BOȚOROAGĂ ADINA-NICOLETA

TEORIA SEMESTRUL I, ANUL I

2022-2023

GENERA
LĂ A

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

„Ubi societatis ibi ius" -> Acolo unde există o societate, există și legi.

În epoca primitivă, regulile de conduită care ghidau societatea erau niște reguli nescrise
și care de cele mai multe ori se transmiteau oral de la o generație la alta. Erau niște reguli care
erau înfrânate de reguli religioase, etice, întrucât regulile de conduită se transmiteau prin viu
grai de la o generație la alta. Concluzionăm că se caracterizau prin imperfecțiune (lipsă de
precizie) și mai ales prin arbitrariu, în sensul în care liderii comunității tribale, căutând să-și
satisfacă propriile interese, interpretau normele după bunul plac.

Normele de comportament care guvernau societatea primitivă cuprindeau sancțiuni

extrem de dure, aveau în vedere ideea de răzbunare, erau guvernate de legea talionului „dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi și sânge pentru sânge”.

Caracterul extrem de dur și de sancționator al acelor prevederi legale era pe deplin

justificat, deoarece condițiile de trai din perioada respectivă erau extrem de dure.

La început, societatea umană era supusă ideii de matriarhat. Acea perioadă

corespundea stadiului nomad de dezvoltare a omenirii și era firesc să fie așa pentru că femeia
ducea tot greul: năștea, creștea copii, etc.

Societatea primitivă a evoluat și de la stadiul nomad de dezvoltare au apărut primele

așezări stabile, ocazie cu care s-a trecut la patriarhat, și nu doar atât, cu această ocazie au
apărut în formă incipientă și primele instituții cu caracter juridic (de exemplu: familia,
proprietatea, instituția sclaviei).

Tot pe acest fond, au apărut și primele relații comerciale, au apărut și meșteșugurile, a

apărut și diviziunea socială a muncii.

Pentru a proteja aceste instituții, oamenii aveau nevoie de legi, iar pentru a nu se crea
un fenomen haotic, anarhic, oamenii s-au străduit să întocmească niște legi clare și cu efecte
predictibile. S-a încercat trecerea de la obiceiul juridic la legea scrisă. Obiceiul juridic este o
normă bazată pe tradiții și se transmitea dintr-o generație în alta.

Dezideratul era ca regula de comportament să nu se mai bazeze doar pe morală, religie

tradiții, superstiții, ci să se bazeze pe o realitate socială izvorâtă din nevoile concrete ale
oamenilor, potrivit intereselor individuale și de grup. Motiv pentru care, oamenii au apreciat că
este în beneficiul acestora să aibă norme juridice scrise aduse la cunoștința destinatarilor, încât
să nu se mai poată invoca necunoașterea legii. Astfel, constatăm că primele legiuiri scrise au
apărut în orientul apropiat.

De exemplu, în Mesopotamia, în perioada antică, un teritoriu între Tigru și Eufrat, a fost

descoperit așa-numitul “Codul lui Hamurabi”. Acest cod a fost dăltuit în piatră. În piatră au fost
dăltuite 282 de legi. Acest cod este dăltuit într-o piatră de forma unei coloane și se găsește la
Muzeul Louvre din Paris. Denumirea de “cod” este improprie. Aceste 282 de legi se refereau la
diferite domenii ale vieții. (Găsim norme referitoare la reglementarea sclaviei, la protecția
simbriașilor, etc.).
 Un alt instrument legislativ scris a fost Decalogul.

Din perspectiva dreptului modern, nici cele 10 porunci, nici decalogul nu se ridicau la
standardul stabilit de către ansamblul juridic modern.

Vom observa din perspectiva juristului cel puțin 2 lacune:

- Decalogul nu conținea sancțiuni

- Decalogul nu conținea norme de procedură, de drept material

Tot în perioada antică regăsim și alte dispoziții legale scrise, de exemplu în Egipt sau în
India. Mai remarcăm și contribuția deosebit de importantă în dezvoltarea dreptului, contribuție
provenită de la filozofii și juriștii Greciei Antice, dar în mod special ne vom opri la jurisconsulții
romani și la dreptul roman în general.

Constatăm că dreptul roman a pus cu adevărat bazele dreptului modern, a creat multe
din instituțiile pe care le folosim și le transpunem în viața de zi cu zi. Cel mai mare merit al
jurisconsulților moderni a fost acela că ei au fost primii care au împărțit normele de drept în
două, făcând diferența dintre dispozițiile cu caracter juridic dintr-o normă, și dispozițiile cu
caracter moral și religios dintr-o normă. Au desemnat aceste dispoziții cu denumirea de “ius” și
“fas”.

În antichitate, grecii antici au fost primii care au lansat ideea de “drepturile omului”,
specificând aceștia că drepturile omului sunt o componentă a dreptului divin și că ele sunt
imuabile și imprescriptibile deoarece provin de la Dumnezeu.
 T.G.D

Accepțiunile noțiunii de drept

Cuvântul drept și derivatele sale (justiție, juridic) provine din cuvântul de origine latină
“ius”.

În limba engleză întâlnim expresiile „law” sau „right” desemnând în primul caz știința
dreptului sau atunci când folosim expresia „right” ne gândim la drepturile indivizilor.

În limba franceză se folosește expresia „droit”.

În limba germană se folosește expresia „recht”.

Prin “drept” înțelegem mai multe în funcție de domeniu, în funcție de destinatar.

Astfel, într-o primă accepțiune, prin “drept” înțelegem “drept obiectiv”.

DREPTUL OBIECTIV desemnează ansamblul de norme și instituții juridice existente de-a

lungul timpului.

De asemenea, dreptul mai poate fi înțeles și ca știință. Există mai multe științe ale
dreptului. Într-o primă diviziune vorbim despre dreptul penal sau constituțional, sau cele care
fac parte din dreptul privat, cum ar fi dreptul civil sau dreptul comercial. De asemenea, există și
disciplinele istorice ale dreptului, cum ar fi dreptul roman sau istoria statului și dreptului
românesc. Aceste discipline istorice servesc juriștii pentru ca aceștia să înțeleagă, să observe
condițiile în care au apărut anumite instituții juridice sau anumite norme de drept. Totodată, ne
ajută să observăm evoluția științei dreptului.

O altă disciplină extrem de importantă este dreptul comparat, care ne ajută să

înțelegem dreptul cu ajutorul comparațiilor pe materii sau pe sisteme de drept, pe epoci de
dezvoltare. Revine însă juristului obligația de a face niște comparații echitabile pentru a obține
niște rezultate corecte.

În rândul științei dreptului mai regăsim și științele juridice auxiliare care sprijină în mod
special activitățile practicienilor în drept. Printre disciplinele auxiliare ale dreptului regăsim
informatică juridică, medicină legală, criminalistică, logică juridică, psihologie judiciară, filosofia
dreptului.

DREPTUL SUBIECTIV reprezintă posibilitatea unei persoane (fizice sau juridice) să

pretindă ca terții să dea, să facă, sau să nu facă ceva. Drepturile subiective se exercită cu
respectarea normelor juridice în sensul că dreptul subiectiv al fiecărui individ este limitat de
drepturile subiective ale celorlalți.

O altă accepțiune a termenului “drept” este drept pozitiv.

