CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE ŞI SISTEMUL

ŞTIINŢELOR JURIDICE

Secţiunea 1
Conceptul de drept

Dreptul, în general, este un ansamblu de reguli asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat
specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.
Regulile şi normele juridice chemate să disciplineze comportamentul uman au constituit din
vechime obiect de reflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană.
Din punct de vedere terminologic, termenul drept derivă din latinescul directus, în înţelesul de
direct, rectiliniu. În limbajul juridic românesc, termenul drept este utilizat cu două înţelesuri: un prim sens
este cel de drept obiectiv, iar cel de-al doilea sens este denumit drept subiectiv.
Dreptul obiectiv constă în "totalitatea normelor juridice edictate sau sancţionate de stat prin organul
legiuitor dintr-o etapă dată".
Dreptul subiectiv reprezintă facultatea prerogativă, indrituirea (adică dreptul) recunoscut unei persoane
fizice sau juridice în temeiul unei norme juridice, pe care îl foloseşte şi exercită nemijlocit.
Evident că drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi concepute dacă
nu sunt prevăzute în normele juridice. Dar şi dreptul obiectiv ar rămâne fără sens dacă prevederile normelor
sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective, în relaţiile interumane.
Dreptul, aşadar, este dat de un ansamblu de reguli de conduită şi norme destinate a influenţa şi, uneori,
determina comportamentul oamenilor în societate, stabilind drepturi şi obligaţii a căror respectare este asigurată,
la nevoie, de forţa de constrângere a statului.

Secțiunea 2
Sistemul ştiinţelor juridice

Ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale, în opoziţie cu ştiinţele naturii, care au ca
obiect de studiu natura, cum ar fi fizica, chimia, biologia etc.
Ştiinţele juridice le includem în categoria ştiinţelor sociale întrucât dreptul este un fenomen social,
un produs al vieţii în societate1, iar obiectul lor de studiu nu este o creaţie a naturii, ci a inteligenţei şi voinţei
umane, un fenomen cultural şi nu natura.
Obiectul ştiinţelor juridice îl constituie, aşadar, studierea dreptului, fenomenului juridic în toată
complexitatea sa, a ordinii de drept în societate ş.a.
Ca urmare a creşterii importanţei dreptului în viaţa internă şi internaţională a societăţii, ştiinţa
juridică a cunoscut şi ea o dezvoltare impresionantă în epoca contemporană. Ca urmare, numărul
disciplinelor juridice s-a mărit şi diversificat, au apărut noi ramuri şi subramuri, unele cu caracter pur
juridic, altele cu caracter auxiliar sau mixt. Complexitatea fenomenului juridic îndeamnă la sporirea
achiziţiilor dreptului din perspective multiple, întrucât unitatea ştiinţei se manifestă în diversitate, iar ştiinţa
dreptului se întemeiază pe conexiuni deloc neglijabile.
Dreptul este un sistem complex, iar ansamblul disciplinelor sale se constituie într-un sistem al
ştiinţelor juridice, în cadrul căruia se disting trei grupe, în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului
dreptului, şi anume:
a) ştiinţele juridice teoretice (globale);
 b) ştiinţele juridice istorice;
c) ştiinţele juridice de ramură.
Din prima grupă face parte disciplina "teoria generală a dreptului", care îşi propune să cerceteze
sistemul juridic în ansamblu pentru a-i desprinde trăsăturile şi a le aplica cercetării particulare.
Pentru aceasta nu se poate rezuma la a fi doar o sinteză a cunoştinţelor de ramură, ci trebuie să dea
dovadă de coerenţă, pentru că numai aşa ştiinţele juridice se pot constitui în sistem.
Teoria generală a dreptului, reprezintă din punct de vedere epistemologic, o ştiinţă fundamentală
(de sinteză), iar din punct de vedere practic serveşte nemijlocit procesului de elaborare şi aplicare a
dreptului.
Ştiinţele juridice istorice, aşa cum arată şi denumirea lor, se ocupă de apariţia şi evoluţia dreptului, adică
de studiul istoric al acestuia.
Cercetarea istorică a dreptului, în ansamblul său, de pe teritoriul ţării noastre constituie obiectul de
studiu al disciplinei "Istoria dreptului românesc".
În ceea ce priveşte ştiinţele juridice de ramură acestea s-au constituit pe măsura dezvoltării
complexe a vieţii sociale şi a reglementărilor juridice care s-au impus în acest domeniu.
Ştiinţele juridice propriu-zise se ocupă, în general, fiecare de studiul unei ramuri de drept. Astfel,
ştiinţei dreptului civil îi corespunde dreptul civil, ştiinţei dreptului constituţional - dreptul constituţional,
ştiinţei dreptului penal - dreptul penal, ştiinţei dreptului financiar - dreptul financiar. Studiul dreptului
internaţional face obiectul ştiinţei dreptului internaţional.
În limbajul uzual nu se foloseşte, de obicei terminologia completă (de exemplu, ştiinţa dreptului
financiar), ci aceea a ramurii - drept financiar, drept civil, drept penal etc. pentru a desemna disciplina
ştiinţifică respectivă.
Ştiinţele auxiliare dreptului, prin folosirea unor mijloace specifice altor ştiinţe au un rol important
în practică, prin sprijinirea organelor implicate în activitatea juridică, în vederea rezolvării diverselor speţe,
care apar în diferite ipostaze.
Pe de altă parte, "înţelegerea dreptului, care condiţionează cunoaşterea sa implică recurgerea la
ştiinţe auxiliare dreptului. Fără îndoială, acestea nu au doar o virtute documentară, nici doar cognitivă. Ele
ţintesc mult mai departe, spre viitor, în sensul ameliorării dreptului. Rămâne ca înainte de a schimba, dacă
este cazul, ordinea lucrurilor vieţii juridice, să o înţelegem bine".

Secţiunea 3
Apariţia şi evoluţia istorică a finanţelor publice

3.1. Apariţia finanţelor publice

Apariţia finanţelor publice este strâns legată de apariţia statului şi dezvoltarea relaţiilor marfă-
bani, care au permis formarea şi utilizarea resurselor sub formă bănească.
De la apariţia primelor elemente de finanţe - sfârşitul orânduirii comunei primitive şi începutul
orânduirii sclavagiste - şi până în prezent, finanţele au fost o componentă a sistemului relaţiilor economice.
În orânduirea comunei primitive nu au existat condiţii propice pentru apariţia finanţelor, deoarece
organizarea socială în forma sa arhaică nu impunea nevoia existenţei unui organ permanent de administrare
a treburilor obştei, precum şi a unei forţe publice de constrângere. De asemenea, economia a avut un caracter
predominant natural, mai ales până la apariţia diviziunii sociale a muncii.
Dezvoltarea şi diversificarea producţiei de mărfuri au determinat creşterea productivităţii şi
intensificarea schimburilor, care, în final, au avut ca efect acumulări peste nevoile curente şi implicit a
condus la apariţia proprietăţii private. Inegalitatea de avere, la rândul său, a generat scindarea societăţii în
clase sociale, ale căror interese diferite reclamă nevoia existenţei unor instituţii permanente, care să apere
şi să garanteze starea de fapt nou apărută, constituind începutul organizării statale .
Astfel, apariţia statului coincide cu primele stadii de dezvoltare a societăţii sclavagiste, în care
proprietatea privată şi interesele celor care o deţin sunt apărate prin organele sale.
 În Dacia, relaţiile sclavagiste au apărut încă din prima jumătate a sec. I î.e.n., dar în forma lor
clasică s-au dezvoltat abia după cucerirea romană.
Pe ţărmul Pontului Euxin (Mării Negre), relaţiile sclavagiste au apărut încă din sec. VII î.e.n.
Instituţiile juridice ale cetăţilor de pe malurile Pontului Euxin erau asemănătoare cu acelea ale
metropolelor care le-au întemeiat. Cetăţile pontice fiind organizate în general pe bazele democraţiei
sclavagiste, erau conduse de adunarea poporului liber, din care sclavii erau excluşi şi de sfatul orăşenesc
sau Senat. Acestea reprezentau organul suprem de conducere.
În ceea ce priveşte funcţiile administrative ale cetăţilor pontice, acestea erau încredinţate unor
dregători speciali2.
Administraţia financiară era încredinţată la Histria unuia sau mai multor vistieri, care aveau ca
sarcină gestiunea efectivă a tezaurului şi unor împărţitori, ce distribuiau fondurile publice. Un important
rol fiscal îl aveau şi colegiul celor zece, ce stabilea impozitele şi controlul prealabil şi visteria publică a
oraşului. Acest colegiu avea şi un secretar.
Organizarea financiară a Daciei romane era asemănătoare cu aceea a celorlalte provincii romane.
În principal, se plăteau două categorii de impozite: directe şi indirecte.
Din categoria impozitelor directe făceau parte şi capitaţia şi impozitul funciar.
Capitaţia sau impozitul personal (tributum capitis, capitatio plebeia) era plătită de toţi locuitorii
provinciei, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni. În timpul împăratului Alexandru Sever, a fost introdus un
impozit special pentru negustori cunoscut sub numele de aurum negotiatiorum.
Impozitul funciar (capitatio terrena, stipendium) era plătit pe toate terenurile particulare, cu
excepţia cetăţilor care se bucurau de ius italicum (Sarmisegetusa, Apullum, Potaissa, Napoca etc), deoarece
terenurile erau socotite ca făcând parte din teritoriul roman şi, în consecinţă, neimpozabile.
Din categoria impozitelor indirecte făceau parte: impozitul pe moşteniri (uicessima hereditatum) şi
cel pe eliberările de sclavi.
Un venit important îl constituiau, de asemenea, taxele vamale, care se percepeau în interiorul
Imperiului roman la trecerea dintr-o circumscripţie în alta.
Circumscripţiile sau regiunile vamale (Italia, Sicilia, Spania, Britania, Illyricum) cuprindeau, la
rândul lor, mai multe provincii. Dacia a făcut parte din circumscripţia vamală a Illiriei.
Alte impozite indirecte le-au constituit dările pentru exploatarea salinelor şi arendarea păşunilor şi
a minelor de fier.

3.2. Trăsături generale ale fiscalităţii medievale româneşti

Încă din perioada cnezatelor şi voievodatelor, locuitorii dădeau conducătorilor acestora anumite
dări în natură şi prestau în folosul lor anumite munci. Dar de o organizare fiscală propriu-zisă, cu un anumit
sistem de obligaţii, nu putem vorbi decât după întemeierea statelor feudale româneşti (sec. XIV-lea).
La începuturile sale, veniturile statului au provenit, în general, din domeniul domnesc, dări
ocazionale ale locuitorilor, oferite cu diverse prilejuri (ridicarea unor cetăţi, a unor lăcaşuri de cult), apoi
din vămi şi amenzi.
Din nevoia de apărare a teritoriului, la începutul sec. al XV - lea a fost introdusă o obligaţie nouă, în
bani, numită bir în Ţara Românească şi dare în Moldova. Apare, astfel, un impozit permanent în bani o
dată cu înfiinţarea armatei regulate.
Începând cu mijlocul sec. al XV-lea, în Ţara Românească şi Moldova, sistemul fiscal era aproape
identic şi se caracteriza prin:
- fiscalitate excesivă, care abia îngăduia o reproducţie simplă a gospodăriei ţărăneşti;
- obţinerea din dări directe a principalelor venituri ale statului;
- principala masă impozabilă o constituia ţărănimea;
- existenţa principiului răspunderii solidare la dări, atât în cadrul unor unităţi fiscale, cât şi într-
un cadru mai larg;

2
Astfel la Histria şi Tomis constatăm existenţa unor arhonţi care, pe lîngă atribuţii administrative, aveau şi func
ţii politice. La rîndul lor, aceştia erau organizaţi în colegii.
 - în cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită şi categorie fiscală, repartiţia dărilor se făcea
proporţional cu averea;
- pe toată perioada organizării fiscale medievale (sec. al XIV-lea - începutul sec. al XIX-lea) au
avut loc încercări de reformare a sistemului fiscal. Reformele se făceau în cadrul şi cu aprobarea adunărilor
de stări;
- obligaţiile economice către Poarta otomană au influenţat permanent cuantumul dărilor interne;
- dominaţia otomană a influenţat parţial şi sistemul fiscal, în sensul că vechile dări în natură au
fost transformate în obligaţii băneşti, iar imunităţile fiscale (începând cu începutul sec. al XVI-lea) sunt
treptat eliminate3;
- fiscalitatea medievală românească se caracterizează prin abuzurile nemăsurate ale aparatului
fiscal, începând cu marele vistier şi terminând cu organele fiscale ale satului - pârcălabul, vornicul,
vătămanul.
Tezaurul constituia, ca şi în alte state medievale, o rezervă de metale preţioase şi obiecte de mare
valoare, aflată la dispoziţia domnitorului, pentru nevoile statului sau interese personale.
Într-o perioadă în care nu exista buget, tezaurul reprezenta o formă de manifestare a finanţelor
publice. Această instituţie cade în desuetudine la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-
lea, ca urmare a creşterii economiei băneşti şi a intensificării circulaţiei monetare.
Organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc se referă la două instituţii importante:
vistieria şi cămara.
Vistieria a reprezentat instituţia centrală a organizării fiscale, unde s-au concentrat toate datele de
constatare referitoare la contribuabili şi materia impozabilă. Tot de la vistierie plecau dispoziţiile de
repartiţie a dărilor, se strângeau veniturile şi se ţinea evidenţa cheltuielilor4.
Dregătorul aflat în fruntea vistieriei s-a numit la începutul sec. al XV-lea protovistier, iar apoi toată
durata orânduirii feudale mare vistier.Acesta avea atribuții în colectarea veniturilor și contabilizarea
cheltuielilor;era considerat ministru de finanțe al acelor vremuri.
Veniturile vistieriei erau folosite pentru acoperirea unor nevoi publice: de apărare a ţării, de
întreţinere a armatei şi cetăţelor, a Curţii, achitarea obligaţiilor către puterile suzerane etc.
Cămara a reprezentat o instituţie particulară, aflată în subordinea domnului ţării5.
La început, cămara domnească cuprindea veniturile de pe domeniul domnesc (de la ocne, vămi şi
amenzi); apoi, s-au adăugat şi veniturile provenite din dările de cotitate.
În fruntea cămării domneşti se afla marele cămăraş. Veniturile cămării erau destinate domnului şi
familiei sale.
Ca în toate statele epocii feudale, şi în Ţara Românească şi Moldova, dările, după principiul aşezării
lor, se împărţeau în:
a) dări de repartiţie, la al căror mod de aşezare se ţinea cont de potenţialul fiscal al
contribuabilului. Dările de repartiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti.
b) dările de cotitate, s-au perceput în natură, iar din secolul al XVI-lea şi în bani.
Principalele dări de cotitate care au durat pe toată perioada feudală au fost:
- oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor, iar în Moldova, goştină de oi, era darea de oi
plătită proporţional cu numărul lor:
- goştina sau darea de porci, zisă şi vama porcilor;
- dijmăritul era darea de stupi, numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatură de albine (în
Moldova);
- vinăriciul era darea de vin, numită în Moldova şi deseatină din vin sau vădrărit.
La acestea, s-au adăugat altele noi, cum ar fi:
- pogonăritul, era darea pe pogoanele de porumb;

