertatea individuală) şi de aceea ea trebuia interpretată într-un mod
extensiv, susceptibil de a atinge scopul avut în vedere de legiuitor. Pe de altă parte, libertatea de
exprimare constituie regula într-o societatea democratică. Interpretarea propusă ar fi dus la
consolidarea acestui principiu.
În al doilea rând, libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor
informaţii, în sensul strict al termenului, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru
acestea din urmă este evident că proba verităţii nu se putea aplica. Nu poţi demonstra judiciar adevărul
unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate.
În cazul fostei legislaţii privitoare la infracţiunile de insultă şi calomnie, aşa cum era ea
interpretată de către instanţele de judecată, dreptul român putea aduce atingeri libertăţii de exprimare
garantată de articolul 30 din Constituţie.
Pentru a ne forma o mai bună imagine asupra acestor aspecte ale sistemului juridic român se
impune o scurtă paralelă cu alte sisteme de drept precum şi o referire la jurisprudenţa pertinentă a
Curţii Europene a Drepturilor Omului. În dreptul francez, persoana acuzată de comiterea unei
infracţiuni de insultă sau de calomnie (prevăzute de articolul 29 din legea presei din 29 iulie 1881), în
situaţia în care s-a dovedit existenţa elementelor constitutive ale acestor infracţiuni, se poate apăra nu
numai încercând să facă proba verităţii ci şi dovedind buna sa credinţă. Noţiunea de bună-credinţă are
aici un înţeles special impus de jurisprudenţa în materie. Trebuie ca inculpatul să fi vizat un scop
legitim, să fi fost sincer şi să fi dat dovadă de prudenţă şi de obiectivitate. Aceste condiţii trebuie să fie
îndeplinite în mod cumulativ. Ceea ce merită a fi subliniat este faptul că această doctrină a bunei-
credinţe este în întregime o creaţie a judecătorului. Legea ce conţine normele penale referitoare la
insultă şi la calomnie nu prevede, ca mijloc de apărare a inculpatului decât proba verităţii (la fel ca şi
Codul penal român în fostul art. 207). Jurisprudenţa a fost cea care a adăugat, în beneficiul apărării,
buna-credinţă, în sensul precizat mai sus.
Buna-credinţă a fost pentru multă vreme destul de greu de dovedit dată fiind necesitatea
îndeplinirii cumulative a condiţiilor menţionate. Curţile de apel au refuzat mult timp să ţină cont în
aprecierea bunei credinţe de contextul producerii faptelor incriminate sau de exigenţele dezbaterii
democratice, aşa cum făcea Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A fost nevoie de o decizie de
principiu a Curţii de Casaţie în acest sens pentru ca aceste aspecte să fie luate în considerare de către
instanţele interne franceze.
O jurisprudenţă şi mai liberală, din punctul de vedere al posibilităţilor de apărare ale
persoanelor acuzate de insultă şi calomnie, a fost dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. Instanţa europeană a stabilit câteva reguli comune în analiza dosarelor privitoare la libertatea
de exprimare, pe care ea însăşi le numeşte „principii generale”. Acestea sunt deduse în mod esenţial din
exigenţele existenţei unei „societăţi democratice”, concept-cheie în interpretarea Convenţiei.
Astfel, pluralismul caracteristic unei societăţi democratice presupune cu necesitate şi
vehicularea unor idei care nu sunt acceptate cu uşurinţă de către majoritate (…) libertatea de exprimare,
consacrată de paragraful 1 al articolului 10, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una dintre condiţiile esenţiale ale progresului şi ale dezvoltării fiecăruia (…) Aceasta nu
se aplică numai pentru «informaţiile» sau «ideile» primite favorabil sau considerate ca inofensive sau
indiferente, ci şi pentru acelea care rănesc, şochează sau îngrijorează; aşa o cere pluralismul, toleranţa
şi spiritul de deschidere fără de care nu poate exista societate democratică” (Hotărârea din 7 decembrie
1976, pronunţată în cazul Handyside contra Regatului Unit).
Dezbaterea cu privire la subiectele de interes public, general devine o condiţie a societăţii
democratice. Din acest punct de vedere libertatea de expresie trebuie interpretată într-un mod extensiv.
Un exemplu de astfel de interpretare cu privire la un subiect de interes general îl constituie
jurisprudenţa Curţii în cazurile când libera exprimare priveşte acţiunile oamenilor politici. „Privitor la
limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi când este vorba de un om politic, acţionând în calitatea sa
de personaj public, decât atunci când este vorba de un simplu particular. Omul politic se expune într-un
mod inevitabil şi conştient la un control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea jurnaliştilor
cât şi din partea maselor de cetăţeni, şi trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă, mai ales când el
însuşi face declaraţii publice susceptibile de critică. Desigur el are dreptul să-i fie protejată reputaţia
chiar în afara cadrului vieţii private, dar imperativele acestei protecţii trebuie puse în balanţă cu
interesul pentru discutarea liberă a chestiunilor politice, excepţiile de la libertatea de expresie
necesitând o strictă interpretare.” (Hotărârea din 25 iunie 1997 Oberschlick contra Austriei).
În afară de importanţa pe care o are libertatea de exprimare atunci când vizează un interes
general al societăţii, o altă caracteristică a jurisprudenţei europene în materie o reprezintă necesitatea de
a analiza contextul cauzei, împrejurările în care s-a produs un eventual exces al acestei libertăţi. Un
punct de vedere redus la simplele afirmaţii ale persoanei incriminate este susceptibil să aducă atingere
libertăţii protejate de articolul 10 § 1.
Vom analiza cum Curtea a făcut aplicarea acestor reguli jurisprudenţiale în soluţionarea
primului dosar românesc privind libertatea de exprimare, şi anume cauza Dalban contra României.
Reclamantul, un ziarist român, a publicat în anul 1992 în ziarul local Cronica Romaşcană un
articol în care susţinea că directorul unei societăţi comerciale cu capital de stat, G.S., a comis fraude de
milioane de lei în detrimentul societăţii respective. Îşi întemeia susţinerile în principal pe diferite
rapoarte ale direcţiei economice a poliţiei care deschisese o anchetă cu privire la activitatea directorului
G.S. În cadrul aceluiaşi articol ziaristul afirma că senatorul R.T., reprezentantul statului în consiliul de
administraţie al societăţii, primea lunar sute de mii de lei ca indemnizaţie pentru această activitate şi
totuşi nu făcea nimic pentru a împiedica pretinsele fraude ale directorului G.S. Cei doi au depus
plângere pentru calomnie împotriva ziaristului Ionel Dalban. Acesta a fost condamnat de către
Judecătoria Roman la fond la trei luni de închisoare cu suspendare şi la plata unor daune către părţile
civile. Hotărârea respectivă a fost menţinută în recurs de către Tribunalul Neamţ. Cele două instanţe şi-
au întemeiat hotărârile în principal pe faptul că parchetul local dăduse ordonanţe de neîncepere a
urmăririi penale împotriva lui G.S. şi pe faptul că senatorul R.T. primise de la societatea în cauză suma
de 55.000 lei şi nu „sute de mii”, aşa cum afirmase ziaristul. Rapoartele poliţiei, depuse în apărare nu
au fost examinate de către instanţe.
Curtea, făcând analiza generală a celor trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o limitare
a unei libertăţi fundamentale pentru a nu fi contrară Convenţiei, constată, prin hotărârea din 28
septembrie 1999, că ingerinţa respectivă este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, acela de a
proteja reputaţia altor persoane. Prin urmare, Curtea trebuia să analizeze în continuare dacă o astfel de
ingerinţă era necesară într-o societate democratică, cu alte cuvinte dacă era proporţională cu scopul
legitim urmărit.
Pentru această analiză Curtea ia în considerare interesul general pe care l-a avut în vedere
ziaristul : „Articolele incriminate tratau un subiect de interes public: administrarea patrimoniului
statului şi modul în care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul.” După ce insistă asupra rolului
presei într-o societate democratică, Curtea analizează ansamblul cauzei. Ea constată că în speţă nu s-a
făcut dovada că faptele menţionate în articole erau în totalitate false şi nici că ele făceau parte dintr-o
campanie de defăimare a directorului G.S sau a senatorului R.T. De asemenea se constată că instanţele
interne nu au luat în considerare probele furnizate de către reclamant.
În concluzie, Curtea constată că „în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a
domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionată a dreptului la
libertatea de exprimare a unui ziarist”.
În aceste condiţii ar fi fost necesar ca, în cauzele privitoare la infracţiunile de insultă şi
calomnie, instanţele de judecată să fi permis o apărare mai amplă inculpatului.
Pe de o parte, aşa cum am arătat, articolul 207 C.p. nu ar fi trebuit interpretat în sensul că
persoana acuzată trebuie să facă dovada indubitabilă a faptelor imputate sau afirmate. Mai ales când
este vorba de un articol de presă, considerăm că ar fi fost suficient ca ziaristul să dovedească faptul că,
la data publicării, toate informaţiile sale, pe care le culesese conform regulilor deontologice pentru
această profesie, conduceau la concluzia că faptele imputate ar fi adevărate.
În al doilea rând, în afară de proba verităţii instanţele ar fi trebuit să ia în considerare ansamblul
cauzei, contextul în care faptele respective au avut loc, precum şi interesul avut în vedere de către
inculpat. Această modalitate de abordare a problemei rezulta, aşa cum am arătat, din interpretarea dată
articolului 10 din Convenţie de către Curte, iar potrivit articolului 20 din Constituţie, Convenţia este de
directă aplicare în dreptul intern. Evident, o dată cu abrogarea normelor penale respective, se deschide
un nou capitol în jurisprudenţa internă referitoare la dreptul la liberă exprimare. Caracterul acestei noi
jurisprudenţe va fi determinat în principal de aplicarea efectivă a articolul 10 din Convenţie aşa cum
este el interpretat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Apărarea concretă a libertăţii de exprimare de către judecător: necesitatea controlului de

proporţionalitate
Aşa cum am menţionat la începutul acestui capitol, libertatea de exprimare nu poate exista cu
adevărat numai prin simpla sa proclamare la nivel legislativ sau constituţional. Este nevoie, în plus, ca
această libertate să fie considerată cu adevărat un principiu al statului de drept, de către judecător,
principalul său apărător. Fără o jurisprudenţă care să aplice acest principiu şi care să interpreteze în
mod strict orice limitare a dreptului respectiv, normele prevăzute în articolul 30 din legea fundamentală
ar fi simple forme golite de conţinut.
 În cazul speţelor privitoare la libertatea de exprimare, judecătorul este chemat să pună în
balanţă, pe de o parte, acest principiu fundamental şi, pe de altă parte, celelalte valori sociale sau
individuale, prezentate mai sus ca limite ale acestei libertăţi. Cu alte cuvinte, el trebuie, în esenţă, să
controleze dacă în cazul concret atingerea adusă libertăţii de exprimare este proporţională cu interesul
ce se cere protejat. Acest control de proporţionalitate, prevăzut de articolul 53 (2) din legea
fundamentală, trebuie aplicat ori de câte ori un drept fundamental este limitat.
În continuare vom analiza o speţă (soluţionată prin Decizia nr. 200/1999) în care Curtea
Constituţională a fost chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii fostului articol 205 C.p., care
prevedea, aşa cum am văzut, o limitare a libertăţii de exprimare, consacrând infracţiunea de insultă.
În speţă autorul excepţiei de neconstituţionalitate a criticat dispoziţia legală respectivă, printre
altele şi pentru că sancţiona insulta din punct de vedere penal. În opinia sa, fapta respectivă ar fi trebuit
să fie scoasă din sfera ilicitului penal, el făcând referire şi la o pretinsă iniţiativă legislativă în acest
sens. Curtea era deci chemată să analizeze, în temeiul articolului 53 (2) din Constituţie, dacă
sancţionarea penală a insultei nu constituia o atingere disproporţionată adusă libertăţii de exprimare. În
considerentele deciziei, instanţa menţionează: „Instituirea infracţiunii de insultă este expresia voinţei
legiuitorului care, în concordanţă cu prevederile Constituţiei, a evaluat gravitatea faptei şi a prevăzut
pedeapsa considerată necesară pentru prevenirea şi combaterea acesteia, ultima evaluare având loc prin
Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, când legiuitorul nu numai că a
menţinut incriminarea faptei de insultă, dar a procedat şi la ridicarea maximului pedepsei. Legiuitorul
este deci singurul în măsură să decidă incriminarea sau dezincriminarea insultei şi, în caz de
incriminare, nu se poate susţine că textul incriminator este contrar Constituţiei.”
Astfel, în opinia Curţii Constituţionale, numai legiuitorul poate aprecia dacă este cazul să
pedepsească sau nu penal insulta şi tot el stabileşte limitele pedepsei în cazul în care incriminează, din
punct de vedere penal, o astfel de faptă. Practic, potrivit acestei jurisprudenţe, atingerea adusă libertăţii
de exprimare, reprezentată în acest caz de pedeapsa aplicată în temeiul fostului articol 205 C.p. pentru
infracţiunea de insultă, poate fi mai mare sau mai mică, exclusiv în funcţie de opinia legiuitorului. Cu
alte cuvinte amploarea pedepsei aplicate pentru această infracţiune nu ar avea nici o influenţă asupra
constituţionalităţii articolului 205 C.p.
Considerăm că, raţionând în acest mod, Curtea Constituţională a refuzat realizarea unui control
de proporţionalitate aşa cum impune articolul 53 (2) din legea fundamentală. Credem că în măsura în
care pentru o astfel de faptă pedeapsa este prea mare, judecătorul constituţional poate, şi chiar este
obligat, să declare neconstituţional articolul 205 C.p. în temeiul art. 53 (2), tocmai pentru că atingerea
adusă libertăţii de exprimare este disproporţionat de mare în raport cu situaţia care a determinat-o, în
cazul nostru, necesitatea protecţiei demnităţii altuia.
Importanţa controlului de proporţionalitate este cu atât mai mare în cazul libertăţii de exprimare
cu cât, aşa cum am văzut, există numeroase limitări posibile ale acesteia. În măsura în care judecătorul,
fie el constituţional sau de drept comun, se limitează numai la simpla constatare că atingerea adusă
acestei libertăţi este prevăzută de dreptul pozitiv, fără să analizeze dacă ea este şi proporţională cu
interesul ocrotit, libertatea de exprimare s-ar transforma dintr-un principiu într-o excepţie.
Întrucât în jurisprudenţa internă nu există deocamdată o tendinţă clară spre aplicarea constantă a
acestui control de proporţionalitate în cazul libertăţii de exprimare, vom prezenta Hotărârea Andreescu
împotriva României, pentru a sublinia importanţa atribuită de instanţa europeană acestui tip de control.
În această cauză, reclamantul jurnalist a considerat că condamnarea sa penală şi civilă pentru
calomnie prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti constituie o ingerinţă în
libertatea sa de exprimare, ingerinţă care nu răspunde unei nevoi sociale imperioase, susţinând că şi-a
exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronunţarea discursului incriminat,
exprimând o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor, formulând judecăţi de valoare, iar nu
certitudini în ceea ce priveşte poziţia lui A.P. cu privire la deconspirarea fostei poliţii politice şi având o
bază factuală suficientă. Reclamantul arată în acest sens că discursul său a fost decent şi de bună-
credinţă.
De asemenea, reclamantul a considerat că motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a
justifica ingerinţa nu erau pertinente şi suficiente, remarcând faptul că Tribunalul Bucureşti şi-a bazat
decizia pe funcţia publică a lui A.P., membru al Colegiului CNSAS şi secretar de stat, statut care, în
opinia reclamatului, permitea o critică mai largă la adresa lui A.P. Totodată, reclamantul a subliniat
interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea care privea condiţiile impuse de lege pentru a
deveni membru al CNSAS şi respectarea acestor exigenţe de către membrii acestui colegiu, susţinând
că afirmaţiile sale plecau de la faptul demonstrat că, uneori, instituţiile statului au pronunţat decizii
contrare legii şi apreciind că faptul că afirmaţiile sale au fost reluate în mod trunchiat de către presă nu
poate antrena răspunderea sa civilă şi penală.
În primul rând, Curtea a reţinut că „condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o
„ingerinţă“ în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această
imixtiune încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este „prevăzută de lege“, urmăreşte
unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este „necesară, într-o
societate democratică“ pentru a le atinge.”
În ce priveşte condiţia ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, Curtea a reţinut că este îndeplinită,
întrucât „Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din
Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă
delictuală”.
Referitor la scopul legitim urmărit prin ingerinţă, Curtea a apreciat că acesta există. „ingerinţa
în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei
altora, în speţă cea a domnului A. P., cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii şi al
afacerilor externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.”
Relativ la condiţia ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge
scopul legitim urmărit, Curtea a trimis la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa
în materie, precizând totodată că „În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui
instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Convenţie hotărârile pe
care acestea leau pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se
limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod
rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din
perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis”.
Astfel, Curtea a reţinut că trebuie „să determine dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale
pentru a justifica ingerinţa apăreau drept „pertinente şi suficiente“ şi dacă măsura incriminată era
„proporţională cu scopurile legitime urmărite“, demers în care “Curtea trebuie să se convingă că
autorităţile naţionale au aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, nişte reguli
conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie”.De asemenea, instanţa europeană a reţinut
că „trebuie (...) să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte,
protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţie, şi, pe de altă parte, cea a dreptului
la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de
art. 8 din Convenţie”.
Aplicând aceste principii în speţă, Curtea, „remarcând calitatea de publicist al reclamantului,
fără ca jurnalismul să fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului
(...) aminteşte că datorită „îndatoririlor şi responsabilităţilor“ inerente exercitării libertăţii de
exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, cum este şi cazul reclamantului,
se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca reclamantul să acţioneze cu bună-
credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi credibile” şi observă că „Tribunalul Bucureşti a
considerat că, prin afirmaţiile făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul l-a expus pe A. P.
dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar
deci să se examineze, având în vedere principiile menţionate mai sus, dacă motivele invocate de
Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau „pertinente şi suficiente“,
punctând că „art. 10 alin. 2 din Convenţie nu permite în niciun fel restricţii aduse libertăţii de
exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general (...). ea trebuie să ia
în considerare ansamblul contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate”.
Mai apoi, instanţa europeană a accentuat că „discursul incriminat al reclamantului se înscria în
contextul special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temă de interes general şi extrem de
sensibilă. Acesta privea aplicarea Legii nr. 187/1999 cu privire la accesul cetăţenilor la dosarul personal
întocmit de către Securitate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii,
precum şi ineficacitatea activităţii CNSAS. În acest context, reclamantul a exprimat îndoieli privind
colaborarea cu Securitatea faţă de A.P., figură publică foarte cunoscută în România”, pentru a aminti că
deşi „nu este exact că persoanele publice se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi
gesturilor lor, precum oamenii politici (...), nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt
mai largi când este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (...).
afirmaţiile în litigiu îl priveau pe A.P., personalitate publică şi larg mediatizată, în calitatea sa de
membru al CNSAS (...) interesul general faţă de adoptarea Legii nr. 187/1999 şi faţă de aplicarea
acesteia de către CNSAS era de natură să justifice dezbaterea publică privind aspectul de a şti dacă
membrii acestui organism îndeplineau condiţiile impuse de lege pentru a ocupa o asemenea poziţie.”
Referitor la nevoia socială imperioasă care să justifice ingerinţa în exercitarea libertăţii de
exprimare, Curtea a amintit jurisprudenţa sa în materie conform căreia “pentru a aprecia asupra
existenţei unei „nevoi sociale imperioase“ de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de
exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea
celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactităţii lor (...)
atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să
se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecată de
valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală”, pentru a reţine apoi că
„în speţă, atunci când se examinează afirmaţiile litigioase în lumina discursului reclamantului în
ansamblul său, suntem în prezenţa unui amestec de judecăţi de valoare şi a anumitor elemente
factuale”.
Astfel, Curtea constată că „reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima
anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor cu privire la poziţia lui A.P. în
ceea ce priveşte problema deconspirării fostei poliţii politice. Afirmaţiile făcute nu erau prezentate ca
fiind certitudini (...), ci doar drept bănuieli, aşteptând ca procedurile instituite de Legea nr. 187/1999,
care era tema principală a discursului său, să devină eficace în ceea ce priveşte accesul publicului la
dosarele fostei Securităţi şi să permită verificarea acestor bănuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat
bănuielile făcând referire la comportamentul lui A.P. şi la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenţa
sa la Mişcarea pentru Meditaţie Transcendentală, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securităţii, fapte
a căror realitate nu a fost contestată (...) certificatul atestând că A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a
fost prezentat decât după conferinţa de presă organizată de reclamant (...). că reclamantul a acţionat cu
bună-credinţă, scopul conferinţei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes
general”.
În plus, instanţa europeană a constatat că „este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu
ocazia unei conferinţe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface
sau de a le retrage (...). trebuie subliniat că reclamantul a ţinut să precizeze că a utilizat forma
condiţională, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat mijloacele de informare în masă şi
Judecătoria”.
În privinţa bunei-credinţe a reclamantului, Curtea apreciază că “este de asemenea dovedită de
participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (...) persoana în cauză a dat dovadă de
interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instanţe în faţa Judecătoriei şi a
Tribunalului (...) el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecătoriei, a putut să depună
concluzii scrise şi să prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probă susceptibile să
dovedească afirmaţiile sale (...) este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea
de exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă
(...) În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de
către instanţa care a constatat vinovăţia sa. În plus, casând această hotărâre pentru a-l condamna pe
reclamant penal şi civil, Tribunalul Bucureşti nu a acordat nicio atenţie contextului în care au fost
făcute afirmaţiile respective sau intereselor din speţă (...), nici faptului că reclamantul a fost achitat în
primă instanţă.”
Pentru aceste motive, Curtea a conchis că “nu s-ar putea afirma că Tribunalul Bucureşti a oferit
motive „pertinente şi suficiente“ pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputaţiei lui A.P.
şi pentru a-l condamna.”.
Referitor la caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea
aminteşte că “natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare
(…) dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertăţii de
exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecţie adecvată reputaţiei indivizilor, ele trebuie să
evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă şi
formatorii de opinie să îşi îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes
general, precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea
remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori
cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.”
Concluzia Curţii, raportată la „importanţa dezbaterii de interes general în cadrul căreia se
înscriau afirmaţiile respective” a fost că „ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost,
în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente (...) ingerinţa nu ar putea fi considerată
proporţională şi deci „necesară într-o societate democratică“ în sensul art. 10 din Convenţie. În
consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii”.