DREPTUL POZITIV reprezintă ansamblul de norme juridice care sunt în vigoare la un

anumit moment dat. Din cauza aceasta, putem afirma că relația dintre dreptul pozitiv și dreptul
obiectiv este o relație de tipul parte-întreg.

În afară de aceste 3 accepțiuni importante, mai constatăm că dreptul poate fi privit și ca

atribut atunci când vorbim despre lege dreaptă, om drept, sentință dreaptă.

Totodată, observăm că putem folosi termenul „drept” în mod diferit atunci când vorbim
despre drept național sau drept internațional.

Unul dintre atributele cele mai importante ale dreptului îl reprezintă echilibrul, căci
dreptul trebuie să asigure într-o societate echilibrul dintre acțiunile subiectelor de drept (sau
inacțiuni) și consecințele produse după cum este nevoie ca dreptul să asigure un echilibru între
faptele ilicite și sancțiunile aplicate.

Din prezentările anterioare, putem concluziona că dreptul reprezintă ansamblul de

norme juridice cu caracter obligatoriu, ansamblu care impune destinatarilor un anumit tip de
comportament, iar în caz de încălcare intervine forța de constrângere a statului prin aplicarea
unor sancțiuni în vederea restabilirii ordinii de drept.

Realitatea juridică, componentă a realității sociale

Există mai multe tipuri de realități într-o societate: realitate economică, realitate politică
și realitate juridică etc.

Realitatea juridică, componentă a realității sociale, are 2 elemente: 1 element material și

1 element subiectiv (volitiv).

Elementul subiectiv reprezintă voința exprimată de comunitate în legătură cu

necesitatea adoptării unei legi sau a creării unei instituții juridice. Din această prezentare
rezultă că dreptul „navighează ca un pendul” de la nevoia socială transmițând organelor
competente necesitățile legale ale oamenilor.

Elementul material al realității juridice îl reprezintă tocmai legea sau instituția juridică
de care are nevoie populația.
 În concluzie, dreptul este un instrument social prin care oamenii pot să-și valorifice
interesele proprii cu respectarea drepturilor subiective ale celorlalți participanți la raporturile
sociale și în strictă consonanță cu prevederile legale.
 TGD 24.10.2022

FAMILIILE DE DREPT

Există mai multe valori sociale și mai multe caracteristici ale societății, toate influențând
dreptul într-un anumit fel, încât fenomenul juridic diferă de la o țară la alta, de la o epocă la
alta, dar mai ales de la o familie de drept/sistem la alta/altul.

Cele mai importante sisteme de drept sunt:

• Sistemul de drept germano-romanic

• Sistemul de drept anglo-saxon

• Sistemul de drept scandinav

• Sistemele de drept religioase și tradiționale

Sistemul de drept romano-germanic își are originile în vechiul drept roman, preluând de
la acesta nenumărate concepte, instituții, termene, noțiuni.

Principala trăsătură a acestui sistem de drept este caracterul scris. Cu siguranță,

societatea modernă caută ca toate domeniile ce compun societatea în ansamblul ei să fie cât
mai clare, cât mai precise, efectele să fie predictibile. Aceste deziderate pot fi atinse cu ajutorul
normei scrise. Legea precizează destinatarilor ei data la care intră în vigoare, data la care iese
din vigoare, iar înăuntrul ei regăsim de cele mai multe ori explicații cu privire la conceptele,
instituțiile pe care le regăsim în respectiva normă juridică.

Cel mai important act normativ modern care a influențat dreptul scris în general a fost
codul lui Napoleon. Această colecție de legi a fost elaborată de specialiști ai dreptului, sub
îndrumarea împăratului Napoleon. Codul elaborat sub tutela lui a influențat în mod decisiv
dreptul modern și a consacrat juridic trecerea de la epoca feudală la cea capitalistă. Cu ocazia
întocmirii acestui cod s-a consacrat și ocrotit legal dreptul de proprietate, s-au acordat
nenumărate drepturi la categorii sociale defavorizate, etc. Codul Napoleon a influențat dreptul
multor state contemporane care au adoptat la rândul lor coduri de legi de inspirație
napoleoneană.
 Sistemul de drept romano-germanic, denumit și sistemul de drept scris, se aplică la ora
actuală în țări precum Franța, Italia, Spania, Germania, dar și în România. În acest sens se cuvine
să precizăm că, codurile de legi apărute în sec. XIX sunt de inspirație franceză.

Sistemul de drept anglo-saxon (common law) este compus din 3 elemente:

• Common law - reprezintă ansamblul de hotărâri judecătorești pronunțate cu

ocazia soluționării litigiilor.

• Equity - desemnează principiile, valorile și morala pe baza cărora se vor soluționa

litigiile, ținând cont și de echitate și de pronunțarea unei hotărâri echitabile.

• Statutary law - reprezintă normele de procedură pe baza cărora se desfășoară

procesele.

Țări în care regăsim sistemul de drept anglo-saxon sunt SUA, Marea Britanie, Canada. În
aceste state care aplică sistemul de drept jurisprudențial există totuși și un sistem de drept scris
care funcționează, însă legile acestea sunt supuse controlului jurisdicțional. În Marea Britanie
aplicarea prevederilor legale sunt de apanajul judecătorilor.

Sistemul de drept scandinav se aplică în țările scandinave. Este un sistem de drept mixt
și bazat încă pe cutume și lege scrisă.

În epoca modernă a început un amplu proces de codificare a cutumelor cu intenția

evidentă de a fi transformate în legi scrise.

Prin „cutume” înțelegem „obiceiuri”.

Instituția avocatului poporului este de sorginte scandinavă.

Un al patrulea sistem de drept care reprezintă și la ora actuală o pondere însemnată în

sistemul de drept îl reprezintă sistemele juridice tradiționale și religioase.

Asemenea sisteme de drept sunt oglindite, de exemplu, de sistemul cutumiar african sau
sistemul de drept musulman, sau sistemul de drept ebraic.
 FACTORII DE CONFIGURARE AI DREPTULUI

Fenomenul juridic ca parte componentă a vieții sociale interacționează cu politicul, sau

economicul, etc.

Pe cale de consecință, există mai multe elemente care determină forma dreptului,
caracterul legilor, asprimea sancțiunilor, ș.a.m.d.

Factorul uman și biologic reprezintă unul dintre elementele de determinare a dreptului.

Oamenii, prin atitudinea și comportamentul lor determină conținutul legilor, a modului de
aplicare a acestora, dar și felul în care se înfăptuiește justiția. Trăsăturile omului și specificul
rasei umane sunt elemente de configurare a dreptului. Prin raportare la aceste aspecte, de
exemplu, legiuitorul a stabilit care este vârsta minimă de căsătorie. De asemenea, legiuitorul a
stabilit vârsta de la care o persoană răspunde în fața legii sau efectele pe care le pot avea actele
și faptele persoanelor puse sub interdicție. Toate aceste prevederi legale sunt în legătură cu
elementele fiziologice și psihologice ale naturii umane.

Factorul politic este, de asemenea, un factor de configurare a dreptului. De exemplu,

partidele politice atunci când sunt la putere vor căuta să impună actele normative specifice
proprii ei doctrine.

Factorul etnic reprezintă un element de determinare a dreptului prin aceea că, datorită
structurii și compoziției etnice a unor comunități, legiuitorul elaborează un set de legi cu
ajutorul căruia se pot păstra limba, cultura sau tradițiile anumitor etnii.

