CRIMINOLOGIE

NOTE DE CURS PENTRU MASTERANZI

Conf. univ. dr. Alexandru Florin Măgureanu

CURS 1
Noţiuni introductive
Criminologia – ştiinţă penală

Societate, conştiinţă socială şi crimă

Deşi nu cunoaştem exact momentul apariţiei primei norme pe care a cunoscut-o

vreodată omenirea, aceasta nu putea să apară decât în cadrul unei structuri umane care,
oricât de rudimentară ar fi fost, trebuie să fi beneficiat de o oarecare organizare. Orice
societate omenească presupune, în mod obligatoriu, existenţa unor prescripţii, reguli sau
maxime de conduită, ce sunt impuse tuturor printr-o presiune socială de la care membrii
respectivului grup nu se pot sustrage fără a se expune la sancţiuni de diferite grade.
Înainte de apariţia primelor aşezări trebuie să fi existat anumite reguli ce guvernau viaţa
grupurilor de vânători-culegători, chiar dacă erau formate, în general, dintr-un număr
redus de membri. Aplicarea normelor, fie ele de natură religioasă, obişnuielnică sau
morală, era asigurată prin răzbunarea personală sau prin răzbunarea asigurată de ceilalţi
membrii ai comunităţii. Cu timpul, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită prin ceea ce se
numeşte „legea talionului”, sau legea sângelui. Această răzbunare a sângelui,
presupunea ca infractorului să-i fie adusă o vătămare, o stricăciune, identică cu cea pe
care a provocat-o el în mod intenţionat prin încălcarea unei norme. În societăţile
primitive –arăta Mircea Djuvara1- exista ceea ce numim noi astăzi sistemul răzbunărilor
private. La un moment dat însă, autoritatea de stat a intervenit atunci când ea s-a
constituit sub o formă ceva mai înaintată şi nu a mai lăsat pe particulari liberi să aplice
răzbunarea pe care o vroiau, ci a reglementat-o, fără însă a o desfiinţa 2. Progresul cel
mai mare care s-a făcut în legislaţia penală a fost atunci când s-a ajuns la concluzia că
trebuie „să fie cântărită pedeapsa după fapte, încât să fie oarecare egalitate între una şi
alta”3. Astfel s-a ajuns la formula talmudică a legii talionului, „ochi pentru ochi şi dinte
1
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică), Drept naţional, Izvoare şi Drept pozitiv, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999 (reeditare a ediţiei din 1930), p. 106
2
Mircea Djuvara, op. cit., p. 107
3
Mircea Djuvara, op. cit., p. 107

1
pentru dinte”. Prin urmare „legea talionului” a constituit un important element de
progres, introducând limitarea (dacă nu chiar o proporţionalitate) pedepsei.
„Pornind de la magie, care este cea dintâi atitudine a omului faţă de tot ceea ce este
în jurul său şi cea dintâi credinţă, trecând apoi prin religie, pentru a ajunge la
explicarea ştiinţifică, popoarele au parcurs un drum foarte lung şi anevoios”1.
S-a subliniat2 faptul că „dreptul”, în înţelesul pe care i-l dăm astăzi, apare în acel
moment când scade subordonarea omului faţă de normele stabilite de familie, clan sau
trib, când relaţia bazată pe legătura de sânge îşi pierde din autoritate.
Apariţia dreptului trebuie să fie, în mod necesar, legată de apariţia statului, moment
în care încetează să mai fie o creaţie arbitrară şi devine un produs şi în acelaşi timp un
arbitru al societăţii care l-a creat. Pentru ca membrii societăţii să-şi poată conforma
conduita şi activitatea lor echilibrului social, este nevoie de prescripţii normative şi
coercitive; altfel nu toţi indivizii vor şti limita libertăţii individuale, iar fără coerciţie nu
toţi vor respecta această limită3. Crima, înainte de a fi un fenomen juridic, este un
fenomen social, adică un act antisocial; dar oricât ar fi de antisocial un act, el nu va
constitui infracţiune, decât din momentul incriminării sale prin lege 4. Apariţia actului
deviant sau a crimei trebuie să fie pusă în legătură cu apariţia primelor norme şi
inevitabil, a unei conştiinţe sociale, care să repudieze, să blameze anumite
comportamente şi să accepte altele. Multe dintre picturile rupestre descriu scene
violente şi comportamente deviante.
S-a arătat5 că definirea sistemului juridic ca fiind „orice sistem de comandă cu forţa
de a domina toate celelalte sisteme dintr-o societate dată, unde linia de comandă poate fi
urmărită până la o singură sursă politică” apare astăzi ca fiind insuficientă, întrucât o
astfel de definiţie ar include şi sisteme de drept, ca de exemplu cel din Coreea de Nord
sau chiar cel din Germania nazistă. Pentru a putea fi numit „sistem de drept”, orice
organizare de acest fel trebuie să îndeplinească anumite condiţii considerate esenţiale6:
-existenţa instanţelor judecătoreşti, ca instituţii ce aplică normele şi directivele,
edictate pentru întreaga societate, la cazuri individuale şi care rezolvă disputele cu
privire la aplicarea normelor;
-existenţa normelor publice cu un grad ridicat de generalizare;
-elaborarea legilor trebuie să fie un procedeu public, realizat de către puterea
legislativă;
-orientarea legilor spre realizarea binelui public, pentru recunoaşterea şi protejarea
sumei calităţilor ce dau valoare unei societăţi umane;

1
Petre Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 38
2
Sofia Popescu, Concepţii contemporane despre drept, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1985, p. 74
3
Traian Pop, Curs de criminologie, Ed. Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, p. 32
4
Ibidem, p. 63
5
Jeremy Waldron, The concept and the rule of law, Georgia law review, Public law research paper nr. 08-50, 2008, p.
15
6
Ibidem, pp. 21-39

2
 -sistematizarea actelor normative, crearea unei construcţii coerente şi solide.
Îndeplinirea acestor condiţii esenţiale contribuie la legitimarea dreptului în societate,
la acceptarea normelor şi la recunoaşterea valorilor protejate prin norme. Legitimarea
trebuie să fie un proces continuu întrucât şi dreptul, la rândul său, este o cucerire
permanentă1. Nicolae Iorga spunea2 că „o societate nu crede decât în ideile pe care le-a
produs, după cum niciun om nu crede într-adevăr decât în credinţile care au fost smulse
din adâncul sufletului său. Nu are nicio valoare o reţetă pe care ţi-o dă cineva; numai
ceea ce cu osteneală, cu suferinţă, cu sudoare iese din viaţa fiecăruia, numai aceea are
valoare”.
Fundaţia pe care sunt construite astăzi normele de drept, legitimarea pe care legea se
construieşte şi se bazează o reprezintă respectarea şi protejarea valorilor esenţiale pentru
umanitate. Omul se află în centrul preocupărilor juridice, niciodată ca mijloc,
întotdeauna ca scop. Aşa cum arăta Edmond Picard, scopul dreptului, teleologia sa,
poate fi rezumat într-un singur cuvânt: justiţia; acela de a face să domnească justiţia,
adică stabilirea raporturilor sociale care reclamă protecţia colectivităţii prin
constrângere, echivalentul binelui, bunăstării în cel mai înalt grad, obţinute cu ajutorul
dreptului3. Există constante umane prin care valorile sunt moştenite de la o generaţie la
alta, valori fundamentale comune întregii umanităţi, cum ar fi viaţa, pacea, idealul de
justiţie, adevăr şi libertate4. Unul dintre rolurile esenţiale ale dreptului este acela de a
media între comportament şi valoare5, de intermediar între idealurile morale, filosofice
şi forţele reale, între ordine şi viaţă6. Chiar şi în regimurile totalitare a existat
întotdeauna o preocupare (obsesivă uneori) de a simula, de a purta masca justului, de a
da o aparenţă echitabilă, conştientizând, aşa cum face orice sistem care încearcă să îşi
asigure supravieţuirea, că respectarea legilor şi responsabilitatea cetăţenilor sunt
posibile numai atunci când aceştia au încredere în normele respective, atunci când ei
cred în idealurile şi valorile sociale recunoscute şi promovate prin legi7.
Unul dintre elementele regulii de drept, în sensul pe care i-l atribuim astăzi, este
aşteptarea ca autoritatea publică ce ia o decizie care ne afectează viaţa, să justifice acea
decizie. Presupunem că, mai ales judecătorii îşi vor motiva deciziile, dar şi alţi oficiali,
membri ai legislativului sau ai executivului. În alte cuvinte, presupunem că sistemul
nostru juridic este construit pe refuzarea puterii brute, arbitrare 8. Regele cu puteri

1
Măgureanu Alexandru Florin, The law as an axiological system, în Communication, Context, Interdisciplinarity, ISSN:
2069-3389, Ed. Alpha Institute for Multicultural Studies, Târgu-Mureş, 2014, p. 369
2
Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pp. 99-100
3
Edmond Picard, Le droit pur, Ed. Ernest Flammarion, Paris, 1908, p. 303
4
Sofia Popescu, About law and value with special regard on justice, în Valahia University Law Study, vol. XIX,
nr. 1, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2012, p. 9
5
Ibidem, p. 9
6
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 120
7
Măgureanu A. F., The law…op. cit., p. 370
8
Mathilde Cohen, The rule of law as the rule of reasons, în Archiv fur rechts und sozialphilosophie, vol. 96, nr.
1, 2010, p. 2

3
nelimitate nu trebuia să îşi justifice deciziile, întrucât ele îşi găseau o justificare
suficientă în chiar voinţa sa, care nu era limitată prin nicio lege. Celebrele cuvinte ale lui
Ludovic al XIV-lea, „statul sunt eu”, adresate reprezentanţilor parlamentului francez,
sunt şi astăzi o expresie a puterii absolute, putere ce nu trebuia să fie legitimată sau
îngrădită în vreun fel, putere care, sperăm noi, a devenit un concept anacronic pentru
orice stat democrat. Conceptul de normă juridică a devenit astăzi inseparabil de
necesitatea justificării deciziilor juridice, de explicarea motivelor ce au condus la o
anumită hotărâre. Justificarea unei soluţii este o componentă esenţială a abordării
procedurale a regulii de drept, statul fiind obligat să acţioneze într-o manieră previzibilă
şi consistentă, justificând motivele ce au dus la acea acţiune1. Apariţia democraţiei şi a
constituţiilor în era modernă a răspuns nevoii pe care o are dreptul de a-şi da o
justificare. Cu toate acestea, nici legiuirile democratice şi nici constituţiile nu pot
satisface nevoia modernă ca legea să aibă o bază cognoscibilă; ca urmare, dreptul
trebuie să se sprijine pe autoritatea obiectivă a ştiinţei care devine un element necesar al
dreptului pozitiv2.

Noţiunea de „crimă”
Conform unor teorii, noţiunea de crimă poate fi definită numai în relaţie cu reacţia
socială, poate fi definită doar de reacţiile pe care oamenii le au cu privire la ea. Totuşi, o
astfel de concepţie este oarecum în opoziţie cu fundamentul noţiunii de pedeapsă în
dreptul penal. Altfel spus, raţiunea pedepsei nu se poate întemeia pe reacţia socială ci pe
lege şi necesitatea pedepsirii anumitor fapte, chiar dacă acestea ar fi acceptate de către
majoritatea societăţii. Aşa cum s-a arătat în doctrină3, noţiunea de „crimă” este
susceptibilă de mai multe accepţiuni, fapt ce poate genera unele confuzii. Se poate vorbi
despre crimă în sensul comun (accepţiune prin care înţelegem o infracţiune intenţionată
contra vieţii); în sens penal crima desemenează o infracţiune gravă; sens criminologic
unde noţiunea de crimă are o accepţiune largă, referindu-se la infracţiune în general. În
aceeaşi concepţie, „în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta
penală sau fapta cu justificată aparenţă penală”4. Considerăm că din punct de vedere
criminologic, constituie „crimă” şi faptele ce nu pot fi considerate infracţiuni (spre
exemplu o faptă săvârşită de un minor în vârstă de 13 ani nu poate fi infracţiune,
întrucât intervine o cauză de neimputabilitate –minoritatea- dar poate fi considerată
„crimă”). –comportament deviant. Mulţi dintre sociologii americani (de exemplu
Thorsten Sellin) înţeleg prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate,

1
Mathilde Cohen, op. cit., p. 3
2
Roger Berkowitz, Democratic Legitimacy and the Scientific Foundation of Modern Law, Theoretical Inquiries
in Law, vol. 8, No. 1, 2007, p. 16
3
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 12
4
V. Cioclei, op. cit., pp. 12-21

4
indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice. „Crima” ca obiect
al criminologiei trebuie să fie analizată atât ca fenomen juridic cât şi non-tehnic, în
strânsă legătură cu religia, morala, cultura –formele mai largi de devianţă socială.
Totodată, criminologia ca disciplină ce aparţine ştiinţelor penale se preocupă în mai
mică măsură de studiul faptelor săvârşite de persoane ce nu au responsabilitate penală.
Spre exemplu, un număr mare de afecţiuni psihologice poate genera comportament
deviant. În doctrină s-a arătat că paranoia –sentimentul nejustificat că eşti ameninţat,
jignit, dispreţuit –este probabil simptomul cel mai comun al comportamentului violent.
Aceasta nu înseamnă însă că majoritatea persoanelor violente suferă de schizofrenie.
Paranoia este o caracteristică a celor mai multe tulburări neuropsihice; apare în
schizofrenie, depresie, leziune cerebrală, epilepsie, alcoolism, senilitate şi altele 1.
Vorbind însă despre o ştiinţă penală, analiza mobilurilor faptelor devine dificilă atunci
când factorul criminogen este reprezentat de o afecţiune psihică: din perspectivă penală
(şi implicit criminologică), în astfel de situaţii motivul pentru care este comisă o faptă
poate apărea ca fiind iraţional.

