CAPITOLUL I Precizări conceptualeSecţiunea 1- Sensurile conceptului de „drept”Cuvântul „drept”este polisemantic,

acesta putând căpăta, în funcţie de contextul încare este folosit, diverse accepţiuni. Etimologic, cuvântul românesc
drept derivă din latinescul directus, cu sensul de drept,de-a dreptul, în linie dreaptă. De-a lungul timpului s-a păstrat
această formă sonoră fiindconservat însă sensul conotativ, metaforic, al etimonului “directus”. Cu aceeaşi
semnificaţie,conceptul drept este întâlnit şi în alte limbi de sorginte latină : droit- francezi, dritto- italieni,derecha -
spanioli, etc. De –a lungul timpului, definirea dreptului a preocupat atât pe jurişti, cât şi pefilozofi, care, în
lucrările lor, au oferit diverse perspective asupra a ceea ce se înţelege prindrept. S-au încercat definiţii după ce
conţine dreptul, după izvoarele acestuia, sau definiţiiformale, care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă
regulile sociale când devinjuridice. Nu vom insista asupra acestor definiţii, care ar putea fac obiectul unei lucrări
maiample şi cu un alt profil, mai apropiat de filozofia juridică decât de teoria generală a dreptului.Sintetizând ideile
exprimate în doctrină în acest sens, putem spune că, din perspectivăjuridică, cuvântul drept are următoarele sensuri
principale:- ştiinţă despre drept - ansamblu de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniulsocial al
dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi explicat;- drept obiectiv – ansamblul normelor de conduită care
guvernează societatea organizată şi acărui respectare este asigurată, dacă este necesar, de forţa de coerciţie a
autorităţii publice; încorelaţie cu dreptul obiectiv vorbim de drept pozitiv - totalitatea normelor juridice active (în

vigoare) dintr-un stat, ca drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fiadus la îndeplinire prin
coerciţia etatică, exercitată de organe special abilitate; - drept subiectiv – prerogativele unui subiect de drept de a
avea o conduită sau de a pretindeo asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume
interes, încadrul unui raport juridic concret; - drept material – totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice dindiferite sfere ale relaţiilor sociale;- drept procesual - totalitatea normelor care reglementează
procedura de judecată a litigiilorşi modul de executare a hotărârilor pronunţate, mai precis procedura de aplicare a
dreptuluimaterial.1Cel mai des utilizat este sensul de drept obiectiv, atunci cand se foloseşte conceptulfără vreo altă
determinare. În vorbirea curentă însă, când vorbesc despre drept, oamenii sereferă la dreptul subiectiv – drept de
proprietate, dreptul la muncă, etc. S-a arătat în acestsens2 că raportul dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
poate fi exprimat astfel: dreptulobiectiv are o existenţă independentă de subiectele raporturilor juridice, pe când
drepturilesubiecţilor decurg din dreptul obiectiv, în cadrul căruia sunt consfinţite generic. Secţiunea 2. Originea şi
dimensiunea istorică a dreptului2.1 Originea dreptului Studiul dreptului implică în mod necesar viziunea
istorică, descifrarea originiidreptului. Dreptul este un fenomen social, îşi are originea în relaţiile dintre oameni fiind
legatde evoluţia generală a societăţii.Cu privire la originea dreptului, în doctrină s-a pus întrebarea când a apărut
dreptul.Este dreptul legat de societate încă de la primele sale forme primitive de organizare, conformadagiului ubi
societas, ibi jus (unde este societate, există şi drept) sau, dimpotrivă, acestaapare, ca şi statul, de la un anume
moment al dezvoltării societăţii? Dacă se admită că dreptul înseamnă orice regulă de conduită, înseamnă că
acestaexistă, nediferenţiat de aceste reguli, încă din momentul apariţiei primelor forme deorganizare
socială. Dacă avem în vedere că dreptul nu poate exprima decât nevoile sociale ale uneicolectivităţi constituite în
formă politică, atunci dreptul apare în condiţii social-istoricedeterminate, caracterizate prin diferenţieri
specifice societăţii politice.Altfel spus, dreptuleste organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despre
drept anterior apariţieistatului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept. Hegel arăta în acestsens
că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia statului şi a dreptului, careîntruchipează punctul
cel mai înalt al culturii unui popor. Această ipoteză este îmbrăţişată demajoritatea teoreticienilor în domeniu,
reţinându-se că apariţia dreptului a fost necesară atuncicând întreţinerea ordinii în societate nu se mai putea asigura
prin sistemul regulilor deconduită din societăţile gentilico-tribale, fiind necesară impunerea altor reguli, a căror
aplicareera realizată prin recurgerea la forţa coercitivă a statului. Acest proces este unul îndelungat şicomplex, cu
aspecte specifice fiecărui popor şi stat. 2.2 Evoluţia istorică a dreptului Montesquieu exprima, într-o formă
concisă, dimensiunea istorică în definireadreptului, arătând că trebuie să lămurim istoria cu cu ajutorul legilor, iar
legile cu ajutorulistoriei.3 Astfel, apariţia şi dezvoltarea dreptului constituie un proces complex, căruia nu i sepoate
stabili cu precizie momentul iniţial, primele forme ale normelor juridice fiind destul dedifuze, împletite cu obiceiuri şi
practici religioase. Ca fenomen social, găsindu-şi raţiunea de afi în reglementarea relaţiilor interumane, dreptul este
strâns legat de evoluţia societăţii. Aşacum s-a remarcat în doctrină, dreptul nu a aşteptat un legiuitor pentru a se
constitui, drepturilesubiective ale indivizilor şi dreptul obiectiv s-au născut din nevoile vieţii, din
fapte,societatea însăşi nu ar putea fi concepută fără existenţa drepturilor subiective şi a unui sistemde reguli, de legi,
care să garanteze aceste drepturi şi să reglementeze exercitarea lor. La începuturile omenirii, în societăţile arhaice,
concomitent cu primele forme deorganizare în familie, gintă, trib, au apărut în mod spontan şi primele norme în
forme. rudimentare ce s-au impus treptat ca obiceiuri, deprinderi, tradiţii, a căror respectare se realizafiresc, fără
constrângeri. Cu timpul, odată cu devoltarea societăţii şi apariţia unor diferenţieri în cadrulacesteia pe
criterii de sex, avere, vârstă, etc, precum şi cu înlocuirea relaţiilor gentilice iniţiale,bazate pe rudenia de sânge, se
transformă şi regulile de conduită, corespunzător acestorcriterii - se conturează seturi de reguli care
reglementează raporturile dintre sexe, ocrotireacăminului, bătrânilor, a mijloacelor de muncă, etc. Aceste seturi de
norme au fost identificatede către cercetători ca fiind dreptul societăţilor arhaice – aşa-numitele tabuu-
uri,corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului de clan4 sau norme tribale de interdicţii– caracterizat prin
instituirea unor oprelişti, interdicţii, asemănătoare cu normele penale demai târziu, şi a căror componentă
religioasă le sporea autoritatea. Aşadar, asigurarearespectării acestor norme era dată atât de motivaţii
interne moral –religioase, cât şi demăsurile sancţionatorii luate de colectivitate şi de conducerea acesteia-
şefii de familie,conducătorii ginţilor şi triburilor. Aceste seturi normative s-au dezvoltat treptat iar, odată cu
dezvoltarea societăţii şiîn condiţiile schimbărilor sociale cea au avut loc în societatea gentilico-tribală s-au
produsmodificări în structura şi modul de funcţionare a puterii sociale şi a normelor care asiguraueficienţa acestei
puteri. Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa productivă adus la apariţia unor noi raporturi sociale.
Cerinţele care exprimau interesele conducătorilor numai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii. Ca
urmare, acestea trebuiauimpuse, la nevoie, printr-o forţă de constrângere, şi anume a statului. Aşadar, un
momentimportant în evoluţia dreptului, care marchează de fapt începuturile a ceea ce constituiedreptul, după cel al
înlocuirii legăturilor de rudenie care stăteau la baza primelor forme deorganizare – a gintelor, a triburilor, cu cele
având la bază alte criterii – de exemplu teritoriale,îl constituie apariţia unei forţe publice sau a puterii publice – o
categorie de oameni care seocupă cu guvernarea, cu conducerea statului, erijându-se în rolul de reprezentanţi ai
societăţii-altfel spus, apariţia statului.Ceea ce particularizează formarea şi dezvoltarea dreptului este coexistenţa într-
operioadă îndelungată, în proporţii variabile, a normelor juridice noi, cu regulile de conduităprimitive, cu deprinderile,
obiceiurile şi cutumele de natură obştească, unele dintre acestea

păstrându-se şi în zilele noastre şi fiind recunoscute şi consacrate chiar în dreptul scris, înlege, aşa cum vom arăta în
capitolul dedicat izvoarelor dreptului. Secţiunea 3 Factorii de configurare a dreptuluiIstoria demonstrază că dreptul
nu este imuabil, ci se află într-o continuătransformare. Evoluţia dreptului este marcată de o serie de factori,
care au fost grupaţi în treimari categorii: cadrul natural, cadrul socio-politic, factorul uman. Cadrul natural
reprezintămediul natural în care se dezvoltă existenţa umană şieste constituit din factori geografici, biologici, fiziologici
şi demografici, care influenţeazăviaţa socială, dezvoltarea economică, dar şi normele juridice. Cadrul socio-politic,
prin intermediul factorilor politici, respectiv statul, partidelepolitice, grupurile de interese, grupurile de presiune, are un
important rol în evoluţia generalăa dreptului. Tot în acest cadru, factorul economic nu trebuie neglijat ca
dimensiune şiimportanţă, un anumit tip de organizare economică influenţînd şi normele juridice existenteîntr-un stat -
atât din punct de vedere ideologic, cât şi al reglementării diverselor problemecare ţin de situaţia economică generală
a unui stat. Astfel, politica exercitată de stat determinăcadrul normativ existent la un moment dat în respectivul stat,
bazele sale constituţionale,modul de organizare şi exercitare a puterii. Factorul uman este de fapt zona centrală de
interes pentru legiitor. Dreptul secorelează permanent cu prezenţa omului în societate, cu disponibilitatea
acestuia de ainfluenţa şi de a transforma socialul; dimensiunea umană a dreptului priveşte, înainte detoate,
drepturile fundamentale ale persoanei individuale, garantarea egalităţii depline a tuturor,posibilitatea de manifestare
nestingherită a fiecăruia, în temeiul demnităţii şi al libertăţii.Reglementarea conduitei umane vizează crearea unor
modele şi exigenţe tip, destinate săorienteze comportamentul fiecărei persoane, astfel încât relaţiile sociale în
ansamblul lor şiordinea de drept să fie posibile. Secţiunea 4. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului. Constantele
dreptului

Esenţa unui fenomen reflectă unitatea trăsăturilor acestuia şi a raporturilor internecare dau caracterul propriu al
fenomenului, îl individualizează în raport de fenomeneadiacente. A cerceta esenţa dreptului înseamnă aşadar
a sesiza legăturile sale interne, celecare–i oferă stabilitate. S-a subliniat că ceea ce relevă esenţa dreptului este
calitatea juridică a voinţei şiinteresului care determină apariţia dreptului şi îi asigură un anumit echilibru în
desfăşurarearaporturilor interumane Indiferent câte schimbări ar suferi dreptul, această calitate
rămâneneschimbată . Rolul voinţei are o dublă semnificaţie în drept – există voinţa generală, determinatăde anume
interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul voinţei statale – aşa numitavoinţă juridică, şi voinţa
individuală, care intervine mai ales în procesul de aplicare adreptului.Dreptul nu poate rămâne însă doar în
stare de voinţă. El trebuie să capete unconţinut. Conţinutul dreptului a fost definit5 ca fiind ansamblul elementelo,
laturilor şiconexiunilor care dau expresie concretă voinţei intereselor sociale care reclamă oficializareaşi garantarea
pe cale etatică. La nivelul conţinutului dreptului se distinge între conţinutul normativ- careconstituie
componenta dominantă a dreptului şi exprimă conduita sau comportamentulprescris de normele juridice, şi
conţinutul social al dreptului – care reflectă scopul, voinţa şiinteresele deţinătorilor puterii de stat.În sfârşit, forma
dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structuriiconţinutului- modul în care se leagă elementele ce
alcătuiesc conţinutul dreptului. Se distingeîntre forma internă – care vizează exprimarea şi gruparea normelor juridice
pe instituţii şiramuri de drept şi forma externă – care vizează modalităţile de exprimare sau
desistematizare a normei juridice, în esenţă, actele juridice prin care se exprimă voinţalegiuitorului.Din
cele prezentate rezultă că dreptul a apărut din necesitatea obiectivăa stabiliriiunor reguli de comportament social
obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statuluipentru apărarea valorilor sociale pe care societatea le
identifică la un moment dat. Aşa fiind,dinamica dreptului este legată de cea a statului şi a societăţii în general.
Apariţia unormodificări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului – prin organele
salespecializate în crearea şi aplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiilesociale. Indiferent însă de
transformările pe care dreptul le suportă în cadrul acestei dinamici,acesta păstrează, în timp, o serie de elemente de
continuitate – aşa numitele constante aledreptului, sau permanenţe juridice. Potrivit unuia dintre marii
teoreticieni români îndomeniul teoriei generale a dreptului6, constantele dreptului exprimă ceea ce este persistent
înorice relaţie juridică, acele elemente care subzistă, în mod necesar, oriunde şi oricândindiferent de
evoluţia societăţii în timp şi în diverse bazine geografice. Aceste constante aledreptului sunt, în principal,
următoarele: raportul juridic cu elementele sale – subiecteleraportului juridic, drepturile şi obligaţiile acestora, obiectul
raportului juridic şi tendinţa idealăspre sancţiune juridică deşi, potrivit aceluiaşi autor, sancţiunea juridică organizată şi
aplicatăde autoritatea publică nu însoţeşte întotdeauna relaţia juridică.Secţiunea 5 Tipologia dreptului 1. Aspecte
generale. Marile sisteme de drept Sub influenţa factorilor de configurare, mai sus arătaţi, dreptul a cunoscut o
continuăevoluţie, constituindu-şi o fizionomie specifică. Preocuparea de a identifica trăsături comuneale dreptului -
atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi al modului de exprimare aacestui conţinut, a determinat realizarea, în
doctrină, a unor clasificări privind tipurile dedrept. Au fost propuse drept criterii în acest sens dependenţa de tipologia
sistemelor deorganizare socială7, respectiv apartenenţa dreptului la un bazin de civilizaţie juridică.8În funcţie de primul
dintre criteriile arătate – dependenţa de tipologia sistemelorde organizare socială, au fost identificate: dreptul
sclavagist, dreptul burghez, dreptulsocialist, fiecare având trăsături specifice în ceea ce priveşte, cu
precădere, regimulinstituţiilor fundamentale, ponderea izvoarelor de drept, fizionomia construcţilor
juridice.Prezentarea în detaliu a fizionomiei specifice a fiecăruia dintre tipurile de drept menţionateconstituie obiect de
studiu mai ales pentru istoria dreptului, astfel încât nu vom insista pentrucaracterizarea lor. Din punct de vedere al
apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică,a fost realizată o clasificare a dreptului pe mari sisteme sau
familii de drept, în prezent fiindidentificate :- familia sau sistemul juridic de tradiţie romanică – rezultat al receptării
dreptuluiroman în Europa, şi care se clasifică în sisteme care cunosc o mai puternică influenţăfranceză, sistemul
germano- elveţiano- italian şi sistemul ţărilor nordice: - familia sau sistemul de anglo- saxon (common law) – Marea
Britanie, SUA,Australia, Canada (fără Quebec); - sistemul bazat pe dreptul religios, tradiţional, destul de răspândit
în statelemusulmane; - sistemul dualist- format din dreptul ebraic,hindus, chinez tradiţional, japonez, careîmbină
sistemul de norme tradiţionale cu cele moderne scrise. Familia juridică de tradiţie romanică s-a format în Europa
în baza studieriidreptului roman la universităţile italiene, franceze si germane, realizându-se o sinteză adreptului
roman cu preceptele creştine morale ale dreptului canonic. S-a construit astfel, pecale doctrinară, un proiect de drept
uniform, o ştiinţă juridică pentru multe ţări europene - aşanumita preluare şi adaptare a dreptului roman.
Acest patrimoniu juridic a fost ulteriorcodificat, adaptat nevoilor şi evoluţiei societăţii. În cadrul său, se identifică:
• sistemele de inspiraţie franceză (Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia), având ca modelCodul civil napoleonian din
1804, în care există Coduri comerciale, care concep dreptulcomercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept
aplicabil unor categorii de acte –actele de comerţ, indiferent de profesia părţilor (concepţia obiectivă a dreptului
comercial)9; • sistemul germano-elveţiano-italian, care are la bază Codul civil german din 1900, pe celelveţian din
1907 şi pe cel italian din 1942; • sistemele juridice din ţările nordice, care sunt de tradiţie romanistă, dar cu
puterniceinfluenţe de common-law. Caracteristicile de bază ale acestei familii de drept sunt: existenţa
dreptului scris,sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului, divizarea lui în public si privat, precum şidivizarea lui în
ramuri de drept. Comun pentru dreptul tuturor ţărilor din familia juridică detradiţie romanistă este caracterul lui
codificat, fondul de noţiuni comune, un sistem mai multsau mai puţin comun al principiilor juridice. În toate aceste ţări
există Constituţii scrise, alecăror norme au o autoritate juridică superioară, care este susţinută şi de
stabilirea înmajoritatea ţărilor a unui control judiciar al constituţionalităţii legilor ordinare. Constituţiadelimitează
competenţa diferitelor organe de stat în procesul elaborării dreptului şi determinăierarhia izvoarelor dreptului. În
majoritatea ţărilor continentale acţionează coduri civile,penale, procesual-civile, procesual-penale etc., iar
sistemul legislaţiei curente este deasemenea destul de ramificat, legile reglementând sfere distincte ale vieţii
sociale. Printreizvoarele dreptului romano-germanic este semnificativ rolul actelor normative subordonatelegilor:
regulamente, decrete etc. În ţările de tradiţie romanistă este cunoscuta divizareadreptului în public şi privat.
Apartenenţa dreptului diferitor ţări europene la familia juridică romano-germanică nuexclude anumite deosebiri între
sistemele juridice naţionale; fiecare stat are un drept naţional,care îi este propriu 10. În ceea ce priveşte familia juridică
de common-law, trăsăturile sale11 sunt diferite decele ale familiei de drept romano-germanic . Un autor12 şi-a exprimat
în acest sens opinia căacele caracteristici ale temperamentului englez care au făcut posibilă crearea sistemului
decommon law pot fi sintetizate în următoarele categorii: tradiţionalismul; pragmatismul; artacompromisului; respectul
legii. Spre deosebire de ţările romano-germanice, unde izvorul de bază al dreptului este legea,în ţările familiei juridice
anglo-saxone izvor de bază al dreptului este norma formulată dejudecători şi exprimată în precedente judiciare.
Regulile de common-law, mai puţin abstractedecât cele ale familiei de drept romano-germanice, vizează cazuri de
speţă, iar nu reguligenerale, care se pot aplica în orice situaţie. Aceasta însă nu înseamnă că nu există şi un
dreptstatutar, creat de un corp legislativ, astfel încât dreptul anglo-saxon are o triplă structură: reptul comun bazat pe
precedent, izvor de bază - common-law; dreptul de echitate – carecompletează şi corectează izvorul de bază -
equity; dreptul statutar - dreptul scris de origineparlamentară – statutary- law. Common-law cuprinde, stricto sensu, un
set de reguli de drept stabilite prin precedentejudecătoreşti. Hotărârile judecătoreşti nu au un efect limitat numai la
părţile dintre-un litigiuconcret, ci ele leagă şi instanţa care le-a pronunţat, precum şi instanţele inferioare, acesteafiind
obligate ca, în speţe similare, să pronunţe aceeaşi soluţie. Equity constituie o ramură a dreptului substanţial englez,
formată din reguli de dreptpronunţate de curţi speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze (prin două legii din
1873şi 1875), pentru completarea lacunelor dreptului comun. În cazul unei contradicţii întreregulile de
common-law şi cele de equity, se dă prioritate acestora din urmă. Statutary law cuprinde regulile de drept create prin
legi, dar şi acestea se interpreteazăprin prisma hotărârilor judectăreşti pronunţate în aplicarea lor.Dreptul englez se
caracterizează şi în prezent ca un drept judiciar, elaborat de cătrejudecători în procesul examinării cazurilor
individuale. În cadrul său, nu se realizeazădivizarea dreptului în public şi privat, aceasta fiind înlocuită cu
divizarea în drept comun şidrept de echitate. Ramurile dreptului englez nu sunt atât de bine delimitate ca în sistemele
dedrept continentale, fapt determinat de doi factori: faptul că judecătoriile au o jurisdicţiecomună - de drept public şi
privat, respectiv faptul că dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pecalea practicii judiciare şi a reformelor legislative. În
Anglia nu exista coduri de tip european,iar doctrina engleză nu tratează problema diviziunilor structurale ale dreptului,
preferând maimult rezultatul decât argumentările teoretice. Sub aspectul conceptelor utilizate, există, deasemenea,
diferenţe între familia juridică de common law şi cea de drept romanic. În familiajuridică de common-law se
deosebesc: grupurile de drept englez şi dreptul SUA.• În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord,
Canada, Noua Zeelandă,insulele britanice: Insula Man, Guernsey, Jersey, Commonwealth-ul britanic de naţiuni
(adicăRegatul Unit plus dominioanele - foste colonii britanice din care unele şi-au
câştigatindependenţa şi, prin urmare sunt, potrivit declaraţiei Balfour din 1926, comunităţi autonome,egale în statut,
nesubordonate una celeilalte în ceea ce priveşte politica lor internă, în mod liber asociate ca membre ale Comunităţii
britanice de naţiuni şi “unite prin fidelitatea comunăfaţă de Coroana britanică”13. ) • În ceea ce priveşte dreptul Statelor
Unite ale Americii, având drept sursă dreptulenglez, acesta are o structură asemănătoare cu structura common law.
Există însă şi deosebiriconsiderabile, una din acestea fiind determinată de structura federala a SUA. Posibilităţilemari
ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca, în sistemul juridic al SUA,legislaţia să aibă o pondere
mare şi să fie mai importantă decât dreptul statutar în Anglia.Aceasta se datorează în primul rând existenţei
constituţiilor scrise, şi în plus competenţeilegislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
După cum s-a subliniat însă în mod constant în literatura juridică în materie14, urmarenumeroaselor contacte dintre
cele două mari familii de drept, acestea, deşi structural diferite,tind să se apropie din ce în ce mai mult. Common-Law-
ul cunoaşte o extindere a dreptuluiscris, statutar, în timp ce în dreptul de tradiţie romanistă, jurisprudenţa capătă un
rol din ce înce mai important - un exemplu în acest sens îl constituie ţările care au Curte Constituţională,în care
dreptul constituţional devine din ce în ce mai mult un drept jurisprudenţial.15 În plus, înstatele foste colonii (multe dintre
acestea prezentând interes din perspective temei lucrării), sepoate nota tendinţa de suprapunere a două sisteme
juridice, rezultând un sistem hibrid.Dreptul musulman sau islamic constituie al treilea mare sistem juridic
mondial,importanţa sa nefiind dată numai de aria foarte mare de răspândire ci şi de trăsăturile salespecifice, care îl
deosebesc de sistemele de drept anterior analizate. În ceea ce priveşte sistemele dualiste, acestea îmbină sistemul
de norme tradiţionalecu cele moderne scrise. Astfel, de exemplu, dreptul indian actual se prezintă ca o alcătuire
inobiceiuri ce datează din timpuri imemoriale şi care îşi trag autoritatea din religia hindusă,integrate în norme
scrise, alături de o practică judiciară caracterizată de principiulprecedentului, care obligă, similar sistemului
anglo-saxon.162.Dreptul Uniunii Europene Un loc distinct în ansamblul general al subsecţiunii consacrate tipologiei
dreptuluitrebuie acordat dreptului european, creat urmare integrării europene. Tratarea sa distinctă se justifică prin
caracterul autonom al sistemului juridic al UniuniiEuropene, care decurge din propriile sale surse juridice,
desprinzându-se atât de dreptulinternaţional general cât şi de sistemul de drept al statelor membre. S-a remarcat17 că
acestdrept manifestă tendinţa de a se construi şi defini ca un sistem normativ clasic, structuratierarhic după criteriul
forţei juridice a actelor sale, având la bază un corp de normeconsiderate fundamentale (tratatele
constitutive) pe care se sprijină toată construcţianormativă subsecventă. Această construcţie juridică
vizează o tipologie nouă18, a cărei structură poate fiasemuită fie unei ordini de tip federal, fie uneia de tip
confederal, şi are la bază o voinţăautonomă care comandă procesul decizional juridic, voinţă care nu este o sumă
aritmetică avoinţelor individuale ale statelor. Aşa cum s-a arătat19, Uniunea Europeană îmbină, într-odialectică
specifică, supranaţionalul cu naţionalul, în cadrul unei ordini cu determinaţiicalitative noi. Această
autonomie a ordinii juridice comunitare nu exclude colaborarea cusistemele juridice naţionale, cooperare care este nu
numai utilă, dar şi necesară şi care seexprima, în principal, printr-o participare a autorităţilor statelor
membre ale Uniunii lapunerea în aplicare a dreptului comunitar, drept care constituie un instrument de
interescomun pentru toate popoarele si statele Comunităţilor. CAPITOLUL II.Rolul şi funcţiile dreptului
Secțiunea 1 Rolul dreptului Orice activitate socială îşi are un drept corespunzător, dreptul fiind implicat înfiecare act
al vieţii noastre de toate zilele. „Activitatea noastră întreagă, până la gesturile cele. mai neînsemnate pe care le
facem, se scurge în cadrul unui complex extraordinar deprescripţii juridice.”20Dreptul impune un sistem de
drepturi şi obligaţii, asigură legitimitatea relaţiilor şiacţiunilor umane şi construieşte modele ideale de conduită,
formate din reguli obligatorii, şiinterzice faptele care contravin prescripţiilor legale, realizând ordinea socială. S-a
arătat21 înacest sens că dreptul apare ca fiind cel mai specializat şi organizat organism de control social,control care
presupune interacţiunea a trei elemente fundamentale: un element ideal îndomeniul valorilor, un element
de putere, de influenţă, şi un element de organizare şiplanificare socială. În acelaşi timp, dreptul are un rol deosebit
şi în reglementarea relaţiiloreconomice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, contribuind la favorizarea progresului social şi
lastabilirea unor condiţii mai bune de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari.22Secțiunea 2. Funcţiile dreptului Funcţiile
dreptului pot fi definite ca fiind direcţiile fundamentale ale acţiuniimecanismului juridic, la îndeplinirea
cărora participă întregul sistem de drept – ramuri,instituţii, norme, precum şi instanţele sociale special
abilitate cu atribuţii în domeniuldreptului. Altfel spus, prin funcţie a dreptului se înţelege cum sunt valorificate
atributeledreptului în vederea menţinerii ordinii, echilibrului şi păcii sociale.Principalele funcţii ale dreptului sunt
următoarele: a) Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politiceAceastă funcţie se
referă la faptul că dreptul asigură cadrul de funcţionare legală a întreguluisistem de organizare socială, a tuturor
puterilor publice şi instituţiile fundamentale alestatului; dreptul are în vedere domeniul organizării sociale în
ansamblul său, ca o funcţie asistemului social global. Prin intermediul normelor juridice, a dreptului, sunt
create şiorganizate autorităţile şi instituţiile publice fundamentale ale statului, în funcţie de nevoilespecifice ale
societăţii la un moment dat, iar legile, ca acte de conducere socială, dau expresienevoilor reale ale societăţii,
stabilesc modul în care se exercită guvernarea şi orienteazăraporturile sociale în direcţia care concordă cu voinţa şi
interesele societăţii. b) Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale alesocietăţiiAceasta
presupune stabilirea valorilor de apărat şi a consecinţelor faptelor prin care seaduce atingere acestor valori. Prin
valori esenţiale ale societăţii înţelegem suveranitatea şiindependenţa naţională, unitatea statului, pluralismul politic,
fără de care nu ar putea existadrepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum sunt acestea recunoscute
dediverse documente internaţionale. Prin ocrotirea acestor valori, dreptul apare ca un factorimplicat în procesul
dezvoltării sociale iar ca instrument al controlului social, previnedezorganizarea, asigură coeziunea
interioară a colectivităţilor, stabilind, practic, cadrulgeneral de desfăşurare a proceselor sociale şi de
sancţionare a conduitelor deviante. c) Funcţia de conducere a societăţiiActul normativ juridic este, în esenţă, un act
de conducere socială. Statul, cu ajutoruldreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate o anumită competenţă, pentru ca
fiecare structurăde putere să ştie ce are de realizat, şi aceste instituţii, împreună, să colaboreze la îndeplinirearolului
statului de instituţie fundamentală a societăţii. Dreptul constituie o tentativă deregularizare a raporturilor
intra şi intersociale, el aspiră să stabilească în multitudinea deinterese, adesea contradictorii, o armonie, în virtutea
ideii de valoare. d) Funcţia normativăAceasta este o funcţie de sinteză, care le implică pe toate celelalte, şi exprimă
poziţiaspecifică a dreptului în viaţa socială, calitatea sa de a fi un mijloc eficace de organizare şiconducere socială.
Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul, prin ansamblulşi instituţiilor sale, este un factor de
programare a libertăţii de acţiune a omului.În lucrările de sociologie juridică, s-a ajuns la concluzia că dreptul
îndeplineşte şifuncţii care au un impact deosebit asupra comportamentului uman: funcţia educativă, funcţiapreventivă,
funcţia corectivă. e) Funcţia educativă priveşte însuşirea de normelor juridice de către destinatariiacestora. Astfel,
în viaţa de zi cu zi, oamenii manifestă interes pentru cunoaştereareglementărilor existente; când
intenţionează să încheie un act, un contract, să intre între-unraport juridic, studiază textele actelor normative pentru a
vedea ce este permis şi ce esteinterzis ; în acest fel cunosc legea şi raţiunile acesteia. f) Funcţia preventivă
vizează faptul că, prin simpla incriminare a faptelorpericuloase pentru societate, dreptul previne, opreşte,
prin avertismentul pe care normele saleîl conţin tendinţele de încălcare a acestora. g) Funcţia corectivă se referă la
faptul că prin sancţiunea aplicată în cazul încălcăriiunei norme nu se reaşizează doar pedepsirea celui vinovat, ci şi
corectarea comportamentuluiacestuia, pentru a-l determina ca pe viitor să nu mai comită astfel de fapte.CAPITOLUL
III Dreptul și statul Secţiunea I Noţiunea de Stat Dreptul a apărut din necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de
comportamentsocial obligatorii şi constituie instrumentul la îndemâna statului pentru apărarea valorilorsociale pe care
societatea le identifică la un moment dat. Aşa fiind, dinamica dreptului estelegată de cea a statului şi a societăţii în
general. Apariţia unor modificări în societate puneproblema dacă se impune intervenţia statului – prin organele sale
specializate în crearea şiaplicarea legilor, pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale. Fără existenţa
acestuiordonator comportamental, societatea ar fi în pericol, de aceea importanţa dreptului nu poatefi pusă la
îndoială. Dreptul este aşadar organic legat de stat - nu se poate vorbi în termeni juridici despredrept anterior apariţiei
statului. Putem vorbi despre obiceiuri, datini, cutume dar nu de drept.Hegel arăta în acest sens că adevărata istorie
începe abia o dată cu apariţia statului şi adreptului , care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor.
Există chiarautori23care identifică dreptul cu statul, acestea alcătuind un tot – “identificarea statului cudreptul, faptul de
a se recunoaşte că statul este un sistem juridic, este condiţia necesară a uneiştiinţe a dreptului. Încercarea de a
legitima un stat ca <stat de drept> este în realitate perfectinadecvată, pentru simplul motiv că orice stat trebuie să fie
cu necesitate un stat de drept.”Având în vedere importanţa constituirii statului, în cadrul evoluţiei generale
adreptului, este important să se determine ce este statul, cum a apărut, ce înseamnă putere destat şi cine o exercită,
care sunt instituţiile statului. Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apariţia sa a fost determinată
deschimbările petrecute în orânduirea comunei primitive, schimbări care au determinat cavechile forme
de organizare (ginta, tribul), să nu mai fie suficiente, impunându-se o formănouă, cea politico- statală. În cadrul
acestei organizări, desfăşurarea relaţiilor sociale se află laadăpostul unei forţe speciale de constrângere, deţinută de
stat şi utilizată împotriva celor care ise opun. Este vorba aşadar de o diferenţiere între guvernaţi şi guvernanţi,
considerată adeseadrept esenţa ideii de stat. Un autor24 arăta în acest sens că “o societate chiar dacă s-ar
compunenumai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande înacelaşi timp”.În
lucrarea sa “Instituţii şi proceduri constituţionale”25, Ion Deleanu realizează odefinire a statului din mai multe
perspective. Astfel, din perspectivă sociologică, statulsemnifică, în opinia autorului citat, dimensiunea specifică
şi esenţială a societăţii politice,societate care a rezultat din fixarea, pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi
umanerelativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guzvernată de o putereinstituţionalizată,având capcitatea
şi mijloacele de a exprima şi dea realiza voinţa unei părţi din colectivitate cavoinţă generală. Din perspectivă juridică,
statul este o persoană morală, o entitate juridicădistinctă, stabilă şi permanentă, detaşată de persoanele fizice care, în
calitatea lor de agenţi aiputerii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. În sfârşit, în
sensrestrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare, desemnând aparatulde direcţionare a
societăţii politice.Secţiunea 2 Elementele statului Din definiţiile mai sus prezentate rezultă că, în senţă, statul există
prin reunirea a treielemente: un element material – teritoriul, un elementul personal - populaţia sau naţiunea şiun
elementul formal-instituţional – suveranitatea, autoritatea politică exclusivă.a) Elementul material se referă la teritoriu,
“permite statului să aibă consistenţă”26 şicuprinde solul, subsolul, spaţiul atmosferic aferent şi o porţiune din apele
înconjurătoare,delimitat prin hotare naturale sau convenţionale. Solul reprezintă uscatul aflat sub suveranitatea
statului, indiferent de locul unde estesituat din punct de vedere geografic. Spaţiul acvatic este alcătuit din apele
râurilor, lacurilor şicanalelor, apele porturilor, radelor, porţiunea maritimă care se întinde de-a lungul ţărmurilorşicare
poartă denumirea de mare teritorială, sau ape teritoriale. Spaţiul aerian reprezintăcoloana de aer de deasupra
teritoriului terestru şi a celui acvativ. Pe acest cuprins se exercită puterea supremă a statului, în sensul că pe acest
teritoriuputerea lui nu se subordonează nici unei alte puteri, rezolvându-şi problemele fără nici oimixtiune, respectând
în acelaşi timp suveranitatea altor state.b) Elementul personal se referă la populaţie, care se compune
dintr-o masăînrădăcinată în spaţiul ei cultural, cu tradiţile şi limba ei, precum şi din diferite grupuristabilite ulterior în
acest spaţiu, numite minorităţi naţionale, împreună cu care formeazăcomunitatea. Unii autori27 subliniază faptul că
termenul de populaţie nu este riguros definit,putând fi o sursă de ambiguităţi, arătând că ceea ceea ce-i asigură
statului distinctibilitate şipermanenţă este Naţiunea, văzută ca realitate complexă şi produs al unui îndelungat
procesistoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de facturăpsihică, de viaţă,
de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoiric şi voinţa de a fiîmpreună a celor care au dăinuit pe un anumit
teritoriu.Elementul de legătură între indivizii care alcătuiesc populaţia unui stat şi statulrespectiv este cetăţenia,
populaţia fiind alcătuită astfel din cetăţeni, cărora statul le protejeazădrepturile şi obligaţiile. c) Elementul formal-
instituţional se referă la puterea de stat, definită ca formă deautoritate socială pe care un individ sau un grup de
indivizi o are asupra altora pentrurealizarea unui scop comun, asumat de membrii comunităţii sau impus acestora de
către ceicare exercită puterea. Secţiunea 3. Puterea de stat 1. Caracteristici Trăsăturile puterii de stat, care-i conferă
specificul în raport de alte tipuri de putere,sunt următoarele:- este o putere politică; - este o putere de comandă – în
sensul că instituie dispoziţii obligatorii iar metoda sa este deconstrângere, în sensul că aducerea la îndeplinire a
dispoziţiilor normative se realizează cuajutorul forţei coercitive, realizată de organe special abilitate; - are vocaţia
generalităţii – este aplicabilă în societatea respectivă tuturor activităţilor dindomeniile vieţii , stabilindu-le limitele; -
este suverană – această trăsătură desemnând caracterul puterii de stat de a fi supremă înteritoriul statului, adică de a
nu cunoaşte nici o putere deasupra sa (suveranitatea internă) şi dea fi independentă în exterior, în raport cu alte state
(suveranitatea externă). Latura internă a suveranităţii statului priveşte aşadar puterea sa de comandă în interiorşi se
concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu şi în urmărirea lorîn practica socială- adică
realizarea ordinii de drept.Latura externă priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturilesale cu
celelalte state; îndeobşte, această latură este numită şi independenţa puterii sauneatârnarea acesteia. În
baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale,fără nici un amestec din exterior, cu respectarea
drepturilor suverane ale celorlalte state şi înconsiderarea principiilor şi a normelor general admise în dreptul
internaţional.Suveranitatea puteriinu se confundă cu arbitrariul sau cu despotismul, deoarece ea nueste absolută sau
discreţionară. Suveranitatea este limitată sau relativă, exercitarea puteriisuveraneexclusive trebuind să respecte două
comandamente: - toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie concordanţăcu nevoile
şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor,recunoscute şi consacrate prin
Constituţie, legi interne şi norme internaţionale; respectarea normelor de drept internaţional, atât pe timp de pace, cât
şi de război,aceasta întrucât statele trebuie să coexiste, nu pot exista izolat unul de celălalt.2. Exercitarea puterii de
stat . Separaţia puterilor în statÎn statele democratice, puterea emană de la popor şi aparţine acestuia;
exercitareaputerii este încredinţată statului, iar în planul activităţii statale are loc o divizare, oseparare aputerilor.
Separaţia puterilor se realizează în scopul echilibrării lor, pentru a împiedica abuzulde putere.Ideea acestei separaţii
este dezbătută încă din antichitate, din operele lui Aristotel. Înforma sa cunoscută şi astăzi, teoria separaţiei puterilor
a fost consacrată de Montesquieu, înlucrarea “Despre spiritul legilor”. Potrivit concepţiei sale, care îşi păstrează
actualitatea, înstat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre acestea fiindîncredinţate
unor organe distincte.Nu este vorba de o separaţie în sens de ruptură, ci de o organizare a puterii
statuluicorespunzător funcţiilor sale principale:- funcţia legiuitoare - care reprezintă manifestarea directă a
suveranităţii poporului şi secaracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, a
cărorîncălcare este sancţionată prin aplicarea unei forţe de coerciţie;- funcţia executivă (administrativă) - are ca
obiect organizarea aplicării şi aplicarea înconcret a legilor şi a altor acte normative şi cu caracter individual adoptate
sau emise înexecutarea legilor ; - funcţia jurisdicţională – priveşte aplicarea legii în litigiile concrete care apar în
societateîntre indivizi. Fără această separaţie nu poate exista democraţie întrucât, cele trei funcţii ale statuluifiind
concentrate în mâna aceloraşi persoane, acestea ar avea putere discreţionară. “Atuncicând în mâinile aceleiaşi
persoane, sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întruniteputerea legiuitoare şi puteea executivă, nu există
libertate, deoarece se pot naşte temeri căacelaşi monarh sau sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe
care să le aplice înmod tiranic. Nu exită de asemenea libertate dacă puterea judecătorească nu este separată
deputerea legiuitoare şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, putereaasupra vieţii şi libertăţii
cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă arfi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar avea
forţa unui opresor. Totul ar fi pierdutdacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie ai nobilimii, fie ai poporului, ar
exercitaaceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şipe cea de a
judeca infracţiunile şi litigiile dintre particulari.”Separaţia trebuie să fie însă clar reglementată prin lege, prin
stabilirea unorcompetenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte, ceea ce se, în general, se realizează princonstituţiile
statelor. Unele state practică regimuri mai rigide în ceea ce priveşte separaţiaputerilor în stat, cum ar fi de exemplu
SUA, altele, mai suple, cum ar fi Franţa sau Anglia.Constituţia României consacră principiul separaţiei puterilor în stat
încă din primularticol, în alin.(4), după cum urmează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţieişi
echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească- în cadruldemocraţiei
constituţionale.” Aşa cum se poate constata studiind Constituţia, este vorba de oseparaţie suplă a puterilor în stat,
cele trei puteri colaborând şi controlându-se reciproc.