Factorul demografic – în legătură cu acesta avem în vedere unele dispoziții legale prin
care este încurajată natalitatea, în contextul în care în întreaga Europă, deci și în România, se
nasc din ce în ce mai puțini copii, cu consecința îmbătrânirii populației și reducerea generației
de înlocuire.

Internetul, ca factor de configurare a dreptului. La ora actuală, internetul a devenit un

element al societății extrem de important și practic indispensabil. Din păcate însă, dreptul nu
poate să „navigheze în societate” cu aceeași viteză ca internetul. De aceea, s-a constatat că
internetul a produs mai întâi efecte sociale, și mai târziu acele efecte sociale au creat și efecte
juridice prin aceea că pentru o stare de fapt nou creată s-a adoptat și o lege, ori s-a realizat o
reglementare jurisprudențială. Dovezile că internetul a devenit o componentă socială
însemnată în sensul că determină și configurează norma juridică, rezultă și din următoarele
exemple:

 Contractul semnat în formă electronică

 Semnătura electronică
 Incriminarea în codul penal a fraudelor informatice
 Posibilitatea formulării petițiilor online
 TGD 31.10.2022

CARACTERISTICILE DREPTULUI

Întrucât dreptul este strâns legat de toate elementele care compun societatea, rezultă
că acesta are niște trăsături strâns legate de toate domeniile vieții sociale.

1. O primă caracteristică este aceea că dreptul reprezintă o categorie istorică

deoarece dreptul a fost, este, și va fi influențat de evoluția istorică a societății. Sens în care
reținem că instituțiile, funcțiile, valorile dreptului, etc. au corespuns la un moment dat unui
anumit tip de societate și implicit unui anumit tip de valori sociale.

2. O a doua trăsătură, caracterul profund normativ. Această caracteristică este

logică pentru că dreptul este prin esență creator de reguli, mai exact reguli juridice.

3. Dreptul are un ansamblu de concepte și instituții proprii, cum ar fi: raport

juridic, tribunal, faptă ilicită, ș.a.m.d.

4. Termenul de „lege” are o conotație specifică în drept, în sens de normă juridică.

 METODELE CERCETĂRII DREPTULUI

Cuvântul „metodă” provine din lb. greacă de la „metodos”, desemnând ideea de „liniar”,
„direct”. Pentru că dreptul este un produs, el trebuie cercetat.

1. Cea mai des uzitată metodă o reprezintă metoda generalizării și abstractizării.

Această metodă este specifică teoriei generale a dreptului și presupune abordarea conceptelor,
instituțiilor, termenilor, printr-o manieră nespecifică vreunei ramuri de drept și doar la modul
general.

2. Metoda logică de cercetare rezultă din aceea că dreptul este o disciplină bazată
pe rațiune, și de aici rezultă că logica și deducțiile reprezintă metode propice de cercetare a
dreptului.

3. O a treia metodă ar fi metoda istorică de cercetare a dreptului. Cu ajutorul

acesteia, juristul poate să înțeleagă evoluția unor termeni juridici sau a unor instituții juridice și
să înțeleagă astfel necesitatea apariției lor și cursul evoluției lor.

4. Metoda comparativă – juristul analizează în oglindă unele concepte juridice din

sisteme diferite de drept sau din epoci diferite de drept. Atunci când se folosește această
metodă, cercetătorul trebuie să compare ceea ce este comparabil, căci altfel nu se vor atinge
rezultate concludente.

5. Metoda sociologică a dreptului realizează o abordare din perspectivă socială a

dreptului, scoțând în evidență nevoile sociale, juridice și realizările sociale juridice. Această
metodă de cercetare este specifică sociologiei juridice.
 FUNCȚIILE DREPTULUI

Întrucât dreptul se realizează în societate, rezultă că și funcțiile acestuia sunt în legătură

cu societatea și cu avantajele sociale de care pot să beneficieze destinatarii fenomenului juridic.

1. Principala funcție o reprezintă funcția de instituționalizare și formalizare. În

virtutea acestei funcții, dreptul trebuie să creeze instituții juridice care să corespundă
exigențelor sociale la un anumit moment dat.

2. O a doua funcție este funcția normativă, potrivit căreia revine dreptului sarcina
de a produce reguli de drept care să corespundă nevoilor sociale. De exemplu, s-a constatat că
România a înțeles să abolească sistemul socialist totalitar în anul 1989 și să treacă la făurirea
unui stat de drept bazat pe principiile democratice. Cu această ocazie, România a fost nevoită
să desființeze legislația totalitară și să creeze legi noi bazate pe principiile democrației, inclusiv
principiul separării puterilor în stat. În acest sens, cadrul normativ nou creat a legiferat și în
sensul desființării abuzurilor petrecute în regimul totalitar. De exemplu, România a creat un
cadru normativ prin care bunurile confiscate și naționalizate abuziv să fie restituite persoanelor
în drept.

3. Funcția de protejare a valorilor sociale – dreptul poate fi considerat și un

„jandarm social” care, prin intermediul regulilor juridice și a instituțiilor are rolul de a veghea la
bunele moravuri, la principiile democratice, la creațiile statului de drept.

4. Funcția de conducere, întrucât dreptul prin mecanismele și procedurile sale are

rolul de a conduce, dar nu în sens de lider, ci în sensul de a călăuzi statul în direcția respectării
legii.
 LEGĂTURA DINTRE STAT ȘI DREPT

Primele formațiuni statale într-o formă empirică ar fi apărut acum cca. 6000 de ani tot in
zona Mesopotamiei. Primele entități statale erau niște cetăți „stat” conduse de către lideri
autocrați ajutați în actul de guvernare de către rude sau diverși apropiați. Evident că, normele
juridice care aveau la început un caracter nescris erau interpretate de către liderii absoluți ai
cetăților „stat” după bunul plac. Lucrul acesta era foarte posibil pentru că normele juridice nu
erau scrise, ci doar transmise prin viu grai dintr-o generație în alta.

Conceptul de „stat” a fost definit diferit în funcție de evoluția istorică a societății.

Într-o primă abordare, în Grecia antică, prin intermediul filosofului Platon, se considera
că statul reprezintă o entitate care cuprinde întreaga populație a cetății, cu excepția sclavilor.
Statul conceput de către Platon se baza pe caste, iar casta conducătoare era reprezentată de
filosofi, pe locul 2 se aflau gardienii, militarii, iar pe locul 3 se aflau meseriașii și agricultorii. În
sec.XVII, Jean Montesquieu și-a imaginat că statul este o organizație alcătuită din puterea
judecătorească, puterea legislativă și puterea executivă.

Într-o altă accepțiune dată de filosoful german Imanuel Cant, prin „stat” înțelegem orice
grupare care se supune regulilor juridice.

Statul reprezintă o organizație politică condusă de niște persoane desemnate și alese de

către cetățeni pentru a conduce destinele societății, iar în cazul în care se constată
nerespectarea prevederilor legale, statul poate să apeleze la forța publică în vederea restabilirii
ordinii de drept.