Apariţia şi rolul criminologiei în rândul ştiinţelor penale

Etimologic, cuvântul criminologie provine de la latinescul „crimen” (crimă) şi

grecescul „logos” (principiu, ştiinţă, idee, cunoaştere).
Criminologia este o ştiinţă relativ tânără, fiind în general acceptat ca întemeietor
Cesare Lombroso (1835-1909). Dat fiind că iniţial, în secolul XX, cercetarea
criminologică s-a realizat de către antropologi, a fost preferat studiul infractorului. Şi în
criminologia modernă infractorul, criminalul sau deviantul fac obiectul central al
studiilor, însă se pune accentul şi pe alte elemente, cum ar fi studiul victimei, existând
chiar opinii conform cărora victimologia a evoluat ca ştiinţă de sine stătătoare.
În România, criminologia a fost o ştiinţă de multe ori ignorată, până la începutul
anilor 90. Existau tendinţe de cosmetizare a realităţilor sociale; lipseau cercetări
autohtone, proprii criminologiei şi însăşi disciplina de studiu lipsea de multe ori din
învăţământul juridic din România. S-a susţinut că „Pe magistrala progresului societăţii
socialiste româneşti, criminalitatea –înţeleasă ca ansamblul comportamentelor
antisociale săvârşite într-o unitate de timp în cadrul orînduirii noastre –reprezintă un
fenomen secundar, marginal, în raport cu existenţa socialistă din societatea
românească. În principiu, demersul explicativ al menţinerii încă a criminalităţii în
societatea socialistă românească, trebuie făcut prin prisma unui determinism social-
uman multiplu, din optica unor complexe şi multiple dependenţe social-istorice,
individuale, interidindividuale şi colective, deci, din orizontul interacţiunii naturii
contradictorii a progresului socialist al existenţei sociale şi al conştiinţei sociale pe de

1
Dorothy Otnow Lewis, Vinovaţi de demenţă, Ed. Allfa, 2001, p. 16

5
o parte, cu cea mai adîncă diversitate a naturii contradictorii a fiinţei umane, pe de altă
parte”1. O cercetare reală a fenomenului criminalităţii devenea aproape imposibilă, în
condiţiile în care (indiferent de calitatea cercetătorului) premisa de la care se pornea era
aceea că orice act criminal este un fenomen marginal, criminalitatea însăşi fiind un
fenomen pe cale de dispariţie.
Deşi după 1990 a apărut un număr relativ mare de lucrări în domeniu, în prezent se
constată însă un interes mai scăzut în doctrina românească, deşi la nivel internaţional
criminologia ca ştiinţă capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Aşa cum arăta un
autor2, „lipsa unor cercetări criminologice proprii, autohtone, este viu resimţită în
societatea românească, în general, şi cu atât mai mult în ştiinţele penale şi în
învăţământul juridic universitar din România post revoluţionară”.
Pe plan naţionl considerăm îngrijorătoare lipsa unor ample statistici oficiale, lipsa
unei politici penale pe termen lung şi a altor măsuri pentru combaterea criminalităţii. Se
înregistrează totuşi progrese importante, mai ales prin crearea unor organisme
internaţionale precum Societatea Internaţională de Criminologie, Divizia ONU pentru
justiţie şi prevenirea criminalităţii.

Definiţia criminologiei. Metode şi tehnici de cercetare criminologică

Criminologia este o ştiinţă penală, cu un pronunţat caracter interdisciplinar,

alcătuită din totalitatea ideilor, concepţiilor, regulilor şi procedeelor despre
cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor sale victimizatoare 3. În opinia unor
autori4 criminologia nu are un caracter total autonom, fiind o ştiinţă auxiliară ştiinţelor
penale, din grupa sociologiei. Considerăm totuşi că se poate vorbi despre criminologie
ca despre o ştiinţă cu caracter autonom, dat fiind că există, în cadrul acestei discipline, o
unitate de metodă şi principii unice, chiar dacă obiectul de studiu al disciplinei se
intersectează cu alte ştiinţe sociale. În concluzie, criminologia este o ştiinţă juridică 5 ce
analizează criminalitatea în ansamblul său, cu mijloace specifice atât sociologiei cât şi
ştiinţelor penale.
Scopul criminologiei, ca ştiinţă, este reprezentat de înţelegerea, prevenirea şi
combaterea fenomenului criminal. Ar fi utopic să credem că pot fi eradicate complet
comportamentele criminale (nu întâmplător cuvântul grecesc „utopia” se traduce prin
„loc ce nu există nicăieri”). Tocmai de aceea ştiinţele penale nu urmăresc eliminarea
totală a infracţiunilor sau delictelor dintr-o societate, ci menţinerea acestora la un grad

1
Aurel Dincu, Criminologie, Ed. TUB, Bucureşti, 1984, pp. 195-196
2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, 1993, p. 8
3
Ion Gheorghiu Brădet, op. cit., p. 56
4
A. Dincu, op. cit., p. 4
5 ?
Pentru opinia conform căreia criminologia ar fi o ştiinţă extrajuridică a se vedea A. Dincu, op. cit., p. 5

6
tolerabil. Dezechilibrele majore în ceea ce s-ar putea numi „constanta crimei” indică
puternice tensiuni în respectiva societate şi indică slăbiciuni ale unor instituţii sau ale
modului în care acestea funcţionează, „comunică” între ele.
Nu poate fi însă vorba despre nicio formă de combatere fără o înţelegere cât mai
profundă a unui fenomen social.

Metode şi tehnici de cercetare criminologică

Prin metodologie criminologică înţelegem atât studiul metodelor şi tehnicilor de
investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic
şi coerent potrivit unor principii diriguitoare 1 cât şi studiul metodelor şi tehnicilor
folosite pentru prevenirea infracţionalităţii şi a consecinţelor sale în societate. Viaţa
socială nu are un caracter haotic şi nu este stăpânită în mod absolut de hazard, ci este
“dominată de un determinism special, constatat prin regularităţile tipice, uşor accesibile
cercetătorului”2.
Metodologia de cercetare în domeniul criminologiei capătă un caracter complex,
datorită interferenţelor între metodele specifice ştiinţelor sociale şi cele specifice altor
domenii (statistică, matematică, medicină, biologie etc.) 3. Tocmai acest specific a dus la
unele semne de întrebare cu privire la existenţa unei metodologii proprii acestei ştiinţe.
Considerăm că metodele şi tehnicile folosite în alte ştiinţe nu pot fi folosite în
criminologie fără a fi adaptate la specificul acestei ştiinţe. Criminologia se sprijină pe
rezultatele obţinute în alte ramuri ale ştiinţei, dar realizează acest lucru pentru a atinge
scopul, finalitatea ce îi este proprie.
Ca şi în alte domenii ale ştiinţei, putem vorbi în criminologie despre cercetare
fundamentală şi cercetare aplicativă4. Această împărţire este însă una generală şi are un
caracter relativ. Este dificil de apreciat, de exemplu, dacă studiul cauzelor criminalităţii
este cercetare teoretică sau aplicativă; graniţa ce separă cele două mari domenii nu poate
fi niciodată o linie dreaptă. Tendinţa mai recentă în studiile criminologice este aceea de
a se pune accent pe rezultatele aplicative, ca şi cum criminologia ar deţine o formulă
magică ce poate transforma societatea şi care poate repara lacunele teoretice ale altor
discipline. Credem şi noi că rolul ultim al oricărei ştiinţe este acela de a oferi răspunsuri
la întrebări (sau măcar de a ne învăţa să punem întrebările corecte) şi, în ultimă instanţă,
de a oferi unele soluţii practice; nimeni nu ar putea nega în mod convingător acest lucru.
Totuşi, partea de cercetare fundamentală are şi ea o contribuţie deosebit de importantă.
Spre exemplu, o prevenire eficientă a criminalităţii şi politici penale eficiente pot fi
realizate doar prin legi penale clare şi eficiente. Din acest punct de vedere, criminologia
poate fi văzută ca un „laborator” al dreptului penal, unde sunt testate sau chiar iau

1
Rodica Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 16
2
Petre Andrei, op. cit. p. 78
3
R. Stănoiu, Metode... op. cit., p. 13
4
R. Stănoiu, Metode... op. cit., p. 17

7
naştere anumite idei şi concepte fundamentale în amplul proces de prevenire a
criminalităţii. Ştiinţele penale trebuie să ofere soluţii eficiente pentru protejarea unor
valori consacrate în societate şi pentru a reduce criminalitatea; nu poţi însă să previi
ceea ce nu înţelegi, iar dintre ştiinţele penale, singura care are mijloacele necesare şi
singura care se preocupă cu studiul aprofundat al criminalităţii este criminologia.
De cele mai multe ori cercetările criminologice se desfăşoară pe bază de ipoteze
prealabil formulate, cu scopul de a confirma sau de a infirma o anumită teorie. Ca şi în
alte ştiinţe, există unele postulate care nu vor fi repuse în discuţie cu ocazia oricărei
cercetări concrete. În criminologie însă, mai mult decât în alte discipline (având în
vedere şi caracterul său de ştiinţă în continuă dezvoltare), „valabilitatea unor astfel de
aserţiuni nu este decât provizorie, cercetările viitoare putând oricând repune pe rol teorii
şi interpretări până ieri unanim admise”1.
Există mai multe metode de cercetare 2 specifice criminologiei, delimitarea lor
nefiind însă una absolută. Sunt în general recunoscute ca fiind importante următoarele:
A. Metoda observaţiei
Dat fiind caracterul specific al criminologiei, folosirea acestei metode este
indispensabilă. Totuşi, observaţia (şi mai ales observaţia empirică) nu este capabilă să
ofere o imagine completă a fenomenului observat, fiind limitată la fragmente, aspecte,
laturi ale acestuia3. Totodată, această metodă presupune şi o doză ridicată de
subiectivism, ce variază în funcţie de experienţa anterioară a observatorului, de propriile
sale concepţii, opinii etc.
În criminologie, metoda observaţiei presupune unele dificultăţi şi deoarece este
problematică observarea simultană a unui grup foarte mare de oameni şi prin urmare,
observaţia se referă de cele mai multe ori la cazuri particulare, devenind necesară
folosirea unor raţionamente inductive. Având însă în vedere diferenţele dintre persoane
şi faptul că nu putem vorbi în criminologie despre fapte identice, observaţia are, în
această disciplină, o aplicabilitate limitată.
B. Metoda experimentală
Spre deosebire de observaţie, experimentul presupune existenţa unor condiţii
determinate, controlate chiar de persoana care realizează experimentul.
Cercetarea ştiinţifică pe baza unor grupuri de control este indispensabilă în
criminologie, comparaţia dintre concluziile privind infractorii cu noninfractorii fiind
esenţială4. Constituirea unor astfel de grupuri este dificilă în criminologie , iar uneori
rezultatele sunt profund afectate de cifra neagră a criminalităţii (date care dacă ar fi
cunoscute ar putea modifica substanţial rezultatele cercetării).

1
R. Stănoiu, Metode... op. cit., pp. 29-30
2
A se vedea R. Stănoiu, Metode... op. cit., pp. 63-102
3
R. Stănoiu Metode...op. cit., p. 64
4
R. Stănoiu Metode...op. cit., p. 72

8
 Putem să adaugăm şi că, în opinia noastră, în domeniul criminologiei, metoda
experimentului produce rezultate mai clare atunci când se desfăşoară pe perioade mai
lungi de timp.
C. Metoda clinică
Metoda clinică oferă avantajul studiului unui infractor determinat şi prin aceasta,
oferă posibilitatea oferirii unui diagnostic şi chiar a unei posibile terapii.
Metoda presupune o bună cunoaştere a criminalului, o incursiune în viaţa individului
şi un examen multidisciplinar al acestuia (medical, psihologic etc.) 1. O imagine
complexă privind individul este oferită nu doar prin studiul unor documente în ceea ce îl
priveşte pe infractor ci şi a cunoaşterii personale a persoanei sau, dacă acest lucru nu
este posibil, a unor persoane apropiate lui. Observăm că, din acest punct de vedere,
metoda clinică are un caracter complex, împrumutând şi elemente din metoda
observaţiei.
D. Metoda comparativă
Metoda comparativă este folosită în continuare pe scară largă în criminologie şi
presupune analiza concordanţelor, diferenţelor şi al variaţiilor concomitente2.
„[...] un loc important ar trebui să se acorde în viitor cercetării de evaluare. Temele
de cercetare ar fi utile să se axeze în cadrul acestor cercetări pe evaluarea calităţii
informaţiilor de care organul legislativ dispune în momentul adoptării unei anumite
decizii de politică penală, pe evaluarea eficacităţii diferitelor măsuri de sancţionare, pe
evaluarea programelor de resocializare a infractorilor”3.

Obiectul criminologiei
Ca fenomen juridic, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor
umane considerate ca fiind abateri grave de la norme, incriminate şi sancţionate ca atare.
Conceptul de criminalitate îl cuprinde pe cel de infracţiune dar nu poate fi redus la
acesta.

Obiectul criminologiei: Obiectul de studiu al criminologiei include criminalitatea,

ca fenomen social, crima, actul deviant, personalitatea deviantă, victima şi reacţia
socială împotriva criminalităţii4. Aşa cum arăta Traian Pop, studiul criminologiei ar
trebui să preceadă studiul altor ştiinţe penale, fiindcă, înainte de a deveni un fenomen
juridic, criminalitatea este un fenomen social, lezând interesele societăţii şi fiind
catalogată ca atare de conştiinţa socială, iar pe de altă parte, folosind o metodă de studiu

1
R. Stănoiu, Metode…op. cit., p. 77
2
R. Stănoiu, Metode…op. cit., p. 88
3
R. Stănoiu, Metode… op. cit., p. 180
4
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 24

9
ştiinţific, mai întâi trebuie observată realitatea, prin observaţie şi experimentare şi numai
după aceea se poate trece la analiza dogmatică juridică a acesteia1.

Este necesară şi o diferenţiere între tipurile de criminalitate:

Criminalitatea reală – concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată
Criminalitatea aparentă- totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei
penale şi înregistrate ca atare
Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diferite motive, rămân
necunoscute. Există mai mulţi factori ce pot contribui la creşterea cifrei negre a
criminalităţii, factori ce au fost grupaţi în2: abilitatea infractorilor; ineficienţa organelor
de cercetare penală; pasivitatea victimelor. Obiectul principal al criminologiei este
reprezentat de criminalitatea reală.
Scopul – scopul general (Pinatel)- definirea unei politici de apărare socială trebuie să
fie bazată pe datele stabilite de criminologie- fundamentul unei politici penale eficiente,
în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Scopul
imediat- dreptul penal vizează apărarea unor valori considerate fundamentale-
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii,
cunoaşterea făptuitorului, şi chiar propunerea unor remedii, incluzând şi elemente de
victimologie.
Există în general percepţia că în trecutul foarte îndepărtat, crima fie nu avea loc, fie
era un eveniment izolat, care dacă se întâmpla primea un răspuns prompt şi dur: fie
ostracizarea vinovatului (care de multe ori echivala morţii) fie pedepse ce pot fi astăzi
considerate excesiv de dure. Această percepţie este însă, credem, una profund greşită.
Comportamentul deviant, abaterea de la normă, concretizată uneori în crimă trebuie să
fie la fel de veche ca fiinţa umană (păcatul originar) {teorie a trecutului mai favorabil,
mai blând –a se vedea Rousseau}, chiar dacă în ceea ce priveşte criminologia putem
afirma că este o ştiinţă tânără.
Preocupări cu privire la originea crimei au existat şi în lumea antică. Socrate spre
exemplu, afirma cu privire la conduita criminală că aceasta este „fructul ignoranţei”.
Mai târziu, Montesqueiu (1689-1755) arăta că legea nu trebuie să înfricoşeze şi că
fiecărei categorii de crime şi delicte trebuie să îi corespundă pedepse pe măsura gradului
de pericol social (noţiune la care legiuitorul penal renunţă astăzi atunci când defineşte
infracţiunea).