3
S-a revenit asupra lor, dar mult mai târziu şi sub alte forme.
4
în formă rudimentară, instituţia vistieriei este atestată documentar atât în Moldova, cît şi în Ţara Românească la
începutul sec. al XV-lea.
5
Documentar este atestată în Ţara Românească o dată cu vistieria, iar în Moldova ceva mai târziu.
 - tutunăritul, darea percepută pe terenurile cultivate cu tutun;
- văcăritul, cel mai însemnat dintre impozite, era o dare în bani pe cai, boi, vaci şi bivoli, pe care
trebuiau să o plătească toţi cei ce posedau vite mari, indiferent de categoria socială, inclusiv clasele
privilegiate, boierii şi clerul înalt, precum şi mănăstirile.
Dările în bani au coexistat cu dările în natură. Locuitorii trebuiau să exercite diverse munci la cetăţi,
iazuri, mori, drumuri, poduri, la care se adăugau obligaţii legate de oaste sau alte servicii: strajă, posadă etc.
Deosebit de împovărătoare, în această perioadă, au fost dările în natură şi în bani către Poarta
Otomană.
Dările în bani erau haraciul sau tributul în folosul statului suveran şi peşcheşurile sau diferitele daruri în
favoarea sultanului şi a curţii sale, la care se adaugă mukarrerul (sumele de bani plătite la cumpărările şi
confirmările de domnie). De plata tributurilor și achitarea peșcheșurilor se ocupa capuchehaia(reprezentantul
diplomatic al domnitorului la Înalta Poartă). Acesta era un intermediar între domnitor, dregătorii otomani și
lumea bancară de la Constantinopol.
Prestaţiile în natură erau fixe (constau în livrarea unui număr de oi, cai, boi, şoimi) şi ocazionale,
prilejuite mai ales de războaiele de cucerire purtate de turci.
Transilvania, la rândul ei, a cunoscut trei categorii de obligaţii fiscale: faţă de stat, de stăpânul de
moşie şi de biserică.
În ceea ce priveşte categoriile de contribuabili, acestea sunt identice cu clasele şi categoriile sociale:
- ţărănimea liberă şi aservită, supusă tuturor dărilor;
- categoriile sociale de mijloc (curtenii, slujitorii, târgoveţii), care au beneficiat de unele scutiri
de dări;
- marea boierime, înaltul cler şi mănăstirile, care nu plăteau impozite. Începând cu sec. al XVI-
lea şi aceste categorii sunt supuse la unele dări.
Începând cu secolul al XVII-lea, existau două categorii de contribuabili:
- breslele fiscale, care cuprindeau peste 36 de grupuri social-economice şi beneficiau de privilegii
fiscale (după spusele Condicii vistieriei lui Constantin Brâncoveanu);
- birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea liberă şi aservită.
În fiscalitatea medievală românească se constată existenţa unui aparat fiscal dezvoltat şi bine
organizat. În fruntea ierarhiei fiscale se afla mare vistier, având ca sarcină principală buna chivernisire a
veniturilor statului6.
La început, birarii erau cei care se ocupau de toate operaţiunile legate de dările de repartiţie, apoi
au fost create organe pentru fiecare dare şi chiar pentru fiecare operaţiune fiscală.
Sarcini în legătură cu veniturile statului au şi vistiernicii, iar cu cele particulare, ale domnului,
cămărăşeii şi stolnicii.
Dregătorii fiscali care se ocupau de alte dări, îndeosebi de cele de cotitate, ca şi de munci şi slujbe,
poartă de obicei numele obligaţiei: tăleraşi, sulgeri, oieri, dijmari, goştinari etc.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, se creează instituţia judeţelor de bir7. Satele în
care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare judeţ. În
fiecare judeţ funcţionau 1- 2 birari de judeţ, precum şi mai mulţi birari.

3.3. Relaţiile financiare în perioada destrămării feudalismului şi apariţiei capitalismului

A. Trăsături generale
În perioada 1750 - 1830, în Ţara Românească şi Moldova, dările de repartiţie şi cotitate continuă să fie
principale surse de venituri.
Trăsăturile fiscalităţii româneşti rămân, în linii mari, aceleaşi cu cele ale epocii anterioare:
- principalele venituri proveneau din dările plătite de ţărănime (liberă şi aservită);
- se păstrează răspunderea solidară la dări a unui grup social-economic;
- aparatul fiscal continuă să comită abuzuri.
6
Este atestat documentar în prima jumătate a sec. al XV-lea.
7
Domnul încredinţează unor mari dregători sarcina impunerii şi perceperii dărilor de repartiţie în câte un judeţ, în
schimbul a 10% din încasări.
 Reformele sociale şi administrative ale lui Constantin Mavrocordat au adus şi elemente noi:
- repartiţia dărilor în funcţie de aşezarea geografică a satelor, de fertilitatea solului;
- instituirea lefilor pentru dregători;
- înfiinţarea unor categorii fiscale în slujba clasei stăpânitoare (scutelnici, posluşnici);
- instituirea unor noi unităţi fiscale de impunere (lude sau liude), cu aceeaşi capacitate fiscală în
toată ţara.
Vistieria a avut şi în această perioadă rolul principal în dirijarea întregii activităţi a aparatului fiscal.
Marele vistier răspundea faţă de domn, de îndeplinirea la timp a încasării dărilor, de achitarea datoriilor faţă
de Poartă şi de efectuarea plăţilor.
În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de stat rămân dările după părţi, după animale,
pentru întreţinerea armatei, muncile obşteşti, capitaţia.
Printr-o patentă din 1754, împărăteasa Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe către stat:
- impozitele pe avere, percepute pentru bunuri imobile (terenuri) şi bunuri mobile (animale, vase
de fiert rachiu);
- impozitele pe cap (taxa capitis) variabile în funcţie de contribuabili.
B. Organele fiscale
Sistemul fiscal al Ţării Româneşti şi Moldovei a fost cel fixat de Constantin Mavrocordat prin
reformele sale.
În anul 1775 intervine o schimbare însemnată, în sensul că domnia hotărăşte înfiinţarea unor unităţi
fiscale ideale în care să intre toată masa birnicilor, obligată la plata tuturor dărilor. Aceste unităţi au purtat
numele de liude sau lude8.
Celelalte categorii fiscale, care intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meşteşugari
plăteau birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite cruci.
C. Regulamentul organic
Regulamentele organice au fost introduse în Muntenia (în anul 1831) şi în Moldova (1832) în perioada
ocupaţiei ruseşti (1828 - 1856). Acestea cuprind o adevărată reformă în domeniul financiar, în sensul că
desfiinţează unele dări şi instituţii, crează noi venituri şi instituie noi ordini în încasarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor bugetare.

3.4. Relaţiile financiare în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea
După Unirea Principatelor Române de la 1859 au avut loc schimbări importante în viaţa societăţii,
inclusiv în domeniul finanţelor publice.
Bugetul era considerat un act legislativ în care se prevedea şi se aprobau veniturile şi cheltuielile
anuale ale statului şi tuturor serviciilor publice.
Anul financiar a coincis cu exerciţiul bugetar; începea la
1 aprilie şi se termina la 31 martie anul următor.
Elaborarea şi aprobarea bugetului general al statului cuprindea mai multe faze:
- iniţial, ministerele sau administraţiile publice comunicau Ministerului de Finanţe până la 1
decembrie, propunerile pentru bugetul viitor;
- Ministerul de Finanţe supunea aceste propuneri comisiei tehnice legislative, după care
comunica ministerelor hotărârea luată;
- până la 1 ianuarie, proiectele de buget se depuneau la Ministerul de Finanţe;
- până la 15 ianuarie, erau supuse unor amendamente în vederea echilibrării şi definitivării;
- apoi, Ministerul de Finanţe întocmea bugetul general al statului, pe baza proiectelor
ministerelor sau administraţiilor financiare şi a propriului său buget;
- până cel mai târziu la data de 1 martie proiectul de buget era aprobat de Consiliul de Miniştri şi
Adunarea Deputaţilor.

8
Liuda era rezultatul unei estimări a puterii de contribuţie a ţăranilor, în funcţie de averea acestora şi de posibilităţile
de desfacere pe piaţă a mărfurilor produse de gospodăria ţărănească.
 Dacă bugetul nu era aprobat în timp util, guvernul putea fi împuternicit, prin Decret Regal, să aplice
bugetul din anul precedent, însă nu mai mult de un an.

3.5. Finanţele publice şi dreptul financiar între cele două războaie mondiale
Încheierea primului război mondial (cu urmări dezastruoase pentru economie) şi crearea statului
naţional unitar român (1918) au determinat unificarea sistemului fiscal şi o reformă radicală, care să ducă
la o echilibrare bugetară.
A. Sistemul fiscal
Reforma fiscală a fost începută de Nicolae Titulescu în anul 1921, prin introducerea impozitului
cedular , completat cu unul global pe venit progresiv şi pe lux, cifră de afaceri şi anexă, precum şi scutiri
9

pentru minim de existenţă.

Prin Legea privind impozitul progresiv pe avere şi îmbogăţirea din timpul războiului10 se stabileau
8 impozite, din care 7 cedulare şi un impozit progresiv pe venitul global.
Tot prin Legea din 1921 s-a introdus şi un impozit extraordinar - impozitul progresiv pe avere şi pe
îmbogăţirea din timpul războiului - aplicat asupra întregii averi nete a contribuabilului în cotă de 3% până
la 65 % sau chiar 91%.
Criza de supraproducţie din 1929 - 1933 a determinat o nouă politică fiscală - de sporire a taxelor
de consumaţie şi de modificare a impozitului pe lux şi cifră de afaceri, precum şi a contribuţiilor directe.
De la 1 aprilie 1934 impozitul global a fost înlocuit cu unul supracotă ce se percepea la sursă.
Prin Legea contribuţiilor directe (1941) s-a trecut la simplificarea impozitelor şi contopirea cotelor,
la extinderea sistemului de impunere pe cale de reţinere şi virare directă. Procedura de impunere a
impozitelor şi taxelor a fost stabilită prin Codul de procedură fiscală adoptat la 1 aprilie 194211.
B. Organizarea bugetară
Organizarea bugetară s-a menţinut, în general, pe principiile perioadei anterioare.
În vederea unei mai bune organizări financiare, fiecare minister elabora un buget interior de
execuţie, prin care se repartizau creditele bugetare între diferite servicii publice centrale şi locale.
La nivel local, prin Legea din 14 aprilie 1933, existau bugete proprii, elaborate de prefect sau
primar, după caz, şi aprobate de consiliul judeţean sau comunal.
Veniturile bugetelor locale erau constituite pe două căi:
- prin subvenţii, cote adiţionale etc;
- venituri independente, provenite din taxe comunale, calculaţia mărfurilor etc.
Cheltuielile publice se efectuau prin serviciile de contabilitate ale administraţiilor respective.
În ceea ce priveşte aparatul fiscal, acesta a fost organizat pe principiul separării puterilor, şi anume:
- constatarea şi aşezarea impozitelor;
- administrarea încasării şi plăţii impozitelor.

3.6. Finanţele publice şi dreptul financiar după cel de-al doilea război mondial
După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la restructurare financiară însoţită de măsuri
radicale.
Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1948) a dat o altă natură prelevărilor la bugetul
de stat, prin desfiinţarea impozitelor directe. Astfel, impozitul pe cifra de afaceri a fost înlocuit cu impozitul
pe circulaţia produselor; se aplica atât asupra produselor de consum individual, cât şi asupra mijloacelor de
producţie.
Din 1954, a devenit impozit pe circulaţia mărfurilor şi se percepea numai asupra bunurilor de
consum individual.
Până în 1978 cele mai importante impozite au fost: impozitul pe beneficii, impozitul pe produs şi
vărsămintele din beneficiu.

9
Vezi în acest sens, Legea privind impozitul progresiv pe avere, publicată în M. O. din 1 august 1921.
10
Publicată în Monitorul Oficial din 1 august 1921.
11
Publicat în M.O. nr.78/1 aprilie 1942.
 De la 1 ianuarie 1979, în locul impozitului pe beneficiu şi a impozitului pe produs s-a introdus aşa-
zisa prelevare pentru societate a unei părţi din valoarea producţiei nete, ca formă de participare a
întreprinderilor industriale de stat la crearea fondurilor bugetului de stat.
Vărsămintele din beneficiile întreprinderilor de stat au dobândit o nouă reglementare (Legea
nr.29/1978) şi au devenit principala sursă de venit a bugetului de stat, până în decembrie 1989, deoarece se
prelua întreg beneficiul creat de întreprindere, după acoperirea unor nevoi financiare planificate ale
acestora.
În domeniul finanţelor socialiste, bugetul a avut un rol important, o "menire tehnico-financiară
subordonată principiului planificării socialiste".
Bugetul de stat s-a caracterizat prin poziţia de subordonare faţă de planul economic şi prin natura
sa juridică de "plan financiar" cu rol în finanţarea economiei naţionale.
Ultimul act legislativ cu caracter general în domeniul financiar (Legea nr.9/1972, modificată şi
completată prin Legea nr.2/1979), a stabilit rolul bugetului de stat, după cum urmează: "bugetul de stat
cuprinde veniturile centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele planului
naţional unic, pentru finanţarea dezvoltării economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării ţării şi
altor nevoi ale societăţii.
Potrivit prevederilor legii mai sus amintite, bugetul de stat se compunea din bugetul republican şi
bugetele locale; era deci înlăturată orice manifestare de autonomie financiară a organelor de stat locale.

3.7. Finanţele publice după evenimentele din decembrie 1989

După evenimentele din decembrie 1989, România a traversat o perioadă de reformă în toate
domeniile vieţii social-economice, inclusiv în domeniul financiar fiscal.
Prin legile ordinare adoptate au fost introduse noi impozite şi taxe (impozitul pe profit, taxa pe
valoarea adăugată, impozitul pe venit); s-a înfiinţat Curtea de Conturi şi alte organe de control financiar; a
fost introdusă autonomia financiară a unităţilor administrativ teritoriale (prin Legea finanţelor publice
locale).
Legea-cadru în materie financiară o constituie Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, care
reglementează un sistem unitar de bugete alcătuit din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor statului cu
caracter autonom, bugetul creditelor externe nerambursabile, alte categorii de bugete.
Începând cu 1 ianuarie 2004 a intrat în vigoare Codul fiscal care stabileşte cadrul legal pentru
impozitele şi taxele constituite ca venituri la bugetul de stat şi bugetele locale. De asemenea, prin adoptarea
Codului de procedură fiscală s-a constituit o procedură specială pentru administrarea impozitelor şi taxelor.
Toate aceste măsuri financiar-fiscale au fost adoptate pentru uniformizarea legislaţiei ţării noastre
cu legislaţia Uniunii Europene.