INTRODUCEREDreptul este o totalitate, un ansamblu de norme juridice, un sistem al cărui element de bază
îl constituie norma juridică. Normele juridice, deși reprezintă o diversitate prin conținutul și forma lor, se constituie ca
elemente ale unui ansamblu organizat, care este sistemul dreptului. Aceste elemente se comportă ca părți în raport
cu întregul, deci cu sistemul, dar și ca subsisteme în raport cu propria lor structură. Elementele constitutive ale
fiecărei norme juridice și interacțiunea dintre ele imprimă acestora atributele de sistem, respectiv de subsisteme
ale ansamblului. La rândul lor, unele dintre normele juridice alcătuiesc subsisteme de un grad superior, ce converg
spre asamblarea sistemului de drept. Asemenea subsisteme sunt instituțiile juridice și ramurile de dreptCAPITOLUL I
Norma juridicăSecţiunea 1. Sistemul normativ social Conduita omului în societate este orientată de un adevărat
sistem de reguli, sau norme sociale, influenţate de nevoile, cerinţele pe carele impune viaţa în colectivitate, relaţiile
dintre oameni.Sistemul normelor sociale este alcătuit, în principal din: normele etice, normele obişnuielnice,
normele tehnice, normele religioase şi normele juridice. Din punctul de vedere al prezentului curs, interesează
desigur normele juridice, însă înainte de a proceda la studierea lor se cuvine se arătăm că acestea se află într-o
strânsă corelaţie cu celelalte norme la care am făcut referire. Cât priveşte relaţia normă juridică –normă etică,
respectiv normă obişnuielnică,aceasta este evidentă mai ales dacă abordăm dreptul din perspectivă istorică. Aşa cum
s-a arătat înpartea introductivă a cursului, dreptul s-a desprins treptat din morală şi obiceiuri. Un autor1sublinia în
acest sens că moralaa servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială. Cât priveşte valoarea obiceiului, ca normă
socială, în raport de norma juridică, redăm spusele profesorului D.Gusti2care arăta că în mod general, trei subiecte
sunt producătoare de legislaţii: individul, statul şi societatea. Individul îşi creează o legislaţie a lui proprie prin aşa-zisa
obişnuinţă, statul prin sistemul cunoscut de reglementări iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislaţia proprie
pe care societatea şi-o dă ei însăşi ca să trăiască şi să se dezvolte.Totastfel religia, având un rol activ în
reglementarea relaţiilor sociale, a contribuit de-a lungul istoriei, şi chiar şi în prezent, prin influenţa sa educativă, la
respectarea dreptului.Normele tehnice sunt reguli de urmat în procesul de producţie şi au o indiscutabilă însemnătate
în organizarea şi desfăşurarea eficientă a activităţilor economice iar progresele înregistrate în domeniul tehnologica u
condus la multiplicarea acestui tip de norme, multe dintre ele devenind obiect de reglementare juridică şi
devenind astfel norme juridice. Problema existenţei normelor tehnice se pune şi în cadrul analizei sistemului
dreptului, în sensul că în cadrul diverselor componente ale acestuia există reguli cu caracter pronunţat tehnic. Astfel
sunt, de exemplu, normele care se referă la iniţierea actului normativ, adoptarea sa, structura acestuia. Tot astfel sunt
normele care reglementează procedura în faţa instanţelor de judecată, începând de la sesizarea acesteia,
dezbaterile, probatoriul pronunţarea hotărârilor judecătoreşti şi regulile de exercitare a căilor de atac. Secţiunea 2.
Norma juridică-noțiuneNormele juridice constituie unitatea de bază structurală a sistemului dreptului. Dreptul nu poate
fi disociat de normele juridice, întrucât el se realizează prin aceste norme. Normele juridice sunt, în principal, reguli
de conduită; acestea sunt create de stat şi au caracter obligatoriu,fapt ce creează premisele intervenţiei la nevoie a
forţei de statpentru a se asigura respectarea lor. Aşadar, norma juridică se distinge de alte reguli de conduită socială
prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin proceduri speciale.
Aceste sancţiuni sunt aplicate în numele comunităţii de către un individ/ autoritate împuternicită în acest sens de
comunitate. Tocmai această garanţie asigurănormelor juridice o poziţie dominantă, un statut deosebit, de
autoritate în întregul sistem normativ social. Aşadar, unul dintre aspectele care distinge norma juridică de orice alt
tip de normă socială este acela că acest tip de normă este creatăde stat–adică de o una dintre autorităţile şi
instituţiile care intră în structura statului. Alături de instituţiile statului, pot fi creatoare de norme alte instituţii sau
organizaţii internaţionale,normele emise de acestea fiind aplicabile în dreptul intern ca urmare a manifestării de voinţă
a statului român în acest sens. De exemplu, art.11 din Constituţie stabileşte că tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern, precum şi faptul că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.” După
această scurtă introducere, putem conchide că norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală,
impersonală, obligatorie, instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se realizează voluntar, prin
conştiinţa juridică a oamenilor, iar la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a statului.Secţiunea 2
Structura normei juridicePrin structură a normei juridice, se desemnează :1. structura internă (logico-juridică)2.
structura externă ( tehnico-legislativă)1. Structura internăse referă la elementele intrinseci, de logică, ce compun
norma. Sub acest aspect, norma juridică este alcătuită din 3 elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.a) Ipotezaeste acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau
faptele cărora li se aplică dispoziţiile normei juridice. b) Dispoziţia este partea cea mai importantă aa structurii
logico-juridice a normeijuridice, stabilind conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie
săo îndeplinească , care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se manifeste sub incidenţa
normei juridice date.c)Sancţiunea constituieacea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele nerespectării
conduitei prescrise de normă. Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar cuprinsul normei juridiceare rolul de a asigura
legalitatea tragerii la răspundere.În mod evident, sancţiunea nu intervine de la sine, din împrejurarea că norma a fost
încălcată, ci aceasta se aplică de către autorităţile statului care pot fi sesizate -instanţele judecătoreşti sau se pot
sesiza din oficiu –poliţistul, primarul etc. 2. Structura externă, sau tehnico-legislativăvizează structura exterioară a
normei, adică forma pe care aceasta trebuie să o îmbrace: articole, paragrafe, alineate. Structura tehnico-legislativă
nu se suprapune cu structura logică, astfel încât, în unele cazuri, articolele nu coincid cu norma juridică sau alteori,
într-un articol sunt cuprinse mai multe norme. Aceasta este corelată cu cerinţele de celeritate pe care le reclamă
elaborarea legislativă dintr-un stat, precum şi cu principiile generale de tehnicăjuridică.CAPITOLUL II. Instituțiile
juridice și ramurile de dreptInstituțiile juridice –cuprindtotalitatea normelor juridice care reglementează o grupă unitară
de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel, normele juridice care
reglementează raporturile sociale de proprietate, de căsătorie, de cetățenie, formează, împreună, instituțiile
juridice cu același nume: proprietate, căsătorie, cetățenie. Ramurile de drept-reprezintă o grupare mai mare de
norme juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi
prin unitatea de metodă folosită în reglementarea acelor relații sociale.Se consideră că la baza grupăriinormelor
juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii:-criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice
considerat a fi criteriu principal obiectiv; -criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul
subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului; -criteriul principiilor comune care stau la baza disttincției normelor şi
instituţiilor juridice ce formează ramuri de drept.Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele
există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă.Examinând sistemul dreptului, se constată că acesta are
următoarele caracteristici: -este un sistem deschis–o categorie dinamică prin excelență, aflându-se într-un process
de continuă devenire, nu numai ca reflectare a transformărilor calitative intervenite în ansamblul relațiilor sociale, dar
și ca factor dinamizator în dezvoltarea acestor relații; -se caracterizează prin prezența unor legături specifice ce se
stabilesc între întreg și elementele sale.Structura sistemului de drept apare ca totalitate complexă și unitară de
interacțiuni între ramurile de drept, dar și între acestea și întreg; -în interiorul sistemului dreptului există o ordine
ierarhică a subsistemelor sale, adică a ramurilor de drept. Astfel, dreptul constituțional, ca ramură a sistemului
dreptului, este o ramură structurantă față de toate celelalte, pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri
este chiar legea fundamentală, care se află în vârful piramidei tuturor actelor normative; -este un sistem organizabil;
neavând mecanism propriu de autoreglare, sistemul dreptului nu se poate autoorganiza. El este însă reglat din
afara sa, prin activitatea normativă desfășurată de către autoritățile publice și, cu precădere, de autoritatea
legiuitoare.CAPITOLUL III Diviziunea dreptului în drept public şi drept privatAnalizând evoluţia istorică a sistemului
dreptului se constată că acesta a avut o anumită structură în cadrul fiecărui tip de stat, structură determinată de
forma de proprietate dominantă şi influenţată de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.Prima încercare de
diviziune a dreptului, care reprezintă şi summa divisioa acestuia, îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui
Ulpian, care a împărţit dreptul, după interesulocrotit, astfel:-Jus publicum(dreptul public) -dreptul care are ca scop
satisfacerea nevoilor statului;-Jus privatum(dreptul privat) -dreptul care priveşte interesul particularilor. Gruparea
dreptului în drept public şi privat pe baza criteriului interesului ocrotit, nu are rigoare juridică, fapt ce a determinat
critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept, ducând la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ce
prezidează această diviziune a dreptului, sau chiar la abandonarea lor, în teoria juridică.În dreptul modern, când statul
acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a
apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea
unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că, rigiditatea distincţiei dintre dreptul public şi privat nu mai are
justificare.Se apreciază că utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat se justifică prin următoarele
considerente:-normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public;-pentru calitatea de subiect de
drept public nu este necesară neapărat dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la
învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de
exemplu, pentru încheierea unui contract civil);-în raporturile de drept public, unul dintre subiecte este statul sau o
autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;-în raporturile de drept privat, părţile se află pe
poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat);-regula
aplicabilă raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice
de drept privat este aceea a consensualismului;-în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită
obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor
participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.Împărţirea întregului sistem de drept în
drept public şi privat reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire
la această divizare, precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al
sistemului dreptului, continua perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului şi chiar apariţiade noi ramuri de drept (ca
de exemplu: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale etc.).Constituirea ramurilor de drept nu
este un proces încheiat, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de
apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.CAPITOLUL
IV. Dreptul constituțional ca ramură de dreptSecțiunea 1. Noțiune Dreptul constituţional-este ramura dreptului
public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării de stat,
structura şi modul de funcţionare a organelor statului, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în
raporturile lor cu statul. Sau, într-o altă exprimare, dreptul constituțional este acea ramură a dreptului formată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l
compun (norme de drept cuprinse de Constituţie şi legi constituţionale), dreptul constituţional este considerat ca
fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.Noțiunea de drept constituțional nu se confundă însă cu
aceea de Constituție, sfera dreptului constituțional fiind mai largă.Secțiunea 2Raportul juridic de drept
constituţionalSe impune de la început identificarea în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora
care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. Aceste relaţii sociale sunt acelea care apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.Puterea, determinată în conţinutul şi în organizarea sa de
anumiţi factori este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor. Se impun
decianumite reguli a căror menire este de a reglementa exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în
cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Întreagă această activitate de instaurare, menţinere şi
exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale, iar regulile de care vorbeam nu sunt altceva decât normele de drept
constituţional.■ Subiectele raporturilor de drept constituţionalCu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional
trebuie să subliniem de la început două trăsături specifice, şi anume că:-unul din subiecte este totdeauna fie
deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi-aceste subiecte acţionează în mod necesar
într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puteriiSubiectele raporturilor
juridice de drept constituțional pot fi: colective sau individuale. Subiecte colective:a) Poporul -referitor la popor, există
cel puţin trei opinii exprimate în literatura de specialitate. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de
drept. Unii autori admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi alţii care consideră că
poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
Împărtăşind opinia că poporul, este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi
găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile Constituţiei potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român,
care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Uniunea de
interese ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de
drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea
împuternicirilor sale conform voinţei poporului.b) Statul -el poate apărea ca subiect al raporturilor de drept
constituţional, fie direct (în raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia), fie reprezentat
prin organele sale.c) Organele statului (autorităţile) -acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituţional numai dacă participă la un raport juridic de drept constituțional. Ca și în cazul statului, nu toate
raporturile juridice în care intră autoritățile și instituțiile publice publice ale statului sunt raporturi de drept
constituțional. d) Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii -ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă
la guvernare, partidele politice şi alte organizaţii pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional.Subiecte
individualea) Cetăţenii –sunt persoanele care au cetățenia statului pe teritoriul căruia trăiesc. Pot apărea ca subiecte
ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice (raport direct-pentru
realizarea drepturilor lor fundamentale), ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat
(deputat, senator-subiecte ale unor raporturi de reprezentare) sau organizaţi pe circumscripţii electorale (cu
ocazia alegerilor).b) Străinii –sunt reprezentați de acele persoane care au cetățenia unui alt stat decât statul pe al
cărui teritoriu trăiesc. Pot intra în raporturi de drept constituțional, de exemplu: cu ocazia solicitării cetățeniei unui alt
stat, cu ocazia depunerii candidaturii pentru o funcție electivă la nivel local în cazul cetățenilor statelor membre ale
Uniunii Europene. c)Apatrizii –sunt persoane care nu au nicio cetățenie.Se consideră că şi apatrizii pot apărea ca
subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile care se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a
azilului politic etc.■ Conținutulraporturilor juridice de drept constituționalAcesta este dat de totalitatea drepturilor și a
obligațiilor prevăzute de normele juridice ale dreptului constituțional.■ Obiectul raportului juridic de drept
constituțional Obiectul raporturilor juridicede drept constituțional este reprezentat de conduita subiectelor
normelor juridice instituite și sancționate de către stat ce se referă la organizarea și funcționarea statului, la modul de
alegere, numire și formare a organelor statale, la modul de funcționare și de relaționare a diferitelor instituții ale
statului, precum și la modul de instituire și garantare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Secțiunea 3.
Specificul normelor de drept constituţionalSunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează
conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept
constituţional.Caracteristici specifice normelor juridice de drept constituţional:-dreptul constituţional are o întindere
normativă determinată de sfera relaţiilor pe care le reglementează;-normele constituţionale, pe lângă unele prevederi
care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc
bazele puterii, definesc unele instituţii.-în ceea ce priveşte structura logico-formală a normei de drept constituţional
putem preciza că în cazul normei constituţionale nu întotdeauna sancţiunea este evidentă, făţişă, dar ea există.
-sancţiunile din dreptul constituţional prezintă la rândul lor anumite caracteristici, astfel: sunt cazuri când pentru
mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune; sancţiunile din dreptul constituţional sunt sancţiuni
specifice ( ex: revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat etc.); pentru reglementările de
principiu, de largă generalitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept, cum ar fi:
dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.
 CAPITOLUL I . Noțiunea de izvor de dreptSecțiunea 1 DistincțiiNoțiunea de izvor, sursă a dreptului, este
susceptibilă de mai multe înțelesuri, dintre caredistingem, în principal, următoarele1: a)Sursele materiale ale
dreptuluiAcestea reprezintă ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare, de determinare adreptului:
social-politici, istorici, economici, materiali şi spirituali, inclusiv faptele, acţiunile,relaţiile interumane etc. În acest
înţeles generic, prin izvoare materiale se înţeleg fapteleomeneşti (acţiuni, inacţiuni, evenimente) de care
norma de drept leagă naşterea, modificareaşi stingerea unui raport juridic. Unii autori2 înțeleg, prin surse
materiale ale dreptului,autoritățile care sunt abilitate să creeze dreptul, în sensul de orice entitate care are
suficientăîndreptățire pentru a fi recunoscută ca fiind capabilă să creeze reguli generale și abstracte,obligatorii la
nivelul grupului și susceptibile de a fi sancționate prin intervenția statului.Altfelspus, sursele materiale ar reprezenta
”voința care stă la baza regulii”.b) Sursele formale ale dreptului Prin „izvor formal al dreptului” se înţelege
forma pe care o îmbracă norma juridicăelaborată de un anumit factor competent al puterii, respectiv, forma
în care este exprimatănorma juridică respectivă, în funcţie de mai mulţi factori, ca de exemplu: organul de stat careo
emite şi competenţa acestuia, domeniul pe care îl reglementează, ierarhia forţei juridice aactului normativ respectiv,
procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc.Diversitatea formelor pe care le îmbracă norma
de drept a fost şi este în funcţie şi deetapele istorice de evoluţie ale dreptului şi de sistemul juridic concret al
statului respectiv. Înprezent, în majoritatea sistemelor juridice contemporane, principalele izvoare ale
dreptuluiîmbracă forma legilor, decretelor, hotărârilor, ordonanţelor, ordinelor, deciziilor, dispoziţiilor.Sursele formale
ale dreptului, la rândul lor, cunosc clasificări după diverse criterii. Astfel, după izvorul material al normei, se distinge
între: - surse naționale (normele provenind de la autoritatea statală sau din obiceiulcomunităților stabilite
pe teritoriul statului), surse internaționale (tratate internaționale, normeprovenind de la organisme internaționale
dotate cu putere de reglementare sau cutumeinternaționale), surse străine (atașate ordinii juridice a altui stat);
- surse publice (emise de autoritatea publică) și autonome (care se fundamentează înautonomia și puterea de
reglementarea internă a unor entități private sau semi-publice)- norme emise unilateral de autoritatea
publică (actele normative) și normeconvenționale (tratate internaționale, convenții).După forma lor, izvoarele
formale ale dreptului se împart în : scrise (care pot fi directe– actele normative sau indirecte – jurisprudența) și
nescrise (cutumele).În funcție de ierarhia normelor distingem între izvoare principale, în sensul că potreglementa
orice materie (constituții, legii etc) sau subordonate (de punere în aplicare asurselor principale).
Secțiunea 2Izvoarele formale ale dreptului în sistemul dreptului românescAstfel cum arătam, izvoarele formale ale
dreptului sunt fie o creație a legiuitorului, fieau origine cutumiară, doctrinară, jurisprudențială. În dreptul românesc,
cel mai important izvor de drept, cunoscut sub denumireagenerală de ”lege”, este actul normativ. Actul
normativ este izvorul de drept creat de organeale autorității publice, învestite cu competențe normative, și
cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive
a statului.Actele normative se pot înfățișa în diverse forme, în funcție de autoritatea emitentă
șidomeniul de reglementare și împreună alcătuiesc un sistem, subordonat și întemeiat pe normade bază, care este
reprezentată de Constituție. Altfel spus, chiar dacă toate actele normative, indiferent de sursa lor, au
față deindivizi aceeași valoare, fiind în aceeași măsură obligatorii, în sistemul actelor normativeexistă o
ierarhie, care se stabilește prin raportarea normelor unele la altele. Această ierarhiepresupune trei tipuri de raporturi:
de validitate, de conformitate și de derogare, precum și douăaspecte fundamentale: între normele create în ordinea
internațională și cele create în ordineainternă și ierarhia normelor interne.3 Vom dezvolta aceste considerații
cu prilejul analizeiizvoarelor dreptului constituțional.Este, de asemenea, recunoscută calitatea de izvor de drept
pentru obicei sau cutumă.Obiceiul constituie rezultatul unei experiențe de viață a unei comunități,
repetării uneipractici, atât de înrădăcinată încât oamenii consideră că prin intermediul cutumei își exercităde fapt un
drept pozitiv, adică prevăzut de lege. Obiceiurile s-au constituit în mod spontanîntr-un proces evolutiv, de
durată şi au dobândit cu timpul, prin aplicarea lor repetată,autoritate şi forţă general obligatorie. Până la
apariţia statului „obiceiul” constituia principalaformă a normelor nescrise în temeiul cărora se desfăşurau viaţa şi
raporturile sociale. Apariţiastatului şi apoi a scrisului a determinat în timp ca o însemnată parte a normelor
din sferaobiceiului nejuridic să fie preluate şi consacrate de puterea de stat investindu-le cu forţa sa deconstrângere.
Prin aceasta o parte din normele „obiceiului nejuridic” devin „juridice” fiinddenumite prin termenul „cutumă”.
Aşadar, cutuma nu este altceva decât obiceiul consacratjuridic sau „obicei juridic”. Pentru a constitui izvor de drept,
obiceiul nu trebuie să contravinăordinii publice și bunelor moravuri. Constituția României face referire la obicei în
dispozițiileart.44 alin.(7) care stabilesc că ”dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilorprivind
protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlaltesarcini care, potrivit legii și
obiceiului, revin proprietarului.”Jurisprudența poate constitui izvor de drept al dreptului constituțional român,
șiavem în vedere jurisprudența Curții Constituționale, iar nu a instanțelor judecătorești. Astfel, potrivit art.142 alin.(1)
din Constituție, Curtea Constituţională ”este garantulsupremaţiei Constituţiei”, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea
nr.47/1992 privind organizareaşi funcţionarea Curţii Constituţionale4, este „unica autoritate de jurisdicţie
constituţională”.În exercitarea competenţelor prevăzute de Constituţie şi de legea sa de organizare
şifuncţionare, Curtea Constituţională realizează şi o activitate jurisdicţională, iar procedurileprin care se
realizează atribuţiile ce intră în competenţa sa au, în mare parte, judecătoreşti. Cât priveşte actele pe
care Curtea Constituțională a României lepoate pronunţa în exercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri
sau avize, în modcorespunzător atribuţiei concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizatede art.11
din Legea nr.47/1992. Potrivit art.147 alin.(4) din Constituţia României, „DeciziileCurţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării,deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”.Consacrareaconstituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei Curţi determină caele
să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spredeosebire de hotărârile instanţelor
judecătoreşti, care produc efecte inter parteslitigantes5.Față de cele arătate, chiar dacă și în privința actelor curții
constituționale se utilizeazăconceptul generic de ”jurisprudență” comun pentru desemnarea totalității
hotărârilorjudecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele, distincția care trebuie realizată cuprivire la
acestea privește valoarea lor de izvor, sursă a dreptului6. S-a afirmat7 în acest sens,cu referire la rolul
organismelor de jurisdicție constituțională și efectele actelor pe care lepronunță, că, prin jurisprudența lor,
”au determinat o reamenajare a pozițiilor tradiționaleocupate până la momentul apariției lor de ceilalți agenți din
câmpul juridic și politic. Înaceste condiții, legiuitorul nu mai deține monopolul formării voinței naționale.
Concepțiaclasică potrivit căreia legea este opera Parlamentului este astăzi depășită.”O menţiune merită făcută în
acest context în legătură cu deciziile pronunțate de ÎnaltaCurte de Casație și Justiție, în soluționarea recursurilor în
interesul legii, care ne situeazăoarecum într-o ipostază apropiată de „precedentul judiciar” sau de
jurisprudenţa clasică.Sublinierea ce trebuie însă reţinută în legătură cu aceste decizii constă în aceea
că princonţinutul lor ele nu adoptă soluţii de caz cu caracter obligatoriu pentru cauzele ulterioare deacelaşi fel, ci, au
rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalteinstanțe judecătorești (art.126 alin.3 din
Constituție) De aceea, ele nu constituie un izvor dedrept, în înţelesul propriu al acestuia. Doctrina, desemnând
analizele, investigațiile, interpretările pe care specialiștii le daufenomenului juridic, nu constituie izvor de
drept. Aceasta însă poate sta la baza elaborării denoi reglementări ( a se vedea Codul civil, Codul de procedură civilă,
care încorporează multedin creațiile doctrinare precedente). În cele ce urmează vom analiza actul normativ și
jurisprudența Curții Constituționaleca izvoare ale dreptului constituțional român, acordând un spațiu distinct aspectelor
de dreptinternațional, adică surselor de drept internaționale încorporate dreptului național în temeiuldispozițiilor
exprese ale Constituției României. CAPITOLUL II Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituționalSecțiunea
1Actul normativ/ Sistemul actelor normative1. Legea Potrivit dispozițiilor Legii nr.24/2000, actele normative se
elaborează în funcție deierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică îndreptățită să le adopte.
Așezate petrepte ierarhhice, în fruntea ierarhiei se află legile, urmate de ordonanțele
Guvernului,hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor, ordinele prefectului,
dispozițiilereprezentanților autorităților publice locale8. În cadrul izvoarelor dreptului românesc, legea ocupă locul de
vârf în ierarhia valorică.Avem în vedere înțelesul restrâns9 al noțiunii de lege, adică acela de izvor de drept cu
ceamai înaltă forţă juridică, actul juridic normativ ierarhic superior tuturor celorlalte normejuridice,
adoptat de organul legislativ suprem, Parlamentul. În funcție de importanţa relaţiilor pe care le reglementează, legile
se clasifică în: a) Constituţia şi/sau legile fundamentale;b) legi organice ; c) legi ordinare. În acest sens sunt
prevederile art.73 din Constituția României, potrivit căruia:”Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare.”Cele trei categorii de legi se deosebesc prin poziţia lor ierarhică, unele faţă de altele şide
modalitatea sau procedura lor de adoptare.Astfel, Constituţia sau legile fundamentale, implicit legile prin care se
modificăconstituţia, adică legile de revizuire a Constituţiei constituie categoria de legi „supreme”,cu forţa juridică
superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Obiectulprincipal de reglementare al acestora îl
constituie organizarea puterilor în stat, drepturile şilibertăţile fundamentale ale cetăţenilor, îndatoririle
fundamentale ale acestora, precum şiprincipiile juridico-politice care stau la baza exercitării puterii de
stat în societate. Legile organice ocupă, în sistemul român de drept, un loc intermediar între
legileconstituţionale şi cele ordinare. Aceasta datorită, în primul rând, obiectului lor care se referăla organizarea,
funcţionarea şi structura diferitelor organe ale statului sau la domenii specialeale vieţii sociale şi, în al doilea rând,
datorită procedurii speciale în care se adoptă (procedurădiferită de cea a adoptării legilor ordinare sau a celor
constituţionale - potrivit art. 73 dinConstituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
camere, în timpce legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
cameră).Aceste legi sunt considerate de puterea constituantă originară ca prelungiri ale dispozițiilorconstituționale,
trebuind prin urmare să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută.Art.73 din Constituţia României stabileşte
domeniile vieţii sociale ce se reglementeazăprin lege organică, după cum urmează: sistemul electoral;
organizarea şi funcţionareaAutorităţii Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice;statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi aleacestora;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi aConsiliului Suprem de Apărare
a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală aforţelor armate şi al stării de război;
regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
acordarea amnistiei sau a graţieriicolective; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;
organizarea şifuncţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a MinisteruluiPublic şi a
Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;organizarea generală a
învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, ateritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală; regimul general privindraporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială; statutul minorităţilornaţionale din România; regimul general al cultelor; celelalte domenii pentru
care înConstituţie se prevede adoptarea de legi organice ( de ex: prefectul, Avocatul
Poporului,Curtea Constituțională).Este de precizat că, în aceste materii, rezervate legii organice, Parlamentul nu
poateemite o lege de abilitarea a Guvernului de a emite ordonanțe. În acest sens sunt dispozițiileart.115 alin.(1) din
Constituția României. Guvernul poate interveni însă, în situațiiextraordinare, a căror reglementare nu poate fi
amânată, pe calea ordonanțelor de urgență, încondițiile art.115 alin.(4)-(6) din Constituție. Legile ordinare sunt toate
celelalte legi elaborate de Parlament, în alte domeniidecât cele rezervate legilor constituționale sau organice.
Domeniul legilor ordinare nu estecircumscris în Constituție, în cuprinsul său intrând orice relație social
(grup de relațiisociale), cu un anumit grad de generalitate și a căror importanță impun adoptarea unei legi.Potrivit
dispozițiilor art.73 din Constituție, legile ordinare se adoptă cu majoritate simplă devoturi. Chiar dacă sub aspectul
procedurii de adoptare prezintă particularități (în sensul că seadoptă în ședința comună a Camerelor
parlamentului, cu o majoritate de două treimi dinnumărul deputaților și al senatorilor), considerăm că legile de
aderare la Uniunea Europeanăși NATO, la care se referă prevederile art.148 și art.149 din Constituție 10,
nu constuie ocategorie distinctă de legi, ci pot fi încadrate în cea a legilor ordinare,
categorienecircumstanțiată, așa cum arătam, de dispozițiile Constituției.În categoria legii, ca izvor de drept, se cuprind
şi „codurile” de legi, care sunt de faptansambluri de norme sistematizate într-o anumită formă şi investite cu putere
de lege princare se reglementează domenii largi dar relativ distincte de raporturi sociale11. Codificareaeste o
parte a activității de sistematizare a legislației, înfăptuită de parlament, care presupunerealizarea unui ”inventar” al
legislației dintr-un anumit domeniu sau ramură de dreptexaminarea, corelarea, și elaborarea unui proiect
atotcuprinzător pentru domeniul sau ramurarespectivă. În anumite domenii, complexitatea legislației și numărul mare
de acte normativeincidente recomandă realizarea unei opere de sistematizare în forma codurilor. 2. Decretul - lege
Decretul-lege are un conţinut şi caracter hibrid: din perspectiva organului emitent elaparţine puterii executive dar, din
perspectiva forţei sale juridice el aparţine legii. Aceastădenumire desemnează actul normativ emis de Guvern în
virtutea unei abilitări legislative ori aunei îndrituri date de legea fundamentală sau, chiar în absența
acestora, în situațirevoluționare12. Acesta a apărut şi s-a practicat în perioade istorice în care puterea legislativăfie
era în imposibilitatea de a legifera în procedura obişnuită, fie a fost desfiinţată de cauzesau împrejurări speciale
(schimbări de regim politic, ocupaţie străină, alţi factori de criză). Învidul de putere legislativă, puterea executivă îşi
poate asuma, cu titlu tranzitoriu, şi puterea dea legifera sub forma decretelor-legi. Permanentizarea acestei
competenţe şi consacrarea ei casistem legislativ a fost şi este însă proprie doar regimurilor autoritare, dictatoriale. În
ţara noastră13, decretul-lege ca formă de reglementare primară a fost cunoscut în:perioada dictaturii-regale – februarie
1938-5 sept.1940, când regele putea, potrivit Constituţieidin 1938, să adopte decrete cu putere de lege în orice
domeniu; după 5 septembrie 1940, întimpul regimului militar al Mareşalului I. Antonescu, când s-au adoptat Decrete-
legi de cătreConsiliul de Miniștri; după revoluţia din 1989, odată cu dizolvarea tuturor structurilor
deputere ale regimului totalitar s-a guvernat prin Decrete-legi de către Consiliului FrontuluiSalvării
Naționale și Consiliului Provizoriu de Unitate Națională, până s-a constituit noulParlament şi s-a numit un
Guvern democratic, legitim.2.Hotărârile Parlamentului Acestea reprezintăocategorie de acte normative emise
de Parlament în exercitareaatribuţiilor sale, şi care se adoptă, în funcţie de obiectul lor, după cum urmează:
hotărârileprivind regulamentele Camerelor - cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; celelaltehotărâri - cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Se poate observa așadarcă hotărârile Parlamentului se adoptă ca și
legile, de către organul legislativ suprem, și dupaceeași procedură. Aceasta nu înseamnă identitate de regim
juridic între legi și hotărârileParlamentului, deosebirea fiind dată de domeniul de reglementare,
circumstanțiat, câtprivește hotărârile Parlamentului, activității Parlamentului.143.Decretul Decretuleste un act
caracter normativ sau cu caracter individual emis, în sistemulnostru de drept, de președintele statului. Art.100 din
Constituţia României prevede în acestsens că ”În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete
care se publicăîn Monitorul Oficial al României.” Au caracter normativ decretele prin care
Președinteledeclară starea de urgență, starea de asediu, precum și cele de organizare a
referendumuluinațional consultativ. Au caracter individual decretele de grațiere, cele de numire în funcțiipublice, de
acordare a unor decorații sau titluri de onoare. Decretele se publică în MonitorulOficial al româniei și intră în vigoare
la data publicării. 4.Ordonanţele guvernamentaleEste vorba de acte normative elaborate de Guvern, dar cu putere de
lege, putere care îşiare izvorul în „competenţa delegată” de către Parlament (art.115 din Constituţie –
Delegarealegislativă). Instituția delegării legislative este definită15 ca fiind un transfer al unor atribuțiilegislative la
autoritățile executive, printr-un act de voință al Parlamentului, ori pe caleconstituțională, în situații
extraordinare. Este un transfer limitat și condiționat, loculParlamentului fiind luat de Guvern în anumite
condiții și pentru o perioadă limitată de timp,sub strict control parlamentar. Chiar și așa, această transmitere a
atribuțiilor puterii legislativecătre cea executivă a primit critici, din perspectiva încălcării separației puterilor în stat.
Esteînsă o soluție izvorătă din necesitățile vieții sociale și politice. Ordonanțele guvernamentale se clasifică în: -
ordonanţe care se emit în temeiul unei legi de abilitareşi al Constituţiei, prin careGuvernul este împuternicit de către
Parlament să emită actul normativ respectiv (ordonanţa)într-un anumit domeniu și într-o anumită perioadă. Prin
ordonanță nu se poate reglementa îndomenile rezervate legilor organice; - ordonanțe de urgenţă - formă de
reglementare pe care Guvernul o poate realizanumai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi
amânată, având obligaţia sămotiveze urgenţa în cuprinsul acesteia [art.115 alin.(4) din Constituție].
Ordonanțele deurgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimulinstituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute deConstituţie,
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită în proprietate publică.[art.115 alin.(6) din Constituție ]. De
asemenea, pe calea ordonanțelor de urgență nu se poatecontracara o măsură de politică legislativă [art. 1 alin.(4),
art. 61 alin.(1) și art.115 alin.94) dinConstituție, în interpretarea dată în jurisprudența Curții Constituționale).■Actele
normative infraconstituționale examinate constituie, cu titlu general, izvoare dedrept. Acestea constituie izvoare ale
dreptului constituțional în măsura în care reglementeazăraporturi juridice de drept constituțional. Cât privește alte
acte normative cu o forță juridică inferioară legii (hotărârile deGuvern, care se emit pentru executarea
legii, sau ordinele, instructiunile etc) se consideră căavând în vedere domeniul de reglementare și forța lor
juridică nu constituie izvoare aledreptului constituțional. Secțiunea 2. Actele internaționale – surse ale dreptului
constituțional român2.1 Considerații generale Constituția României cuprinde trei texte de referință cu privire la sursele
internaționaleale dreptulului, și raportarea acestora la sistemul român de drept: art.11 -
Dreptulinternațional și dreptul intern, art.20 –Tratatele internaționale privind drepturile omului șiart.148 - Integrarea în
Uniunea Europeană. Dispozițiile art.11 din Constituție au următorul cuprins: Art.11: ”(1) Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai și cu bună-credințăobligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate
de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.(3) În cazul în care un tratat la care România
urmează să devină parte cuprindedispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuireaConstituției.”Dispozițiile art.20 din Constituție au următorul cuprins: Art.20: „(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vorfi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cupactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţe întrepactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România esteparte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în careConstituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.”Dispozițiile art.148 cu incidență asupra problematicii ce face obiectul
prezenteianalize, au următorul cuprins:Art.148: [...] „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive aleUniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, auprioritate
faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actuluide aderare. (3) Prevederile alineatelor
(1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea laactele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene.(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garanteazăaducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederilealineatului (2) [...]”.Se constată,
așadar, existența unui text constituțional de principiu (art.11), precum și aaltor două care cuprind dispoziții particulare
pentru tratatele internaționale privind drepturileomului și, respectiv, actele Uniunii Europene. Noțiunea de ”tratat” la
care face referire norma constituțională de principiu, cuprinsăîn art.11, este folosită într-un sens larg16, adică
desemnează diferite categorii de instrumenteinternaționale utilizate în practica internațională la încheierea
unor înțelegeri între state.Potrivit art.1 lit.a) din Legea nr.590/2003 privind tratatele17 prin tratat se
înțelege ”actuljuridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel destat, la
nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de amodifica ori de a stinge
drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptulinternațional public și consemnat într-un
instrument unic ori în două sau mai multeinstrumente conexe.” Iar, potrivit art.2 din aceeași lege,
”România, Guvernul Românieiprecum și ministerele și alte autorități ale administrației publice centrale,
pentru careaceastă atribuție este expres prevăzută de legislația în vigoare, pot încheia tratate la nivel destat, tratate
la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental”. Art.11 dinConstituție se referă la acte
internaționale indiferent de denumirea acestora, încheiate de statulromân și ratificate de Parlament. Prin această
procedură Parlamentul le investeşte cu putere delege chiar dacă prin organul emitent sau forma lor de elaborare sunt
deosebite de categorialegilor interne. Celelalte acte internaţionale (ce nu sunt supuse ratificării de Parlament) se
nuvor constitui izvoare de drept echivalente legii, ci subordonate acesteia. 2.2 Tratatele internaționale în materia
drepturilor omuluiArt.20 din Constituţie dă expresie imperativului protecției drepturilor fundamentale,corelând
reglementările naționale și cele internaționale în aceasta materie, în realizarea ideiide prioritate a normelor care
asigură o protecție mai ridicată acestor drepturi. Legiuitorul constituant român a stabilit poziția supralegislativă
a tratatelorinternaționale privind drepturilor omului și valoarea lor interpretativă constituțională. Astfel,tratatele
internaționale în materia drepturilor omului se integrează ”blocului deconstituționalitate”, putând avea,
după caz, o forță infraconstituțională (o normăconvențională în conflict cu o normă constituțională
clară), strict constituțională sausupraconstituțională (o normă convențională mai favorabilă, în conflict cu
o normăconstituțională generică, nedeterminată, și mai restictivă), în oricare din ipoteze fiind însăvorba
despre o forță supralegislativă18. S-a remarcat19 că încorporarea actelor intermnaționale privitoare la drepturile
omuluiîn constituțiile statelor reprezintă una dintre tendințele actuale la nivel mondial, și una dintremodalitățile –
poate ce a mai importantă, prin care constituțiile devin ”internaționale” sau”internaționalizate”. Aplicarea dispozițiilor
art.20 din Constituție determină consecințe în planul activitățiide legiferare, al activității de aplicare a legii,
precum și în planul controlului deconstituționalitate. Astfel, legiuitorul va trebui să verifice în mod obligatoriu
dacă proiectele de legi secorelează cu tratatele la care România este parte, după cum și autoritățile publice
competentesă negocieze, încheie, ratifice tratate vor trebui să aibă în vedere corelația actului internaționalcu normele
dreptului românesc. În procesul de aplicare a legii, instanțele naționale vor trebui să dea prioritate
tratatelorinternaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, atunci când acesteaconțin dispoziții
mai favorabile. Sancțiunea în cazul contrarietății de norme este așadarinaplicabilitatea normei interne
privitoare la dreptul respectiv, care este mai puțin favorabilă. Cât privește Curtea Constituțională, aceasta
procedează la interpretarea și aplicareadispozițiilor Constituției în concordanță cu tratatele internaționale
în materia drepturiloromului. 2.3 Dreptul Uniunii EuropeneRomânia a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007,
cu o Constituție revizuită înanul 2003 pentru asigurarea bazelor constituționale ale aderării. Cu prilejul
examinăriiconstituționalității inițiativei de revizuire a Constituției, având a se pronunța dacă dispoziţiilereferitoare la
aderarea la structurile euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prinraportare la conceptele de
suveranitate şi de independenţă, Curtea Constituțională a realizat oserie de statuări de principiu cu privire la
raporturile dintre dreptul național și dreptul UniuniiEuropene, între ordinea juridică națională și cea supranațională20.
Art.148 din Constituție stabilește, pe de o parte, poziția tratatelor constitutive aleUniunii Europene și
a reglementărilor derivate obligatorii, care au prioritate în caz decontrarietate cu legile interne iar, pe de
altă parte, stabilește obligațiile ce revin autoritățilorpublice ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. ■Tratatele
internaționale la care România este parte sunt izvoare ale dreptuluiconstituțional în măsura în care
reglementează raporturi juridice de drept constituțional