1
Traian Pop, Criminologie, Ed. Institutului de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1928, Prefaţă, pp. III-IV
2
V. Cioclei, op. cit., p. 28

10
 -Frenologia-neurologul german Franz Iosef Gall (1758-1828) care susţinea că fiecare
din funcţiile psihice sunt localizate în anumite zone ale creierului, precis determinate şi
că ar exista o legătură între forma şi modul de dezvoltare .
Cu toate că rolul înaintaşilor în studiile ce au legătură cu fenomenul criminalităţii nu
poate fi negat, „pionierii” criminologiei ca ştiinţă sunt Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi
Rafaele Garofalo.

Cesare Lombroso (1835 - 1909)

Cesare Lombroso este recunoscut ca fiind fondatorul antropologiei criminale şi unul
dintre iniţiatorii pozitivismului în „ştiinţele criminale”.
Analiza pe care a făcut-o Lombroso comportamentele criminale, în acele momente
de pionierat, a pornit de la formaţia sa de medic legist. A comparat actele şi faptele
criminalilor cu comportamentul animalelor, considerând că şi acestea pot comite
„asasinate”. A realizat numeroase experimente asupra criminalilor, a studiat
comportamentul plantelor, insectelor şi „animalelor ucigaşe”. A studiat prin probe
experimentale, sub aspect psihiatric şi antropologic 400 de criminali 1. A identificat
anumite stigmate biologice în cazul criminalilor. În opinia lui Lombroso, numărul
criminalilor este unul redus şi astfel ei sunt uşor de identificat şi pedepsit, societatea
având posibilitatea să-şi perfecţioneze metodele de a riposta la actele prejudiciabile.
Studiul criminalului are la bază analiza caracteristicilor morfologice ale oaselor şi
organelor criminalilor, prin compararea unor măsurători concrete. Înţelegerea şi
identificarea criminalului este legată de mediul natural (biologic, familial, social etc.),
având astfel posibilitatea de a înţelege devenirea sa. Tezele cuprind embriologia
delictului la organismele inferioare, la copii, precum şi prostituţia şi nebunia morală la
sălbatici. Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C.
Lombroso apreciază că, actele considerate criminale, în mediul în care se produc au un
caracter firesc, natura dând dovadă de insensibilitate şi imoralitate. Lombroso subliniază
că, aceste stări la animale au ca explicaţie manifestarea eredităţii, a structurii organice
sau sunt impuse de concurenţa vitală, apreciind ca fiind „logice” actele de lapidare a
animalelor homicide, în perioada Evului Mediu2. Analizând delincvenţii născuţi cu
anomalii cerebrale la speciile de animale domestice docile, apreciază că, tendinţa
criminală apare ca urmare a unor alteraţii congenitale cerebrale (depistând rezistenţa la
disciplină a unor animale din cauza dobândirii agresivităţii ereditare). Crima este
provocată de mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni poate să
fie comisă din antipatie.
Teoria atavismului dezvoltată de C. Lombroso arăta că individul este sclavul şi nu
stăpânul moştenirii sale biologice3. Germenii comportamentului deviant, ai nebuniei
1
I. Gheorghiu Brădet, op. cit., p. 19
2
Camil Tănăsescu, Criminologie
3
Camil Tănăsescu, Criminologie

11
morale pot fi regăsiţi, în concepţia autorului indicat, la fetus, urmând să fie amplificate
la adult (teoria criminalului înnăscut). Lombroso a efectuat măsurători ale capului, a
urechilor, a sternului, mâinilor, unghiilor, dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul
de sensibilitate şi apetitul spre obscenitate. A susţinut teoria unor stigmate corporale
(organice) la criminalii aflaţi în penitenciare. A încercat să demonstreze (nu întotdeauna
cu succes) că diferenţele în fizionomia criminalilor (aspectul şi mărimea cutiei cranieie
spre exemplu) influenţează perceperea realităţii. Presupunea că tipul criminal are ochii
scoşi din orbite şi injectaţi, prezintă mandibule solide, proeminente, nasul mare şi
coroiat, fruntea îngustă şi păroasă. Lombroso a încercat să cuprindă elementele de
comparaţie bio-comportamentală a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră
prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar presupusul tată era cerşetor;
criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic,
dă dovadă de cruzime şi insensibilitate)1, Lombroso a trecut ulterior, la identificarea
tuturor elementelor biologice anormale (dinţi inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe
genitale atrofiate, degetul arătător deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate,
crud cu cei neputincioşi şi cu animalele).
Într-un studiu realizat pe 104 ciminali, Lombroso arăta următoarele concluzii: 71
dintre au avut influenţe ereditare. Referindu-se la unele studii realizate de Antonio
Marro cu privire la părinţii criminalilor, Lombroso concluziona că 2 în cazul a 230 de
părinţi, 32,1% dintre cauzele morţii acestora era reprezentat de alcoolism, sinucidere sau
boli cerebrale, faţă de 16,1% cât reprezenta procentul normal. Părinţii în viaţă a 500 de
criminali erau alcoolici (40% în cazul taţilor şi 5% mamele, fată de 16% normal);
existenţă a unor cazuri de nebunie la rude în 42,6% din cazuri, faţă de 16% media
normală; epilepsie 5,3% faţă de 2%; caracter violent şi imoral în 33,6% din cazuri.
Studiind părinţii care erau nebuni, epileptici sau delincvenţi, a identificat o ereditate de
77% până la 90%. Într-un exemplu interesant pe care îl identifică Lombroso, într-o
familie de 15 membri, dintre care 14 se ocupau cu falsuri, al 15-lea părea onest, până
când s-a dovedit că şi-a incendiat casa după ce a asigurat-o cu de patru ori valoarea
acesteia3.
Considera că vârsta de maximă criminalitate este între 15 şi 25 de ani, iar majoritatea
femeilor delincvente sunt prostituate sau minore; de asemenea procentul criminalităţii
este mult mai ridicat în rând persoanelor necăsătorite4.
În opinia lui Lombroso5 un număr considerabil al crimelor sexuale pot fi atribuite
unor tendinţe individuale congenitale, “dar cea mai mare parte a lor fac parte din
categoria crimelor ocazionale, în special din cauza incapacităţii de a găsi o cale de
eliberare a instinctelor pasionale, în lipsa prostituţiei şi din cauza dificultăţilor pe care le
1
C. Tănăsescu, Criminologie
2
Cesare Lombroso, Crime: its causes and remedies, Ed. William Heineman, Londra, 1911, pp. 153 şi urm.
3
Cesare Lombroso, Crime.....op. cit. p. 151
4
Cesare Lombroso, Crime.....op. cit. p. 193
5
Ibidem, p. 258

12
întâmpină o persoană de a se căsători”. Considera că civilizaţia modernă şi educaţia
contribuie la creşterea numărului crimelor sexuale. Astfel, „răspândirea educaţiei creşte
iritarea sistemului nervos, proces care, la rândul său, cere mai multă stimulare şi plăcere
care trebuie să fie întotdeauna nou şi din ce în ce mai pasionat (acut, ascuţit, profund)”.
„Se pare că, în măsura în care activitatea psihică a unui om creşte, cu atât mai mult
numărul nevoilor sale şi al gustului pentru plăceri creşte, mai ales atunci când mintea sa
nu este ocupată cu mari idei ştiinţifice şi umanitare şi când averea sa îi permite o dietă
extrem de abundentă. Dintre toate, nevoia sexuală este cu certitudine cea mai acut
simţită şi aceasta este ceea ce, în întreaga lume animală, reprezintă cea mai apropiată
conexiune cu sistemul cerebral”.
Cu toate că în scrierile sale nu acorda importanţă altor factori externi, indica totuşi şi
influenţa unor factori criminogenic, cum ar fi condiţiile meteo, afirmând că în zonele cu
climat tropical oamenii sunt mai înclinaţi să aibă un comportament inert, să folosească
substanţe halucinogene, au tendinţa de a-şi dezvolta în mod exagerat imaginaţia şi au
chiar tendinţe spre fanatism religios1. În zonele reci, un caracter vizionar şi instabil este
mai puţin frecvent, iar efectul deprimant pe care îl are temperatura scăzută asupra
sistemului nervos are o influenţă de placiditate şi moderaţie 2. Lombroso considera că
frecvenţa omorurilor scade o dată cu creşterea densităţii populaţiei. Similar în cazul
furturilor şi violurilor, dar acestea din urmă tind totuşi să crească în marile aglomerări
urbane. Furturile devin mai frecvente o dată cu creşterea densităţii populaţiei. Omorurile
şi violurile, din contră, cresc procentual o dată cu fluctuaţiile extreme ale populaţiei 3. O
posibilă explicaţie –oferită de Lombroso- este aceea că acolo unde populaţia este mai
compactă iau naştere centre politice şi industriale, ce devin porturi de imigrare; un
minim al densităţii populaţiei provoacă o stare de înapoiere, de barbarism. În ceea ce
priveşte alcoolul, considera că “în etiologia crimei, alcoolul este un factor criminogen
atât de puternic, încât îi poate absorbi pe ceilalţi, aproape în totalitate”4.
Cu privire la închisoare afirma că aceasta oferă criminalului căi pentru a se asocia cu
alţi criminali5. Tot închisoare este, în opinia lui Lombroso, locul unde criminalii primesc
o educaţie „profesională”, devenind astfel principala cauză a crimei organizate6.
Cu toate că multe dintre teoriile enunţate de Lombroso nu au un fundament ştiinţific
real şi sunt contestate de criminologia modernă, nu poate fi negat rolul său în studiul

1
Cesare Lombroso, Crime.....op. cit. p.2
2
C. Tănăsescu, Criminologie
3
Cesare Lombroso, Crime… op. cit., p. 61
4
Cesare Lombroso, Crime… op. cit., p. 88
5
Lombroso indică un caz în care un anume Zucchi care a furat pentru a fi încarcerat şi afirma în faţa
judecătorului: “Mi-am petrecut 20 de ani în închisoare. Am fost eliberat în urma unei amnistii; dar nu pot să
trăiesc cu un franc pe zi, şi m-am gândit că aş putea să intru din nou în închisoare, astfel încât să pot să mănânc,
să beau şi să dorm. […] măriţi-mi pedeapsa pentru că, la urma urmei, nu este aşa rău în închisoare” Rivista di
Discipline Carcerarie, 1878 indicată de C. Lombroso, Crime…, op. cit., p. 209
6
Ibidem, p. 222

13
criminalului şi al crimei, în stabilirea unor metode logice de înţelegere a tipului
criminal.
Una dintre erorile cu cele mai grave consecinţe ce i se poate imputa lui Lombroso
(care se întâlneşte uneori şi în prezent) este lipsa unor grupuri de control adecvate.
Multe dintre ideile lui Lombroso au fost însă reluate (uneori obsesiv) şi în criminologia
modernă. Mai mult chiar, multe dintre studiile actuale pun accentul pe rolul pe care îl
joacă biologia ca factor criminogen (unele dintre aceste teorii vor fi prezentate în
cuprinsul lucrării). Spre exemplu, un autor1 afirmă că „în 95% din cazuri, un craniu mic
aduce după sine diminuarea capacităţii intelectuale”.

Enrico Ferri (1856 -1929)

Enrico Ferii s-a încadrat (în linii mari) în aceeaşi şcoală de gândire cu cea a lui
Lombroso (şi a urmat, în 1880 cursurile de antropologie criminală predate de Cesare
Lombroso). În 1866 a devenit cadru didactic la Universitatea din Pisa (succesor al
profesorului Francisco Carrara).
Una din ideile principale ale lui Enrico Ferri a fost aceea că dreptul penal nu trebuie
să se bazeze pe libera voinţă (liberul arbitru) şi pe responsabilitatea morală a
individului, pe care le considera simple ficţiuni. A dezvoltat o teorie mult mai largă cu
privire la cauzalitatea fenomenului infracţional. Conform opiniilor sale, delictul (ca
toate acţiunile omeneşti) este un fenomen cu etiologie (cauzalitate) complexă, atât
biologică cât şi fizico-socială, cu modalităţi şi grade diferite, în funcţie de
caracteristicile persoanelor implicate, ale timpului şi locului2.
La al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896) el
a realizat o clasificare a factorilor criminogeni:
a) factori antropologici;
b) factori fizici sau cosmo - telurici (climatul, natura solului, succesiunea zilelor şi
nopţilor, anotimpurile, temperatura, condiţiile atmosferice etc.);
c) factori sociali (densitatea populaţiei, familia, educaţia, protecţia socială,
organizarea economică şi politică, alcoolismul etc.).
Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri evidenţiază faptul că ei se regăsesc mai
ales pe planul general al fenomenului infracţional, infracţiunea concretă are determinări
multiple atât biologice, fizice cât şi sociale, într-o măsură mai mare sau mai mică.
În opinia lui E. Ferri orice acţiune are o cauză, însă rezultatul activităţii ar fi putut să
fie ales de individ, astfel că, valoarea morală a acţiunii este dată de intenţia care a stat la
baza acesteia, persoana fiind responsabilă şi pasibilă de răspundere pentru fapta comisă.
Delictul apare ca rezultat al voinţei de a face rău, întrucât individul este stăpânul
propriei sale voinţe, având capacitatea de a decide dacă trebuie să îndeplinească o
activitate pozitivă sau dacă urmăreşte să comită un fapt prejudiciabil. Fără a respinge în
1
Dorothy Otnow Lewis, Vinovaţi de demenţă, Ed. Allfa, 2001, p. 54
2
C. Tănăsescu, Criminologie

14
totalitate teoria criminalului înnăscut, în opinia lui Ferri, constituţia biologică are o
importanţă redusă, crima fiind puternic influenţată de factori sociali sau psihici. Prin
urmare, Ferri respinge ideea determinismului, a „destinului criminal” implacabil. Ferri a
propus ca, pe lângă pedepsele cu închisoare să se adopte măsuri specifice, de natură
economică, socială, culturală, politică, pentru a se asigura condiţii de viaţă normale
indivizilor (salarii mari, preţuri mici), pentru a le oferi posibilitatea practicării
drepturilor individuale. Măsurile se refereau la încercarea de educare a minorilor prin
învăţătură şi supraveghere, în sensul ca, persoanele lipsite de sprijin familial sau
abandonate, să intre în programe de ajutorare din partea statului1. Ferri propunea ca
delincventul pasional să fie obligat doar la repararea daunelor nu şi supunerea acestuia
la alte sancţiuni.