Există mai multe sensuri sau accepțiuni ale statului:

- Într-o primă abordare, avem sensul istorico-geografic. Din această perspectivă, prin
„stat” înțelegem populația care ocupă un anumit teritoriu. Membrii care compun
respectiva populație sunt legați între ei prin anumite legături specifice. Cea mai
importantă legătură este legătura de cetățenie, dar și tradiția, etnia.
- Dintr-o altă abordare, sensul politico-juridic. Statul este o organizație politică compusă
din legi, instituții, organisme, cu scopul de a conduce societatea.
 Elementele statului:

1. Teritoriul – îl reprezintă suprafața existentă între frontierele de stat și care cuprinde

solul, apele interioare, subsolul, coloana de aer de deasupra și inclusiv marea teritorială
2. Populația – compusă din cetățeni și non-rezidenți, apatrizi, care au drepturi egale și
obligații corelative cu excepția drepturilor electorale.
3. Forța publică – reprezintă forța coercitivă exercitată de către stat prin organele abilitate
atunci când se constată încălcarea normei de drept. Trebuie precizat că forța coercitivă
nu reprezintă o forță absolută și cu caracter represiv. Ea are un rol bine definit, există în
societate și intervine doar atunci când este nevoie.

PUTEREA DE STAT

În trecut, puterea de stat, cel puțin în zorii societății umane, se exercita absolut discreționar
după bunul plac, astfel încât cel care era conducătorul statului apărea ca legiuitor, executant,
polițist și judecător în același timp. O asemenea situație de fapt ne conduce la gândul că în
mâna unui singur conducător se află puterea absolută. Acest lucru nu este normal și a fost
pentru prima dată sancționat în mod argumentat de către juristul francez Montesquieu. Teoria
lui a fost în fapt o replică la afirmația regelui francez Ludovic al XIV-lea, care, chestionat fiind de
unul din miniștrii săi pe aspecte de conducere a țării, a dat următoarea replică „Statul sunt eu”.
Această exprimare denotă specificul monarhiei absolute potrivit căruia întreaga putere de stat
se găsește în mâinile unui conducător autocrat cu un comportament totalitar. Astfel,
Montesquieu apreciază că într-un stat există 3 tipuri de puteri (legislativă, executivă și
judecătorească) și fiecare dintre acestea trebuie să fie condusă prin organe proprii și specifice.
În caz contrar, statul va fi condus în mod abuziv.

Rezultă că trăsăturile specifice puterii de stat ar trebui să fie:

 Puterea de stat exprimă voința generală a populației – generală și obligatorie

 Scopul puterii de stat exprimată prin voința generală este conducerea societății
 Puterea de stat trebuie să acționeze legal, atât sub aspect normativ, cât și sub aspect
instituțional

În concluzie, organele puterii de stat sunt 3: puterea legislativă (care are rolul de a legifera,
de a realiza cadrul normativ după care se administrează și se conduce societatea), organele
executive (care au ca scop administrarea societății) și organele judecătorești (care intervin de
cele mai multe ori atunci când există situații litigioase și trebuie aplicate dispozițiile legale
pentru închiderea conflictelor).
STAT DE DREPT ȘI SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT
Statul de drept este acel stat care este supus „domniei legii”. Termenul internațional
consacrat este „the rule of law”. În esență, statul de drept așează în vârful piramidei sociale
legea. Pentru că există state care, deși așează în vârful piramidei sociale legea, pun în aplicare
legi nedemocratice, nemorale, inechitabile, contrare drepturilor omului, toate acestea fiind
atributele normelor statului de drept.

Principalele trăsături ale statului de drept se referă la:

1. Autonomia dreptului - în sensul în care norma juridică și instituțiile juridice se realizează

în societate fără nicio ingerință din partea celorlalte puteri
2. Predictibilitatea și previzibilitatea legală – astfel încât fiecare subiect de drept, fiecare
individ să beneficieze de un comfort psihic în relația cu statul. Acest aspect este transpus
într-un cadru legislativ clar, precis și neexpus modificărilor nejustificate, neanunțate și
adesea mult prea rapide și radicale. România, și nu doar România, a fost sancționată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de instanțele naționale în unele situații în care
cadrul legislativ s-a schimbat prea repede și radical, încât destinatarii normei juridice nu
au putut să-și ajusteze comportamentul social într-un timp optim și benefic. Într-un stat
de drept există obligația de a se respecta autonomia individului, precum și drepturile
fundamentale ale cetățenilor.

În concluzie, separația puterilor în stat presupune :

- autonomia fiecărei puteri în parte

- interconectarea și interacțiunea dintre puteri
- creerea unui echilibru între cele 3 puteri

Principiile statului de drept au fost consacrate pentru prima dată în anul 1215, când, pe
teritoriul Angliei, a apărut un document intitulat „magna carta libertatum”, încheiat între rege
și diverse pături sociale și unde s-a consacrat pentru prima dată ideea unui proces echitabil
bazat pe probe faptul că o persoană trebuia să fie considerată nevinovată până la epuizarea
procesului.

Concepții juridice în legătură cu relația dintre stat și drept: Aceste concepții au fost
exprimate de către gânditori prin intermediul unor curente de gândire în cadrul unor școli de
drept. Cele mai importante sunt Școala Dreptului Natural și Școala Istorică a Dreptului.
 Teoria dreptului natural a apărut pentru prima dată în antichitate și lansa ideea că mai
presus de dreptul pozitiv se află dreptul natural, un drept imprescriptibil de origine divină. În
concepția ius naturaliștilor absoluți, statul nu are proprietate, nu are legi, nu are guvernare, iar
jurisconsultul roman Celsius a lansat sub adagiul „ius est ars boni et ecvi” ideea că morala este
mai presus de drept.

Două sunt ideile fundamentale ale Școlii Dreptului Natural:

1. există pe lume o ordine divină mai presus de rațiunea umană

2. dreptul natural este imprescriptibil și mai presus de dreptul pozitiv, care este creația
oamenilor.

LEGĂTURA DINTRE STAT ȘI DREPT ÎN VIZIUNEA UNOR CURENTE FILOSOFICE

A. Școala dreptului natural

Conceptul de drept natural a fost pentru prima dată expus de către filosofii Greciei
Antice.

În viziunea acestora, statul este un concept mai presus de rațiunea umană, adică o
creație de origine divină, și care conține și o serie de drepturi naturale, imprescriptibile și
superioare dreptului pozitiv, adică a sistemului de reguli juridice create de către om.

Tezele principale ale Școlii Dreptului Natural sunt acestea:

1. Există în univers o anumită ordine superioară oricărei rațiuni umane.

2. Superioritatea dreptului natural față de sistemul de reguli creat de către oameni.

Teoria dreptului natural a mers atât de departe încât, în viziunea ius naturaliștilor
absoluți nu există stat și ca atare nu există nici drept. Mai mult decât atât, filosoful Jean-
Jacques Rousseau vorbea despre teoria omului sărac și fericit. Alți adepți importanți și de
marcă ai Școlii de Drept Natural: Hugo Grotius

B. În opoziție cu Școala Dreptului Natural, se află Școala Istorică a Dreptului, care

considera că, și dreptul, la fel ca și statul sunt creații ale omului, că dreptul a
evoluat de-a lungul anilor, și că fiecare epocă istorică și-a pus amprenta asupra
specificului fenomenului juridic de la un anumit moment dat.

