3.

FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

Faptul că există mai multe tipuri de civilizație și cultură nu înseamnă că dreptul și
statul aparținătoare unui anumit tip sunt cantonate, cu exclusivitate, numai în cadrul lui. Așa
cum civilizația și cultura, cu toată specificitatea ei, legată de o anume epocă istorică,
presupun o anume continuitate, tot așa și dreptul și statul cunosc această continuitate de-a
lungul istoriei, de la apariția lor și până în zilele noastre.
Cercetarea analitică a factorilor de configurare a dreptului ține cont de toate
caracteristicile participării omului la viața socială, de corelația cu mediul natural și social.
Ideea existenței unor factori exteriori complecși care exercită influență asupra dreptului s-a
conturat în perspectiva admiterii caracterului evolutiv al dreptului, al progresului juridic.
Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale și sociale din
care acesta își trage obiectul, subiectele, conținutul, finalitățile și, într-o oarecare măsură,
chiar forma.
O contribuție importantă la cunoașterea influenței acestor factori a adus-o Anita
Naschitz în lucrarea sa „Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului” (Ed. Academiei,
1969). Ea pornește de la faptul că legiuitorul, urmărind ca normele juridice să aibă o eficiență
socială reală, nu creează dreptul în mod arbitrar, ci trebuie să țină seama de anumite realități
materiale și spirituale, care în filozofia dreptului au luat denumirea de „dat al dreptului”.1
Plecând de la examinarea rolului acestor factori, aceștia sunt grupați în trei mari
categorii: cadrul natural, cadrul social-politic și factorul uman.

3.1. Constantele dreptului

Dificultatea formulării unei definiții complete sau general-acceptate a dreptului a
determinat pe unii autori să insiste nu atât pe elaborarea unor definiții clasice - în înțelesul
propriu al termenului - ci, să identifice și să stabilească elementele sau trăsăturile definitorii
ale acestuia.
Dintr-o asemenea perspectivă aceste trăsături sau elemente au fost denumite prin
termenul generic de „constante” sau „permanențe” ale dreptului și exprimă, în esență, ceea ce
este mereu, întotdeauna, permanent prezent în existența și evoluția fenomenului juridic,
exprimă ceea ce este persistent în orice relație juridică.
Termenul de „permanențe juridice” sau „constante ale dreptului” a fost utilizat în
acest sens, pentru prima dată, de juristul belgian Edmond Picard și apoi preluat de către
juristul și filosoful român Mircea Djuvara, în lucrarea sa de referință „Teoria generală a
dreptului”, precum și de alți teoreticieni contemporani ai dreptului. Anita Naschitz vorbește
despre „dat-ul în drept” preluând expresia din filozofia dreptului.
Prin identificarea sau stabilirea unor constante sau permanențe în drept nu trebuie să
se înțeleagă existența unor identități juridice în sensul că ar exista norme, instituții, legislații
etc. identice pentru toate statele sau toate etapele istorice de evoluție a dreptului. Ceea ce
există însă și poate fi exprimat prin noțiunea de constante sau permanențe sunt câteva
elemente sau trăsături esențialmente comune ale dreptului indiferent de conținutul și forma
concret-națională, geografică sau istorică a acestuia.
Asemenea constante pot fi identificate în mai multe planuri ale existenței și evoluției
istorice a dreptului.
A. În planul sau sfera conținutului normelor juridice există asemenea constante.
De exemplu, orice normă juridică, indiferent de epoca istorică sau sistemul național
concret în care a fost elaborată are câteva trăsături de esență comune și anume: în primul