Raffaele Garofalo (1852-1934)

Raffaele Garofalo este cel care a dat numele ştiinţei criminologice 2 şi a stabilit unele
principii şi metode. De asemenea, a structurat o mare parte din lucrările antropologilor
şi sociologilor de până atunci.
Garofalo a fost influenţat de scrierile lui Darwin şi face mai multe referiri la legile
naturale, chiar şi atunci când realizează o clasificare a crimelor, identificând aşa
numitele „crime naturale” (crime ce derivă de la natură), prin care înţelege toate actele
imorale şi dăunătoare care ar trebui să fie combătute în orice societate (excluzând actele
cu un caracter politic sau cele care nu încalcă sentimentele altruiste), crimele naturale
aduc atingere simţului moral al umanităţii. „Orice crimă naturală reprezintă o lipsă
totală sau parţială la viaţa socială. Aduce la lumină anomalia morală (curabilă sau
incurabilă). În alte cuvinte, arată capacitatea de a comite crimă a individului în cauză, o
capacitate care la alţi oameni fie nu poate fi recunoscută, fie nu poate fi definită cu
certitudine sau se presupune că nu există3”. „Crima este incompatibilă cu existenta
sentimentului moral”.
Garofalo arăta că, dacă în orice ramură a ştiinţei metoda experimentală este
dominantă, ea este negată în dreptul penal, unde nu sunt căutate remedii împotriva
criminalităţii, această „boală” socială, care îmbracă atâtea forme şi variază atât de mult
de la individ la individ; mai mult decât atât, înainte de a putea vorbi despre reformarea
criminalilor, trebuie mai întâi să ne întrebăm dacă aceştia pot fi reformaţi4.
Totodată, afirma că că o serie de fapte care erau văzute în trecut ca imorale vor
căpăta caracter penal. Se referea la fapte cum ar fi: abandonarea copiilor ilegitimi,
eşecul părinţilor de a se îngriji de copii or de a le da o educaţie potrivită, vivisecţia,
îngrăşarea artificială a animalelor sau alte forme de cruzime împotriva animalelor5.
1
C. Tănăsescu, Criminologie
2
Prin publicarea, în anul 1880 a unei lucrări denumite „Criminologie”
3
Raffale Garofalo, Criminology, Ed. Little, Brown and Company, Boston, 1914, p. 258
4
Raffale Garofalo, Criminology, op. cit., introducere, p. XXIV
5
R. Garofalo, Criminology…., op. cit.,p. 44

15
 A introdus noţiunea de „crimă naturală” prin care înţelegea acea faptă care nu are o
natură convenţională, ci care există într-o societate umană independent de
circumstanţele şi exigenţele unei epoci sau de opinia legiuitorului1. Afirma că nu atât
realitatea obiectivă este cea care califică astfel de fapte (ele fiind întotdeauna acţiuni
dăunătoare), cât aptitudinea lor de a leza „simţul moral al unei agregări umane”2.
Interesantă este propunerea lui Garofalo privind adoptarea unui Cod penal
internaţional şi a unui Cod de procedură penală internaţională.
Garofalo nu acorda importanţă factorilor educativi sau culturali, susţinând ideea
destinului, a predestinării criminalului, ce nu putea fi modificat prin astfel de factori.

CURS 2
Cauzalitatea în criminologie

1
Garofalo însuşi arăta că această noţiune nu este una perfectă, dar că ar fi „cea mai puţin inexactă”.
2
R. Garofalo, Criminology…., op. cit.,p 4-6

16
 Cauzalitatea în criminologie
-specificul cauzalităţii în criminologie (comparaţie cu alte ştiinţe penale)
-factorii criminogeni

Emille Durkheim1 a folosit pentru prima dată termenul de anomie, prin care
desemna o relaţie dezorganizată sau alterată între ordinea socială şi aspiraţiile sau
aşteptările individuale.
Ceea ce caracterizează teoria sa este punctul de vedere conform căruia criminalitatea
este un fenomen social normal. Întrucât nu poate exista o societate în care indivizii să nu
se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste
abateri să fie unele care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu
este importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa comună2.
Mai mult decât atât, crima este considerată ca un factor de sănătate publică, o parte
integrantă a oricărei societăţi sănătoase.
Din această poziţie, decurg următoarele consecinţe:
1. întrucât criminalitatea este un fenomen „normal”, ea nu este determinată de
cauze excepţionale ci de structura culturii căreia îi aparţine;
2. întrucât criminalitatea este rezultanta marilor curente colective ale societăţii,
existenţa sa şi raporturile cu ansamblul structurii sociale au un caracter permanent;
3. deci, criminalitatea trebuie înţeleasă şi explicată nu prin ea însăşi, ci în legătură
cu o cultură determinată în timp şi spaţiu3.
Acest punct de vedere cultural stă la baza teoriei conflictului de cultură elaborată de
americanii Edwin Sutherland şi Thorsten Sellin şi nu este nici o îndoială că fenomenul
infracţional trebuie analizat prin raportare la cultura societăţii în care se produce.
Contestabilă este considerarea ca un fenomen social normal. Este de asemenea
evidentă confuzia între constanţa criminalităţii şi normalitatea acesteia.
Emile Durkheim a fost cel care, studiind fenomenul de suicid, a utilizat termenul de
„anomie” pentru a desemna o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o
dereglare a normelor sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize
economice, etc.). Întrucât nici o fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu există un
echilibru între nevoile sale şi posibilităţile de a le satisface, iar dereglarea socială
determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de suicid. La baza acestuia ar sta,
deci, determinismul social şi nu predispoziţiile psihologice ale individului. Durkheim
afirma că individul este dominat de realitate morală care îl depăşeşte, aceasta fiind
realitatea colectivă. Astfel, fenomenul sinuciderii ar prezenta nu numai aspecte

1
În 1897 Durkheim a publicat lucrarea „Le suicide” (Sinuciderea), iar în 1890, un memoriu intitulat „Deux lois
l evolution penale” (Două legi, o singură evoluţie penală).
2
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, pag. 116.
3
J. Pinatel, op. cit., pag. 65.

17
subiective, ci şi obiective. Procentul sinuciderilor este mai constant într-o societate decât
procentul mortalităţii. Mai mult, arată Durkheim, procentul sinuciderilor variază în
funcţie de anumiţi factori clar definiţi, cum ar fi căsătoria, familia, forma de religie etc.

2.1. Cauzalitate
Cauza1 este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt fenomen,
numit efect.
Curentele criminologice la care ne-am referit anterior, biologic, psihologic,
sociologic au evidenţiat mai cu seamă influenţa unor factori criminogenici ce ţin mai
mult de persoană.
Cercetarea ştiinţifică este importantă prin capacitatea de a explica fenomenele care
au loc în natură şi în societate, dar adevărata sa forţă constă în posibilitatea de a
prevedea anumite fenomene, cu şanse de a reacţiona pentru prevederea lor – când sunt
negative – ori de a le impulsiona evoluţia – atunci când sunt favorabile omului şi
societăţii2.
Studiul consacrat cauzelor criminalităţii presupune ca o premisă necesară adoptarea
unei viziuni sistemice asupra fenomenului infracţional. Aceasta implică utilizarea
conceptelor de sistem, structură şi funcţie.
Prin sistem3 trebuie înţeles un ansamblu superior organizat de elemente – dintre care
constituie, la rândul său , un sistem – aflate în relaţii între ele, precum şi cu întregul
căruia li se subsumează, ansamblu care are ca sarcină realizarea unor anumite valori
(efecte), în condiţiile unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi deci
posibil perturbant.
Un sistem se caracterizează printr-o anumită structură, adică o formă de organizare
care prezintă o dimensiune diacronică ce reflectă geneza şi evoluţia sa în timp şi o
dimensiune sincronică exprimând starea în care se găseşte în momentul explicării lui,
prin raportare la un sistem de referinţă.
Orice sistem are anumite funcţii care reprezintă un complex de proprietăţi ce
caracterizează sistemul şi care se exercită în raport cu alte sisteme.
Teorii ale cauzalităţii: 1. Teoria ecologică –consideră drept cauză esenţială a creşterii
delincvenţei inegalităţile sociale; 2. Teoria dezorganizării sociale invocă conflictul
dintre progresul rapid al civilizaţiei şi evoluţia lentă a tradiţiilor şi cutumelor care duce
la încordare socială, instabilitate comportamentală, devianţăle; 3. Teoriile economice –
sărăcia ca factor principal de delincvenţă; 4. Teoria anomiei sociale –structurată de
Durkheim (Merton şi Parsons) –o confuzie a normelor din cauza unor distorsiuni
1
Dicţionar filosofic, pag. 102; Mic dicţionar filosofic, pag. 51.
2
R. M. Stănoiu, op. cit., pag. 105.
3
Dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura politică, 1978, pag. 638; Paul Popescu – Neveanu, Dicţionar de
psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag. 661; Mic dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura politică,
1969, pag. 341.

18
sociale, de unde rezultă lipsa de consens normativ, o relaţie anormală între aspiraţiile
individului şi posibilităţile sociale de realizare a lor; anomia exprimă dificultatea de
alegere între oportunităţile sociale legitime şi nelegitime (de ex. muncă sau şomaj),
indivizii alegând mijloace licite sau ilicite. Anomia are trei categorii de efecte: a)
conflictul normelor vechi cu cele noi generează instabilitate comportamentală şi risc de
devianţă; b) în situaţia lipsei de norme sau în situaţii de anarhie normativă, omul va
alege întotdeauna normle care îi convin; c) dezorganizarea normativă duce la
dezorientarea şi dezorganizarea personalităţii –aşa numită personalitate anomică –
anomia poate face ca unele fapte penale să fie ignorate.
Aşa cum s-a arătat în doctrină1, cercetarea ar trebui să urmărească în primul rând
factorii care influenţează comiterea infracţiunilor, precum şi măsura în care
particularităţile bio-psihofizice contribuie la săvârşirea actului infracţional. Doar
ulterior, aria cercetărilor poate fi lărgită prin studii privind profilaxia infracţiunii şi
elaborarea unor programe aple de tratament şi de resocializare a infractorilor.

3. Factorii criminogeni (pentru această secţiune a se vedea şi Gh.

Nistoreanu, C. Păun, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pp. 141-158
–exemplare disponibile la biblioteca Academiei de Poliţie)
Există unele dificultăţi în clasificarea factorilor criminogeni ce rezultă atât din
variabilitatea acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat al
acţiunii lor conjugate. Este aproape imposibil să cuantifici rolul fiecăruia. Tocmai de
aceea abordarea individuală a acestor factori trebuie înţeleasă în sensul pedagogic. J.
Pinatel (criminolog francez) este cel care i-a clasificat în factori geografici, economici,
culturali şi politici.
Sursele socio-umane ale criminalităţii sunt, în mod esenţial subiective, dar şi
obiective, primare şi secundare, imediate şi mediate, manifeste sau latente, mai vechi
sau mai noi, cu acţiune instantanee sau cu acţiune de oarecare durată, cu caracter intern
dar influenţate şi de acţiuni venite din afară, de poluarea morală şi intelectuală,
cunoscute sau încă necunoscute2.
Trebuie să precizăm că numărul factorilor criminogeni este unul foarte mare, iar în
cele ce urmează vom prezenta succint doar cei mai importanţi dintre aceştia. Există şi
unii factori mai controversaţi, cu privire la care ştiinţa nu a produs dovezi dincolo de
orice îndoială în privinţa efectului lor, aşa cum sunt de exemplu factorii meteorologici.
Există teorii conform cărora temperatura afectează echilibrul emoţional; presiunea
atmosferică, chiar şi umiditatea (de spus despre vântul roşu –SUA) –teorii totuşi
discutabile. S-a observat o creştere a rebeliunilor şi a violenţei în general, atunci când
temeperatura depăşeşte 30 grade celsius o perioadă mai îndelungată de timp. Tendinţă
care scade dacă temperatura depăşeşte 33 grade. Au fost observate unele legături între
1
R. Stănoiu, op. cit., p. 22
2
Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, TUB, p. 42

19
atacurile violente şi căldură, totuşi există rezultate contradictorii cu privire la omor, viol
–creşterea consumului de alcool atunci când este cald –statistic crimele violente se
săvârşesc mai des între cunoscuţi (familie, prieteni) decât între necunoscuţi. În unele
state factorii meteorologici pot constitui cauză de agravare sau atenuare a unor fapte
penale (spre exemplu Mistralul în Franţa).
„Remediul răului criminalităţii generale se regăseşte în parte în stabilitatea puterii
politice, trebuie totuşi să nu uităm că, fără o doză de devotement a guvernanţilor şi de
încredere a guvernaţilor, guvernarea nu este posibilă pentru mult timp”1.

1. Factori economici
1.1.Industrializarea şi evoluţia ştiinţifică şi tehnologică
„Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi social, oferind
locuri de muncă, superioare de instruire şi specializare, bunuri de larg consum de
calitate tot mai bună şi implicit, creşterea nivelului de trai al oamenilor”2.
„Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-economic a
fost însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare
s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:
a) creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se
deplasează către zonele industrializate, în speranţa unui trai mai bun şi, mai ales, a
unei îmbogăţiri rapide. Înlocuirea mediului social foarte personal al localităţilor rurale
în care individul era cunoscut şi apreciat la valoarea sa, iar sistemul relaţional era
foarte strâns cu un mediu foarte impersonal, cel urban, în care individul este privit ca
un “nimeni”, a produs efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând
grave mutaţii în structural or de personalitate, mai ales atunci când “transplantul” s-a
soldat cu un eşec;
b) industrializarea prin „maşinismul” său, mai ales prin munca “pe bandă”, produce
o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să-şi manifeste
spiritual creator;
- în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în acre sunt
implementate, cu efecte care accentuează starea de stress a muncitorilor şi a
populaţiei de pe platformele industriale;
- ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a
imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru populaţia atrasă în
acest sector, unele persoane căutând să-şi realizeze prin orice mijloace aceste condiţii
social-edilitare minime”3.
1
G. Tarde, La statistique, p. 82
2
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 147
3
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 147

20
 1.2. Şomajul
„Explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se exercită nu
numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin instabilitatea
emotivă pe care o ocazionează. Şomajul atacă în mod serios echilibru interior al
individului, punându-l în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale,
aspiraţiile sale.
Şomajul atinge grav structura familială, la baza sa 1. Autoritatea tatălui se
diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat. Inversarea
rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate,
alcoolism, dorinţă de revanşă împotriva societăţii. Anumite studii evocă o creştere
puternică a procentului de tâlhării în perioadele de recesiune economică”2.
1.3. Nivelul de trai
„Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică
obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel
de trai mediu într-o societate, ori epocă precizată. Dimensiunea subiectivă se referă la
percepţia individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său
economic, situaţiei financiare într-un mediu social şi în epoca în care trăieşte. În funcţie
de nevoile, aspiraţiile şi obligaţiile sale, el îşi va considera nivelul de trai satisfăcător, ori
de-a dreptul mizer. Acelaşi salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în
timp ce altele îl pot considera insuficient.
Deci, pe lângă sărăcie la limitele sale, care îl împinge inexorabil pe individ la
comiterea de infracţiuni, se adaugă dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai bun, care
împinge spre delicvenţă un număr mare de persoane.
Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori, precum:
angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi, mai ales, inflaţia
care bulversează echilibru economic familial, spulberând într-un timp scurt, economiile
făcute timp îndelungat”3.
În privinţa criminalităţii „gulerelor albe” apreciem că aceasta este generată mai puţin
de factori economici şi mai mult de structurile de personalitate, aşa cum vom arăta în
cuprinsul acestei teme.
1.4. Crizele economice
„Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul
crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa
unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita
riscului comiterii faptelor antisociale.