CAPITOLUL I Noțiunea de constituție. Apariția constituțieiSecțiunea 1 Noţiunea de ConstituţieÎn istoria

lumii, începând cu sec. al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţiicreate în scopul de a exprima prefacerile
structurale politice, economice sau juridice şiConstituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.Din punct de vedere
etimologic termenul de constituţie provine din latinul„constitutio” care înseamnă:”aşezare cu temei”, „starea
unui lucru”. Prima constituţie apărutăîn lume a fost constituţia engleză, deşi procesul de formare a acestei constituţii,
început o datăcu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelordouă
constituţii scrise. Prima constituţie scrisă din lume, a fost constituţia americană din1787. În Europa, de regulă se
afirmă că prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa înanul 1791.Sub acest aspect, distingem între constituții
cutumiare (Constituția Angliei – care areo parte scrisă – statute law, o parte nescrisă formată din drept cutumiar –
equity și o parte deprecedent judiciar – common law) și constituția scrisă. Constituția cutumiară este rarîntâlnită
în prezent, în unele țări aparținând sistemulului juridic de common law. Treptat,regulile cutumiare au fost înlocuite cu
cele scrise, apărând astfel constituțiile scrise1.Constituţia reprezintă, așadar, legea fundamentală a unui stat,
constituită dinnorme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţiisociale
fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitareaputerii. Se deduce așadar că, în sens
modern, constituția: - este o lege (fundamentală, cu o poziție juridică superioară în ierarhia actelornormative)- conține
norme juridice învestite cu forță juridică supremă; în sens material- acesteareglementează cele mai importante relații
din cadrul unui stat; în sens formal – acestea suntemise de puterea constituantă care are cea mai mare autoritate în
cadrul unui stat;- reglementează autoritățile și organele esențiale ale statului și modul lor defuncționare; -
reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor; - se caracterizează printr-o mai mare
stabilitate decât celelalte legi, dată și deinstituirea unor proceduri specifice de modificare care fac dificilă modificarea
frecventă aconstituției.Pentru definirea Constituţiei se identifică un criteriu material, care are în vedereconţinutul
normativ al acesteia, precum şi un criteriu formal, raportat la modalitatea deconsacrare a normelor constituţionale. În
sens material, constituţia cuprinde norme carestabilesc procedurile de formare a organelor de stat, funcţionarea şi
raporturile dintreprincipalele autorităţi publice, precum şi statutul juridic al cetăţeanului. Din punct de vedereformal,
normele constituţionale se caracterizează prin aceea că sunt elaborate într-o formăsistematizată, de către un organ
de stat anume constituit şi adoptate după o procedură specială,deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor
ordinare. Atât conţinutul, cât şi procedura de adoptare şi modificare exteriorizează o forţăjuridică particulară, specifică
şi incesibilă a constituţiei, ce se exprimă cel mai clar prinsupremaţia legii fundamentale, calitate ce situează
constituţia în vârful instituţiilorpolitico-juridice ale statului de drept. Din această perspectivă, constituţia reprezintă
reperuldecisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor socio-economice, dispunând deo poziţie
supraordonată şi în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prinpoziţia supraordonată a
autorităţii emitente, cât şi prin normele juridice pe care le cuprinde.Astfel, corespunzător conţinutului său, se impune
ca legea supremă să fie adoptată saumodificată de un organ de stat special înfiinţat în acest scop, cu o majoritate
special precizata,ceea ce antrenează şi o anumită stabilitate juridică a constituţiei. CAPITOLUL II Adoptarea
Constituției Secțiunea 1 Noțiunea de ”putere constituantă”Adoptarea constituţiei reprezintă o primă consecinţă a
poziţiei constituţiei în cadrulpiramidei actelor normative. Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, s-a pus problema
unorforme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şideosebirile faţă de restul
dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţieitrebuie văzută ca un proces complex, cu
semnificaţii politico-juridice, în cadrul cărora se potdistinge: iniţiativa adoptării constituţiei; organul competent
(constituantul sau putereaconstituantă); modurile sau procedura de adoptare.Iniţiativa constituţională trebuie să
aparţină acelui organism statal, politic sau socialcare, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt
(organ suprem) este celmai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Un rol aparte îl
poateavea iniţiativa populară.În legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei, se impun mai multe explicaţii.
Laîntrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta o constituţie se răspunde prin teoriaputerii constituante.
Prin putere constituantă se înţelege organul de stat sau gruparea de indivizi care,beneficiind de o autoritate politică
sau morală specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea constituantă apare sub două forme şi anume:
putere constituantă originară - intervine atunci când nu există sau nu mai existăconstituţie în vigoare (state noi,
revoluţii);putere constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare atât în ceeace priveşte organizarea
cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica (se mai numeşte şiputere de revizuire) sau adopta o constituţie.Secțiunea
2Procedurile de adoptarea constituţieiAceste proceduri au variat în timp. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi
juridice,modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul dedezvoltare
economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptăriiconstituţiei, de raporturile sociale.
Adoptarea constituţiilor a cunoscut, în general următoareleforme: constituţia acordată, statutul (constituţia
plebiscitară), pactul, constituţia convenţie (cuvarianta constituţia referendară), constituţia parlamentară.a) Constituţia
acordată (charte concedate sau octroyées)- constituţia adoptată decătre monarh ca stăpân absolut, care-şi
exercită puterea sa. Această constituţie esteconsiderată a fi cea mai rudimentară (ex. constituţia dată în Franţa de
Ludovic al XVIII-lea la4 iunie 1814, Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc.)b) Statutul sau constituţia
plebiscitară- este o variantă a constituţiei acordate.Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarhul) dar este
ratificat prin plebiscit.Plebiscitul a fost în practica constituţională modul „normal” de adoptare a constituţiilorautoritare
(ex.: Statutul Albertin din 4 martie 1848, care devine Constituţia Italiei prinacceptare pe cale de plebiscit,
Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscituluila 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie
1938)c) Pactul sau constituţia pact- este considerată a fi un contract între rege şi popor.Poporul este reprezentat prin
parlament (ex. Charta de la 14 august 1830 din Franţa, cândLouis Philippe d'Orléans este chemat la tronul Franţei
rămas liber şi acceptă constituţiapropusă de parlament, Constituţia română de la 1866 precum şi cea de la 1923
etc.)d) Constituţia convenţie - este opera unei adunări, denumită convenţie. Aceastăadunare era special aleasă
pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită întretoţi membrii societăţii, era considerată deasupra
parlamentului, avea dreptul de a stabiliputerile delegate în stat şi competenţa puterii constituante.(ex.: constituţiile
care s-au dat înAmerica, în statele uniunii începând cu 1776 şi constituţia Statelor Unite, constituţiile dinFranţa din
1791, 1848 şi 1873).e) Constituția referendară - se caracterizează prin faptul căîntrega activitate aputerii
constituante este validată de popor prin referendum (Constituția României din 1991,revizuită în anul 2003).f)
Constituţia parlamentară- după cel de-al doilea război mondial, adoptareaconstituţiilor s-a realizat, de regulă, de
către parlamente ( mai ales în ţările din estul Europei), olosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea
proiectului, discutarea publică aproiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată (cel
puţin 2/3din numărul total al membrilor parlamentului);(ex: constituţiile române din anii 1948, 1952,1965).
CAPITOLUL III Modificarea, suspendarea și abrogarea ConstituțieiSecțiunea 1. Aspecte generaleDe principiu,
dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organismcare a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea
competentă a revizui constituţia diferă dupăfelul constituţiei. În al treilea rând, procedura de modificare a constituţiei
este de principiuasemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice.Regulile speciale cu privire la
revizuirea Constituţiei, atât în ceea ce priveşteprocedura, cât şi cu privire la limitele revizuirii, asigură atât durata în
timp a Constituţiei, câtşi superioritatea ei în cadrul sistemului normativ. Astfel, pentru a se evita ca
revizuireaconstituţiei să fie declanşată ori efectuată în scopuri demagogice sau fără temeiuri serioase, înnumeroase
sisteme de drept au fost instituite procedee de înfăptuire a rigidităţii. În acest senseste de reținut că dacă
modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşiprocedură după care se modifică legile suntem în
prezenţa unei constituţii suple sau flexibile,iar dacă modificarea constituţiei se face după alte reguli decât cele
obişnuite după care semodifică legile ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.Elementele care conferă
constituției un caracter rigid pot fi: stabilirea regulii potrivitcăreia constituția nu poate fi modificată o anumită perioadă
de timp (ex: constituția Greciei);stabilirea regulii potrivit căreia anumite dispoziții ale constituției nu pot fi modificate
(ex:constituția României din 1991), stabilirea unei proceduri foarte complicate de modificare (ex:constituțiile române
din 1866 și 1923); stabilirea regulii potrivit căreia constituția nu poate fimodificată în anumite perioade (război , stare
de necesitate – ex: constituția României din1991, constituția actuală a Franței). Secțiunea 2. Autoritatea competentă
să adopte legea de revizuireÎn această privinţă, unele constituţii consacră regula că revizuirea legii fundamentalenu
poate fi făcută de adunările legiuitoare propriu-zise, ci numai de o adunare constituantă,plecând de la ideea că, o dată
ce se admite că o constituţie trebuie să fie opera unei adunărireprezentative anume alese în scopul adoptării ei, nici
competenţa de revizuire nu va puteareveni adunărilor legiuitoare obişnuite. Modelul în această privinţă a fost oferit de
ConstituţiaSUA din 1787, potrivit căreia, la cererea a două treimi din legislaturile statelor membre alefederaţiei, se
întruneşte o convenţie chemată să modifice constituţia, hotărârile luate trebuindapoi să fie rectificate de trei pătrimi din
convenţiile acestor state. Constituţiile României din1866 şi 1923 s-au aliniat acestui sistem, prevăzând că adunările
legiuitoare care au aprobatiniţiativa de revizuire a Constituţiei se dizolvă de drept, iar corpul electoral este convocat
învederea alegerii unor noi adunări cu caracter constituţional.Alteori însă, constituţiile nu consacră acest sistem, ci
prevăd pur şi simplu că organulcompetent să amendeze (adică să modifice) constituţia rezultă din reunirea celor două
Camereale adunării legislative. Este cazul Constituţiei României din 1991, revizuită în anul 2003,potrivit căreia
proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şiSenat cu o majoritate de cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Prinurmare, în sistemul acestei constituţii, pentru revizuirea ei nu
este necesară dizolvareacorpurilor legiuitoare în funcţie şi convocarea unei adunări constituante, dar aceste
corpuritrebuie să procedeze cu o majoritate calificată destul de greu de realizat.Secțiunea 3. Suspendarea şi
abrogarea constituţieiSuspendarea Constituției înseamnă ieșirea din vigoare și neaplicarea acesteia, totalsau parțial,
pe o perioadă determinată de timp. Cum suspendarea constituției nu estecompatibilă cu ideea de stat de drept,
unele constituții interzic expres posibilitateasuspendării lor (ex. a se vedea art.127 din Constituţia română din
1866).În practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crizepolitice, atunci când guvernanţii
renunţau la formele democratice de conducere (ex: prinproclamarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, prin
guvernarea prin decrete-legi, prinlovituri de stat etc.). În ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când
se adoptă o nouăconstituţie. Dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constiuante, conformprincipiului
simetriei juridice.CAPITOLUL IV Conţinutul normativ al constituţieiÎn stabilirea conţinutului normativ al constituţiei
trebuie să se țină seama de faptul căîn aceasta sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe politice, statale, economice,
sociale şijuridice, în statutul lor actual şi în perspectivele lor viitoare.Se observă astfel că în conţinutul unei constituţii
intră normele privitoare la:-Esenţa, tipul şi forma statului-Deţinătorul puterii-Fundamentele economice şi sociale ale
puterii-Fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizări a societăţii date-Locul şi rolul partidelor
politice-Sistemele organelor statului-Statutul juridic al persoanei-Tehnica constituţionalăÎn conţinutul normativ al
constituţiei sunt cuprinse norme care reglementează de principiutoate domeniile vieţii economico-sociale, politice şi
juridice ale societăţii date, organizate înstat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi - pe baza
principiilor stabilite deconstituţie - legilor.Conţinutul normativ al Constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridică a
acesteia,structură ce cuprinde de regulă articolul.( ex.: Constituţia actuală a României are 156
dearticole).CAPITOLUL V Supremația ConstituțieiSecțiunea 1. Conceptul de supremaţie a ConstituţieiSupremaţia
Constituţiei (valoarea juridică supremă, super legalitate, legea supremă etc.)nu este o categorie strict juridică, ci una
politico-juridică.Supremaţia constituţiei se explică prin faptul că aceasta este legea fundamentală aunui stat, lege
care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregiilegislaţii. Supremaţia este o calitate a constituţiei,
care o situează în vârful instituţiilorpolitico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa tuturor
reglementărilor,în domeniile economice, politice, sociale şi juridice.Supremaţia constituţiei se fundamentează ştiinţific
pe:-conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine;-pe principiile fundamentale de organizare şi
funcţionare a organelor statului;-pe trăsăturile puterii statale.Secțiunea 2 Consecinţele juridice ale supremaţiei
constituţieiPoziţia privilegiată a constituţiei în sistemul drept implică firesc o multitudine deconsecinţe juridice, astfel:-
consecinţe juridice privind adoptarea constituţiei;-consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea
constituţiei;-poziţia supraordonată a constituţiei faţă de celelalte legi-conformitatea întregului drept cu
constituţia.Secțiunea 3. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţieiSupremaţia Constituţiei beneficiază de garanţii
specifice întregului drept, dar totodată deunele garanţii juridice specifice, şi anume:
controlul general al aplicării Constituţiei;-controlul constituţionalităţii legilor;-îndatorirea fundamentală de a respecta
Constituţia;-aplicarea directă a Constituției.Capitolul VI Revizuirea Constituției RomânieiSecțiunea 1 Inițiatorii
revizuiriiPotrivit art. 150 din Constituție, inițiativa de revizuire aparține:Președintelui României, la propunerea
Guvernuluiunei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care
trebuie să provină din cel puținjumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în MunicipiulBucurești
trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acesteiinițiative Secțiunea 2 Adoptarea și
aprobarea legii de revizuire a Constituției Autoritatea competentă să adopte legea de revizuire este
Parlamentul. Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptatăde Camera
Deputaților și de Senat, în ședințe separate, cu o majoritate de cel puțin 2/3 dinnumărul membrilor fiecărei Camere. În
situația în care cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la proceduramedierii prin stabilirea uni comisii
paritare (7 deputați și 7 senatori) care hotărăște cumajoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea
constituțională. RaportulComisiei de mediere se supune votului fiecărei Camere. În cazul în care fie comisia de
mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate îndivergență, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de
fiecare Cameră, se recurg ladezbaterea în ședință comună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin
¾ dinnumărul deputaților și senatorilor. Conform dispozițiilor art. 151 din Constituție, revizuirea este definitivă dacă a
fostaprobată printr-un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectuluisau propunerii în
Parlament. Legea de revizuire intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României,Partea I, a hotărârii
Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului Secțiunea 3 Limitele revizuiriiArt. 152 din
Constituție consacră atât domeniile în care nu poate interveni revizuireaConstituției, cât și condițiile în care aceasta
nu poate fi revizuită. Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar șiindivizibil al
statului român, forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independențajustiției, pluralismul politic și limba oficială.
De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcutăcu încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori
ale garanțiilor acestora.Situațiile în care nu poate fi revizuită Constituția se referă la stările de asediu, stărilede
urgență și starea de război. Secțiunea 4 Rolul Curții Constituționale în procedura de revizuire a Constituție Curtea
Constituțională se pronunță din oficiu:a)Asupra inițiativelor de revizuire a Constituției:Inițiatorul revizuirii are obligația
de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreunăcu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională
înainte de sesizarea Parlamentului.Curtea trebuie să se pronunțe în maxim 10 zile, în plen, cu votul a cel puțin 2/3 din
membriisăi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituțională poate fi prezentatăParlamentului
numai însoțită de decizia obligatorie a Curții Constituționale. b) Asupra legii de revizuire a Constituției adoptată de
Parlament: Prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992 s-a stabilit că întermen de 5
zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională sepronunță, din oficiu, asupra acesteia.
Controlul de constituționalitate privind legile constituționale vizează:a)respectarea procedurii de revizuire
(constituționalitate extrinsecă)b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii
Constituției(constituționalitate intrinsecă) CAPITOLUL I Caracterizare generalăSecțiunea 1. Noțiunea de ”control de
constituționalitate”Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un
simpluprincipiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, înmăsură
să permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul normativ cu forţă juridicăsupremă.Controlul
constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea organizată de verificarea conformităţii legii cu Constituţia, iar ca
instituţie a dreptului constituţional cuprinderegulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare,
procedura deurmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.De principiu, controlul
constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic alparlamentului sau actele normative cu forţă juridică
egală cu a legii (acte care deşi sunt emisede alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi
reglementează relaţii sociale dedomeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege) .Secțiunea 2
Apariţia controlului constituţionalităţii legilor în lumeIdeea controlului de constituţionalitate a legilor a apărut pe fondul
dezvoltării mişcăriiconstituţionaliste, din necesitatea asigurării garanţiilor care să facă respectată forţa
superioară,obligatorie a Constituţiei în raport cu puterile publice şi cu actele emise de acestea. Mult timps-a
considerat că este iluzoriu să se conceapă că guvernanţii, legislatorii pot fi şi ei obligaţi săse supună regulilor
constituţionale. Treptat, însă, pe măsură ce statul de venea tot maiputernic, ideea controlului asupra
respectării de către puterile publice a normeloronstituţionale care le cârmuiesc activitatea şi guvernează
relaţiile lor cu cetăţenii a câştigatteren şi s-a impus în cele din urmă.La început, funcţia de control al respectării
Constituţiei a fost încredinţată instanţelorjudecătoreşti. Deşi pentru prima dată controlul de constituţionalitate a fost
exercitat în S.U.A.,la sfârşitul secolului XVIII, trebuie precizat că nici Constituţiile statelor americane şi niciConstituţia
federală adoptată la 1787 nu prevedea dreptul instanţelor judecătoreşti de a judecaconstituţionalitatea legilor.Iniţial, s-
a pus această problemă în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei federale decătre legile statelor. Într-un
context particular, se poate observa că în baza clauzei desupremaţie din Constituţia federală, în practică,
din 1795 instanţele federale declarau nulelegile statelor care contraveneau Constituţiei S.U.A. sau legilor
federale. Clauza desupremaţie este prevăzută de articolul VI alineatul II, care prevede: „Constituţia de faţă şilegile
Statelor Unite care vor fi întocmite în temeiul ei şi toate tratatele încheiate sau care vorfi încheiate în baza autorităţii
Statelor Unite vor forma legea supremă a ţării, iar judecătoriidin toate statele vor fi obligaţi să le aplice oricare ar fi
dispoziţiile contrare ale Constituţieisau legilor vreunuia dintre state”. După cum se vede, această clauză
de supremaţie nuprevedea nimic în legătură cu eventuala contradicţie dintre o lege federală şi
ConstituţiaS.U.A. Pentru prima dată, o lege federală a fost înlăturată de o instanţă pe motiv că încalcăConstituţia
S.U.A. prin celebra decizie a Curţii Supreme „Marbury versus Madison” (1803),care a marcat apariţia modelului
american de justiţie constituţională, graţie ingeniozităţiiPreşedintelui Curţii Supreme, John Marshall, care a
găsit posibilitatea de a afirmadreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor printr-o decizie ce se
impunea invirtutea autorităţii de precedent, dar care să nu implice intervenţia organelor executivepentru a o
aduce la îndeplinire şi în felul acesta sa facă obiectul unui refuz. Silogismuldisjunctiv construit de Marshall a fost
unanim apreciat ca cea dintâi demonstraţie logicăimpecabilă asupra necesităţii controlului constituţionalităţii legilor
: -sau constituţia este o lege superioară şi suverană, imposibil de schimbat prin mijloaceobişnuite şi, în
consecinţă, un act legislativ contrar nu este o lege;-sau ea este o lege ca oricare alta, la discreţia legiuitorului, şi
atunci este absurd să i seatribuie forţa de a limita o putere nelimitată prin natura ei. Cu toate acestea, în prima
jumătate a secolului XIX, instanţele din S.U.A. au continuatsă nu cenzureze decât legile statelor, pe de o parte, pentru
că legislaţia federală nu era preaconsistentă, iar pe de altă parte, instanţele manifestau destulă timiditate
în exercitareacontrolului de constituţionalitate a legilor federale. Începând cu Republica
Dominicană(1844), continuând cu Mexic (1847), Argentina (1860), Brazilia (1891), modelul american alcontrolului de
constituţionalitate se răspândeşte în America Latină, uneori cu unele modificări(controlul se realiza atât pe cale
incidentală, cât şi pe cale principală). În Europa, Austria a instituit, în 1867, Tribunalul imperiului, care era
competent săjudece recursuri formulate de cetăţeni împotriva actelor puterii executive, în cazul în careacestea
încălcau un drept fundamental consacrat prin Legea fundamentală. În Elveţia, prinConstituţia total revizuită în 1874, a
fost instituit un recurs de drept public, pe care o persoanăputea să îl formuleze la Tribunalul Federal împotriva unui
act legislativ cantonal ori a oricăruiact administrativ sau judiciar (nu şi împotriva legilor federale). Grecia, în 1847,
Norvegia, în1866, au introdus, de asemenea, modelul american de control de constituţionalitate. În secolul XX,
controlul de constituţionalitate se organizează în Europa, pentru primadată, exercitat de curţi sau tribunale
specializate (Austria şi Cehoslovacia, în 1920, respectiv1919), inaugurând modelul european conceput de profesorul
Hans Kelsen. Cu toate acestea,alte ţări europene organizează în continuare controlul de constituţionalitate
conformmodelului american (România, în 1923, Irlanda, în 1937, etc.). După cel de-al doilea războimondial, controlul
de constituţionalitate s-a extins, mai ales cel exercitat de curţi şi tribunaleconstituţionale (modelul european). Iau
fiinţă, astfel, curţi sau tribunale constituţionale înItalia, Austria, Belgia, Franţa, Spania, Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia. Ulterior, după 1989,după prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de răsărit, au fost
organizate curţiconstituţionale în ţările respective.Secțiunea 3. Controlul constituționalității legilor în România. Apariţie
şi evoluţie. Unii autori de drept constituţional români sunt tentaţi să caute originile controlului deconstituţionalitate
în Regulamentele Organice – cel din Muntenia din 1831 şi cel dinMoldova din 1932 - considerate legi
fundamentale cu caracter constituţional. În realitate,despre instituirea unui control de constituţionalitate se poate
vorbi numai începând de la 1858,când, după Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856, puterile garante au
elaborat unact fundamental pentru ţările române, denumit" Convenţiunea pentru reorganizarea definitivăPrincipatelor
Dunărene Moldova şi Valahia", care, pe lângă alte prevederi, conţine areglementări privind organizarea
puterilor în stat şi asigurarea drepturilor cetăţenilor. Întrealtele, Convenţia prevedea, la articolul 32, constituirea
Comisiei Centrale, care urma, întrealte atribuţii, să vegheze la respectarea" dispoziţiilor constitutive ale noi
organizaţii aprincipatelor", ceea ce semnifica instituirea unui "organ de control preventiv
alconstituţionalităţii legilor".Convenţia de la Paris a fost modificată în anul 1864, prin Statutul dezvoltător dat
dedomnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca act adiţional al Convenţiei, ce se constituia, prinaceasta, ca prima
constituţie dată de o autoritate naţională. Intervenţia acestei modificări aConvenţiei era menită să curme criza politică
ce apăruse între puterea executivă, reprezentatăde domn şi guvern şi puterea legislativă exercitată de Adunarea
Electivă, pe fondul disputelorprivind reformele pe care domnul intenţiona să le realizeze, conform Convenţiei de la
Paris.Printre cele mai importante modificări aduse de Statut era introducerea sistemului bicameral,prin constituirea
Senatului, denumit "Corpul Ponderatoriu", format din membri de drept şimembri numiţi de domn. Conform articolului
XIII din Statut, orice proiect votat de AdunareaElectivă, în afară de bugetul veniturilor şi cheltuielilor, trebuia
să fie supus CorpuluiPonderator, care avea competenţa de a stabili dacă este compatibil cu dispoziţiile
constitutiveale noii organizări.Trebuie menţionat că în scurta perioadă în care a funcţionat
CorpulPonderator (până la 1866), nu s-a pus nici o problemă de neconstituţionalitate a vreunei legi.Deşi Constituţia
din 1866 a marcat un moment important în evoluţia constituţională aRomâniei, controlul de constituţionalitate nu a mai
fost reglementat. Aceasta era consecinţafaptului că nici Constituţia Belgiei din 1831, din care, în mare măsură, s-a
inspirat ConstituţiaRomâniei din 1866, nu prevedea controlul de constituţionalitate. Este meritul doctrinei şi
aljurisprudenţei de a fi recunoscut, sub regimul Constituţiei din 1866, dreptul puteriijudecătoreşti de a
controla constituţionalitatea legilor. Pe cale pretoriană, a fost introdus controlul instanţelor judecătoreşti cu
privire laconstituţionalitatea legilor cu ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor. În mod formal,Înalta Curte de
Casaţie, prin Decizia nr.261 din 1912 a Secţiei 1, pronunţată în aşa numita"afacere a tramvaielor" a stabilit că
puterea judecătorească are în competenţa sa aplicareatuturor legilor, fie ordinare, fie constituţionale şi dacă
o lege invocată este contrarăConstituţiei, ea nu se poate sustrage de a judeca procesul. Instituirea pe cale
pretoriană acontrolului de constituţionalitate a fost salutată de lumea juridică românească ca un mare pasîn
consacrarea principiului supremaţiei Constituţiei. Ulterior, prin Constituţia din 1923, controlul de constituţionalitate
exercitat de putereajudecătorească a dobândit legitimitate constituţională. Articolul 103 al Constituţiei din
1923prevedea: "Numai Curtea de Casaţie în secţiuni-unite are dreptul de a judecaconstituţionalitatea
legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constituţiei.Judecarea asupra constituţionalităţii se
mărgineşte numai la cazul judecat". Este de remarcatcă textul constituţional nu făcea nici o distincţie între
“constituţionalitatea extrinsecă” şi“constituţionalitatea intrinsecă”. S-a considerat, astfel, că în lumina
textului Legiifundamentale, constituţionalitatea legilor putea fi controlată de Înalta Curte de Casaţie atâtsub
aspectul" conformităţii externe", prin respectarea procedurii prevăzute de Constituţiepentru adoptarea
legilor, cât şi sub aspect material, prin raportarea prevederilor legale laconţinutul reglementărilor
constituţionale. Totodată, trebuie observat că prin Constituţia din1923s-a instituit un control judecătoresc concentrat,
realizat prin Curtea de Casaţie în secţiiunite, abandonându-se sistemul controlului difuz, înfăptuit de toate instanţele
judecătoreşti pecare îl instituise jurisprudenţa sub regimul Constituţiei anterioare. Controlul
deconstituţionalitate exercitat de Curtea de Casaţie, în temeiul art.103 al Constituţiei din 1923,era un control posterior.
În ceea ce priveşte controlul prealabil, preventiv, doctrina juridicăromânească admite că acesta era exercitat,
de o anumită manieră, de către ConsiliulLegislativ, înfiinţat conform art. 76 al Constituţiei din 1923. Deşi textul
art.76 din Constituţienu prevedea expres ca prerogativă a Consiliului Legislativ controlul prealabil,
preventiv,asupra constituţionalităţii proiectelor de legi sau de regulamente generale, o parte a doctrineişi chiar
Consiliul Legislativ, într-unul din avizele sale, au conchis în sensul că acest consiliuavea competenţa de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii proiectelor de legi, pe caleaavizelor consultative. Constituţia din 1938,
prin care s-a instaurat dictatura regală, a păstrat acelaşi sistem înce priveşte controlul constituţionalităţii. Articolul 75
alin.1 al Constituţiei prevedea că "numaiCurtea de Casaţie şi Justiţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatealegilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constituţiei.
Judecareaneconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul judecat”. De asemenea, în ceea cepriveşte
controlul preventiv, trebuie menţionat rolul Consiliului Legislativ, articolul 72 alConstituţiei, prevăzând
consultarea obligatorie a Consiliului Legislativ pentru toate proiectelede legi, atât înainte cât şi după amendarea lor în
Comisii, în afara celor care priveau creditelebugetare. Cu toate acestea, se admitea posibilitatea luării în discuţie a
proiectelor de legi fărăaprobarea Consiliului Legislativ, dacă acesta nu îl dădea în termenul fixat prin legea sa
deanizare.În regimul totalitar, instaurat după al doilea război mondial, în România nu a mai existatun control al
constituţionalităţii legilor, deşi unii autori vorbesc despre "forme denaturate decontrol", în anumite faze ale regimului
dictaturii comuniste. Constituţia din 13 aprilie 1948 nu conţine nici o prevedere care să indice
existențacontrolului de constituţionalitate. Constituţia din 27 septembrie 1952, deşi consacrăobligativitatea
respectării legilor şi a Constituţiei, nu instituie forme de control alconstituţionalităţii legilor.Constituţia din
21 august 1965, care a prevăzut că "Marea Adunare Naţională exercităcontrolul general al aplicării Constituţiei şi
numai ea hotărăşte asupra constituţionalităţiilegilor", nu instituie totuşi un sistem de exercitare reală a unui asemenea
control. Ulterior,prin Legea nr.l/1969, a fost completat art.53 al Constituţiei, prevăzându-se că Marea
AdunareNaţională alege pe durata legislaturii o comisie constituţională şi juridică care îi prezintărapoarte sau
avize cu privire la constituţionalitatea legilor, având, în acelaşi timp, competenţasă examineze constituţionalitatea
decretelor cuprinzând norme cu putere delege şi ahotărârilor Consiliului de Miniştri. Chiar şi aceste
prevederi, prin care se tindea a se crea obună imagine regimului, printr-o anumită aliniere formală,
demagogică, la standardeledemocraţiei constituţionale, au rămas rară nici un rezultat real într-un stat în care
partidulunic, era în vârful piramidei întregului sistem al organelor statului şi voinţa sa se afla la bazatuturor legilor şi a
deciziilor guvernamentale, care trebuiau să respecte cu stricteţe hotărârilede partid, considerate, a priori,
infailibile.Constituția din 1991 - După prăbuşirea regimului comunist din decembrie 1989, prinnoua Constituţie,
adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi aprobatăprin referendumul naţional din 8
decembrie 1991, a fost instituită Curtea Constituţională caautoritate politico-jurisdicţională, independentă de orice
altă autoritate publică. Naturajuridică duală a Curţii se explică atât prin modul de desemnare a membrilor săi, cât şi
prinnatura atribuţiunilor pe care le îndeplineşte. Rolul Curţii Constituţionale este acela de agaranta
supremaţia Constituţiei şi de a sprijini buna funcţionare a puterilor publice în cadrulraporturilor constituţionale de
separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc, în paralel cuprotecţia juridică eficientă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor.Secțiunea 4 Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor 1. După modul de realizare
a controlului de constituţionalitate, există două mari“modele”, şi anume cel american şi cel european. Modelul
american presupune un control exercitat de instanţele judecătoreşti ordinare,care nu decelează conflictul
constituţional spre a fi judecat ca o chestiune prejudicială, ci sepronunţă asupra tuturor aspectelor unui litigiu,
unificarea practicii fiind realizata la vârf, deCurtea Supremă, datorită principiului autorităţii de precedent; este un
control concret şi aposteriori de constituţionalitate. În cadrul modelului european, se constată separarea
contenciosului constituţional detoate celelalte forme de contencios şi detaşarea problemei de
neconstituţionalitate dintreaspectele procesului, spre a fi judecată ca o chestiune preliminară; organul
de jurisdicţieconstituţională este unic, specializat, investit cu monopolul contenciosului constituţional, fărălegătură
structurală cu aparatul jurisdicţional obişnuit, subiectele care pot declanşa controlulde constituţionalitate sunt fie
autorităţile politice şi publice, fie instanţele judecătoreşti, iar înunele sisteme, sesizarea poate proveni nemijlocit de la
cetăţeni.2. În raport cu natura controlului, controlul de constituționalitate se clasifică încontrol abstract şi
concret. Controlul abstract nu presupune un litigiu preexistent pentru a putea fi sesizată instanţaconstituţională,
aceasta fiind sesizată pe cale principală, în mod direct. Acest tip de controleste promovat, de obicei, de actori ai
vieţii politice, ca titulari ai dreptului de sesizare ainstanţelor specializate în acest sens, dar uneori şi de instituţii
care nu sunt legate de viaţapolitică a statului, fiind chiar independente de aceasta, cum ar fi instituţia curţii
supreme.Vizează buna organizare şi funcţionare a statului, nelimitându-se doar la drepturile subiectiveale unor
persoane în considerarea vreunui interes al acestoraControlul concret de constituţionalitate, de principiu, presupune
un litigiu preexistentpentru a putea fi sesizată instanţa constituţională şi se exercită pe cale incidentală. Vizează,
deprincipiu, apărarea drepturilor şi libertăţilor subiective ale persoanelor şi cointereseazăjudecătorul la
realizarea justiţiei constituţionale.3. În raport cu momentul exercitării controlului de constituţionalitate, acesta poate
fiunul anterior (a priori) sau posterior (a posteriori) adoptării legilor. Controlul a priori de constituţionalitate este, prin
natura sa, unul abstract. Acest tip decontrol este unul facultativ la origine, prin condiţionarea exercitării lui
de existenţa uneisesizări a instanţei constituţionale. Având în vedere că acest control poate fi exercitat, printrealte
subiecte, şi la iniţiativa unui anumit număr de parlamentari, acesta reprezintă un mijlocdeosebit de eficient pus la
îndemâna opoziţiei, a partidelor politice ce nu alcătuiescmajoritatea parlamentară, de a sesiza instanţa
constituţională spre a înlătura eventualeleabuzuri săvârşite în cadrul procesului de legiferare de către majoritatea
parlamentară. Prinurmare, parlamentarii interesaţi în a promova în faţa instanţei constituţionale un astfel decontrol
sunt, în principiu, reprezentanţi ai opoziţiei. 4. În raport cu modul de sesizare a instanţei constituţionale,
controlul deconstituţionalitate a legilor se clasifică în control pe cale principală îi pe cale incidentală. Înprimul caz,
instanţa co-instituţională este sesizată în mod direct, pe când în cel de-al doilea pecale de excepţie.Secțiunea 5
Funcţiile controlului constituţionalităţii legilorPornind de la definiţia justiţiei constituţionale, ca ansamblu de tehnici prin
care se asigurăfără restricţii supremaţia constituţiei, precum şi de la natura actelor supuse controlului
deconstituţionalitate, se vor identifica funcţiile acestui control:-garantarea respectării constituţiei, „sancţiunea
supremaţiei”; -garantarea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, precum şi protecţia drepturilor omului;-exercitarea
controlului asupra corpului legislativ pentru a face să prevaleze constituţiaasupra legilor ordinare ;-pacificarea vieţii
politice şi autentificarea schimbărilor şi alternanţelor politice;-exprimarea eficientă a opoziţiei; -imprimarea unei
interpretări unitare a Constituţiei în ramurile dreptului, dar şi reciproc,adaptarea constituţiei şi stimularea evoluţiei
acesteia, corespunzător schimbărilor social-politice, fapt ce se dovedeşte util, mai ales în cazul constituţiilor rigide,
pentru a preveni omodificare prea brutală a acestora.CAPITOLUL II Curtea Constituţională a României Secțiunea 1.
Organizarea Curții ConstituționaleConstituţia României încredinţează controlul constituţionalității unei autorităţi
publicedenumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru odurată de
9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către CameraDeputaţilor, trei de către
Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele CurţiiConstituţionale este ales, dintre judecătorii
Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru odurată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la
fiecare 3 ani cu câte otreime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe. Condiţiile
constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al CurţiiConstituţionale sunt următoarele:
pregătire juridică superioară; competenţa profesională; ovechime de cel putin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul superior juridic. În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inviolabili pe durata mandatului.Ei
nu pot fi trimişi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.De asemenea, judecătorii
Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penalăori contravenţională decât cu aprobarea
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, alSenatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea
Procurorului General. Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlulconstituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă legătură cu aplicareaşi respectarea
Constituţiei. Secțiunea 2. Atribuţiile Curţii Constituţionale1. Sediul materieiArticolul 146 din Constituţie prevede
un număr de 11 texte (lit.a–k) cuprinzândatribuţiile ce formează nucleul-dur de competenţă, intangibil
pentru legiuitor, format dinacelea pe care le prevede Constituţia. La aceste atribuţii constituţionale se adaugă
posibilitateaprevăzută la lit.l) a art.146 din Constituţie, care stabileşte că prin legea organică a CurţiiConstituţionale se
pot prevedea şi alte atribuţii. În prezent reglementarea competenţelor CurţiiConstituţionale este flexibilă, existând
posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fieînvestită cu noi atribuţii, prin legea sa de organizare şi
funcţionare. 2. Analiza atribuţiilor Curţii ConstituţionaleN.B. Ne vom referi numai la acele atribuții care
privesc controlul deconstituționalitate al legilor și altor acte normative asimilate legii sub aspectul criteriuluimaterial,
problematica referitoare la atribuțiile Constituționale a României urmând săformeze obiectul unei tratări in extenso în
partea a II-a a cursului, dedicată Instituțiilorpolitice2.1 Atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii
legilor, înainte depromulgarea acestora [art.146 lit.a) teza I].În acest caz, ne aflăm în prezenţa unui control de
constituţionalitate abstract, a priori,direct, exercitat la sesizarea unor subiecte calificate. Prin urmare declanşarea
acestui controlde constituţionalitate este facultativă, fiindcă acesta din urmă poate fi exercitat numai
lasesizare. Ulterior investirii sale, Curtea este obligată să soluţioneze obiecţia
deneconstituţionalitate.Subiectele care pot sesiza Curtea în vederea declanşării controlului sunt prevăzute întextul
constituţional: Preşedintele României; unul din preşedinţii celor două Camere;Guvernul; Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie; Avocatul Poporului; un număr de cel puţin 50 dedeputaţi sau de 25 de senatori.Având în vedere că
textul constituţional al art.146 lit.a) teza întâi nu distinge, obiect alcontrolului a priori de constituţionalitate pot fi atât
legile ordinare, cât şi cele organice, cucondiţia ca ele să nu fi fost încă promulgate. În exercitarea acestei atribuţii,
Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cuprevederile art.11 alin.(1) A. lit.a), o decizie. Aceasta se ia cu
votul majorităţii absolute ajudecătorilor [art.18 alin.(2) şi art.51 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată]. Decizia
pronunţată de către Curte se comunică în mod obligatoriu PreşedinteluiRomâniei. De asemenea, decizia
Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea legii secomunică preşedinţilor celor două camere ale
Parlamentului şi primului-ministru. Scopulcomunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale
Parlamentului îl reprezintădeschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a se respecta dispoziţiile art.147
alin.(2)din Constituţie, ale art.20 alin.(3) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi dispoziţiilecuprinse în
regulamentele celor două camere ale Parlamentului.În conformitate cu prevederile art.11 alin.(2) din Legea
nr.47/1992, republicată,deciziile Curţii Constituţionale se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficialal
României, Partea I [art.11 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, precum şi art.147 alin.(4) din Constituţie].2.2
Atribuţia Curţii de a se pronunţa, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuirea -Constituţiei [art.146 lit.a) teza a II-a] şi
asupra legii de revizuire (art.23 din Legeanr.47/1992)Având în vedere caracterul rigid al Constituţiei
României, precum şi faptul că eastabileşte anumite valori intangibile, reglementate prin dispoziţii pe
care le-a declaratimposibil de modificat, controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, câtşi
legile constituţionale vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva legerespectă
procedura de revizuire (constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legeafundamentală (puterea
constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantăoriginară), iar pe de altă parte, asigură respectarea
limitelor de fond stabilitate în materiarevizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă). Legea nr.47/1992, modificată,
stabileşte că, pentru realizarea singurei atribuţii pe careCurtea Constituţională o exercită din oficiu, iniţiatorul revizuirii
are obligaţia de a depuneproiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la
CurteaConstituţională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen ce cel mult10 zile pentru a se
pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi din membrii săi. Ulterior,proiectul sau propunerea de lege
constituţională pot fi prezentate Parlamentului numai însoţitede decizia obligatorie a Curţii Constituţionale. Ca urmare
a modificării Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea CurţiiConstituţionale prin Legea nr.232/2004, şi în
conformitate cu prevederile art.146 lit.l) dinConstituţie, potrivit cărora Curtea îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de
legea sa organică,a fost introdusă o nouă atribuție a Curții: „În termen de 5 zile de la adoptarea legii
derevizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia [...]”,instituindu-se astfel un
control de constituţionalitate a priori exercitat din oficiu cu privire lalegea de revizuire înainte de supunerea acesteia
spre aprobare prin referendum. De asemenea,art.23 alin.(2) prevede că „Decizia prin care se constată că nu au fost
respectate dispoziţiileconstituţionale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în
vedereareexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia CurţiiConstituţionale”.
Dispoziţiile legii organice a Curţii având valoare normativă, nu este de imaginat