Secţiunea 4
Conceptul de finanţe

4.1. Finanţele publice

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale, statul mobilizează importante resurse publice şi
efectuează cheltuieli băneşti.
Contribuţia persoanelor fizice şi juridice la fondurile publice diferă de la o orânduire la alta, de la
o categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
Apariţia statului şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani sunt cele două condiţii care au făcut necesară
şi posibilă apariţia finanţelor publice.
Etimologic, cuvântul finanţe derivă din expresiile financias, financia pecuniaria12 în sensul de
"plată de bani".
În sec. al XV-lea în Franţa se utilizau expresiile hommes de finances şi financiers, care desemneau
termenii de arendaşi de impozite şi persoanele care încasau impozitele regelui.

12
Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis care înseamnă adesea termen de plată.
 Termenul de finance desemna o sumă de bani şi mai ales un venit al statului, iar les finances întregul
patrimoniu al statului.
În limba germană (sec. XV - XVI) au circulat expresiile finanz, în sensul de plată în bani şi finantzer,
care-l numea pe cămătar.
În dreptul englez, noţiunea de finanţe are mai multe sensuri, însemnând administrarea (mai ales
publică) de bani, suportul financiar al unei întreprinderi sau resursele financiare ale unui stat, companii sau
persoane.
În timp, termenul de finanţe a căpătat, mai multe sensuri, iar în vorbirea curentă, noţiunea de finanţe
este folosită în sensul de bani, resurse băneşti, venituri ale statului etc.
Astfel, relaţiile băneşti care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi contribuabili, pe de altă parte, în
care se constituie şi se utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii,
reprezintă conţinutul economic al finanţelor.
Altfel spus, relaţiile de natură economică apărute în "procesul de mobilizare şi repartizare a
resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relaţii finaciare".
L. Trotabas apreciază că "finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi
procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor cu ajutorul mijloacelor
financiare, cu condiţia esenţială ca aceste reguli şi procedee să se aplice, într-un regim de drept public".
În statele cu economie de piaţă s-a consacrat conceptul de finanţe publice bazat pe necesitatea unor
operaţiuni financiare de repartizare a produsului social şi, în special, a venitului naţional.
Aceste operaţiuni financiare se concretizează în transferuri băneşti de la persoanele fizice şi juridice
către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţi economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi
între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul
formării sau utilizării diverselor fonduri.
În evoluţia finanţelor publice, sunt cunoscute două concepţii:
- concepţiile clasice;
- concepţiile moderne.
Ambele concepţii au la bază gradul de implicare a statului în viaţa economică a societăţii.
Concepţiile clasice sunt legate de doctrina economică liberală, de la sfârşitul sec. al XIX şi
începutul sec. al XX - lea, potrivit căreia viaţa economică trebuie să se desfăşoare conform principiului
laisser - faire, laisser - passer.
În această perioadă, în viaţa economică, era dominantă iniţiativa privată, aşa cum a fost dezvoltată
de Francois Quesney sau Adam Smith. Rolul statului era limitat doar la menţinerea ordinii publice, apărării
frontierelor ţării, întreţinerii lucrărilor publice (drumuri, poduri), dezvoltarea relaţiilor diplomatice cu alte
state; acesta era considerat plastic stat jandarm sau paznic de noapte.
Rolul finanţelor publice se reduce la a asigura resurse băneşti necesare funcţionării instituţiilor publice.
Astfel, s-a impus limitarea la maximum a cheltuielilor publice. Acestea erau considerate un rău necesar şi
trebuiau să fie efectuate doar pentru acoperirea nevoilor publice care nu puteau să fie furnizate de agenţii privaţi.
Erau excluse cheltuielile cu caracter economic, iar cele care depăşeau sfera menţinerii ordinii sociale şi
întreţinerii armatei reprezentau o risipă.
Potrivit concepţiei liberale, impozitele aveau o singură funcţie, aceea de a procura statului mijloacele de
finanţare a cheltuielilor sale, iar la împrumuturi nu trebuia să se apeleze decât în caz de forţă majoră, când statul
avea nevoie urgentă de resurse suplimentare.
Astfel, impozitele, taxele şi împrumuturile trebuiau să fie reglementate în aşa fel încât să nu modifice
relaţiile social-economice.
Existenţa unui echilibru între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată cheia de boltă a
finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emisiune monetară era considerată un
fenomen negativ, generator de inflaţie, care împiedica funcţionarea normală a mecanismului economic.
În situaţia excedentului bugetar, acesta era considerat rezultatul unui exces de prelevări care grevau
asupra economiei particulare.
Concepţiile moderne despre finanţele publice s-au născut în prima jumătate a sec. al XX-lea,
datorită rezultatelor primului război mondial şi crahului financiar din 1929 - 1933. Promotorul acestei
concepţii a fost lordul englez J.M.Keynes în lucrarea Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor.
Potrivit acestei teorii, puterile publice pot (din punct de vedere tehnic) şi trebuie (din punct de
vedere politic) să utilizeze finanţele publice pentru a asigura echilibrul ţării:
- echilibrul economic, prin politica bugetară şi dezvoltarea infrastructurii, prin realizarea de
investiţii de interes general, deoarece resursele publice nu dispar într-o prăpastie financiară, ci reapar în
circuitul economic (ideea statului filtru) şi pot mai bine să satisfacă nevoile generale ale societăţii, decât
dacă ar rămâne în proprietatea persoanelor private;
- echilibrul social, deoarece transferurile de fonduri băneşti şi fiscalitatea pot atenua efectele
şomajului.
După cel de-al doilea război mondial, statul a depăşit funcţiile sale tradiţionale şi a intervenit constant
în viaţa economică şi socială, prin măsuri de redistribuire a veniturilor şi sistemele de asigurări sociale care s-au
dezvoltat în marea majoritate a ţărilor europene.
Extinderea rolului statului la multiple domenii ale vieţii economice şi sociale a determinat schimbarea
naturii finanţelor publice.
După criza economică a anilor 70, s-a reţinut în plan doctrinar şi guvernamental o concepţie
neoliberală, avându-l ca promotor pe Friederich von Hayek (1899 - 1992).
În plan doctrinar a fost însuşită de mai multe şcoli de gândire (Şcoala de la Chicago a lui Milton
Friedman, Şcoala Public Choise a lui James M. Buchanan), iar în plan guvernamental a fost aplicată de Margaret
Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în SUA .
Potrivit acestei concepţii, autorităţile publice nu mai pot să regleze activitatea economică şi socială,
ci prin intervenţiile lor împiedică dezvoltarea economică şi limitează libertăţile.
S-a realizat, astfel, o dereglementare a activităţilor naţionale, o privatizare a întreprinderilor
publice, o reducere a contribuţiilor obligatorii (pentru a stimula dezvoltarea agenţilor economici) şi a
politicii bugetare. În prezent, aceste concepţii inspiră cea mai mare parte a guvernelor, dar cu unele aspecte
particulare, în care finanţele publice au un rol considerabil.
În concluzie, statul mobilizează la dispoziţia sa importante resurse publice pentru acoperirea
diverselor nevoi ale societăţii.
În procesul de constituire şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului se nasc şi relaţii de repartiţie,
în dublu sens, între stat şi persoanele fizice sau juridice. Aşadar, finanţele publice sunt relaţiile sociale de
natură economică, exprimate sub forma bănească, care apar în procesul de repartizare a produsului intern
brut, în strânsă legătură cu îndeplinirea nevoilor generale ale societăţii.

4.2. Finanţele private

Analiza conceptului de finanţe presupune referiri şi la finanţele private.
Necesitatea constituirii de fonduri băneşti la dispoziţia statului priveşte deopotrivă viaţa publică şi
viaţa privată, cu precizarea că mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de cele ale
finanţelor private.
Astfel, în timp ce finanţele publice se referă la procurarea resurselor publice şi efectuarea
cheltuielilor, la datoria publică a statului, controlul efectuat de autorităţile publice asupra modului de
constituire şi utilizare a mijloacelor băneşti publice, finanţele private sunt determinate de existenţa şi
funcţionarea băncilor, diverşilor agenţi economici (societăţi comerciale cu capital de stat, cu capital privat,
sau mixt, regii autonome), a societăţilor de asigurări şi reasigurări, cu resursele şi cheltuielile acestora.
Între finanţele publice şi finanţele private există asemănări şi deosebiri.
Asemănările derivă din problemele comune cu care se confruntă şi care sunt legate, în principal,
de realizarea echilibrului financiar, procurarea resurselor, reducerea cheltuielilor, exercitarea controlului
asupra utilizării acestora etc.
Deosebirile apar însă, atunci când se caută soluţii pentru rezolvarea acestor probleme.
Astfel, în timp ce echilibrul finanţelor private este condiţionat de raportul cerere-ofertă de pe piaţa
de capital, echilibrul finanţelor publice se realizează prin punerea în mişcare a pârghiilor economico-
financiare ale statului şi prin intervenţia forţei de constrângere a acestuia.
 Problema realizării echilibrului financiar este aceea care diferenţiază, până la urmă, finanţele
publice de cele private:
- statul îşi asigură resursele băneşti necesare funcţionării sale de la persoanele fizice şi juridice prin
utilizarea unor măsuri de constrângere şi, mai puţin, înţelegerile contractuale; în schimb, agenţii economici îşi
procură resursele financiare necesare pe baze convenţionale;
- împotriva statului nu se iau măsuri de executare silită, când instituţiile sale nu efectuează
cheltuielile prevăzute; agenţii economici, însă, sunt supuşi măsurilor de executare silită dacă nu-şi
îndeplinesc obligaţiile legale sau contractuale;
- în timp ce finanţele private au ca obiect modul de constituire a capitalului social la nivelul
agenţilor economici, repartizarea profitului, modalităţii de efectuare a plasamentelor atunci când există
lichidităţi temporare sau pe timp îndelungat; finanţele publice vizează satisfacerea nevoilor generale ale
societăţii. Chiar şi atunci când statul se implică în activitatea economică el nu urmăreşte prioritar realizarea
de profit, ci, mai ales, asigurarea unor activităţi cu o importanţă şi utilitate socială deosebită;
- gestiunea financiară a agenţilor economici urmează regulile dreptului comercial, în timp ce
organizarea şi gestionarea finanţelor publice este supusă dreptului public.
Cu toate aceste deosebiri, trebuie să remarcăm faptul că finanţele publice şi cele private tind să se
întrepătrundă şi să trăiască în simbioză, atât pe plan funcţional, cât şi organic, instituţional13.

13
Prin fiscalitate, statul facilitează sau limitează autofinanţarea întreprinderilor private, limitează sau amplifică cheltuielile
private ale cetăţenilor.
 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR ȘI FINANȚELE PUBLICE

3.1.Funcţiile şi caracteristicile finanţelor publice

Aşa cum am mai arătat, finanţele publice servesc la realizarea unor obiective de interes general şi
la îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului.
Mijloacele prin care relaţiile financiare îşi îndeplinesc misiunea lor socială poartă denumirea de
funcţii ale acestora.
Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:
- funcţia de repartiţie;
- funcţia de control.
Între cele două funcţii există o legătură strânsă, în sensul că prima creează câmp larg de acţiune
celei de-a doua şi invers.
Funcţia de repartiţie constă în mobilizarea unei părţi din produsul intern brut la dispoziţia
statului, în vederea îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor sale.
La rândul ei, funcţia de repartiţie a finanţelor publice cuprinde două faze distincte:
- constituirea fondurilor financiare;
- repartizarea (distribuirea) pe destinaţii a fondurilor financiare.
La constituirea fondurilor financiare participă toţi contribuabilii, în rândul cărora se regăsesc:
- regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat;
- societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;
- organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;
- instituţiile publice şi unităţile subordonate acestora;
- populaţia;
- persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Din veniturile realizate de contribuabili o parte ajung la dispoziţia statului, prin intermediul
impozitelor, taxelor, amenzilor, majorărilor de întârziere şi penalităţilor etc.
Aşadar, resursele din care se constituie fondurile publice provin din toate ramurile economice şi
din toate sectoarele sociale: public, privat, mixt.
A doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă repartizarea (distribuirea) fondurilor publice
pe beneficiari - persoane fizice sau juridice.
Repartizarea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii
şi anume, pentru învăţământ, apărare, asigurarea ordinii publice sănătate, întreţinerea aparatului de stat
etc.
Procesul de distribuire este, în fapt, un act de decizie politică, întrucât, de regulă, cererea de
resurse financiare, ca expresie a nevoilor generale ale societăţii (care are, în principiu, un caracter
nelimitat), depăşeşte cu mult oferta de resurse financiare posibil de mobilizat, care au un grad de
determinare obiectivă în funcţie de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Funcţia de control
Funcţia de control a finanţelor publice are o sferă de manifestare mult mai largă, întrucât vizează, pe
lângă constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice şi modul de utilizare a acestora.
De asemenea, urmăreşte şi legalitatea, necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile
publice şi agenţii economici cu capital de stat utilizează în concret resursele băneşti de care dispun.
Prin îndeplinirea funcţiei de control, finanţele nu au doar menirea fotografierii situaţiei de fapt, la
un moment dat, ci şi una de intervenţie activă în derularea proceselor economice şi financiar.
 Atribuţii de control în domeniul finanţelor publice au numeroase organe de control cum ar fi:
- Parlamentul, care exercită un control politic cu ocazia aprobării bugetului de stat şi a contului de
încheiere a execuţiei bugetare;
- Curtea de Conturi;
- Departamentul antifraudă fiscală;
- compartimentele de audit public intern;
- Direcţia generală a controlului financiar de stat şi direcţiile sale din teritoriu etc.
Prin specificul lor, finanţele publice îndeplinesc următoarele caracteristici:
a) au un caracter istoric;
Finanţele publice sunt o prezenţă remarcabilă în viaţa societăţii, din momentul apariţiei lor - în
perioada destrămării orânduirii comunei primitive şi formării societăţii sclavagiste - şi până în zilele
noastre.
b) sunt relaţii sociale de natură economică, deoarece apar în procesul de constituire, repartizare şi
întrebuinţare a produsului intern brut şi un asemenea proces, atât în conţinut cât şi prin mecanismele
utilizate, constituie un segment al procesului economic general;
c) sunt relaţii care se exprimă sub formă bănească, deoarece repartiţia celei mai mari părţi a
produsului intern brut în economia naţională se face prin intermediul banilor.
Sfera finanţelor este mai restrânsă decât cea a relaţiilor băneşti şi cuprinde numai acele relaţii
care exprimă un transfer de venit, de la o persoană fizică sau juridică la dispoziţia statului şi invers, prin
intermediul banilor.
d) sunt relaţii fără echivalent.
Această trăsătură este determinată de faptul că pentru mijloacele băneşti primite, subiecţii
beneficiari nu datorează o contraprestaţie directă imediată sau la o dată ulterioară.
Pe de altă parte, nici un contribuabil, persoana fizică sau juridică, ce a vărsat la buget un impozit
nu poate solicita rambursarea acesteia sau o altă prestaţie de valoare egală şi nici nu dobândeşte un drept
de creanţă asupra statului. Chiar şi în cazul taxelor care presupun, de regulă, o contraprestaţie, principiul
rămâne valabil, deoarece, întotdeauna, taxa este superioară valorii de piaţă a serviciului prestat.
e) sunt relaţii cu caracter nerambursabil.
Această trăsătură a finanţelor publice vine în completarea celei anterioare, în sensul că sumele
băneşti prelevate de la fondul statului către diverşi subiecţi, persoane fizice sau juridice, îndreptăţiţi să
primească ajutor financiar sunt nerambursabile. Altfel spus, persoanele fizice sau juridice care beneficiază
de asemenea mijloace băneşti de la bugetul statului nu sunt obligaţi să le restituie.
f) relaţiile financiare privesc satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, cum ar fi apărarea
ordinii de drept în stat, apărarea ţării, nevoi de ordin social (învăţământ, sănătate, cultură etc.)
Analiza caracteristicilor finanţelor publice reliefează faptul că acestea reprezintă o componentă
indispensabilă a procesului funcţionării şi dezvoltării statului şi răspund, în principiu, cerinţelor curente
ale vieţii social-economice.