1
J. Pinatel, op. cit.., p. 97
2
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 148
3
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 148

21
 S-a demonstrat o corelaţie între crizele economice şi creşterea criminalităţii, factor
criminogen a cărui importanţă a scăzut după criza din 1929, însă a reînceput să
constituie un factor important începând cu anul 2009. Un raport ONU din anul 2012
indică o creştere semnificativă în 15 ţări, nu numai a unor infracţiuni economice ci şi a
unor infracţiuni precum cele de furt, tâlhărie sau omor. În acelaşi timp însă exzistă şi
fapte care sunt mai puţin influenţate de acest factor (spre exemplu infracţiunile
sexuale)”1.
1.5. Factori demografici
-exploziile în rata natalităţii, mobilitatea geografică şi socială sunt factori
criminogeni importanţi
Rata natalităţii –perioada cea mai activă infracţional între 18 şi 30 de ani –cu unele
excepţii (criminalitatea în afaceri). Factorul analizat are o natură indirectă.
Se estimează că în 2050 populaţia va ajunge la 10 miliarde, populaţia urbană creşte
cu 4% pe an. Creşterea densităţii populaţiei are efecte dintre cele mai variate,
influenţând inclusiv aspectele culturale ale unei societăţi, dar mai ales pe cele
economice.
1.6. Factori socio – culturali
Constituie un complex extrem de larg de factori în interiorul cărora individul se
naşte, trăieşte şi moare. Aceşti factori îi marchează definitiv evoluţia. Majoritatea au
relevanţă criminologică.
1.6.1. Familia
Familia, ca structură socială de bază are valenţe multiple.
„În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard
valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faţă de anumite valori
sociale.
Familia asigură copilului o siguranţă indispensabilă atingerii maturităţii intelectuale,
sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca
partener social.
În consecinţă, orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte
importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra
structurii sale de personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor ei, de capacitatea educativă
a părinţilor şi de mobilitatea socială şi geografică a familiei. Rolul de socializare deţinut
de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privinţa adolescenţilor, datorită
şcolarizării prelungite, precum şi altor factori cum sunt: presa, televiziunea, filmele şi
microgrupurile la care copiii sau adolescenţii aderă.

1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 149

22
 Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constituie un factor criminogen major
pentru copii delicvenţi.
De asemenea, familiile infractoare îşi implică copiii în activităţi infracţionale ori îi
influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte morale contrare eticii
societăţii. În acest caz, delincvenţa rezultă ca un conflict între cultura proprie familiei
infractoare şi cea a societăţii1”.
1.6.2. Nivelul de instruire şcolară
„O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă infracţionalitatea este
influenţată cantitativ şi calitativ de nivelul de instruire şcolară.
Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe în planul infracţionalităţii. Pe plan calitativ,
nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin
primitive”2.
1.6.3. Religia
Religia joacă în general un important rol de prevenţie
-au existat unele controverse, din cauza dificultăţii de a izola religia, ca factor
criminogen, de alte variabile, precum grupul etnic; există însă certe influenţe negative
cauzate de activitatea unor anumite secte religioase
1.6.4. Impactul activităţilor din timpul liber
Din ce în ce mai puţin timpul liber este petrecut în cadrul familiei. De asemenea, au
fost identificate noi şi potenţial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar
fi asocierea în grupuri sau „bande” care se angajează deliberat în comiterea de
infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o formă de interacţiune
între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.
În cele mai multe dintre cazuri, aceste activităţi rămân la un stadiul limitat,
neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie reţinut, deoarece se constată
pentru anumite cazuri, aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în plan social.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este
inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea
economică şi socială a tinerilor absolvenţi conduce la stări de frustrare şi dezechilibru
care generează infracţionalitatea.
1.7.. Impactul mijloacelor de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de
informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în
mass-media şi în special video-violenţa.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
a) violenţa pe micul sau marele ecran furnizează auditorului modele de
comportament negativ. Este remarcabil de semnalat că aceste filme sunt comerciale,
1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 152
2
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 153

23
făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează
fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman.
Este ceea ce atrage, mai ales auditorul tânăr;
b) determină creşterea nivelului agresiv în rândul auditorului;
c) desensibilizează auditorul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce
violenţa.
Programele „violente” determină o „dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real
determinându-l să săvârşească pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi
neplanificate.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi
interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încât
video violenţa va produce efecte doar asupra acelora care au înclinaţii, predispoziţie
spre violenţă fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă, în
desensibilizarea generală şi formarea unor atitudini nedorite şi neconforme cu interesele
societăţii.
S-a arătat că genul de cultură oferită de mass-media distrează, dar nu umanizează,
altfel spus are o valoare pedagogică redusă, prin aplatizarea pasiunilor, prin încurajarea
şi omologarea bunăstării şi a opulenţei cu fericirea; în acest fel, opulenţa precedă orice
ideal existenţial, deoarece succesul şi banii nu mai au „timp să treacă prin templul
cunoaşterii”1.
1.8. Discriminarea
Considerată ca un factor criminogen important este asociată cu prejudecata.
Asocierea este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole
culturale care au o importanţă aparte în comportamentul infracţional.
„Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile
sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri:
- al claselor sociale;
- al sexelor;
- al apartenenţei religioase;
- al grupurilor etnice;
- al instruirii;
- al participării la activităţi sociale;
- al emigrării, etc.
Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire la ansamblul
grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, un om care nu admite
prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor discriminatorii.
Intensitatea disciminărilor depinde de criterii economice, sociale şi politice.
1
Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, 2003, p. 125

24
 Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanşează porniri
agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se consideră
discriminaţi. Este un caz tipic de „conflict de cultură”1.
1.9. Diversitatea culturală şi relativismul unor valori ca factor criminogen
Factorul ar putea fi analizat şi în cadrul celui precedent. Cele mai multe critici aduse
drepturilor omului au la bază relativismul cultural. S-a arătat că problemele de
diversitate culturală apar mai ales în cazul unor drepturi, precum dreptul la sănătate,
dreptul la educaţie sau la libertatea religiei. Există chiar teorii (larg combătute) ce ţin de
particularismul cultural, conform cărora culturile se diferenţiază, într-un mod
fundamental, pe baza jocurilor de limbaj şi a modurilor de viaţă, astfel încât o înţelegere
a altor culturi străine ar fi imposibilă. În societatea occidentală, există un contrast
extraordinar între viaţa economică şi cea socială. În timp ce nevoile materiale au fost
satisfăcute cu succes, aspectul social a devenit din ce în ce mai frustrant, deoarece
creşterea condiţiilor de viaţă a dus la „uzura sau chiar distrugerea unei mari părţi din
viaţa socială, inclusiv a sentimentului apartenenţei la comunitate, a solidarităţii, precum
şi o diminuare a timpului liber”2. Pe de altă parte, există o tradiţie favorabilă incluziunii
diversităţii, în care una dintre problemele principale este modalitatea în care elemente
care par discordante, dar sunt recunoscute ca fiind reale şi necesare, pot fi puse
împreună. Soluţia acestei probleme, care are la bază tradiția însăşi, poate fi găsită în
ideea de ierarhie: elementele diverse sunt discordante doar pentru că sunt nelalocul lor.
O dată ce se identifică un aranjament potrivit, discordia este înlocuită de concordie3.
Gustave Le Bon sesiza, încă la 1896, că există o „lege a unităţii mintale a maselor” 4,
ca cerinţă esenţială pentru existenţa unei colectivităţi, şi că o mulţime psihologică
dobândeşte caracteristici determinabile. Într-o masă psihologică, „indiferent de indivizii
care o compun, indiferent de asemănările sau deosebirile în felul lor de trai, în
ocupaţiile, caracterele ori nivelul lor de inteligenţă, singurul fapt că oamenii sunt
transformaţi într-o masă îi învesteşte cu un soi de suflet colectiv” 5. O astfel de mulţime
nu este formată din suma şi media elementelor ce o compun, ci presupune o anumită
combinare, ce are ca rezultat crearea unor noi particularităţi (idee susţinută şi de
Durkheim, care identifica o „conştiinţă colectivă”, ce acţionează în societate ca o forţă
unificatoare. De asemenea, potrivit lui Durkheim, există o realitate socială exterioară,
independentă de simţuri). „O civilizaţie, afirmă Le Bon, presupune reguli fixe,
disciplină, trecerea de la instinctiv la raţional, preocupări legate de viitorul ei, un nivel
ridicat de cultură, condiţii total inaccesibile maselor, abandonate lor înseşi” 6.

1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 155
2
Caroll Quigley, Tragedy and hope, A history of the world in our time, 1974, pp. 1119-1120
3
Caroll Quigley, op. cit., p. 1123
4
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2007, p. 9.
5
Gustave Le Bon, Psihologia ..., op. cit., p. 11.
6
Gustave Le Bon, Psihologia ..., op. cit., p. 5.

25
Responsabilitatea, coagularea în jurul unor forţe morale reprezintă armătura fără de care
nicio societate nu poate exista.
Există unele teze susţinute de particularismul cultural, conform cărora culturile se
diferenţiază pe baza jocurilor de limbaj şi a modurilor de viaţă într-un mod atât de
fundamental încât o înţelegere a altor culturi străine ar fi imposibilă. Această idee a fost
însă combătută de mai mulţi autori1 care au arărat că înţelegerea culturilor este posibilă,
culturile fiind, din punct de vedere epistemologic, de înţeles în specificul lor, deci nu
sunt incomensurabile. De altfel, credem că susţinerea unor astfel de teze ar fi posibilă
numai într-o cultură închisă, care nu are şi nici nu a avut vreodată contact cu alte culturi.
Este evident că o astfel de cultură, care să nu fi avut niciun loc de relaţie, niciun fel de
schimb cu alte culturi nu există nicăieri în lume (nici în Coreea de Nord, de exemplu,
care deşi ar putea fi considerată o cultură închisă a avut totuşi importante relaţii
culturale în trecut şi nici închiderea din prezent nu poate fi interpretată ca absolută). Mai
mult chiar, acceptând că o astfel de cultură absolut izolată ar putea exista, aceasta nu
înseamnă neapărat că ea nu poate fi cunoscută, că nu pot fi făcute aprecieri de natură
epistemologică cu privire la aceasta.
Samuel Huntington sesiza, acum mai bine de două decenii, sfârşitul statelor definite
ideologic, fenomen ce va provoca ieşirea la suprafaţă a animozităţilor dintre identităţile
etnice tradiţionale. Sursa fundamentală a conflictelor –arată Huntington - nu o va
reprezenta ideologia sau economia, ci ciocnirea dintre civilizaţii 2. În timpul războiului
rece, lumea era împărţită în diviziuni care nu mai sunt relevante în prezent. La
momentul actual, este mai relevantă o împărţire a ţărilor acum nu în termeni de sisteme
politice sau economice, ci mai degrabă în funcţie de cultura şi civilizaţia acestora. O
civilizaţie este o entitate culturală. Satele, regiunile, grupurile etnice şi religioase, toate
au culturi distincte, la nivele diferite de eterogenitate. Identitatea civilizaţiilor va fi din
ce în ce mai importantă şi lumea se va clădi în mare măsură prin interacţiunea dintre
şapte sau opt mari civilizaţii. Conflictele vor avea loc pe „faliile ce separă aceste
civilizaţii între ele” (falii ce înlocuiesc graniţele politice şi ideologice). Diferenţele
dintre civilizaţii nu numai că sunt reale, dar sunt fundamentale3. Civilizaţiile se
diferenţiază una de cealaltă prin istorie, limbă, cultură, tradiţie şi, cel mai important,
prin religie. Oamenii ce fac parte din diferite civilizaţii au o vedere diferită cu privire la
relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni, individ şi grup, cetăţean şi stat, părinţi şi copii, soţ
şi soţie, importanţa drepturilor şi responsabilităţilor, libertate şi autoritate, egalitate şi
ierarhie. Toate aceste diferenţe sunt produsul secolelor de istorie şi nu vor dispărea în
curând fiind mult mai înrădăcinate decât diferenţele dintre ideologii politice şi regimuri

1
De exemplu Thomas Göller, Drepturile universale ale omului- o premisă a pluralităţii culturale? în
Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 117
2
Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of the world order în Foreign Affairs, vol.
72, nr. 3, 1993, p. 22 http://www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/Huntington_Clash.pdf
3
Samuel Huntington, op. cit., p. 25

26
politice1. Totuşi, diferenţele nu înseamnă în mod necesar conflicte, iar conflictele nu
înseamnă neapărat violenţă. Conflictul, susţine Huntington, ia naştere deoarece oamenii
îşi definesc identitatea în termeni etnici şi religioşi, astfel încât ei percep relaţia cu
membrii altor religii sau grupuri etnice ca „noi” împotriva „lor”. Ciocnirea dintre
civilizaţii, la care se referă autorul indicat, se manifestă la două niveluri: la un nivel
micro, grupurile adiacente faliilor dintre civilizaţii se luptă, adeseori violent pentru
controlul teritoriului; la un nivel macro, state ce fac parte din civilizaţii diferite
concurează pentru putere militară şi economică, pentru controlul instituţiilor
internaţionale şi îşi promovează, în mod competitiv ideologiile politice şi valorile
religioase2. Civilizaţia universală” este, potrivit lui Huntington, un concept produs de
civilizaţia occidentală, care nu găseşte un sprijin real în celelalte civilizaţii. Tot
Huntington afirmă că stabilitatea democraţiei în zonele ortodoxe din fosta Uniune
Sovietică sau din sfera de influenţă a acesteia variază şi este caracterizată prin
nesiguranţă. În acelaşi timp, perspectivele democratice în republicile musulmane nu
sunt foarte bune. Lecţia pe care o oferă istoria civilizaţiilor este că nimic nu este
inevitabil; civilizaţiile se pot reforma şi reînnoi. De altfel, conceptul de cultură sau de
civilizaţie maleabilă poate fi regăsit la mai mulţi autoriPotrivit unui autor 3, tradiţia
civilizaţiei occidentale are la bază caracteristici cum ar fi:
- există un adevăr, o realitate – astfel, civilizaţia occidentală respinge scepticismul,
solipsismul şi nihilismul;
- nicio persoană, grup sau organizaţie nu are o imagine completă a adevărului –astfel
nu există nicio autoritate finală sau absolută;
- fiecare persoană de bună credinţă este deţinătoarea unei viziuni a adevărului, bazată
pe propria sa experienţă – astfel fiecare individ contribuie la construcţia civilizaţiei;
- prin discuţii, aspectele adevărului susţinute de mulţi indivizi pot fi reunite şi
aranjate pentru a forma un consens mai apropiat de adevăr decât oricare dintre sursele
care au contribuit la descoperirea sa;
- acest consens este o aproximare temporară a adevărului şi informaţiile adiţionale
fac posibilă o reformulare a acestuia.
Astfel, concepţia vestică despre imagina adevărului avansează, prin aproximări
succesive, din ce în ce mai aproape de adevăr, dar fără să-l atingă vreodată. „Pentru
Vest –arată Quigley - în ciuda tuturor devierilor sale, cel mai mare păcat, de la Lucifer
la Hitler, a fost mândria, mai ales în forma aroganţei intelectuale; şi cea mai mare virtute
a fost smerenia, mai ales în forma intelectuală care admite că opiniile pot fi întotdeauna
subiectul modificărilor noilor experienţe, noilor dovezi şi opiniilor altora”4.
1.10. Toxicomania