Raporturile dintre presă şi puterea judecătorească

Hotărârile Curţii europene în cazul Cumpănă şi Mazăre împotriva României
Regulile jurisprudenţiale în materia libertăţii de exprimare a presei în privinţa păuterii
judecătoreşti au fost aplicate de către Curte în cazul Cumpănă şi Mazăre contra României, prin două
hotărâri judecătoreşti. Acestea reflectă pregnant tensiunea existentă chiar la nivelul practicii instanţei
europene între dorinţa de a afirma principiul libertăţii de exprimare şi necesitatea protecţiei puterii
judecătoreşti.
În această speţă, cei doi reclamanţi, ziarişti la cotidianul constănţean Telegraf, au publicat în
1994 un articol privitor la încheierea nelegală a unui contract de asociere între primărie şi o societate
comercială, articol prin care aduceau acuzaţii de corupţie şi lipsă de competenţă profesională fostului
viceprimar al Constanţei şi fostei juriste a primăriei, care, la momentul publicării articolului, devenise
judecătoare. Articolul era însoţit de o caricatură care îi înfăţişa pe cei doi la braţ, purtând un sac cu
bancnote şi având un dialog familiar privind pretinsele afaceri nelegale. Ca urmare a plângerii penale a
judecătoarei vizate, reclamanţii au fost condamnaţi în mod definitiv la şapte luni de închisoare cu
executare, pentru insultă şi calomnie, li sa aplicat interdicţia de a exercita meseria de ziarişti pentru un
an şi au fost obligaţi la plata a 25 de milioane lei către partea vătămată cu titlu de daune morale.
Recursul în anulare promovat de către Procurorul General a fost respins de către Curtea Supremă de
Justiţie, dar reclamanţii nu au executat pedeapsa principală întrucât au fost graţiaţi de către Preşedinte.
Ei au formulat o plângere în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea
articolului 10 din Convenţie. În hotărârea pronunţată de Cameră, înainte de a trece la analiza propriu-
zisă a pretinsei violări a articolului 10, Curtea reaminteşte principiile generale care, în opinia ei ar fi
aplicabile în speţa respectivă. Sunt astfel subliniate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o
ingerinţă pentru a fi „necesară într-o societate democratică”, deci acceptabilă la nivelul Convenţiei: ea
trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase, să fie proporţională cu scopul legitim urmărit iar
motivele acestei ingerinţe să fie pertinente şi suficiente. De asemenea, nu trebuie uitat rolul esenţial pe
care îl are presa într-o societate democratică, rol subliniat în nenumărate rânduri în jurisprudenţa Curţii.
Pe de altă parte, însă, aşa cum în mod expres se menţionează în art. 10, exercitarea libertăţii de
exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi fără de care drepturile şi libertăţile altora ar fi afectate
de o libertate de exprimare absolută. Deşi autorităţile dispun de o anumită marjă de apreciere în
materie, aceasta este însă supusă unui control european relativ extins. Curtea îşi delimitează astfel
competenţa: rolul ei nu este acela de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica în ce măsură
acestea, condamnându-i pe reclamanţi, au respectat sau nu articolul 10 din Convenţie. Curtea nu este
competentă şi nici nu îşi propune să verifice aplicarea dreptului intern, ci numai să analizeze dacă
deciziile interne încalcă sau nu prevederile convenţionale.
Odată amintite aceste reguli generale, Curtea încearcă aplicarea lor în speţă.
În general, în cazurile privind libertatea de exprimare, aceasta este amplu protejată, chiar când
depăşeşte anumite limite pentru rolul său esenţial: acela de a aduce în atenţia publicului subiecte de
interes general. În cauza de faţă, Curtea subliniază, însă, că între subiectul de interes general evocat în
articol, presupusa nelegalitate a contractului de asociere al municipalităţii cu o firmă privată, şi
acuzaţiile la adresa părţii vătămate, judecătoarea R.M., nu există o legătură directă. Reclamanţii nu au
fost condamnaţi pentru abordarea subiectului de interes general, ci pentru aceste din urmă afirmaţii.
Deşi aceste afirmaţii la adresa judecătoarei ar fi putut fi interpretate ca simple judecăţi de
valoare care nu ar trebui probate, aşa cum de altfel reclamanţii au susţinut, Curtea consideră că ele ar fi
trebuit să aibă o bază factuală. Din acest punct de vedere subliniază că nu au fost în nici un fel probate
în dreptul intern.
Această afirmaţie a Curţii are o semnificaţie cel puţin ambivalentă. Pe de o parte, în cazurile ce
vizează critica unor judecători, Curtea tinde să impună ca şi pentru judecăţile de valoare să existe, dacă
nu probe, cel puţin anumite temeiuri de fapt. Prin această cerinţă se derogă de la regula consacrată în
toate celelalte cazuri privind critica unor reprezentanţi ai puterii, când judecăţile de valoare nu sunt
susceptibile să constituie obiect al probei verităţii.
Pe de altă parte, însă, Curtea acordă o importanţă din ce în ce mai mare conduitei procesuale a
reclamanţilor în dreptul intern, înainte de pronunţarea deciziilor criticate. O atitudine procesuală pasivă
din partea reclamanţilor, aşa cum se pare că a existat şi în cazul de faţă, nu este de natură să le
întărească poziţia în faţa Curţii. Din contră, faptul că nu şi-au probat în nici un fel în dreptul intern
afirmaţiile făcute în articol, vine să sublinieze lipsa de fundament a apărării lor la nivel european. De
asemenea, nu sunt admisibile unele apărări făcute direct în faţa instanţei europene, apărări care nu au
fost invocate în dreptul intern, deşi nimic nu i-a împiedicat de reclamanţi să o facă. Spre exemplu,
reclamanţii au afirmat în faţa Curţii că nu ei ar fi autorii caricaturii în discuţie, în condiţiile în care în
faţa instanţelor naţionale nu fusese făcută o astfel de apărare.
Limitarea libertăţii de exprimare a reclamanţilor constituind o ingerinţă în dreptul acestora,
Curtea analizează dacă această ingerinţă îndeplineşte criteriile expuse în partea generală: să fie
prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică. Este
evident că această ingerinţă era prevăzută de legea internă, în fostele articole 205 şi 206 din Codul
penal.
În ceea ce priveşte scopul legitim, Curtea apreciază că ea s-a aplicat în vederea protejării
activităţii justiţiei, care are nevoie de încrederea publicului precum şi pentru apărarea dreptului la
reputaţie al părţii vătămate, judecătoarea R.M. „ ...dacă presa are dreptul să comunice informaţii şi idei,
inclusiv cu privire la funcţionarea puterii judiciare, nu este mai puţin adevărat că activitatea instanţelor,
care sunt garantele justiţiei şi a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de
încrederea publicului şi că autorităţile au obligaţia să le protejeze împotriva atacurilor lipsite de
fundament.” În plus, reclamanţii ar fi putut să aducă în atenţia publicului nelegalitatea contractului de
asociere, fără însă să aducă părţii vătămate acuzaţii nedovedite.
Din acest ultim punct de vedere, ingerinţa respectivă nu numai că a urmărit un scop legitim, dar
a fost şi necesară într-o societate democratică. În special caricatura ce a însoţit articolul în cauză face,
în opinia Curţii, ca motivele condamnării în dreptul intern să fie pertinente şi suficiente. În mod
oarecum surprinzător, deşi şi în cadrul articolului propriu-zis erau suficiente alte acuzaţii grave, Curtea
acordă o importanţă capitală acestei caricaturi atunci când analizează necesitatea ingerinţei. Caricatura
în sine este de natură să afecteze mei degrabă reputaţia părţii vătămate ca persoană particulară, decât
buna funcţionare a justiţiei. Mult mai grave pentru activitatea justiţiei ar fi fost acuzaţiile nedovedite de
corupţie sau de incompetenţă cuprinse în articol, acuzaţii care însă nu sunt analizate în mod explicit.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit, Curtea, deşi apreciază
că pedepsele sunt „severe”, împrejurarea că ele nu au fost efectiv executate, face ca nici această regulă
să nu fi fost încălcată.
Astfel, în majoritate, Curtea a decis că articolul 10 nu ar fi fost încălcat în cauză.
Această confirmare a ingerinţei statale în dreptul la libera exprimare a fost determinată în
principal de necesitatea protecţiei imaginii puterii judiciare. Această opinie nu a fost împărtăşită însă de
toţi membrii completului de judecată. În opinia lor separată, judecătorii Costa şi Thomassen critică
opinia majorităţii aducând mai multe contraargumente. Afirmând că sunt de acord cu faptul că
reclamanţii au depăşit limitele admisibile ale libertăţii de exprimare neaducând dovezi pentru acuzele
proferate, cei doi judecători consideră însă că soluţia majorităţii, de confirmare a limitării libertăţii de
exprimare este criticabilă, atât din perspectiva scopurilor legitime reţinute, cât şi a necesităţii unei astfel
de măsuri într-o societate democratică.
În opinia lor, singurul scop legitim ce ar putea fi reţinut pentru această ingerinţă este numai
protecţia drepturilor altuia, nu şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, din moment ce
părţii vătămate i s-a reproşat în articolul respectiv conduita pe care o avusese ca jurist al municipalităţii,
înainte de a deveni judecător.
Din perspectiva necesităţii acestei măsuri într-o societate democratică, câteva criterii ar trebui
avute în vedere, conform opiniei dizidente: în primul rând rolul de câine de gardă al presei, apoi faptul
că subiectul abordat era fără îndoială unul de interes public. În plus, critica viza în principal pe fostul
vice-primar, om politic, şi, deci, criteriile aplicabile trebuiau să fie cele impuse de jurisprudenţa
constantă în acest sens, precum în cazul Lingens c. Austriei. Caricatura căreia instanţele interne i-au
acordat o mare importanţă reprezintă o formă de exprimare proprie jurnalelor satirice şi nu trebuie
descurajată. Prin definiţie ea reprezintă o exagerare, o deformare.
În fine, în opinia disidentă se consideră că pedepsele aplicate au fost prea severe, în ciuda
graţierii aplicate în cauză. «A-i condamna pe reclamanţi la închisoare este în sine excesiv. În plus, timp
de mai mult de un an pedeapsa cu închisoarea a fost reală, a fost confirmată de către Curtea Supremă şi
atârna ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor reclamanţilor. Şi celelalte măsuri profesionale şi
pecuniare au fost de asemenea disproporţionate. Chiar dacă am putea reţine, împreună cu majoritatea,
că interdicţia de a exercita profesia de jurnalist nu s-a aplicat în realitate, această sancţiune, gravă din
punct de vedere al libertăţii presei, nu a făcut obiectul graţierii.»
Aceste tensiuni la nivelul completului de judecată denotă dificultatea de a trata astfel de cazuri
în care interese opuse, libertatea de exprimare şi necesitatea protecţiei puterii judiciare, trebuie
conciliate. Importanţa acestei speţe rezultă şi din faptul că recursul declarat de un reclamant a fost
acceptat de un colegiu de judecători iar cauza a fost înregistrată pe rolul Marii Camere. Prin hotărârea
din 17 decembrie 2004, aceasta a adoptat o soluţie opusă Camerei, în sensul că a considerat că ingerinţa
respectivă constituie o violare a articolului 10 din Convenţie.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt principalele categorii de limite aduse libertăţii de exprimare?
Răspuns:
Două categorii principale de limite aduse libertăţii de exprimare au fost consacrate de dreptul pozitiv:
cele impuse de apărarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi cele impuse de apărarea interesului
public. Această clasificare a fost adoptată de constituantul român de la 1991, prima categorie de
excepţii fiind grupată în alineatul al şaselea al articolului 30 iar cea de-a doua în alineatul al şaptelea al
aceluiaşi articol. Această clasificare nu este însă una absolută. Aşa cum vom vedea, există limitări ale
libertăţii de exprimare care nu pot fi încadrate cu certitudine în nici una dintre aceste două categorii.
2. Ce reprezintă controlul de proporţionalitate şi în ce constă acesta?
3. Care sunt cele trei condiţii generale pe care trebuie să le îndeplinească o limitare a libertăţii de
exprimare pentru a nu fi contrară Convenţiei?
4. Argumentaţi dacă sunteţi de acord sau nu cu raţionamentul Marii Camere în Hotărârea Cumpănă şi
Mazăre contra României.
5. Precizaţi în ce au constat aprecierile Curţii Europene a Drepturilor Omului referitor la nevoia socială
imperioasă care să justifice ingerinţa în exerciţiul libertăţii de exprimare, aşa cum sunt realizate în
hotărârea Andreescu contra României, cu ocazia analizei discursului domnului Andreescu şi a bunei
sale credinţe.

II. EXERCIŢII
1. În Hotărârea Andreescu împotriva României, Curtea:
a) a concluzionat că instanţa naţională n-a oferit motive pertinente şi suficiente pentru a-l condamna pe
domnul Andreescu
b) a statuat că în reglementarea exercitării libertăţii de exprimare, statele trebuie să asigure o protecţie
adecvată reputaţiei persoanelor, cu riscul de a intimida formatorii de opinie în exercitarea rolului de
alertare a publicului cu privire la problemele de interes general
c) ingerinţa în libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică, deşi a fost
proporţională
d) ingerinţa în libertatea de exprimare nu a fost necesară într-o societate democratică.
2. O ingerinţă cu privire la limitarea libertăţii de exprimare este „necesară într-o societate
democratică” dacă:
a)este prevăzută de lege.
b)urmăreşte satisfacerea unei nevoi sociale imperioase.
c)este proporţională cu scopul legitim urmărit.
d)urmăreşte salvgardarea priorităţii interesului general.
3. În cazurile ce vizează critica unor judecători, instanţa europeană:
a) impune ca pentru judecăţile de valoare să existe probe din partea emitenţilor judecăţilor de valoare
respective.
b) recunoaşte deplina libertate de emitere a judecăţilor de valoare, fundamentată pe importanţa
pluralismului într-o societate democratică.
c) nu se abate de la regula privind reprezentanţii puterii publice, conform căreia judecăţile de valoare
nu sunt susceptibile să constituie obiect al probei verităţii.
d) tinde să impună ca şi pentru judecăţile de valoare să existe cel puţin anumite temeiuri de fapt.
e) nu aplică aceeaşi regulă precum în cazul criticării altor tipuri de reprezentanţi ai puterii publice.

MODULUL IX
Libertatea de întrunire şi asociere (art. 11 din Convenţie, art. 39-40 din Constituţie)

Unitatea de învăţare:
1. Libertatea de întrunire
2. Libertatea de asociere
3. Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României,
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122735
2. Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun contra României, ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Sindicatul-
Pastorul-cel-Bun-impotriva-Romaniei.pdf, http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-142116
3. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 275-286

Libertatea de întrunire
I. Consideraţii generale
Libertatea de întrunire şi cea de asociere sunt tratate distinct de către Constituţia României. Cu
toate acestea am optat pentru tratarea lor în cadrul aceluiaşi capitol date fiind, pe de o parte,
numeroasele elemente comune, în special în ceea ce priveşte limitele acestora, şi, pe de altă parte,
împrejurarea că la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aceste libertăţi fac obiectul
aceluiaşi articol, respectiv articolul 11 din acest tratat.
Întrunirea presupune „o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar,
destinată schimbului de idei, concepţii, opinii etc.” (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan
Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p. 81) Reuniunea sau întrunirea are, deci, mai multe trăsături: este limitată în
timp, caracteristică ce o deosebeşte de asociere. De asemenea, ea este organizată şi are un scop
determinat, caracteristici care o deosebesc de o simplă aglomerare de persoane şi care prezintă o
importanţă deosebită atunci când este nevoie de autorizarea prealabilă pentru desfăşurarea întrunirii,
cum ar fi cazul unui miting desfăşurat pe o arteră de circulaţie.
Constituţia nu defineşte întrunirea, ci menţionează numai câteva tipuri de întruniri, cu caracter
exemplificativ. Conform art. 39 din legea fundamentală, intitulat „Libertatea întrunirilor”: „Mitingurile,
demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în
mod paşnic, fără nici un fel de arme.” Dată fiind această enumerare exemplificativă, precum şi lipsa
unei definiţii constituţionale, putem determina dacă ne aflăm în prezenţa unei întruniri prin verificarea
existenţei caracteristicilor menţionate mai sus. Nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu ne
oferă o definiţie în acest sens. În art. 11 din Convenţie se menţionează: „Orice persoană are dreptul la
libertatea de întrunire paşnică...” Această libertate presupune dreptul unei persoane de a lua parte la o
manifestaţie paşnică, precum şi dreptul de a organiza o manifestaţie, sau chiar o contramanifestaţie în
anumite condiţii.
Libertatea de întrunire este o libertate colectivă, în sensul că nu se poate exercita decât în
comun, de către mai multe persoane. Ea are o strânsă legătură cu alte libertăţi fundamentale, precum
libertatea de exprimare sau libertate de conştiinţă. De multe ori scopul unei întruniri este tocmai
exprimarea unor opinii unor atitudini faţă de o anumită problemă de interes general. Totodată, libertatea
de conștiință se manifestă nu numai la nivel strict individual, ci şi la nivel colectiv, prin adunări,
procesiuni etc. ţinute în public sau în cadru privat. Acesta este şi motivul pentru care Curtea Europeană
a Drepturilor Omului îi acordă o atenţie deosebită considerând că ocupă „un loc eminent” (Hotărârea
CEDO din 26 aprilie 1991, pronunţată în cazul Ezelin contra Franţei, § 51) în cadrul Convenţiei. De
asemenea, fosta Comisie a considerat că „dreptul de întrunire paşnică ... este un drept fundamental într-
o societate democratică, împreună cu libertatea de exprimare, unul dintre fundamentele unei astfel de
societăţi.” (Decizia din 10 octombrie 1979, pronunţată în cazul Rassemblement jurassien et unité
jurasienne contra Elveţiei, cererea nr.8171/78, p.105)
II. Obligaţii create în sarcina statului
Principiul libertăţii de întrunire, consacrat de art. 11 § 1 din Convenţie, creează în sarcina
statelor atât obligaţia negativă de se abţine de la orice acţiune de natură a împiedica exercitarea acestui
drept, cât şi obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o
reuniune, spre exemplu împotriva unor contramanifestaţii violente. În ceea ce priveşte prima obligaţie,
s-a apreciat că obligaţia impusă organizatorilor unei manifestaţii pe o cale de comunicaţie publică de a
obţine o autorizaţie prealabilă, nu constituie în sine o încălcare a libertăţii de întrunire, statele
beneficiind de o marjă de apreciere extinsă în acest domeniu, date fiind şi celelalte interese ce pot fi
lezate, precum libera circulaţie. Această obligaţie negativă a statelor nu este însă suficientă pentru a se
asigura efectivitatea libertăţii de reuniune. „O libertate reală şi efectivă de întrunire paşnică nu este
compatibilă cu o simplă obligaţie de non-ingerinţă din partea statului; o concepţie pur negativă nu s-ar
potrivi cu obiectul şi scopul articolului 11.” (Hotărârea CEDO din 21 iunie 1988, pronunţată în cazul
Plattform „Ärzte für das Leben” contra Austriei, § 32) Prin urmare statele au şi obligaţii pozitive,
precum aceea de lua măsurile necesare pentru protecţia participanţilor la o manifestaţie paşnică
împotriva riscului de a suporta violenţe din partea unor contramanifestanţi. Temerea de astfel de
brutalităţi ar descuraja persoanele să de întrunească şi să se exprime cu această ocazie asupra temelor
de interes public. „Într-o democraţie, dreptul de a contramanifesta nu ar trebui să meargă până acolo
încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta”, menţionează Curtea în decizia citată mai sus.
Însă această obligaţie pozitivă a statelor este una relativă, Curtea apreciind că ele se bucură de o largă
marje de apreciere în ceea ce priveşte măsurile adecvate pe care înţeleg să le adopte în scopul
menţionat.
III. Limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire
Constituţia României, în art. 39 impune unele limite speciale libertăţii de întrunire. În primul
rând, întrunirile trebuie să fie paşnice, numai în aceste condiţii dreptul respectiv putând să fie exercitat.
În al doilea rând, participanţii la o întrunire nu trebuie să poarte nici un fel de arme. Explicabilă în
cazul întrunirilor publice, această condiţie pare mai puţin justificată în ceea ce priveşte întrunirile
private, în condiţiile în care ar fi respectate toate regulile impuse de regimul armelor.
Acestor limitări li se adaugă limitele generale permise de art. 53 din Constituţie pentru apărarea
securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor,
desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori
ale unui sinistru deosebit de grav. Aceste măsuri de limitare a libertăţii de întrunire pot fi luate numai
dacă sunt necesare într-o societate democratică. În plus, ele trebuie să fie proporţionale cu situaţiile
care le-au determinat, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să limiteze doar exercițiul libertăţii
respective, fără a aduce atingere chiar existenţei acesteia.

Libertatea de asociere
I. Consideraţii generale
Libertatea de asociere este reglementată în dreptul intern la nivel constituţional, prin art. 40
intitulat „Dreptul de asociere”. Mai au incidenţă în cauză normele cuprinse în art. 8 (2) referitor la
partidele politice şi art. 9 referitor la sindicate, patronate şi asociaţiile profesionale. Pentru o conturare
mai exactă a cadrului juridic intern cu privire la dreptul la asociere, trebuie avute în vedere şi normele
infraconstituţionale cuprinse se Legea partidelor politice nr.14/2003, modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.20/2008, Legea sindicatelor nr.54/2003 şi Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii, ordonanţă aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.
La nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, libertatea de asociere este reglementată
tot de art. 11 § 1, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul ... la libertatea de asociere, inclusiv dreptul
de a constitui cu alţii sindicate şi se a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.”
Ca şi libertatea de întrunire, libertatea de asociere este o libertate colectivă, în sensul că ea nu
poate fi exercitată decât împreună de mai multe persoane. Ea presupune posibilitatea indivizilor de a-şi
uni eforturile în vederea realizării unor obiective comune. Ceea ce deosebeşte asociaţia de întrunire este
tocmai durata pe care aceasta o are, sensibil mai mare decât durata unei reuniuni. Libertatea de asociere
are o importanţă deosebită, prin intermediul ei indivizii dobândind o forţă sporită în atingerea
obiectivelor propuse. În plus, ea reprezintă un mijloc de exercitare a altor libertăţi fundamentale, cum
ar fi libertatea de opinie sau libertatea de conştiinţă. În acest sens, Curtea europeană a menţionat:
„Libertatea de gândire şi de opinie, precum şi libertatea de exprimare, garantate de art. 9 şi respectiv de
art. 10 din Convenţie, ar fi aplicate destul de limitat dacă nu ar fi însoţite de garanţia că (persoanele)
pot să-şi împărtăşească ideile sau convingerile în mod colectiv, în special în cadrul asociaţiilor de
indivizi având aceleaşi convingeri, idei sau interese.” (Hotărârea CEDO din 29 aprilie 1999, pronunţată
în cazul Chassagnou şi alţii contra Franţei, § 100)
II. Noţiunea de „asociaţie” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Noţiunea de asociaţie, în sensul Convenţiei este o noţiune autonomă, independentă de
calificarea care se dă în dreptul intern al statelor membre. Dacă s-ar lăsa la dispoziţia statelor
posibilitatea de a califica o asociaţie ca fiind de drept public, pentru a putea eluda aplicarea principiului
conţinut de art. 11 din Convenţie atunci libertatea de asocierea ar fi doar una formală şi, evident,
iluzorie. „Noţiunea de asociaţie posedă, deci, o sferă de aplicare autonomă: calificarea din dreptul
naţional nu are decât o valoare relativă şi nu constituie decât un simplu punct de plecare.” Aceasta
înseamnă că nu ar putea fi evitată aplicarea art. 11 din Convenţie unui grup de indivizi care acţionează
împreună, în mod organizat, în vederea atingerii unui anumit obiectiv, chiar dacă acest grup nu ar fi
considerat o asociaţie potrivit dreptului intern. Din contră, anumite forme de asociere care au fost
instituite de lege pentru realizarea unui obiectiv de interes general nu intră în domeniul de aplicare al
art. 11. Un exemplu în acest sens îl constituie formele de organizare ale profesiilor liberale. Baroul sau
uniunile de barouri sunt înfiinţate prin legi speciale ca unicele organizaţii în care activează avocaţii.
Acest tip de organizaţie are drept scop acordarea unei asistenţe juridice de calitate, ceea ce reprezintă
un aspect al înfăptuirii justiţiei. În acest domeniu statele se bucură de o largă marje de apreciere iar
înfiinţarea unor asociaţii paralele barourilor, cu nerespectarea legilor interne speciale, nu este protejată
de art. 11 din Convenţie. În acest sens, în cazul Botea contra României, curtea a respins ca inadmisibilă
plângerea reclamantului care susţinea că ar fi contrară art. 11 din Convenţie interdicţia de a înfiinţa în
dreptul intern o asociaţie care să aibă drept scop acordarea asistenţei juridice şi crearea de barouri, în
afara cadrului stabilit prin legea nr.51/1995. „...Curtea aminteşte de la început că, în conformitate cu
jurisprudenţa sa constantă, ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de
lege şi care urmăresc scopuri de interes general. Ele nu intră în domeniul de reglementare al art. 11 al
Convenţiei.
În speţă, Curtea relevă că Uniunea (Uniunea Naţională a Avocaţilor – n.n. S.R.) a fost instituită
prin legea nr.51/1995 şi că ea urmăreşte un scop de interes general, şi anume promovarea unei asistenţe
juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei însăşi. Prin urmare, Uniunea nu ar putea fi
considerată o asociaţie în sensul art. 11 al Convenţiei.” (Decizia CEDO din 12 octombrie 2004,
pronunţată în cazul Bota contra României, p.9-10)
III. Limitele constituţionale ale libertăţii de asociere
Libertatea de asociere are câteva limite speciale impuse de către art. 40 din Constituţie, la care
se adaugă limitele generale prevăzute de art. 53. În primul rând, sunt considerate neconstituţionale
partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului
politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Se
au în vedere nu numai scopurile expres declarate prin actele constitutive sau prin documentele
partidului sau organizaţiei respective, ci şi activităţile concrete ale membrilor acestora.
În al doilea rând este restrânsă libertatea de asociere în partide politice a anumitor categorii de
persoane. Astfel, nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publice
stabilite prin lege organică. Această limitare a libertăţii de asociere se explică prin necesitatea de a se
asigura buna îndeplinire a obligaţiilor de serviciu de către categoriile de persoane menţionate mai sus.
În al treilea rând, art. 40 din Constituţie interzice „asociaţiile cu caracter secret”. În doctrină s-a
apreciat că „această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei
constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze la ele” (Mihai Constantinescu,
Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.84). Credem că limita respectivă este discutabilă, atât
din cauza impreciziei normei juridice care poate da naştere la arbitrariu din partea organelor de
aplicare, cât şi din cauza conţinutului propriu-zis al acesteia. Nu vedem ce fel de pericol ar rezulta din
simpla împrejurare că existenţa unei asociaţii nu este făcută publică. Un eventual pericol pentru ordinea
publică ar putea decurge din alte activităţi sau scopuri ale asociaţiei, însă nu din simpla împrejurare că
membrii ei nu au adus la cunoştinţa publică existenţa asociaţiei respective. De altfel, înfiinţarea unei
asociaţii fiind liberă, orice asociaţie neînregistrată poate fi, într-un anumit sens, considerată secretă.
În fine, la aceste limite speciale se adaugă limitele generale ce pot fi impuse exerciţiului
drepturilor şi libertăţilor în conformitate cu art. 53 din Constituţia României.

Limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere

Condiţiile limitărilor
Am optat pentru tratarea comună a limitelor impuse de către Convenţie celor două libertăţi
întrucât ele sunt tratate împreună în art. 11 § 2. Această normă prevede: „Exercitarea acestor drepturi
nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de
către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de asociere sau a libertăţii de întrunire trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie
necesară într-o societate democratică. Aşa cum am menţionat, aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite
în mod cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ducând la constatarea de către Curte a violării dreptului
respectiv.
O asemenea violare a fost constatată, în privinţa libertăţii de asociere, în Cauza Partidul
Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României, în care a fost în joc libertatea doctrinei
partidelor politice, aspect al libertăţii de asociere, în corelaţie cu libertatea de exprimare. Curtea a
reţinut că în cauză a fost vorba despre o restrângere excesivă a libertăţii de asociere în partide politice.
Libertatea de asociere în partide politice presupune, în sistemul român, imposibilitatea refuzului
a priori al statului de a înregistra un partid politic pe motivul unei anumite doctrine a acestuia.
Libertatea ideologiei şi a doctrinei se înscrie în specificul sistemului represiv, liberal, de exercitare a
drepturilor, ce presupune că statul poate sancţiona doar a posteriori, după ce dreptul s-a manifestat, s-a
concretizat. Acest principiu se regăseşte şi în art. 40 alin. (2) din Constituţie, conform căruia, pentru a fi
neconstituţional, un partid (sau orice altă asociaţie) trebuie ca prin scop sau activitate să militeze – ceea
ce presupune o acţiune repetată şi consistentă – împotriva valorilor instituite de Constituant ca limite
ale exerciţiului dreptului la liberă asociere.
Cu ocazia Hotărârii Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României,
Curtea europeană a sancţionat, ca încălcare a libertăţii de asociere, refuzul autorităţilor române de a
înregistra un partid politic pe motivul doctrinei acestuia, reţinând că „o măsură atât de radicală ca
respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca acesta să
înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecinţă, nu este
necesară într-o societate democratică”.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a analizat ingerinţa în exercitarea dreptului la
asociere în partide politice, considerând că era realizată prin lege, că urmărea un scop legitim, însă
măsura concretă de a refuza înregistrarea partidului politic a cărui doctrină comunistă se distingea de
cea tipică fostului Partid Comunist Român şi care nici nu apucase să se manifeste practic, câtă vreme
nu fusese înregistrat, a fost o măsură disproporţionată în raport de scopul legitim urmărit de legiuitor,
nefiind necesară într-o societate democratică, aspect prin care s-a realizat încălcarea art. 11 din
Convenţie. Vom reda în esenţă raţionamentul etapizat al Curţii, în cadrul căruia este accentuată şi
legătura dintre libertatea de asociere şi libertatea de exprimare, precum şi, în contextul acestei din urmă
libertăţi şi a rolului acesteia şi al pluralismului într-o democraţie, importanţa posibilităţii pentru
partidele politice de a contesta ordinea constituţională şi juridică a ţării, sub condiţia ca mijloacele
folosite în acest scop să nu cheme la violenţă, revoltă sau la orice altă respingere a principiilor
democratice.
Astfel, Curtea a reţinut, cu titlu principial, că: „în pofida rolului autonom, cât şi a specificităţii
sferei de aplicare, art. 11 trebuie privit, de asemenea, în raport cu art. 10. Protecţia opiniilor şi a
libertăţii de a le exprima constituie unul dintre obiectivele libertăţii de reuniune şi de asociere
consacrate prin art. 11. Şi aceasta cu atât mai mult în cazul partidelor politice, având în vedere rolul lor
esenţial în menţinerea pluralismului şi a bunei funcţionări a democraţiei (...) nu există democraţie fără
pluralism (...) libertatea de exprimare consacrată prin art. 10 este valabilă, sub rezerva alin. 2, nu numai
pentru „informaţii” sau „idei” primite favorabil sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi
pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează (…) Având în vedere că prin activităţile lor
participă la un exerciţiu colectiv al libertăţii de exprimare, partidele politice pot invoca drepturile
prevăzute de art. 10 şi 11 din Convenţie (…) un partid politic poate face campanie în favoarea
schimbării legislaţiei sau a structurilor legale ori constituţionale ale statului, cu două condiţii: 1)
mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea propusă trebuie
să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale. De unde decurge, obligatoriu, că
un partid politic ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun un proiect care nu respectă una ori
mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia, ca şi ignorarea drepturilor şi
libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte nu se poate prevala de protecţia Convenţiei împotriva
sancţiunilor aplicate pentru aceste motive (...) în examinarea necesităţii unei ingerinţe într-o societate
democratică, adjectivul „necesar”, în sensul art. 11 alin. 2, implică o „nevoie socială imperioasă” (...)
pentru a determina dacă refuzul înregistrării unui partid politic răspunde unei „nevoi sociale
imperioase”, aceasta trebuie să stabilească în principal:(i) dacă există indicii în măsura să dovedească
faptul că riscul de atingere adusă democraţiei este suficient şi rezonabil de apropiat; (ii) dacă actele şi
discursul conducătorilor luate în considerare în cauză sunt imputabile partidului respectiv; (iii) dacă
actele şi discursurile imputabile partidului politic constituie un ansamblu care redă imaginea clară a
unui model de societate conceput şi propovăduit de partid şi care ar veni în contradicţie cu conceptul de
„societate democratică”. Ea va lua, de asemenea, în considerare, în examenul global privind aceste
puncte, evoluţia istorică în care se situează refuzul înregistrării partidului politic respectiv (…) Curtea
nu are menirea să se substituie instanţelor naţionale competenţe, ci să verifice, în conformitate cu art.
11, hotărârile pe care acestea le-au pronunţat, în conformitate cu puterea de apreciere. Ceea ce nu
înseamnă că aceasta trebuie să se mărginească la a examina dacă statul pârât a uzat de această putere cu
bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: trebuie să ia în considerare ingerinţa litigioasă în
conformitate cu ansamblul cauzei, pentru a determina dacă aceasta este „proporţională cu scopul
legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „pertinente
şi suficiente” (...) Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme cu
principiile consacrate în art. 11 şi, în plus, întemeindu-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor
pertinente”.
În ce priveşte aplicarea acestor aprecieri principiale în speţă, Curtea a reţinut: „Curtea este cea
care trebuie să aprecieze dacă ingerinţa litigioasă, adică respingerea, prin Hotărârea din 28 august 1996
a Curţii de Apel Bucureşti, a cererii de înregistrare a PCN ca partid politic răspundea unei „nevoi
sociale imperioase” şi era „proporţională cu scopurile legitime urmărite” (...) Curtea notează de la bun
început că instanţele naţionale şi-au întemeiat respingerea cererii reclamanţilor exclusiv pe examinarea
conformităţii statutului şi programului politic ale PCN cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 8/1989,
formaţiunea politică respectivă neavând activitate politică înaintea cererii de înregistrare. În acest sens,
ea observă că nici Tribunalul Bucureşti, nici Curtea de Apel Bucureşti, în hotărârile din 19 aprilie 1996
şi, respectiv, din 28 august 1996, nu s-au întemeiat pe un alt document emanând de la PCN sau pe
oricare altă luare de poziţie, fie din partea celui de-al doilea reclamant, fie a unui alt conducător al
PCN. Asemenea autorităţilor naţionale, Curtea se bazează deci pe programul politic şi statutul PCN
pentru a aprecia necesitatea ingerinţei litigioase (…) Curtea nu poate da curs cererii Guvernului de a
extinde sfera analizei sale la luările de poziţie ale celui de-al doilea reclamant, formulate cu câţiva ani
după ingerinţa litigioasă, adică articolele de presă din 1998-1999 citate anterior şi cartea
Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională, publicată în 2000. Aceasta aminteşte că a
adoptat aceeaşi abordare într-o cauză în care discursurile politice anterioare dizolvării partidului
reclamant nu fuseseră luate în considerare de instanţele interne (...) Ea nu s-ar putea substitui
instanţelor interne în aprecierea faptelor care depăşesc cadrul cauzei a fortiori în speţă, în care faptele
invocate de Guvern sunt ulterioare ingerinţei litigioase (...) Curtea nu vede în publicaţiile ulterioare,
citate anterior de domnul Ungureanu, în pofida limbajului critic şi uneori chiar virulent folosit, vreo
luare de poziţie care ar putea fi interpretată rezonabil ca o chemare la violenţă, sub forma unui mijloc
politic sau a unui proiect politic care ignoră regulile democraţiei. În această privinţă, Curtea observă că,
chiar în aceste texte neoficiale destinate unor simpatizanţi potenţiali ai PCN, al doilea reclamant se
declara favorabil alegerilor libere şi pluripartite şi jocului politic bazat pe respectul celorlalţi şi al
opiniilor politice ale celuilalt (…) respingând cererea de înregistrare a PCN, Curtea de Apel Bucureşti a
confirmat, fără să îl dezvolte, raţionamentul Tribunalului Municipiului Bucureşti, care hotărâse că PCN
dorea să câştige puterea politică, în vederea instaurării unui stat uman bazat pe o doctrină comunistă,
ceea ce însemna, conform acestuia, că reclamanţii considerau ordinea constituţională şi juridică
instaurată în 1989 drept inumană şi nefundamentată pe o democraţie reală. În consecinţă, instanţele
interne au hotărât că PCN nu respectă prevederile art. 2 alin. (3) şi (4) din Decretul-lege nr. 8/1989. Din
lectura combinată a hotărârilor rezultă că reclamanţilor li se reproşa că obiectivele PCN nu respectă
suveranitatea ţării şi, în special, că mijloacele de punere în aplicare a obiectivelor nu sunt conforme cu
ordinea constituţională şi juridică a României (...) Curtea va examina necesitatea ingerinţei litigioase,
luând în considerare, în principal, motivele de respingere reţinute de instanţele interne (…) Analizând
statutul şi programul politic ale PCN, Curtea observă că textele insistă asupra respectului suveranităţii
naţionale, integrităţii teritoriale şi ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca şi asupra principiilor
democraţiei, printre care pluralismul politic, sufragiul universal şi libera participare la viaţa politică. Ea
notează, de asemenea, că acestea nu cuprind nici un pasaj care ar putea fi considerat chemare la
violenţă, la revoltă sau la orice altă formă de respingere a principiilor democratice, ceea ce este un
element esenţial ce trebuie luat în considerare, sau la „dictatura proletariatului” (...) programul politic şi
statutul PCN cuprindeau într-adevăr pasaje care criticau atât abuzurile fostului partid comunist înainte
de 1989, de care se distanţează, inclusiv prin titulatura sa, cât şi politica dusă după 1989 (...) una dintre
principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate prin dialog
şi fără recurgere la violenţă problemele ridicate de diferite curente politice de opinie şi aceasta chiar
dacă deranjează sau îngrijorează (...) democraţia se bazează pe libertatea de exprimare. În această
privinţă, o formaţiune politică ce respectă principiile fundamentale ale democraţiei (...) nu poate
îngrijora pentru simplul fapt că a criticat ordinea constituţională şi juridică a ţării şi că doreşte să o
dezbată public pe scena politică (...). în speţă, instanţele interne nu au arătat în nici un fel prin ce anume
programul şi statutul PCN erau contrare principiilor fundamentale ale democraţiei. În această privinţă,
Curtea nu poate admite argumentul Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca apariţia
unui partid comunist să facă obiectul unei dezbateri democratice (...) Nu se poate exclude că programul
politic al unui partid ascunde obiective şi intenţii diferite de cele afişate public. Pentru a ajunge la o
asemenea concluzie, trebuie comparat conţinutul programului cu actele şi luările de poziţie ale
membrilor şi conducătorilor partidului respectiv (…) în speţă, programul PCN nu putea fi în nici un fel
dezminţit de acţiuni concrete, întrucât cererea de înregistrare fusese respinsă, iar partidul n-a avut
practic timp să le aplice. Astfel, a fost sancţionat pentru un comportament ţinând strict de exercitarea
libertăţii de exprimare. Curtea este, de asemenea, dispusă să ia în considerare contextul istoric al
cazurilor ce îi sunt supuse spre examinare, anume, în speţă, experienţa de comunism totalitar a
României înainte de 1989. Cu toate acestea, ea observă că doar acest context nu poate justifica
necesitatea ingerinţei, cu atât mai mult cu cât partide comuniste cu ideologie marxistă există în câteva
ţări semnatare ale Convenţiei. Curtea observă aşadar că toate criteriile ce definesc „nevoia socială
imperioasă” (...) nu sunt reunite în speţă: instanţele nu au probat că programul politic al reclamanţilor
era incompatibil cu „o societate democratică” şi cu atât mai puţin existenţa unei ameninţări rezonabile
iminente la adresa democraţiei. Nu poate fi invocat nici art. 17, statutul şi programul PCN neconducând
în nici un caz la concluzia că acesta se prevala de Convenţie pentru a desfăşura o activitate sau a
îndeplini un act vizând anularea drepturilor şi libertăţilor pe care aceasta le recunoaşte (...) Aşadar, o
măsură atât de radicală ca respingerea cererii reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată
înainte chiar ca acesta să înceapă desfăşurarea activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în
consecinţă, nu este necesară într-o societate democratică. Prin urmare a fost încălcat art. 11 din
Convenţie.”

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt limitele convenţionale ale libertăţii de întrunire şi ale libertăţii de asociere?
Răspuns:
Ingerinţa statului în exercitarea libertăţii de asociere sau a libertăţii de întrunire trebuie să îndeplinească
în mod cumulativ trei condiţii: să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-
o societate democratică. Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, neîndeplinirea
uneia dintre ele ducând la constatarea de către Curte a violării dreptului respectiv.
2. În ce constă libertatea de asociere?
3. Care sunt limitele constituţionale ale libertăţii de întrunire?
4. Argumentaţi corelaţia dintre libertatea de asociere în partide politice şi libertatea de exprimare într-o
societate democratică, referindu-vă şi la consecinţele acestei corelaţii, astfel cum rezultă din Hotărârea
Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României.
Răspuns:
5. Precizaţi în ce constă libertatea doctrinei partidelor politice, prin raportare la limitele constituţionale
ale libertăţii de asociere din sistemul român.

II. EXERCIŢII
1. În opinia instanţei europene:
a) partidele politice nu pot invoca drepturile prevăzute de art. 10 şi 11 din Convenţie, acestea putând fi
invocate doar de persoanele care se asociază în partide, prin exerciţiul colectiv al liberei asocieri
b) libertatea de asociere şi libertatea de exprimare pot fi exercitate şi în colectiv, prin partide politice
c) dreptul prevăzut de art. 11 poate fi invocat şi de asociaţii, şi de persoane individuale
d) statele pot, în virtutea marjei de apreciere de care dispun, să interzică constituirea de partide politice
care să militeze pentru schimbarea legislaţiei, menţinerea acesteia din urmă fiind o nevoie socială
imperioasă pentru scopul legitim al stabilităţii în statul de drept
2. Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că:
a) un partid politic nu poate face campanie în favoarea schimbării structurilor constituţionale ale
statului, chiar dacă mijloacele folosite sunt legale şi constituţionale, paşnice şi compatibile cu
societatea democratică.
b) un partid politic nu poate propune o schimbare de regim constituţional, având în vedere că acesta
este standardul pe care se construieşte sistemul de drept.
c) un partid politic poate contesta democraţia şi urmări înlocuirea acesteia cu alt tip de regim politic,
dacă o face utilizând mijloace legale, neviolente
d) un partid politic poate milita pentru schimbarea ordinii constituţionale, dacă schimbarea propusă şi
mijloacele folosite sunt compatibile cu principiile democratice fundamentale
3. În Hotărârea Partidul Comuniştilor Nepecerişti şi Ungureanu împotriva României, instanţa
europeană:
a) a reţinut că nevoia socială imperioasă care să justifice ingerinţa în dreptul la asociere exista, însă
mijloacele folosite pentru a o satisface au fost disproporţionate.
b) a reţinut că nevoia socială imperioasă care să justifice ingerinţa în dreptul la asociere nu exista
c) a reţinut o disproporţie între măsura de neînregistrare a partidului politic şi scopul propus, justificată
însă de necesitatea salvgardării democraţiei
d) a reţinut o disproporţie între măsura de neînregistrare a partidului politic şi scopul propus, care face
ca neînregistrarea să nu fie necesară într-o societate democratică.

MODULUL X
Protecţia proprietăţii (art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, art. 44 din Constituție)

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Caracterul fundamental al dreptului de proprietate
3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate
4. Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu împotriva României
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Hotărârea Brumărescu împotriva României, hudoc.echr.coe.int/eng#{“itemid”:[“001-119874”]}
2. S. Răduleţu, Libertăţi fundamentale, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2008, Ediţia a
II-a revizuită şi adăugită, pp. 287-293, 323-355

Consideraţii generale
În cadrul acestui capitol vom încerca să vedem în ce măsură dreptul de proprietate ca drept
subiectiv civil stă la baza unei libertăţi fundamentale de a avea proprietate, libertate fundamentală în
sensul pe care l-am precizat în partea generală a lucrării.
Cuvântul „proprietate”, din punct de vedere etimologic, provine din latinescul „proprius” care
înseamnă „propriu”, „neîmpărţit”, „nedivizat”. Din această perspectivă strict etimologică, a vorbi de
proprietate comună sau, şi mai mult, de proprietate publică, ar părea un nonsens.
Proprietatea este acel drept care permite titularului să-şi exercite puterea asupra lucrului ce
constituie obiectul proprietăţii fără nici o intervenţie externă din partea terţilor sau a statului. La nivelul
dreptului public putem vorbi astfel despre proprietate nu ca un drept subiectiv civil, ci ca o libertate
fundamentală – libertatea de a avea proprietate. Fiecare cetăţean este liber de a avea proprietate, adică
de a-şi exercita acea putere de autodeterminare, de care vorbeam în partea generală, în raport cu un
bun, suferind din partea statului o minimă constrângere în acest sens.
Această libertate se conturează astfel prin raportare la stat, acesta având obligaţia generală şi
negativă de a nu-i aduce atingere. Statul nu este obligat la nici o prestaţie pozitivă. El nu este ţinut să
asigure fiecărui cetăţean un drept de proprietate, nu este ţinut să-l împroprietărească, ci numai nu poate
aduce atingere drepturilor de proprietate câştigate. „Garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit
articolul 41 din Constituţie, intervine după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate”
(Decizia nr.59/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în Culegere de Decizii şi Hotărâri pe anii 1995-
1996, p.102). Statul trebuie deci numai să se abţină de la intervenţia în sfera privată a individului în
care se exercită puterea acestuia de autodeterminare.
Libertatea de a avea proprietate o are fiecare cetăţean; oricine poate fi in abstracto proprietar,
bucurându-se de toate garanţiile pe care legea le conferă proprietăţii. Acesta este obiectul libertăţii de a
avea proprietate, ceea ce face ca această libertate împreună cu toate celelalte să aparţină dreptului
obiectiv.
Protecţia libertăţilor fundamentale, deci şi a libertăţii de a avea proprietate, se face într-un mod
radical diferit de protecţia drepturilor subiective civile. Dacă în cadrul dreptului privat problema
protecţiei proprietăţii se pune la nivelul raporturilor dintre proprietar şi celelalte persoane, în cadrul
dreptului public problema protecţiei rezidă fundamental în raporturile acesteia cu puterea publică, în
respectarea de către aceasta din urmă a puterii exclusive pe care o exercită titularul acestei libertăţi
asupra bunului respectiv.
Problema protecţiei acestei libertăţi se pune nu atât la nivelul aplicării legii, cât la nivelul
formării ei, protecţia realizându-se prin controlul legiferării aşa cum am arătat, întrucât în acest mod
puterea publică poate face discriminări care ar aduce atingere libertăţii. Esenţială este astfel păstrarea
egalităţii între cetăţeni şi împiedicarea discriminărilor (prin atingerea libertăţii publice a unora) după
criterii interzise de actul fundamental sau de tratate privitoare la drepturile omului la care România este
parte.
Acest control al reglementării se poate face pe două căi distincte: fie prin controlul
constituţionalităţii legilor, fie prin invocarea, iniţial în faţa instanţelor ordinare, ulterior la nivel
european, a încălcării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului printr-un act al puterii legiuitoare.
Datorită specificului acestei protecţii pentru libertăţile fundamentale, în partea finală a acestui capitol
ne vom referi numai la controlul reglementării realizat din această perspectivă. Vom aborda
jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
privitoare la apărarea dreptului de proprietate.
Precizăm că în ceea ce priveşte jurisprudenţa antebelică, instanţele ordinare, altele decât Curtea
de Casaţie, în perioada 1902-1923, au putut şi au controlat efectiv constituţionalitatea unor legi care
afectau libertatea de a avea proprietate, iar ori de câte ori este cazul vom preciza acest lucru. În prezent
instanţele ordinare nu mai au deschisă această cale, însă pot, aşa cum am menţionat, să controleze
actele legiuitorului pe baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Caracterul fundamental al dreptului de proprietate