În viziunea Școlii Istorice a Dreptului, care a apărut în sec.XVII-XVIII, se considera că

fiecare stat are un anumit tip de drept, cu anumite trăsături, care sunt specifice poporului ce
trăiește într-un anumit stat, așa-numitul Volxgeikst, care reflectă spiritul poporului.
 PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Întotdeauna, oamenii au fost preocupați să înțeleagă fenomenul juridic, să observe de

unde a apărut dreptul, cum va evolua, și care sunt scopurile sale. Acest lucru se poate realiza
prin observarea și înțelegerea fundamentelor dreptului și a principiilor sale.

Cuvântul “principiu” provine din latinescul “principium”, care desemnează ideea de

principiu general sau început.

Principiile dreptului s-au format de-a lungul timpului cu ajutorul unor practici constante,
și nu întotdeauna principiile de drept își regăsesc esența în fenomenul juridic. Unele principii
provin din morală, alte principii au la bază influențele politice, altele drepturile și libertățile
fundamentale.

Principiul echității provine din morală.

Principiul separației puterilor în stat provine din sfera politică.

În concluzie, principiile sunt niște idei călăuzitoare, niște reguli fundamentale cu caracter
general, și care, deși nu îmbracă haina de rigurozitate și precizie a normelor juridice, ghidează
fenomenul juridic și realizează evoluția dreptului.

TRĂSĂTURI PRINCIPALE ALE PRINCIPIILOR DE DREPT:

- Reprezintă idei de bază care fundamentează dreptul

- Se regăsesc în aproape toate ramurile de drept
- Deși nu sunt la fel de concrete precum normele juridice, de la ele nu se poate deroga
- Au un caracter general
- Se regăsesc exprimate în nenumărate legi și acte normative

Art.51-52 Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: Conținutul proiectului de act
normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a ideilor:

a. dispoziții generale sau principii generale

b. dispoziții privind fondul reglementării
c. dispoziții tranzitorii
d. dispoziții finale
 Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină
obiectul și principiile acesteia.

Anumite principii de drept sunt o proiecție a unor valori etice și morale, cum ar fi buna-
credință și respectul față de bunele moravuri. Buna-credință este de esența fenomenului juridic
în ansamblul său și a oricărei legi.

Art. 1, art. 2 C.PENAL Principiul legalității – nicio persoană nu poate fi sancționată penal
pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită. Nu se poate
aplica o pedeapsă, ori nu se poate lua o măsură educativă, sau o măsură de siguranță dacă
aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.

Legătura dintre principiile de drept și normele juridice:

1. Principiile de drept se regăsesc reflectate în norme juridice.

2. Principiile de drept ajută la interpretarea normelor juridice de drept pozitiv.
3. Principiile de drept ajută la elaborarea actelor normative.

Legătura dintre principiile dreptului și adagii sau axiome:

Adagiile, din perspectivă juridică, reprezintă explicitări ale unor elemente ce compun
fenomenul juridic fără a avea un grad ridicat de precizie. Printre acestea se regăsesc
maxime și apolisme care pot fi considerate niște subsidiare ale izvoarelor dreptului, cum
ar fi, de exemplu:
1. Fraus omnia corrumpit – frauda corupe tot
2. Honeste vivere - trăiește onest
3. Facta sunt servanda – înțelegerile trebuie respectate
4. Ius est ars boni et ecvi – dreptul este arta binelui și a echitabilului
5. Dura lex sed lex – legea e dură dar e corectă.
Aceste apolisme provin din vechiul drept roman.

Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului – acest principiu este

specific statelor de drept și exprimă concepția potrivit căreia toate raporturile juridice sunt și
vor fi guvernate de lege și se vor realiza sub auspiciile unor instituții de drept reglementate
normativ. Guvernarea unui stat sub auspiciile lui “rule of law” se realizează într-un climat
propice dezvoltării democratice a individului

Principiul separației puterilor în stat – reprezintă un fundament al statului de drept, un

principiu care este de natură politică și constituțională, și cu ajutorul căruia, în societățile
democratice nu există posibilitatea ca toate puterile să fie în mâna unui singur individ sau a unei
singure autorități. Separația puterilor legislative, executive și judecătorești nu exclude
posibilitatea ca uneori autoritățile ce compun cele 3 puteri să conlucreze, de exemplu guvernul
care face parte din puterea executivă are și competențe legislative.

Principiul legalității – este un principiu exprimat și normativ, el fundamentează statul de

drept și “vorbește” despre supremația legii, ca valoare juridică supremă.

Principiul responsabilității – impune mai multe atitudini, atât în sarcina statului, care
este obligat ca atunci când legiferează să o facă în mod responsabil și să asigure și posibilitatea
ca fenomenul juridic și dreptul în general să se realizeze în mod responsabil.

Pe de altă parte, și destinatarii dreptului au obligația ca să acționeze în mod responsabil

în vederea asigurării unei stabilități sociale.

Legătura dintre drept și morală:

În trecut, societatea umană, pentru a nu trăi în haos, se conducea cu ajutorul unor

reglementări care prescriau conduite comportamentale, de sorginte moral-religioasă. Așadar,
primii care au împărțit regulile de comportament în reguli cu caracter juridic și reguli cu
caracter moral-religios au fost romanii. În esență, morala reprezintă un ansamblu de reguli de
conduită care ne învață ceea ce este bine și ceea ce este rău, și să facem diferența dintre just și
injust. Morala presupune respectul față de sine, respectul față de ceilalți, și ideea de a-i ajuta
pe cei aflați la nevoie. Morala reprezintă unul din fundamentele dreptului, care impune
obligativitatea legilor morale și a conduitelor morale.Fiecare societate are un anumit tip de
morală care exprimă valorile în care cred cu adevărat indivizii.

Între drept și morală există o strânsă legătură, dar există și multe deosebiri. Printre
asemănări, notăm următoarele:

1. Atât morala, cât și religia prescriu un anumit tip de comportament.

2. Atât morala, cât și dreptul sunt sisteme normative.
3. Ambele sunt logice și raționale.
Deosebiri între drept și morală:

1. Câtă vreme morala reprezintă acel sistem de reguli impuse prin convingere intimă,
dreptul este o creație etatică.
2. Câtă vreme morala vizează aspecte interne, interioare ale individului, dreptul
reglementează faptele exterioare ale individului.
3. Câtă vreme morala are ca scop perfecționarea virtuților umane, dreptul are ca scop
stabilitatea ordinii sociale
4. Cea mai importantă diferență dintre drept și morală se află pe tărâmul sancționator, în
sensul în care, atunci când se încalcă o regulă morală prin intermediul ... public sau a
anumitor ... , în schimb dreptul are la bază sancțiuni morale mult mai dure. Sancțiunile
juridice sunt stabilite prin lege, așa cum nu este cazul în privința sancțiunilor morale.
5. La ora actuală, atunci când vorbim de morală, folosim expresia “bune moravuri” ce
reprezintă comportamentul just, echitabil, pe care trebuie să îl aibă fiecare dintre noi.

Dreptul și morala sunt 2 sisteme care interacționează și, ca exemple, art.203 C. Penal
care se referă la infracțiuni privind obligația de asistență a celor aflați în primejdie (lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate): “Hărţuirea unei persoane prin ameninţare
sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană
care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de
muncă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”; art.376 C. Penal:
“Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”.

Norma juridică reprezintă o normă de conduită generală, obligatorie, impersonală,

creată de stat cu scopul de a reglementa relațiile sociale, iar în caz de nerespectare
intervine forța coercitivă a statului.