1
Ibidem
2
Samuel Huntington, op. cit., p. 29
3
Caroll Quigley, Tragedy and hope, A history of the world in our time, 1974, p. 1229
4
Caroll Quigley, op. cit., p. 1231

27
 „Alcoolismul este un factor criminogen important, determinând tulburări mentale
cu efecte în planul comportamentului infracţional. Starea alcoolică, ca factor
criminogen, este influenţată în mod direct de temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot
fi descrise două stări fundamentale de alcoolism:
a) alcoolismul acut poate fi evidenţiat atât într-o stare uşoară, cât şi într-o formă
gravă;
- beţia uşoară este însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de
reacţie, cauzând un număr considerabil de infracţiuni, comise din imprudenţă şi
neglijenţă. Cele mai multe cazuri de accidente de circulaţie, dar şi unele accidente de
muncă se datorează alcoolului.
- beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile
sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate căreia i se atribuie o parte
considerabilă a infracţiunilor săvârşite cu violenţă.
b) alcoolismul cronic:
- modifică mentalitatea fundamentală a individului şi dezvoltă agresivitatea şi
impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor eticii şi moralei. Determină furtul,
abuzul de încredere, abandonul de familie, etc.
Ca şi alcoolul, drogurile sunt substanţe ce favorizează trecerea la actul infracţîonal.
Creând comportamente dependente, ele aum în general, ca motivaţie nevoia de a
depăşi un sentiment de eşec, de a evada dintr-o realitate percepută ca ostilă şi, cum
omul este un animal social, din realitatea socială considerată ostilă 1. După consumul
însoţit de o senzaţie agreabilă, subiectul simte nevoia să continue consumul pentru a
atenua efectele negative ale abstinenţei”2.
1.13. Profesia
Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delincvenţei profesionale. Într-un
grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni. Nu ne
propunem examinarea incidenţei criminologice a fiecărei profesii, limitându-ne la
criminalitatea „gulerelor albe”.
Expresia a fost utilizată pentru prima dată de Edwin Sutherland în lucrarea
„Criminalitatea gulerelor albe”, apărută în anul 1949. Criminologul american defineşte
criminalitatea „gulerelor albe” ca fiind o infracţionalitate săvârşită de persoane
socialmente respectabile, care ocupă un statut social elevat. Este în cauză criminalitatea
oamenilor de afaceri, a cadrelor superioare din administraţie, a personalităţilor politice,
sindicale, etc.
Din punct de vedere juridic, criminalitatea „gulerelor albe” nu diferă de cea săvârşită
de alte categorii infracţionale, în schimb are unele caracteristici speciale:

1
Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, op. cit., p. 162
2
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit.p. 156-157

28
 - beneficiază de o indulgenţă generalizată, determinată atât de poziţia socială a
infractorilor din această categorie, cât şi de modalităţile rafinate prin care ei realizează
faptele antisociale;
- în aceste condiţii, reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
- factorii criminogeni obişnuiţi (lipsa de instruire, nivel de trai, familia, etc) nu
joacă nici un rol în etiologia infracţiunilor comise de aceste persoane, determinantă fiind
structura lor de personalitate.
De regulă, criminalitatea „gulerelor albe” se realizează prin ignorarea şi prin
interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele legalului şi ale
ilegalului, uneori profitându-se de ambiguitatea unor legi adoptate, parcă în mod voit, în
interesul acestei categorii favorizate.
1.14. Factorii politici
„Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de puternică în
două situaţii specifice: războiul şi revoluţia.
Războiul convenţional Datorită reglementărilor speciale în domeniul penalului (legii
marţiale) este mai puţin criminogen. În schimb, războiul civil care constituie cea mai
înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat, produce efecte puternic
criminogene.
Indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), în timpul războiului
civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, sistemul legislativ
este ignorat complet, se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se
escaladează violenţa şi se urmăreşte anihilarea prin toate mijloacele a oponenţilor. În
acest context, infractorii de profesie au un câmp de acţiune ideal. Starea de haos şi
anarhie încurajează la comiterea de infracţiuni şi persoane care nu au fost cunoscute
anterior cu comportamente antisociale.
Îşi face apariţia terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind înlăturarea
adversarilor mai importanţi şi anihilarea neutrilor. Luptele armate depăşesc ororile
războiului clasic, combatanţii fiind puternic motivaţi psihologic.
Revoluţia este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale
conflictuală, prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător,
cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale.
Constituind o formă a luptei pentru câştigarea puterii politice, revoluţia nu-şi alege
mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. Momentul de criză se repercutează grav
asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat, precum şi asupra organelor de
control social care fie că sunt eliminate, fie că nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile.

29
 Atât în timpul desfăşurării efective a evenimentelor revoluţionare, cât şi în perioada
de tranziţie care urmează, pentru motivele arătate, infracţionalitatea cunoaşte o
creştere deosebită”1.

CURS 3
Teoriile comportamentului criminal
1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit. 158-159

30
 Cauzele crimei ca act individual
-infractor, infracţiune şi delict din perspectivă criminologică;
-personalitatea criminală;
-mecanismul trecerii la at

1. Personalitatea –aspecte generale

Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în care aceştia să poată
fi încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este predispus la crimă şi cine nu va
comite niciodată o astfel de faptă. După unii cercetători nu există o diferenţă
semnificativă între psihologia criminalului şi cea a non-criminalului. Există unele
probleme privind măsurarea IQ-ului, din cauza limitărilor unei astfel de măsurători.
Aceasta este afectată mai ales de diferenţele culturale, de specificul unei anumite zone
(spre exemplu eşecul în măsurarea IQ-ului în anumite zone din Africa). Un IQ scăzut
are un rol scăzut sau nu are nici un rol în producerea comportamentului deviant. Nu
doar o inteligenţă sub medie poate fi un factor care să împiedice integrarea socială şi să
se constituie astfel într-un factor criminogen, ci şi o inteligenţă peste medie poate duce
la acelaşi efect. William James Sidis (1898-1944) este considerat cel mai inteligent om
care a trăit vreodată, cu un IQ situat între 250-300 (cu toate că există unele controverse
privind această cifră). Copil-minune, cu abilităţi excepţionale, mai ales în domeniul
ştiinţelor exacte, Sidis a fost acceptat la universitatea Harvard la vârsta de 11 ani. Se
pare că ar fi cunoscut mai mult de 40 de limbi şi chiar că ar fi inventat o nouă limbă (pe
care a denumit-o Vendergood). La vârsta de 17 ani a devenit preparator universitar la
Harvard, ocupaţie la care a renunţat însă după un an. Ulterior a avut ocupaţii ce nu
presupuneau o pregătire deosebită şi care, cu siguranţă, erau sub capacităţile sale. În
1919 a fost arestat pentru că a participat la o manifestaţie socialistă, în Boston şi a fost
condamnat la 18 luni închisoare. Întreaga sa viaţă a fost un introvertit şi a încercat să se
îndepărteze de societate.
Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic, o
variantă a speciei umane, ci ca un „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept
operaţional”1. Jean Pinatel arăta că este inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi
răi, întrucât orice om, în circumstanţe excepţionale poate deveni delincvent.
Personalitatea criminală nu trebuie privită nici ca o structură statică, ea fiind
caracterizată prin dinamism, mai ales dacă este analizată pe perioade mai îndelungate de
timp.
Personalitatea infractorului noţiunea psihosocială şi noţiunea juridico-penală a
infractorului (criminalului). În raport de aceste premise definim personalitatea
criminalului ca reprezentând ansamblul trăsăturilor bio-psihosociale specifice şi stabile
pentru acel om care cu vinovăţie a săvârşit o faptă din domeniul criminalităţii prevăzute
1
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 161

31
ca atare de legea penală1. Personalitatea umană reprezintă sinteza interacţiunilor fireşti,
legice, dintre factorii exogeni şi factorii endogeni, respectiv ansamblul caracteristicilor
organizării interne a omului. Astfel conceptul modern de personalitate a criminalului
este reprezentat de un tot unitar, de sinteza elementelor endogene şi exogene,
respingându-se astfel teoria criminalului înnăscut2.
Noţiunea de personalitate a infractorului prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte
prevenirea anumitor fapte, dar şi pentru înţelegerea crimei şi pentru crearea unor
profiluri psihologice ce permit identificarea făptuitorului (tehnici profiling). Spre
exemplu, un loc al crimei organizat denotă capacitatea făptuitorului de a se pregăti,
atenţia la detalii, posibilitatea ca acesta să fie recidivist, atitudinea făptuitorului după
comiterea faptei etc. Toate aceste trăsături, dacă sunt identificate corect pot contribui la
crearea unui profil psihologic. Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica şi
interpreta anumite detalii poate oferi indicii asupra tipului de personalitate implicată, în
determinarea profilului mintal al persoanei care ar fi putut comite crima. În mod cert
sunt legături între aspectul psihologic al criminalului şi indiciile psihologice dezvăluite
de locul crimei3.
Societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de
vedere al motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al
conformării acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute4.
-Personalitate şi contradicţie- deosebirea între omul care, într-un proces
contradictoriu achiziţionează o personalitate criminală păşind în domeniul criminalităţii
reale, de omul neinfractor nu constă în particularităţile biopsihice şi nici în acţiunile de
scurtă durată (întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al criminogenezelor specifice
drumului criminal pe care individul îl parcurge până în momentul săvârşirii infracţiunii5.
-Personalitate şi înstrăinare- factorii endogeni şi exogeni determină apariţia în
societate a unei personalităţi umane discordante, care reprezintă una din formele tipice
de manifestare a fenomenului de înstrăinare în raport cu modelul socio-uman general
admis (factorii criminogeni analizaţi la secţiunea anterioară pot determina înstrăinarea).
-Personalitatea infractorului şi mediul psihosocial –doctrina modernă recunoaşte
importanţa deosebită a mediului psihosocial în formarea personalităţii infractorului,
influenţă care nu trebuie însă exagerată.

2. Personalitatea infractorului
Personalitatea nu se poate dezvolta din materialul genetic în absenţa factorilor de
mediu6. Între factorii exogeni caracteristici mediului social global şi factorii endogeni
1
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, 1993, p. 121
2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia….pp.123-133
3
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 4-
4
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 13
5
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1992, p. 82
6
Romeo Zeno Creţu, Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, p.
51

32
fiziologici, biologici, psihologici există infracţiuni fireşti, acestea din urmă având un rol
determinant în producerea actelor din domeniul criminalităţii1.
Aşa cum s-a arătat în doctrină2, noţiunea de personalitate criminală nu trebuie
înţeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane, ci ca un „un instrument
clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional”. Jean Pinatel arăta că este inutilă
încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, întrucât orice om, în circumstanţe
excepţionale poate deveni delincvent. Personalitatea criminală nu trebuie privită nici ca
o structură statică, ea fiind caracterizată prin dinamism, mai ales dacă este analizată pe
perioade mai îndelungate de timp. Deosebirea între omul care, într-un proces
contradictoriu achiziţionează o personalitate criminală păşind în domeniul criminalităţii
reale, de omul neinfractor nu constă în particularităţile biopsihice şi nici în acţiunile de
scurtă durată (întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al criminogenezelor specifice
drumului criminal pe care individul îl parcurge până în momentul săvârşirii infracţiunii
(Bulai, 1992, p. 82).
În criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decât
cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei
care a comis o faptă prevăzută de legea penală exprimând totodată interrelaţia dintre
individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia. Personalitatea infractorului este
definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate,
definitorii pentru individul care a comis o infracţiune. Considerăm că în criminologie
analiza persoanei bolnave (alienatul mintal) care comite o crimă prezintă o importanţă
redusă, dat fiind atât faptul că aceste persoane trebuie analizate în alte circumstanţe dar
şi faptul că o boală psihică ce anihilează voinţa umană (inclusiv voinţa juridică şi prin
urmare şi răspunderea juridică) face ca actele săvârşite să devină imprevizibile, ilogice
şi prin urmare greu de abordat, date fiind elementele variabile.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea din mai multe
puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de ce anumite grupuri de
indivizi comit mai multe fapte decât alte grupuri (explicaţii sociologice). Teoriile
sociologice şi cercetarea empirică ignoră de multe ori factori precum cei biologici sau
personalitatea umană, aproape ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se
concentrează de cele mai multe ori pe individ, acordând mai puţină atenţie faptului că,
deşi fiecare dintre noi avem anumite predispoziţii înnăscute, intrăm în contact cu alţi
indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne influenţează comportamentul3.
Conceptul de personalitate criminală conduce la concluzia că şi infracţiunea este o
faptă omenească iar infractorii sunt oameni ca toţi ceilalţi numai că între ei există
deosebirea esenţială de „trecere la act” ceea ce reprezintă „diferenţa de grad”. Prin
urmare, între personalitatea infractorului şi a non-infractorului există o diferenţă
1
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1990, p. 128
2
V. Cioclei, op. cit., 2011, p. 161
3
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer, Criminology, 1995, p. 78

33
cantitativă nu calitativă1. În domeniul criminologiei, conceptul de personalitate trebuie
să fie pus în legătură cu cel de situaţie, ca ansamblu de împrejurări subiective şi
obiective ce preced actul criminal cu o participare directă şi nemijlocită a personalităţii 2.
În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte un individ cu o anume personalitate, acesta
trebuie să-i dea un răspuns. Răspunsul dat, în unele situaţii, este actul infracţional 3.
Studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită, permiţând o mai bună
cunoaştere a criminalului, relevarea unor trăsături ale acestuia şi chiar posibilitatea de a
realiza un prognostic, de a prevede conduita viitoare.
Nu este exclusă posibilitatea ca, în viitor să avem acces la tehnologii care să ne
permită diferenţierea clară între criminal şi non-criminal sau chiar între criminalul
potenţial şi cel care nu este dispus la crimă. O astfel de noţiune însă, aceea de „criminal
potenţial” ce începe deja să fie folosită prezintă un uriaş pericol şi credem că astfel de
noţiuni trebuie să fie respinse indiferent de evoluţia descoperirilor ştiinţifice. Etichetarea
unei persoane ca fiind criminal poate avea loc numai după comiterea faptei, iar astfel de
etichetări, dat fiind profundul impact asupra personalităţii, nu pot avea la bază
probabilităţi ci certitudini.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea din mai multe
puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de ce anumite grupuri de
indivizi comit mai multe fapte decât alte grupuri (explicaţii sociologice). Teoriile
sociologice şi cercetarea empirică ignoră de multe ori factori precum cei biologici sau
personalitatea umană, aproape ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se
concentrează de cele mai multe ori pe individ, acordând mai puţină atenţie faptului că,
deşi fiecare dintre noi avem anumite predispoziţii înnăscute, intrăm în contact cu alţi
indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne influenţează comportamentul4.