3.2. Structura finanţelor publice

Structura finanţelor publice a diferit, în timp, de la o orânduire la alta şi de la un stat la altul, cu

excepţia a două componente, pe care le întâlnim din sclavagism şi până în zilele noastre: veniturile
publice şi cheltuielile publice.
Veniturile publice au cunoscut cele mai multe diferenţieri de la o epocă la alta şi de la un stat la altul.
Dacă la început predominante au fost veniturile în natură, mai târziu, în perioada modernă şi contemporană,
veniturile băneşti au luat locul celor dintâi.
Impozitele şi taxele au rămas principale surse de venituri ale statului, chiar dacă cuantumul lor,
modul de percepere şi de impunere s-a modificat în timp.
La rândul lor, cheltuielile publice au suferit şi ele modificări de-a lungul timpului, în funcţie de
cerinţele generale ale societăţii.
 3.3. Definiţia şi obiectul dreptului financiar

În lucrarea sa de drept roman numită Institutiones (Instituţii), jurisconsultul Ulpian (sec. II e.n.)
arăta că dreptul roman a cunoscut o primă diviziune în drept public (ius publicum) şi privat (ius
privatum), precizând că prima ramură ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua pe cele private.
Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai
puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin
constrângere publică.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le reglementează
vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Dreptul, în general, cuprinde ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult
sau mai puţin organizată, care reglementează relaţiile sociale şi al căror respect este asigurat, la
nevoie, prin constrângere publică.
Dreptul financiar este o ramură de drept public, întrucât relaţiile sociale pe care le
reglementează vizează satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Putem defini, astfel, dreptul financiar ca iind un ansamblu unitar de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale, cu caracter economic, ce se manifestă în procesul de constituire,
repartizare şi întrebuinţare a fondurilor publice ale statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor
publice, de administrare a impozitelor şi taxelor, precum şi de control financiar, în vederea
îndeplinirii sarcinilor generale ale societăţii.
Din analiza definiţiei, se poate observa că obiectul dreptului financiar este circumscris de
componentele structurale ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele
private

3.4. Izvoarele dreptului financiar

În sens etimologic, prin termenul izvor înţelegem sursele, originea, factorii de determinare
şi creare ai dreptului.
În ştiinţa juridică, pentru a se evita confuzia între cele două abordări, s-a făcut distincţia
între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal.
Prin izvor de drept în sens material înţelegem totalitatea condiţiilor materiale de existenţă
ce determină reglementările juridice.
Regulile de conduită capătă forţă juridică datorită organelor competente ale statului, fie
printr-o activitate directă de elaborare a actelor normative (legi, ordonanţe etc.) fie prin investirea
cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiectul sau practica judiciară, care
prin această investire sau recunoaştere, devin izvoare de drept.
Izvorul de drept în sens formal este actul juridic care fixează şi consfiinţeşte ca drept
pozitiv efectiv o normă cristalizată printr-un izvor material.Astfel, izvorul formal reprezintă
forma specifică de exprimare a normei juridice; este haina juridică pe care o îmbracă condiţiile
materiale de existenţă.
 Analiza definiţiei generale a izvorului de drept, în sens formal, ne determină să afirmăm
că izvoarele dreptului financiar reprezintă forma de exprimare a normelor de drept financiar sau
actele juridice normative prin care sunt instituite aceste norme, având forţă juridică definitivă, în
funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă.
a. Constituţia reprezintă legea fundamentală în toate sistemele de drept.
Prin conţinutul lor, Constituţia şi legile de revizuire a acesteia au ca obiect reglementarea
principiilor generale ale organizării sociale şi de stat, structura statului, forma de guvernământ,
sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor.
Constituţia României ca lege fundamentală a statului cuprinde şi reglementări privind
domeniul dreptului financiar.
La rândul său, Titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice" cuprinde mai multe
articole referitoare la:
- economie. Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă.
- sistemul financiar
- bugetul public naţional structurat, la rândul său, în buget de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.
- impozite, taxe şi alte contribuţii;
- Curtea de Conturi, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
b. Legea este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar, deoarece
stabileşte întinderea obligaţiilor bugetare ale contribuabililor şi autorizează efectuarea
cheltuielilor. Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului public se stabilesc numai prin
lege.
În momentul actual, cele mai importante legi în domeniul financiar şi fiscal sunt:
- Legea 500/2002 privind finanţele publice reprezintă legea-cadru în materie financiară şi
stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi
utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în
procesul bugetar.
- Codul fiscal stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele "care se constituie venituri la
bugetul de stat" şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi
taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.
- Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din
raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat
şi bugetelor locale.
Codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi
pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie
venituri ale bugetului general consolidat.
Acestor categorii de legi li se adaugă şi cele care în cuprinsul lor conţin pe lângă norme
de drept financiar, şi alte norme (cum ar fi, spre exemplu, cele de drept administrativ.
c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului - primele se emit în vederea executării legilor,
iar cele din urmă în baza unor legi speciale de abilitare. Sunt considerate izvor de drept financiar
dacă în conţinutul lor se regăsesc dispoziţii de natură financiară şi fiscală.
d) Instrucţiunile, ordinele şi celelalte acte cu caracter normativ ale Ministerului
Finanţelor Publice, emise pe baza şi pentru aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului,
 3.5. Norma de drept financiar
a. Noţiune
Dreptul, în general, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme constituite într-un sistem
unitar, într-o societate dată.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită
de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este asigurată, la
nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Cu ajutorul normei juridice se ordonează şi reglementează în forme specifice dreptului
relaţiile dintre oameni, în conformitate cu valorile ce guvernează societatea respectivă.
Pornind de la definiţia normei de drept, putem spune că norma de drept financiar
este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau recunoscută de stat, care are ca
scop satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii şi a cărei respectare poate fi asigurată prin
forţa de constrângere a statului.
Altfel spus, normele de drept financiar cuprind ansamblul de relaţii sociale, cu caracter economic,
care se manifestă în procesul de formare, repartizare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor
financiare publice ale statului, ale colectivităţilor locale, şi ale instituţiilor publice.
b. Structura logico-juridică a normei de drept financiar
Norma juridică de drept financiar are aceeaşi structură ca şi oricare altă normă a
dreptului, cuprinzând cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept financiar stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în
prezenţa cărora se cere o anumită conduită subiecţilor raporturilor juridice de drept financiar.
. Dispoziţia normei de drept financiar stabileşte conduita pe care trebuie să o urmeze
subiecţii, în condiţiile sau împrejurările prevăzute de ipoteză.
Sancţiunea stabileşte consecinţele care decurg din nerespectarea dispoziţiilor normelor de
drept financiar.

3.6. Raportul juridic de drept financiar

Vrând-nevrând, oamenii stabilesc între ei infinite şi variate relaţii sociale. Acestea devin
juridice sub acţiunea normelor juridice, care, la rândul lor, sunt conectate la realitatea socială
prin intermediul raporturilor juridice.
Astfel, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă de
drept. Aşadar, premisele apariţiei unui raport juridic sunt: existenţa normei de drept, subiecţii de
drept şi faptele juridice.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar ocupă un loc deosebit, cunoscută
fiind importanţa pentru societate a relaţiilor financiare şi fiscale.
Parte componentă a raporturilor juridice, în general, raporturile juridice de drept
financiar sunt relaţiile sociale care se nasc în procesul de constituire, repartizare, administrare
şi utilizare a resurselor financiare ale statului şi sectorului public, reglementată de normele
juridice financiare. Premisele raportului juridic financiar sunt: normele juridice de drept,
subiecţii de drept financiar şi faptele juridice financiare.
 Faptul juridic financiar, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, se referă la acele
împrejurări care, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocând, prin
aceasta, anumite consecinţe juridice.
Faptele juridice pot îmbrăca forma evenimentelor sau acţiunilor umane.
În cadrul raporturilor juridice, cele de drept financiar se disting printr-o serie de particularităţi, cum ar
fi:
-specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează, cu ajutorul normelor juridice financiare;
-relaţia de subordonare dintre subiecţii participanţi;
-obiectul de reglementare al raporturilor juridice financiare.
Relaţiile sociale specifice pe care le reglementează raporturile juridice de drept financiar
(cu ajutorul normelor juridice financiare) sunt mobilizarea, repartizarea, administrarea şi
utilizarea resurselor financiare ale statului.
În cadrul raporturilor juridice de drept financiar, unul dintre subiecţi este întotdeauna
statul, reprezentat de un organ de specialitate (purtător al autorităţii de stat). Această
particularitate creează poziţii de subordonare a tuturor celorlalţi subiecţi participanţi faţă de
subiectul purtător al autorităţii de stat.Manifestarea unilaterală de voinţă a statului determină,
aşadar, naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de drept financiar. Această
particularitate oferă posibilitatea executării directe a creanţelor fiscale de către organele de stat,
fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească, în acest sens.

3.7. Locul dreptului financiar în cadrul sistemului de drept

Recunoscând existenţa celor două mari diviziuni ale dreptului, ramura dreptului financiar face
parte din dreptul public, întrucât cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor interese
generale, publice.
Ca ramură distinctă a sistemului nostru de drept, dreptul financiar are legături cu celelalte ramuri
de drept numai în măsura în care anumite categorii de relaţii financiare cunosc o reglementare comună şi
se deosebeşte totodată, de acestea, datorită obiectului său propriu de reglementare.
A. Dreptul financiar şi dreptul constituţional
Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma importanţei
Constituţiei ca principal izvor de drept.
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile
fundamentale ale organizării în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, dar şi principiile
generale pentru sistemul finanţelor publice şi ale bugetului public naţional.
Expresia legăturii dreptului financiar cu dreptul constituţional o reprezintă şi prevederile
Constituţiei cu privire la competenţa organului legislativ de a adopta bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale de stat, ca şi obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la satisfacerea nevoilor
publice ale statului.
B. Dreptul financiar şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este ramura de drept public care cuprinde normele juridice referitoare la
relaţiile sociale din domeniul administraţiei publice, organizarea structurilor administrative, raporturile
dintre acestea şi terţi, precum şi răspunderea şi sancţiunile aplicate pentru nerespectarea acestor norme.
Organele de stat cu atribuţii financiare fac parte din structurile administraţiei publice, astfel că li
se aplică şi lor dispoziţiile dreptului administrativ.
C. Dreptul financiar şi dreptul procesual civil
 Dreptul procesual civil este ramura de drept care reglementează modul de judecată şi de rezolvare
a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărârilor
judecătoreşti sau altor titluri executorii.
În materia administrării impozitelor şi taxelor, Codul de procedură fiscală constituie procedura de
drept comun. Dar în art. 3 alin. 3 se precizează că unde prezentul cod nu dispune altfel se aplică
prevederile Codului de procedură civil, facând dovada, astfel, a legăturii dreptului financiar cu dreptul
procesual civil.
Se pot identifica legături ale dreptului financiar şi cu alte ramuri de drept, mai ales cu cele publice
(penal, internaţional public), dar şi cu ramurile dreptului privat (civil, comercial).

Concluzii:
Dreptul financiar este o disciplină dinamică întrucât orice modificare intervenită în
cadrul relaţiilor financiare se reflectă în normele sale juridice.
Concluzionând, obiectul dreptului financiar este circumscris de componentele structurale
ale finanţelor publice, respectând delimitarea acestora faţă de finanţele private.
 SISTEMUL FINANCIAR, CONCEPTUL DE BUGET ȘI PROCEDURĂ BUGETARĂ

CONF.UNIV. DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

4.1. Sistemul financiar

Sistemul financiar cuprinde întregul ansamblu de organe ale statului care înlesnesc înfăptuirea
relaţiilor financiare şi prin care se aplică politica financiară a statului. Remarcăm, astfel că, unele organe
ale statului cu competenţă financiară sunt, în acelaşi timp, şi componente ale sistemului administraţiei
publice, care înfăptuiesc pe concret, activitatea puterii executive.
În structura sistemului financiar regăsim:
- organe ale statului cu competenţă generală;
- organe ale statului cu competenţă materială specială.

4.1.1. Organe ale statului cu competenţă generală

A. Parlamentul, prin competenţele sale, trebuie să răspundă necesităţii de a crea condiţiile
exprimării voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.
Astfel, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării şi, în virtutea atribuţiilor conferite de
Constituţie, poate emite trei categorii de legi1: legi constituţionale sau de revizuire a Constituţiei, legi
organice şi legi ordinare.
Un loc important în cadrul actelor normative emise de Parlament îl ocupă şi legislaţia în domeniul
financiar-fiscal, dintre care putem aminti: Legea finanţelor publice, Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală, Legea privind finanţele publice locale etc.
B. Guvernul. în cadrul administraţiei publice centrale, un organism cu competenţă generală pe
domeniul financiar - fiscal îl reprezintă Guvernul, care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Dintre atribuţiile Guvernului considerăm că se impun a fi evidenţiate cele din domeniul financiar-
fiscal.
Astfel, Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare perspectivele
economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Tot Guvernul elaborează raportul privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv
şi proiecţia acestuia în următorii 3 ani. De asemenea, elaborează proiectele legilor bugetare anuale şi le
înaintează spre aprobare Parlamentului.
Exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice; în acest sens,
examinează periodic execuţia bugetară, stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului
bugetar.
Guvernul supune spre adoptare Parlamentului proiectele legilor de rectificare bugetară şi a
contului general anual de execuţie. De asemenea, utilizează fondul de rezervă bugetară şi fondul de
intervenţie pus la dispoziţia sa, prin hotărâri de guvern.
C. Ministerele
În cadrul sistemului autorităţilor administraţiei publice, ministerele au rolul de a organiza exercitarea şi
de a executa în concret legile, în anumite domenii şi sectoare de activitate (fiind considerate organe de
specialitate, de resort). Se organizează numai în subordinea Guvernului şi în baza legii, ca act al organului
legiuitor al ţării.

1
Art.73 al Constituţiei, republicată.
 Printre atribuţiile ministerelor în domeniul financiar-fiscal remarcăm:
- elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli, corespunzător domeniului pe care-l administrează;
- aprobarea bilanţului contabil pentru instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale
cu capital de stat, aflate în subordinea lor;
- verificarea utilizării fondurilor băneşti alocate de la buget, prin corpurile de control aflate în
subordinea lor.