Abordarea proprietăţii ca drept fundamental se poate realiza prin două modalităţi distincte.
Pe de o parte proprietatea privată nu este un scop în sine, ci este, până în prezent, cel mai
eficient mijloc de utilizare a resurselor economice, aceasta realizându-se prin libertatea de care dispune
titularul ei în alegerea celor mai bune utilizări ale bunurilor ce constituie obiectul dreptului de
proprietate. Această libertate de alegere este fundamentală întrucât ea face ca principalele efecte ale
utilizării bunurilor să se reflecte asupra titularului. Prin activitatea sa, prin opţiunea exprimată, el poate
câştiga sau poate pierde, fiind singurul responsabil din acest punct de vedere, atâta timp cât nu suferă
nici o intervenţie exterioară în alegerea utilizării bunurilor sale. “Proprietatea permite titularului să
dispună în mod plenar de toate foloasele ce pot fi obţinute de pe urma unui bun” (Ludwig von Mises,
L’action humaine, PUF, Paris, 1985, p.718). Datorită acestei capacităţi şi a responsabilităţii care îi
incumbă, el va fi interesat să utilizeze acel bun cât mai eficient, punându-şi în valoare calităţile, ceea ce
înseamnă în cele din urmă un profit pe plan social.
Urmărindu-şi propriul interes, proprietarul nu face altceva decât să contribuie la prosperitatea
colectivităţii. “…proprietarii tind să obţină din bunurile pe care le au venituri cât mai ridicate, într-un
interval de timp mai mare sau mai mic. Pentru aceasta ei trebuie să dea dovadă de creativitate, să
apeleze la serviciile şi la munca altora. Libera alegere oferită proprietarului (în temeiul libertăţii de a
avea proprietate – n.n.) are ca efect necesar, dincolo de urmărirea de către acesta a interesului personal,
ameliorarea de ansamblu a situaţiei societăţii” (Christian Mouly, La propriété, studiu publicat în
culegerea Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.477). Acest principiu al
responsabilităţii, care rezidă în alegerea liberă făcută de proprietar, îmbinat cu interesul său personal
duc la cele mai bune rezultate la nivel economic, aşa cum s-a observat după ani de experienţe
colectiviste în diverse ţări. “Proprietatea … este singura soluţie pe care oamenii au găsit-o vreodată
pentru a rezolva problema concilierii libertăţii individuale cu absenţa conflictelor” (Friedrich Hayek,
Droit, Législation et Liberté, PUF, Paris, 1973, tome I, p.129).
Este un punct de vedere dezvoltat nu pe baza unor simple consideraţii teoretice, ci ca urmare a
analizei istoriei ultimelor două secole, ce s-au soldat cu eşecul oricărei forme de etatism sau
colectivism în domeniul economic în special şi al proprietăţii în general; proprietatea privată constituie
baza democraţiilor liberale contemporane. Această opinie, oarecum utilitaristă, cu privire la proprietate
a fost folosită pentru demonstrarea caracterului fundamental al acestei libertăţi de a avea proprietate.
La acelaşi rezultat s-a ajuns şi în alt mod, pornind de la alte premise. Tot liberalii clasici au
utilizat principiul potrivit căruia fiecare om este stăpânul propriului său corp. Fiind stăpân al propriei
sale persoane, rezultă că şi produsele muncii sale, intelectuale sau fizice, devin în mod necesar
proprietatea sa. În acest fel este fundamentată proprietatea de către John Locke şi de către Adam Smith.
Acesta din urmă menţionează: “Proprietatea fiecărui om asupra propriei capacităţi de muncă, fiindcă
este fundamentul original al oricărei alte proprietăţi, este cea mai sacră şi cea mai inviolabilă.
Patrimoniul unui om sărac rezidă în forţa şi în dexteritatea mâinilor sale; a-l împiedica să-şi folosească
această forţă şi această dexteritate în modul pe care el îl consideră adecvat fără să-şi afecteze semenii,
ar constitui o încălcare totală a dreptului sacru de proprietate” (Adam Smith, Recherche sur la nature et
les causes de la richesse des nations (1776) citat de Christian Mouly, La propriété, studiu publicat în
culegerea Droits et libertés fondamentaux, Dalloz, Paris, 1997, p.477). Astfel, proprietatea este o
libertate fundamentală pentru că ea decurge dintr-un principiu evident, acela că fiecare individ este
propriul său stăpân. “Proprietatea privată rezidă în natura bunurilor, căci ea decurge din stăpânirea
asupra propriului corp şi asupra rezultatelor obţinute prin muncă” (H. Lepage, Pourquoi la propriété ?,
Editura Hachette, Paris, 1985, p.69). În acest mod, pe o altă cale, se ajunge la acelaşi rezultat.
Atât sursele dreptului de proprietate, cât şi rezultatele, efectele sale pledează în favoarea
caracterului său fundamental. Această libertate fundamentală permite fiecărui individ să-şi urmărească
interesele personale prin libera utilizare a bunurilor ce constituie proprietatea sa şi în acelaşi timp
reprezintă o sursă de siguranţă şi prosperitate pentru societate. Caracterul fundamental al dreptului de
proprietate a fost pus în evidenţă şi de Curtea Constituţională, care menţionează: „Dreptul de
proprietate are un caracter fundamental, aşa încât conservarea lui este unul din scopurile societăţii
organizate statal; de aceea trăsăturile sale fundamentale sunt de nivelul Constituţiei şi nu al legilor”
(Decizia nr.4/1992, publicată în Culegere de decizii şi hotărâri pe anii 1992-1993, p.25).
Libertatea de a avea proprietate nu este concedată de către stat, ci este numai recunoscută de
acesta, fiind astfel transformată în libertate publică, întrucât statul are obligaţia generală şi negativă de
a nu-i aduce atingere. Caracterul natural al proprietăţii a fost gândit de liberalii clasici ca o stavilă în
calea statului şi ca o justificare că acesta nu-i poate aduce vreo atingere care să afecteze însăşi substanţa
dreptului de proprietate. În articolul 2 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 se
menţionează: “Scopul oricărei asocieri politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile
ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune.”
Este vorba bineînţeles numai de proprietatea individuală, numai aceasta îndeplinind condiţiile
necesare pentru a fi un drept natural. Din această perspectivă este interesant de remarcat că în domeniul
antropologiei se abandonează treptat ideea proprietății colective originare, considerându-se că cele
două forme de proprietate au coexistat, cea dominantă fiind însă proprietatea individuală.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate apărat prin art. 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie a determinat
în special în ultimele două decenii o jurisprudenţă deosebit de bogată a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, iar analiza exhaustivă a acesteia nu s-ar încadra în obiectivele strict delimitate ale acestei
lucrări. Intenţionăm ca în cadrul acestui capitol să facem câteva consideraţii cu privire la normele
convenţionale ce protejează dreptul de proprietate, urmate de analiza amănunţită a primei hotărâri
importante, fundamentale chiar, cu privire la interpretarea art. 1 din Protocolul 1, dată de Curte în cazul
Sporrong şi Lönnroth contra Suediei. Prin prisma regulilor enunţate în această hotărâre, precum şi în
jurisprudenţa dezvoltată ulterior, vom vedea ce fel de drepturi cad sub incidenţa acestor dispoziţii
convenţionale iar apoi vom analiza cele trei norme distincte cuprinse în art. 1 din Protocolul nr.1. În
final vom încerca o analiză a unei hotărâri de principiu în cauzele privind imobilele naţionalizate din
România, şi anume hotărârea pronunţată la 28 octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
I. Reglementarea cu privire la proprietate
Convenţia nu conţine nici o normă privitoare la apărarea vreunui drept cu caracter economic.
Doar în Protocolul adiţional nr. 1 s-a prevăzut în art. 1 dreptul la „respectarea bunurilor”, drept destul
de vag, aşa cum reiese şi din textul acestui articol: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Observăm că pe de o parte nu se prevede expres că dreptul de proprietate este garantat, ci se
consacră „dreptul la respectarea bunurilor”. De asemenea, din a doua frază nu rezultă în mod direct
obligaţia statelor de a plăti o despăgubire în caz de privare de proprietate. Totodată în temeiul art. 2,
statele dispun aparent de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea utilizării
bunurilor, ele având dreptul să adopte „legile pe care le consideră necesare” în acest sens.
Această protecţie, care la nivel formal pare lipsită de eficacitate, se explică prin condiţiile
istorice ale adoptării textului respectiv. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost rezultatul
confruntării unor opinii divergente cu privire la drepturile fundamentale, iar acest fenomen rezultă cu
claritate şi din modul în care s-a prevăzut apărarea dreptului de proprietate. Articolul 1 din Protocolul
nr.1 este rezultatul compromisului dintre cei care doreau protecţia eficace a acestui drept, pe care îl
considerau, potrivit tradiţiei liberale, un drept natural al omului, şi cei care urmăreau să păstreze
posibilitatea statelor de a lua măsuri extinse de privare de proprietate, cum ar fi naţionalizarea unor
întregi ramuri industriale, aceştia din urmă considerând proprietatea ca fiind o funcţie socială. Pe de
altă parte, trebuia menajată susceptibilitatea naturală a statelor care vedeau în acest articol o limitare
adusă suveranităţii lor.
Acestea sunt motivele pentru care, dintre toate drepturile cu caracter economic, numai
proprietatea a fost apărată, şi nici măcar în mod expres.
Tot aşa se explică faptul că acest text nu a fost introdus în cadrul Convenţiei propriu-zise, ci
numai într-unul din protocoalele adiţionale ale acesteia.
Normele prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost interpretate pentru mai mult de două
decenii de către Curte şi Comisie într-un mod foarte rezervat, tocmai pentru a menaja susceptibilitatea
statelor semnatare. „Articolul 1 a fost redactat în aşa fel încât să aducă limitări cât mai puţine puterii
discreţionale a statelor în acest domeniu (al dreptului de proprietate – n.n.). Nu este deci de mirare că
până la începutul anilor ’80 Comisia şi Curtea nu au semnalat nici o încălcare a dreptului de proprietate
de către statele semnatare. Lecturarea deciziilor pertinente creează impresia că o astfel de încălcare ar fi
de domeniul imposibilului, atât de lipsite de concreteţe erau considerate obligaţiile statelor. La rândul
său jurisprudenţa organelor Convenţiei părea să fie preocupată în primul rând să nu condamne statele
într-un domeniu atât de sensibil, pentru a evita eventualele «reacţii de respingere» din partea acestora”
(Luigi Condorelli, Premier Protocole Additionnel – Article 1, studiu publicat în lucrarea La Convention
Européenne des Droits de l’Homme, Commentaire article par article, coordonată de Louis-Edmond
Pettiti, Emmanuel Decaux şi Pierre-Henri Imbert, Editura Economica, Paris, 1995, p.972).
II. Schimbarea jurisprudenţei: cazul Sporrong şi Lönnroth
Această situaţie a luat sfârşit însă în 1982, odata cu hotărârea pronunţată de Curte în cazul
Sporrong şi Lönnroth contra Suediei, considerată în literatura de specialitate drept “veritabilă
schimbare a jurisprudenţei, care nu numai că a dat un sens articolului 1, dar a constituit în plus punctul
de plecare pentru o bogată dezvoltare a jurisprudenţei, ale cărei rezultate trebuie evidenţiate”
(Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în cazul Sporrong şi Lönnroth contra Suediei).
În acest mod, prin deciziile Curţii a început să se umple de conţinut acest text de lege care până
atunci părea lipsit de utilitate. Mai mult, această jurisprudenţă a creat noi reguli de interpretare şi de
aplicare a articolului 1, aşa cum vom vedea.
În aceste condiţii apare ca deosebit de important studiul deciziilor Curţii. Dată fiind, însă, tema
strict delimitată a acestei lucrări, ne vom rezuma la prezentarea deciziei dată în cazul Sporrong şi
Lönnroth contra Suediei, menţionata mai sus, pentru a vedea interpretarea oficială a art. 1 din
Protocolul nr.1, urmată apoi de circumscrierea sferei de aplicare a acestui articol. Ulterior vom încerca
o analiză succintă a fiecăreia dintre cele trei norme pe care, potrivit jurisprudenţei Curţii, le cuprinde
art. 1, şi vom încheia cu o analiză, ceva mai detaliată a celor două hotărâri pronunţate până în prezent
împotriva României pentru încălcarea dreptului de proprietate.
Circumstanţele cazului Sporrong erau, pe scurt, următoarele: Reclamanţii, moştenitorii d-lui
Sporrong şi d-na Lönnroth erau proprietarii a două imobile cu destinaţia de locuinţe în centrul oraşului
Stockholm. În anul 1956 şi respectiv 1971, cu privire la aceste imobile guvernul a acordat primăriei
două permise de expropriere, în vederea demolării şi reconstruirii întregului cartier, permise cu o
valabilitate de cinci ani, în cursul cărora putea opera exproprierea, iar proprietarii trebuiau chemaţi în
instanţă pentru a li se fixa despăgubirile pe care urmau să le primească. La cererea primăriei, care a
schimbat de mai multe ori planurile de urbanism, guvernul a prelungit în repetate rânduri aceste
permise, până la anularea lor în anul 1979. De asemenea între 1954-1979, respectiv 1968-1981,
proprietarii celor două imobile nu au nici dreptul să efectueze reparaţii ale acestora sau să construiască
anexe, administraţia locală emiţând interdicţii de construire, tot în vederea aplicării planurilor de
urbanism. Faţă de această stare de lucruri, potrivit legislaţiei suedeze în vigoare la acea dată
reclamanţii nu se puteau plânge nici unei autorităţi. Ei au solicitat ridicarea interdicţiei de construire
pentru repararea imobilelor, solicitarea fiindu-le respinsă. De asemenea, cea de-a doua reclamantă a
încercat în repetate rânduri să vândă imobilul, dar nu a reuşit tocmai datorită existenţei permiselor de
expropriere. Comisia a fost sesizată în 1975, reclamanţii plângându-se în principal de încălcarea art. 1
din Protocolul nr.1 şi a art. 6 alin.1 din Convenţie privitor la dreptul la un proces echitabil.
Hotărârea Curţii în această speţă este importantă din mai multe motive. În primul rând în cadrul
ei Curtea interpretează art. 1 din Protocolul nr.1 şi îi prezintă structura. În al doilea rând, asistăm pe
parcursul derulării considerentelor la prezentarea unui mecanism original de aplicaţie generală a acestui
text, mecanism pe care instanţa europeană îl va folosi ulterior la toate cazurile de încălcare a dreptului
de proprietate. În al treilea rând este pentru prima dată când un stat este găsit vinovat de încălcarea
normelor din acest text.
În prima parte a considerentelor Curtea stabileşte dacă art. 1 este aplicabil în speţă, cu alte
cuvinte dacă faptele ar trebui examinate din această perspectivă. Guvernul a susţinut că, deşi permisele
de expropriere şi interdicţiile de construire au restrâns exerciţiul normal al dreptului de proprietate,
totuşi aceste măsuri nu au adus atingere dreptului proprietarilor “la respectarea bunurilor lor”, întrucât
sunt inerente amenajării urbanistice. Curtea nu a achiesat la acest punct de vedere susţinând: “Faptul că
din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a dispune şi de a uza de bunurile lor rămâne intact,
nu înseamnă că permisul de expropriere nu reduce în mare măsură posibilitatea practică de a a-l
exercita. Măsurile statului ating chiar substanţa dreptului de proprietate prin aceea că se recunoaşte în
avans legalitatea unei exproprieri şi se autorizează primăria oraşului Stockholm să treacă la
exproprierea efectivă atunci când consideră oportun. Dreptul de proprietate al reclamanţilor a devenit
astfel precar şi revocabil. De asemenea, interdicţiile de a construi limitează fără îndoială dreptul
reclamanţilor de a-şi folosi bunurile.”(...)
În acest mod se stabileşte că este aplicabil în speţă art. 1 din Protocolul 1: “Reclamanţii au
suferit deci o ingerinţă asupra dreptului lor de proprietate, ingerinţă ale cărei consecinţe, aşa cum pe
bună dreptate a subliniat Comisia, sunt agravate de către utilizarea combinată a permiselor de
expropriere şi a interdicţiilor de construire pe o lungă perioadă”
În următoarea etapă Curtea va analiza dacă această ingerinţă se justifică sau nu. Pentru aceasta
este prezentată structura art. 1: “Acesta (art. 1 - n.n.) conţine trei norme distincte. Prima, cu caracter
general, enunţă principiul respectului proprietăţii; ea este prezentă în prima frază din primul alineat. A
doua normă vizează privarea de proprietate şi impune anumite condiţii pentru aceasta; ea este conţinută
de a doua frază a aceluiaşi. În ceea ce priveşte a treia normă, ea recunoaşte statelor puterea, între altele,
de a reglementa uzajul bunurilor conform interesului general prin promulgarea în acest scop a legilor
pe care le consideră necesare; ea rezultă din al treilea alineat.”
Înainte de a trece la analiza primei norme care constituie principiul în materie, trebuie văzut
dacă nu sunt aplicabile în speţă ultimele două norme, excepțiile de la regulă. A doua normă, conţinută
de fraza a doua din primul alineat, se aplică în general în cazurile de privare de proprietate, fie că
aceasta este formală sau de facto, ceea ce nu este cazul în speţă: “În absenţa unei exproprieri formale,
adică a unui transfer de proprietate, Curtea se consideră îndreptăţită să privească dincolo de aparenţe şi
să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Întrucât Convenţia vizează protecţia unor drepturi «concrete
şi efective», este important de văzut dacă situaţia respectivă nu echivalează cu o expropriere de fapt,
cum pretind reclamanţii. După părerea Curţii, toate efectele incriminate derivă din diminuarea
posibilităţii de a dispune de bunurile în cauză. Rezultă astfel limitări aduse dreptului de proprietate
devenit precar precum şi diminuarea valorii imobilelor. Totuşi, deşi şi-a pierdut din substanţă, dreptul
de proprietate nu a dispărut. Efectele măsurilor în cauză nu pot fi astfel asimilate unei privări de
proprietate. Curtea observă în legătură cu această chestiune că reclamanţii au putut continua să-şi
folosească bunurile şi că posibilitatea de vânzare a existat, potrivit datelor oferite de Guvern, chiar dacă
a fost mult afectată.”
De asemenea, nici a treia normă conţinută în alineatul al doilea nu este aplicabilă: “Interdicţiile
de a construi constituie fără îndoială o reglementare a folosinţei bunurilor reclamanţilor, în sensul
alineatului al doilea. În schimb, permisele de expropriere nu tindeau să limiteze sau să controleze
această folosinţă. Reprezentând o etapă iniţială în procesul de privare de proprietate, ele nu cad sub
incidenţa celui de-al doilea alineat. Trebuie examinate din perspectiva primei fraze a alineatului întâi.”
În consecinţă, Curtea va analiza justificarea încălcării dreptului de proprietate din perspectiva
primei norme conţinută în fraza de început a alineatului întâi. Această analiză se realizează printr-un
procedeu interesant şi anume Curtea apreciază dacă în cauză s-a păstrat un just echilibru între interesul
general reflectat de necesitatea amenajării urbanistice şi imperativul apărării dreptului de proprietate ca
drept individual fundamental. Această modalitate de apreciere a justeţii unei măsuri prin care se aduce
atingere dreptului de proprietate va fi folosită ulterior în fiecare caz pertinent: “În vederea aplicării
acestei norme, Curtea trebuie să cerceteze dacă un just echilibru a fost menținut între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Inerentă ansamblului Convenţiei, preocuparea de a asigura un astfel de echilibru se reflectă de
asemenea în structura articolului 1 (…) Curţii deci îi revine sarcina să verifice dacă acest echilibru a
fost păstrat într-un mod compatibil cu dreptul reclamanţilor la «respectul bunurilor lor», în sensul
primei fraze a articolului 1.”
Odată stabilit la nivel teoretic acest procedeu de analiză a justificării ingerinţei, el este aplicat în
speţă: “Legislaţia în vigoare în epocă se caracteriza prin rigiditate. În afară de retragerea pură şi simplă
a permiselor de expropriere, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un mijloc de
modificare a situaţiei proprietarilor după eliberarea acestor permise. Curtea subliniază faptul că
permisul acordat oraşului Stockholm a fost în cazul succesiunii Sporrong pentru o durată de cinci ani -
prelungită apoi trei ani, apoi cinci şi în final zece iar în cazul doamnei Lönnroth pentru zece ani. Practic
aceste permise au rămas în vigoare douăzeci şi trei de ani şi respectiv opt ani. Pe parcursul acestei
perioade reclamanţii au rămas într-o stare de incertitudine completă în ceea ce priveşte soarta
proprietăţii lor şi nu au avut dreptul ca dificultăţile prin care treceau să fie luate în considerare de către
guvernul suedez. Raportul Comisiei dă în acest sens un exemplu. Doamna Lönnroth rugase guvernul
să-şi retragă permisul de expropriere. Municipalitatea i-a răspuns că planurile existente nu permiteau
nici o derogare; în ceea ce priveşte guvernul, acesta a respins cererea pe motiv că nu putea revoca
permisul fără consimţământul expres al municipalităţii. (…) Curtea constată pe de altă parte că
existenţa, de-a lungul acestei perioade, a unor interdicţii de construire a accentuat prejudiciile produse
de durata de validitate a permiselor. Deplina posibilitate a reclamanţilor de a se bucura de dreptul de
proprietate a fost afectată în total douăzeci şi cinci de ani pentru succesiunea Sporong şi doisprezece
ani pentru doamna Lönnroth. În legătură cu această chestiune, Curtea reţine faptul că în 1967
ombudsmanul parlamentar a estimat că efectele negative ce ar putea rezulta pentru proprietari din
interdicţii prelungite nu sunt compatibile cu principiile statului de drept.”
În aceste condiţii nu se mai poate susţine existenţa acelui echilibru de care vorbeam mai sus,
interesul individual fiind sacrificat în mod nejustificat celui social: “Combinate în acest mod, cele două
serii de măsuri au generat o situaţie care a distrus justul echilibru ce trebuie să domnească între
apărarea dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general: succesiunea Sporrong şi doamna
Lönnroth au suportat o sarcină specială şi exorbitantă care nu ar fi devenit legitimă decât dacă
reclamanţii ar fi avut posibilitatea să solicite scurtarea intervalelor de timp respective sau să pretindă
despăgubiri. Ori legislaţia suedeză excludea la acel moment aceste posibilităţi.”
Această modalitate de analiză a cazurilor privitoare la dreptul de proprietate se va consolida şi
dezvolta în deciziile următoare ale Curţii. Se stabileşte în acest mod că prima normă conţine o
dispoziţie de principiu iar celelalte două sunt excepţii de la acest principiu, fiind deci de strictă
interpretare. După ce vom vedea în continuare care este sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul
nr.1, vom analiza pe scurt câteva cazuri în care Curtea a găsit o încălcare a fiecăreia din cele trei norme
ale acestui articol.

III. Domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr.1

Deşi textul articolului 1 din Protocolul nr.1 poate da naştere la diverse interpretări, datorită
circumstanţelor speciale în care a fost redactat, circumstanţe menţionate mai sus, Curtea a stabilit cu
certitudine că se referă în principal la dreptul de proprietate. Astfel, în Hotărârea din 13 iunie 1979,
pronunţată în cazul Marckx contra Belgiei, Curtea dispune: “Recunoscând fiecărei persoane dreptul la
respectul bunurilor, art. 1 din Protocolul nr.1 garantează în substanţă dreptul de proprietate. Cuvintele
“biens”, “propriété”, “usage des biens” (în franceză) şi în engleză “possessions” şi “use of property”
indică acest lucru; pe de altă parte, lucrările pregătitoare confirmă fără echivoc acest sens: cei care au
redactat textul au vorbit tot timpul de “dreptul de proprietate” în proiectele succesive care au stat la
baza art. 1 din Protocolul nr.1”
Cu toate acestea sfera de acţiune a articolului 1 nu a fost limitată numai la dreptul de proprietate
în sensul strict al termenului, acela de drept subiectiv civil. Întrucât articolul 1 este singurul text care
apără un drept cu conţinut economic, a avut loc acelaşi fenomen pe care l-am evidenţiat când am
discutat în capitolele anterioare despre protecţia constituţională a dreptului de proprietate în România:
sfera de aplicare a acestui articol a fost extinsă treptat la aproape orice drept cu conţinut economic.
Astfel, în Hotărârea Gasus din 23 februarie 1995, pronunţată în cazul Gasus Dosier und
Fördertechnik GmbH contra Olandei, s-a statuat: “Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” (în engleză
“possessions”) din articolul 1 din Protocolul nr.1, are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează
numai la proprietatea bunurilor corporale: anumite alte drepturi şi interese constituind active pot să fie
considerate “drepturi de proprietate” şi deci “bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1. În speţă nu are
importanţă dacă dreptul reclamantei trebuie să fie considerat un drept de proprietate sau o garanţie
reală. În orice situaţie punerea de sechestru şi apoi vinderea maşinii constituie o atingere a dreptului
societăţii reclamante la “respectul” unui “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1.”
În speţă societatea reclamantă vânduse o maşină industrială unei societăţi din Olanda,
păstrându-şi dreptul de proprietate până la plata integrală a preţului. Societatea cumpărătoare a intrat în
procedura falimentului, iar maşina respectivă a fost vândută pentru a acoperi datoriile acesteia fiind
considerată proprietatea ei.
În faţa Curţii europene guvernul olandez a susţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art.
1 din Protocolul 1 pentru că de fapt este vorba numai de o garanţie reală a reclamantei şi nu de un
adevărat drept de proprietate. Cu toate acestea curtea a statuat că nu contează ce fel de drept invocă
reclamanta întrucât articolul 1 este aplicabil în ambele situaţii; deci acesta apără şi garanţiile reale, şi
acestea fiind drepturi cu conţinut economic.
De asemenea, o autorizaţie de comercializare a unui anumit tip de produse, atât timp cât
reprezintă o valoare patrimonială, constituie un bun în sensul articolului. În hotărârea dată în cazul Tre
Traktorer Aktiebolag contra Suediei din 7 iulie 1989, A159: “Curtea estimează că interesele economice
legate de gestionarea restaurantului “Cardinal” constituie bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr.1. Aşa
cum s-a reţinut deja, menţinerea licenţei (de comercializare a băuturilor alcoolice n.n.) figura printre
condiţiile principale de desfăşurare a activităţilor comerciale de către reclamantă, iar retragerea acesteia
a avut efecte negative asupra fondului de comerţ şi a valorii restaurantului. În condiţiile acestei speţe,
respectiva retragere a licenţei constituie deci o ingerinţă în dreptul TTA la respectul bunurilor sale”. De
aici rezultă că întreg fondul de comerţ constituie un bun protejat de către Convenţie.
De asemenea, invenţia reprezentată prin drepturile patrimoniale legate de aceasta este protejată
prin art. 1 din Protocolul nr.1 aşa cum s-a statuat în Hotărârea Smith Kline and French Laboratories Ltd
contra Olandei din 4 octombrie 1990. Totodată, creanţele certe, lichide şi exigibile sunt considerate
bunuri în sensul articolului 1, aşa cum Curtea a decis în hotărârea dată în Hotărârea Reffineries greques
Stran et Stratis Andreatis contra Greciei din 9 decembrie 1994, A301-B.
Clientela unui avocat, medic sau contabil este un drept cu un pronunţat caracter economic, mai
ales pentru aceste profesii liberale şi de aceea intră în sfera de aplicare a articolului 1. În speţa Van
Marle contra Olandei (Hotărârea Van Marle contra Olandei din 26 iunie 1986, A101), reclamanţii,
contabili, au invocat încălcarea drepturilor lor prevăzute de acest articol datorită refuzului autorităţilor
de a-i înscrie pe lista contabililor agreaţi, listă cerută de o nouă legislaţie internă în materia exercitării
profesiei de contabil. Prin decizia dată în speţă Curtea a achiesat la punctul lor de vedere: “Curtea
estimează că dreptul invocat de către reclamanţi poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de
art. 1 din Protocolul nr.1: datorită muncii depuse, reclamanţii reuşiseră să-şi constituie o clientelă;
îmbrăcând din multe puncte de vedere caracterul unui drept privat, ea constituia o valoare patrimonială,
deci un bun în sensul primei fraze a art. 1, care este deci aplicabil în speţă (...) Refuzul de a-i înscrie pe
reclamanţi pe lista experţilor contabili agreaţi a alterat profund condiţiile activităţii lor profesionale, al
cărei domeniu de aplicabilitate a fost redus. Veniturile au scăzut precum şi valoarea clientelei şi a firmei
lor în general. Rezultă deci că a avut loc o ingerinţă în dreptul la respectul bunurilor.”
S-a pus problema dacă acest articol apără şi unele drepturi rezultate din protecţia socială, aşa
cum ar fi dreptul la pensie. După o jurisprudenţă oscilantă a Curţii şi a Comisiei, potrivit căreia
Convenţia nu garantează dreptul de a obţine prestaţii legate de securitatea socială, în Hotărârea
Gaygusuz contra Austriei din 16 septembrie 1996, 1996-IV, Curtea a statuat: “Curtea relevă că la
momentul faptelor alocaţia de urgenţă era acordată unor persoane care deja primiseră alocaţia de şomaj
şi îndeplineau alte condiţii legale cerute de art. 33 din legea asupra asigurărilor de şomaj. Dreptul la
această alocaţie de urgenţă este deci legat de plata contribuţiilor la casa de asigurare pentru şomaj,
condiţie prealabilă a acordării acestor alocaţii de şomaj. Rezultă deci că în lipsa plăţii acestor
contribuţii băneşti nu există nici un drept la alocaţia de urgenţă. În speţă nimeni nu a pretins că
reclamantul nu ar fi satisfăcut această condiţie; refuzul de a se acorda prestaţia socială respectivă se
baza exclusiv pe faptul că el nu avea cetăţenie austriacă şi că nu figura printre persoanele care erau
exceptate de la îndeplinirea acestei condiţii de cetăţenie. Curtea estimează că dreptul la alocaţia de
urgenţă, în măsura în care este prevăzut de legislaţia în cauză, este un drept patrimonial în sensul
articolului 1 din Protocolul nr.1. Reclamantul fiind privat de beneficiul alocaţiei de urgenţă în virtutea
unei distincţii prevăzute de articolul 14, şi anume naţionalitatea, acest text al Convenţiei a fost de
asemenea încălcat.”
Astfel, plata contribuţiilor sociale a fost interpretată ca o creanţă pe care reclamantul a avut-o
contra fondului de pensii, creanţă care, aşa cum am arătat, intră sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr.1.
Totuşi, această asemănare nu este perfectă, pentru că, în timp ce creanţele garantate sunt cele certe,
lichide şi exigibile, dreptul la pensie sau la alocaţie de şomaj nu poartă asupra unei sume determinate.
Curtea a considerat de asemenea că dreptul de moştenire este cuprins în sfera de aplicare a
articolului 1, fiind un drept cu conţinut patrimonial. Pentru aceasta trebuie să fie un drept actual, adică
moştenirea să fie deschisă. În decizia dată în cazul Marckx contra Belgiei, Curtea a considerat că în
speţă nu avusese loc o violare a art. 1 întrucât era vorba de drepturi succesorale privitoare la o persoană
în viaţă: “Curtea înlătură art. 1 din Protocolul nr.1: împreună cu Comisia şi cu Guvernul, ea constată că
acest text se limitează să constate dreptul fiecăruia la respectul bunurilor «sale», ceea ce înseamnă că
nu este aplicabil decât pentru bunurile actuale şi nu garantează dreptul de a dobândi prin succesiunea ab
intestat sau printr-o liberalitate.”
În schimb, dacă succesiunea este deschisă, dreptul de moştenire fiind actual, el este garantat de
art. 1. Astfel în hotărârea dată în cazul Inze contra Austriei din 28 octombrie 1987, A126, Curtea a
înlăturat apărarea guvernului care făcea trimitere la hotărârea Markx şi a statuat următoarele: “Curtea
aminteşte că articolul 1 din Protocolul nr.1 garantează în substanţă dreptul de proprietate. Ca şi
Comisia, Curtea consideră necesar să deosebească prezentul caz de afacerea Marckx. Aceasta din urmă
se referea la un drept potenţial al celei de-a doua reclamante de a o moşteni pe prima. În speţă, din
contră, reclamantul deja obţinuse pe cale de succesiune dreptul la o parte din succesiunea mamei sale,
aici fiind cuprinsă şi exploatarea agricolă sub rezerva unei atribuiri a bunurilor conform legii
provinciale. În virtutea art. 545, 547 şi 550 din codul civil, la moartea lui de cuius, moştenitorii primesc
automat drepturile succesorale asupra patrimoniului acestuia pe care îl dobândesc în indiviziune. Pe de
altă parte moştenitorii deja au acceptat părţile prevăzute în codul civil, iar tribunalul districtual le
autentificase declaraţiile. Patrimoniul era deci proprietatea comună a reclamantului şi a celorlalţi
comoştenitori, chiar dacă nici unul dintre ei nu avea un drept imediat asupra unui anumit bun din acest
patrimoniu. Pentru guvern, normele din legea provincială care reglementează succesiunea ab intestat
asupra exploataţiilor agricole ereditare, au două obiective: să împiedice fărâmițarea acestor exploatări
agricole, prevăzând că ele vor fi primite în întregime de către un singur moştenitor, acesta având
obligaţia să le plătească celorlalţi sultă; să păstreze rentabilitatea acestor exploatări, fixând cuantumul
acestei sulte în aşa fel încât să nu constituie pentru moştenitorul principal o sarcină financiară excesivă.
Curtea relevă că reclamantul nu contestă sistemul exploatărilor agricole ereditare în sine, ci numai
criteriile aplicabile în alegerea moştenitorului principal. Din acest punct de vedere art. 7 alin.2 din legea
provincială preferă copiii legitimi, în detrimentul celor naturali. Astfel, ferma a revenit în speţă fiului
mai mic, rezultat din căsătorie, în timp ce faptul de a fi născut în afara căsătoriei a fost suficient pentru
a-l priva pe reclamant de orice posibilitate de a revendica această ferma cu şanse de succes. În
consecinţă rezultă că în speţă sunt aplicabile art. 1 din Protocolul nr. 1, precum şi art. 14 din Convenţie
în combinaţie cu acesta.”
O problemă interesantă care a apărut atât în cazul Inze cât şi în cazul Gaygusuz, ambele citate
mai sus, este aceea a îmbinării art. 1 din Protocolul nr.1 cu articolul 14 din Convenţie, articol care
interzice discriminarea: “Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie
trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Or, în astfel de cazuri apare foarte pregnant caracterul de libertate publică pe care îl are
proprietatea. Aşa cum am arătat în capitolul consacrat noţiunii generale de libertate publică,
modalitatea specifică de apărare a acesteia este consacrarea unui principiu de nediscriminare în raport
de titular. În ambele speţe statele respective au încălcat libertatea publică de a avea proprietate prin
discriminările arbitrare la care au fost supuşi cei doi reclamanţi.
În concluzie, Curtea a interpretat art. 1 din Protocolul nr.1 ca fiind aplicabil patrimoniului unei
persoane, drepturilor care au o valoare economică. Din jurisprudenţa Curţii se desprind următoarele
condiţii ce trebuie îndeplinite de un drept pentru a fi apărat de aceste norme: să aibă o valoare
economică şi să se refere la un bun determinat, care face parte în prezent din patrimoniul persoanei ce
invocă textul Convenţiei.

IV. Principiul respectării bunurilor

Aşa cum am menţionat, prima normă conţinută de art. 1 – orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale – reprezintă principiul în materie, aplicabil ori de câte ori nu ne
aflăm în vreuna din situaţiile de excepţie prevăzute de celelalte două norme. Analiza unei speţe din
perspectiva acestei norme, în sensul de a se vedea dacă o ingerinţă în dreptul de proprietate se justifică
sau nu, se realizează pe baza acelui mecanism al justului echilibru. Aceasta rezultă dintr-o interpretare
sistematică făcută de Curte şi este caracteristic întregii Convenţii. Prin urmare, nu se aplică numai
atunci când prima normă este aplicabilă, ci şi când se abordează celelalte două norme referitoare la
privarea de proprietate şi la reglementarea utilizării bunurilor.
Ori de câte ori o speţă nu se încadrează strict în cazurile de privare de proprietate sau de
reglementare a utilizării bunurilor, deci în ultimele două norme, Curtea o analizează din perspectiva
celei dintâi. Această metodă a permis instanţei extinderea aplicării articolului 1 la diverse situaţii noi
care constituiau încălcări ale dreptului de proprietate, dar formal nu puteau fi încadrate în vreuna din
situaţiile prevăzute expres în normele doi şi trei din acest articol. Astfel de cazuri au fost cele privitoare
la legislaţia austriacă de reîntregire a proprietăţii agricole.
Spre exemplu, în speţa Poiss contra Austriei (Hotărârea Poiss contra Austriei din 23 aprilie
1987, A117), reclamanţii fuseseră obligaţi pentru o perioadă de timp să cedeze terenurile lor, urmând ca
ulterior, dacă va fi aprobat planul general făcut în baza legislaţiei sus-menţionate, să primească alte
terenuri în schimb, dacă nu să-şi reia vechile terenuri. În hotărârea dată în speţă Curtea a reţinut cu
privire la încălcarea dreptului de proprietate următoarele: “Curtea relevă pentru început faptul că
autorităţile austriece nu au procedat nici la o expropriere formală, nici la o expropriere de fapt:
transferul realizat în aprilie 1963 are un caracter provizoriu; numai intrarea în vigoare a unui plan de
reîntregire va face acest transfer definitiv. Reclamanţii vor putea să-şi recupereze terenurile dacă planul
definitiv nu confirmă distribuţia efectuată în stadiul anterior al procedurii. Deci nu se poate spune că
sunt privaţi de proprietate în mod definitiv, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat. Pe de altă
parte transferul provizoriu nu avea drept scop principal să limiteze sau să controleze utilizarea
bunurilor (în sensul alineatului al doilea), ci să restructureze rapid zona de reîntregire în vederea unei
exploatări ameliorate şi raţionale de către «proprietarii provizorii». Cazul trebuie deci examinat din
perspectiva primei fraze a primului alineat. Având în vedere finalitatea acestui text, Curtea trebuie să
vadă dacă un just echilibru a fost menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi
imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. Se cuvine amintit că au trecut
aproape douăzeci şi patru de ani de la transferul provizoriu, fără ca reclamanţii să fi primit, în virtutea
unui plan definitiv de reîntregire (a terenurilor agricole – n.n.), alte terenuri în compensare aşa cum
prevedea legea. (…) Curtea înţelege scopurile avute în vedere de legiuitor. Autorizând un astfel de
transfer în stadiul iniţial al procedurii de reîntregire, el intenţiona să asigure, în interesul proprietarilor
în general şi al colectivităţii, exploatarea continuă şi economică a terenurilor în cauză. Totuşi sistemul
se caracterizează printr-o anumită rigiditate: nu este oferit nici un mijloc de modificare, înaintea intrării
în vigoare a planului de reîntregire a terenurilor agricole, a situaţiei proprietarilor, având în vedere
daunele pe care ei le-ar putea suferi până la compensarea definitivă cu alte terenuri, potrivit legii (...)
Circumstanţele cauzei relevă deci o distrugere a echilibrului care ar fi trebuit să existe între apărarea
dreptului de proprietate şi exigenţele interesului general: reclamanţii, care nu ştiu cu certitudine soarta
proprietăţii lor, suportă o sarcină disproporţionat de mare.”
 Metoda folosită de Curte în aplicarea art. 1 şi în special a primei norme, verificarea existenţei
justului echilibru, presupune cu necesitate aprecierea asupra oportunităţii cauzei de utilitate publică. Cu
toate acestea în nenumărate rânduri Curtea a statuat că statele se bucură în acest domeniu de o marjă de
posibilitate de apreciere foarte mare, pentru a menaja suveranitatea acestora.
În aceste condiţii, Curtea consideră că norma a fost încălcată numai atunci când dezechilibrul
este mare, când este evidentă disproporţia dintre necesitatea apărării interesului general şi atingerile
aduse dreptului individual. “În mod natural întinderea posibilităţii de apreciere de care se bucură statele
în acest domeniu duce la plata unui important tribut: o încălcare a articolului 1 de către un stat nu va fi
reţinută ca atare decât atunci când măsura luată de acesta se dovedeşte că este «în mod manifest lipsită
de o bază rezonabilă». Altfel spus, organele Convenţiei nu sunt chemate să verifice caracterul rezonabil
sau nu al unei măsuri, ci să spună dacă aceasta este sau nu în mod vădit nerezonabilă” (Luigi
Condorelli, La proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970, p. 982).

V. Privarea de proprietate
A doua normă prevăzută de ultima frază din primul alineat se referă la cazurile de privare de
proprietate. Ea enunţă condiţiile în care o privare de proprietate este legitimă şi deci constituie o
excepţie de la principiul “respectării bunurilor”, prevăzut în prima parte a alineatului întâi.
Aşa cum menţionează şi denumirea, această normă se aplică numai în situaţiile în care un bun
iese în totalitate şi în mod definitiv din patrimoniul unei persoane, în orice altă situaţie, chiar dacă este
vorba de deposedare temporară, analiza urmând să se facă din perspectiva primei norme. “Curtea a
utilizat noţiunea de privare de proprietate cu o anumită rigoare, aplicând-o numai cazurilor de
deposedare definitivă şi completă, adică pentru măsurile care privesc toate atributele dreptului
individual respectiv, în sensul de a distruge în totalitate legăturile dintre bunul ce era obiect al dreptului
de proprietate şi titularul acestui drept: naţionalizări, exproprieri, confiscări, obligaţii impuse
proprietarilor de a ceda nuda proprietate celor care au un drept de emfiteoză asupra bunului etc.” (Luigi
Condorelli, La proprietà nella CEDU, Rivista di diritto internazionale, 1970, p. 983).
Din analiza celei de-a doua fraze a alineatului întâi rezultă în mod expres câteva condiţii pe care
trebuie să le îndeplinească măsura privării de proprietate pentru a nu constitui o încălcare a Convenţiei.
În primul rând, trebuie să existe o cauză de utilitate publică în vederea căreia s-a luat măsura
respectivă, cauză de utilitate publică în stabilirea căreia statele se bucură de un larg domeniu de
apreciere, aşa cum am văzut. În al doilea rând, privarea de proprietate trebuie să se facă în condiţiile
prevăzute de legea internă a fiecărui stat. Cu privire la această condiţie, Curtea a utilizat sensul extins al
noţiunii de lege, aceasta trebuind totuşi să conţină norme accesibile, precise şi previzibile cu privire la
consecinţe. În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să aibă loc în condiţiile prevăzute de
principiile generale ale dreptului internaţional. Acestei prevederi textuale Curtea nu i-a acordat decât o
aplicabilitate restrânsă, reţinând că principiile generale ale dreptului internaţional nu intervin decât
atunci când este vorba de bunuri ale unor persoane care nu sunt cetăţenii statului respectiv.
La aceste condiţii se mai adaugă încă una care a rezultat în mod necesar din modalitatea de
analiză adoptată de Curte. Verificarea păstrării unui just echilibru presupune cu necesitate plata unei
despăgubiri titularului dreptului de proprietate. Comisia, de exemplu, a considerat că “articolul 1 cere
în mod implicit, ca regulă generală, plata unei compensaţii pentru privarea de proprietate, indiferent de
ce ar prevedea legislaţia internă a statului în cauză” (cazul Lithgow contra Regatului Unit din 8 iulie
1986, A102).
Vom analiza pe scurt hotărârea dată de Curte în cazul James contra Regatului Unit, pentru a
vedea modalitatea de aplicare a acestor reguli la un caz concret. În speţă, reclamanţii erau proprietarii a
numeroase imobile pe care le închiriaseră pentru perioade lungi de timp, prin contracte de emfiteoză,
unor persoane diverse. Printr-o lege din 1967, aceste persoane care locuiau în imobilele respective au
primit dreptul de a le cumpăra în condiţii prestabilite. Reclamanţii au invocat încălcarea dreptului lor de
proprietate, întrucât prin legea respectivă ei erau obligaţi să transmită acest drept chiriaşilor.
 Având în vedere faptul că reclamanţii au fost deposedaţi definitiv de bunurile lor, Curtea a
analizat cazul prin raportare la a doua normă conţinută de art. 1 din Protocolul nr.1.
Reclamanţii au invocat faptul că în speţă nu se putea vorbi de cauză de utilitate publică, atât
timp cât cesiunea proprietăţii s-a făcut în favoarea unor persoane particulare. Instanţa a reţinut însă în
considerente următoarele: “Curtea consideră, ca şi reclamanţii, că o privare de proprietate făcută numai
cu scopul de a conferi un avantaj unor particulari, nu s-ar putea spune că este făcută pentru «utilitate
publică». Totuşi, un transfer obligatoriu de proprietate de la un individ la altul, poate, în anumite
circumstanţe, să reprezinte un mijloc legitim de a servi interesul general. Din această perspectivă nu se
poate găsi în Constituţiile, legislaţia sau jurisprudenţa statelor contractante, nici chiar acolo unde
textele în vigoare folosesc expresia “utilitate publică”, nici un principiu comun care sa conducă la
interpretarea noţiunii de cauză de utilitate publică în sensul că s-ar interzice un astfel de transfer. Se
poate spune acelaşi lucru şi despre alte ţări democratice; astfel reclamanţii şi guvernul au citat o
hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii, privitoare la o lege a statului Hawaii prin care
se transfera în mod obligatoriu proprietatea unor imobile locatarilor acestora pentru a pune capăt
concentrării lor în patrimoniul câtorva persoane. Nu se poate deduce din expresia englezească “in the
public interest” că bunul trebuie să fie la dispoziţia publicului şi nici că întreaga colectivitate sau o
parte din aceasta trebuie să profite direct de pe urma transferului. Poate fi considerată, în mod perfect
valabil, ca fiind făcută «în interes public» o privare de proprietate făcută din considerente de justiţie
socială.(...) Un transfer de proprietate realizat în cadrul unei politici legitime de factură socială sau
economică, poate fi considerat ca fiind făcut pentru cauză de utilitate publică chiar şi în cazul când
colectivitatea în ansamblu nu profită ea însăşi de bunul respectiv. Legea privitoare la emfiteoză nu
încalcă deci articolul 1 din acest punct de vedere.”
Curtea rezervă statelor o mare libertate de apreciere în vederea stabilirii cauzei de utilitate
publică, aşa cum am menţionat mai sus. În speţă ea a apreciat că scopul legii din 1967 a fost unul
legitim: “…legea din 1967 viza să repare nedreptatea pe care locatarii imobilelor respective o suportau
ca urmare a sistemului emfiteozei. Ea avea drept scop să reformeze legislaţia în vigoare care era
considerată inechitabilă faţă de aceştia. A repara ceea ce este considerat ca fiind injustiţie socială
constituie una din obligaţiile oricărui legiuitor democratic. Or, societăţile moderne consideră locuinţa
ca o nevoie primordială care nu ar trebui lăsată în întregime la dispoziţia pieţei libere. Posibilitatea de
apreciere a statelor va fi astfel extinsă pentru a cuprinde şi un cadru legislativ care să asigure în această
materie mai multă justiţie socială, chiar şi atunci când o astfel de legislaţie ar interveni în relaţiile
contractuale dintre particulari şi nu ar conferi nici un avantaj direct nici statului, nici societăţii în
ansamblu. Scopul legii din 1967 este deci legitim în principiu.”
În continuare, odată stabilită existenţa unei cauze de utilitate publică, trebuie văzut dacă s-a
păstrat echilibrul necesar între interesul general al societăţii şi necesitatea apărării dreptului individual
de proprietate, cu alte cuvinte, dacă s-a plătit o despăgubire într-un cuantum adecvat: “…Curtea
constată că în sistemele juridice ale statelor contractante, o privare de proprietate pentru cauză de
utilitate publică nu se justifică fără plata unei despăgubiri, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale
care nu există în speţă. Dacă un principiu analog ar lipsi din cadrul art. 1 din Protocolul nr.1, acesta nu
ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace dreptului de proprietate. Pentru a aprecia dacă legislaţia
contestată păstrează un just echilibru între diversele interese în cauză şi dacă nu impune reclamanţilor o
sarcina exagerată, trebuie avută în vedere condiţia despăgubirii.
În ce priveşte cuantumul indemnizaţiei, Curtea este de aceeaşi părere cu Comisia: fără plata
unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate ar constitui o atingere
excesivă care nu s-ar putea justifica în domeniul art. 1 din Protocolul nr.1. Aceasta nu garantează totuşi,
în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală. Obiectivele legitime de utilitate publică urmărite
prin măsuri de reformă economică şi de justiţie socială pot determina o plată inferioară valorii de
piaţă.” Or, în speţă, reclamanţii au primit o despăgubire al cărei cuantum era stabilit după criteriile
prevăzute în legea din 1967. În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 1
din Protocolul nr.1.