3. Formarea personalităţii infractorului. Personalitatea nu este o structură statică,

ci una dinamică, ce se formează până în jurul vârstei de 25 ani şi continua să evolueze în
timp, într-un ritm care depinde de factori exogeni. Unele teorii acordă prioritate
factorilor individuali (endogeni) altele factorilor externi, mediului sociale (exogeni).
Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi
predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de
natură, ci o diferenţă de grad, cu determinare multicauzală - J. Pinatel). Personalitatea
orientată anti-social se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală,
microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea non-delincventă. Ceea ce
diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora. Informaţia
perturbantă este acea informaţie care îl împiedică pe individ să asimileze sistemul de

1
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, op. cit., p. 86
2
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, Criminologie, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 35
3
Ibidem, p. 36
4
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer (1995), Criminology, p. 78

34
norme şi valori promovat de societate. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi
deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp devin
dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii.
Tipuri de personalitate
-sangvin –puternic, echilibrat, mobil, extrovert şi stabil. Are o mare capacitate de
muncă şi fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. Îşi dozează foarte bine,
economicos chiar, energia de care dispune, alternând perioadele de activitate cu cele de
refacere.
-flegmatic –puternic, echilibrat, inert, stabil şi introvertit. Are putere de muncă, dar
fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobişnuit de calm şi are reacţii lente care denotă
aparent indiferenţa. Când se angajează într-o activitate este foarte meticulous.
-coleric –puternic, neechilibrat, instabil şi extrovertit. Are un sistem nervos puternic,
mare capacitate de muncă, dar neechilibrat şi deci inegal în manifestări
-melancolic –tip nervos slab, introvertit şi instabil –astenie, pesimism

Etichetarea unei persoane ca fiind infractor

Teoria etichetării propune ipoteza conform căreia, există posibilitatea ca un individ

care este catalogat ca fiind delincvent sau criminal să îşi adapteze identitatea sau modul
în care el se percepe pe sine însuşi în sensul etichetării. Totodată, există şi posibilitatea
unei etichetări „pozitive”, conform căreia o persoană ar putea să renunţe la identitatea
criminală dacă nu ar mai fi încadrată în această categorie. Teoria are în mod evident
unele limitări şi ar trebui să fie totuşi analizată mai nuanţat, în sensul că principala
preocupare a unui sistem de drept nu ar trebui să fie reprezentată de suferinţa pe care o
resimte o persoană în urma etichetării sale legale ca infractor, ci protejarea unor valori
considerate esenţiale într-o societate, de acordarea de pedepse juste, prompte şi
proporţionale cu fapta săvârşită, precum şi reeducarea infractorului. Pedeapsa trebuie
însă să fie proporţională şi să nu cauzeze suferinţe inutile. O componentă importantă a
reeducării se realizează, credem, tocmai prin intermediul reacţiei sociale, prin oprobiul
public la care este supus făptuitorul. Totuşi, având în vedere mai ales dezvoltarea fără
precedent a accesului la informaţie, de multe ori etichetarea poate căpăta caracterul unei
pedepse suplimentare, pe care legiuitorul nu a luat-o în calcul în prealabil, fapt ce ar
putea reprezenta o încălcare a principiului legalităţii. Teoria menţionată se referă la
ipoteza că etichetarea unei persoane poate duce la o modificare comportamentală în
sensul etichetării, chiar şi atunci când o astfel de alterare a identităţii comportamentale
nu ar fi fost posibilă în lipsa etichetării. Cu toate că majoritatea persoanelor manifestă,
cel puţin la un moment dat un comportament deviant, doar o parte dintre aceştia primesc
o etichetare. În urma etichetării, persoana îşi însuşeşte o parte dintre trăsăturile ce îi sunt
atribuite (fenomen ce a mai fost denumit şi „devianţă secundară”). În urma etichetării,
este posibil ca persoana să asimileze atributele identităţii de deviant, să primească un

35
status care să o oblige să adopte normele şi valorile unei subculturi sau contraculturi
deviante, să caute compania unor persoane care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc
acelaşi stil de viaţă1. Dificultatea analizei ştiinţifice a teoriei etichetării constă, în esenţă,
în imposibilitatea unei cuantificări exacte a efectelor pe care le are stigmatizarea asupra
comportamentului individual. Altfel spus, pentru a dovedi astfel de efecte, ar fi necesar
un salt logic, prin folosirea unor ipoteze în genul: „cum s-ar fi comportat persoana X,
cum ar fi fost modificat comportamentul său, în lipsa unei etichetări” sau „cum s-a
modificat modul în care persoana X îşi percepe propria persoană, în funcţie de
aprecierile exterioare”, ambele presupunând însă un nivel deosebit de complexitate,
având în vedere particularităţile aproape infinite ale fiecărui individ. Totodată, este
foarte dificilă cuantificarea schimbării reale a personalităţii individului, studiile
ştiinţifice evidenţiind, mai degrabă, modul în care se reflectă etichetarea asupra
comportamentului, iar dreptul penal este, în mod tradiţional, mai degrabă preocupat de
manifestarea exterioară decât de trăirile interioare ale persoanei. Credem că tocmai
aceste dificultăţi au contribuit la scăderea importanţei acestei teorii, cu toate că între anii
60 şi 70 ea devenise predominantă faţă de mai clasica gândire pozitivistă (pe care, de
altfel, o şi respingea în mare măsură). Totuşi, chiar dacă este dificilă o astfel de
cuantificare pentru fiecare caz individual, o analiză a modului în care funcţionează
etichetarea în general şi a efectelor sale pe termen lung este, credem, nu doar posibilă, ci
şi necesară, mai ales prin prisma posibilităţii apariţiei unor noi forme de etichetare.
Conform unor opinii exprimate în doctrină, chiar în perioada în care teoria la care ne
referim devenise foarte populară, teoria etichetării presupunea o politică a non-
intervenţiei: „nicio măsură nu ar trebui luată, deoarece luarea de măsuri nu ar face decât
să înrăutăţească situaţia”2. Acelaşi autor arată în continuare că teoria are multe puncte
slabe şi că are o bază empirică insuficientă. Totodată, dacă devianţa secundară ar
funcţiona întotdeauna, aceasta ar presupune că nicio persoană care a fost etichetată ca
deviantă şi a încălcat o regulă nu ar înceta vreodată să o încalce (aspect ce este contrazis
şi de statisticile privind recidiva), fiind mai corect să afirmăm că etichetarea creşte
probabilitatea ca încălcarea să se repete3. Au fost identificate şi alte limitări ale teoriei,
respectiv faptul că se pune un accent prea mare pe factorii subiectivi, reducându-se
astfel explicaţia sociologică la o simplă interpretare de semnificaţii ce ignoră
determinantele structurale ale acţiunilor şi conduitelor umane şi faptul că nu a fost luată
în considerare devianţa cu caracter secret, ce rămân neidentificate4.
Se consideră că fenomenul etichetării se poate produce şi în cazul săvârşirii de fapte
prevăzute de legea penală, devianţă cu un grad mai ridicat de pericol social, prin care
sunt încălcate valorile considerate fundamentale în societate. În sens general, devianţa
1
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 51
2
Johannes Knutsson, Labeling theory a critical examination, Scientific Reference Group, Stockholm, 1977,
p. 7
3
Johannes Knutsson, op. cit., p. 17
4
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 51

36
presupune îndepărtarea, încălcarea unor norme recunoscute de societate. Etichetarea
poate să provină din partea mai multor persoane/entităţi care exercită control social. Cea
mai influentă formă rămâne însă cea care provine din partea instanţelor de judecată.
Etichetarea unei persoane ca fiind infractor are o serie de consecinţe atât pentru
psihicul său, cât şi pentru modul în care este perceput de societate (de ex. dificultatea de
a se angaja după ce a executat o pedeapsă). Acesta este motivul pentru care
„etichetarea” trebuie să se producă numai după pronunţarea unei hotărâri definitive a
instanţei şi să nu aibă un caracter absolut. Acuzaţiile publice aduse unei persoane în
timpul anchetei penale pot constitui o etichetare prematură şi uneori nereală, afectând
astfel în mod real prezumţia de nevinovăţie. Persoanele cu un comportament criminal
încearcă să îşi justifice faptele astfel încât ei nu au, de cele mai multe ori, percepţia că
faptele lor sunt criminale (justificări din cele mai variate, precum „legea nu este bună”,
„şi alţii au făcut la fel şi nu au fost pedepsiţi”, „nu am avut de ales” etc.) şi nici nu se
percep pe ei înşişi ca fiind criminali. Societatea judecă şi evaluează comportamentul
membrilor săi nu atât din punct de vedere al motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci,
cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la normele şi
valorile unanim recunoscute1.
Există un consens în literatura de specialitate că, dintre toate formele de etichetare
socială, forma cu consecinţele cele mai importante este reprezentată de etichetarea
penală. Având în vedere imperativele stabilite de prezumţia de nevinovăţie şi de
principiul fundamental al legalităţii, dar şi de respectarea unor drepturi fundamentale,
etichetarea unei persoane din punct de vedere penal este posibilă numai în condiţiile
legii, în special etichetarea unei persoane ca fiind infractor poate avea loc numai în urma
unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Conform teoriei etichetării, ajustarea comportamentală la o etichetă reprezintă
internalizarea respectivei etichetări, adică un individ se va comporta în concordanţă cu
modul în care îl percep alţii. Teoria etichetării a căpătat o popularitate crescută şi în
privinţa criminalităţii, chiar dacă ea presupune, în esenţă, metode şi tehnici specifice
sociologiei. Devianţa secundară ce intră sub incidenţa legii penale presupune nu numai
o schimbare superficială a comportamentului, ci şi modul în care individul se percepe pe
sine. Indivizii îşi vor ajusta comportamentul astfel încât să reducă discrepanţele dintre
identitatea lor şi modul în care îi percep alţii şi vor acţiona astfel încât percepţia altora
să fie modificată, identitatea fiind astfel menţinută de-a lungul timpului; totuşi, în
anumite situaţii, atunci când percepţia altora nu poate fi modificată, atunci însăşi
identitatea individului se va modifica treptat în sensul aprecierii externe2.

1 ?
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, op. cit., p. 13
2
Emily K. Asencio, Peter J. Burke, Does incarceration change the criminal identity? A synthesis of the
labelling and identity theory perspectives on identity change, în Sociological Perspectives, nr. 2., vol. 54,
2011, p. 166

37
 Presiunea etichetării asupra individului poate varia în funcţie de anumiţi factori. Spre
exemplu, în cazul persoanelor încarcerate se manifestă mult mai puternic, deoarece
aceste persoane se află izolate de mediul lor normal, de partenerii cu care
interacţionează în mod normal şi, în acelaşi timp, din moment ce nivelul interacţiunii cu
alte persoane scade, interacţiunea cu cei din mediul carceral devine mult mai relevantă.
Într-un studiu1 realizat pe 124 de deţinuţi, obligaţi să urmeze un tratament pentru
tratarea dependenţei de droguri, pe o durată de 6 luni, s-a arătat că internalizarea
aprecierilor este dependentă de identitatea persoanei şi de sursa aprecierilor. În cadrul
programului, deţinuţii erau încurajaţi să îşi ofere sprijin reciproc în lupta cu dependenţa
de droguri. Totodată, deţinuţii au fost selectaţi din rândul celor care nu săvârşiseră
infracţiuni violente. Atât identitatea criminală (care, aşa cum arată autorii indicaţi, este
deja internalizată şi mai persistentă), cât şi cea de persoană care consumă droguri au fost
influenţate mai puternic de persoane apropiate, decât de gardieni, de exemplu2.
Riscul de a se produce o „devianţă secundară” nu poate contrabalansa în nicio
situaţie necesitatea pedepsei penale şi nu poate justifica o non-intervenţie. Dreptul de a
pedepsi, în forma sa actuală, este rezultatul unui proces de evoluţie continuu, care nu se
închide niciodată şi îşi urmează cursul spre perfecţionare, ca şi societatea3.
Scopul asumat al politicii penale este protecţia valorilor sociale, a întregii ordini de
drept şi pedepsirea infractorului prin reeducare. Eşecul în reeducarea infractorului,
eroarea judiciară sau teama că odată ce a fost condamnată, o persoană şi-ar putea asuma
respectiva identitate criminală, nu pot constitui motive pentru a nu mai aplica pedepse.
Toate aceste elemente pot ridica însă serioase semne de întrebare cu privire la eficienţa
procesului penal (în sens larg), a măsurilor luate şi la necesitatea unor viitoare
modificări legislative. În acelaşi timp, etichetarea persoanei, în condiţiile dezvoltării
mijloacelor de comunicare în masă (şi mai ales a internetului) ar putea îmbrăca uneori
caracterul unei pedepse suplimentare, pe care legiuitorul nu a prevăzut-o şi care prin
urmare încalcă atât filosofia unei politici penale, cât şi principiul legalităţii. Deşi în
materie penală întâlnim cele mai energice forme de etichetare şi cu cele mai puternice
efecte, teoria etichetării are o aplicare foarte limitată, cu notabila excepţie a unei
„etichetări pozitive”, reprezentată de situaţia în care persoanele care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală nu se mai percep pe ele însele ca fiind infractori şi, prin
urmare, nu vor mai avea un comportament criminal. „Etichetarea pozitivă” este
reprezentată de fapt de procesul (uneori îndelungat) de reabilitare al unei persoane.
Cu referire la domeniul penalului, există totuşi alte două situaţii în care atât în
procesul de elaborare a legii cât şi în cel de aplicare ar trebui să se dea o atenţie sporită
efectelor pe care le are etichetarea:

1
E. Asencio, P. Burke, op. cit., p. 169-171
2
Ibidem, p. 177
3
Traian Pop, op. cit., p. 231

38
 - în cazul etichetării persoanelor în privinţa cărora nu s-a pronunţat o hotărâre
definitivă, care să înlăture prezumţia de nevinovăţie. În astfel de situaţii mass-media
aduce o contribuţie importantă, existând posibilitatea ca simpla prezentare a unei
persoane ca fiind infractor să atragă oprobiul public, să afecteze (uneori iremediabil)
identitatea persoanei;
- în cazul faptelor penale săvârşite de minori. Sunt considerate ca fiind trăsături ale
delincventului juvenil1: toleranţa scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, impulsivitate
şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor disociale şi antisociale
comune, nedezvoltarea sentimentelor morale şi a motivelor superioare de ordin social
etc. Etichetarea ca fiind criminal în cazul unor astfel de persoane poate avea consecinţe
foarte grave pe termen lung, mai ales în cadrul acestor făptuitori ce sunt caracterizaţi
printr-o instabilitate afectiv-emoţională. Având în vedere vârsta fragedă, identitatea
criminală este mult mai uşor asumată. Acesta este de fapt şi unul dintre principalele
raţiuni pentru care în legislaţia mai multor state (printre care şi România), minorilor nu
le sunt aplicate pedepse, ci măsuri educative. Cu siguranţă, nici faptele minorilor nu pot
fi ignorate de teama că etichetarea ar putea genera în viitor un comportament
infracţional, nici măcar în cazul delincvenţei juvenile şi cu atât mai mult în cazul
săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. Deşi comportamentul delincventului
minor este determinat de instabilitate emoţională şi acţională, totuşi acesta „poate să
acorde un interes precis intereselor delincvenţiale”2, poate urmări şi duce consecvent la
îndeplinire anumite activităţi criminale. „Cunoaşterea rezultatului fiecărui act
criminogen, evaluarea acestuia prin analiză şi evaluarea greşelilor constituie o condiţie
esenţială în elaborarea şi perfecţionarea activităţii infracţionale, a deprinderilor
delincvenţiale”3.