1
Gh. Boboş; C. Buzdugan; V. Rebreanu; op.cit., p. 204.
rând, reflectă, exprimă existența unui raport juridic reglementat a se desfășura între anumite
subiecte, ca având un anumit conținut (drepturi și obligații) și referitor la un anumit obiect al
acelui raport sau relații. În al doilea rând, reflectă existența unei răspunderi juridice,
indiferent de conținutul sau forma concretă a acesteia, răspundere care antrenează de regulă
existența și aplicarea unei sancțiuni de către factorii autorității publice.
Existenta unor asemenea constante în planul sau sfera normelor juridice nu sunt de
natură a conduce la ideea de identitate dintre norme deoarece o normă sau lege antică, de
exemplu, și o normă sau lege contemporană, chiar dacă ar reglementa un raport social similar
(omorul, furtul, căsătoria, proprietatea etc.) nu sunt identice nici prin formă și nici integral
prin conținutul lor. Ele însă au ca numitor comun cel puțin „constantele” identificate mai sus.
B. În planul sau sfera așa-numitului „dat al dreptului” sunt, de asemenea,
identificabile o serie de constante ale dreptului.
Prin „dat” sau „dat-uri” ale dreptului unii autori (Anita Naschitz) înțeleg realitățile
date, adică ansamblul unor premise și condiții care, dincolo de variabilitatea lor concret
istorică, se manifestă ca permanențe sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea
sistemelor concrete ale acestuia.
Asemenea „dat-uri” și, prin urmare, constante ale dreptului (elemente de
continuitate) sunt considerate a fi în principal:
 Omul (factorul uman) – ca subiect al relațiilor sociale supuse reglementărilor
juridice constituie, de asemenea, un „dat ” fundamental al dreptului și reprezintă zona
centrală de interes pentru orice legiuitor. Dezvoltarea dreptului este determinată de interesele
omului, de anumite finalități și adoptarea unor soluții corespunzătoare anumitor interese
umane, susceptibile de a dobândi înțelegerea și, în același timp, acordul celor chemați să le
traducă în viață. Nici un legiuitor nu poate face abstracție, în opera de reglementare juridică,
de natura complexă a omului.
 Relațiile sociale (cadrul social-politic) – Indiferent de conținutul și forma lor
concretă (relații de natură economică, politică, familială etc.), indiferent de epocile istorice
sau situația geografică, de specificul național, cultural etc., relațiile sociale înțelese în
ansamblul marii lor diversități constituie un dat fundamental al dreptului, o constantă a sa,
deoarece ele oferă legiuitorului obiectul asupra căruia el trebuie să acționeze prin
reglementările sale.
Influența componentelor cadrului social-politic - grupările sociale fundamentale,
structurile economice, sistemul de organizații și instituții, condițiile materiale ale societății,
etc. - fac ca dreptul să se raporteze în fiecare moment al existenței și al acțiunii sale la acest
cadru2.
 Legitățile obiective ale existenței (cadrul natural) sunt considerate ca un al
treilea „dat” al dreptului, în sensul că legile juridice - ca legi subiective - nu pot face
abstracție și nu pot contraveni legităților obiective ale naturii, legități independente de voința
sau dorința legiuitorului, a oamenilor în general. Numai în măsura în care există o justă
corelație a legilor juridice cu legitățile obiective ale existenței, dreptul poate contribui la
evoluția firească, progresistă a acelei societăți.
„Legile - nota Montesquieu - trebuie să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu
clima - rece, caldă sau temperată - cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa (...)3”.
C. În fine, o semnificativă categorie de constante ale dreptului pot fi identificate în
limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor sisteme de drept.
De exemplu, concepte sau noțiuni cum sunt: lege, raport juridic, pedeapsă,
închisoare, contract, familie, obligație, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor și

2
N. Popa, op.cit., ed. 3, p. 44
3
Montesquieu, Despre spiritul legilor, I, Ed. Științifică, București, 1964, p. 17.
până astăzi relativ aceeași semnificație informațională, același înțeles. În același timp și unele
principii generale ale dreptului pot fi considerate „constante” ale acestuia, ele perpetuându-
și valabilitatea de-a lungul mileniilor.
Prin urmare, prin constantele sau permanențele dreptului se încearcă a se pune în
evidență o serie din elementele care concură la elaborarea conceptului de drept, a definirii
acestuia din perspectiva evoluției istorice a fenomenului juridic. Cu alte cuvinte,
conceptualizarea și definirea dreptului poate fi realizată și din perspectiva unor asemenea
“constante”, adică elemente definitorii de maximă stabilitate, de perenitate în existența și
evoluția dreptului.
Existența unor constante ale dreptului nu duce neapărat la concluzia admiterii unor
criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile și în toate timpurile. Aceste constante
(dat-uri) ale dreptului sunt ele însele variabile și acest lucru explică diferențele esențiale ce
există între dreptul diferitelor tipuri de civilizație și cultură care s-au perindat de-a lungul
istoriei.