VI. Reglementarea utilizării bunurilor

Norma cuprinsă în alineatul al doilea reprezintă o altă excepţie de la principiul respectării
bunurilor consacrat în alineatul întâi. Orice măsură prin care se reglementează folosinţa bunurilor
trebuie să îndeplinească anumite condiţii care, chiar dacă nu sunt prevăzute expres în text, au fost
deduse de Curte din aplicarea regulii justului echilibru. Astfel, măsurile respective trebuie să vizeze un
scop legitim iar ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie să fie proporţională cu acest scop.
Un exemplu de aplicare a acestei reguli, potrivit schemei de mai sus, o constituie hotărârea dată
de Curte în cazul Pine Valley Developments LTD contra Irlandei (Hotărârea Pine Valley Developments
LTD contra Irlandei din 29 noiembrie 1991, A222). Societatea reclamantă cumpărase o suprafaţă de
teren liber în apropiere de Dublin în vederea construirii unor locuinţe pentru care existau deja şi
certificatele de urbanism necesare. După ce terenul a fost cumpărat, printr-o hotărâre judecătorească, au
fost anulate certificatele de urbanism întrucât municipalitatea dorea crearea unui spaţiu verde în jurul
capitalei. În aceste condiţii valoarea terenului respectiv a scăzut foarte mult, de circa unsprezece ori,
această situaţie fiind considerată de către reclamantă ca fiind o privare de proprietate în sensul frazei a
doua a primului alineat al articolului 1.
În opinia Curţii însă “nu este vorba nici de o expropriere formală, nici de o expropriere de fapt.
Măsura respectivă tindea în esenţă să garanteze o utilizare a terenului conform legilor ce reglementau
amenajarea teritoriului; reclamanta îşi conservă titlul de proprietate. Pe de altă parte nu au dispărut
toate modurile rezonabile de exploatare a terenului, căci acesta putea să fie cultivat sau arendat. Chiar
dacă şi-a pierdut mult din valoare, el nu s-a depreciat total; dovadă că a şi fost vândut ulterior. În
consecinţă trebuie văzută în această ingerinţă o formă de reglementare a folosinţei bunurilor care ţine
de alineatul al doilea.”
Curtea analizează în continuare proporţionalitatea acestei ingerinţe: “Ingerinţa avea drept scop
şi servea pentru a garanta că ministrul colectivităţilor locale va aplica în mod corect legislaţia care îi
privea nu numai pe reclamanţi ci avea o aplicaţie generală. Hotărârea Curţii supreme, care a avut ca
rezultat interzicerea ridicării de construcţii într-o zonă agricolă destinată să constituie o centură verde în
jurul oraşului, trebuie considerată ca un mijloc de atingere a acestui obiectiv.
Reclamanta era angajată într-o activitate comercială care prin natura ei comportă un anumit
grad de risc. Era bine cunoscut planul zonei precum şi ostilitatea autorităţilor locale faţă de orice
derogare de la regulile în materie. Curtea consideră astfel că anularea permiselor respective fără
despăgubiri nu constituie astfel o măsură disproporționată.”
În acest mod Curtea a considerat că speţa nu intră sub incidenţa alin.2, iar faptul că valoarea
terenului a scăzut foarte mult nu dă dreptul reclamantei la plata unor despăgubiri. Este discutabil însă în
ce măsură această pierdere suferită de către reclamantă se datorează riscului care există în toate
operaţiunile comerciale sau acţiunii directe a organelor statului. În orice caz, din această speţă rezultă
cu certitudine intenţia Curţii de a lăsa o mare libertate statelor în domeniul reglementării folosirii
proprietăţii. Acest lucru este vizibil şi în alte hotărâri precum Mellacher contra Austriei unde Curtea a
apreciat că o lege prin care s-au redus chiriile la un plafon maxim nu constituie o atingere adusă
dreptului de proprietate, ci doar reglementează uzul acestora.
“Curtea relevă că măsurile incriminate nu constituie nici o expropriere formală, nici o
expropriere de fapt; nu a avut loc un transfer al dreptului de proprietate de la reclamanţi şi nici nu au
fost împiedicaţi să-şi utilizeze bunurile, să le închirieze sau să le vândă. Măsurile respective care i-au
privat, fără îndoială, de o parte din veniturile lor imobiliare, reprezintă evident un control al folosinţei
bunurilor. Deci alineatul al doilea al art. 1 se aplică în speţă.”
Curtea a aplicat această normă şi în alte tipuri de speţe ce nu constituie propriu-zis o
reglementare a folosirii proprietăţii: nerecuperarea de imobile, confiscări vamale, plata impozitelor etc.
 Hotărârea pronunţată în cazul Brumărescu împotriva României
O hotărâre de principiu a Curţii cu privire la imobilele naţionalizate a fost cea pronunţată la 28
octombrie 1999 în cazul Brumărescu contra României.
Părinţii reclamantului Dan Brumărescu, construiseră o casă în anul 1930 în Bucureşti. Cu toate
că aceştia erau funcţionari, imobilul a fost preluat de stat în 1950, invocându-se decretul de
naţionalizare 92/1950. În anul 1993, reclamantul a introdus o acţiune în revendicare la o judecătorie din
Bucureşti invocând nelegalitatea măsurii de preluare a imobilului de către stat. Prin hotărârea din 9
decembrie 1993, judecătoria a admis acţiunea considerând că imobilul fusese preluat din eroare de
către stat, întrucât părinţii reclamantului nu se înscriau în categoriile de persoane vizate de decretul
92/1950. Această hotărâre a devenit definitivă şi irevocabilă prin neapelare. La 27 mai 1994 această
hotărâre a fost executată, iar reclamantul a început să plătească impozite pentru imobil în calitate de
proprietar.
Ulterior, la sesizarea unor persoane care în 1973 cumpăraseră de la stat o parte din imobil,
procurorul general a promovat la Curtea Supremă de Justiţie, un recurs în anulare împotriva hotărârii
din 9 decembrie 1993 pe motivul depăşirii puterii judecătoreşti. Prin hotărârea din 1 martie 1995 a fost
admis recursul şi casată hotărârea judecătoriei. Curtea Supremă de Justiţie şi-a motivat această decizie
prin faptul că instanţa nu era competentă să judece aplicarea decretului 92/1950. De asemenea a
considerat că reclamantul nu-şi dovedise titlul, în timp ce statul dispunea de un titlu valabil, acesta fiind
legea. Totodată, Curtea Supremă a menţionat că repararea prejudiciilor suferite datorită măsurilor
abuzive ale statului se va face prin legi viitoare.
La 9 mai 1995 reclamantul a sesizat fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului, iar la 9
noiembrie 1998 Curtea invocă încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr.1.
Precizăm că în continuare ne vom referi strict la aceste probleme, care ne interesează în mod direct, şi
nu la speţă în ansamblul ei.
În ceea ce priveşte art. 6 alin.1 reclamantul a susţinut că hotărârea Curţii Supreme i-a încălcat
dreptul de acces liber la justiţie întrucât a considerat că o asemenea problemă nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti. Totodată, el a invocat că afirmaţia instanţei supreme, cum că nu ar fi
proprietar, este în contradicţie cu susţinerea acesteia că instanţele nu pot soluţiona cererea sa. Curtea
europeană a analizat acest capăt de cerere din două perspective. Pe de o parte a reţinut în considerente
următoarele: “Dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 alin.1 din
Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca
element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale
preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care presupune, între altele, că o
hotărâre definitivă a unui tribunal nu mai poate să fie pusă în discuţie.
În speţă Curtea reţine că la momentul respectiv, procurorul general al României, care nu era
parte în dosar, a dispus, în virtutea art. 330 C.p.c., de puterea de ataca o hotărâre definitivă pe calea
unui recurs în anulare. Curtea observă că, în exercitarea acestei puteri, procurorul general nu era ţinut
de nici un termen, astfel că hotărârile puteau fi oricând repuse în discuţie.
Curtea relevă că, admiţând recursul în anulare introdus în virtutea puterii menţionate mai sus,
Curtea Supremă de Justiţie a înlăturat o procedură judiciară care avusese drept rezultat o hotărâre
judecătorească irevocabilă, ce se bucura deci de autoritate de lucru judecat şi care, mai mult decât atât,
fusese executată.
Aplicând astfel dispoziţiile art. 330 C.p.c., Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul
securităţii raporturilor juridice. În speţă, din acest punct de vedere, dreptul reclamantului la un proces
echitabil nu a fost respectat”.Această atitudine a Curţii este deosebit de interesantă cu atât mai mult cu
cât Comisia în raportul său nu relevase acest aspect.
Pe de altă parte a mai avut loc şi o a doua încălcare a dreptului la un proces echitabil, aşa cum s-
a menţionat în hotărâre: “În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului că a fost privat de dreptul la liber
acces la justiţie, Curtea constată că, în hotărârea sa din 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a
considerat că acţiunea în revendicare a reclamantului însemna aplicarea unui act legislativ, decretul de
naţionalizare nr. 92/1950. În consecinţă aceasta a statuat că soluţionarea cererii nu era de competenţa
instanţelor, numai Parlamentul fiind în măsură să se pronunţe asupra legalităţii naţionalizării în cauză.
Totuşi în decizia sa, Curtea Supremă de Justiţie afirmă că reclamantul nu era proprietarul
bunului ce forma obiectul judecăţii.
Curtea nu are drept scop nici să analizeze hotărârea din 1 martie 1995 în lumina dreptului
intern, nici să examineze dacă Curtea Supremă de Justiţie putea sau nu să soluţioneze litigiul pe fond,
având în vedere competenţa pe care o avea în temeiul art. 330 C.p.c.
Curtea reţine că decizia din 1 martie 1995 a fost motivată pe baza incompetenţei absolute a
instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigii civile aşa cum este acţiunea în revendicare în speţa de
faţă. Ea consideră că o atare excludere este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, drept
garantat de art. 6 alin 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu contra
României)”.
Este reafirmat astfel principiul general de drept privind accesul liber la justiţie, componentă
esenţială a dreptului la un proces echitabil aşa cum este consacrat de Convenţie. De altfel instanţa
supremă română, prin această decizie, a încălcat nu numai Convenţia, ci şi art. 21 din Constituţia
României, care ridică acest drept la rangul de principiu constituţional. De asemenea, reclamantul a
invocat faptul că prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie i-a fost încălcat dreptul de proprietate,
întrucât nu-şi mai poate valorifica acest drept.
Guvernul a susţinut că această hotărâre, deşi nu a tranşat chestiunea dreptului de proprietate al
reclamantului, a creat o incertitudine de scurtă durată cu privire la acest drept şi constituie astfel o
ingerinţă temporară adusă acestuia. În considerente s-a reţinut: “Curtea recunoaşte că Curtea Supremă
de Justiţie nu a avut drept scop să tranşeze chestiunea relativă la dreptul de proprietate al reclamantului.
Ea consideră totuşi că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului aşa cum este
garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 prin faptul că decizia Curţii Supreme a casat hotărârea definitivă
din 9 decembrie 1993 prin care se atribuia imobilul reclamantului, hotărâre care fusese deja executată.”
În continuare Curtea va analiza dacă ingerinţa respectivă era sau nu justificată, cu alte cuvinte
dacă se încadra în vreunul din cazurile ce puteau fi excepţii de la principiul respectării dreptului de
proprietate: “Curtea reţine că în speţă, hotărârea judecătoriei prin care se admisese acţiunea
reclamantului, devenind definitivă şi irevocabilă, a fost executată în 1994. Pe de altă parte, de la această
dată reclamantul a încetat să mai plătească chirie pentru apartamentul pe care-l ocupa în imobil şi că
între aprilie 1994 şi aprilie 1996 el a plătit impozitul pe imobil. Curtea reţine că decizia Curţii Supreme
de Justiţie a avut ca efect să-l priveze pe reclamant de toate beneficiile hotărârii definitive, considerând
că titlul statului se fonda pe decretul de naţionalizare. După această decizie, reclamantul a fost informat
că începând cu aprilie 1996, imobilul va fi reintegrat în patrimoniul statului. Decizia Curţii supreme a
avut, deci, drept efect să-l priveze pe reclamant de dreptul său de proprietate pe care hotărârea
definitivă i-l conferise asupra imobilului. Reclamantul nu mai avea posibilitatea să-l vândă sau să-l lase
moştenire prin testament, să-l doneze sau să dispună de el în orice altă manieră. În aceste condiţii
Curtea constată că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a avut efectul de a-l priva pe reclamant de bunul
său în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului nr.1 din Protocol”.
O privare de proprietate în sensul acestei a doua norme se poate justifica numai dacă se
demonstrează că ea a intervenit numai pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege. În plus orice ingerinţă cu privire la dreptul de proprietate trebuie să respecte criteriul
proporţionalităţii. Curtea a spus tot timpul: un just echilibru trebuie menţinut între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului.
Sarcina asigurării unui astfel de echilibru rezultă din ansamblul Convenţiei. Curtea reaminteşte de
asemenea că echilibrul respectiv va fi distrus dacă individul în cauză suportă o sarcină specială şi
exorbitantă (hotărârea Sporrong şi Lönnroth).
Împreună cu Comisia, Curtea observă că nu există nici o justificare a situaţiei care rezultă din
hotărârea Curţii supreme. În particular, nici aceasta, nici guvernul nu au încercat să avanseze motive
serioase care să justifice privarea de proprietate pentru “cauză de utilitate publică”. Curtea reţine de
asemenea că reclamantul este privat de proprietate de mai mult de patru ani fără să fi primit vreo
despăgubire care să reflecte valoarea reală a imobilului şi că eforturile sale de a-şi redobândi
proprietatea au rămas fără nici un rezultat.
În aceste condiţii, chiar dacă s-ar presupune că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate
servea unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că justul echilibru a fost distrus şi că
reclamantul a suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă. De aici rezultă că a avut
loc şi continuă să aibă loc o încălcare a art. 1 din Protocol nr.1 la Convenţie.
Şi de această dată Curtea aplică mecanismul de interpretare descris la începutul acestui capitol.
De această dată însă, spre deosebire de cazul Vasilescu, nu ne aflăm în situaţia unei atingeri de facto a
dreptului de proprietate care ar fi fost interpretată ca o încălcare a primei norme, ci situaţia este
analizată din perspectiva încălcării condiţiilor impuse de a doua normă, conţinută de fraza a doua a
alineatului întâi. Ne aflăm astfel în prezenţa unei privări de proprietate care trebuie să se facă în condiţii
foarte stricte dezvoltate explicit de către Curte în jurisprudenţa anterioară: existenţa unei cauze de
utilitate publică, existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri şi păstrarea unui just echilibru între
interesele generale şi cele particulare. Ori, potrivit analizei făcute de către Curte, aceste condiţii nu au
fost îndeplinite. Chiar în măsura în care s-ar fi admis existenţa unei cauze de utilitate publică, faptul că
reclamantul nu a primit nici un fel de despăgubire pentru prejudiciul suferit a fost de natură să rupă
echilibrul ce trebuie să existe între interesele generale ale societăţii şi dreptul fundamental al
individului. Observăm că şi în această hotărâre Curtea utilizează această creaţie jurisprudenţială cu
ajutorul căreia analizează legalitatea încălcărilor art. 1 din Protocolul nr.1 şi anume echilibrul ce trebuie
tot timpul să existe între interesul social şi cel individual.
Hotărârea analizată a fost pronunţată pentru apărarea dreptului fundamental de proprietate ca şi
a dreptului la un proces echitabil, componentă esenţială a sistemului de protecţie a libertăţilor
fundamentale. Este de remarcat faptul că la datele când s-au produs încălcările acestor drepturi în
speţele de mai sus, sistemul de drept românesc, în esenţă oferea toate mijloacele necesare pentru ca
aceste drepturi să fie respectate, aşa cum oferă şi în prezent. Dincolo de cadrul legislativ care în general
nu ridică obstacole în calea unei protecţii eficace, considerăm că o jurisprudenţă mai orientată către
aceste valori ale democraţiilor constituţionale contemporane ar duce la reprimarea încălcării dreptului
de proprietate chiar în sistemul de drept intern.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce condiţii privarea de proprietate nu constituie o încălcare a Convenţiei?
Răspuns:
Privarea de proprietate nu constituie o încălcare a Convenţiei daca îndeplineşte următoarele condiţii:
- să existe o cauză de utilitate publică; în stabilirea acestor tipuri de cauze de utilitate publică statele au
o sfera largă de apreciere;
- măsura privării de proprietate trebuie să respecte reglementările legii interne a statului respectiv, lege
care trebuie să conţină norme accesibile, precise şi previzibile cu privire la consecinţele sale (vezi
cauza Eriksson contra Suediei din 22.06.1989);
- totodată, pentru a păstra justul echilibru, o alta condiţie este aceea a plăţii unei despăgubiri către
titularul dreptului de proprietate (vezi cazul Lithgow contra Regatului Unit, 8 iulie 1986).
2. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de prima normă a articolului 1 din
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
3. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de cea de-a doua normă a
articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
4. Prezentaţi în mod succint elementele juridice esenţiale prevăzute de cea de-a treia normă a articolului
1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
5. În ce constă caracterul fundamental al dreptului de proprietate?

II. EXERCIŢII
1. În Cauza Brumărescu împotriva României, instanţa europeană:
a) a analizat din perspectiva condiţiilor impuse de a doua normă, conţinută de fraza a doua a alineatului
întâi a art. 1 din Primul Protocol.
b) a statuat că n-a existat o cauză de utilitate publică pentru expropriere.
c) a analizat existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamant
d) a reţinut încălcarea primei norme din primul articol din Primul Protocol
2. Conform instanţei europene, prima normă conţinută de art. 1 din Primul Protocol:
a) se analizează, în privinţa respectării sale, de fiecare dată când este vorba despre cazuri de privare de
proprietate sau de reglementare a utilizării bunurilor, având în vedere că este o normă cu caracter de
principiu în materie de proprietate
b) se analizează, sub aspectul încălcării sale, în baza mecanismului justului echilibru
c) se analizează, sub aspectul respectării sale, atunci când nu este incidentă o situaţie de excepţie
prevăzută de celelalte două norme din cuprinsul art. 1 din primul Protocol
d) nu permite o interpretare extensivă în baza căreia să devină aplicabilă la situaţii faptice imposibil de
încadrat în situaţiile la care se referă cea de a doua şi a treia normă din art. 1 din Primul Protocol.
3. În Hotărârea Brumărescu împotriva României:
a) Curtea a reţinut că reclamantul nu a suportat o sarcină exorbitantă.
b) Curtea a reţinut ruperea justului echilibru dintre interesul general şi dreptul fundamental al
reclamantului.
c) Curtea a reţinut o privare de proprietate de jure
d) Curtea a reţinut o privare de proprietate de facto
.
MODULUL XI
Drepturile economice, sociale şi culturale - introducere

Unitatea de învăţare:
1. Specificul drepturilor economice, sociale şi culturale şi al drepturilor de solidaritate
2. Relaţia drepturilor economice şi sociale şi a drepturilor de solidaritate cu solidaritatea, egalitatea,
demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane
3. Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în Constituţia
României
4. Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos la nivelul Consiliului Europei
5. Garanţiile drepturilor sociale
Timp alocat: 2h
Bibliografie:
1. E. M. Nica, Solidaritate şi solidarism în dreptul român public şi privat actual, Editura Universitaria,
Craiova, 2013, pp. 97-115, 117-123
2. S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, Droit social européen et international, PUF, 2010,
pp. 27-30, 40
3. Fişă tematică „Mediul şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
echr.coe.int/Documents/FS_Environment_RON.pdf, pp. 1, 7-8

Specificul drepturilor economice sociale şi culturale şi al drepturilor d e solidaritate

Cu anumite excepţii, drepturile economice, sociale şi culturale fac parte din a doua generaţie de
drepturi, iar drepturile de solidaritate constituie drepturile din generaţia a treia. Recunoaşterea
progresivă a drepturilor din a doua şi a treia generaţie atestă o dinamică a modificării concepţiei privind
raporturile dintre puterea publică şi individ. Drepturile din a doua şi a treia generaţie nu mai reflectă
prerogative ale unui individ conceput ca autonom în raport cu societatea, ci sunt manifestări ale
revendicărilor individului supus condiţionărilor concrete pe care societatea şi mediul înconjurător le
exercită asupra sa. Anumite drepturi din generaţia a treia atestă glisarea dinspre caracterul individual al
drepturilor către caracterul lor colectiv, susţinându-se că au ca titular grupurile sau popoarele.
Drepturile din generaţia a doua, sunt, pe de o parte, drepturi ce se manifestă în sfera relaţiilor
de muncă, iar pe de altă parte drepturi ce exced sferei raporturilor de muncă şi se înscriu în câmpul mai
larg al traiului în societate. Spre deosebire de drepturile din prima generaţie, puteri de autodeterminare,
drepturi-libertăţi, drepturile din generaţia a doua sunt drepturi-creanţă. Efectivitatea lor depinde de
intervenţia activă a statului, legitimând un intervenţionism ce trebuie gestionat astfel încât să nu devină
liberticid.
Anumite drepturi cu caracter economic, social sau cultural nu se înscriu în a doua generaţie de
drepturi, fiind puteri de autodeterminare specifice primei generaţii de drepturi. Este vorba, de pildă,
despre dreptul de proprietate, libertatea economică, precum şi de anumite aspecte ale drepturilor
culturale, precum autonomia universitară sau libertatea învăţământului religios, garantate şi de către
Constituantul român, în art. 32 alin. (6) şi, respectiv, alin. (7) din legea supremă.
Drepturile de solidaritate descriu generaţia a treia de drepturi. Printre cele cu privire la care nu
există controverse doctrinare referitoare la faptul că aparţin acestei categorii sunt dreptul la un mediu
sănătos, dreptul la dezvoltare şi dreptul la pace. Drepturile de solidaritate au urmat o mişcare inversă
celorlalte drepturi, în sensul că au fost mai întâi consacrate în plan internaţional şi apoi în plan naţional,
ceea ce le face să fie contestate, chiar şi în contemporaneitate, de unii autori, pe motiv că ar fi simple
principii declarative, revendicări, incantaţii sau dorinţe, chiar dacă legitime (F. Sudre, Droit européen et
international des droits de l’homme, 10e édition, PUF, Paris, 2011, p. 111)
Ca şi drepturile din generaţia a doua, dreptul la mediu, ca drept de solidaritate, este, sub
numeroase aspecte (care exclud abstenţiunea statului de la a-i aduce atingere, precum şi de la a aduce
atingere mediului înconjurător), un drept-creanţă. Ţinând cont de integritatea drepturilor fundamentale,
de faptul că divizarea pe generaţii are în vedere esenţialmente criteriul apariţiei lor în timp, a
recunoaşterii şi garantării lor, drepturile de solidaritate constituie, sub anumite aspecte, o continuare a
drepturilor economice, sociale şi culturale.
Spre deosebire de drepturile economice şi sociale, drepturile de solidaritate, cu excepţia
dreptului la mediu, sunt mai programatice, caracterizându-se printr-un plus de fragilitate la nivel de
justiţiabilitate. Acest lucru se explică nu doar prin incertitudinile ce încă planează cu privire la sfera
titularilor, a debitorilor şi a conţinutului lor, ci şi prin faptul că atât dreptul la pace, cât şi dreptul la
dezvoltare durabilă, se manifestă îndeosebi la nivelul dreptului internaţional, care nu este dotat cu
mecanisme de constrângere specifice celor existente în plan naţional, prin care să se asigure protecţia
jurisdicţională eficientă.
O altă caracteristică ce apropie drepturile economice, sociale şi culturale şi drepturile de
solidaritate este faptul că sunt însoţite de obligaţii corelative instituite în sarcina inclusiv a subiecţilor
titulari, obligaţii care, pe de o parte, par să aibă ca fundament justificativ ideea de îndatorire pe care o
instituie solidaritatea între membrii societăţii, iar pe de altă parte, chiar şi în sistemul român, fie au
fundamente normative explicite exclusiv de rang infraconstituţional, fie, pe lângă prevederea lor la
nivel legislativ, au ca fundament constituţional expres îndatoriri la care se referă Constituantul.