Atributia Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelorParlamentului [art.146 lit.c)]În acest caz, ne
aflăm în prezenţa unui control abstract, exercitat asupra unui actnormativ deja intrat în vigoare (a posteriori), direct.
Subiectele care pot declanşa controlulsunt: unul din preşedinţii celor două Camere; un grup parlamentar; un număr de
cel puţin 50de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.2.5. Atribuția Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii
hotărârilorPlenului Camerei Deputaților, Senatului sau al celor două Camere a Parlamentului[art.146 lit.l)] Atribuție a
Curții Constituționale introdusă în anul 2010 prin modificarea legiiorganice a Curții, supusă acelorași reguli
ca și atribuția reglementată de art.146 lit.c) dinConstituție.2.6. Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privindlegile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial[art.146 lit.d) teza I]Este un control ulterior, a posteriori, concret, indirect, pe cale de excepţie; actul
desesizare îl constituie încheierea instanţei judecătoreşti sau a celei de arbitraj comercial. Excepţia de
neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şilibertăţilor publice, este un procedeu defensiv
în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a oataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un
proces judiciar dec1anşat încare atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să
se constate cadispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca ataretrebuie
înlăturată. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreştisau de arbitraj
comercial, de către una din părţi sau de către instanţa din oficiu. Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi
invocată numai dacă are legaturădirectă cu cauza respectiva. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care
va cuprinde punctele de vedereale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra
excepţiei.Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată dinoficiu de instanţa
de judecată, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,precum şi dovezile necesare. Deciziile prin
care se constată neconstituţionalitatea unor prevederi legale se comunicăcelor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului. Toate deciziile se publică în MonitorulOficial al României, sunt definitive şi general obligatorii. 2.7.
Atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legileşi ordonanţele, ridicate direct de Avocatul
Poporului [art.146 lit.d) teza a II-a]Este un control ulterior, concret, direct. Noţiunea de „excepţie” este folosită aici
înmod impropriu. Astfel, a fost pus la îndemâna Avocatului Poporului un instrument juridiceficient de intervenţie
instituţională pentru realizarea misiunii sale, anume apărarea drepturilorcetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale. 2.8.
Atribuţia Curţii de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitareainiţiativei legislative de către cetăţeni [art.146
lit.j)]Conform art.74 alin.(1) din Constituţie, iniţiativă legislativă pot avea şi un număr decel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert dinjudeţele ţării, iar din fiecare judeţ trebuie să fie
înregistrate cel puţin 5.000 de semnături însprijinul acestei iniţiative. De asemenea, potrivit art.74 alin.(2) nu pot face
obiectul iniţiativeilegislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.De
asemenea, potrivit articolului 150 din Constituție, revizuirea acesteia poate fiiniţiată şi de cel puţin 500.000
de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuireaConstituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţării, iar în fiecare din acestejudeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de
semnături însprijinul acestei iniţiative.Legea nr.189/1999 referitoare la iniţiativă legislativă cetăţenească
reglementează îndetaliu condiţiile pentru exercitarea de către cetăţeni a acestui drept. Astfel, listele cu cetăţeniicare
susţin respectiva iniţiativă trebuie să cuprindă anumite date de identificare a acestora,atestarea primarului în privinţa
veridicităţii informaţiilor cuprinse în liste, etc. Toate acesteaspecte sunt analizate de Curtea Constituţională.
Propunerea legislativă cetăţenească urmeazăa fi trimisă Parlamentului, împreună cu hotărârea Curţii.Secțiunea 3 .
Actele Curţii Constituţionale şi efectele lor juridiceCât priveşte actele pe care Curtea Constituțională a României le
poate pronunţa înexercitarea atribuţiilor sale, acestea sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzătoratribuţiei
concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art.11 dinLegea nr.47/1992. Astfel, Curtea
Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când sepronunţă asupra constituționalității: legilor,
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, tratatelorinternaționale, ordonanţelor, precum şi când soluţionează
conflicte juridice de naturăconstituțională și contestaţii care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care vegheazăla respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatelesufragiului, constată existenţa împrejurărilor
care justifică interimatul în exercitarea funcţieide Preşedinte al României, verifică îndeplinirea condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativeilegislative de către cetăţeni. În fine, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de
avize consultative în cazulpropunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Dintre acestea,
Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiindnominalizate numai de Legea nr.47/1992,
care le atribuie acelaşi efect ca şi cel consacrat deLegea fundamentală pentru decizii.Efectele deciziilor Curții
Constituționale sunt prevăzute de art.147 din Constituție, carestabilește, în alin.(4), că ”de la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii și au puterenumai pentru viitor”. Pentru situația particulară a constatării
neconstituționalitățiidispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, precum și a celor din regulamente, art.147alin.(1)
din Constituție stabilește că acestea ”își încetează efectele juridice la 45 de zile de lapublicarea deciziei Curții
Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sauGuvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituționale cu dispozițiileConstituției, Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind
neconstituționale suntsuspendate de drept.”Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor
acestei Curţidetermină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un act normativ, spredeosebire
de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc efecte inter partes litigantes1. ncetarea efectelor juridice” a
dispozițiilor legale, ca efect al deciziilor CurțiiConstituționale de constatare a neconstituționalității, a
fost configurată de legiuitorulconstituant ca instituție distinctă de cea a abrogării (această din urmă instituție
apărând deasemenea menționată expres în Constituție, prin dispozițiile art.153), întrucât
vizeazămanifestări de voință ale unor autorități diferite, cu competențe diferite. Chiar dacă, în modpractic,
consecințele pe care le produce abrogarea și constatarea neconstituționalității uneinorme juridice (aceasta din
urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicareadeciziei Curții Constituționale, și dacă
legiuitorul nu intervine în sensul punerii în acord aprevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției) sunt în
sensul că acea normă nu semai aplică, cele două instituții nu se confundă. Prin urmare, nu se poate afirma că
instanța dejurisdicție constituțională realizează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma
călegiuitorul constată neconstituționalitatea legii. Secțiunea 4. Constituționalizarea dreptului Unul dintre efectele
exercitării controlului de constituționalitate și o consecință asupremației Constituției îl reprezintă
constituționalizarea dreptului.Procesul de constituționalizare a dreptului înseamnă realizarea unei concordanțeîntre
sistemul normativ subordonat constituției și normele consacrate prin constituție. Factorii de constituționalizare a
dreptului sunt:-existența unei justiții constituționale; -asigurarea deplină a supremației constituției prin
recunoașterea normelor cuprinse înconstituție ca factor structurant al întregului sistem de drept și interpretarea
tuturor acestornorme în accord cu constituția; -obligativitatea respectării și aplicării constituției de către Curtea
Constituțională, dar și dejudecătorul ordinar, de autoritățile publice și de către toate subiectele de drept.

APITOLUL I Perioada anterioară Constituției din 1991Secțiunea 1. Considerații generale Unii autori1
disting sub acest aspect mai multe perioade, respectiv: perioadapreconstituțională (1740-1860), perioada
formării statului român modern (1860-1940);perioada celui de-al doilea război mondial; perioada
constituțiilor socialiste (1948-1989);perioada actelor constituționale (1989-1991). Astfel, cât privește perioada
preconstituțională, se arată că aceasta se caracterizează,din punct de vedere constituțional, prin existența
unor cutume constituționale carereglementau raporturile fundamentale de exercitare a puterii. Existau,
de asemenea,documente juridice ce se vor constitui în fundamentul principatelor române,
respectiv:Constituția principelui Mavrocordat (7 februarie 1941), Supplex Libellus Valachorum din1792;
Constituția ”Cărvunarilor” din 1822, Regulamentul Organic al Valahiei din 1831;Regulamentul Organic al
Moldovei din 1832; Proiectul de Constituție elaborat de IonCâmpineanu în 1838; Proiectul de
Constituție pentru Moldova elaborat de MihailKogălniceanu în 1848.Secțiunea 2 Constituțiile române 1.Statutul
dezvoltător al Convenției de la ParisAcest document prevederea, în partea sa general, că legea fundamental a
României este șirămâne ”Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi întrePuterile
garante autonomiei Principatelor-Unite” Statutul constituia act adițional al Convenției, necesar având în vedere
”îndoita alegeredin 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei central” care au
făcut”neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora,cât şi pentru
reaşezarea echilibrului între puterile Statului”. Potrivit Statutului, puterile publice erau încredinţate ”Domnului,
unei Adunăriponderatice şi Adunărei elective.” Puterea Legiuitoare se exercita colectiv de ”Domn,
deAdunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Astfel, ”Domnul are singur iniţiativalegilor; el le
pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şiCorpului ponderatoriu, spre votare”;
”Deputaţii Adunării elective se aleg conformaşezământului electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se
numeşte în fiecare an de Domndin sânul ei; iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de
Adunare.”;”Adunareaelectivă discută şi votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte
sevor susţinea în Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega deDomn spre acest sfârşit;
ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul”.Statutul reprezintă, practic, o încercare a domnitorului Cuza de
a crea o legefundamentală, în acord cu voința națională dar și cu situația de suzeranitate a
Principatelor.2.Constituția de la 1866Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României,
adoptată dupămodelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind
promulgată de domn la 1 iulie1866 și instituia în România regimul monarhiei constituțională ereditară (în linie
coborâtoaredirectă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbatîn bărbat prin
ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilorlor - Art. 82). Constituția din 1866
reglementa principii democratice precum: separarea puterilor în stat,responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți
cetățenești, menținând însă votul cenzitar(persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani). Ceea ce este
remarcabil este faptul că a fost prima constituție elaborată fără concurs străinși fără aprobare externă, devenind un
act de manifestare a independenței, făcând abstracție desuzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7
mari puteri și oferind cadrul pentruevoluția statului român pe baze moderne și democratice. Astfel, chiar în art.1 din
Constituțiese prevedea că ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, subdenumirea
de România”. În privința puterilor statului, se prevedea că toate emană de lanațiune, iar națiunea nu poate exercita
aceste puteri decât prin delegare. Puterea legislativăaparținea Domnului și Reprezentanței Naționale (Senatul și
Adunarea Deputaților), putereaexercutivă aparținea Domnului, iar cea judecătorească Curților și Tribunalelor. Erau
interzisetribunalele extraordinare iar în întregul stat era o singură Curte de Casație.3.Constituția din 1923Realizarea
unirii din 1918 a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noilerealități economico-sociale, politice, etnice
și instituționale.Noua constituție a fost adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fostpromulgată de
regele Ferdinand I.Constituţia din 1923 precizează mai bine (art. 1) decâtConstituția din 1866, principiul
suveranităţii naţionale, declarând România „stat naţional,unitar şi indivizibil”, al cărei teritoriu este
„inalienabil” şi care nu poate fi colonizat cupopulaţii ori grupuri etnice străine. Forma de guvernământ,
proclamată de noul așezământconstituțional, este monarhie constituțională.Dreptul de proprietate nu mai este un
dreptabsolut, ca în 1866, interesele colectivităţii sociale primând asupra intereselor individuale.Principiul separaţiei
puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una dealta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le
dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc înatribuţii. Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa
naţională(Parlamentbicameral : Senatul şi Adunarea Deputaţilor), puterea executivă de rege şi guvern, iar
ceajudiciară de către instanţele judecătoreşti(Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).După ce eraudiscutate şi aprobate
liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile trebuiausupuse sancţionării regale.Atribuţiile regelui
cuprindeau: dreptul de a convocaparlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a
numi un nouguvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de anumi ori
confirma în funcţii publice, crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, aredreptul de a bate monedă, acordă
decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea, regelepoate să încheie convenţii în materie de comerţ
şi navigaţie cu statele străine, care apoitrebuiau ratificate de puterea executivă.Puterea executivă se exercita
de către guvern în numele regelui. Guvernul esteformat dintr-un număr neprecizat de miniştri, care alcătuiesc
împreună Consiliul de Miniştri,condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de
Miniştridelibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producăefecte juridice.Avea
dreptul să propună regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fieînaintate spre dezbatere şi votare
Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbatereaproiectelor de lege în Parlament, însă nu puteau vota
pentru că ei nu erau membri. Membriiputerii executive puteau să răspundă politic, penal și civil pentru toate actele
îndeplinite înexercitarea puterii. Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești.
Hotărârilejudecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţieşi Justiţie a
primit atribuții mărite fiind investită cu dreptul de a examina constituţionalitateaactelor legislative: „numai Curtea
de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judecaconstituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile
pe acelea care sunt contrareConstituţiei”.În privința drepturilor românilor sunt sunt reglementate
principii specificefuncţionarii democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire deorigine
etnică, limbă sau religie; egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;libertatea conştiinţei şi
întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei,inviolabilitatea domiciliului etc. Drepturile minorităților
au fost garantate în conformitatecu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la
tratatele depace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).Constituţia din martie 1923 a
avut un rol important în consolidarea statului românunitar, a independenței și suveranității sale, definind mai
precis trăsăturile și conținutulregimului politic din România, fiind considerată printre cele mai avansate
din Europainterbelică. 4.Constituția din 1938Constituţia din 1938, adoptată în timpul regelui Carol al II-lea
se bazează pe oconcepţie autoritară. Ea nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă. În fapt, la
10februarie 1938, printr-o lovitură de stat, regale Carol al II-lea a demis guvernul iar la 20februarie a adresat
poporului o proclamație prin care i-a prezentat o nouă Constituție,fiindstabilită data de 24 februarie pentru
organizarea plebiscitului în vederea aprobării decătre popor a noii Constituții. Din punctul de vedere al organizării
fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţinediferenţe esenţiale faţă de constituţiile anterioare. Regele era
capul statului iarprerogativele sale erau foarte mari; puterea legislativăse exercita de către Rege
prinReprezentanţa Naţională, care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.Constituţia
prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regeluieste inviolabilă; miniştrii lui sunt
răspunzători – actele de stat ale Regelui vor ficontrasemnate de un ministru care, prin aceasta,
devine răspunzător de ele. Titlul IIdinConstituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului,
era împărţit în douăcapitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritateadatoriilor
faţă de drepturi demonstrează spiritul constituţiei care se îndepărta de principiiledemocratice consfințite de
constituțiile precedente.Această constituție a funcționat doi ani și jumătate, fiind suspendată prin Decretulregal din 5
septembrie 1940. 5.Perioada 1940-1947Perioada cuprinsă între anii1940 și 1947 se caracterizează prin
lipsa uneiconstituții și guvernarea pe baza unor acte cu caracter constituțional2, respectiv: Decretul regal nr.1626 din
31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilorîn cadrele Constituțiunii din 1866, cu modificările Constituției din 29
martie 1923 (eraureorganizate puterile statului și abrogate dispozițiile prin care generalul Ion Antonescufusese învestit
cu puteri depline să conducă țara în perioada 1940-1944;- Decretul –lege nr.1849 din 10 octombrie 1944 privind
adăugirea de alineat finalnou la finele art.IV din înaltul Decret regal nr.1626 din 31 august 1944 (erau stabilitecondițiile
în care puteau fi urmăriți și sancționați cei care au contribuit ”la dezastrulțării”);-Legea nr.86 din 6 februarie 1945
pentru Statutul naționalităților minoritare; -Legea nr.187 din 13 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare; -
Legea nr.260 din 31 martie 1945 pentru legislația aplicabilă în Transilvania deNord, precum și drepturile dobândite în
acest teritoriu, în timpul ocupării ungare; - Legea nr.261 din 2 aprilie 1945 pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor
dinArdealul de Nord; - Legea nr.312 din 24 aprilie 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovațide dezastrul
țării sau de crime de război; - Decretul nr.2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative; - Legea nr.363
din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român înRepublica Populară Română.6.Constituția din
1948Adoptată de marea Adunare Națională urmare abdicării forţate a regelui Mihai (30decembrie 1947) şi a
proclamării Republicii Populare Române, Constituția din 1948evidenţiază instituţionalizarea comunismului.
Constituţia prevedea că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare potdeveni proprietatea statului
când interesul general o cere; trecerea comerţului intern şi externsub controlul statului; planificarea economiei
naţionale.În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat era Marea AdunareNaţională, care
îndeplinea funcția de organ legislativ. Guvernul (alcătuit din Consiliul deMiniștri și ministere) era organul executiv şi
administrativ şi răspundea în faţa M.A.N. şi aPrezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Instanţele judecătoreşti
erau: Curtea Supremă,tribunalele şi judecătoriile populare; s-a înlăturat inamovibilitatea (calitate a unui demnitarde a
nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.În ceea ce privește drepturile
fundamentale, acestea erau reglementate pe larg, însămodul de punere în aplicare și de garantare era deficitar.
Constituția putea fi modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi dindeputaţi, de către
Marea Adunare Naţională. Se prevedea posibilitatea revocăriireprezentanților poporului prin voința
alegătorilor, aceștia fiind răspunzători în fața poporului. 7. Constituţia din 1952Constituţia din 1952 păstrează în
cea mai mare parte prevederile Constituției din 1948însă reflect spiritual de obediență și supunere față de Uniunea
Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S.constituia ” baza politicii noastre externe”.Principiul de bază al puterii de stat era
dictatura proletariatului, regimul de stat alRomâniei fiind cel al democraţiei populare, care reprezinta interesele celor
ce muncesc.Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de
PartidulComunist.Titlul consacrat drepturilor şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor subliniapreponderenţa
statului asupra cetăţeanului şi accentua mai mult îndatoririle decât drepturile.Libertatea cuvântului, presei,
întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertateademonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate
cu interesele celor ce muncesc şi învederea întăririi regimului democraţiei populare”. Acest regim al
democrașiei popularemarca, de fapt, acapararea întregii puteri statale de către partidul conducător.8.Constituţia din
1965Potrivit Constituției din anul 1965, România era republică socialistă, teritoriul fiind“inalienabil şi indivizibil “. Rolul
conducător în întreaga viaţă a societăţii revenea PartiduluiComunist Român. Organul suprem al puterii de stat este
Marea Adunare Naţională, organul legiuitor.În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al
R.S.R., iar atribuţiiledeţinute până atunci de Consiliul de Stat au revenit şefului statului. Cât privește
realizareajustiției, Tribunalul Suprem exercita controlul asupra activității de judecată a tuturortribunalelor
și judecătoriilor. Acesta era ales de Marea Adunare Națională pe duratalegislaturii și răspundea pentru
activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale. S-a arătat3 că față de constituțiile socialiste anterioare, această
Constituție consacră orelativă schimbare a viziunii statului față de individ; sub regimul acestei Constituții Româniaa
ratificat o serie de acorduri și pacte internaționale referitoare la drepturile și libertățilefundamentale ale
omului (ex: Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sauPactul internațional cu privire la drepturile
sociale, economice și culturale).9.Perioada 1989-1991Și această perioadă se caracterizează prin lipsa unei constituții,
fiind adoptate însă maimulte acte normative cu caracter constituțional, respectiv: - Decretul –lege nr.2 din 27
decembrie 1989 privind constituirea, organizarea șifuncționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a
consiliilor teritoriale ale Frontuluisalvării Naționale; Decretul –lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind
înregistrarea și funcționareapartidelor politice și a organizațiilor obștești în România; - Decretul –lege nr.10 din
31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea șifuncționarea Guvernului României; - Decretul –lege
nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de UniuneNațională; - Decretul-lege nr.92 din 14 martie
1990 pentru alegerea Parlamentului și aPreședintelui României.10.Constituția din 1991, revizuită în anul 2003
10.1 Aspecte generale Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din
21noiembrie1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8decembrie1991.
Constituția a fost revizuită în anul 2003 prin adoptarea Legii de revizuire a ConstituțieiRomâniei, aprobată prin
referendumul național din 18-19 octombrie 2003, lege intrată învigoare la data de 29 octombrie2003, data
publicării în Monitorul Oficial al României. Constituția din 1991, așa cum a fost revizuită în 2003,
cuprinde 156 de articoleîmpărțite în 8 titluri:Titlul I - Principii generaleTitlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentaleTitlul III - Autoritățile publiceTitlul IV - Economia și finanțele publiceTitlul V - Curtea
ConstituționalăTitlul VI - Integrarea euroatlanticăTitlul VII - Revizuirea ConstituțieiTitlul VIII - Dispoziții finale și
tranzitoriiActuala Constituție marchează renașterea democrației în România. Ea păstrează formarepublicană de
guvernământ, instituie principiul separației puterilor în stat, precum șicaracterele fundamentale ale statului:
stat de drept, democratic şi social, în care demnitateaomului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptateaşi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice alepoporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. Un spațiu largeste
acordat reglementării drepturilor și libertăților fundamentale și se instituie CurteaConstituțională ca
garant al supremației Constituției, și ca autoritate unică de jurisdicțieconstituțională. Singura revizuire a
Constituției actuale a avut loc în anul 2003.Au mai existat însăinițiative de revizuire a Constituției care nu s-au
finalizat printr-o revizuire a acesteia, fiepentru că nu au fost respectate condițiile constituționale referitoare la
revizuirea Constituției,fie pentru că procedura legislativă a încetat în Parlament. În acest sens, Curtea Constituțională
a României s-a pronunțat și asupra altor inițiativede revizuire de sorginte parlamentară, cetățenească sau
prezidențială. Deciziile sunt anexateprezentului material. Sec iunea 1 – No iunea de cetă enie țțț Întrucât unul
dintre elementele constitutive ale statului este populaţia, apare justificatăanaliza raporturilor existente între acestea şi
stat, mai precis între fiecare individ, ca membrual populaţiei şi statul respectiv. Legătura dintre stat şi populaţia de pe
teritoriul său –indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,dar şi la
baza îndatoririlor lor faţă de stat. În dreptul constituţional modern, o asemenealegătură este exprimată prin termenul
de cetăţenie. Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic,atunci când este
privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune,popor) organizată în stat. În general cetăţenia
este privită ca fiind legătura politică şi juridicăpermanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.Cetăţenia română
reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiilepermanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedindapartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularuldrepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României. Sec iunea 2 - țNatura juridică a cetă
eniei țÎn literatura de specialitate au fost formulate diverse opinii privind natura juridică acetăţeniei, ea fiind
considerată pe rând fie:Un statut personalUn contract tacit sinalagmaticUn act unilateral de putere publicăO
situaţie juridicăUn raport contractualUn raport juridic de supuşenieO parte a stării civile a persoanei etc.În stabilirea
naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelorraporturilor juridice. Plecând de la această
categorie juridică („subiect de drept”) cetăţeniaeste un element, o parte componentă a capacităţii juridice.
Capacitatea juridică nu este altcevadecât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi
obligaţii. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a deveni subiect alraportului juridic şi
pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şiobligaţiile corelative. Legile au restrâns însă
capacitatea juridică în anumite categorii deraporturi juridice pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate
juridică deplină doarcetăţenilor. Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice, adică
alacelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale, şiîn special drepturile
politice.Prin urmare, cetăţeniaeste un element al capacităţii juridice cerută subiectelor raporturilorjuridice de drept
constituţional. Sec iunea 3 ț Reglementarea juridică a cetăţeniei române1. Principii fundamentale Normele care
reglementează cetăţenia sunt norme de drept constituţional. Acestea seregăsesc în Constituţie precum şi în legea
cetăţeniei române (Legea nr.21/1991 a cetăţenieiromâne,republicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576
din 13 august 2010) Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei,
permiteformularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române, şi anume:1)Numai cetăţenii români sunt titularii
tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şilegi.(ex: dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative
etc.)2)Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şilegile ţării.( ex: obligaţia de
fidelitate faţă de ţară, îndatorirea de apărare a patrieietc.) 3)Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi
îndatoriri, fără deosebire de rasă,naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de
averesau origine socială şi indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia4)Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune
de stat (ex: modul de dobândire şi depierdere a cetăţeniei române constituie un atribut exclusiv al
statului)5)Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.6)Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu
produce nici un efect asupra cetăţeniei românea celuilalt soţ2. Dobândirea cetăţeniei române2.1Modurile de
dobândire a cetăţeniei româneDobândirea cetăţeniei române, în general cunoaşte două sisteme şi anume:- sistemul
care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui)- Conformacestui principiu, copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoisau numai unul, au cetăţenia statului respectiv; - sistemul care are la
bază principiul jus soli ( dreptul locului, adică al teritoriului pecare s-a născut persoana respectivă)- Conform acestui
principiu, copilul devine cetăţeanulunui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv.În dreptul român a fost
adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, el fiindexpresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii
neîntrerupte pe pământul strămoşesc ageneraţiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi
naţională. Astfel, Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române stabileşte următoarele modalităţi dedobândire a
cetăţeniei române: naştere, adopţie, la cerere, precum şi condiţiile redobândiriicetăţeniei române.a) Dobândirea
cetăţeniei române prin naştere- este cetăţean român copilul care senaşte din părinţi cetăţeni români, sau dintr-un
părinte cetăţean român şi un părinte străin sauapatrid, indiferent de teritoriul unde s-a născut sau domiciliază unul sau
ambii părinţi aicopilului; b) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie- cetăţenia română se dobândeşte decătre
copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeniromâni iar cel adoptat nu a
împlinit 18 ani. Desigur copilului care a împlinit 14 ani i se cereonsimţământul. În cazul în care dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român,cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de
dezacord va decide instanţade judecată în funcţie de interesul adoptatului.c) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei
române la cerere- acest mod de dobândire acetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care
îşi manifestă dorinţade a se integra în societatea românească.Potrivit legii, cetăţenia română se poate acorda, la
cerere, persoanei fără cetăţenie saucetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:- s-a născut şi
domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori deşi nu s-a născut peacest teritoriu, domiciliază pe teritoriul
statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 aniîn cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român;-
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român, nuîntreprinde sau sprijină
acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declarăcă nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni; - a
împlinit vârsta de 18 ani; - are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile
stabilitede legislaţia privind regimul străinilor;- este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau
în străinătatepentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;- cunoaşte limba română şi posedă
noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească,în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;-
cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.Termenele arătate pot fi reduse până la jumătate în
următoarele situaţii: - solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional; - solicitantul este cetăţeanul
unui stat membru al Uniunii Europene;- solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare;-
solicitantul a investit în România sume care depăşesc 1.000.000 de euro. Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani,
născut din părinţi cetăţeni străini sau fărăcetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. Dacă însă
numai unul dintrepărinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord,iar în
caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.Consimţământul copilului care
a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia sedobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.De asemenea,
legea mai prevede două situaţii speciale de dobândire a cetăţeniei române, lacerere, în care în considerarea
persoanelor solicitante, acestea trebuie să facă dovada doar aunora dintre condiţiile mai sus enumerate, precum şi,
după caz, a unor condiţii specifice.Astfel, cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără
cetăţenie saucetăţeanului străin care a contribuit în mod deosebit la protejarea şi promovarea culturii,civilizaţiei şi
spiritualităţii româneşti, cu posibilitatea stabilirii domiciliului în ţară sau cumenţinerea acestuia în străinătate, dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul
român, nuîntreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declarăcă nici în trecut
nu a întreprins aceste acţiuni; – a împlinit vârsta de 18 ani; – este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost
condamnat în ţară sau în străinătatepentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;Cetăţenia română
poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanuluistrăin care poate contribui în mod
semnificativ la promovarea imaginii României prinperformanţe deosebite în domeniul sportului, cu posibilitatea
stabilirii domiciliului în ţară saucu menţinerea acestuia în străinătate, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:–
solicitantul va reprezenta România în loturile naţionale, în conformitate cu reglementărilestatutare ale federaţiei
sportive internaţionale la care România este afiliată;– dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de
statul şi poporul român, nuîntreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi
declarăcă nici în trecut nu a întreprins aceste acţiuni; – a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscut cu o bună
comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătatepentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean
român; – solicitantul îşi exprimă ataşamentul faţă de România şi faţă de sistemul de valori specificsocietăţii
româneşti.d) Redobândirea cetăţeniei româneRedobândirea cetăţeniei române este de fapt o situaţie particulară de
dobândire a cetăţenieiromâne la cerere, vizând situaţia unei categorii de persoane care au avut cetăţenia română,
darau pierdut-o, iar în mod distinct, în cadrul acestei categorii, a persoanelor care au pierdutcetăţenia română din
motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voialor. În considerarea faptului că persoanele în
cauză au fost cetăţeni români, nu mai estenecesară întrunirea tuturor condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească
solicitantul care nu aavut niciodată această cetăţenie, ci numai a unora dintre acestea. Legea prevede astfel că
cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdutaceastă cetăţenie, precum şi descendenţilor
acestora până la gradul II inclusiv şi care cerredobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cumenţinerea acestuia în străinătate. În acest caz, dintre condiţiile enumerate pentru
dobândireacetăţeniei la cerere nu mai este necesar să se facă dovada şederii pe teritoriul României oanumită
perioadă de timp şi nici a cunoaşterii limbii române, a elementelor de culturăromânească, a Constituţiei şi imnului
naţional.Persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motiveneimputabile lor sau
cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şidescendenţii acestora până la gradul III, la cerere,
pot redobândi sau li se poate acordacetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţarăsau cu menţinerea acestuia în străinătate. Şi în acest caz trebuie îndeplinite o parte dintrecondiţiile
mai sus enumerate, respectiv: persoana în cauză dovedeşte prin comportarea şiatitudinea sa ataşament faţă de statul
şi poporul român; nu întreprinde sau sprijină acţiuniîmpotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că
nici în trecut nu a întreprinsaceste acţiuni; a împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscută cu o bună comportare şi nu a
fostcondamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţeanromân. 2.2.
Cetăţenia de onoareCetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării şinaţiunii
române. Autoritatea competentă în acest sens este Parlamentul României lapropunerea Guvernului.
Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civileşi politice recunoscute cetăţenilor români, cu
excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa ofuncţie publică. 2.3 Procedura de acordare/redobândire a cetăţeniei
româneAprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face prin ordin alpreşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza propunerilor Comisiei pentrucetăţenie. În cazul situaţiei speciale a
persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului străin carepoate contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii
României prin performanţedeosebite în domeniul sportului,acordarea cetăţeniei române se face prin
hotărâre aGuvernului, iniţiată de Ministerul Tineretului şi Sportului. Cererea de acordare sau, după caz, de
redobândire a cetăţeniei române se formulează înlimba română, se adresează Comisiei pentru cetăţenie şi se depune
personal sau, în cazuritemeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică la sediul
AutorităţiiNaţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilorprevăzute
de lege.Cererile de redobândire a cetăţeniei române pot fi depuse şi la misiunile diplomatice sau laoficiile consulare
ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunilediplomatice sau la oficiile consulare ale
României, acestea vor fi trimise de îndată Comisieipentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie.Cererile de acordare a cetăţeniei române, în situaţia specială a persoanei care a contribuit înmod deosebit
la protejarea şi promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, pot fidepuse şi la misiunile diplomatice sau la
oficiile consulare ale României din statul pe teritoriulcăruia solicitantul îşi are domiciliul. În acest caz, cererea va fi
trimisă, de îndată, Comisieipentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin
intermediulMinisterului Afacerilor Externe, însoţită de un punct de vedere emis de misiunea diplomaticăsau oficiul
consular cu privire la îndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în modsemnificativ la protejarea şi
promovarea culturii, civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti. Însituaţia în care cererea a fost depusă la sediul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, Comisiapentru cetăţenie va solicita Ministerului Afacerilor Externe punctul de vedere cu
privire laîndeplinirea condiţiei ca solicitantul să fi contribuit în mod semnificativ la protejarea şipromovarea culturii,
civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti.Cererea de acordare a cetăţeniei române referitoare la persoane fără cetăţenie
sau cucetăţenie străină care pot contribui în mod semnificativ la promovarea imaginii României prinperformanţe
deosebite în domeniul sportului se depune la Ministerul Tineretului şi Sportului,în calitate de unică autoritate publică
care formulează propuneri privind acordarea cetăţenieiromâne în baza acestui temei. Ministerul Tineretului şi
Sportului va înainta Comisiei pentrucetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie cererea
însoţită de acteledoveditoare şi de propunerea privind acordarea cetăţeniei române, în vederea verificăriiîndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege.În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluţionării cererii,
preşedinteleComisiei solicită, prin rezoluţie, completarea dosarului. Dacă în termen de cel mult 6 luni dela primirea
solicitării nu sunt transmise actele necesare cererea se va respinge ca nesusţinută.Preşedintele Comisiei, prin
rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate cererea deacordare sau redobândire a cetăţeniei, dispunând,
totodată, solicitarea de relaţii de la oriceautorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.În cazul în care
sunt întrunite condiţiile pentru acordarea cetăţeniei române, Comisiastabileşte, într-un termen ce nu va depăşi 6 luni,
programarea persoanei la interviul organizatpentru verificarea condiţiilor constând în cunoaşterea limbii române, a
Constituţiei, a imnuluinaţional, respectiv a unor noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească.Dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea ori redobândireacetăţeniei, precum şi în situaţia nepromovării
interviului prevăzut ori al neprezentării, în modnejustificat, la susţinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat,
propune preşedinteluiAutorităţii Naţionale pentru Cetăţenie respingerea cererii. O nouă cerere de acordare sau
deredobândire a cetăţeniei române se poate depune după 6 luni de la respingerea cereriianterioare.Dacă
solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care vamenţiona întrunirea condiţiilor legale
pentru acordarea sau, după caz, redobândirea cetăţeniei.Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de
redobândire a cetăţeniei, va fi înaintatpreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie. Acesta, constatând
îndeplinite condiţiilerevăzute de prezenta lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei
române,după caz. În situaţia în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, preşedinteleAutorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau deredobândire a
cetăţeniei.Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de acordare sau de redobândirea cetăţeniei
române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de redobândire acetăţeniei române se
comunică, de îndată, solicitantului, prin scrisoare recomandată cuconfirmare de primire.Ordinul de
respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fiatacat, în termen de 15 zile de la data
comunicării, la Secţia de contencios administrativ şifiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea Tribunalului poate fi
atacată cu recurs la Secţia decontencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. În cazul cererilor de
acordare a cetăţeniei române formulate de persoane fără cetăţenie saucetăţeni străini care au contribuit în mod
deosebit la protejarea şi promovarea culturii,civilizaţiei şi spiritualităţii româneşti, Comisia, printr-un raport motivat,
elaborat cu luarea înconsiderare a punctului de vedere al Ministerului Afacerilor Externe, precum şi a
celorlaltedocumente necesare soluţionării cererii, prevăzute de lege, constată îndeplinirea
sauneîndeplinirea condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei române. În cazul persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului
străin care poate contribui în modsemnificativ la promovarea imaginii României prin performanţe deosebite
în domeniulsportului,pe baza raportului Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentruCetăţenie,
care constată îndeplinirea condiţiilor legale, Ministerul Tineretului şi Sportuluipropune Guvernului acordarea cetăţeniei
române. Dacă se constată că nu sunt îndeplinitecondiţiile legale, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie
respinge, prin ordin,cererea de acordare a cetăţeniei. Ordinul va fi comunicat, de îndată, solicitantului, prinscrisoare
recomandată cu confirmare de primire, precum şi Ministerului Tineretului şiSportului.Cetăţenia română se
acordă sau se redobândeşte la data depunerii jurământului decredinţă. Acesta reprezintă o afirmare solemnă a
angajamentului persoanei respective faţă destatul al cărei cetăţean devine. Jurământul se depune în faţa
ministrului justiţiei sau apreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei doi vicepreşedinţi
aiautorităţii delegaţi în acest sens. Jurământul trebuie depus în termen de 6 luni de la datacomunicării ordinului prin
care s-a acordat cetăţenia română. Nedepunerea, din motiveimputabile persoanei care a obţinut cetăţenia
română, a jurământului de credinţă, întermenul prevăzut de lege, atrage încetarea efectelor ordinului de
acordare sau de redobândirea cetăţeniei române faţă de persoana în cauză.După depunerea jurământului, Comisia
eliberează certificatul de cetăţenie română, care vafi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie,dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. În situaţia în care copiii minori
dobândesccetăţenia română odată cu părinţii sau cu unul dintre ei, aceştia vor fi înscrişi în certificatul decetăţenie al
părinţilor şi nu depun jurământul. 3. Pierderea cetăţeniei române3.1 Modurile de pierdere a cetă eniei
române țCetăţenia română se pierde prin:a)retragerea cetăţeniei române;b)aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c)în alte cazuri prevăzute de legea)Retragerea cetăţeniei româneRetragerea cetăţeniei române apare ca o sancţiune.
De asemenea, trebuie avut învedere că în conformitate cu art. 5 (2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi
retrasăaceluia care a dobândit-o prin naştere.Se poate retrage cetăţenia română celui care:-aflându-se în străinătate,
săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă intereselestatului român sau lezează prestigiul României;-
aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România arupt relaţiile diplomatice sau
cu care este în stare de război-a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; este cunoscută ca având
legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă,ori a săvâr it alte fapte care pun în pericol siguran a na
ionalășțțb)Renunţarea la cetăţenia română Retragerea cetăţeniei române nu mai reprezintă o sancţiune, ea este
doar un modamiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Legea stabileşte căse poate
aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinitvârsta de 18 ani şi numai pentru
motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia românăcel care:-nu este învinuit sau inculpat într-o cauză
penală ori nu are de executat o pedeapsăpenală;-nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane
juridice ori fizice dinţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoarepentru achitarea lor;-a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenieCererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere individuală, nu produce efectedecât faţă de cel ce o
face şi nu şi faţă de soţ sau copii. În cazul când ambii părinţi obţinaprobarea renunţării la cetăţenia română
odată cu părinţii sau, dacă aceştia au pierdutcetăţenia română la date diferite, pe ultima dintre date, îşi pierde
cetăţenia şi copilul lor minor.Legea cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.c)Alte cazuri de
pierdere a cetăţeniei române:Adopţia- în cazul în care un copil minor, cetăţean român, este adoptat de către
cetăţenistrăini, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul(adoptatorii) solicită aceasta în mod expres şidacă adoptatul
este considerat , potrivit legii străine, a dobândit cetăţenia străină. Legeaprecizează că data pierderii cetăţeniei
române este data dobândirii de către minor a cetăţenieiadoptatorului.Stabilirea filiaţiei- copilul găsit pe teritoriul
României căruia i se stabileşte ulteriorfiliaţia faţă de părinţi cetăţeni străini, pierde cetăţenia română.Anularea,
declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei- dacă un copil străin a fostadoptat de cetăţeni români, iar această
adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc caacesta să piardă şi cetăţenia română. Legea prevede în acest
sens că se consideră, că acelcopil, nu a avut niciodată cetăţenia română. În cazul desfacerii adopţiei copilul
pierdecetăţenia română pe data când adopţia a fost desfăcută. 3.2 Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării
renunţării la cetăţeniaromânăCererea de renunţare la cetăţenia română, însoţită de actele doveditoare, se depune
lasecretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile diplomatice ori oficiile consulare aleRomâniei din ţara
în care solicitantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin
ordin, aprobarea sau,după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei,prin
care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 27.Ordinul preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare sau, după caz, derespingere a cererii de renunţare la cetăţenia română se
comunică solicitantului, prin scrisoarerecomandată cu confirmare de primire.Ordinul de respingere a cererii de
renunţare la cetăţenia română poate fi atacat, întermen de 15 zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti.
Hotărârea curţii de apeleste definitivă şi este supusă recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi
deCasaţie şi Justiţie.Pierderea cetăţeniei române prin renunţare are loc la data eliberării adeverinţei derenunţare la
cetăţenia română.Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţă eliberată de secretariatulComisiei,
pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sauoficiile consulare ale României, pentru
persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, înbaza ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie.Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentruretragerea cetăţeniei
române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligaţia să prezintedovezile de care dispune.Preşedintele Comisiei
stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbatesesizarea de retragere, dispunând totodată:
solicitarea punctului de vedere al autorităţilorcompetente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea
cetăţeniei; invitareapersoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţiiutile
soluţionării cererii; citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nuse cunoaşte, prin publicarea
citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia
verifică îndeplinireacondiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivitalin.
(2) lit. b), precum şi persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedicădesfăşurarea procedurilor de
retragere a cetăţeniei române. În cazul în care constatăîndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor
legale de retragere a cetăţeniei române,Comisia va propune preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie,
printr-un raportmotivat, aprobarea retragerii cetăţeniei române sau, după caz, respingerea sesizării. Preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiileprevăzute de lege, emite ordinul de retragere a
cetăţeniei române, respectiv de respingere asesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată
neîndeplinirea condiţiilor prevăzutede lege.Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de
admitere sau derespingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum
şipersoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Ordinulpoate fi atacat, în
termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contenciosadministrativ a curţii de apel de la
domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacăsolicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul
poate fi atacat, în acelaşitermen, la Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii
deapel este definitivă şi irevocabilă.Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii
ordinuluipreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române. 4.
Dovada cetăţeniei Dovada cetăţeniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cât priveşte copii pânăla vârsta
de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul saucartea de identitate al oricăruia dintre
părinţi. Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator. În străinătate, dovada cetăţeniei române se
face prin actul valabil de trecere a frontiereiemis de autorităţile române.5.Străinii şi apatriziiStrăin în România este
persoana care are cetăţenia unui alt stat.Apatridul este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în
general prinexpresia: cetăţean al lumii.Regimul juridic al străinilor în România rezultă atât din Constituţie cât şi din
legeaspecială privitoare la aceştia. Astfel, potrivit art.18 alin.(1) din Constitu ie, ” țCetăţenii străinişi apatrizii care
locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi aaverilor, garantată de Constituţie şi de
alte legi. ”CAPITOLUL II Cetă enia europeanățPrima reglementare cu privire la cetă enia Uniunii Europene a fost
introdusă prințTratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) care prevedea expres că se instituie ocetă enie a
Uniunii, continuând cu precizarea că este cetă ean al Uniunii orice persoană care țțare cetă enia unui stat membru.
Cetă enia Uniunii Europene completează cetă enia na ională,țțțțfără a se substitui acesteia. Aceste dispozi ii sunt
întărite i dezvoltate ulterior prin Tratatelețșde la Amsterdam (intrat în vigoare în 1999), Nisa (intrat în vigoare în 2003)
i Lisabonaș(2009). În prezent, Tratatul privind func ionarea Uniunii Europene reglementează cetă
eniațțUniunii Europene în art.20-25. Astfel, potrivit art.20 din Tratat, este cetăţean al Uniunii oricepersoană care are
cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenianaţională, ci se adaugă acesteia. Potrivit
acelora i dispozi ii, detaliate în cuprinsul art.21-25șțdin TFUE, cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în
tratate. Aceştia se bucură,printre altele, de:(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;(b)
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile localeîn statul membru unde îşi au
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisan ii acestui stat; (c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în
care statul membru ai căruiresortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şiconsulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;(d) dreptul de a
adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa OmbudsmanuluiEuropean, precum şi dreptul de a se adresa
instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii înoricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă;
e) dreptul de ini iativă legislativă. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin
măsurileadoptate pentru punerea în aplicare a acestora.