- Regulă cu caracter general deoarece se adresează tuturor indivizilor dintr-un stat.

Caracterul general există și atunci când legiuitorul se adresează unei anumite
categorii sociale
- Caracter impersonal – nu are un anumit destinatar din rândul subiectelor de drept,
iar caracterul impersonal nu dispare nici atunci când vorbim de procurorul general,
de prim-ministru, de președintele țării, pentru că legiuitorul are în vedere drepturile
și obligațiile unei persoane care trece temporar prin exercitarea acelei funcții.
- Caracter tipic – stabilește un model de conduită și se redactează după o anumită
prevedere legală.
 - Are ca scop trasarea unui anumit tip de conduită, conduită care este determinată de
specificul domeniului de drept din care acea normă face parte.
- Caracter obligatoriu – rezultă din aceea că toți destinatarii legii au obligația de a o
respecta, fiind obligatorie.

Structura normei juridice:

- Internă (logico-juridică)
- Externă (tehnico-legislativă)

1. Ipoteza este primul element al normei juridice și care ne arată condițiile efective în care
se aplică regula de drept. Ipotezele se clasifică în:
- Determinate – ne arată cu precizie, cu exactitate condițiile în care se aplică dispoziția
legală (art.676 C.Civil: partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional
cu cota parte a fiecărui proprietar)
- Relativ-determinate – împrejurările de aplicare a dispoziției sunt lăsate la aprecierea
organului care aplică legea (art.1351 C.Civil: dacă legea nu prevede altfel, sau părțile
nu previn contrariul, răspunderea e înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forță majoră sau de caz fortuit)
*forță majoră = orice eveniment extern imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil
*caz fortuit = un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs

Ipotezele mai pot fi clasificate și în:

- Simple – atunci când există prevăzut în normă o singură condiție de aplicare a

dispoziției
- Multiple – când există împreună mai multe condiții care fac dispoziția aplicabilă
2. Dispoziția = conduita prescrisă de legiuitor pentru destinatarii prevederii legale
înlăuntrul normei de drept
a) Prin dispoziție, legiuitorul poate să ordone subiectului de drept o anumită
conduită (art.1350 C.Civil: orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe
care le-a contractat).
b) Dispoziția prin care legiuitorul îi impune subiectului de drept să se abțină de
la un anumit tip de conduită (art.335 C.Penal: conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu
posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoare de la 1 la 4 ani).
 c) Dispoziții prin care legiuitorul lasă la alegerea subiectului de drept un anumit
tip de comportament (art.24 C.Civil: Orice persoană, chiar fără a justifica un
interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un
drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii
certificate de pe acestea)

Clasificarea dispozițiilor:

- Determinate: stabilesc cu precizie conduita părților (art.11 C.Civil: nu se poate

deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică și bunele moravuri)
- Relativ-determinate: legiuitorul lasă variante sau limite de urmat pentru destinatarul
regulii de drept (art.840 C.Civil: beneficiarul fructelor este îndreptățit la venitul net
rezultat din administrarea bunurilor, începând cu data prevăzută în actul constitutiv,
sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrării, ori după
caz al decesului testatorului)
3. Sancțiunea = ultimul element din structura logico-juridică a regulii de drept. Sancțiunea
nu intervine decât atunci când conduita prescrisă prin dispoziția normei de drept a fost
încălcată. Scopul pentru care autorul faptei ilicite este sancționat îl reprezintă
restabilirea ordinii de drept. Sancțiunea mai are și rolul de coerciție și de descurajare a
făptuitorilor. Sancțiunea juridică are mai multe trăsături:
- Caracter material – sancțiunea nu este doar psihologică, ci și fizică (manus militaris)
- Cadru organizat
- Cadru tehnic

După gradul de determinare, există

a) Sancțiuni absolut-determinate, din perspectiva mărimii, a întinderii

b) Sancțiuni relativ-determinate – le întâlnim în dreptul public, legiuitorul îngăduie
organului competent să aplice o pedeapsă, care să fie cuprinsă între minimul și maximul
stabilit prin norma juridică; judecătorul atunci când va stabili pedeapsa se va ghida după
anumite criterii
c) Sancțiuni alternative – le găsim de obicei atunci când există posibilitatea de a alege între
o pedeapsă sau alta
d) Sancțiuni cumulative – când instanța penală poate să aplice o pedeapsă principală
constând în pedeapsa închisorii sau o pedeapsă accesorie constând în interzicerea unor
drepturi
 Structura externă a normei juridice: forma în care este redactată și exprimată norma
juridică, în sensul că se cere de la legiuitor ca acesta să întocmească norme clare, concise,
folosind o exprimare inteligibilă corespunzătoare omului mediu și dirigent.

Norma juridică se împarte la rândul ei în capitole, cărți, titluri, paragrafe, etc.

Clasificarea normei juridice și criterii de clasificare

1. În funcție de obiectul de reglementare:

o Norme de drept constituțional
o Norme de drept penal
o Norme de drept civil
2. După sursa de proveniență:
o Legi
o Decrete
o Ordonanță de guvern
o Hotărâre de guvern
3. După sfera de acțiune:
o Norme generale – acele norme care se aplică tuturor relațiilor sociale,
tuturor ramurilor de drept – norme juridice de drept constituțional
o Norme speciale – norme juridice de drept civil, norme juridice de drept penal
 Norme de drept civil care reglementează raporturile de familie;
 Norme juridice civile care reglementează succesiunile;
 Norme juridice civile care reglementează raporturile contractuale.
o Norme juridice cu caracter derogatoriu: art.272 C.Civil
4. După criteriul conduitei părților:
o Norme imperative – norme de la care nu se poate deroga sub nicio formă și
care pot fi onerative (stabilirea în sarcina subiectului de drept a unei anumite
obligații) și prohibitive
o Norme permisive – pot fi supletive (subiectele de drept au posibilitatea de a
folosi o anumită libertate legală sau nu – exemplu: după divorț, foștii soți pot
să folosească sau nu același nume), de stimulare (se poate acorda unui
anumit subiect de drept o primă, o decorație) și de recomandare (legiuitorul
recomandă subiectelor de drept un anumit tip de comportament)
 Izvoarele dreptului

Izvoarele formale ale dreptului reprezintă acele forme de exprimare prin care în sarcina
subiectelor de drept se stabilește o anumită conduită; prin cunoașterea izvoarelor de drept
indivizii își cunosc drepturile și obligațiile.

Izvoarele dreptului pot fi împărțite după cum urmează:

1. Izvoare scrise – legea și jurisprudența / izvoare nescrise – cutuma

2. Izvoare directe – legea / izvoare indirecte – jurisprudența
3. Izvoare oficiale – legea și jurisprudența / izvoare neoficiale – cutuma sau doctrina

Rolul și însemnătatea izvoarelor de drept au fost și sunt diferite în funcție de epocă sau
de sistemul de drept. Dacă ne raportăm la chestiunile temporare vom observa că atât legea,
cutuma cât și jurisprudența au reprezentat la un moment dat cele mai importante izvoare de
drept. În acest sens vom observa că în zorii civilizației umane, cutumele (obiceiurile juridice)
erau acele obiceiuri prin care oamenii își regrelementau raporturile juridice dintre ei. Un
moment de cotitură în istoria umanității îl constituie dreptul roman, care era influențat de
jurisprudență, iar hotărârile judecătorești pronunțate reprezentau adevărate compendii
juridice. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat, rigorile societății moderne au crescut, astfel încât în
dreptul romano-germanic, cel mai important izvor de drept a ajuns să fie legea.