4.1.2. Organe ale statului cu atribuţii exclusive în domeniul financiar-fiscal

A. Ministerul Finanţelor Publice este organ al administraţiei publice centrale de specialitate, care
aplică programul şi strategia Guvernului în domeniul finanţelor publice.
Conducerea este încredinţată ministrului finanţelor publice, numit pe criterii politice şi reprezintă
ministerul în relaţiile cu terţii, persoane fizice şi juridice din ţară şi străinătate.
În domeniul financiar-fiscal, Ministerul Finanţelor Publice îndeplineşte următoarele atribuţii2:
- dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;
- coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi
anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind
aprobarea contului general anual de execuţie;
- asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată abateri ale veniturilor şi
cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situaţiei;
- blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei legal sau fără
justificare în bugetele ordonatorilor de credite;
- dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor
publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară externă acordată Guvernului
României;
- colaborează cu B.N.R. la elaborarea balanţei de plăţi externe, a balanţei creanţelor şi
angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar şi valutar;
- exercită, prin organismele sale de specialitate, controlul şi supravegherea financiară a instituţiilor
publice;
- controlează, în condiţiile legii, activitatea financiară a regiilor autonome, a societăţilor
comerciale, precum şi a celorlalţi agenţi economici.
În subordinea Ministerului Finanţelor Publice fiinţează Direcţia generală a controlului financiar
de stat, cu structuri în teritoriu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu unităţile sale teritoriale.
Alte structuri deconcentrate în teritoriu ale Ministerului Finanţelor Publice, aflate în relaţii de
subordonare faţă de administraţia centrală, sunt administraţiile financiare, la nivel de municipiu şi sectoare
ale municipiului Bucureşti şi circumscripţiile financiare la nivel de oraşe.
B. Departamentul General de Luptă Antifraudă exercită un control operativ şi inopinat, cu privire
la prevenirea şi descoperirea sustragerii, sub orice formă, a contribuabililor (persoane fizice şi juridice), de
la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor vărsăminte cuvenite bugetului general consolidat.
C. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are ca principale obiective colectarea de venituri
la bugetul statului, aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei financiar-fiscale, în vederea asigurării unor
tratamente echitabile tuturor contribuabililor.
În exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este autorizată să exercite
nemijlocit şi neîngrădit controlul fiscal, să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa sa, să aprobe
înlesniri, restituiri şi compensări la plata impozitului, în condiţiile legii, să aplice, prin organele abilitate,
modalităţile de executare silită şi măsuri asigurătorii, să aplice legislaţia în materie de ajutor de stat, să
încheie protocoale şi să stabilească relaţii de colaborare cu ministere, instituţii publice, societăţi bancare,
autorităţi publice locale etc.
D. Structuri ale administraţiei publice locale, cu atribuţii în domeniul financiar-fiscal cum ar fi:
- preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii ca organe executive;
2
Art.19 al Legii nr.500/2002 privind finanţele publice.
 - consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, ca organe deliberative.

4.2 Conceptul de buget

Apariţia bugetului statului este o etapă importantă în evoluţia finanţelor publice, determinată de
necesitatea existenţei unui mijloc sau procedeu de corelare a veniturilor cu cheltuielile publice ale statului.
Termenul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau bougette desemnau
o pungă de bani sau numai o pungă din piele.
În legislaţia franceză, noţiunea de buget a fost utilizată în anul 1806 în Legea privitoare la
finanţe, şi, ulterior, în dreptul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.
Noţiunea de bouge sau bougette a fost preluată de Anglia şi, mai apoi, de restul ţărilor Europei.
În Anglia, ministrul de finanţe se prezenta periodic în faţa Parlamentului pentru o expunere a
cheltuielilor coroanei regale şi a posibilităţilor de acoperire a acestora. Consemnarea avea loc pe un
document, introdus apoi într-o pungă de piele. Documentul din pungă reprezenta, în mod simbolic, punga
tezaurului coroanei, iar scoaterea documentului din pungă se numea deschiderea pungii de bani a bugetului.
Termenul de buget a fost consacrat oficial şi în restul statelor, dar diferit de la o ţară la alta.
În România, cuvântul buget apare pentru prima dată menţionat în Regulamentele Organice din
Muntenia şi Moldova. Astfel, în capitolul III al Regulamentului Organic al Moldovei întâlnim cuvântul
biudje sau închipuirea cheltuielilor anului viitor (art.117 al Regulamentului Organic).
Dar legat de apariţia bugetului pe teritoriul ţării noastre, nu putem să nu amintim condicele de
venituri şi cheltuieli, care datează din sec. al XVII-lea, ca rezultat al reformelor fiscale din acea perioadă.
Astfel, în Ţara Românească prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din vremea lui Constantin
Brâncoveanu (1694 - 1704), în care se ţinea o evidenţă a resurselor băneşti ale statului, în legătură cu nevoile
publice ale acestuia; în Moldova, prima Condică de venituri şi cheltuieli datează din vremea lui Gheorghe
Ştefan Vodă (1654).
Deci bugetul de stat era considerat iniţial un simplu procedeu de corelare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare.
Ulterior, i s-a acordat o semnificaţie mult mai largă, de document mult mai cuprinzător care să
reflecte întreaga activitate economică dintr-un stat, stabilind nivelul cheltuielilor şi veniturilor publice în
strânsă legătură cu ansamblul proceselor desfăşurate în economia naţională.
Astfel, legea de contabilitate publică din 1864 a prevăzut în terminologia de atunci că "toate
veniturile statului şi cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea osebitelor servicii, aşezate conform legilor,
trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează bugetul general al statului".
Concepţia modernă potrivit căreia bugetul este "actul prin care sunt prevăzute şi prealabil adoptate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice" a fost consacrată oficial de legea
contabilităţii din 21 martie 1903. Această lege a preluat caracterizarea obiectivă a bugetului statului
cuprinsă în decretul francez din 1862 referitor la contabilitatea publică.
În Legea asupra contabilităţii publice şi asupra controlului bugetului şi patrimoniului public din
1929 regăsim acelaşi concept al bugetului statului.
Potrivit celor două legi de contabilitate publică din perioada interbelică, bugetul statului este:
- un act anual, limitat în timp la o anumită perioadă, pentru a se prevedea mai bine sursele de
venituri şi a se urmări mai uşor execuţia bugetării;
- este un act de previziune, adică indică sursele de finanţare ale nevoilor statului;
- bugetul este un act de autorizare, deoarece puterea executivă nu poate să perceapă venituri şi să
efectueze cheltuieli decât în limitele prevederilor legii bugetare.
După cel de-al doilea război mondial, pe fondul schimbărilor în viaţa economico-financiară a
societăţii, instituţia bugetului de stat cunoaşte anumite modificări, dar îşi păstrează rolul important în
îndeplinirea sarcinilor statului. Astfel, prin Legea nr. 3/1949 bugetul de stat a fost definit drept "planul
financiar anual al formării fondului unic de mijloace băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor statului şi
îndrumărilor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a ţării,
 aşezării economiei naţionale pe baze socialiste, ridicării nivelului material şi cultural al celor ce muncesc
şi garantării independenţei naţionale".
Din definiţie rezultă că bugetul era un plan financiar, întocmit anual, subordonat planului economic
general, cu scopul îndeplinirii funcţiilor statului.
Evenimentele din decembrie 1989 au adus modificări şi în domeniul legislaţiei fiscale.
Astfel, Constituţia României a consacrat conceptul de buget public naţional, care cuprindea
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale
judeţelor.
Legile finanţelor publice nr.10/1991 şi 72/1996 au consacrat tot conceptul de buget public naţional,
stabileau sursele băneşti ale statului, modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor publice,
precum şi organele competente să elaboreze, să adopte şi să execute bugetul public naţional.
Noua lege a finanţelor publice, Legea nr. 500/2002 ne precizează că ansamblul bugetelor,
componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg reprezintă bugetul
general consolidat.
Sistemul unitar de bugete reglementat de legea mai-sus menţionată cuprinde:

- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
În literatura juridică actuală românească, conceptul de buget este definit:
- ca act de autorizare şi prevedere a veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului şi prin aceasta ca
act de conducere a gestiunii financiare de stat;
- ca un plan financiar al statului, prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o
perioadă determinată de timp
- actul juridic necesar pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor
publice;
- un act în care înscriu veniturile de încasat şi cheltuielile de efectuat ale statului pe o perioadă
determinată (de obicei un an) şi care se adoptă de autorităţile publice printr-o lege bugetară.
Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice sub formă bănească care iau
naştere în procesul de distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale societăţii.
În diverse ţări ale lumii, pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmeşte şi un buget al economiei
naţionale sau un buget economic.
În Marea Britanie, bugetul economiei naţionale se întocmeşte sub forma aşa-numitelor cărţi albe,
care se dau publicităţii de către guverne şi cuprind veniturile şi cheltuielile la nivel naţional pe anul expirat
şi prevederile respective pentru anul următor.
În Franţa, bugetul economic apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs, care însoţesc
proiectul legii bugetare.
În Statele Unite ale Americii, bugetul economic îmbracă forma unui document în care sunt cuprinse

cifric veniturile şi cheltuielile şi soldul dintre acestea pe principalele sectoare ale economiei naţionale.
 În concluzie, putem defini bugetul ca fiind un act de prevedere anuală a veniturilor de realizat şi
cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.
Din raţiuni didactice, vom clasifica componentele bugetului public naţional în patru categorii:
- bugete centrale ( bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat);
- bugete locale ( bugete judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale);
- bugetele instituţiilor publice;
- fondurile speciale.

Natura juridică a bugetului de stat

În literatura de specialitate, în legătură cu natura juridică a bugetului de stat au fost formulate mai

multe teorii:

a) teoria bugetului de stat ca act condiţie de natură administrativă;

Potrivit acestei teorii, susţinută de doctrina administrativă interbelică, în bugetul de stat se prevede
cuantumul total anual al veniturilor publice, precum şi principalele surse de provenienţă, dacă prin bugetele
anuale se condiţionează realizarea anumitor venituri publice ca venituri ale respectivelor bugete, pe baza
acestui efect administrativ se formulează concluzia că bugetul veniturilor este un act-condiţie.
b) teoria naturii juridice de lege a bugetului statului se referă la faptul că legea emană de la puterea
legislativă, iar dacă bugetul de stat este adoptat de aceiaşi putere legiuitoare, înseamnă că şi el este o lege
propriu-zisă.
c)teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică atât de lege cât şi de act administrativ
consideră că bugetul este lege în părţile lui creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui
creatoare de acte individuale şi concrete.
d) teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act de planificare financiară, ce dobândeşte natură
juridică de lege în urma aprobării de Parlament.
e) teoria potrivit căreia bugetul statului este un plan financiar, în care se regăsesc veniturile de
efectuat şi cheltuielile de încasat.
Majoritatea acestor teorii au fost formulate în prima jumătate a secolului nostru, în atenţia
specialiştilor rămânând doar teoria naturii juridice de lege a bugetului statului.
În ţara noastră, bugetul general consolidat face obiectul legii finanţelor publice. Astfel, bugetul
general se adoptă anual de Parlament printr-o lege specială, de unde se deduce cu uşurinţă natura juridică
de lege a bugetului statului.

4.3. Conceptul de procedură bugetară

4.3.1. Aspecte generale
În raport de obiectivele programate, organele competente ale statului stabilesc, pentru fiecare an
bugetar, necesarul de venituri şi cheltuieli, precum şi modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a
cheltuielilor.
Realizarea veniturilor bugetare şi efectuarea cheltuielilor bugetare determină, datorită anualităţii
bugetului, o succesiune de etape, care au ca scop asigurarea resurselor financiare publice necesare
îndeplinirii cerinţelor generale ale societăţii.
 Astfel, procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la elaborarea şi
aprobarea bugetului public naţional (de stat, al asigurărilor sociale de stat, local, ş.a.), executarea acestuia,
încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar.
În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece elaborarea
proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul
anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul următor.

4.3.2. Principiile procedurii bugetare

A.Noţiune şi identificare
Etimologic, termenul principiu derivă din latinescul principium, care înseamnă început, obârşie.
În drept, principiile sunt norme juridice de mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât
în elaborarea, cât şi în aplicarea sa. Unele dintre ele au îmbrăcat forma unor adagii sau axiome, mai ales
cele formulate de pe vremea romanilor.
Între principiile dreptului există un raport de la general la particular. Cele mai importante şi cele
mai cuprinzătoare sunt numite principii generale sau fundamentale.
Constituţia consacră multe dintre ele, cum ar fi principiul pluralismului politic, principiul
democraţiei, principiul separaţiei puterilor în stat, aşa încât, au forţa juridică superioară faţă de principiile
ramurilor dreptului.
Principiile generale sau fundamentale se întrepătrund şi se completează cu principiile proprii unei
ramuri de drept sau unor instituţii juridice, cuprinse în coduri sau legi.
Procedura bugetară se desfăşoară pe baza unor principii care se aplică fie întregului sistem bugetar,
fie numai etapelor procedurii bugetare.
Principiile procedurii bugetare sunt consacrate expres, în cea mai mare parte, de Legea 500/2002
privind finanţele publice, iar altele reies implicit din analiza prevederilor legilor mai sus amintite:
-principiul publicităţii bugetare;
-principiul anualităţii bugetare;
-principiul specializării bugetare;
-principiul unităţii monetare;
-principiul universalităţii bugetare;
-principiul echilibrului bugetar.
-principiul realităţii bugetare.
Principiilor enumerate mai sus li se adaugă şi principiul neafectării veniturilor bugetare, a cărui
aplicare este recunoscută de doctrina contemporană.

