2.

TEORIA CREȘTERII ȘI
DEZVOLTĂRII ECONOMICE
 Ştiinţa economică actuală se confruntă cu următoarea
provocare: necesitatea de a include, în obiectul său de
studiu, fenomenele şi procesele economico-sociale la scara
macroeconomiei deschisă interdependenţelor generate de
globalizare.

Consecinţa acestui demers este aceea că se pun bazele

unei teorii a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii (resurse
limitate) şi a speranţei (bazată pe etica egalităţii şanselor
generaţiilor prezente şi viitoare).
 Creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă,
ascendentă a economiei naţionale sau a unui supersistem
internaţional-mondial, pe termen mediu şi lung – aceasta nu
exclude însă oscilaţii conjuncturale, chiar regrese
economice temporare. Esenţială este existenţa unei tendinţe
de creştere reală pozitivă.
 Creşterea economică este definită, de regulă, ca
majorare susţinută, pe parcursul uneia sau mai multor
perioade îndelungate, a unui indicator de dimensiune,
respectiv produsul global în termeni reali, sau i se acordă
semnificaţia unei evoluţii pozitive, ascendentă a
economiilor naţionale, pe termen mediu şi lung, care nu
exclude însă manifestarea unor oscilaţii conjuncturale,
stagnări şi chiar regrese economice temporare – se admite,
după cum rezultă, că un stat înregistrează creştere
economică dacă urmează o tendinţă de creştere pozitivă
reală pe un orizont de timp bine determinat.
 Creşterea economică este asimilată, deci,
expansiunii producţiei sau produsului intern brut
potenţial al unei ţări (calculat, îndeosebi, pe locuitor).

Naţiunile consideră creşterea economică drept un

obiectiv economic şi politic esenţial.
 Coordonatele creşterii economice sunt următoarele:

a) se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal;

b) sub aspect cantitativ, rezultatele macroeconomice pot

înregistra, în timp, creşteri, stagnări şi chiar scăderi;

c) este un proces neliniar (nu este un proces liniar).