LEGEA - reprezintă acel izvor de drept oficial, direct și scris, elaborat de către autoritățile de stat
și cu ajutorul căreia se stabilesc conduite de urmat și se reglementează raporturile dintre
subiectele de drept cu scopul de a produce efecte juridice.

Trăsăturile legii:

- Legea este scrisă

- Legea reprezintă o creație a organelor statale
- Legea este un izvor de drept precis, impersonal, cu caracter general
- Legea conține un moment de intrare în vigoare (de obicei la 3 zile de la data publicării în
monitorul oficial) și un moment de ieșire din vigoare
- Legea prescrie un comportament de urmat de la care nu se poate deroga
- În ipoteza încălcării normei juridice se aplică sancțiuni proporționale cu fapta comisă

Prin lege nu înțelegem doar noțiunea de lege ca și creație a parlamentului (căci numai
parlamentul poate emite legi) ci înțelegem la modul general și HG, OUG, decret etc.
CUTUMA - reprezintă cel mai vechi izvor de drept oficial, nescris, care devine izvor de drept
printr-o îndelungată aplicare și dovada unui comportament unitar al subiectelor de drept în
legatură cu obiceiul juridic respectiv.

De aici rezultă și elementele cutumei anume:

- Elementul material – conduita de urmat

- Elementul psihologic – convingerea subiectelor de drept că acea cutumă are valoare
obligatorie deci reprezintă un izvor de drept

La ora actuală, cutuma nu mai reprezintă un izvor de drept atât de răspândit pentru că este
un izvor de drept care nu mai corespunde cerințelor societății umane actuale, este destul de
imprecis si interpretabil.

Din perspectivă istorică, cutuma a jucat un rol esențial în dreptul internațional public, a stat
la baza dreptului diplomatic și consular și la baza dreptului mării. În 1958 a început marea
codificare a dreptului mării în sensul în care majoritatea normelor cutumiare au fost adunate și
așezate în norme juridice scrise. Acest prim moment s-a realizat în baza convenției de la Geneva
din 1958, iar marea codificare a dreptului mării s-a finalizat în 1982 prin convenția de la
Montego Bay.

Marea dificultate pe care ar ridica-o cutuma din perspectiva ei constă în aceea că ea trebuie
să fie demonstrată din perspectiva existenței cât și din perspectiva aplicării ei uniforme și a
existenței unui număr suficient de mare de cazuri care să inducă opinia rezonabilă că, conduita
din interiorul cutumei a fost însușită de către subiectele de drept.

JURISPRUDENȚA – reprezintă, alături de cutumă, un izvor de drept indirect.

Și jurisprudența datează de foarte mult timp, dar din perspectiva importanței constatăm
că aceasta are un rol covărșitor în sistemul de drept anglo-saxon. Precedentul judiciar
(jurisprudența) nu este la fel de importantă în sistemul de drept scris, continental, cu toate
acestea, în România, la ora actuală constatăm că și jurisprudența este izvor de drept în situații
expres și limitativ prevăzute cum ar fi recursul în interesul legii ori situația hotărârilor prealabile
în dezlegarea anumitor chestiuni de drept, dar mai ales în ceea ce privește hotărârile
judecătorești ale CEDO sau ale Curții de Justiție a UE.
DOCTRINA – Reprezintă un izvor de drept scris, indirect si neoficial, reprezintă opiniile
specialiștilor în drept în legatură cu anumiți termeni, instituții sau concepte juridice, etc.

Nu este un izvor de drept obligatoriu, dar, la fel ca și jurisprudența în general, reprezintă

un izvor de drept ajutător la îndemâna specialiștilor, a practicanților dreptului care pot să-și
fundamenteze argumentațiile pe opinia unui specialist citant de exemplu un anumit curs
universitar sau o anumită hotărâre judecătorească.

REALIZAREA DREPTULUI

Realizarea dreptului reprezinta esența (viața) dreptului. Practic, dacă dreptul nu se

realizează, el este într-o stare latentă, el există, dar nu se aplică și atunci concluzionăm că
realizarea dreptului se petrece din 2 unghiuri diferite și din direcții diferite care se
intersectează. Cu alte cuvinte, realizarea dreptului se petrece fie din perspectiva subiectelor de
drept, fie din perspectiva instituțiilor statale potrivit competențelor.

I. Realizarea dreptului din perspectiva subiectelor de drept

Fiecare persoană fizică/juridică își urmărește valorificarea propriilor interese într-o

societate. Valorificarea intereselor de către subiectele de drept nu constituie nimic ilicit sau
imoral câtă vreme acest demers se efectuează cu respectarea normelor de drept, deci fără a
leza drepturile și libertățile celorlalți. Astfel, revine obligația subiectelor de drept de a-și adapta
conduita potrivit normelor prescrise.

Realizarea dreptului de către indivizi se face:

- Prin respectarea normelor imperative și prohibitive

- Executarea propriilor drepturi cu respectarea drepturilor și libertăților celorlalți

II. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor de către organele de stat

Întotdeauna organele de stat atunci când aplică regula juridică, elaborează un document
care să justifice intervenția, efectul, în caz contrar ar însemna că statul a acționat nelegal.
Atunci când se întocmește un document de aplicare a dreptului trebuie să existe o motivație în
fapt și în drept. Acest document (elaborat al organelor de stat) diferă de norma juridică
întrucât:

a) Documentul de aplicare a dreptului diferă față de norma juridică prin aceea că

documentul de aplicare a dreptului poate să fie întocmit de organe care să aparțină
 tuturor celor 3 puteri în stat. Pentru că norma juridică este o creație a organului
legislativ, în schimb actul de aplicare a dreptului (ex: hotărârea judecătorească) este
creația organului ce face parte din puterea judecătorească.
b) Documentul de aplicare a dreptului se adresează în mod specific unui anumit/anumitor
subiecte de drept, pe când norma juridică se adresează în mod general și impersonal
tuturor subiectelor de drept.
c) Actul de aplicare a dreptului naște, modifică sau stinge un raport juridic spre deosebire
de norma de drept care nu produce acest efect în mod automat.
d) Din perspectiva temporară legea dispune potrivit voinței legiuitorului pe perioada
stabilită prin monitorul oficial, în schimb actul de aplicare are o perioadă mai limitată și
se referă la persoane strict determinate.