Etichetarea şi „dreptul de a fi uitat”

Se poate vorbi despre un „drept de a fi uitat” la nivelul jurisprudenţei UE. Teorii
precum cea a etichetării au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea acestui drept,
alături de necesitatea protecţiei datelor cu caracter personal (care este însă uneori greşit
înţeleasă). Într-o hotărâre a Curţii de Justiţie a UE 4 s-a arătat că, deşi pentru operatorul
unui motor de căutare nu există o obligaţie de dezindexare în ansamblul versiunilor
motorului său, „Dreptul Uniunii obligă însă operatorul unui motor de căutare să
efectueze o asemenea dezindexare în toate versiunile motorului său care corespund
1
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000, p. 347
2 ?
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.
33
3
Ibidem, p. 34
4
Hotărârea în cauza C-507/17 din 24.09.2019
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2019-09/cp190112ro.pdf accesat la data de
12.07.2021; Curtea statuase deja obligaţia pe are o are operatorul unui motor de căutare de a elimina de pe
lista de rezultate afişate în urma unei căutări cu privire la numele unei persoane, de a elimina linkurile către
paginile de internet publicate de terţi (Cauza C-131/12 din 13.05.2014).

39
ansamblului statelor membre și să ia măsuri suficient de eficiente pentru a asigura o
protecție efectivă a drepturilor fundamentale ale persoanei vizate”. Discuţiile continuă
să prezinte interes şi în prezent, având în vedere conflictul dintre interesul public sau
ceea ce s-ar putea numi „dreptul de a şti” şi dreptul la protecţia datelor cu caracter
personal sau „dreptul de a fi uitat”.
Printr-o decizie recentă1, Curtea Constituţională Federală din Germania a decis că,
prin nelimitarea diseminării unor articole vechi pe internet, s-a produs o violare a
drepturilor. Excepţia de neconstituţionalitate fusese ridicată de o persoană care fusese
condamnată în 1982 (şi eliberată în 2002) pentru uciderea a două persoane, fapte ce au
fost intens mediatizate, astfel încât numele făptuitorului încă se regăsea în motoarele de
căutare online la zeci de ani după comiterea faptei. Curtea Federală de Justiţie din
Germania decisese (în 2012) că, în cauză, dreptul la liberă exprimare şi interesul public
de a fi informat au întâietate faţă de dreptul reclamantului la protecţia datelor personale.
Pe de o parte, putem vorbi despre posibilitatea ca o persoană care a fost reabilitată
(cauză care înlătură consecinţele condamnării) să fie în continuare blamată public sau
etichetată pentru fapta pe care a comis-o. Pe de altă parte, este vorba despre dreptul pe
care îl au cetăţenii de a se informa şi chiar de a se proteja de un potenţial pericol, spre
exemplu, un prădător sexual care, deşi reabilitat prezintă în continuare pericol pentru
societate. Dezvoltarea tehnică aduce ştiinţelor penale unele provocări ce nu existau
anterior. Dacă acum câteva decenii era posibil ca o persoană care şi-a ispăşit pedeapsa
să se mute pur şi simplu într-o localitate îndepărtată şi ca faptele sale să fie „uitate”
(indiferent cât de oribile ar fi fost), în prezent nu mai există această posibilitate, având în
vedere că ea ar putea să fie „găsită” printr-o simplă căutare online şi revenirea sa la
viaţa de dinaintea condamnării devine astfel o imposibilitate. Considerăm totuşi că
„uitarea” trebuie să fie posibilă numai după momentul reabilitării. Pe de o parte, este
adevărat că însăşi instituţia reabilitării are un caracter reeducativ, întrucât aceasta
permite făptuitorului să îşi recâştige poziţia socială avută înainte de comiterea faptei. Pe
de altă parte însă, reabilitarea produce întotdeauna efecte doar pentru viitor. În acelaşi
timp, credem că oprobiul public generat de comiterea unei infracţiuni ar putea fi gândit
prin paradigma unei pedepse complementare. Totodată, „dreptul de a fi uitat” ar trebui
să fie analizat nuanţat, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite şi chiar de consecinţele
pe care le-ar putea avea o astfel de „uitare”. Suntem siguri că vrem să trăim într-o lume,
în care datele ce permit identificarea unei persoane condamnate definitiv pentru
infracţiunea de genocid nu pot rămâne în arhive online accesibile prin motoare de
căutare?

Concluzii la secţiune

1
Decizia din 6.11.2019 https://fra.europa.eu/en/caselaw-reference/germany-federal-constitutional-court-1-
bvr-1613-right-be-forgotten-i accesat la data de 13.07.2021

40
 Cu toate că teoria etichetării poate fi supusă la mai multe critici, considerăm că nu
poate fi ignorată, cel puţin în ceea ce priveşte devianţa secundară. Teoria nu si-a propus
niciodată, credem, nici să explice comportamentul deviant în totalitate, nici să se adopte
o politică a pasivităţii, pe motiv că oricum, s-ar produce consecinţe negative şi dacă s-ar
interveni. De altfel, lipsa intervenţiei este o imposibilitate, cel puţin în ceea ce priveşte
domeniul penal.
Etichetarea unei persoane ca fiind criminal poate avea loc numai după comiterea
faptei, iar astfel de etichetări, dat fiind profundul impact asupra personalităţii, nu pot
avea la bază probabilităţi, ci certitudini. Teoria etichetării presupune ipoteza că se poate
produce o modificare comportamentală în cazul unei persoane care este supusă unui
proces de etichetare. Respectiva modificare comportamentală ar putea fi posibilă atât în
sensul menţinerii identităţii criminale, cât şi în sensul renunţării la aceasta. Conform
unor opinii (justificate într-o oarecare măsură), cel puţin în ceea ce priveşte etichetarea
legală, nu ar trebui să fim foarte preocupaţi de faptul că o persoană în privinţa căreia
există o condamnare definitivă este etichetată ca fiind un infractor, din moment ce
respectiva persoana a fost condamnată legal şi merită acest lucru. Pe de o parte, ruşinea,
regretul pentru săvârşirea faptei constituie un factor extrem de important pentru drumul
lung către reeducarea infractorului şi, de cele mai multe ori, acest întreg parcurs
emoţional pe care trebuie să îl străbată criminalul este influenţat de oprobiul public. Este
foarte probabil ca un infractor care nu regretă fapta comisă să nu se îndrepte cu adevărat
niciodată. Totuşi, având în vedere dezvoltarea fără precedent a informaţiei şi a accesului
la informaţie (transformând lumea în ceea ce Marshall McLuhan numea un „sat
global”), o persoană etichetată ca fiind criminal ajunge în imposibilitatea de a schimba
percepţia cu privire la propria persoană, indiferent de perioada de timp care a trecut de
la săvârşirea faptei. Această situaţie ar putea reprezenta o pedeapsă suplimentară, pe
care legiuitorul nu a avut-o în vedere în prealabil, şi care, prin urmare, ar constitui o
încălcare a principiului legalităţii. O posibilă soluţie ar fi o regândire în ansamblu a
politicii penale şi includerea în categoria pedepselor complementare a publicării faptei şi
a numelui persoanelor, dar numai pe o perioadă limitată, dispusă de către o instanţă de
judecată, urmând ca după trecerea respectivei perioade datele să nu mai permită legarea
persoanei de fapta comisă. O linie de gândire asemănătoare acestei idei ar putea fi
identificată instituţii penale ale mai multor state europene în cazul persoanelor juridice,
prin pedeapsa complementară a publicării hotărârii definitive de condamnare (pedeapsă
care, de multe ori, se poate dovedi mai aspră chiar decât o pedeapsă principală). O astfel
de modificare ar trebui însă să ia în considerare imposibilitatea ştergerii datelor ce pot
duce la identificarea persoanelor care au săvârşit anumite infracţiuni, aşa cum este, de
exemplu, infracţiunea de genocid.
Nu este exclusă posibilitatea ca, în viitor, să avem acces la tehnologii care să ne
permită diferenţierea clară între criminal şi non-criminal sau chiar între criminalul
potenţial şi cel care nu este dispus la crimă. S-au făcut deja paşi importanţi în ceea ce

41
priveşte posibilitatea detectării unor predispoziţii genetice spre criminalitate, cu toate că
nu au fost interpretate în sensul de persoană captivă a unui destin biologic (aşa cum
afirma Cesare Lombroso). O astfel de noţiune însă, aceea de „criminal potenţial” ce
începe deja să fie folosită prezintă un uriaş pericol şi credem că astfel de noţiuni trebuie
să fie respinse indiferent de evoluţia descoperirilor ştiinţifice. „Criminalul potenţial”
(concept deja folosit, într-o oarecare măsură în „războiul împotriva terorii”) va
reprezenta probabil cea mai gravă formă de etichetare, cu consecinţe dăunătoare atât
pentru sistemele de drept cât şi pentru societate.

4. Temperamentul
De temperament ţin însuşiri ca: rezistenţa generală la solicitări neuropsihice,
mobilitatea, încordarea, relaxarea afectivă, iritabilitatea sau calmul, impulsivitatea,
stăpânirea de sine etc1. Este posibil ca o persoană fără orientări antisociale să
săvârşească un act din domeniul criminalităţii, dar pentru aceasta este nevoie ca factorii
criminogeni exogeni să exercite o influenţă hotărâtoare, impunându-i subiectului o
variantă de comportament pe care, în lipsa unor asemenea factori criminogeni n-ar fi
adoptat-o (spre ex. furtul săvârşit în condiţiile unor acute lipsuri materiale sau chiar
provocarea –raţiune pentru care săvârşirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări
sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violenţă sau atingere gravă adusă demnităţii persoanei constituie, conform art. 75 C.
pen., circumstanţă atenuantă).
Din perspectivă criminologică, caracterul este studiat sub două aspectea a) tendinţe;
b) structura intelectiv-voliţională.
a) se exprimă prin scopurile pe care le urmăreşte persoana
b)în unele cazuri fapta antisocială reprezintă rezultatul lipsei de voinţă sau al slabei
voinţe. Lupta de motive are loc nu numai înainte ci şi în timpul realizării soluţiei
adoptate, influenţând conduita omului, determinând rezultatul final2. Însuşirile volitive
sunt organic contopite cu particularităţiile concepţiilor despre lume şi orientarea
individului şi tocmai această interacţiune se manifestă în conduita concretă antisocială3.

Tulburări de personalitate
Tulburările de personalitate nu conduc în mod necesar la un comportament deviant
sau criminal dar pot contribui în mod decisiv. Într-o statistică realizată de un autor
(Robert Hare) se arată că în închisori, aproximativ 80-85% dintre deţinuţi au tulburări
de personalitate.
(R. Zeno Creţu, 2010, pp. 194-201)

1
Victor Ursa, Criminologie, Cluj, 1986, p. 286
2
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, p. 149
3
Ion Gheorghiu Brădet, op. cit., p. 131

42
 -Tulburarea narcisistă –idei de grandoare (fie la nivel fantasmatic, fie transpuse în
comportament), nevoie de admiraţie din partea celorlalţi şi lipsă de empatie faţă de
ceilalţi –persoana se consideră îndreptăţită să ia sau să primească orice doreşte,
indiferent de costuri pentru alţii sau pentru societate, au un comportament manipulativ şi
un stil relaţional superficial;
-Tulburarea histrionică – afişarea unei emoţionalităţi excesive şi căutarea atenţiei,
nevoia de a fi observat de ceilalţi şi de a primi feed-back pozitiv; în prezenţa unor
persoane de sex opus manifestă comportamente seductive sau de atragere a atenţiei;
intră în competiţie sau conflict cu persoane de acelaşi sex;
-Tulburarea dependentă – nevoia ca alte persoane să îşi asume responsabilitatea
pentru majoritatea deciziilor majore din viaţa sa; alege să adopte o atitudine servilă în
cadrul relaţiei; slăbiciune, deficienţă şi inadecvare personală, corelate cu nevoia de a fi
protejat şi îngrijit de ceilalţi, evită situaţiile ce presupun iniţiativă şi acţiune
independentă.
-Tulburarea evitantă –(sociofobie) inhibiţie în contexte sociale, inadecvare,
hipersensibilitate la evaluări negative; evită să se angajeze în activităţi/profesii care
presupun contacte interpersonale , din cauza temerii de a fi criticat, dezaprobat sau
respins; teamă de a vorbi în public (mai ales în faţa unui auditoriu într-un amfiteatru);
credinţa că lumea este nedreaptă, critică, umilitoare
-Tulburare obsesiv-compulsivă –preocuparea excesivă pentru ordine, perfecţiune,
control mintal şi interpersonal, cu preţul pierderii flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei
social-profesionale; devin stresaţi atunci când evaluează sau se gândesc la cerinţele unei
persoane autoritare sau la o relaţie apropiată sau sunt în situaţii în care aşteptările sunt
neclare, se activează caracteristicile obsesionale; responsabilitate excesivă a persoanei,
astfel încât să evită comiterea de erori

Motivul
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei -o cauză–internă a propriei conduite; motivaţia este alcătuită din
structurarea tuturor motivelor. La baza motivaţiei stă principiul homeostaziei, potrivit
căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu
toate modificările mediului; când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează
în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe plan psihic prin apariţia unei
trebuinţe: nevoia de hrană, apă, căldură etc1. În ştiinţele penale mobilul reprezintă
impulsul ce generează hotărârea infracţională şi care poate lua forma unor sentimente, a
unor pasiuni sau resentimente (reprezentat în general de gelozie, lăcomie, răzbunare,
egoism, invidie etc.).

1
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 219

43