Aceasta înseamnă că:
a) creşterea economică este o mişcare ascendentă a
economiei, durabilă şi pe un interval de timp suficient de
mare, măsurabilă cu ajutorul unor indicatori sintetici
(produsul intern brut, produsul naţional brut, venitul
naţional) în mărimi globale şi pe locuitor;
b) creşterea economică trebuie să se reflecte într-o
sporire reală a producţiei sau a produsului intern (naţional)
brut, în sensul că unei creşteri valorice trebuie să-i
corespundă o sporire a masei de bunuri materiale şi servicii;
c) creşterea economică trebuie înţeleasă ca un proces
permanent, ireversibil şi care se autoîntreţine într-un
interval de timp rezonabil, ceea ce se traduce în faptul că
aceasta se finalizează în modificări cumulative permanente
ale condiţiilor de producţie (investiţii nete tot mai mari,
tehnologii noi, calificare superioară a lucrătorilor etc.);
 d) în ultimul timp, creşterea economică este însoţită,
însă, şi de modificări structurale, reflectate în schimbarea
raporturilor dintre ramurile şi sectoarele economiei
naţionale;
e) creşterea economică actuală se bazează pe creşterea
permanentă a randamentelor factorilor de producţie
(productivi);
f) schimbările cantitative şi calitative care se produc în
economie ca rezultat al creşterii economice se
materializează în amplificarea schimburilor comerciale cu
statele lumii, în participarea activă la circuitul economic
mondial;
g) creşterea economică vizează cu prioritate latura
cantitativă a proceselor implicate, dar nu poate fi ruptă de
finalitatea socială a activităţilor economice, de satisfacerea
nevoilor umane.
 Conceptele semnificative asociate creşterii
economice sunt:
a) Creşterea economică zero: semnifică situaţia în
care rezultatele economice absolute şi populaţia sporesc în
aceeaşi proporţie (acelaşi ritm) – nivelul agregatelor pe
locuitor rămâne constant.
b) Creşterea economică negativă sau descreşterea
economică: este situaţia în care, pentru un anumit timp,
scade nivelul agregatelor macroeconomice pe locuitor, dar
sunt menţinute sub control o serie de corelaţii fundamentale
de echilibru;
c) Creşterea economică reală (propriu-zisă):
semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute
sporesc într-un ritm mai mare decât sporește populaţia.
 Pentru a înţelege conţinutul procesului creşterii
economice trebuie luate în considerare următoarele
elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica
macroeconomică (determinată de factori specifici) şi de
dinamica demografică (condiţionată de factori biologici şi
sociali);
b) dinamica agregatelor trebuie privită pe termen lung
pentru a delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt
de creşterea economică propriu-zisă;
c) creşterea economică are în vedere agregatele reale;
d) sub aspect cantitativ, expresia sintetică a creşterii
economice este ritmul sporului produsului naţional brut real
(PNBr) sau produsului intern brut real (PIBr) pe locuitor.
 În concluzie, creşterea economică este definită ca:
a) un proces care desemnează evoluţia pozitivă
(ascendentă) a economiei realizată în medie pe termen lung;
b) tendinţa generală de sporire în termeni reali a
produsului naţional brut (PNB) şi venitului naţional (VN)
total şi pe locuitor, care nu exclude, însă, pe termen scurt,
oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.
 Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte
cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei
economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi
problematica generală a omului, precum şi evoluţia
echilibrului ecologic; pe lângă aspectul cantitativ
surprins de creşterea economică, dezvoltarea
economică pune accent şi pe implicaţiile schimbărilor
economice asupra nivelului de trai şi modului de viaţă,
de gândire şi de comportament al oamenilor, asupra
eficienţei utilizării resurselor şi asupra mecanismelor de
funcţionare a sistemului economic.
 Dezvoltarea economică are un caracter
multidimensional. Acesta constă în următoarele:
a) implică în sine creşterea economică – nu există
proces de dezvoltare fără creşterea agregatelor
macroeconomice pe termen lung (pentru transformarea
creşterii în dezvoltare sunt necesare însă transformări
structural-calitative în economie, în modul de trai şi în
calitatea vieţii). Raportul dezvoltare-creştere este ca de
la întreg la parte; orice dezvoltare presupune o creştere,
dar nu orice creştere înseamnă o dezvoltare (numai cea
care antrenează o modificare structural-calitativă în
economie şi în calitatea vieţii oamenilor);
 b) are o conotaţie istorică mai amplă – pe de o
parte, surprinde procesul trecerii economiei de la
inferior la superior, inclusiv fluctuaţiile temporare
determinate de diferite conjuncturi; pe de altă parte,
desemnează noile raporturi tehnico-economice,
economico-sociale şi natural-umane care apar în
procesul creşterii;
c) poate fi definită, în sens mai restrâns, ca
dezvoltare a factorilor de producţie (productivi);
d) se referă, cu deosebire, la progresele realizate în
raporturile agenţilor economici cu mediul lor acţional,
la structurile sociale şi culturale (nu numai tehnice) ale
producţiei şi economiei în totalitatea sa.
 Progresul economic constă, în esenţă, în
următoarele:
a) schimbarea calitativă a conţinutului factorilor de
producţie (productivi) şi a relaţiilor din viaţa
economică, pentru a adapta economia exigenţelor
progresului social, fie într-o anumită etapă istorică şi
într-o anumită ţară, fie pe plan mondial;
b) înaintarea economiei naţionale de la inferior la
superior (este deci un proces istoric), care se manifestă,
în special, prin sporirea productivităţii muncii, creşterea
nivelului agregatelor macroeconomice calculate pe
locuitor, în condiţiile modernizării structurilor
economiei naţionale (tehnologică, sectorială, de ramură,
zonală, comercială, financiar-bancară ş.a.).
Factorii, tipurile și costurile creșterii
economice

Căile creşterii economice nu sunt aceleaşi, dar toate

ţările care s-au dezvoltat rapid prezintă câteva caracteristici
comune.