Relaţia drepturilor economice şi sociale şi a drepturilor de solidaritate cu solidaritatea,

egalitatea, demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane
Solidaritatea funcţionează ca principiu juridic eficient ce „justifică şi legitimează atât intervenţia
legiuitorului, cât şi un anumit număr de drepturi individuale şi de obligaţii colective”. Este vorba nu
doar despre obligaţii ale statului, ci şi de obligaţii ale particularilor, ceea ce atestă ieşirea din logica pur
individualistă, centrată exclusiv pe noţiunea de drept. Drepturile economice şi sociale sunt astfel
drepturi-funcţii (M.-P. Deswarte, Droits sociaux et Etat de droit, Revue de Droit Public no. 2/1995,
Tome 111, p. 980) ce comportă sarcini fără neîndeplinirea cărora nu pot fi efective în cadrul unei
comunităţi.
Solidaritatea ca principiu explicativ şi totodată funcţional juridic este unul dintre elementele ce
fundamentează explicativ nu doar drepturile economice şi sociale, ci şi drepturile de solidaritate. Este
relevant, în acest sens, exemplul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic. Implicând ideea
de datorie socială, tradusă prin obligaţii juridice concrete, precum şi ideea dependenţei de ceilalţi, fie ei
contemporani, fie generaţii viitoare, solidaritatea poate constitui un fundament explicativ al necesităţii
respectării mediului înconjurător, în vederea respectării dreptului fiecărei persoane la un mediu sănătos
şi echilibrat ecologic, ceea ce dă naştere la obligaţia fiecărei persoane de a respecta mediul, de a-l
proteja şi ameliora. Solidaritatea nu este singurul fundament justificativ al dreptului la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic, însă dorim să accentuăm că, similar drepturilor economice şi sociale,
ideea de îndatorire pe care o reclamă solidaritatea este compatibilă cu anumite aspecte ale dreptului la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic referitoare la obligaţiile pe care le instituie în sarcina chiar a
titularilor. Acelaşi lucru poate fi susţinut, de pildă, în cazul dreptului la ocrotirea sănătăţii, drept social
aflat într-o interdependenţă aparte cu dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic şi cu privire la
care, în sistemul român, art. 3 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii instituie
obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja sănătatea publică.
În cazul drepturilor economice şi sociale este vorba despre o solidaritate anvizajată iniţial şi
esenţialmente la nivelul fiecărei societăţi etatice în parte, iar în cazul drepturilor de solidaritate este
vorba despre o modificare a viziunii asupra solidarităţii, care este extinsă şi în afara unui spaţiu etatic
sau altul, manifestându-se la nivel internaţional, deci inclusiv inter-etatic şi chiar la nivel supra-etatic,
în cazul Uniunii Europene. Acest tip de solidaritate ce depăşeşte graniţele statelor este evident atunci
când ne raportăm la faptul că drepturile de solidaritate au fost recunoscute şi s-au manifestat mai întâi
în plan internaţional. Evidenţa este observabilă dacă luăm exemplul dreptului la pace, din perspectiva
nu doar a individului, ci şi a celuilalt tip de titular, popoarele.
Actualmente, chiar şi-n cazul drepturilor economice şi sociale, se remarcă aceeaşi extindere a
solidarităţii dincolo de frontierele interstatale, în special în cazul Uniuni Europene, la nivelul căreia este
vorba nu doar de respectarea de către fiecare stat-membru a acestor drepturi, cât şi de respectarea lor de
către Uniune şi organele sale, cât timp drepturile în cauză sunt garantate de dreptul comunitar. Refuzul
de a asocia drepturile economice şi sociale strict egalităţii şi drepturile de solidaritate strict solidarităţii
este evident în cazul CDFUE, care, în capitolul IV, „Solidaritate”, garantează atât drepturi economice şi
sociale, cât şi protecţia mediului.
Este adevărat însă că solidaritatea pe care am pus-o în relaţie cu drepturile economice şi sociale
a fost avută în vedere prin prisma interdependenţei cu egalitatea, în sensul în care solidaritatea
constituie un vector al egalităţii şi reclamă totodată o anumită înţelegere a acesteia din urmă.
Odată asimilată această accepţiune a egalităţii în majoritatea statelor de drept sociale ce
garantau deja, constituţional sau infraconstituţional, drepturi economice, sociale şi culturale şi dreptul
la mediu, a avut loc, în ce priveşte fundamentarea teoretică şi normativă a acestor drepturi, o glisare a
centrului de greutate dinspre egalitate şi solidaritate înspre demnitate, cu menţinerea constantă în
„ecuaţie” a libertăţii în accepţiunea sa de autonomie. Este vorba despre demnitate ca valoare
normativizată, căreia i-au fost descoperite valenţe noi.
Mai exact, demnitatea, astfel cum influenţează inclusiv conceperea egalităţii, a fost invocată, de
pildă, atât ca fundament justificativ al necesităţii de a efectiviza drepturile economice şi sociale, cât şi
ca fundament normativ pentru a extinde sfera acestora, cum a fost cazul, în sistemul francez, al
dreptului la o locuinţă decentă. Asistăm aşadar la o particularizare în planul unei anumite categorii de
drepturi a ideii că demnitatea este fundamentul şi scopul drepturilor, ceea ce face ca finalitatea
garantării drepturilor economice şi sociale şi, mai apoi, a drepturilor de solidaritate să nu se rezume la
asigurarea egalităţii sau la realizarea solidarităţii în sens de coeziune socială, ci la asigurarea vieţii
demne a individului, sub toate aspectele sale.
Această activare, în sens de redescoperire, a demnităţii ca fundament şi scop inclusiv pentru
drepturile sociale, ce presupune depăşirea logicii centrate doar pe egalitate şi solidaritate, face posibil
să capete concreteţe o altă valoare la rândul său normativizată şi care constituie fundament, inclusiv
juridic, a numeroase drepturi, din generaţii diferite, printre care se regăsesc şi drepturi economice,
sociale şi culturale, precum şi drepturi de solidaritate: libera dezvoltare a personalităţii umane.
Dacă în cazul unor drepturi precum drepturile culturale sau dreptul la dezvoltare, considerat din
perspectiva individului, legătura cu libera dezvoltare a personalităţii umane este directă şi evidentă, în
cazul celorlalte drepturi-creanţă, relaţia este intermediată de intercondiţionările dintre diversele
categorii de drepturi, aparţinând unor generaţi diferite. De pildă, în sistemul român, libertatea persoanei
de a-şi dezvolta spiritualitatea, garantată la art. 33 alin. (2) din Constituţie, în calitate de componentă a
accesului la cultură, este o particularizare a liberei dezvoltări a personalităţii umane şi constituie un
drept-libertate, nu unul creanţă. În cele din urmă, toate drepturile pot fi puse-n relaţie cu libera
dezvoltare a personalităţii umane, tot astfel cum pot fi puse-n relaţie, directă sau intermediată, cu
dreptul la viaţă, în lipsa căruia nici nu se poate imagina existenţa unei personalităţi umane care să poată
fi dezvoltată. Dreptul la pace, de pildă, ca drept de solidaritate, este fundamentat juridic în mod direct
pe dreptul la viaţă.
Una dintre consecinţele fundamentării drepturilor economice şi sociale şi a drepturilor de
solidaritate pe demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane mai degrabă decât pe
solidaritate este includerea în sfera titularilor acestor drepturi, în cazul garantării lor la nivel naţional,
nu doar a cetăţenilor, ci şi a necetăţenilor – cetăţeni străini sau apatrizi. Această includere se verifică şi
sistemul român, în care demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane sunt, conform
legii supreme, valori supreme garantate.

Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în

Constituţia României
Constituţia României din 1991, astfel cum a fost revizuită în 2003, cuprinde un catalog de
drepturi economice, sociale şi culturale, din care fac parte atât drepturi-libertăţi, drepturi de, cât şi
drepturi-creanţă, drepturi la. Este vorba despre: dreptul la învăţătură (art. 32), printre componentele
căruia se numără şi puteri de autodeterminare; accesul la cultură (art. 33), cu precizarea că libertatea
persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea constituie o putere de autodeterminare; dreptul la ocrotirea
sănătăţii (art. 34); libertatea muncii, ce presupune, ca drepturi-libertăţi, dreptul la muncă, la alegerea
liberă a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă [art. 41 alin. (1)] coroborate
cu interzicerea muncii forţate (art. 42); drepturi ale salariaţilor garantate de art. 41 alin. (2) - (5): dreptul
la măsuri de protecţie socială, instituirea duratei normale a zilei de lucru, instituirea, la muncă egală, a
egalităţii salariului femeilor şi al bărbaţilor, dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective; dreptul cetăţenilor la un nivel de trai decent [art. 47
alin. (1)] - „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură
să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent” -, precum şi, în corelaţie cu acesta, drepturi de asigurare
socială şi de asistenţă socială [art. 47 alin. (2)], ce dau seama de noţiunea de securitate socială.
Drepturile de asigurare socială enumerate de Constituant sunt: dreptul la pensie, dreptul la concediu de
maternitate plătit, dreptul la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, dreptul la ajutor de şomaj,
precum şi dreptul la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Drepturile de
asistenţă socială nu sunt individualizate în norma constituţională, revenindu-i legiuitorului sarcina să le
pună în practică: „Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
În art. 49 din Constituţie, cu denumirea marginală „protecţia copiilor şi a tinerilor”, pe lângă
interdicţia de exploatare a minorilor, de folosire a acestora în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,
moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală [alin. (3)] şi interdicţia de
angaja ca salariaţi minorii sub vârsta de 15 ani [alin. (4)], se prevede, cu titlu principial, că tinerii şi
copiii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor [alin. (1)],
statul acordând alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, alte
forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor stabilindu-se prin lege [alin. (2)]. Conform alin. (5) al
art. 49, autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă
a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
În art. 50 din legea supremă, cu denumirea marginală „protecţia persoanelor cu handicap”, se
dispune că „Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei
politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea
participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle
ce revin părinţilor şi tutorilor”. De remarcat renunţarea Constituantului, cu ocazia revizuirii legii
fundamentale, la terminologia persoane handicapate, utilizată iniţial în art. 46 din Constituţia din 1991,
precum şi garantarea expresă, ca element de noutate, a obligaţiei statului de a realiza o politică
naţională de egalitate a şanselor.
Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic a fost constituţionalizat expres în 2003, ca
urmare a revizuirii constituţionale. Anterior acestui moment, fundamentele constituţionale implicite ale
unui asemenea drept se regăseau nu doar în prevederile ce garantau demnitatea şi libera dezvoltare a
personalităţii umane ca valori supreme, în dispoziţiile legii supreme referitoare la dreptul la viaţă şi
dreptul la integritate fizică, la dreptul la viaţă privată sau în cele referitoare la dreptul la ocrotirea
sănătăţii (fostul art. 33, actualul art. 34 din Constituţie), ci şi în prevederile fostului art. 134 alin. (2) lit.
e) (actualul art. 135 alin. (2) lit. e) din legea supremă), conform cărora statul trebuie să asigure
refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, cărora li se
adaugă prevederile art. 134 alin. (2) lit. f) (actualul art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie), conform
cărora statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Desigur, în
cazul acestor din urmă prevederi, fiind vorba despre instituirea unor obligaţii ale statului, ne aflăm în
prezenţa instituirii unor obiective de valoare constituţională, pe care legiuitorul trebuie să le satisfacă
prin elaborarea cadrului normativ adecvat, iar nu în prezenţa unor drepturi fundamentale. Totodată, art.
41 alin. (6) - actualul art. 44 alin. (7) din legea fundamentală prevede că „Dreptul de proprietate obligă
la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
După revizuire, pe lângă fundamentele constituţionale menţionate mai sus, art. 35 din legea
fundamentală dispune: „(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic; (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept; (3) Persoanele
fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.
Consacrarea expresă a dreptului oricărei persoane la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
precum şi a obligaţiei persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător
înscrie statul român în mişcarea de constituţionalizare specifică unui număr considerabil de state,
printre care şi state-membre ale Uniunii Europene, ce a urmat Declaraţiei de la Stockholm a Conferinţei
Naţiunilor Unite asupra mediului din 16 iunie 1972. Garantarea în Constituţia României a dreptului la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept subiectiv cu caracter individual - „dreptul oricărei
persoane” - pune la adăpost acest drept de criticile care vizează încă drepturile de solidaritate ca şi
categorie, din perspectiva caracterului incert al titularilor. Chiar unul dintre ce mai fervenţi contestatari
ai drepturilor de solidaritate, este de acord că numai dreptul la mediu ţine de tehnica juridică a
drepturilor omului, având un conţinut specific, ce se traduce în drepturi procedurale, fiind opozabil
autorităţii publice şi chiar indivizilor, care au îndatorirea de a proteja mediul (F. Sudre, op. cit., p. 112).
Asemenea drepturi procedurale sunt prevăzute, de pildă, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005, ce constituie legea-cadru în materie (aprobată prin Legea nr. 265/2006 şi modificată
ulterior) şi care prevede, în art. 5, că „statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic, garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea
condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) asocierea în organizaţii pentru
protecţia mediului; c) consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu; e) dreptul la
despăgubire pentru prejudiciul suferit”.
Garantarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept fundamental subiectiv al
oricărei persoane atestă o viziune antropocentrică a Constituantului român asupra protecţiei mediului,
de tipul celei ce caracterizează Carta mediului înconjurător din 2004 integrată expres în blocul de
constituţionalitate francez prin revizuirea constituţională din 2005. Atenuarea viziunii antropocentrice
în cazul Constituţiei României este realizată nu doar prin prevederile constituţionale care obligă statul
să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, ci şi
prin referirea, în chiar art. 35 din legea supremă, la mediul echilibrat ecologic, însoţită de instituirea
expresă a îndatoririi persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Este
vorba despre o îndatorire ce se traduce prin obligaţii juridice propriu-zise, ce atestă anvizajarea
dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ca drept de solidaritate, în acelaşi timp drept-
creanţă, caracter atestat explicit de art. 35 alin. (2) din Constituţie, conform căruia statul este cel care
asigură cadrul legislativ al exercitării acestui drept, dispoziţie ce se coroborează, din aceeaşi
perspectivă a evidenţierii caracterului de drept-creanţă, cu art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie,
referitor tot la obligaţii ale statului, în virtutea cărora acesta trebuie să dezvolte şi să pună în practică
politici complexe de mediu. Echilibrul ecologic este definit de art. 2 pct. 24 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005: „ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui
sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia”.
Celelalte două drepturi de solidaritate - dreptul la pace şi dreptul la dezvoltare - nu se bucură de
constituţionalizare expresă în sistemul român. Dreptul la pace este fundamentat pe dreptul la viaţă,
garantat şi de Constituţia română. Totodată, art. 10 din legea supremă obligă statul român să întreţină şi
să dezvolte relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe
principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.
În ce priveşte dreptul la dezvoltare, deşi Constituţia României nu cuprinde o referire expresă la
un asemenea drept, anumite aspecte ale sale pot fi ataşate, printre altele, liberei dezvoltări a
personalităţii umane. Art. 135 alin. (2) lit. g) din legea supremă instituie obligaţia pentru statul român
de a aplica politicile de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene. La nivel
infraconstituţional a fost dezvoltată o legislaţie care vizează dezvoltarea durabilă, însă nu ca drept
subiectiv de sine stătător.
În ce priveşte componenta dezvoltării durabile care presupune protecţia mediului (pe lângă
dezvoltarea economică şi cea socială), menţionăm că în art. 2 pct. 23 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, dezvoltarea durabilă este definită drept
„dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi), menţionând totodată, la art. 3 lit. g), utilizarea durabilă a
resurselor naturale, printre principiile şi elementele strategice ce stau la baza ordonanţei.

Consacrarea drepturilor sociale şi a dreptului la un mediu sănătos la nivelul Consiliului