B. Principiul publicităţii bugetare

Acest principiu este consacrat expres de Legea finanţelor publice şi Legea finanţelor publice locale.
Principiul publicităţii bugetare se aplică întregului sistem bugetar şi instituie necesitatea aducerii la
cunoştinţa cetăţenilor prin dezbateri publice , a proiectelor de buget şi a conturilor anuale de execuţie a
acestora. De altfel şi dezbaterile în Parlament privind aprobarea bugetului de stat trebuie să fie publice.
După adoptare, legea bugetară anuală se publică în Monitorul Oficial sau în Culegeri de legi, după
caz. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar al penultimului an, care a
fost aprobat de către Parlament.
Pentru bugetele locale, publicarea lor şi a conturilor de încheiere se realizează în documente sau
în publicaţii oficiale ale Consiliilor locale şi ale primăriilor.
Publicarea actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora
constituie o necesitate nu numai pe plan intern, dar şi pe plan extern. Situaţia finanţelor publice, mersul
execuţiei bugetului de stat şi evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale, influenţează asupra
creditului de care se bucură ţara noastră pe piaţa de capitaluri.
 C. Principiul anualităţii bugetare
Anualitatea bugetului se referă atât la perioada de timp pentru care se elaborează şi se adoptă
bugetul, cât şi la durata autorizaţiei dată de Parlament pentru încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Din punct de vedere istoric, principiul anualităţii bugetare este primul principiu aplicat în practica
bugetară.
Adoptarea anuală a bugetului a fost menţionată mai întâi în legislaţia financiară a Marii Britanii,
apoi în Constituţiile ţărilor ce au format Beneluxul (Belgia, Olanda, Luxemburgul) şi în Italia.
În Franţa, această regulă a fost impusă prin Ordonanţa regală din 14 Septembrie 1822.
Influenţată de practica franceză şi belgiană, ţara noastră a îmbrăţişat şi ea de la început principiul
anualităţii.
Această regulă a cunoscut în timp şi excepţii. Astfel, cea mai lungă perioadă de efectuare a
cheltuielilor ( de 10 ani) a fost cunoscută în Olanda, în secolul trecut. În perioada contemporană, se poate
menţiona Constituţia din Uruguay (1952) care prevede adoptarea unor bugete quadrianuale.
Perioada de un an pentru care Parlamentul votează bugetul poate să corespundă cu anul
calendaristic, ca în România, Franţa, Belgia, Grecia, Indonezia, Brazilia sau să nu corespundă, cum e cazul
SUA, Canada, Japonia, Danemarca, Australia, Italia.
Data începerii anului bugetar depinde de caracteristicile economiei naţionale, de tradiţie, de regimul
de lucru al Parlamentului, de activitatea ramurilor care sigură cea mai mare parte din veniturile bugetare.
După cum am menţionat, principiul anualităţii bugetare se referă şi la durata execuţiei bugetare, în
sensul că într-un an bugetar trebuie să se încaseze veniturile şi să se efectueze cheltuielile aprobate.
În practică, apar destul de des situaţii în care unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi încasate
până la finele anului sau unele cheltuieli angajate în anul respectiv nu pot fi lichidate decât în anul următor.
Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor restante indică problema includerii lor în
rezultatele executării bugetului anului în care au fost prevăzute sau a celui în care au fost realizate.
Această problemă a găsit rezolvare diferită:
- pentru ţările în care execuţia bugetului expiră la finele anului, veniturile neîncasate şi cheltuielile
neefectuate se includ în anul următor. Acest procedeu se numeşte sistem de gestiune, deoarece în
documente se înscriu numai veniturile şi cheltuielile pentru perioada de gestiune, adică pentru anul bugetar
respectiv.
- în ţările în care durata exerciţiului bugetar este mai mare de un an, se lasă o perioadă (3-6 luni)
din momentul expirării anului bugetar până la încheierea propriu-zisă a bugetului pentru a lichida operaţiile.
Procedeul se numeşte sistem de exerciţiu, deoarece veniturile şi cheltuielile aferente unui buget se includ
în acel buget, chiar dacă s-au realizat după expirarea anului.
În România, exerciţiul bugetar este anual şi se încheie în baza normelor metodologice elaborate de
Ministerul Finanţelor Publice. Aceasta înseamnă că veniturile bugetare aferente unui buget vor fi
considerate numai cele încasate în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie a anului calendaristic în cauză,
urmând ca veniturile bugetare cuvenite aceluiaşi buget, dar încasate în anul următor, să fie considerate
venituri ale noului buget.
Referitor la cheltuieli, acestea se vor efectua tot pe parcursul anului, din fondurile publice ale
aceluiaşi buget anual. Mijloacele băneşti neachitate până la sfârşitul anului sunt considerate economii şi
constituie excedentul bugetar, iar cheltuielile neefectuate până la această dată, în măsura în care va fi
necesar, se vor efectua din mijloacele băneşti ale bugetului anului următor, cu condiţia de a fi prevăzute în
acest buget.

D. Principiul specializării bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse
de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora.
Specializarea bugetară se realizează cu ajutorul unui instrument tehnic numit clasificaţie bugetară,
prin care înţelegem repartizarea sistematică, într-o ordine riguroasă, pe anumite diviziuni şi subdiviziuni
ale bugetului general consolidat şi a verigilor sale componente, atât a veniturilor, cât şi a cheltuielilor
bugetare.
Clasificaţia bugetară este o schemă de grupare a veniturilor şi cheltuielilor înscrise în buget pe
titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate în caz de necesitate.
Respectarea riguroasă a clasificaţiei bugetare oferă posibilitatea cunoaşterii precise şi în orice
moment a modului de execuţie a bugetului, precum şi a exercitării controlului financiar.

E. Principiul unităţii bugetare

Acest principiu presupune ca toate veniturile şi cheltuielile statului să fie înscrise într-un singur
document şi în fiecare exerciţiu financiar, să fie aprobat un singur buget.
Principiul unităţii bugetare facilitează realizarea controlului Parlamentului şi oferă o imagine clară
a situaţiei financiare a statului.
În unele state s-a renunţat la acest principiu, fiind înlocuit cu principiul pluralităţii bugetare. Se
admite, astfel, pe lângă existenţa bugetului general al statului şi a altor bugete:
- bugetele extraordinare sunt utilizate în perioada cu dificultăţi financiare, cum ar fi crizele
economice, conflictele armate etc.
Cheltuielile respective se înscriu într-un buget distinct de cel general şi se acoperă pe seama unor
impozite instituite în acest scop sau împrumuturilor publice.
- bugetele anexe sunt cuprinse în mod distinct în bugetul general al statului şi se aprobă de
Parlament, prin legea de aprobare a bugetului statului. Prin folosirea acestor bugete se încearcă rezolvarea
unor trebuinţe conjuncturale, asigurarea unor servicii speciale.
- bugetele fondurilor speciale se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.
- bugetele autonome sunt bugetele colectivităţilor locale, elaborate în temeiul Legii finanţelor
publice locale şi supuse aprobării consiliilor locale judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale.

F. Principiul universalităţii bugetare

Acest principiu presupune că toate veniturile şi cheltuielile publice să se realizeze numai în cadrul
bugetului.
Principiul universalităţii bugetare prezintă unele asemănări cu principiul unităţii bugetare, în sensul
că permite cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice, precum şi conexiunile
dintre acestea.
De asemenea, respectarea acestui principiu permite controlul Parlamentului asupra realizării
veniturilor şi efectuării cheltuielilor.
Aplicarea acestui principiu ridică şi unele dificultăţi generate de dimensiunea bugetului brut, adică
a tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale de stat.
În practică a început să se renunţe la bugetele brute şi au apărut bugetele mixte în care pentru
anumite sectoare sau instituţii există autonomie financiară deplină asupra veniturilor extrabugetare
realizate, pentru acoperirea propriilor nevoi. Cheltuielile bugetare îmbracă forma unor alocaţii bugetare,
fără nici o legătură cu veniturile extrabugetare sau subvenţii pentru acoperirea diferenţei dintre venituri şi
cheltuieli.

G. Principiul echilibrului bugetar

Potrivit acestui principiu, între veniturile şi cheltuielile care alcătuiesc bugetul general al statului
trebuie să existe un echilibru bugetar.
În doctrina clasică, principiul echilibrului bugetar constituia cheia de boltă a finanţelor publice.
În prezent, legislaţia unor ţări permite, implicit, întocmirea unor bugete deficitare.
Astfel, realizarea unor venituri, mai mari decât volumul cheltuielilor constituie excedentul bugetar;
atunci când veniturile realizate sunt mai mici decât volumul cheltuielilor ne aflăm în situaţia deficitului
bugetar.
Deficitul bugetar se poate acoperi prin emiterea de bonuri de tezaursau prin efectuare de
împrumuturi de la Banca Naţională a României, C.E.C sau societăţi de asigurare de stat, bunuri şi persoane.
 H. Principiul realităţii bugetare
Este consacrat expres de prevederile Legii finanţelor publice locale şi se referă la faptul că
veniturile şi cheltuielile înscrise în bugetul general trebuie să fie stabilite pe baze reale, adică să răspundă
situaţiei economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, şi, totodată, aceste venituri şi cheltuieli să
se poată realiza şi efectua în aşa fel încât să nu apară dificultăţi financiare serioase în cursul execuţiei
bugetare.
Pe parcursul execuţiei bugetare pot să apară situaţii care fac necesară rectificarea bugetului, adică
majorarea sau micşorarea cuantumului veniturilor sau al cheltuielilor.

I. Principiul neafectării veniturilor bugetare

Deşi neprevăzut în legislaţia actuală acest principiu a fost recunoscut de teoria finanţelor publice.
Potrivit acestui principiu, veniturile prelevate la dispoziţia statului se depersonalizează, adică vor
servi la efectuarea cheltuielilor privite în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, nu este permisă perceperea unui
venit public pentru finanţarea unor cheltuieli publice determinate.
În practica financiară întâlnim şi excepţii de la acest principiu:
- scoaterea în afara bugetului general a unor venituri care provin din anumite surse, în vederea
finanţării anumitor servicii publice, considerate de interes major;
- întocmirea bugetelor extraordinare, anexe şi autonome;
- de obicei, când se introduce un nou impozit, sunt indicate şi scopurile în care vor utilizate
încasările din impozitul respectiv.

Concluzii:
Termenul buget provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca bouge sau bougette desemnau
o pungă de bani sau numai o pungă din piele.
Sub aspect economic, bugetul de stat exprimă relaţiile economice sub formă bănească care iau
naştere în procesul de distribuire a produsului intern brut pentru realizarea nevoilor generale ale societăţii.
În diverse ţări ale lumii, pe lângă buget, în forma sa clasică se întocmeşte şi un buget al economiei
naţionale sau un buget economic.
În concluzie, putem defini bugetul ca fiind un act de prevedere anuală a veniturilor de realizat şi
cheltuielilor de efectuat, adoptat, ulterior, printr-o lege bugetară.
 Elaborarea, aprobarea, execuţia şi încheierea execuţiei bugetelor centrale

Conf.univ.dr. Anișoara Băbălău

5.1. Elaborarea și aprobarea bugetului de stat

5.1.1. Elaborarea bugetului de stat

Potrivit Legii finanţelor publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-
un sistem unitar de bugete şi anume:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetul instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetele instituţiilor finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat
şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursări,
dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor se elaborează de Guvern, prin Ministerul
Finanţelor Publice, pe baza politicilor fiscale şi bugetare, a prognozelor indicatorilor macroeconomici şi
sociali pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pentru următorii trei ani, a
prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale altor acorduri
internaţionale cu organisme şi instituţii financiare intaernaţionale, semnate sau ratificate de România.
De asemenea, operaţiunile de elaborare a proiectelor bugetelor centrale se desfăşoară sub
coordonarea Ministerului Finanţelor Publice pe baza programelor întocmite de ordonatorii principali de
credite în scopul finanţării unor acţiuni, a posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar, la care se adaugă
propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de transferuri consolidate
pentru autorităţile administraţiei publice locale.
În legătură cu structura bugetelor, menţionăm că veniturile şi cheltuielile se grupează pe baza
clasificaţiei bugetare. Astfel, veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar cheltuielile pe părţi,
capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz.
Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată, iar cheltuielile de
capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de
realizare a investiţiilor.
Cheltuielile de personal se constituie în anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Fiind o activitate complexă şi pentru a se putea realiza şi prezenta Parlamentului în timp util, Legea
500/2002 privind finanţele publice stabileşte un calendar al datelor până la care trebuie să se efectueze
lucrările ce revin organelor implicate în procesul de elaborare a proiectului bugetului de stat. Astfel:
- până la data de 1 mai a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi pe următorii
3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de credite.Aceste limite de
cheltuieli se aprobă de Guvern, apoi informează comisiile pentru buget, finanțe și bănci ale Parlamentului
cu privire la principalele orientări ale politicii sale macroeconomice și ale finanțelor publice.
 - până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali
de credite o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macro-economic pe baza căruia vor fi întocmite
proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de
Guvern. În condițiile schimbării cadrului macroeconomic în legătură cu limitele maxime de cheltuieli, aceste
vor fi adaptate de Guvern, la propunere Ministerului Finanțelor Publice. Apoi, până la data de 15 iunie,
Ministerul Finanțelor Publice va comunica ordonatorilor de credite limitele de cheltuieli, astfel redimensionate,
în vederea definitivării proiectelor de buget;
- până la data de 15 iulie, ordonatorii principali de credite vor depune la Ministerul Finanţelor Publice
propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările
pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.Autorităţile administraţiei publice
locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat. Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuții
cu ordonatorii principali de credite. In caz de divergență, hotărăște Guvernul;
- după definitivare, prin rezolvarea eventualelor divergenţe, proiectele de buget şi anexele la acestea se
depun la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an;
- până la data de 30 septembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului
proiectele bugetelor şi proiectele legilor bugetare, pe baza proiectelor de bugete ale ordonatorilor principali
de credite şi a bugetului propriu. Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia
macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaboreză proiectul de buget şi proiecţia acestuia în
următorii 3 ani. Acest raport cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice care au stat la baza
elaborării proiectelor de buget, precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
- până cel mai târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an, Guvernul, după ce-şi însuşeşte proiectele
legilor bugetare şi de buget, îl va supune spre aprobare Parlamentului.
În bugetul de stat se includ fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia
Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară se repartizează unor ordonatori principali ai bugetului de stat şi ai
bugetelor locale, prin hotărâre de Guvern, pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute
în timpul exerciţiului bugetar.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori principali de
credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării
efectelor unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

5.1.2. Aprobarea bugetului de stat

Potrivit Constituţiei României, proiectul bugetului de sat se aprobă de către Camera Deputaţilor şi
Senat reunite în sedinţă comună.
Proiectul bugetului de stat şi proiectul legii bugetului de stat se depun la Parlament, de către Guvern,
până la data de 15 octombrie a fiecărui an, împreună cu Raportul privind situaţia economico-financiară a
ţării.
Potrivit procedurii parlamentare, legea bugetului de stat este supusă următoarelor etape de
examinare, avizare şi aprobare:
- examinarea proiectului de buget, proiectului legii bugetare anuale şi Raportului Guvernului de către
comisiile permanente ale fiecărei camere (comisia de buget-finanţe, alte comisii interesate);
- comisiile permanente sesizate, inclusiv compartimentul tehnic-legislativ comunică avizul comisiei
permanente buget-finanţe, împreună cu amendamentele formulate;
- comisiile permanente buget-finanţe ale celor două camere reunite elaborează un raport comun asupra
proiectului de lege, supus aprobării prin vot. În raportul comun care cuprinde toate amendamentele
formulate de celelalte comisii, se formulează propuneri cu privire la aprobarea sau respingerea bugetului,
precum şi adoptarea cu modificări;
 - raportul se înaintează Biroului permanent al fiecărei camere, care va asigura comunicarea acestuia către
deputaţi şi senatori, înainte de începerea şedinţei comune a Parlamentului ;
- expunerea de către Guvern (prin reprezentantul său) a motivelor care au condus la elaborarea acestui
proiect de buget;
- prezentarea raportului comun al Comisiilor permanente buget-finanţe de către preşedintele ales sau un
membru desemnat;
- dezbaterea generală a proiectului Legii de aprobare a bugetului de stat, pe baza raportului comun şi în
prezenţa reprezentantului Guvernului. Dacă în raportul comun s-au făcut propuneri de adoptare a legii
urmează dezbaterea pe articole a proiectului legii.
Dacă prin raportul comun s-a propus respingerea celor două proiecte, după încheierea dezbaterilor
generale, preşedintele şedinţei comune poate cere participanţilor la discuţii să se pronunţe prin vot.
- adoptarea legii pe baza votului de ansamblu, care poate fi deschis sau secret.
Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatori principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele
de angajament pentru acţiuni actuale și multianuale. Creditele bugetare și creditele de angajament estimate
pe următorii 3 ani sunt aprobate de Parlament,dar au doar valoare estimativă.
Dacă legile bugetare nu se adoptă cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar,
Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli
neputând depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor
deosebite,care trebuie temeinic justificate de către ordonatorii de credite.