Procesul de creştere sau dezvoltare economică se

sprijină pe aceiaşi patru piloni esenţiali, după cum
urmează:
 Resursele umane. Mulţi economişti consideră că
elementul cel mai important al creşterii economice îl
constituie calitatea intrărilor din factorul muncă -
aptitudinile, cunoştinţele şi disciplina forţei de muncă. În
economia mondială, orice alt element care participă la
procesul de producţie - bunurile de investiţii, materiile
prime şi tehnologia - poate fi cumpărat sau împrumutat. O
ţară poate să cumpere cele mai moderne echipamente de
telecomunicaţii, calculatoare, echipamente de producere a
energiei electrice şi avioane de luptă. Aceste bunuri de
investiţii pot fi însă utilizate şi întreţinute eficient numai de
către lucrători calificaţi şi bine pregătiţi. Îmbunătăţirea
gradului de instruire, a sănătăţii şi a disciplinei, precum şi
posibilitatea de a folosi calculatoarele contribuie în mare
măsură la creşterea productivităţii muncii;
 Resursele naturale. Acestea, şi în mod deosebit
pământul, reprezintă al doilea factor tradiţional de producţie.
În categoria resurselor naturale intră terenul arabil,
zăcămintele de petrol şi gaze naturale, pădurile, apa şi
resursele minerale. Este cunoscut faptul că, în ultimii ani, o
serie de ţări bogate în zăcăminte, de exemplu, de petrol au
reuşit să obţină venituri foarte mari aproape exclusiv datorită
acestora.
Ţările producătoare de petrol constituie însă excepţia, nu
regula: în economia globalizată din ziua de astăzi, posesia
resurselor naturale nu determină în mod automat succesul sau
eşecul unei ţări. Multe ţări care nu dispun practic de resurse
naturale, cum ar fi Japonia, au progresat concentrându-se
asupra sectoarelor de activitate care depind mai mult de muncă
şi capital, decât de resursele indigene. Hong Kong, de pildă, cu
o suprafaţă de un milion de ori mai mică decât cea a Rusiei,
ţară bogată în resurse, înregistrează în prezent un volum al
comerţului internaţional superior acesteia din umă;
 Formarea capitalului. Lucrătorii din ţările bogate
manipulează un volum mult mai mare de capital şi, ca
urmare, sunt mult mai productivi, deşi mâinile oamenilor
sunt aproximativ aceleaşi. Acumularea capitalului impune
însă, sacrificarea consumului curent pe mai mulţi ani. Ţările
care se dezvoltă rapid tind să investească masiv în producţia
de noi bunuri de investiţii; în ţările cu cea mai rapidă
creştere economică, o pondere de 10-20% din venit intră în
procesul de formare a capitalului. Mulţi economişti
consideră că rata scăzută a economisirii reprezintă o
problemă economică majoră pentru o ţară.
Capitalul nu înseamnă însă numai fabrici şi calculatoare.
Multe investiţii sunt făcute exclusiv de către stat, acestea
constituind cadrul pentru dezvoltarea unui sector privat
puternic. Ele poartă numele de investiţii de capital social
general şi constau în proiecte de mare amploare care trebuie
realizate pentru ca activitatea economică şi comercială să se
poată desfăşura. Amintim construcţia de şosele, canale de
irigaţii şi căi navigabile sau măsurile din domeniul ocrotirii
sănătăţii. Toate acestea implică investiţii mari care tind să
fie indivizibile sau globale şi care se dovedesc uneori a avea
randamente de scară din ce în ce mai mari. Adesea, aceste
proiecte generează economii sau efecte externe pe care
firmele private nu le pot controla, guvernul are sarcina să
asigure realizarea acestor investiţii generale sau de
infrastructură;
 Progresul tehnic şi inovaţia. Pe lângă cei trei piloni
tradiţionali analizaţi anterior, creşterea economică este
determinată şi de un al patrulea pilon, de importanţă vitală,
anume tehnologia. Istoria arată foarte clar că creşterea
economică nu este un simplu proces repetitiv, de adăugare a
unor factori productivi asemănători la cei deja existenţi. Se
poate spune, mai degrabă, că un şir nesfârşit de invenţii şi
salturi tehnice au dus la o îmbunătăţire substanţială a
posibilităţilor de producţie ale Europei Occidentale,
Americii de Nord şi Japoniei.
 Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa
lor, forma concretă a condiţiilor (premiselor) creşterii
economice în ansamblul unei ţări.
Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul
elementelor potenţiale de ordin natural-material, uman,
social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic etc. care
permit şi, în anumite situaţii, favorizează procesele de
creştere economică dintr-o ţară.
Condiţiile creşterii economice se mai numesc şi
premise ale acesteia pentru că îndeplinesc rolul de cadru
general, indispensabil declanşării şi susţinerii oricărei
activităţi economice.
 În categoria condiţiilor creşterii economice sunt
cuprinse:
- condiţia umană;
- condiţia natural-materială;
- condiţia ecologică;
- condiţia politică;
- condiţia educaţională;
- condiţia tehnico-ştiinţifică;
- condiţia spiritual-comportamentală etc.
 Transformarea condiţiilor în factori ai creşterii
economice reprezintă rezultatul unui proces complex, bazat
pe raţiunea şi voinţa umană, pe încrederea în ştiinţă şi în
certitudinea speranţei, care încorporează educaţia şi
experienţa de viaţă a generaţiilor, aflate atât sub exigenţele
limitării resurselor cât şi sub incidenţa certitudinii speranţei.