Europei
În ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, textul acesteia nu se referă decât în
mod izolat la drepturi cu caracter social. Astfel, art. 4 din Convenţie vizează interzicerea muncii forţate
sau obligatorii, iar art. 11 consacră dreptul la libertatea de reunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor. Acestor
prevederi li se alătură dreptul la respectarea vieţii private, garantat în art. 8, care, deşi nu comportă a
priori o dimensiune socială, i-a prilejuit Curţii de la Strasbourg o interpretare prin care să acorde
protecţie respectării vieţii private a salariatului cu ocazia activităţii sale profesionale la locul său de
muncă (S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, Droit social européen et international, PUF,
2010, p. 27).
De asemenea, aspecte legate de dreptul la un mediu sănătos au fost ataşate de Curte fie aceluiaşi
art. 8 din Convenţie, fie art. 2 din Convenţie, precum şi altor dispoziţii din acest tratat. De pildă, în
Hotărârea Őneryildiz împotriva Turciei, Curtea a reţinu, printre altele, că a fost încălcat art. 2 din
Convenţie sub aspect material, din cauza lipsei unor măsuri adecvate pentru a preveni decesul
accidental a nouă persoane. Acest deces s-a produs ca urmare a unei explozii de metan la depozitul de
deşeuri utilizat de patru consilii districtuale, gunoiul care a irupt din grămadă acoperind peste zece case
situate în aval, inclusiv pe cea a reclamantului, care şi-a pierdut astfel cele nouă rude apropiate, casa
acestuia fiind construită fără autorizaţie pe un teren din zona unde se afla depozitul de deşeuri.
În ce priveşte legătura dintre dreptul la un mediu sănătos şi dreptul la respectarea vieţii private
şi de familie şi a domiciliului, exemplificăm cu Hotărârea Guerra şi alţii împotriva Italiei, în care
Curtea a reţinut încălcarea art. 8 din Convenţie prin aceea că statul italian nu îşi îndeplinise obligaţia de
a garanta dreptul reclamanţilor, ce locuiau la aproape un km de o fabrică producătoare de îngrăşăminte
chimice, la respectarea vieţii lor private şi de familie. Curtea a amintit că poluarea gravă a mediului
poate sp afecteze bunăstarea persoanelor şi să le împiedice să se bucure de domiciliile lor, astfel încât
să le afecteze negativ viaţa privată şi de familie. Reclamanţii fuseseră nevoiţi să aştepte până ce
producţia de îngrpşpminte a încetat, în 1994, pentru a pute aobţine informaţiilr esenţiale ce le-ar fi
permis să evalueze riscurile pe care ei şi familiile lor le-ar fi putut întâmpina dacă ar fi continuat să
locuiască într_un oraş expus în mod deosebit la pericol, câtă vreme funcţionarea defectuoasă a fabricii
generase accidente, printre care unul dintre cele mai grave se întâmplase în 1976.
Excluderea de principiu a drepturilor sociale din sfera de protecţie a Convenţiei nu este deci
absolută. Încă din 9 octombrie 1979, cu ocazia pronunţării Hotărârii Airey, Curtea de la Strasbourg a
precizat că dacă textul Convenţiei „enunţă în esenţă drepturi civile şi politice, multe dintre ele au
prelungiri de ordin economic şi social” şi „nicio închidere etanşă” nu separă sfera drepturilor
economice şi sociale de domeniul Convenţiei, care „trebuie citită în lumina condiţiilor de viaţă de azi
şi, în interiorul câmpului său de aplicare, tinde la o protecţie reală şi concretă a individului” (P.
Waschmann, Libertés publiques, 6e édition, Dalloz, 2009, p. 53; S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris,
M. Del Sol, op. cit., p. 28). Drepturile civile şi politice cu prelungiri de ordin economic şi social nu pot
fi efective decât dacă sunt puse-n practică mijloace economice şi sociale în acest scop. Ulterior acestei
hotărâri, Curtea, pentru a proteja mai bine drepturile sociale, a utilizat toate mijloacele la dispoziţia sa:
recunoaşterea noţiunilor autonome, protecţia prin ricoşeu, obligaţiile pozitive ale statelor, efectul
orizontal al drepturilor şi chiar recursul la soft law, inspirându-se din instrumente neconstrângătoare
stricto sensu, dar care reflectă evoluţia comunităţii internaţionale şi a sensibilităţii colective (J.-P.
Costa, La Cour européenne des droits de l’homme et la protection des droits sociaux, Revue
trimestrielle des droits de l’homme no. 82/2010, p. 211) faţă de drepturile sociale.
Astfel, în baza art. 6 din Convenţie, ce garantează dreptul la un proces echitabil, Curtea a stabilit
că în anumite circumstanţe statul are obligaţia, chiar şi în materie civilă, să furnizeze celor mai lipsiţi
de mijloace asistenţă judiciară gratuită. De asemenea, interpretând dinamic noţiunea de „drepturi şi
obligaţii cu caracter civil” la care se referă art. 6 primul paragraf din Convenţie, Curtea a ajuns să
utilizeze criteriul incidenţei acestor dispoziţii asupra drepturilor patrimoniale ale justiţiabilului,
perspectivă din care orice atingere adusă unor drepturi patrimoniale ţine de noţiunea de drepturi şi
obligaţii cu caracter civil, deschizându-se astfel calea contenciosului securităţii sociale (S. Hennion, M.
Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 28). În domeniul protecţiei sociale, această soluţie a fost
aplicată atât prestaţiilor sociale (Cauzele Deumleland contra Germaniei şi Feldbrugge contra Ţărilor de
Jos, din 29 mai 1986), cât şi cotizaţiilor sociale (Cauza Schouten şi Meldrum contra Ţărilor de Jos, din
9 decembrie 1994) ( S. Hennion, M. Le Barbier-Le Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 29).
În ce priveşte atât utilizarea constructivă a art. 14 din Convenţie - clauza de nediscriminare -,
avut în vedere în relaţie cu art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei referitor la dreptul la respectarea
bunurilor, cât şi interpretarea dată acestuia din urmă avut în vedere în mod independent, Curtea de la
Strasbourg a elaborat o jurisprudenţă importantă în materie de protecţie socială, consacrată cu ocazia
Cauzei Gaygusez contra Austriei din 16 septembrie 1996. Prin hotărârea pronunţată în această cauză,
Curtea a cenzurat refuzul autorităţilor austriece de a acorda unei persoane de cetăţenie turcă o alocaţie
de urgenţă care, pentru asigurarea unui minimum vital, se acorda persoanelor ce nu mai puteau
beneficia de alocaţia de şomaj. Refuzul se baza pe naţionalitatea persoanei. Curtea a considerat că
dreptul la respectiva prestaţie este un drept patrimonial ce cade sub incidenţa art. 1 din Primul Protocol,
fiind totodată aplicabil art. 14 din Convenţie. În ce priveşte dreptul la prestaţii noncontributive, Curtea
a făcut aplicabilitatea aceloraşi dispoziţii în Hotărârea Koua Poirrez contra Franţei din 30 septembrie
2003, în care era vorba despre o alocaţie pentru adultul cu handicap (S. Hennion, M. Le Barbier-Le
Bris, M. Del Sol, op. cit., p. 30), precum şi în Hotărârea STEC contra Marii Britanii, din 6 iulie 2005,
în care s-a apreciat că prestaţiile sociale, chiar şi atunci când nu presupun o cotizaţie din partea
beneficiarului, dau naştere la un interes patrimonial ce cade sub incidenţa art. 1 din Primul Protocol.
Tot sub egida Consiliului Europei, a fost adoptată, în 1991, Carta Socială Europeană, revizuită
în 1996, pe care România a semnat-o şi ratificat-o prin Legea nr. 74/1999. Carta revizuită a intrat în
vigoare la 1 iulie 1999. În Preambulul Cartei revizuite se face referire la nivelul de trai şi bunăstarea
socială care depind de drepturile sociale. În articolul 3 din legea de ratificare, România declara că
„acceptă ca aplicarea angajamentelor juridice conţinute în Carta socială europeană revizuită sa fie
supusă mecanismului de control prevăzut în partea a IV-a a Cartei sociale europene, adoptată la Torino
la 18 octombrie 1961”.
În Partea I a Cartei sunt enunţate drepturile şi principiile pentru asigurarea exercitării efective
a cărora statele vor urmări, ca obiectiv al politicii lor, să asigure, prin toate mijloacele utile pe plan
naţional şi internaţional, atingerea condiţiilor specifice. Dintre aceste drepturi şi principii amintim: 1.
orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă; 2.
toţi lucrătorii au dreptul la condiţii de muncă echitabile; 3. toţi lucrătorii au dreptul la securitate şi
igienă în muncă; 4. toţi lucrătorii au dreptul la o salarizare echitabilă care să le asigure lor, precum şi
familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător; 6. toţi lucrătorii şi patronii au dreptul de a negocia colectiv;
7. copiii şi tinerii au dreptul la protecţie specială împotriva pericolelor fizice şi morale la care sunt
expuşi; 8. lucrătoarele, în caz de maternitate, au dreptul la protecţie specială; 9. orice persoană are
dreptul la mijloace corespunzătoare de orientare profesională, în vederea sprijinirii sale în alegerea unei
profesii adecvate intereselor şi aptitudinilor sale profesionale; 10. orice persoană are dreptul la mijloace
corespunzătoare de formare profesională; 11. orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile
care îi permit să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge; 12. toţi lucrătorii şi
persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială; 13. orice persoană lipsită de
resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală; 14. orice persoană are dreptul de a
beneficia de servicii sociale calificate; 15. orice persoană cu handicap are dreptul la autonomie, la
integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii; 16. familia... are dreptul la o protecţie socială,
juridică şi economică corespunzătoare, în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări; 17. copiii şi
adolescenţii au dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare; 20. lucrătorii au
dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de profesie, fără discriminare în
funcţie de sex; 23. orice persoană vârstnică are dreptul la protecţie socială; 24. toţi lucrătorii au dreptul
la protecţie în caz de concediere; 25. toţi lucrătorii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de
insolvabilitate a patronului lor; 26. toţi lucrătorii au dreptul la demnitate în muncă; 27. toate persoanele
cu responsabilităţi familiale, care sunt angajate sau doresc să se angajeze în muncă, au dreptul să o facă
fără a fi supuse discriminărilor şi, pe cât posibil, fără să existe un conflict între responsabilităţile lor
profesionale şi familiale; 30. orice persoană are dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi excluderii
sociale; 31. orice persoană are dreptul la locuinţă.
În Partea a II-a sunt consacrate, punctual, obligaţii ale statelor în vederea asigurării exercitării
efective a drepturilor enumerate în Partea I. Numerotarea articolelor ce vizează fiecare drept în parte
corespunde numerotării din Partea I.
În art. 20 din Cartă, ce vizează dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de
angajare şi profesie, fără discriminare în funcţie de sex, se prevede că în vederea exercitării efective a
acestui drept „părţile se angajează să recunoască acest drept şi să ia măsurile adecvate pentru a asigura
şi a promova aplicarea sa în următoarele domenii: a) accesul la angajare, protecţia împotriva
concedierii şi reintegrarea profesională; b) orientarea şi formarea profesională, recalificarea şi
readaptarea profesională; c) condiţiile de angajare şi de muncă, inclusiv salarizarea; d) evoluţia carierei,
inclusiv promovarea”.
În partea a IV-a a Cartei se prevede, în articolul C, că „aplicarea angajamentelor juridice
conţinute în prezenta cartă va fi supusă aceluiaşi control ca şi în cazul Cartei sociale europene”, iar
articolul D priveşte reclamaţiile colective, procedură care permite partenerilor sociali şi anumitor
organizaţii neguvernamentale de a prezenta alegaţii privind încălcarea Cartei în faţa Comitetului
european al drepturilor sociale. Acesta statuează mai întâi asupra admisibilităţii reclamaţiei, apoi pe
fondul acesteia şi redactează un raport pe care îl trimite Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi
Comitetului de Miniştri. Comitetul, în cazul în care constată o aplicare nesatisfăcătoare a Cartei, adoptă
cu o majoritate de două treimi o recomandare la adresa statului în cauză. România nu a aderat, din
păcate, la sistemul reclamaţiilor colective, procedură mai eficientă decât procedura de control la care se
referă articolul C şi căreia România i se supune. Aceasta din urmă, reglementată de art. 21 - 29 din
Partea a IV-a a Cartei revizuite, nu este constrângătoare, finalizându-se cu posibilitatea adresării de
recomandări din partea Comitetului de Miniştri pentru state, în urma unor rapoarte prezentate de
acestea.
Pe lângă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Socială Europeană revizuită,
Consiliul Europei a elaborat şi Codul european al securităţii sociale, în 1964, intrat în vigoare în 1968,
ce stabileşte un minimum de protecţie în domeniile tradiţionale ale securităţii sociale, însă nu prevede
nicio procedură de control. Revizuirea din 1990 a Codului, deşi a introdus atât un nivel mai ridicat de
exigenţă, cât şi obligaţia statelor-părţi de a transmite o dată la patru ani rapoarte unui Comitet de
experţi independenţi, nu a intrat în vigoare, din cauza numărului redus de state care au ratificat forma
revizuită a Codului.

Garanţiile drepturilor sociale

În sistemele în care drepturile sociale se bucură de garantare normativă expresă la nivel
constituţional, problema garanţiilor acestora se ridică atât din perspectiva garanţiilor materiale, cât şi
din perspectiva garanţiilor jurisdicţionale. Eficacitatea acestor garanţii, de care depinde efectivitatea
drepturilor în cauză, se manifestă în mod diferit în cazul drepturilor sociale ce constituie drepturi-
libertăţi faţă de drepturile sociale ce constituie drepturi creanţă. Trebuie avut în vedere dacă drepturile
sociale sunt consacrate la nivel constituţional ca drepturi fundamentale cu caracter subiectiv (în sensul
în care aparţin unor subiecţi de drept) sau dacă ne aflăm în prezenţa unor simple principii politice,
norme programatice, ghiduri de acţiune politică sau obiective de valoare constituţională (cum este cazul
sistemului francez).
Dependenţa drepturilor sociale ce constituie drepturi creanţă de implicarea activă a statului a
făcut ca multă vreme să fie considerate simple obiective sau chiar drepturi fără justiţiabilitate efectivă,
concretă. Ne referim aici la implicarea activă a statului din perspectiva legiferării, dependentă, într-
adevăr, de factori extra-juridici dintre care se distinge, prin importanţă, capacitatea economică şi
financiară a statului de a se manifesta ca actor principal în realizarea solidarităţii şi a justiţiei sociale.
Este cunoscută dificultatea practică de transpunere eficientă a drepturilor creanţă sociale, datorată
faptului că presupune un efort economic din partea statului. Acest lucru se traduce printr-o protecţie
inegală a sus-numitelor drepturi în raport cu drepturile-libertăţi. Drepturile sociale creanţă depind deci,
într-o foarte mare măsură, de mijloacele de care dispune statul, inclusiv sub aspect administrativ, ceea
ce nu le afectează însă, odată garantate ca drepturi subiective, caracterul constrângător pentru toate
autorităţile puterii de stat.
Faptul că drepturile sociale creanţă ar fi drepturi fără justiţiabilitate efectivă se verifică în
sistemele de drept în care garantarea lor constituţională, dacă există, se face sub forma nu a unor
drepturi subiective ce pot fi invocate direct contra statului, ci sub forma unor principii directoare ale
ordinii sociale, a unor norme programatice, a unor obiective instituite constituţional pe care puterea
publică trebuie să le urmărească.
În sistemele în care drepturile sociale creanţă sunt garantate constituţional în calitate de drepturi
subiective, cum este şi cazul sistemului român, aceste drepturi sunt lipsite de justiţiabilitate efectivă
numai în măsura în care, dacă legiuitorul nu a creat serviciul public sau nu a pus în practică un alt
mecanism necesar exercitării unui drept social-creanţă sau altuia, garantat constituţional, nu există în
sistemul de drept respectiv un mecanism de protecţie jurisdicţională adecvat acestei situaţii de
pasivitate a statului. Un atare mecanism este reprezentat de controlul de constituţionalitate astfel
amenajat încât să permită titularilor drepturilor sociale creanţă posibilitatea de a ataca în faţa instanţei
constituţionale pasivitatea legiuitorului, omisiunea, neintervenţia prin lege în sensul creării
mecanismului necesar efectivităţii drepturilor în cauză sau neacordarea, prin lege, a prestaţiei ori a
beneficiului ce face obiectul dreptului social creanţă respectiv.
În sistemul român, în pofida garantării constituţionale a anumitor drepturi sociale creanţă, nu
există posibilitatea subiecţilor de drept titulari de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la o
omisiune a legiuitorului de a legifera în direcţia sprijinirii efective a exercitării respectivelor drepturi,
recte a instituirii mecanismelor, tehnicilor, serviciilor, prestaţiilor, beneficiilor necesare acestui
exerciţiu.
În statul de drept social român, odată ce statul nu rămâne pasiv şi legiferează, drepturile sociale
creanţă devin justiţiabile, iar constituţionalitatea legiferării şi implicit gradul lor de efectivizare se
verifică prin raportare la standardele, explicite sau implicite, din normele constituţionale de referinţă
privitoare fie doar la un drept social sau altul, fie la un asemenea drept în corelaţie cu alte norme
constituţionale considerate pertinente în cazul respectiv. Controlul de constituţionalitate (atât
extrinsecă, precum şi intrinsecă) al legilor, fie abstract a priori, fie a posteriori concret pe cale de
excepţie, constituie aşadar o garanţie jurisdicţională a drepturilor sociale creanţă garantate normativ în
textul Constituţiei.
Drepturile sociale garantate expres de către Constituantul român se bucură şi de garanţia
jurisdicţională constând în controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, prevăzut
de art. 146 lit. a) din legea supremă. Articolul 152 alin. (2) din Constituţie interzice orice revizuire a
acesteia dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora, astfel încât Curtea Constituţională poate cenzura orice revizuire constituţională
care ar ştirbi sfera drepturilor sociale garantate în legea supremă, prin anihilarea unui asemenea drept
sau care ar restrânge sfera garanţiilor acestor drepturi, prin anihilarea vreunei asemenea garanţii
(materiale şi jurisdicţionale).
Un alt nivel al protecţiei jurisdicţionale a drepturilor sociale-creanţă garantate constituţional
constă în controlul de legalitate al actelor administrative prin care se organizează executarea şi se
execută legislaţia în materia acestor drepturi, control exercitat, în sistemul român, de către instanţele de
contencios administrativ. În acest caz, ne aflăm în prezenţa protecţiei jurisdicţionale a drepturilor
subiective prin care se concretizează drepturile sociale garantate constituţional, respectiv a protecţiei
jurisdicţionale a drepturilor sociale ce nu se bucură de fundament constituţional expres.
Judecătorul de contencios administrativ este învestit cu controlarea legalităţii actelor
administrative şi a exceselor de putere ale autorităţilor administraţiei publice, Constituţia garantând
liberul acces la jurisdicţiile de contencios administrativ ca drept fundamental - „dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică” (art. 52). Art. 126 alin. (6) din legea supremă dispune: „Controlul
judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ,
este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de
comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze
cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate
neconstituţionale”.
Recursul pentru exces de putere se constituie în garanţie jurisdicţională a drepturilor sociale, pe
lângă controlul de legalitate a actelor administrative. Lor li se adaugă excepţia de nelegalitate, care ţine
de competenţa aceloraşi instanţe de contencios administrativ şi care este invocabilă în orice tip de
proces care implică un act administrativ unilateral, de către orice parte în proces şi chiar de către
instanţă din oficiu.
În ce priveşte garanţia jurisdicţională a drepturilor sociale în raporturile dintre particulari,
instanţele de drept comun sunt cele competente să soluţioneze nerespectarea drepturilor sociale de către
subiecţii persoane fizice şi juridice cărora aceste drepturi le sunt opozabile, atunci când drepturile
sociale în cauză sunt consacrate şi puse-n practică la nivel legislativ.
În virtutea art. 126 alin. (5) din Constituţie, care prevede că „prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara
magistraturii”, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 76/2012 prevede, în art. 37 alin. (1), că în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) - printre
care se regăsesc şi conflictele de muncă şi de asigurări sociale - se pot înfiinţa tribunale specializate.
Acestea, conform art. 37 alin. (2) din lege, pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului
Bucureşti. Conform art. 35 alin. (2) şi 36 alin. (3) din lege, în cadrul atât al curţilor de apel, cât şi al
tribunalelor, funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate, printre altele, pentru cauze
privind conflictele de muncă şi asigurări sociale.
De asemenea, în sistemul român judecătorul ordinar este competent să aplice direct Constituţia,
inclusiv în ce priveşte dispoziţiile acesteia referitoare la drepturi sociale, fără ca prin aceasta să se
erijeze în organ de control al constituţionalităţii, întrucât aplicarea directă a Constituţiei nu echivalează
cu rezolvarea unui conflict de norme, conflict ce ţine de esenţa controlului de constituţionalitate al
normelor. O asemenea aplicare directă ar trebui să guverneze şi acele drepturi sociale garantate expres
de către Constituant ce nu reclamă prestaţii din partea statului, şi anume drepturile sociale libertăţi.
Achiesăm la opinia susţinătorilor efectului orizontal al drepturilor fundamentale garantate
constituţional, printre care se numără şi drepturi sociale, conform căreia particularii pot invoca în faţa
judecătorului ordinar norma constituţională într-un litigiu privat cu un alt particular despre care
consideră că i-a încălcat dreptul garantat în norma constituţională respectivă, atunci când dreptul social
garantat de norma în cauză nu este un drept creanţă care să reclame o obligaţie pozitivă din partea
statului. Admiterea efectului orizontal al drepturilor sociale consacrate constituţional se impune cu atât
mai mult în cazul dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic sau în cazul dreptului la ocrotirea
sănătăţii, în privinţa cărora Constituantul instituie direct îndatoriri pentru persoanele fizice şi juridice,
precum şi în cazul drepturilor sociale ce au legătură cu relaţiile de muncă.
În ce priveşte garanţiile constituţionale materiale ale drepturilor sociale consacrate expres în
textul Constituţiei, fie ele drepturi-libertăţi, fie ele drepturi-creanţă, această consacrare expresă are ca
primă consecinţă instituirea rezervei legii în materia acestor drepturi, cu atât mai mult cu cât, în cazul
anumitor drepturi dintre cele la care ne referim este instituită explicit obligaţia statului de a asigura
cadrul legislativ al exercitării lor. În sistemul român legea trebuie înţeleasă în sens de lege
parlamentară, cu excluderea ordonanţelor de guvern, fie simple, fie de urgenţă. O altă consecinţă a
constituţionalizării exprese a drepturilor sociale constă în aceea că restrângerea exerciţiului lor trebuie
realizată exclusiv în condiţiile art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi
sau libertăţi. Dispoziţiile acestui articol sunt incidente cu privire la restrângerea exerciţiului oricăror
drepturi şi libertăţi, chiar şi acelea ce nu se bucură de consacrare constituţională expresă.
Considerăm că ordonanţele de urgenţă nu trebuie să intervină în materia drepturilor ce se bucură
de garantare constituţională expresă, fie ele sociale sau nu. Art. 115 alin. (6) din Constituţie instituie
interdicţia pentru ordonanţele de urgenţă de a afecta drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie. Suntem de părere că sensul termenului folosit de Constituant - „a afecta” - se referă la a
norma, în general, indiferent de gradul de intervenţie şi de rezultatul normării asupra dreptului în cauză,
pozitiv sau negativ.
Principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor, atât în general, cât
şi a celor sociale, face parte dintre condiţiile ce guvernează regimul acestor restrângeri în majoritatea
statelor-membre ale Uniunii Europene.

I. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este specificul drepturilor economice, sociale şi culturale?
Răspuns:
Drepturile economice, sociale şi culturale fac parte din a doua generaţie de drepturi şi se caracterizează
prin aceea că subiectul titular este anvizajat ca membru al unei comunităţi sociale, în particularităţile lui
concrete. Totodată, aceste drepturi sunt în marea lor majoritate drepturi-creanţă, ce presupun o
intervenţie activă a statului pentru a putea fi efective. Nu în ultimul rând, ele se caracterizează printr-o
fragilitate dată de specificul justiţiabilităţii lor.
2. Care este specificul drepturilor de solidaritate, prin raportare la drepturile economice, sociale şi
culturale, precum şi la drepturile din prima generaţie?
3. Precizaţi, pe scurt, evoluţia legăturii dintre drepturile economice, sociale, culturale şi a drepturilor de
solidaritate cu egalitatea, solidaritatea, demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii umane.
4. Ce tip de drept este dreptul la un mediu sănătos, prin raportare la generaţiile de drepturi şi la ce tip de
obligaţii dă naştere în sarcina căror subiecţi?
5. De câte tipuri sunt garanţiile drepturilor sociale în sistemul român? Enumeraţi-le.

II. EXERCIŢII
1. Drepturile sociale, economice şi culturale:
a) exclud, cu toatele, aspecte tipice puterii de autodeterminare.
b) sunt, în cea mai mare parte a lor, drepturi-creanţă.
c) aparţin, în unele cazuri, primei generaţii de drepturi.
d)sunt fundamental diferite de drepturile de solidaritate.
e)au trăsături comune cu drepturile de solidaritate .
f)aparţin celei de a treia generaţii de drepturi.
2. Garanţiile jurisdicţionale ale drepturilor sociale în sistemul român sunt:
a)controlul de constituţionalitate al omisiunii Parlamentului de a legifera.
b)controlul de constituţionalitate al revizuirilor constituţionale.
c)aplicarea directă a Constituţiei de către instanţele de drept comun.
d)controlul de legalitate al ordonanţelor de Guvern.
e) controlul de legalitate al actelor administrative
f) excepţia de neconstituţionalitate a hotărârilor de Guvern.
3. Dreptul la un mediu sănătos:
a) instituie şi obligaţii pentru subiecţii săi titulari, conform Constituţiei României
b) a fost ataşat de către Curtea europeană a drepturilor omului doar de art. 8 din Convenţie, sub
aspectul corelaţiei cu protecţia vieţii private şi de familie şi a domiciliului
c) este un drept din a doua generaţie de drepturi
d) instituie, conform Constituţiei României, obligaţii doar în sarcina autorităţilor statului, fiind un drept
fundamental ce nu se impune şi între particulari.
e) a fost protejat de instanţa europeană, sub anumite aspecte, din perspectiva obligaţiilor instituite de
art. 2 din Convenţie.
 MODULUL XII
Recapitulare

Timp alocat: 2 h

În cadrul acestui modul, se vor lucra împreună cu studenţii exerciţiile propuse în suportul de
curs, la fiecare dintre module – discutându-se de ce anume au ales variantele de răspuns respective – şi
se va dezbate pornind de la răspunsurile studenţilor la întrebările propuse în cadrul testelor de
autoevaluare de la fiecare modul din prezentul suport de curs.
Aceste exerciţii se adaugă celor făcute împreună pe parcursul întâlnirilor şi care au constat în
dezbateri pornind de la întrebări adresate de tutore şi, respectiv, de studenţi, precum şi în analiza
amănunţită a hotărârilor instanţei europene semnalate în bibliografia de la fiecare modul, pornind, în
unele cazuri, de la expunerea realizată de tutore şi, în alte cazuri, de la sinteze realizate de către
studenţi şi susţinute fie doar oral, fie oral, pe baza redactării lor scrise şi încărcate, în prealabil, pe
platformă, ca sarcină de lucru.
De asemenea, se vor recapitula aspectele conceptuale esenţiale specifice unităţilor de învăţare
din fiecare modul, ocazie cu care se va discuta cu studenţii privind orice nelămurire, întrebare de
clarificare sau de aprofundare pe care aceştia vor fi încurajaţi să le adreseze, insistându-se pe acele
aspecte pe care studenţii le-au considerat mai dificil de pătruns şi asimilat.

RĂSPUNSURILE LA EXERCIŢIILE DE TIP GRILĂ

MODUL/NR. GRILĂ 1 2 3
I a), d), e), f) a), b), e) c)
II b), c), e) c) b), c), e)
III a), b), c), e) a), c) a), c), e)
IV a), b), c), f), g) a) a)
V a), c), f) c), d) b), d), e)
VI a), c), d) b), c), d) a), c), d)
VII b), d) b), c) c), d), e)
VIII a), d) a), b), c) d), e)
IX b), c) d) b), d)
X a), c), e) b), c) b), d)
XI b), c), e) b), c), e) a), e)