3.2. Constantele statului

Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic și
în sensul politico-juridic.
A. Constantele statului în sens istorico-geografic4
Statul, în sensul lui istorico-geografic (în sens de țară) este de neconceput fără
existența unui teritoriu asupra căruia își exercită suveranitatea. În domeniul științelor
juridice, prin teritoriu se înțelege spațiul terestru, întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale,
subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea. Teritoriul constituie o
condiție naturală a existenței populației, el servește drept cadru natural unor generații care se
succed într-un spațiu determinat prin frontierele de stat. Ceea ce le delimitează este
organizarea politică a unei anumite comunități, iar nu comunitatea însăși, de regulă națiunile.
Un alt element de continuitate în domeniul statului îl constituie populația. Factorul
uman, în domeniul științelor sociale, este desemnat prin diferite denumiri. Cea mai largă
dintre ele este cea de „societate”, care sugerează populația în aspectul ei relațional și
instituționalizat pe un anumit teritoriu. Întâlnim apoi denumirea de „popor”, ca o comunitate
anterioară națiunii, denumire ce evocă continuitatea de limbă, de etnicitate, de factură psihică
și de cultură. În sfârșit, se mai utilizează și denumirea de „națiune”. De remarcat, însă, că deși
denumirea de națiune desemnează o comunitate umană contemporană, că deși exprimă mai
fidel și mai complet trăsăturile comunității umane de pe un anumit teritoriu, totuși, în
limbajul oficial nu s-a renunțat la termenul „popor”. Dimpotrivă, se pare că el este mai des
utilizat decât cel de națiune.
B. Constantele statului în sens politio-juridic5
Dat fiind că statul, în sensul lui politico-juridic, se înfățișează ca o totalitate de organe,
se impune definirea noțiunii de organ de stat. Organul de stat apare ca un colectiv format
dintr-o categorie anume de persoane, investite cu atribuții pe care nu le au ceilalți cetățeni,
atribuții care le conferă posibilitatea de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li
se adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de bună voie, pot fi aduse la îndeplinire
prin forța de constrângere.
Atribuțiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca
aceste persoane să aibă un statut juridic aparte, exprimat și prin denumirea pe care persoanele
respective o poartă: președinte, deputați, senatori, judecători, funcționari, procurori, ofițeri,
etc.

4
Gh. Boboş; C. Buzdugan; V. Rebreanu; op.cit., p. 208-212.
5
Gh. Boboş; C. Buzdugan; V. Rebreanu; op.cit., p. 212-218.
 Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri.
1. Un prin element de continuitate trebuie socotit adoptarea principiului separației
puterilor în stat. De la apariția lui, acest principiu a stat la baza organizării de stat a țărilor
moderne și contemporane. Practica demonstrează că în majoritatea acestor țări există un
organ reprezentativ care elaborează legile, există o rețea de organe administrative, în fruntea
cărora se găsește un guvern format din miniștri, conducători ai unor ministere și din înalți
funcționari administrativi. Există apoi organe administrative locale, de genul prefecturilor,
primăriilor, cu o serie de servicii subordonate: administrații financiare, secții sanitare, de
învățământ, etc. În sfârșit, există o rețea de organe judecătorești care au ca scop soluționarea
litigiilor civile sau a cauzelor penale, pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat.
2. Constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie.
3. Constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale
statului: legislative, executive și judecătorești.
Astfel, dacă ne referim la organele legislative, observăm că pe plan mondial, acestea
sunt formate din deputați, aleși pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare țară, având o
structură unicamerală sau bicamerală. Acolo unde structura organului legislativ este
bicamerală, de obicei, una din camere este Senatul, iar cealaltă, o Adunare a Deputaților, care
poartă diverse denumiri. Atribuția cea mai importantă a organului legislativ, denumit de
regulă Parlament, este aceea de a elabora legile.
În cadrul organelor administrative executive, putem sesiza, de asemenea, o serie de
elemente de constanță: prezența în fruntea organelor executive a Guvernului, existența unor
organe centrale de ramură, denumite Ministere. Cele mai cunoscute ministere, care există în
toate țările contemporane, cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanțelor, ministerul de
interne, ministerul de externe, ministerul justiției, ministerul sănătății, ministerul
învățământului, etc. un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata, poliția,
jandarmeria, serviciile de informații.
În ce privește organele judecătorești, ca element de constanță, sesizăm că acestea sunt
formate, de regulă, din judecătorii, tribunale, curți. Activitatea organelor judecătorești, în
toate țările, se bazează pe respectarea anumitor principii care, și ele, trebuie considerate
elemente de constanță, rămase în mod tradițional din cele mai vechi timpuri, cum ar fi:
publicitatea dezbaterilor, asigurarea dreptului la apărare, solemnitatea, oralitatea, etc.
Referindu-ne la constantele statului în sens politico-juridic, trebuie să mai adăugăm la
cele de mai sus și existența unui aparat logic conceptual, a unei terminologii ce se folosește în
activitatea de stat, care cuprinde o serie de termeni, expresii, cum sunt: sistem electoral,
legislativ, executiv, parlamentar, constituțional, deputat, senator, minister, guvern, legiferare,
impozite, taxe, buget, etc.
Abordând noțiunea de stat în cele două sensuri ale ei, cel istorico-geografic și cel
politico-juridic, nu înseamnă că există o ruptură între ele. În realitate, aceste două sensuri se
împletesc, se completează reciproc.
Teritoriul și populația ar fi, în cadrul larg, țara din care se desprinde apoi nucleul:
organizația politică formată cu ajutorul sistemului electoral. Nucleul care formează o
organizație politică este, de fapt, puterea publică ce se exercită pe un anumit teritoriu și
asupra unei populații.