CAPITOLUL I. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor Secțiunea 1. Noţiunile de drepturi şi libertăți fundamentale.
Natură juridică.Din punct de vedere al dreptului pozitiv drepturile și libertățile care s-au dezvoltat, alcătuind ceea ce astăzi
numim drepturi ale omului au apărut ”în lupta diverselor categorii sociale împotriva absolutismului feudal”1. Primul text
cunoscut este Magna Carta Libertatum (1215) proclamată de Ioan fără țară, act care enumera privilegiile acordate bisericii,
nobililor și negustorilor. Chiar dacă drepturile cetățenilor obișnuiți erau puțin sau aproape deloc menționate, Carta este
remarcabilă pentru că, pentru prima dată, regele era supus și limitat de lege, precum și prin instituirea principiului potrivit
căruia nici un om liber nu va fi arestat, întemnițat, exilat și nu i se va cauza nicio pagubă decât în temeiul unei judecăți legale
făcute de semenii săi sau în temeiul legii țării2. Dispoziții similare se regăsesc în Bill of Rights din 1629 și respectiv, 1680, în
special în Habeas Corpus din 1679, care stabilea respectarea libertății individuale și drepturile persoanei inculpate sau
deținute.De referință în istoria drepturilor omului sunt și Declarația de independență a Statelor Unite adoptată de Congresul
SUA în 1776, precum și Declarația drepturilor omuluiși cetățeanului a Revoluției franceze din 1789. Secolul XX însă, cu
precădere perioada de după cel de-al doilea război mondial, marcată de ororile trecutului apropiat, se remarcă printr-o
profundă schimbare de viziune și o spectaculoasa evoluție a reglementărilor internaționale dedicate consacrării, apărării și
garantării drepturilor și libertăților fundamentale. Organisme internaționale, guvernamentale, 1 C. Bârsan, op. cit., p.
21neguvernamentale au făcut eforturi să asigure proclamarea drepturilor și libertăților umane cadrepturi universale și egale
pentru toți și să le asigure o protecție eficientă. Astfel, în anul 1948, adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a
adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care constituie ”primul act de drept internațional public ce conține o
enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricărei persoane”.3, act căreia i-au urmat două direcții de dezvoltare: - la nivel
internațional, concretizată prin adoptarea Pactului cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul internațional cu
privire la drepturile civile, adoptate prin aceeași Rezoluție a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite nr.2200 A(XX) din
16 decembrie 19964, precum și numeroase convenții pe diverse domenii, dar aplicabile la scară universală; - la nivel regional,
concretizată prin adoptarea de convenții (carte) ale drepturilor omului la nivel continental/regional (Convenția pentru
apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale în cadrul Consiliului Europei, Convenția americană privitoare
la drepturile omului, Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor, Carta arabă a drepturilor omului, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene).Drepturile omului s-au dezvoltat ca instrument de protecție a individului în raporturile cu
colectivitatea, pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane. Respectarea drepturilor omului este de esența
unei societăți democratice, care nu poate fi de conceput fără asigurarea recunoașterii și respectării acestor valori. Sub aspect
terminologic, se distinge între sintagmele de ”drepturi ale omului” și ”drepturi ale cetățeanului”. Cea de-a doua sintagmă
menționată exprimă ideea că pe planul realităților juridice interne omul devine cetățean, integrându-se astfel într-un sistem
socio-politic, ceea ce înseamnă un ansamblu de acte normative și instituții care concură la realizarea și garantarea drepturilor
sale.Atunci când ne referim la ”drepturi ale omului” avem în vedere o dublă accepțiune a sintagmei5 : pe de o parte, dreptul
obiectiv al drepturilor omului, respectiv totalitatea instrumentelor internaționale și naționale care le consacră și protejează,
precum și mecanismele 3 C. Bârsan, op. cit., p.28instituționale de garantare a respectării lor iar, pe de altă parte, de înțelesul
acestora de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. Ca drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor raportului
juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia
de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime, drepturile fundamentale au următoarele trăsături: - sunt
drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea oamenilor. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu
condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o
anumită societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.- sunt înscrise în acte deosebite -datorită
importanţei lor aceste drepturi sunt înscrise în acte deosebite precum: declaraţiile de drepturi, legi fundamentale etc.Față de
trăsăturile menționate, drepturile fundamentale au fost definite ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite
prin Constituţie, legi și documente internaționale6. Secțiunea 2Pluralismul legal în materia drepturilor și libertăților
fundamentaleCeea ce caracterizează consacrarea legislativă a drepturilor omului este pluralismul legal, adică multitudinea de
surse, la nivel național, supranațional și internațional. De aici și diversitatea terminologică, întrucât documentele în care acestea
sunt consacrate nu utilizează o terminologie unitară, fiind utilizate, deopotrivă, sintagme precum, ”drepturile omului”,
”drepturi fundamentale ale omului sau ale ființei umane”, ”drepturi esențiale ale omului”, ”drepturile și libertățile omului”,
”drepturile și libertățile fundamentale ale omului”.7Indiferent însă de terminologia utilizată, înțelesul este același, iar ”catalogul”
drepturilor și libertăților fundamentale tinde să capete aceeași formă și structură la nivel internațional și național. Astfel,
constituțiile statelor care au trecut mai recent la regimuri democratice cuprindcapitole consistente8consacrate drepturilor și
libertăților fundamentale cu reglementări receptate din documentele internaționale în materie. De asemenea, unele dintre
noile constituții consacră expres directa aplicabilitate și statutul normativ superior în ordinea legală internă a acestor acte,
precum și obligația instanțelor de a face directa lor aplicare9. Cât privește sistemul european de protecție a drepturilor
fundamentale acesta a fost caracterizat10ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din întreaga lume. În același spațiu geografic
subzistă trei seturi diferite de ordini normative: națională, supranațională și internațională, fiecare cu propriile sale legi
și instituții pentru protecția drepturilor fundamentale, care se suprapun și se întrepătrund pentru a asigura o cuprinzătoare și
sporită protecție a acestor drepturi. Avem în principal în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 și
intrată în vigoare în septembrie 1953, al cărei obiectiv a fost acela al demarării implementării colective a unor drepturi
prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Organizația Națiunilor Unite. Convenția
reglementează atât drepturi civile și politice cât și drepturi economice și sociale, după cum urmează: dreptul la viaţă,
interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi la siguranţă, dreptul la un proces echitabil, nici
o pedeapsă fără lege, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea
de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea discriminării,
derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii politice a străinilor interrzicerea abuzului de drept, limitarea
folosirilor restrângerilor drepturilor. De la intrarea în vigoare a Convenției au fost adoptate o serie de Protocoale, prin care a
fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate. Avem în vedere, de asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, adoptată în cadrul Uniunii Europene. Într-o scură prezentare11 istorică este de arătat că, în iuniecapitole
consistente8consacrate drepturilor și libertăților fundamentale cu reglementări receptate din documentele internaționale în
materie. De asemenea, unele dintre noile constituții consacră expres directa aplicabilitate și statutul normativ superior în
ordinea legală internă a acestor acte, precum și obligația instanțelor de a face directa lor aplicare9. Cât privește sistemul
european de protecție a drepturilor fundamentale acesta a fost caracterizat10ca fiind unul dintre cele mai sofisticate din
întreaga lume. În același spațiu geografic subzistă trei seturi diferite de ordini normative: națională, supranațională și
internațională, fiecare cu propriile sale legi și instituții pentru protecția drepturilor fundamentale, care se suprapun și se
întrepătrund pentru a asigura o cuprinzătoare și sporită protecție a acestor drepturi. Avem în principal în vedere Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru
semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 și intrată în vigoare în septembrie 1953, al cărei obiectiv a fost acela al demarării
implementării colective a unor drepturi prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de
Organizația Națiunilor Unite. Convenția reglementează atât drepturi civile și politice cât și drepturi economice și sociale, după
cum urmează: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la libertate şi la siguranţă,
dreptul la un proces echitabil, nici o pedeapsă fără lege, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gândire,
de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, dreptul la căsătorie, dreptul la un
recurs efectiv, interzicerea discriminării, derogarea în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii politice a străinilor
interrzicerea abuzului de drept, limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor. De la intrarea în vigoare a Convenției au fost
adoptate o serie de Protocoale, prin care a fost îmbogățit conținutul drepturilor și garanțiilor consacrate. Avem în vedere, de
asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în cadrul Uniunii Europene. Într-o scură prezentare11
istorică este de arătat că, în iuniesocială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general,
protecţia mediului, protecţia consumatorilor); capitolul V: drepturile cetăţenilor(dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul
European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la
documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi
consulară); capitolul VI: justiţia(dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţiade nevinovăţie şi dreptul la
apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de
două ori pentru aceeaşi infracţiune);capitolul VII: dispoziţii generale.Acest pluralism, bine reprezentat la nivel european,
generează un cadru juridic comun, ”fondator al unui sistem coerent și eficace”12. Cu toate acestea, ”armonia europeană nu
implică o autentică unificare13”, d iferențele trebuind să existe.Astfel, inclusiv în domeniul drepturilor omului, este
indispensabilă marja de apreciere a statului, ca și posibilitatea de control a instituțiilor europene.Protecția juridică a
drepturilor omului/cetățeanului trebuie să se realizeze însă în primul rând în plan intern, aceasta fiind, așa cum s-a mai
relevat14, o condiție foarte importantă pentru orice guvernare democratică ”întrucât, fără înscrierea drepturilor omului în
normele constituționale – fără măsuri adecvate, concrete, prevăzute în legislația internă pentru garantarea lor de către stat-
drepturile și libertățile cetățenești sunt lipsite de orice eficiență și deci inoperante.”După zeci de ani în care România s-a aflat, la
modul real, în afara acestui sistem, legiuitorul constituant român a realizat, în 1991, consacrarea drepturilor şi alibertăţilor
fundamentale în corelație cu reglementările internaționale în materia drepturilor omului, prin dispozițiile art.20 din
Constituție care stabilesc poziția supralegislativă a tratatelor internaționalea drepturilor omului și valoarea lor
interpretativă constituțională. Este de menționat în acest sens că art.20 din Constituție se aplică în privința tuturor
actelor internaționale prin care sunt protejate drepturile omului la care România este parte. Făcând aplicarea acestui text din
Legea fundamentală în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a realizat receptarea în ordinea
juridică internă aactelor internaționale în materie, cu consecința constituționalizării reglementărilor naționale și a oferirii unui
instrumentar pentru instanțele de judecată, în sensul unei juste interpretări și aplicări a acestor norme. Aderarea României la
Uniunea Europeană a ridicat problema raportului de forță juridică dintre normele interneși cele ale Uniunii Europene și, în
acest cadru, cu cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv interpretarea dată acestora de
Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art.148 din Constituţie care prevăd, în alin.(2),
prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Secțiunea 3 Clasificarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentaleÎn literatura de specialitate au fost prezentate mai multe criterii de clasificare a drepturilor și libertăților
fundamentale.Astfel, după aria geografică de cuprindere a protecției instituite, distingem între sisteme de protecție cu vocație
universalăși sisteme regionale, abordare la care ne-am mai referit. După criteriul destinatarilor, distingem între drepturi ale
omului generale, care se aplică tuturor indivizilor, și drepturi specifice, care se aplică unor categorii de persoane cum ar fi
copiii, femeile, persoanele încadrate în muncă, etcDupă conținutul lor, și raportându-ne din această perspectivă și la modul în
care sunt consacrate drepturile fundamentale în Constituția României, distingem între: Inviolabilităţi -adică acele drepturi şi
libertăţi care prin conţinutul lor asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa
domiciliului persoanei fizice. În această categorie sunt incluse următoarele drepturi, în paranteză fiind menționat textul
corespunzător din Constituția României. •Dreptul la viaţă (art.22)•Dreptul la integritatea fizică (art.22)•Dreptul la integritate
psihică (art.22)•Libertatea individuală (art.23)•Dreptul laapărare (art.24) reptul la libera circulaţie (art.25)•Dreptul la ocrotirea
vieţii intime, familiale şi private (art.26)•Inviolabilitatea domiciliului ( art.27)Drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale
-adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea
protecţiei acestora. Din această categorie fac parte: Dreptul la învăţătură (art.32)•Accesul la cultură (art.33)•Dreptul la ocrotirea
sănătăţii (art.34)•Dreptul la un mediu sănătos (art.35)•Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art.41, 42)•Dreptul la
grevă (art.43)•Dreptul de proprietate privată (art.44)•Dreptul la moştenire (art.45)•Dreptul la un nivel de trai decent
(art.47)•Dreptul la căsătorie (art.48)•Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art.49)•Dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie specială (art.50)Drepturile exclusiv politice -adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor,
pot fi exercitate de cetăţeni numai prin participarea la guvernare. În această categorie includem:•Dreptul de vot
(art.36)•Dreptul de a fi ales (art.37)•Dreptul de a fi ales în Parlamentul European(art.38)Drepturile şi libertăţile social politice -
adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor
probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie intră libertăţile de opinie şi
anume:•Libertatea conştiinţei (art.29)•Libertatea de exprimare (art.30)•Dreptul la informaţie (art.31) Libertatea întrunirilor
(art.39)•Dreptul de asociere (art.40)•Secretul corespondenţei (art.28)Drepturile garanţii -adică acele drepturi care prin
conţinutul lor, joacă, în principal, rolul de garanţii constituţionale, şi anume:•Dreptul de petiţionare (art.51)•Dreptul persoanei
vătămate de către o autoritate publică (art. 52)Secțiunea 4. Principii privitoare la drepturile și libertățile fundamentaleÎnainte
de a proceda la examinarea drepturilor și libertăților consacrate de Constituția României, vom proceda la o scurtă prezentare a
principiilor aplicabile acestora. Este vorba de reguli fundamentale aplicabile tuturordrepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români. În Constituția României, acestea rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al Constituţiei
(art.15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fiedin alte articole, precum
din art.53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.1.Principiul securității juridice Principiul securității
juridice a fost desprins de Curtea Constituțională, prin interpretare, din dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art.1 alin.
(3), și (5). Acest principiu privește, în sens larg, și calitatea legislației, cu importante consecințe asupra realizării
drepturilor fundamentale. Dezvoltarea sa în jurisprudența CurțiiConstituționale a condus la importante statuări cu privire la
necesitatea respectării ierarhiei actelor normative15a avizării proiectelor de lege16, a unicității reglementării în materie și
evitării paralelismelor17, asupra fundamentării adecvate a inițiativelor legislative și a evaluării preliminare a impactului noilor
reglementări18, precum și a respectării exigențelor privind forma și stilul de redactare a actelor normative: claritate, precizie,
previzibilitate şipredictibilitate.192. Universalitatea drepturilor fundamentale Potrivit art.15 alin.(1) din Constituție,
”Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute
deacestea”. Unive rsalitatea drepturilor și a libertăților se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât și la titularii
acestora. Astfel, sub primul aspect, ea exprimă vocația omului, cetățeanului, de a beneficia de toate drepturile și libertățile iar,
sub cel de-al doilea aspect, exprimă ideea că toți cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți. Constituția
oferă șansa, mijloacele și garanțiile juridice pentru ca cetățeanul să își poată valorifica drepturile.203. Neretroactivitatea legii În
considerarea importanței sale pentru statul de drept, principiul neretroactivității legii a fost ridicat în România la rang de
principiu constituțional. Art.15 din Constituţie stabileşte atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi cele două excepţii din
legislaţia română – aplicarea legii penale, respectiv a celei contravenţionale mai favorabile (Legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.) .În exercitarea competenței sale, Curtea Constituțională a
sancționat în mai multe rânduri încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel,
Curtea a statuat că principiul neretroactivității legii se aplică însăși Constituției. Ca urmare, nu se poateaccepta, de exemplu,
interpretarea potrivit căreia prin dispozițiile privind reglementarea proprietății, Constituția în vigoare ar putea desființa sau
modifica situații juridice anterioare, existente ca o consecință a unor acte normative preconstituționale care au avut ca efect
trecerea unor bunuri în proprietatea statului”21În același sens, Curtea a mai stabilit, deexemplu, că dispozițiile art.81 alin.(4) din
Constituție, potrivit cărora funcția de Președinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate sunt
inaplicabile perioadei anterioare22, fiind de principiu că orice judecată privind logica, semnificația și implicațiile unor teze ale
Constituției se analizează și se interpretează începând cu situațiile care apar după intrarea ei în vigoare. Principiul
neretroactivității legii guvernează, deopotrivă, legile materiale și cele procesuale 23, precum și efectelor deciziilor Curții
Constituționale24. Interpretând principiul neretroactivității legii în corelație cu dispozițiile constituționale care reglementează
intrarea în vigoare a legii, Curtea a statuat că fără a contraveni principiului neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai
favorabile, consacrat de art.15 alin.(2) din Constituţie, nici o lege nu poate prevedea în textul ei, pentru intrarea în vigoare, o
dată anterioară celei la care este publicată în Monitorul Oficial al României.25Cât privește excepțiile prevăzute de textul
constituțional de referință, în cazul legii penale sau contravenționale mai favorabile, Curtea a statuat, de principiu, că o
dispoziție penală este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor
juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare.26Legea contravenţională mai blândă a fost asociată legii penale mai favorabile în virtutea practicii Curții
Europene a Drepturilor Omului care consideră că regulile stabilite de art.6 din Convenţie se aplică, în egală măsură, şi faptelor
penale şi celor contravenţionale .4. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor 4.1. ReglementarePrincipiul egalităţii în drepturi este
consacrat de Constituţia României în art. 16, cu o structură complexă, cuprinzând atât enunţarea unei reguli generale aplicabile
tuturor cetăţenilor şi în privinţa exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi o aplicaţie particulară, în
privinţa ocupării funcţiilor şi demnităţilor publice. Cât priveşte regula generală, art. 16 alin. (1) din Constituţie statuează că,
„cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegiişi fără discriminări”. Alineatul (2) al aceluiaşi articol din
Constituţie statuează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Sunt incidente şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Constituţie care
prevăd că „România este patria comună şindivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.Principiul egalităţii în
drepturi este consacrat de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului(„Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi în drepturi”), de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale(art. 14 – Interzicerea
discriminării), de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(Titlul III – Egalitatea, care cuprinde o dezvoltare a
acestui principiu în mai multe articole referitoare la egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă
şi lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi etc.), precum şi de alte acte internaţionale.4.2. ConţinutPrincipiul egalităţii în
drepturi semnifică faptul că, cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot
participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii sau discriminări, şi sunt trataţi în mod
egal atât de către autorităţile publice, cât şi de către ceilalţi cetăţeni.Acelaşi principiu al egalităţii semnifică faptul că nimeni nu
este mai presus de lege, ceea ce are drept consecinţă faptul că nici autorităţile publice nu se bucură de privilegii unele faţă de
celelalte sau oricare dintre ele faţă de cetăţeni.Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu prevederile
art. 4 din Constituţie referitoare la criterii ale nediscriminării, iar în baza art. 20 din Constituţie în corelaţie cu prevederile
art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, Curtea
Constituţională a statuat în mai multe rânduri asupra semnificaţiei principiului egalităţii, după cum urmează:– „principiul
egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite,
iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod
raţional şi obiectiv”27;–„principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă reglementare unitară şi tratament
nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe de altă parte, presupune un drept de diferenţiere” 28;–„principiul egalităţii nu
interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de
situaţii. De aceea inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie 27Decizia nr.
513/2006 (M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006). de scopullegii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea
existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar
însemna instituirea unei discriminări”29; –cât priveşte sfera drepturilor vizate, Curtea a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii
şi a autorităţilor publice se aplică, prin natura lui, tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie sau prin legi” 30; –
referitorlasfera persoanelor cărora li se aplică principiul egalităţii în drepturi, acestea sunt atât cetăţenii, cât şi persoanele
juridice faţă de care s-a promovat un tratament juridic diferenţiat, „(...)numai dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge
asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea lor în faţa legii şi a autorităţilor publice” 31; – sub aspectul criteriilor de
nediscriminare, Curtea Constituţională a statuat că enumerarea cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Constituţie are „un caracter
enunţiativ şi nicidecum unul limitativ”. Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la art. 14 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, potrivit cărora exercitarea drepturilor şi a libertăţilor recunoscute să fie asigurată fără nicio discriminare ce
ar putea rezulta din orice altă situaţie, pe lângă criteriile de nediscriminare expres enumerate; – referitor la noţiunea de
privilegiu, Curtea a reţinut că se defineşte ca un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de
persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor
persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar,
Curtea a reţinut că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două
ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept
constituţional diferite32.4.3. Ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie, „funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”. Textul
constituţional de referinţă prevede condiţiile pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice. Pe lângă acestea,
legislaţia infraconstituţională stabileşte şi altele, referitoare la vârstă, vechime în muncă, pregătire profesională etc.Noţiunea
de funcţii publicedesemneazăacele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii statale, iar cea de demnităţi publicedesemnează
acele funcţii care presupun, de regulă, formalităţi specific de alegere, numire (deputat, senator, preşedinte, ministru etc.).
Este de remarcat faptul că, anterior revizuirii, textul constituţional permitea accesul la funcţiile şi demnităţile publice
persoanelor care aveau numai cetăţenia română, interdicţie care nu a mai fost însă considerată de natură a se susţine în
condiţiile aderării la Uniunea Europeană. Tot ca o consecinţă a aderării la Uniunea Europeană, preconizată a se realiza după
momentul revizuirii Constituţiei, art. 16 a primit un nou alineat, alin. (4), potrivit căruia „în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale”.În acelaşi sens, art. 40 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice
cetăţ ean al Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat”.Tot cu prilejul revizuirii a fost reglementat în mod expres principiul
egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţipentru ocuparea funcţiilor publice, civile şi militare, în acord cu documente
internaţionale de referinţă în materie. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în acest sens în art. 23 că
„egalitatea între femei şi bărbaţi trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, munca şi
remunerarea. Principiul egalităţii nu exclude menţinerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea
sexului sub-reprezentat”.5. Accesul liber la justiţieChiar dacă Titlul I al Constituiția României nu reglementează expres și distinct
accesul liber la justiție ca principiu fundamental, consacrarea sa este implicită și privește întreaga Constituție, cu precădere
drepturile și libertățile fundamentale, reglementate de Titlul II al acesteia. De altfel, în cadrul preocupării generale pentru
protecţia drepturilor omului s-a accentuat ideea că aceste drepturi trebuie cuprinse în instituţii, nu în retorică33, respectiv
trebuie să fie consacrate şi garantate juridiceşte, inclusiv prin posibilitatea conferită titularului ca, în cazul nesocotirii sau în cazul
încălcării drepturilor şi libertăţilor sale, să ceară concursul instanţelor judecătoreşti. Posibilitatea persoanei de a se adresa
justiţiei este, prin urmare, o condiţie a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale şi priveşte toate aceste drepturi şi libertăţi.
Astfel fiind, accesul liber la justiţie poate fi caracterizat nu doar ca fiind un drept fundamental – astfel cum este expres
reglementat de art.21 din Constituţia României - ci şi un principiu constituţional. Art.21 din Constituție stabilește că :„Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept.Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.”Sub aspectul garanţiilor pe care le consacră,
dispoziţiile art.21 din Constituţie se corelează îndeosebi cu prevederile constituţionale reglementate de art.1 alin.(4),
referitoare la separaţia puterilor în stat, art.24, referitor la dreptul la apărare, art.52, referitor la dreptul persoanei vătămate de
o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi cu art.142 -146 referitoare la Curtea
Constituțională. Examinând art.21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale menţionate, se constată – astfel cum,
de altfel, s-a reținut și în doctrină 34 - că, prin generalitatea formulării sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei
persoane - cetăţean, străin, apatrid -, pentru apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret şi
efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act constituind o atingere
adusă drepturilor sale35, și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție
este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la
justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de
nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient
pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică (cauza
Ashingdane împotriva Regatului Unit,1985). La revizuirea Constituției, în anul 2003, reglementarea accesului liber la justiție a
fost îmbogățită prin introducerea dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Curtea
Constituțională a examinat modul în care este asigurată această garanţie pe care o implică accesul liber la justiţie, înainte de
consacrarea sa expresă, în anul 2003. Astfel, în ceea ce priveşte conţinutul conceptului de ”termen rezonabil”, Curtea a statuat
că vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac –inclusiv cele extraordinare –a unor
termene pentru exercitarea lor 36. Curtea s-a referit și la jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului,
rezultată din aplicarea art.6 pct.1 din Convenţia Europeană, constantă în a aprecia că „invocata cerinţă a termenului rezonabil
nu se analizează în abstract, ci se raportează de la caz la caz, în concret, ţinându-se seama de o serie de elemente specific
efiecărei pricini-durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procedurii” 37.6. Caracterul de excepţie al restrângerii
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţiArt.53 din Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi condiţionat. Potrivit acestui text restrângerea se poate înfăptui în următoarele
condiții: - numai prin lege; - numai dacă se impune după caz, pentru:apărarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii
sau moralei publice,a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea unei calamităţi naturale
ori ale unui sinistru deosebit de grav; - să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii- să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o; - măsura prin care operează restrângerea să fie nediscriminatorie. Norme de principiu referitoare la
protecţia juridică a cetăţenilor români în stră inătate, a cetăţenilor străini şi apatrizilor în România, extrădare şi expulzare7.1
Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor Articolul 17 din Constituţiestabileşte că „cetăţenii români se bucură în
străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu
absenţa lor din ţară”.Se cuvin a fi menţionate şi dispoziţiile art. 46 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
potrivit cărora „orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru, al cărui resortisant
este, nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca
şi resortisanţii acelui stat”. Principiul consacrat de art. 17 din Constituţie exprimă faptul că cetăţenia română, ca legătură politică
şi juridică dintre cetăţean şi stat, determină un anumit statut juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în
afara teritoriului ţării. Desigur că protecţia pe care statul român o garantează prin norma constituţională implică şi o serie de
obligaţii corelative ale cetăţenilor faţă de stat, de aceea textul constituţional se referă şi la îndeplinirea îndatoririlor de către
cetăţenii români.7.2. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică Acest principiu este consacrat de art.
18 din Constituţie, potrivit căruia „(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Sunt de menţionat, de asemenea,
prevederileart. 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europenepotrivit cărora „dreptul de azil este garantat cu
respectarea normelor prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind
statutul refugiaţilor şi în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene”. Prin noţiunea de „protecţie generală a persoanelor” textul constituţional are în vedere drepturile naturale ce
ţin de fiinţaumană (dreptul la viaţă, integritate fizică, psihică etc.), iarprin „protecţia averilor” se au în vedere drepturi
patrimoniale ale persoanei (dreptul de proprietate, dreptul de moştenire etc.). O.U.G. nr. 194/2002 38privind regimul străinilor
în România detaliază acest regim de protecţie, reglementând, deopotrivă, drepturile şi obligaţiile străinilor.Articolul 18 din
Constituţie reglementează şi dreptul de azil,acesta fiind prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi care
reprezintă găzduirea şi protecţia pe care statul român le acordă acestor persoane, în considerarea faptului că în statul lor de
origine acestea sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii. Azilul se
acordă numai pentru cei urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun. Potrivit documentelor
internaţionale în această materie, azilul este un act paşnic şi nu poate fi considerat ca un act inamical faţă de un stat 39. La nivel
infraconstituţional, aceste principii şi reguli sunt dezvoltate prin Legea nr. 122/2006 privind azilul în România 40.7.3. Regulile
referitoare la extrădarea sau expulzarea din RomâniaArticolul 19 din Constituţiestabileşte principiul potrivit căruia „cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”, precum şi excepţia de la acest principiu: extrădarea cetăţenilor români
„în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bazăde reciprocitate”. Cetăţenii străini şi
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza convenţiilor internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.Reglementând protecţia în caz
de strămutare, expulzare sau extrădare, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europeneprevede la art. 19 că „(1)
Expulzările colective sunt interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc
serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante”. Această
reglementarea constituţională este o consecinţă a celor care consacră regimul de protecţie a cetăţenilor români, străinilor şi
apatrizilor. Extrădareareprezintă una dintre formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca
fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se
află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea
executării unei pedepse în statul solicitant41. Extrădarea se poate solicita/acorda în baza convenţiilor multilaterale sau a unor
tratate bilateraleori pe bază de reciprocitate, în lipsa unor asemenea instrumente juridice. Se reţin astfelConvenţia europeană
de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, cu Protocoalele sale adiţionale din 15 octombrie 1975şi 17 martie 1978,
precum şi numeroase convenţii multilaterale, adoptate fie sub egida Consiliului Europei, fie sub egida Organizaţiei Naţiunilor
Unite, care conţin dispoziţii privind extrădarea 42. Expulzarea reprezintă instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice
dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii
acelei persoane pe teritoriul său. Potrivit Codului penal român, expulzarea este o măsură de siguranţă, aşadar o măsură care are
ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, şi care se iau faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală43. Expulzarea sau extrădarea se hotărăsc de către justiţie.
Legislaţia infraconstituţională dezvoltă condiţiile şi aspectele de ordin procedural. Astfel, de exemplu, O.U.G. nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România prevede că împotriva străinului care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României
poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală, dreptul de şedere al
acestuia încetând de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării. Un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care
există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamenteinumane sau degradante. De
asemenea, măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul este învinuit
sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori dacă a
fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate. Interdicţia
de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost întemeiată, constatarea situaţiilor menţionate fiind de
competenţa instanţei de judecată, în urma comunicării efectuate de către Oficiul Românpentru Imigrări.