III. Fazele de aplicare a dreptului

1. Stabilirea situației de fapt – cu această ocazie organul competent, pe baza unor probe
clare, de nezdruncinat stabilește o anumită faptă căreia trebuie să i se aplice o normă de
drept.
2. Aplicarea normei juridice corespunzătoare situației de fapt dovedite și reținute
3. Interpretarea normei juridice – astfel organul chemat să aplice norma, în funcție de
elementele de fapt, de circumstanțiere, stabilește și interpretează felul în care se aplică
norma.
4. Elaborarea acului de aplicare a dispoziției – constă în întocmirea unui document
opozabil, obligatoriu, producător de efecte juridice și care poate să emane de la oricare
dintre puterile judecătorești (ex: un proces verbal de evacuare întocmit de către
executorul judecătoresc, o hotărâre judecătorească, un rechizitoriu).
 Interpretarea dreptului și răspunderea juridică

Interpretarea normelor juridice se face pentru că organul de aplicare a dreptului, a

normei juridice trebuie să înțeleagă cu exactitate conținutul regulii de drept pentru ca aceștia la
rândul lor să poată să explice destinatarilor conținutul și motivul pentru care s-a luat o anumită
măsură. Condițiile care impun interpretarea normei juridice ar fi:

1. Norma juridică având un caracter general trebuie totuși să se aplice la un caz concret
2. Norma juridică conține unele texte și unele concepte învechite care nu mai corespund
întru totul cerințelor unui drept modern
3. Unele norme juridice conțin anumite exprimări care sunt ambigue, neclare, deci ele
trebuie să fie înțelese prin interpretare
4. Normele juridice se interpretează unele prin altele astfel încât este nevoie ca prin
intermediul interpretării să se realizeze o corelație între diferitele norme care se aplică
la un caz concret

În concluzie, interpretarea normei juridice reprezintă un ansamblu de procedee intelectuale

și de specialitate prin care conținutul normei de drept este explicat, adaptat la situația concretă
și clarificat.

Există mai multe orientări juridice care ne arată scopul pentru care se realizează
interpretarea normei de drept. De exemplu, în virtutea școlii clasice a dreptului se apreciază ca
interpretul (executor judecătoresc, procurorul, judecătorul), prin activitatea sa ajunge la voința
legiuitorului pentru a determina care au fost gândurile și rațiunile acestuia atunci când a
adoptat respectivul act normativ.

Din perspectiva teoriei evoluționiste a dreptului se consideră că odată ce o lege a fost

adoptată, ea „a scăpat” din mâinile creatorului ei și că a dobândit o voință de sine stătătoare și
de aceea, orice normă juridică trebuie să se interpreteze prin raportare la valorile morale,
sociale sau principiile în care crede o societate într-o anumită perioadă de timp (o anumită
epocă).

Din perspectiva teoriei autonomiei de texte legale, norma juridică având o existență de sine
stătătoare, se va interpreta prin ea însăși.

Motivul interpretării normelor juridice îl reprezintă aceea că norma de drept trebuie să se

aplice în mod echitabil astfel încât să nu rezulte din aplicarea ei situații injuste. Felurile
interpretării normelor juridice:
 1. Forma oficială de interpretare a normelor de drept care este și singura interpretare
obligatorie. Prin activitatea de interpretare se realizează următoarele:
- Adaptarea situației de drept la situația de fapt
- Se constată dacă au fost respectate drepturile și obligațiile ce se regăsesc în cuprinsul
ipotezei normei juridice
- Dacă este cazul se va aplica și o sancțiune care trebuie să fie justă și proporțională cu
fapta ilicită și paguba produsă
2. Interpretarea doctrinară pe care o regăsim în cursurile și tratatele de specialitate.
Această interpretare nu este obligatorie. Ea este realizată de catre specialiști ai dreptului
și poate să îi servească pe practicieni în activitatea de aplicare a normelor de drept și a
dreptului în general.

Metodele de cercetare a normei juridice:

1. Metoda gramaticală – acea metodă prin care norma este interpretată din perspectiva
sintactica și morfologică.

De multe ori, textele de lege, în special cele foarte mari, sunt lacunare, evazive, neclare, și
pentru a nu exista neclarități în aplicarea normei de drept și pentru a realiza o situație
echitabilă, multe texte de lege sunt însoțite de norme de interpretare, metodologice, ocazie cu
care legiuitorul explică în favoarea subiectelor de drept înțelesul anumitor termene.

2. Metoda logică de interpretare a normei de drept – o metodă ce se mulează foarte bine

pe specificul științei dreptului, o știință matematică și rațională.

Prin metoda logică, interpretul se folosește de anumite raționamente, deducții care îl ajută
să interpreteze corect și să aplice în mod just legea.

- „Metoda specialia generalibus derogant” - în virtutea căreia conținutul normei speciale

deroga de la norma generală și deci are prioritate
- Raționamentul „pera contrario” – atunci când din analiza a 2 ipoteze opuse se stabilește
care normă juridică este sau nu aplicabilă unui caz concret.
- Raționamentul „ad absurdum” – raționament prin care se demostrează că aplicarea unei
anumite norme juridice la un caz concret nu este necesară deoarece aplicarea ei frizează
absurdul
 3. Metoda sistematică de interpretare a normei juridice – este acea metodă prin care
norma de drept este așezată ramurii aparținătoare domeniului astfel încât reușim să
interpretăm norma în funcție de contextul general aplicabil.
4. Metoda istorică de interpretare a normei de drept – așează ipoteza în contextul istoric
reușind a analiza care a fost contextul istoric care a determinat elaborarea respectivului
act normativ.
5. Metoda teleologică – acea metodă apropiată de metoda istorică pentru că îl ajută pe
interpret să înțeleagă și care a fost scopul urmărit de legiuitor.

Răspunderea juridică – aspecte introductive

Orice persoană este obligată să aibă o conduită corectă față de ceilalți participanți la
raporturile sociale. Această conduită corectă ne impune să ne valorificăm interesele legale în
așa fel încât să nu lezăm interesele celorlalte subiecte de drept. Cu alte cuvinte, drepturile
subiective pe care le are un individ sunt limitate de locul în care încep drepturile celorlalți. Orice
încălcare atrage după sine răspunderea juridică.

Astfel, răspunderea juridică se definește ca un raport de constrângere care intervine

atunci când se săvârșește o faptă ilicită în vederea restabilirii ordinii de drept prin intermediul
organelor de stat și aplicarea unei sancțiuni.

Trăsăturile răspunderii juridice:

a) Raport juridic de constrângere

b) Intervine doar atunci când se săvârșește o faptă ilicită
c) Răspunderea juridică dă dreptul organelor de stat să intervină și să aplice o sancțiune

Condițiile atragerii răspunderii juridice:

1. existența unei fapte ilicite

Fapta ilicită poate reprezenta consecința unei actiuni păgubitoare, dar poate să reprezinte și
o inacțiune ilicită (de ex atunci când o persoană refuză să fie testată cu etilotestul)

2. existența vinovăției care îmbracă 2 forme: intenția, culpa

3. existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și vătămarea produsă.

Cu privire la vinovăție vom constata că există și cauze exoneratoare de răspundere în

condițiile în care o persoană deși a săvârșit o faptă ilicită va ajunge să nu răspundă datorită
unor motive întemeiate cum ar fi: forța majoră, cazul fortuit, starea de necesitate etc.
 Subiectele răspunderii juridice pot să fie persoane fizice care răspund în diverse moduri în
funcție de domeniul în care s-a produs fapta ilicită, și în funcție de consecințele faptei. De
asemenea vor răspunde și persoanele juridice. Față de acestea, legiuitorul a dispus măsuri
precum dizolvarea societății, încetarea activității, supravegherea, amendarea etc.

Regulile răspunderii ar fi:

1. raportul juridic de constrângere nu intervine decât atunci când s-a săvârșit o faptă ilicită
2. doar organele de stat pot să aplice sancțiuni
3. nu se pot aplica 2 sancțiuni pentru aceeași faptă potrivit principiului „non bis in idem”