5.1.3. Legea bugetară anuală

Proiectul legii bugetului de stat devine lege ordinară din momentul adoptării sale de către camerele
reunite ale Parlamentului.
După adoptare, legea bugetară anuală se înaintează Preşedintelui spre promulgare.
Preşedintele poate emite decretul de promulgare sau poate cere Parlamentului reexaminarea legii
pentru motive temeinice.
Reexaminarea legii poate fi cerută o singură dată, iar obiecţiile se discută în fiecare cameră şi se
adoptă sau resping cu majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea legii, în funcţie de natura acesteia.
În situaţia în care legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor Constituţiei, Preşedintele poate
cere Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea acesteia. Decizia Curţii prin care s-a confirmat
constituţionalitatea este obligatorie pentru Preşedinte.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau verificarea constituţionalităţii, promulgarea legii se
face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii
Constituţionale.
Ulterior, legea bugetară anuală se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3
zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Legea bugetară anuală cuprinde prevederi referitoare la:
-regimul veniturilor bugetare;
-destinaţia cheltuielilor prevăzute în bugetul de stat;
-deficitul bugetar, datoria publică şi împrumutul guvernamental;
-totalul fondurilor ce se pot constitui etc.
La redactarea textului legii se folosesc, ca părţi componente ale acesteia, anexe care conţin
prevederi referitoare la exprimările cifrice ale indicatorilor bugetari, pe structura clasificaţiei bugetare.
În cursul anului, Guvernul poate prezenta Parlamentului propuneri de modificare, prin legi
rectificative a prevederilor legii bugetare anuale.
 5.2. Elaborarea și aprobarea bugetul asigurărilor sociale de stat

5.2. 1. Elaborare

Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde relaţiile financiare referitoare la constituirea,

repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului necesare acoperirii pensiilor de asigurare socială de
stat, pensiilor pentru agricultori, a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, pentru plata
biletelor de odihnă şi tratament etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează distinct de bugetul de stat, dar după o procedură
asemănătoare cu a acestuia din urmă.
Competenţa elaborării proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat revine Ministerului Muncii,
cu respectarea dispoziţiilor Constituţiei, Legii finanţelor publice, a altor legi referitoare la protecţia socială
şi a metodologiei stabilită de Ministerul Finaţelor Publice.
Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se înaintează Ministerului Finanţelor Publice până
la data de 15 iulie a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectul şi poartă discuţii cu Ministerul de resort. În caz
de divergenţe hotărăşte Guvernul.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectului de buget primit, va întocmi, alături de proiectul
de buget de stat, şi proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pe care îl va depune la Guvern până la
data de 30 septembrie a fiecărui an.
Guvernul, după ce-şi însuşeşte acest proiect, împreună cu celelalte proiecte de buget, îl va înainta
Parlamentului până cel mai târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Bugetele celorlalte organe autonome de asigurări sociale se aprobă de organele de conducere
proprii, cu avizul Ministerului Muncii şi Ministerului Finanţelor Publice.

5.2.2. Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Legea bugetului

asigurărilor sociale de stat

Bugetul asigurărilor sociale de stat se adoptă de Parlament, o dată cu bugetul de stat, dar distinct
de acesta.
Potrivit Constituţiei,proiectul bugetului asigurărilor de stat se adoptă printr-o lege separată de legea
bugetară anuală.
Dacă legea bugetului asigurărilor sociale de stat nu a fost aprobată cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de stat al anului precedent,
până la adoptarea noului buget.
De asemenea, Guvernul poate prezenta Parlamentului propuneri de modificare, prin legi
rectificative a prevederilor legii bugetului asigurărilor sociale de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite
în evoluţia indicatorilor macroeconomici, a măsurilor de protecţie socială şi a adoptării unor noi acte
normative.

5.3.Execuţia bugetară

5.3.1. Noţiune
Executarea bugetului general consolidat cuprinde ansamblul operaţiunilor de realizare a veniturilor
şi de efectuare a cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală, la care se adaugă operaţiuni de trezorerie,
respectiv de încasare, păstrare şi eliberare a fondurilor băneşti.
 Execuţia bugetului general începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie al fiecărui an
calendaristic.
Sub aspect general al execuţiei bugetului general, veniturile şi cheltuielile bugetare anuale se
repartizează pe trimestre în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Execuţia bugetară, la rândul ei, cuprinde mai multe faze:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
- execuţia de casă;
- execuţia părţii de venituri;
- execuţia părţii de cheltuieli.
Actele şi operaţiunile de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor au la bază o
metodologie proprie, adaptată la noul mecanism al finanţelor publice.
În derularea acestor acte şi operaţiuni intervin foarte mulţi participanţi - instituţii financiare,
Trezoreria statului, societăţile bancare, contribuabilii, dar răspunderea generală pentru aducerea la
îndeplinire a prevederilor legii bugetare anuale revine Guvernului.
În acest sens, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, prin examinarea periodică a execuţiei bugetare şi adoptarea de măsuri pentru menţinerea sau
îmbunătăţirea echilibrului bugetar.
La rândul său, Ministerul Finanţelor Publice asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul
în care se constată abateri ale veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului
măsuri pentru reglementarea situaţiei.
Ordonatorii de credite sunt persoanele care pot dispune de creditele bugetare în virtutea funcţiei ce
o deţin în conducerea unei instituţii publice sau organ de stat.
La rândul lor, ordonatorii de credite se clasifică în:
- ordonatori principali de credite, care sunt miniştrii şi conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii
instituţiilor publice autonome.
Ordonatorii principali de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu şi repartizează
creditele bugetare, aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor
speciale, pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de
credite.
- ordonatori secundari de credite, care sunt conducătorii instituţiilor publice din subordinea
ordonatorilor principali de credite. Aceştia au competenţe asemănătoare cu cele ale ordonatorilor principali,
în sensul că aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale,
cu respectarea dispoziţiilor legale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare,
ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.
-ordonatori terţiari de credite, care sunt conducătorii de instituţii din subordinea ordonatorilor
principali sau secundari de credite şi utilizează creditele bugetare numai pentru realizarea sarcinilor
instituţiilor pe care le conduc.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept, secretarilor
generali sau altor persoane împuternicite în acest scop..
Potrivit legii finanţelor publice, ordonatorii de credite răspund de:
-angajarea,lichidarea și ordonanțarea cheltuielilor în limita creditelor de angajament și a creditelor
bugetare;
- realizarea veniturilor;
- angajarea şi utilizarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare și creditelor de angajament pe
baza unei bune gestiuni financiare;
- integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi a evidenţei patrimoniului;
- organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a programului de
lucrări de investiţii publice etc.
 În concluzie, ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice
respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

5.3.2. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
fondurilor speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe
nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în funcţie de
termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare a surselor de finanţare
a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare revine:
a) Ministerului Finanţelor Publice
- pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de
credite;
- pe capitole şi subcapitole la venituri şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titlu de cheltuieli,
pentru bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor
principali de credite;
- pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul
de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise
de Direcţiile generale ale finanţelor publice la Ministerul Finanţelor Publice.
b) ordonatorilor principali de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor
secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terţiari de credite.
c) ordonatorilor secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari
de credite bugetare.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor aprobate este determinată de faptul că
indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului. Astfel,
veniturile şi cheltuielie nu se pot realiza sau efectua în mod uniform în cursul anului bugetar.
În ceea ce priveşte sursele de venituri, unele sunt permanente şi au un ritm continuu, iar altele sunt
ocazionale.
În legătură cu efectuarea cheltuielilor, există, de asemenea, instituţii cu un ritm constant de
efectuare a cheltuielilor (organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti şi altele), precum şi instituţii
care au cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale).

5.3.3.Execuţia de casă bugetară

Execuţia de casă constă în primirea, păstrarea şi eliberarea mijloacelor băneşti bugetare.

Procesul de execuţie de casă se caracterizează, în principal, prin separarea activităţilor de realizare
a veniturilor de cele de efectuare a cheltuielilor, fiecare folosind instrumente şi proceduri diferite.
Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului, care
asigură:
- încasarea veniturilor bugetare;
- efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita creditelor
bugetare şi destinaţiilor aprobate potrivit dispoziţiilor legale;
- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din
împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă
şi plata dobânzilor;
 - efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale.
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central, în cadrul
Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestora.
Prin trezoreria statului se pot efectua şi următoarele operaţiuni:
- păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau contravaloarea în lei
a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale de la organisme internaţionale şi
utilizarea acestora pe bază de hotărâri ale Guvernului;
- efectuarea de plasamente financiare din disponibilităţile aflate în contul general al Trezoreriei
Statului prin BNR.
Metodele de înregistrare a operaţiunilor (încasare, păstrare, eliberare) în Contul Curent al
Trezoreriei Statului se stabilesc prin convenţii între Ministerul Finanţelor Publice şi Banca Naţională a
României.
Soldul contului general al trezoreriei statului se regăseşte şi în bilanţul Băncii Naţionale a României.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează, administrează şi execută bugetul Trezoreriei statului.
Bugetul se întocmeşte anual şi se prezintă spre aprobare Guvernului, odată cu propunerile pentru proiectul
Bugetului de Stat.

5.3.4. Execuţia părţii de venituri

Execuţia părţii de venituri a bugetului general al statului constă în mobilizarea integrală şi la

termenele prevăzute a veniturilor bugetare.
Întrunirea cumulativă a celor două condiţii în procesul de încasare a veniturilor bugetare este
hotărâtoare pentru finanţarea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute în partea de cheltuieli.
Prin legea finanţelor publice, sunt statuate principiile care stau la baza executării veniturilor
bugetare:
- impozitele, taxele şi alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin
lege;
- cuantumul impozitelor şi taxelor se aprobă periodic prin legea bugetară anuală;
- inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii directe sau
indirecte, în afara celor stabilite de lege.
Răspunderea pentru realizarea veniturilor bugetare revine Ministerului Finanţelor Publice, care
organizează şi controlează modul de stabilire şi încasare a veniturilor ce se cuvin bugetului de stat,
ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei de stat, precum şi contribuabililor (persoane fizice şi
juridice). Aceştia răspund numai pentru veniturile pe care le datorează bugetului de stat.
În ţara noastră, aşa cum am mai arătat, exerciţiul bugetar coincide cu anul calendaristic, adică începe
la 1 ianuarie şi se închide la data de 31 decembrie a aceluiaşi an. Aceasta înseamnă că veniturile neîncasate
până la finele anului se vor încasa în contul bugetului anului următor.
Realizarea veniturilor bugetare presupune următoarele operaţiuni:
- determinarea veniturilor;
- încasarea veniturilor;
- urmărirea realizării veniturilor.
a) Determinarea veniturilor se realizează prin mai multe procedee, precum:
- calcularea şi plata directă a acestora de către subiecţii impunerii. în acest caz, contribuabilii îşi
calculează impozitul şi-l virează în contul bugetului statului la termenul prevăzut de lege;
- calculul, reţinerea şi vărsarea la bugetul statului a impozitului datorat de către o terţă persoană
(procedeul stopajului la sursă);
- calcularea veniturilor datorate bugetului de către organele fiscale.
 b) Încasarea veniturilor bugetare care se efectuează în urma plăţii de către subiectele plătitoare
a sumelor datorate, calculate după procedeele arătate mai sus.
Încasarea veniturilor bugetare se realizează de către Banca de Trezorerie sau C.E.C., precum şi de
administraţiile şi circumscripţiile fiscale.
Banca de trezorerie încasează direct venituri bugetare şi, în acelaşi timp, este organul la care se
concentrează veniturile bugetare încasate de celelalte instituţii.
Plata efectivă a veniturile către buget se face prin următoarele modalităţi:
- plata prin virament (metoda plăţii directe), utilizată de contribuabilii care dispun virarea sumelor
băneşti datorate din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat;
- plata în numerar, utilizată mai mult de persoanele fizice;
- plata prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale;
- plata cu ajutorul internetului.
c) Urmărirea realizării veniturilor bugetare cuprinde măsurile luate de organele fiscale în
vederea realizării veniturilor în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege.

5.3.5. Execuţia părţii de cheltuieli

Noţiune
Execuţia părţii de cheltuieli constă în efectuarea de cheltuieli, pe parcursul unui an bugetar, în
volumul şi potrivit destinaţiei prevăzute de lege, în consens cu obiectivele şi acţiunile programate de
realizat.
Importanţa execuţiei părţii de cheltuieli reiese din scopul pentru care sunt alocate fondurile
bugetare: pentru acţiuni economice, acţiuni social-culturale, cercetare ştiinţifică fundamentală.
Procedura execuţiei plăţii de cheltuieli cuprinde următoarele operaţiuni:
- deschiderea creditelor bugetare;
- repartizarea creditelor bugetare;
- utilizarea creditelor bugetare.
Deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare
Prin credit bugetar înţelegem sumele băneşti aprobate prin legile bugetare pe destinaţii, în limitele
cărora se pot efectua cheltuieli.
Creditele bugetare nu se confundă cu creditele sau împrumuturile propriu-zise. în timp ce
împrumuturile sunt contractele prin care o persoană pretinde, în schimbul folosinţei bunului, fie numai
restituirea, fie o sumă de bani (numită dobândă), creditele bugetare sunt drepturi băneşti ale beneficiarilor
bugetului public, nerambursabile.
Creditele bugetare au caracter nerambursabil, se acordă într-un plafon maxim, ce nu poate fi depăşit
şi nu sunt purtătoare de dobândă. Se acordă cu titlu gratuit şi numai în măsura în care au fost utilizate cele
anterioare.
Deschiderea creditelor bugetare este prima operaţiune în cadrul procedurii de execuţie a părţii de
cheltuieli.
Astfel, în baza prevederilor legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite depun cereri la
Ministerul Finanţelor Publice, însoţite de o listă nominală a instituţiilor din subordine cărora urmează să li
se repartizeze creditele aprobate.
După aprobarea cererilor, urmează alimentarea cu fonduri de către Ministerul Finanţelor Publice a
conturilor bancare ale ordonatorilor principali de credite deschise la trezoreriile publice.
Fondurile băneşti se acordă în limita creditelor bugetare aprobate, potrivit destinaţiei legale şi în
raport cu gradul de utilizare a resurselor puse la dispoziţie anterior.
După operaţiunea de deschidere de creditele bugetare, ordonatorii principali repartizează creditele
bugetare atât pentru cheltuielile proprii cât şi pentru instituţiile din subordine (ordonatori secundari şi
terţiari).
 Repartizarea creditelor bugetare către ordonatorii secundari şi terţiari poartă denumirea şi de
mandatare bugetară.
Utilizarea creditelor bugetare
După deschiderea şi repartizarea creditelor bugetare ordonatorii pot efectua cheltuielile pentru care
au solicitat aceste credite bugetare.
Utilizarea creditelor bugetare este supusă principiului afectaţiunii speciale, în sensul că un credit
aprobat printr-o lege bugetară anuală pentru efectuarea cheltuielilor unui exerciţiu bugetar nu poate fi
utilizat pentru finanţarea cheltuielilor altui exerciţiu.
Creditele aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanţarea
cheltuielilor altui ordonator principal de credite. De asemenea, cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi
utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile parcurg următoarele faze:
- angajare;
- lichidare;
- ordonanţare;
- plată.
a) Angajarea este o operaţiune care constă în obligaţia pe care şi-o asumă un organ de stat sau o
instituţie publică de a plăti unei persoane fizice sau juridice o sumă de bani repartizată din bugetul de stat.
Operaţiunile specifice angajării sunt în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza
avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
b) Constatarea lichidităţii este operaţiunea prin care se verifică realitatea fiecărei cheltuieli,
precum şi stabilirea definitivă a cuantumului bănesc al acestuia.
Lichidarea este o operaţiune posterioară realizării prestaţiilor către instituţia de stat angajatoare de
cheltuieli bugetare.
Operaţiunile specifice lichidării sunt tot în competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe
baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiei publice.
c) Ordonanţarea cheltuielilor bugetare constă în emiterea ordinului de plată de către
funcţionarul competent în favoarea terţului creditor.
Actele care se emit, cu acest prilej, de ordonatorii de credite trebuie să fie avizate de compartimentele de
specialitate ale instituţiilor publice.
d) Plata este operaţiunea prin care se stinge obligaţia statului faţă de persoanele fizice sau juridice
care au efectuat anumite prestaţii în favoarea acestuia.
Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor
disponibile şi numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale.