Capitolul I. Drepturile și libertățile fundamentale consacrate de ConstituțiaRomâniei. Scurtă prezentare

DREPTURILE INVIOLABILITĂȚI 1.Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică Articolul 22 din Constituție
stabilește că dreptul la viaţă, precum şi dreptul laintegritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată,
același text interzice torturași orice fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea
esteinterzisă. Se constată așadar că, într-un singur articol, sunt garantate trei drepturi fundamentale,primordiale ale
ființei umane în general: viața, integritatea fizică și psihică. Astfel, dreptul laviață nu poate fi conceput fără integritatea
fizică, orice atingere a integrității fizice a uneipersoane însemnând o lezare a dreptului la viață. De asemenea, latura
psihică a viețiireprezintă o prelungire a dreptului la viață și nu poate fi disociată nici de integritatea fizică. În protejarea
și garantarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică există, pe deo parte, o obligație prin care statul trebuie să
protejeze individul împotriva oricăror atingeriaduse acestor drepturi de către alte persoane sau grupuri de persoane
iar, pe de altă parte, oobligație a statului de a nu recurge la măsuri care să afecteze aceste drepturi în acțiunile salede
protejare a valorilor societății sau a drepturilor altor persoane. Legislația infraconstituțională dezvoltă și susține
principiile instituite la nivelconstituțional. Astfel, garantarea drepturilor reglementate ar fi lipsită de eficiență
juridicăără suportul normei penale, care implică o sancționare specifică, viguroasă, a încălcăriiacestora. 2.Libertatea
individualăCu prilejul adoptării Constituției dar mai cu seamă la revizuirea acestuia, libertateaindividuală a căpătat o
amănunțită reglementare, în acord cu exigențele dezvoltate într-oconstantă jurisprudență a Curții Europene a
Drepturilor Omului. Art.23 din Constituțiestabilește principiul potrivit căruia libertatea individuală şi siguranţa
persoanei suntinviolabile, precum și condițiile în care se poate dispune percheziționarea, reținerea sauarestarea
unei persoane.Astfel, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai încazurile şi cu
procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestareapreventivă se dispune de judecător şi
numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririipenale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30
de zile şi se poate prelungi cucâte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu
maimult de 180 de zile.) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verificeperiodic, şi nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi sădispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinatarestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu
există temeiuri noi care săjustifice menţinerea privării de libertate. Sunt de asemenea reglementate o serie de
drepturi ale persoanei reținute și arestate,în scopul evitării oricăror abuzuri ale autorității: celui reţinut sau arestat i se
aduc de îndată lacunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în celmai
scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales saunumit din oficiu; punerea în
libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motiveleacestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii
prevăzute de lege; Persoana arestatăpreventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control
judiciar sau pecauţiune. Este reglementată expres prezumția de nevinovăție, potrivit căreia până la
rămânereadefinitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată, precum și
principiul legalității incriminării și a pedepsei, potrivit căruia nici o pedeapsă nupoate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii. Cu prilejul revizuirii Constituției s-a introdus și dispoziția potrivit căreia sancţiuneaprivativă
de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce a condus la modificarealegislației în materie
contravențională, în sensul eliminării sancțiunii închisoriicontravenționale, care a fost înlocuită cu sancțiunea
muncii în folosul comunității. 3. Dreptul la apărare Articolul 24 din Constituția României garantează dreptul
la apărare.Textulconstituțional se referă atât la dreptul la apărare în sens larg (posibilitatea oricărei persoane dea
beneficia de toate garanțiile oferite de lege în cursulu unui proces) cât și la posibilitateapărților din cadrul unui proces
de a fi asistate de un apărător calificat, de un avocat. Garantarea dreptului la apărare reprezintă o obligație ce revine
statului, în strânsălegătură cu alte reguli și principii incidente și în materia liberului acces la justiție, găsindu-
șireflectarea în drepturi și garanții procesuale pentru părțile unui proces. Cât privește asistența judiciară, aceasta
este de regulă facultativă. În materie procesual-penală ea este obligatorie pentru învinuit sau inculpat în cazurile
expres prevăzute de lege, subsancțiunea nulității absolute a tuturor actelor procesuale efectuate în absența
apărătorului, cu obligația refacerii lor în condițiile legii. Dacă asistența judiciară este obligatorie, iar învinuitulsau
inculpatul nu are un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. 4. Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat prin dispozițiile art.25din Constituția României, care
prevede, de asemenea, dreptul fiecărui cetăţean de a-şi stabilidomiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a
emigra, precum şi de a reveni în ţară.Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Astfel, legislația prevede și
restrângeri aleexercițiului dreptului la liberă circulație, aceste restrângeri trebuind să fie însă în acord cuprevederile
art.53 din Constituție, care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unordrepturi sau libertăți. 5. Dreptul la
viaţă intimă, familială şi privată Articolul 26 din Constituție statuează asupra obligației autorităților de a respecta
şiocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum și asupra dreptului persoanei fizice de adispune de ea însăşi, dacă
nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunelemoravuri. Viața intimă familială privește viața de
familie a persoanei. Statul ocrotește viața defamilie nu numai prin instituirea acestui drept, ci și prin alte norme
constituționale strânslegate de ocrotirea familiei (dreptul la familie- art.48, protecția copiilor și tinerilor – art.49,dreptul
la moștenire- art.46).Viața intimă privată se referă la intimitatea sau confidențialitatea pe care o persoanăînțelege să o
păstreze în jurul său (viața sentimentală, starea de sănătate, opțiuni religioaseetc). Viața privată presupune și zone
aflate la confluența dintre spațiul intim și cel social, cumsunt datele cu caracter personal – nume, adresă, vârstă, stare
civilă. Tot în categoria viețiiintime intră și dreptul persoanei la propria imagine, drept recunoscut atât în
jurisprudențainstanțelor naționale cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul persoanei de a
nu dispune de ea însăși are în vedere dreptul persoanei de adispune de propriul corp. Persoanele au dreptul de a
dispune de ele însele atâta vreme cât nuîncalcă drepturile și libertățile altora și bunele moravuri, ceea ce implică
posibilitatea unorrestrângeri ale exercițiului dreptului (situații precum examenul medical obligatoriu al sănătățiiînainte
de căsătorie, obligația efecturăă unor vaccinuri sau examene medicale pentrudepistarea unor boli venerice
sau contagioase). Inviolabilitatea domiciliului Potrivit art.27 din Constituție, domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile.
Nimeni nu poatepătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia,
cuurmătoarele excepții: a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; nlăturarea unei
primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii
publice; d) prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia domiciliară, care este tot o formă de limitare a
inviolabilității domiciliului,se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege,
fiindinterzisă în timpul nopții, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. Cât privește noțiunea de domiciliu, aceasta are
în vedere locul unde o persoanălocuiește în mod permanent. Noțiunea de reședință se referă la locul în care o
persoanălocuiește în mod temporar sau ocazional.DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIALE, ECONOMICE ȘI
CULTURALE1.Dreptul la învăţătură Potrivit art.32 din Constituție, dreptul la învăţătură este asigurat prin
învăţământulgeneral obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământulsuperior, precum
şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Textul constituțional de referință stabilește și o serie de reguli cu
privire la modul derealizare a învățământului, respective: - Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba
română, regulă care se coreleazăcu prevederea potrivit căreia limba română este limba oficială a statului; în condiţiile
legii,învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. este garantatdreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptulde a putea fi instruite în această limbă sunt
garantate; - Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studiicopiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiilelegii; nvățământul superior beneficiază de
autonomie universitară, ceea ce înseamnădreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie,
strategia instituțională,structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie; gestionarea resurselor materiale
șiumane, toate acestea ”cu respectarea strictă a legislației în vigoare”. Referitor la conceptual deautonomie
universitară, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri, statuândcă normele constituționale consacră
osingură formă de autonomie în ceea ce priveșteorganizarea și funcționarea învățământului superior – autonomia
universitară, indiferent dacăeste vorba despre învățământ superior de stat sau particular; - Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecăruicult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege. 2. Accesul la cultură Potrivit art. 33 din Constituție, introdus cu ocazia revizuirii acesteia, în anul
2003,accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii, libertatea persoanei de a-şi dezvoltaspiritualitatea şi de a
accede la valorile culturii naţionale şi universale neputând fi îngrădită.Statului îi revine obligația de a asigura
păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturiinaţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltareacreativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume. Ca
generație de drepturi, accesul la cultură face parte din generația a treia de drepturi,denumite și drepturi de
solidaritate. Statul trebuie să asigure cadrul necesar pentru capersoanele să poată beneficia cu adevărat de acest
drept. Pot fi reținute ca forme de realizare a accesului la cultură următoarele: libertateapersoanei de a-și dezvolta
spiritualitatea; libertatea persoanei de a accede la valorile culturiinaționale și universale; păstrarea identității spirituale;
sprijinirea culturii naționale; stimulareaartelor; protejarea și conservarea moștenirii culturale; dezvoltarea creativității;
promovarea valorilor culturale și artistice. Dreptul la ocrotirea sănătăţii Potrivitarticolului 34 din Constituție, dreptul la
ocrotirea sănătăţii este garantat. Statuleste obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
Organizarea asistenţeimedicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi
recuperare,controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuride protecţie a
sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. Statul român garantează dreptul la ocrotirea sănătății
prin reglementarea unui cadrulegal și instituțional privind asigurările obligatorii de sănătate, realizarea de programe
publicede informare a cetățenilor, construirea de spitale, pregătirea personalului medical etc. Referindu-se la dreptul
la ocrotirea sănătăţii, Curtea Constituțională a atras atențiaasupra faptului 1că „obligativitatea asigurării şi a
contribuţiei la sistemul asigurărilorsociale de sănătate trebuie analizată în legătură cu un alt principiu ce stă la baza
acestuisistem, anume cel al solidarităţii.” Referitor la valoarea contribuţiei cetăţenilor, prinnumeroase decizii2
Curtea a reţinut că "este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de lapersoană la persoană, în funcţie de cuantumul
veniturilor realizate. Această diferenţă esterezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află
persoanele carerealizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi deprincipiul
solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor, aplicabil înmateria asigurărilor sociale de
sănătate".Dreptul la un mediu sănătos Articolul 35 din Constituție prevede dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurătorsănătos şi echilibrat ecologic, precum și îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a protejaşi a ameliora
mediul înconjurător.Această obligație trebuie corelată, prin interpretareasistematică a textelor constituționale, cu cea
corelativă specifică pentru titularii dreptului deproprietate, prevăzută de art.44 alin.(7) din Constituție. Același text
stabilește și obligațiapozitivă a statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Un
mediusănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor și posibilitatea exercitării deplineDreptul la muncă
şi protecţia socială a muncii Articolul 41 din Constituție statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.Alegerea
profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.Orice activitate ce se circumscrie
dreptului la muncă trebuie să respecte însă regulile pe carelegiuitorul le-a edictat în vederea creării cadrului legal de
funcţionare a acestora. Astfel, în considerarea specificului categoriilor profesionale reglementate, legiuitorul astabilit,
pentru fiecare caz, prin norme speciale, condițiile de exercitare a profesiei și, în cadrulacestora, o serie de
incompatibilități, menite să slujească interesului public și bunei organizăriși desfășurări, în condiții de legalitat și
imparțialitate, a respectivelor profesii. De exemplu,lipsa unei definiţii clare a profesiilor liberale şi a reglementării
principiilor care guverneazămateria – inclusiv principiul potrivit căruia persoanele care exercită o profesie liberală
sesupun unui cod deontologic specific categoriei profesionale în cauză -, a determinatcaracterizarea
condițiilor și a incompatibilităţilor prevăzute de lege ca reprezentând încălcăriale dreptului la muncă, sau ca având
caracter discriminatoriu. Sesizată fiind cu privire laneconstituționalitatea reglementărilor având ca obiect asemenea
condiții și incompatibilități,Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate formulate, reținând,
deprincipiu, că libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu esteincompatibilă cu
stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceastasă corespundă naturii şi finalităţii
saleAcelași articol statuează asupra dreptului salariaților la măsuri de protecţie socială.Acestea privesc securitatea şi
sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor si altinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul
săptămânal, concediul de odihnăplătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională,
precum şialte situaţii specifice, stabilite prin lege. Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența saasupra dreptului
la salariu, ca și componentă a dreptului la muncă3; „întrucât dreptul lasalariu este corolarul unui drept constituţional,
şi anume dreptul la muncă, se constată cădiminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului
dreptului la muncă. Oatare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53
dinConstituţie.4”Normele constituționale stabilesc că durata normală a zilei de lucru este, în medie, decel mult 8 ore,
principiul potrivit căruia la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii,precum și garantarea dreptului la
negocieri colective în materie de muncă şi caracterulobligatoriu al convenţiilor colective. În legătură cu dreptul la
muncă este și interzicerea muncii forţate statuată de art.42din Constituție care enumeră, totodată, și acele activități
care nu constituie muncă forţată,respectiv:a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivitlegii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b) munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie saude libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în
situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care facparte din obligaţiile civile normale stabilite de
lege. 6.Dreptul la grevă Greva poate fi definită ca fiind acea activitate de încetare a lucrului, în mod organizatși
colectiv, de către salariați, cu scopul obținerii unor revendicări profesionale, economice șiculturale. Acest drept al
salariaților este reglementat de art. 43 din Constituție, cu trimitere ladispozițiile legii speciale în ceea ce privește
condițiile și limitele exercitării sale, precum șigaranțiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.
7.Dreptul de proprietate privată Elaborarea Constituţiei din 1991 a răspuns cerinţelor de realizare a unui cadru
juridicdemocratic şi a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experienţa aplicăriieglementărilor
adoptate în perioada comunistă, în contextul unei lungi perioade în caredreptul de proprietate privată a fost aproape
lipsit de conţinut, a determinat ca unul dintreprincipalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra
Tezelor proiectului deConstituţie să îl constituie reglementarea garanţiilor acestui drept fundamental, care cunoașteo
amănunțită consacrare prin prevederile art.44 din Constituție. Astfel, se stabilește că dreptul de proprietate, precum
şi creanţele asupra statului, suntgarantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea
privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numaiîn condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratateinternaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prinlege organică, precum şi prin moştenire legală. Același articol preevede garanții în materia exproprierii,
naționalizării și confiscăriistatuând că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilităpotrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, interzicând naţionalizarea sau orice altemăsuri de trecere
silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor, precum și confiscareaaverilor licit dobândite. Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni oricontravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Pentru lucrări de interes
general,autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de adespăgubi proprietarul
pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şipentru alte daune imputabile autorităţii.
Despăgubirile la care textele constituționale facreferire se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie. Este prevăzută, totodată, obligația proprietarilor de respectare a sarcinilor privindprotecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi a celorlalte sarcini care, potrivitlegii sau obiceiului, revin
proprietarului. Textul constituțional prevede și o important garanție a dreptului de proprietate,respectiv prezumția
caracterului licit al dobândirii averii. Libertatea economică Textul art.45 din Constituție, care reglementează libertatea
economică se corelează înansamblul dispozițiilor constituționale cu art.135 alin.(2) lit.a), potrivit cărora statul trebuie
săasigure libertatea comerțului, protecția concureței loiale și crearea cadrului favorabil pentruvalorificarea tuturor
factorilor de producție. Dispozițiile constituționale garantează accesulliber al persoanei la o activitate economică,
libera iniţiativă şi exercitarea acestora încondiţiile legii.Referitor la exercitarea în condițiile legii, este de menționat că
accesul liber la oactivitate economic implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice prininterzicerea
faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate și pentru alte persoane, limitări caretrebuie să fie nediscriminatorii,
justificate de un interes general, proporționale cu situația carele-a determinat. După aderarea la Uniunea
Europeană, atât conținutul cât și limitele libertățiieconomice pe plan național trebuie determinate și în raport de
dreptul Uniunii Europene,deoarece aceasta se manifestă pe planul pieței, care nu mai este o piață internă, închisă
întrefrontierele statului ci o piață internă a Uniunii Europene. Libertatea economică Textul art.45 din Constituție, care
reglementează libertatea economică se corelează înansamblul dispozițiilor constituționale cu art.135 alin.(2) lit.a),
potrivit cărora statul trebuie săasigure libertatea comerțului, protecția concureței loiale și crearea cadrului favorabil
pentruvalorificarea tuturor factorilor de producție. Dispozițiile constituționale garantează accesulliber al persoanei la o
activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora încondiţiile legii.Referitor la exercitarea în condițiile legii,
este de menționat că accesul liber la oactivitate economic implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății
economice prininterzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate și pentru alte persoane, limitări caretrebuie
să fie nediscriminatorii, justificate de un interes general, proporționale cu situația carele-a determinat. După aderarea
la Uniunea Europeană, atât conținutul cât și limitele libertățiieconomice pe plan național trebuie determinate
și în raport de dreptul Uniunii Europene,deoarece aceasta se manifestă pe planul pieței, care nu mai este o piață
internă, închisă întrefrontierele statului ci o piață internă a Uniunii Europene. Dreptul la moştenire Articolul 46 din
Constituție statuează că dreptul la moştenire este garantat,coroborându-se cu dispozițiile constituționale
care ocrotesc și garantează dreptul deproprietate. Garantarea vizează apărarea a însăși existenței dreptului la
moștenire, împotrivaoricăror atingeri pe care statul sau autoritățile publice ar putea să i-o aducă, inclusiv
prinadoptarea unor acte normative. Textul constituțional are în vedere atât moștenirea legală, câtși pe cea
testamentară. Nivelul de trai Sub denumirea de ”nivel de trai”, textul constituțional al art.47 reglementează o seriede
drepturi sociale ce presupun o problematică deosebit de complexă. Aceasta întrucâtdrepturile sociale sunt legate în
mod esenţial de ideea de progres economic şi social și, deasemenea, sunt însoţite de o necesitate
substanţială de susţinere financiară. Acestecaracteristici determină o anumită specificitate şi o dinamică aparte,
pe care constituţiile,caracterizate ca legi cu o mare stabilitate, nu o pot asigura în sine. Adaptarea la aceastădinamică
revine, prin urmare, legiuitorului infraconstituţional care, prin reglementările pe carele adoptă, trebuie să respecte, pe
de o parte, exigenţele constituţionale şi cele impuse dereglementările internaţionale iar, pe de altă parte, să fie în
măsură să realizeze politicilesociale impuse de realităţile socio - istorice concrete. Dată fiind specificitatea
menţionată şidificultatea sarcinii legiuitorului în acest context, i se recunoaşte acestuia o largă posibilitatede
apreciere. Este de menționat în acest sen că art.1 alin.(3) din Constituţie caracterizează Româniaca fiind stat social,
fără a da o definiţie acestui concept. Invocarea sa în faţa CurţiiConstituţionale, şi interpretarea sistematică a
dispoziţiilor constituţionale care consacrădrepturilor sociale din perspectiva principiului enunţat, au determinat
pronunţarea unor deciziiprin care Curtea a examinat şi a precizat înţelesul conceptului de „stat social”,
circumscriindastfel, pe de parte, sfera drepturilor sociale, mai ales a celor de securitate socială, iar, pe dealtă parte,
obligaţiile statului în raport de norma constituţională, respectiv marja de aprecierepe care acesta o are în adoptarea
de măsuri care vizează drepturi sociale. O decizie a Curţii5definește ”noţiunea de "stat social" ca fiind acel complex de
măsuri ce vizează atât politicaeconomică, cât şi cea socială şi care pune în prim-plan prevederile sociale de
naturăeconomică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor.» Prin aceeaşidecizie, Curtea a mai
reţinut că „statul social presupune un anumit grad de intervenţie etaticăîn abordarea diferitelor domenii cu caracter
social existente la nivelul politicii sociale astatului. Potrivit art.47 din Constituție, statul este obligat să ia măsuri de
dezvoltare economicăşi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Observând
căacest concept6nu este definit de Constituţie, nici ca atare, nici în ceea ce priveşte mijloacele derealizare, Curtea
Constituțională a României a statuat că acesta impune statului să instituie unansamblu de măsuri prin care să asigure
protejarea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţeniloratât prin reglementarea unor drepturi fundamentale, dar şi prin
drepturi care nu au oconsacrare constituţională şi care tind către acelaşi obiectiv. Art.47 din Constituție
reglementează de asemenea, în alin.(2), dreptul cetățenilor lapensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, laajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private,
prevăzute de lege.Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii. Dreptul la căsătorie și dreptul de
a întemeia o familie Potrivit articolul 48 din Constituție, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţităîntre soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,educaţia şi instruirea copiilor.
Principiile pe care textul constituțional le menționează cu referire la acest drept sunturmătoarele: - libertatea
căsătoriei, ceea ce presupune consimțământul liber exprimat al celor doisoți cu privire la încheierea căsătoriei; cât
privește condiţiile de încheiere, de desfacere şi denulitate a căsătoriei, textul constituțional de refetință trimite
la legea specială. Sereglementează egalitatea în fața legii a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie; -
egalitatea soților care presupune egalitatea atât la încheierea căsătoriei cât și relațiilepersonale și patrimoniale dintre
soți, raporturile dintre părinți și copii, etc; - drepturile și obligațiile părintești trebuie exercitate și se bazează pe
principiulinteresului superior al copilului, părinții având responsabilitatea asigurării unei dezvoltăriarmonioase a
copiilor minori, asigurarea educației și creșterea în scopul integrăriiarmonioase în societate.