Factorii creşterii economice acţionează direct,

decisiv sau indirect, mediat.
 Factorii creşterii economice cu acţiune nemijlocită,
directă, sunt:
- factorul uman (resursele de muncă);
- factorul material (resursele naturale şi echipamentele
de producţie acumulate);
-factorul informaţional-tehnologic şi factorul
instituţional.
 Factorii creşterii economice cu acţiune mediată,
indirectă sunt:
- rata investiţiilor;
- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
- politicile financiară, monetară, bugetară şi fiscală;
- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
- schimburile internaţionale,
- politica ecologică etc.
 Fiecare factor al creşterii economice trebuie abordat
sub trei dimensiuni, după cum urmează:
a) dimensiunea cantitativă – se referă la volumul global
(aportul specific este de natură pur extensivă);
b) dimensiunea calitativă – se referă la randamentul
utilizării (aportul specific este de natură pur intensivă);
c) dimensiunea structurală – le potenţează pe cele două
anterioare, funcţie de proporţiile în care se îmbină diferitele
categorii de factori.
 Teoria economică evidenţiază două tipuri
fundamentale de creştere economică:
a) tipul extensiv – corespunde unei contribuţii
preponderente a laturilor cantitative a factorilor creşterii
economice la crearea produsului naţional brut (PNB) sau
produsului intern brut (PIB) pe locuitor; caracterizează
ţările cu nivel scăzut de dezvoltare; se bazează în special pe
acumulări susţinute, pe efort investiţional; implică, în
principiu, costuri ridicate economice, sociale şi ecologice;
b) tipul intensiv – este propriu economiilor avansate şi
corespunde unei contribuţii preponderente a laturilor
calitativ-structurale ale factorilor creşterii economice la
obţinerea produsului naţional brut (PNB) sau produsului
intern brut (PIB) pe locuitor; implică, de regulă, costuri
economice şi ecologice mai reduse; succede, în principiu,
tipului extensiv.
 Între cele două extreme este identificat însă şi un tip
intermediar de creştere economică. Acesta corespunde
unor contribuţii relativ comparabile ale laturilor cantitative
şi calitative ale factorilor creşterii economice la obţinerea
produsului naţional brut (PNB) şi produsului intern brut
(PIB) pe locuitor; se situează la graniţa dintre tipurile
extensiv şi intensiv şi poate predomina, într-o economie, o
perioadă mai mare sau mai mică funcţie de factorii interni,
dar şi de conjunctura mondială.
 Creşterea economică este benefică pentru societate în
ansamblul său şi pentru fiecare individ în parte. Creşterea
economică este, însă, rezultatul acţiunii umane şi, ca orice
acţiune umană (de dorit utilă), necesită utilizarea şi
consumul unor resurse, într-o mare varietate de forme –
creşterea economică generează, deci, costuri materiale,
umane, sociale etc.
 Costurile creşterii economice decurg, aşadar, din:
a) Alocarea unor resurse mai mari pentru susţinerea sa
prin investiţii în capital fix (pentru crearea de capacităţi de
producţie noi, înnoirea, perfecţionarea şi retehnologizarea
celor existente), în concordanţă cu evoluţia progresului
tehnic de vârf. Se apreciază că toate aceste investiţii conduc
la creşterea productivităţii muncii (prin sporirea gradului
său de înzestrare tehnică) şi, pe termen lung, la crearea de
locuri de muncă noi. Este posibil ca investiţiile necesare
ajustărilor şi restructurărilor să implice şi costuri personale
ale celor afectaţi negativ prin pierderea locurilor de muncă,
dislocări sociale, poluarea mediului;
 b) Amplificarea modificărilor structurale, fapt care
necesită ridicarea nivelului de calificare şi actualizarea
pregătirii profesionale, precum şi recalificarea sau
reprofilarea celor care sunt nevoiţi să-şi schimbe activitatea
datorită restructurărilor. Aceasta presupune creşterea
cheltuielilor pentru educaţie şi sănătate, a investiţiilor în
capitalul uman, cheltuieli şi investiţii care, de multe ori, nu
sunt urmate de rezultate benefice imediate.