Protecţia copiilor şi a tinerilor Promovarea drepturilor copiilor și tinerilor reprezintă o evoluție în

garantareadrepturilor omului în general, evoluție care conturează o viziune subsumată conceptului de”interes
superior al copilului”. Această viziune – care se desprinde din actele internaționaleadoptate în materie, precum și din
jurisprudența instanțelor chemate să le aplice - estefundamentată pe ideea că minorul are nevoi și drepturi distincte
de cele ale părinților, astfel ncât interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. În aceste
condiții,interesul copilului trebuie să prevaleze în fața altor interese atunci când se iau măsuri cuprivire la acesta.
Art.49 din Constituți instituie un regim special de protecţie şi de asistenţă a tinerilor înrealizarea drepturilor lor. Este
reglementată obligația statului de a acorda alocaţii pentru copiişi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap. Este interzisă exploatareaminorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care
le-ar pune înprimejdie viaţa ori dezvoltarea normală, precum și angajarea ca salariați a minorilor subvârsta de 15 ani.
Legislația infraconstituțională enunță expres principiul interesului superioral copilului și dezvoltă garanțiile prevăzute
de textul constituțional (Legea nr.287/2009privind Codul civil7, Legea nr.272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilorcopilului8 , Legea nr.273/2004 privind procedura adopției9 ). 13. Protecţia persoanelor cu
handicap Constituția României acordă un text distinct, articolul 50, reglementării protecțieispeciale de care se bucură
persoanele cu handicap. Este stabilită obligația statului de a asigurarealizarea unei politici naţionale de egalitate a
şanselor, de prevenire şi de tratament alehandicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în
viaţa comunităţii,respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. Pentru deplina respectare a acestui
drept, alături de obligațiile statului legislația înmaterie legislația prevede și sancționarea celor care se fac
vinovați de practici carediscriminează persoanele cu handicap. Sunt de asemenea luate măsuri de susținere
financiarăa acestor persoane (ajutoare sociale, scutiri de taxe), și sunt dezvoltate proiecte în scopulîncurajării
dezvoltării și integrării sociale armonioase a persoanelor cu handicap. DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL –
POLITICE 1.Secretul corespondenţei Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilortelefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, în acest sens fiinddispozițiile art.28
din Constituție. Corespondența reprezintă un element ce ține de viața intimă și, ca și spațiul în carepersoana
locuiește, spațiul în care aceasta comunică trebuie să fie la adăpost de ingerințeexterioare abuzive. Prin noțiunea de
corespondență utilizată de textul constituțional seînțelege orice transmitere de informații, idei, sentimente, realizată
între două sau mai multepersoane, prin orice mijloc legal de comunicare. Este de precizat că și acest drept nu exte
unul absolut, exercițiul său putând fi limitat încondițiile legii. În principal, limitările țin de necesitatea efectuării
probațiunii în cauzelepenale, cu stricta respectare a dispozițiilor legale. 2.Libertatea conştiinţei Articolul 29 din
Constituție prevede că libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şilibertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub
nici o formă. Nimeni nu poate ficonstrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare
convingerilor sale.Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilorminori a
căror răspundere le revine. De asemenea, este garantată libertatea conştiinţei; ea trebuie să se manifeste în spiritde
toleranţă şi de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiilelegii. Acestea sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prinînlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate. Înrelaţiile dintre culte sunt interzise orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbirereligioasă. S-a remarcat că10 termenul de cult are două accepțiuni: într-o
accepțiune organic,prin cult se înțelege o asociație, o organizațție religioasă iar într-o accepțiune funcțională
seînțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni, cultul religios înseamnă exteriorizare unorcredințe religioase, atât
prin unirea celor de aceeași credință într-o asociație religioasă(biserică sau cult), cât și prin ritualurile cerute de acea
credință (procesiuni, adunări religioaseetc). 3.Libertatea de exprimare Potrivit articolului 30 din Constituție, libertatea
de exprimare a gândurilor, a opiniilorsau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prinsunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice feleste interzisă
și nicio publicație nu poate fi suprimată.Răspunderea civilă pentru informaţiasau pentru creaţia adusă la
cunoştinţăpublică revine editorului sau realizatorului, autorului,organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului deradio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin
lege. În acest mod concepută, libertatea de exprimare este garanţia unei informări obiectiveşi a pluralităţii oricare i-ar
fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-media, ci şi tuturor creatorilor din domeniile ştiinţific,
literar sau artistic. Altfel spus,libertatea de exprimare se refera la libertatea unei persoane de a-si exprimare
gandurile,opiniile sau credinta, precum si la libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, inclusiv mediulonline. Protecţia libertăţii de exprimare este o
condiţie esenţială pentru garantarea unui regimpolitic democratic şi pentru dezvoltarea fiecărei persoane. Exercitarea
libertăţii de exprimare poate fi supusă însă unor formalităţi, condiţii,restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care
constituie măsuri necesare, într-o societatedemocratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială
sau siguranţa publică,apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,
protecţiareputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţialesau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.Astfel, libertatea deexprimare nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptulla propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea
ţării şi a naţiunii, îndemnul la război deagresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, laseparatism teritorial sau la violenţă publică, precum si manifestările obscene, contrare
bunelormoravuri. Este de subliniat că limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) dinConstituţia
României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fiînţeleasă ca un drept absolut.
Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţiledemocratice admit că libertatea unei persoane se termină
acolo unde începe libertatea alteipersoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor
români,cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă,fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi.O limitare identică este, de asemenea,prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi alibertăţilor fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăţi
ce comportăîndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sausancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,pentru [...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora [...]", precum şi în art. 19 paragraful 3din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care
stabileşte că exerciţiullibertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că
aceastapoate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seamade drepturile sau
reputaţia altora. Orice hotărâre judecătorească sau act care limiteazălibertatea de exprimare trebuie să conţină
motive suficient de clare care să justifice de ce oasemenea restrângere este necesară. Libertatea de exprimare
încetează acolo unde începedreptul la bună reputaţie, la viaţă privată.Evoluția mijloacelor de comunicare ridică noi
probleme legate de limitele libertății deexprimare. Astfel, internetul este un mijloc de comunicare și informare diferit de
presascrisă, mai ales având în vedere capacitatea acestuia de a stoca și transmite informații.Servind milioane de
utilizatori la nivel mondial, internetul nu poate fi supus unor reglementăriși controale uniformizate la nivel
mondial.Riscul atingerii drepturilor protejate deConvenție este mult mai mare în cazul informațiilor care circulă pe
internet față de celedin presa scrisă, în special intruziunile în dreptul la viață privată al persoanei. Din acestmotiv
legile care privesc presa scrisă trebuie să difere față de cea din mediul online, aceastatrebuind să fie supusă unor legi
specifice care să aibă în vedere evoluția tehnologiei pentru ase asigura protecția și promovarea drepturilor și
libertăților în cauză.4. Dreptul la informaţie Articolul 31 din Constituție reglementează dreptul persoanei de a avea
acces la oriceinformaţie de interes public, precum și obligația corelativă a autorităţilor publice, potrivitcompetenţelor ce
le revin, de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilorpublice şi asupra problemelor de interes
personal. Dreptul la informaţie nu trebuie săprejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. În
acest sens, estestabilită obligația mijloacelor de informare în masă, publice şi private, de a asigurainformarea
corectă a opiniei publice. O garanție prevăzută de textul constituționbal pentruacestea este autonomia serviciilor
publice de radio şi de televiziune. Ele trebuie să garantezegrupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului
la antenă. Organizarea acestorservicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege
organică. 5. Libertatea întrunirilor Libertatea întrunirilor, consfințită de art.39 din Constituție, este o libertate cu
caractersocial –politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni reuniuni private saupublice, cu scopul de a
da expresie unor preocupări, gânduri, convingeri. Întrunire semnifică ogrupare de persoane organizată, cu caracter
temporar, destinată schimbului de idei, concepții,opinii.Potrivit textului constituțional menționat, mitingurile,
demonstraţiile, procesiunile sauorice alte întruniri sunt libere. Acestea se pot organiza şi desfăşura numai în mod
paşnic, fărănici un fel de arme. 6. Dreptul de asociere Garantând dreptul de asociere, art.40 din Constituție stabilește,
totodată, și formele deasociere, respectiv: partide politice, sindicate, patronate şi în alte forme de asociere. Se
specifică caracterul neconstituțional al partidele sau organizaţiilor care, prinscopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilorstatului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României, și seprecizează sfera persoanelor care nu pot face parte din partide politice (judecătorii
CurţiiConstituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi altecategorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică.) Constituția interzice asociaţiile cucaracter secret.În literatura juridică se realizează
deosebirea dintre libertatea întrunirilor și dreptul deasociere. Astfel, întrunirile presupun participanți care nu au
calitatea de membru permanentsau acceptat conform unei proceduri prestabilite, în timp ce asociația presupune un
grup depersoane reunite prin calitatea de membru, între care există legături permanente. Deasemenea, întrunirile nu
urmăresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret, declaratîn momentul desfășurării lor. Asociația
presupune existența unui scop permanent, precis,determinat în momentul înființării, declarat prin actul de înființare
sau organizare. Întrunirilese desfășoară pe baza unor reguli stabilite ad-hoc, în timp ce asociația funcționează pe
bazaregulilor statutare. Particularități și diferențe există și în privința locului de desfășurare și aparticipanților, însă
toate acestea nu trebuie interpretate rigid. DREPTURILE EXLUSIV POLITICE Dreptul la vot Este un drept cu natură
exclusiv politică, reglementat de art.36 din Constituție, carestatuează că cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18
ani, împliniţi până în ziua alegerilorinclusiv. Sunt excluși, așadar, de la vot, cetățenii străini și apatrizii, inclusiv
refugiații șisolicitanții de azil în România, statutul lor juridic fiind diferit de cel al cetățenilor. Același text stabilește că
nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi subinterdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierdereadrepturilor electorale. Este de menționat faptul că dreptul de vot aparține nu
doar cetățenilor români cudomiciliul în țară, ci și cetățenilor români cu domiciliul în străinătate.Din examinarea
sistematică a Constituției se deduc următoarele trăsături caracteristiceale votului în România: universalitatea (cu
precizările mai sus arătate); egalitatea (reflectatăatât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetățean, cât și în
ponderea fiecărui vot îndesemnarea reprezentanților națiunii: astfel, fiecare cetățean are dreptul la un singur vot,
iaracest vot are aceeași pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea unei aceleiașiautorități a statului,
indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot); caracteruldirect (cetățenii aleg direct și personal, fără nici
un intermediar sau delegat, reprezentanții lorîn Parlament); caracterul secret; liber exprimat (exprimarea voinței
cetățenilor în alegeri nutrebuie viciată în nici un fel ). 2. Dreptul de a fi ales Potrivit art. 37 din Constituție, au dreptul
de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot careîndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este
interzisă asociereaîn partide politice. În conformitate cu art.40 alin.(3) din Constituție, nu pot face parte dinpartide
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membriiactivi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor
inclusiv, vârsta de cel puţin 23de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice
locale,vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru afi aleşi în funcţia
de Preşedinte al României. În privința condițiilor de formă, legile electorale precizează condițiile în care opersoană
poate candida din partea unui partid politic sau alianță politică sau candidatindependent. Astfel, de exemplu,
candidaturile sunt acceptate doar dacă există declarație deacceptare din partea persoanei propuse și dacă există
declarație pe proprie răspundere căpersoana care candidează nu a fost collaborator al Securității. 3. Dreptul de a fi
ales în Parlamentul European În conformitate cu art.38 din Constituție, în condiţiile aderării României la
UniuneaEuropeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.Acest text a fost
introdus la revizuirea Constituției, în anul 2003, în perspective aderării laUniunea Europeană.

DREPTURILE GARANȚII 1. Dreptul de petiţionare Făcând parte din drepturile garanții, dreptul de petiționare
consacrat de art.51 dinConstituție se referă la posibilitatea cetățenilor de a se adresa autorităţilor publice prin
petiţiiformulate numai în numele semnatarilor, precum și la obligația corelativă a autoritățilorpublice de a răspunde la
petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege. În acest mod,cetățenii intră în relație directă cu autoritățile statului
la propria lor inițiativă și au posibilitateade a soluționa atât probleme de interes personal cât și de interes general.
Dreptul depetiționare este diferit de accesul liber la justiție, între acțiunea în justiție și dreptul de petițieexistând
diferențe de formă și fond. Astfel, accesul liber la justiție presupune posibilitateaoricărei persoane de a se adresa
instanțelor judecătorești pentru valorificarea unui dreptsubiectiv nesocotit ori încălcat sau pentru realizarea unui
interes, în timp ce dreptul depetiționare se concretizează în cereri, reclamații, sesizări și propuneri în legătură cu
rezolvareaunor probleme personale sau de grup ce nu presupun în mod necesar calea justiției. Pentru a asigura
deplina realizare a acestui drept, textul constituțional de referințăstabilește că exercitarea sa este scutită de taxă. 2.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică Articolul 52 din Constituție reglementează dreptul persoanei
vătămate într-un dreptal său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau
prinnesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretinssau a interesului
legitim, anularea actului şi repararea pagubei.Se constată că în vederea exercitării acestui drept, este
necesară îndeplinireaurmătoarelor condiții: -dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (rezultă
așadar că nuorice interes este protejat, ci doar acele interese legitime);-vătămarea dreptului sau a interesului legitim
să fie făcută de o autoritate publică; vătămarea să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea
întermenul legal a unei cereri.Totodată, este consacrată răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciilecauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nuînlătură răspunderea
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravăneglijenţă. Aceasta presupune un drept de regres al
statului față de magistrații care se facvinovați de rea –credință sau gravă neglijență. Reaua-credință sau grava
neglijență trebuieprobată de către autoritățile statului atunci când exercită dreptul de regres. CAPITOLUL II .
Îndatoririle fundamentale ale cetățenilorSecțiunea 1 Noțiune și reglementare Ar fi de neconceput ca membrii unei
colectivităţi umane să aibă doar drepturi fără aavea nici o îndatorire sau anumite obligaţii faţă de societatea în care
trăiesc.Dintre acestea îndatoriri, sunt circumscrise ca fiind fundamentale acele obligaţii alecetăţenilor, considerate
esenţiale pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţieşi asigurate în realizarea lor prin convingere
sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.Constituţia României dedică un capitol reglementării
îndatoririlor fundamentale(Capitolul III al Titlului II), însă asemenea îndatoriri sunt consacrate, cu caracter de
principiu,chiar de art.1 cuprins în Titlul I al Constituției – Principii generale. Din coroborarea textelor Constituției,
distingem următoarele îndatoriri fundamentaleale cetățenilor României: îndatorirea de a respecta Constituţia,
supremația sa, și legile țării[art.1 alin.(5)]; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54); îndatorirea de apărare a
țării(art.55); îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice (art.56),îndatorirea de exercitare cu
bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare adrepturilor şi libertăţilor celorlalţi (art.57) Secțiunea 2.
Scurtă caracterizare a îndatoririlor fundamentale consacrate înConstituția României 1.Respectarea Constituţiei, a
supremației sale și a legilor țării Consacrată inițial ca obligație a cetățenilor, respectarea Constituției și a
supremațieisale a fost transformată, la revizuirea Constituției în anul 2003, întru-un principiu general alîntregii
reglementări constituționale: ”În România, respectarea Constituției, a supremațieisale și a legilor este obligatorie” Este
vorba despre o obligație ce revine, în egală măsură,tuturor subiectelor de drept, atât autorităților publice cât și
cetățenilor.2.Îndatorirea de fidelitate față de ţarăPotrivit art.54 din Constituție, ”(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţeniicărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cucredinţă a
obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”Această îndatorire este o consecinţă
logică a legăturii de cetăţenie şi reprezintăfundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti înscrise în Constituţie.
Aşa cum legăturade cetăţenie depăşeşte cadrele înguste ale juridicului pentru a exprima o legătură permanentăce se
stabileşte între un individ şi colectivitatea umană organizată în stat, tot astfel şi obligaţiade fidelitate faţă de patrie
exprimă şi un conţinut moral, nu numai juridic, dând expresiedevotamentului pe care orice cetăţean trebuie să
îl manifeste faţă de patria sa. Îndatorirea de fidelitate față de țară capătă valenţe specifice pentru aceia dintre
cetăţenicărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi pentru militari. Ca o manifestare aregimului juridic
particular, de putere, ce caracterizează funcţiile publice, fidelitateafuncţionarilor publici faţă de ţară este
marcată şi în mod solemn, prin depunerea unuijurământ, în formele cerute de lege. Încălcarea acestei îndatoriri
atrage răspunderea juridică și aplicarea unor sancțiunigrave, inclusiv de natură penală. Îndatorirea de apărare a țării
Potrivit art.55 din Constituție, ”(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.(2) Condiţiile privind îndeplinirea
îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.(3)Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la
vârsta de 35 de ani, cuexcepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.”Atât ca drept, cât și ca îndatorire, apărarea țării
este un corolar al obligației defidelitate față de țară. Indatorirea de apărare a țării obligă cetăţenii să fie pregătiţi
pentru a dariposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptateîmpotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, farădeosebire de origine naţională, religie,
ocupaţie şi pregătire profesională, şi ea constituie, înegală măsură, şi un drept al oricărui cetăţean, o posibilitate pe
care legea o recunoaşte şi oprotejează. O formă particulară a acestei îndatoriri generale este cea legată de
îndeplinireastagiului militar. Revizuirea Constituţiei din anul 2003 a dat o reglementare permisivă acestordispoziții, în
sensul că stagiul militar nu mai este obligatoriu. Se dă în sarcina legii organicestabilirea condiţiilor privind îndeplinirea
îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor reveni tuturorcetăţenilor români, bărbaţi şi femei. S-au păstrat limitele
încorporării între vârsta de 20 de anişi cea de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu
cerinţeleprofesionalizăr ii armatei, ţinând cont şi de perioada de timp necesară pentru realizarea
acestuiproces.4.Îndatorirea de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice Potrivit art.56 din Constituție,
”(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impoziteşi prin taxe, la cheltuielile publice.(2) Sistemul legal de impuneri
trebuie să asigure aşezareajustă a sarcinilor fiscale.(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite
prinlege, în situaţii excepţionale.”Textul constituţional se referă expres doar la subiectele individuale de drept care
suntcetăţenii, dar este evident că prin această exprimare nu sunt excluse de la această obligaţiepersoanele juridice
care obţin venituri. Se constată că textul constituțioanl precizează o aplicaţie particulară a principiuluiegalităţii în
materie fiscală, fiind inclusă atât egalitatea cetățenilor în fața impozitelor, asarcinilor publice, cât și egalitatea
cetățenilor în fața legii fiscale. Caracterul just al sistemuluilegal de impuneri face trimitere la principiul
proporţionalită ţii şi la cel al echităţii,structurante pentru orice societate democratică. Alineatul al treilea al aceluiaşi
articol interzice stabilirea oricăror alte prestaţii însarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în
situaţii excepţionale.Istoria a dovedit nu o dată că situaţii neprevăzute pot apare oricând, însă acestea nu trebuie
săjustifice un comportament arbitrar din partea autorităţilor publice, ci trebuie să se înscrie înlimitele legalităţii şi ale
statului de drept. 5 . Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de respectare a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi Potrivit art.57 din Constituție, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-
şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şilibertăţile
celorlalţi.Aceasta întrucât drepturile fundamentale nu sunt drepturi absolute, sfera de aplicare aavcestora putând fi de
altfel restrânsă în anumite condiții. Buna credinţă, principiu tradiţionalde drept civil, dar şi concept cu valoare morală,
este statuată astfel ca regulă constituţionalăobligatorie. Limita unui drept se regăsește în dreptul sau libertatea
celorlalți, iar aceastădinamică socială nu ar putea funcţiona în condiţii de securitate în absenţa respectării
acestuiprincipiu cu valoare universală. Dacă în ceea ce priveşte garantarea drepturilor cetăţenilor faţăde posibilele
abuzuri ale autorităţilor publice, Constituţia şi întreg sistemul normativ prevădnumeroase mecanisme de protecţie, în
special de natură jurisdicţională , în ceea ce priveşteprotecţia drepturilor faţă de posibilele abuzuri realizate de alte
subiecte individuale de dreptsingura formă de garantare o reprezintă tocmai comportamentul acestor subiecte
individuale,ce trebuie să se conformeze regulilor stabilite de art.57 din Constituţie. CAPITOLUL II Avocatul Poporului
Secțiunea 1 Scurtă prezentare a instituțieiAvocatul Poporului este denumirea constituțională sub care s-a
organizat șifuncționează în România instituția ombudsmanului, care își are originea în
Suedia(Constituția din anul 1809). Strict etimologic, denumirea de ombudsman este de sorgintegermanică, om-
buds-man însemnând cel care încasează amenda. Ca și trăsături fundamentaleale instituției, legate de etimologia sa,
au fost identificate neutralitatea și împuternicirea de aacționa pentru altul11, arătându-se că, ”de fapt, chiar
neutralitatea sa îl legitimează să intervinăpentru altul”. Ombudsman-ul acționează pentru binele public, prin
protejarea drepturilorindividuale, apărând astfel solidaritatea socială împotriva abuzurilor. În țara de
origine,ombudsman-ul a fost creat pentru a exercita un control menit să contribuie la garantareaechilibrului dintre
puteri. Instituția ombudsmanului s-a răspândit îndeosebi în Europa, sub denumiri diferire.Acesta este, de fapt, o
persoană independentă, numită de regulă de către Parlament, pentru asupraveghea administrația în relația sa cu
cetățeanul. Instituția a fost receptată și în România,fiind consacrată prin Constituția din 1991. Secțiunea 2 Avocatul
Poporului în România a.Numire și statut Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului,
considerându-se căeste denumirea care exprimă cel mai clar și pe înțelesul tuturor, rolul și semnificațiile juridiceale
acestei instituții. Organizarea și funcționarea Avocatului Poporului sunt reglementate de dispozițiileart.58-60 din
Constituție și de Legea nr.35/199712. Astfel, instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi
independentăfaţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii. În exercitarea atribuţiilor sale, AvocatulPoporului
nu se substituie autorităţilor publice. Avocatul Poporului nu poate fi supus nici unuimandat imperativ sau
reprezentativ și nimeni nu îl poate obliga pe să se supunăinstrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. a o
garanție a acestei independențe, instituţia Avocatul Poporului are buget propriu,care face parte integrantă din bugetul
de stat. Prin legile bugetare anuale poate fi aprobat unfond la dispoziţia Avocatului Poporului, pentru acordarea de
ajutoare. Proiectul de buget seaprobă, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, de Avocatul Poporului şi
seînaintează Guvernului pentru a fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării.Obiecţiile Avocatului
Poporului la proiectul de buget al Guvernului se prezintă Parlamentuluipentru soluţionare.Avocatul Poporului este
numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat,în şedinţă comună, iar mandatul său poate fi reînnoit o
singură dată. Poate fi numit Avocat alPoporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute
pentrujudecători la Curtea Constituţională, adică pregătire juridică superioară, înaltă competențăprofesională și o
vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridicsuperior.Propunerile de candidaţi se fac
de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilorşi Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare
din cele două Camere aleParlamentului. Candidaţii vor fi audiaţi de comisiile juridice din Camera Deputaţilor şi
Senat.În vederea audierii, fiecare candidat va depune actele din care rezultă îndeplinirea condiţiilorprevăzute de
Constituţie şi de prezenta lege pentru a fi numit Avocat al Poporului. Candidaţiivor fi prezenţi la dezbateri. ste numit
ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit celmai mare număr de voturi ale deputaţilor şi senatorilor prezenţi.
Mandatul de Avocat alPoporului se exercită de la data depunerii, în faţa preşedinţilor celor două Camere
aleParlamentului, jurământului și durează până la depunerea jurământului de către noul Avocatal Poporului.Mandatul
Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie,revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte
funcţii publice sau private, imposibilitate de a-şiîndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen
medical de specialitate, oriîn caz de deces. Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a
încălcăriiConstituţiei şi a legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cuvotul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente alecelor două Camere ale Parlamentului, pe
baza raportului comun al comisiilor juridice ale celordouă Camere ale Parlamentului. Demisia, incompatibilitatea,
imposibilitatea de îndeplinire afuncţiei sau decesul se constată de către birourile permanente ale celor două Camere
aleParlamentului, în cel mult 10 zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatuluiAvocatului Poporului.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate saupentru actele pe care le îndeplinesc,
cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzutede prezenta lege.În timpul exercitării funcţiei, Avocatul
Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membriai unui partid politic şi nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau
privată, cu excepţiaactivităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul superior.

APITOLUL III Curtea Europeană a Drepturilor Omului

http://www.echr.coe.int/Documents/Court_in_brief_RON.pdfhttp://www.coe.ro/statut_curte.html Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, intrată învigoare în septembrie 1953, consacra, pe lângă o
o serie de drepturi și libertăți civile șipolitice, un sistem vizând garantarea, respectarea de catre statele contractante a
obligațiilorasumate de acestea. Trei instituții împarțeau responsabilitatea acestui control: ComisiaEuropeană a
Drepturilor Omului (înființată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului(înființată în 1959) și Comitetul
Miniștrilor al Consiliului Europei, compus din miniștriiafacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor.
De la intrarea în vigoare a Convenției, au intervenit dezvoltări importante ca urmare aadoptării unor Protocoale
adiționale, care au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate deConvenție și au adus modificări mecanismelor de
control inițial instituite. O asemenea reformă s-a impus având în vedere creșterea numărului și a complexității
plângerilorreferitoare la încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertățilorfundamentale,
precum și extinderea Consiliului Europei13. Ca urmare, prin Protocolul nr.11,adoptat de Comitetul de miniștri la 10
aprilie 1994, s-a creat o Curte unică și permanentă,compusă dintr-un număr de judecători egal cu numărul statelor
contractante, aleși pe operioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatelor. Scopul reformei a fost
creștereaeficacității mijloacelor de protecție a drepturilor omului. Noua Curte Europeana a DrepturilorOmului a
început să funcționeze la 1 noiembrie 1998, data intrarii în vigoare a Protocoluluinr. 11 la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.Protocolul nr.14 la Convenție, intrat în vigoare la 1 iunie 2010 a adus
schimbări menite săeficientizeze activitatea acestei Curți.