5.4. Încheierea execuţiei bugetare

Potrivit Legii finanţelor publice, execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.
Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, dar neplătită până la data
de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.
În cursul anului, ordonatorii principali de credite prezintă Ministerului Finanţelor Publice rapoarte
periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea monitorizării execuţiei bugetare.
De asemenea, ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să anexeze la situaţiile
financiare anuale rapoarte anuale de performanţă, în care sunt prezentate, pe fiecare program, obiectivele,
rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate, precum şi situaţii privind
angajamentele legale.
Conturile privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale se prezintă Ministerului Finanţelor Publice de organele abilitate în acest sens.
 În urma analizării şi verificării acestora şi pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii
principali de credite, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului
de stat şi contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, pe care le prezintă
Guvernului.
La rândul său, Guvernul, înaintează spre aprobare Parlamentului contul general de execuţie a
bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie, până la data
de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
După verificarea de către Curtea de Conturi, contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a
bugetului asigurărilor sociale de stat şi celorlalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege de
Parlament. Acestora li se adaugă ca anexă a contului general anual de execuţie a bugetului de stat şi contul
general al datoriei publice.
Potrivit legii, conturile enumerate mai sus cuprind:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive şi încasări realizate;
- la cheltuieli:credite de angajament inițiale;credite de angajament definitive; credite bugetare
iniţiale, credite bugetare definitive şi plăţi efectuate.
Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.
Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate
cofinanţării financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile structurilor
de implementare se reportează în anul următor.
Excedentul sau deficitul bugetar se stabileşte ca diferenţă între veniturile şi plăţile efectuate până
la încheierea exerciţiului bugetar.
Excedentul definitiv rezultat după încheierea exerciţiului bugetar, împreună cu alte surse, va fi
utilizat pentru diminuarea deficitelor din anii anteriori.
În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin
subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidate, excedentele rezultate din execuţia
acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.

5.5. Controlul execuţiei bugetare

Controlul execuţiei bugetare constă în analiza şi verificarea realizării veniturilor şi efectuării

cheltuielilor în baza legii bugetare anuale.
Execuţia bugetului general este supusă mai multor forme de control.
A. Controlul politic se efectuează de Parlamentul României, la cerere sau din oficiu şi priveşte
realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Controlul parlamentar se exercită şi prin aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului
de stat, acordând descărcare de gestiune Guvernului.
B. Controlul administrativ-financiar sau de specialitate se exercită de către autorităţile puterii
executive.
Astfel, Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice. În acest scop, stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar şi urmăreşte execuţia
bugetului general consolidat.
Ministerul Finanţelor Publice exercită, în numele statului, controlul asupra operaţiunilor de
realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare, urmăreşte cheltuirea eficientă a resurselor
financiare alocate şi utilizarea alocaţiilor bugetare, conform destinaţiilor lor etc.
C. Controlul realizat de Curtea de Conturi asupra modului de formare, administrare şi utilizare
a resurselor financiare ale statului.
 FINANȚELE PUBLICE ALE COLECTIVITĂȚILOR LOCALE

Finanţele publice şi autonomia locală

Potrivit legii, administraţia publică în unităţile teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
autonomiei locale.
Prin autonomie locală înţelegem dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii.
În fapt, autonomia locală priveşte organizarea şi funcţionarea, competenţele şi atribuţiile
autorităţilor administraţiei publice locale şi gestionarea resurselor care aparţin - în conformitate cu
prevederile legale - comunei, oraşului sau judeţului.
Despre o reală autonomie locală putem vorbi însă, doar în condiţiile asigurării resurselor financiare
necesare autorităţilor, colectivităţilor locale potrivit competenţelor şi responsabilităţilor conferite de lege.
Aceasta implică o descentralizare a veniturilor şi cheltuielilor publice, prelevarea directă de către
autorităţile publice nu numai a impozitelor şi taxelor locale, ci şi a unei cote părţi din celelalte impozite şi
taxe stabilite la nivel central.
În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 189/1998 a finanţelor publice locale, abrogată prin O.U.G.
nr. 45/2003 privind finanţele publice locale. Ulterior, ordonanţa a fost şi ea abrogată de Legea nr.
273/2006,cu modificările ulterioare.

Elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale

Prin bugete locale înţelegem bugetele de venituri şi cheltuieli ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Fiecare comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul
Bucureşti, întocmeşte propriul buget local, în condiţii de autonomie, fără să existe între acestea un raport
de subordonare, ci mai degrabă de colaborare şi cooperare.
Organele cu atribuţii în elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetelor locale se numesc ordonatori de
credite şi sunt de trei categorii:
- ordonatori principali de credite. Din această categorie fac parte preşedinţii consiliilor judeţene,
primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
- ordonatori secundari de credite;
- ordonatori terţiari de credite.
Din aceste ultime categorii, fac parte conducătorii instituţiilor Procedura de elaborare şi aprobare a
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale se desfăşoară după un calendar bugetar, astfel:
- până la data de 1 iunie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale
ale finanţelor publice o scrisoare-cadru în care se specifică contextul macroeconomic pe baza căruia vor
fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat şi ale transferurilor consolidate;
- până la data de 1 iulie, ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale
ale finanţelor publice proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru anul bugetar
următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani;
- până la data de 15 iulie, direcţiile generale ale finanţelor publice locale vor transmite proiectele
bugetelor locale la Ministerul Finanţelor Publice;
- în termen de 5 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a legii bugetului de stat, Ministerul
Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri
ale bugetului de stat şi transferurile consolidate, aprobate prin legea bugetului de stat.
- în termen de 5 zile de la comunicare, Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale
bugetului de stat, precum şi transferurile consolidate, în vederea definitivării proiectelor bugetelor
locale de către ordonatorii principali de credite.
- în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat, ordonatorii principali de credite, pe
baza veniturilor proprii şi a celor repartizate de la bugetele centrale, vor definitiva proiectul bugetului
local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativ-teritoriale.
Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la data
publicării sau afişării acestuia.
- în termen de 5 zile de la expirarea termenului de contestaţii, proiectul bugetului local, însoţit de
raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al Municipiului
Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori este supus aprobării Consiliului local, judeţean sau al
Municipiului Bucureşti, după caz, de către ordonatorii principali de credite;
- în maximum 10 zile de la data supunerii spre aprobare, Consiliul local, judeţean sau al
Municipiului Bucureşti se pronunţă asupra contestaţiilor şi aprobă bugetul local, după ce acesta a fost
votat pe capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz, şi pe anexe.
Proiectele de buget se aprobă, astfel, în termen de maximum 45 de zile de la data publicării legii
bugetului de stat. în caz contrar, direcţiile generale ale finanţelor publice dispun sistarea alimentării cu cote
şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi cu transferuri consolidate.
În această situaţie, din bugetele locale se pot efectua plăţi numai în limita celorlalte venituri
încasate.
Dacă legea bugetului de stat nu a fost adoptată cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului
bugetar, se aplică în continuare bugetele anului precedent, până la aprobarea noilor bugete, limitele lunare
de cheltuieli neputînd depăşi, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia
cazurilor deosebite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea
sunt mai mici decât cele din anul precedent.
Direcţiile generale ale finanţelor publice vor acorda unităţilor administrativ-teritoriale sume
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferuri consolidabile, cu încadrarea în limita lunară
de 1/12 in prevederile bugetare ale anului precedent.
După aprobare, veniturile şi cheltuielile cuprinse în bugetele locale se repartizează pe trimestre, în
funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de:
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
şi pentru transferurile de la acest buget;
- ordonatorii principali de credite, pentru bugetele comunelor, oraşelor, municipiilor etc;
Repartizarea pe trimestre a transferurilor consolidate se comunică autorităţilor locale în termen de
10 zile de la aprobarea de către Ministerul Finanţelor Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare
alocate acestor bugete.
Creditele bugetare aprobate prin bugetele locale pot fi folosite prin deschideri de credite, efectuate
de ordonatorii principali de credite, în limita sumelor aprobate şi potrivit destinaţiei stabilite de lege.
Pentru transferurile de la bugetul de stat, deschiderile de credite se efectuează de Ministerul
Finanţelor Publice, prin direcţiile generale ale finanţelor publice, la cererea ordonatorilor principali de
credite.
Creditele bugetare aferente fondurilor externe nerambursabile au caracter previzional şi se
derulează conform acordurilor încheiate cu partenerii externi.
Fondurile externe nerambursabile vor fi încasate într-un cont distinct în afara bugetului local şi vor
fi cheltuite numai în limita disponibilităţilor existente în acest cont şi în scopul în care au fost acordate.
În procesul execuţiei bugetare, cheltuielile bugetare cuprind următoarele faze: angajare, lichidare,
ordonanţare, plată.
Operaţiunile specifice angajării, lichidării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în competenţa
ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituţiilor
publice.
 Plata cheltuielilor este asigurată de şeful compartimentului financiar-contabil în limita fondurilor
disponibile.
Efectuarea plăţilor se face numai pe bază de acte justificative, întocmite potrivit legii şi numai după
ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate. Pentru anumite categorii de cheltuieli se pot efectua
plăţi în avans de până la 30% .
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului.
În încheierea execuţiei bugetare, ordonatorii principali de credite întocmesc şi prezintă spre
aprobare Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, până la data de 31
mai a anului următor, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale, în structura următoare:
- la venituri: prevederi bugetare iniţiale, prevederi bugetare definitive, încasări realizate;
- la cheltuieli: credite bugetare iniţiale, credite bugetare definitive, plăţi efectuate.
De asemenea, ordonatorii principali întocmesc situaţii financiare asupra execuţiei bugetare la
care anexează rapoarte anuale de performanţă.
Situaţiile financiare anuale, inclusiv anexele la acestea, se prezintă de către ordonatorii principali
de credite spre aprobare Consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Bugetele instituţiilor publice şi ale fondurilor speciale

1. Finanţarea instituţiilor publice

Instituţiile publice, în înţelesul Legii 500/2002 privind finanţele publice, cuprind Parlamentul,
Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte
autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de
modul de finanţare a acestora.
Instituţiile publice pot fi finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat
sau bugetele fondurilor speciale, parţial din aceste bugete şi parţial din venituri proprii sau integral din
venituri proprii.
În cazul Preşedenţiei României, Guvernului şi altor instituţii publice care nu au organe ierarhic
superioare, bugetele se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de Parlament. Camera Deputaţilor
şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea
includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Bugetele celorlalte instituţii publice se aprobă astfel:
- bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin legi
speciale;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi alte categorii de bugete, de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora;
- bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi alte categorii de bugete se aprobă, prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali
de credite;
- bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către organul
de conducere al instituţiei respective, cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior.
Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi se
contabilizează de către acestea, în condiţiile legii.
Aceste venituri provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive, concursuri
artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau
anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.
Înfiinţarea de activităţi finanţate integral din veniturile proprii pe lângă unele instituţii publice
sau schimbarea sistemului de finanţare a unor instituţii publice se pot efectua numai cu aprobarea
Guvernului, care stabileşte totodată domeniul de activitate, sistemul de organizare şi funcţionare a acestor
activităţi, categoriile de venituri şi natura cheltuielilor.
Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii se
întocmesc o dată cu bugetul instituţiei publice de care aparţin şi se aprobă o dată cu bugetul acestora.
Veniturile şi cheltuielile activităţilor finanţate integral din venituri proprii se grupează pe baza
clasificaţiei bugetare aprobate de Ministerul Finanţelor Publice.
În cazul deficitului, cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate, iar excedentele anuale
vor fi reportate în anul următor.
Dacă, la înfiinţarea în subordinea unor ordonatori principali de credite, instituţiile publice sau
activităţile finanţate integral din venituri proprii nu dispun de fonduri suficiente, ordonatorii de credite le
pot acorda un împrumut, fără dobândă din bugetul propriu (pe o perioadă de 6 luni), pe bază de convenţie.
Instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile de pe
lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii, efectuează operaţiunile de încasări şi
plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a căror rază îşi au sediul şi la care au deschise
conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.
Pentru desfăşurarea activităţii lor, instituţiile publice pot folosi bunurile materiale şi fondurile
băneşti primite de la persoanele fizice şi juridice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea
prevederilor legii.
Pentru instituţiile publice finanţate integral de la buget, fondurile publice se varsă direct la bugetul
de stat din care se finanţează acestea. Pentru celelalte instituţii se vor majora corespunzător bugetele de
venituri şi cheltuieli ale acestora.
Bunurile materiale se înregistrează în contabilitatea acestora.
2. Fondurile speciale
Prin fonduri speciale, potrivit legii finanţelor publice, înţelegem venituri publice constituite prin
legi speciale, prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.
Dispoziţiile legii mai sus amintite se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării şi
raportării bugetelor fondurilor speciale.
Bugetele fondurilor speciale se aprobă prin lege specială. Astfel de bugete, care se constituie şi se
administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale sunt: bugetul Fondului pentru
asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste bugete se aprobă ca anexă la legea
bugetului de stat şi respectiv, legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Proiectele bugetelor speciale se elaborează de Ministerul Finanţelor Publice pe baza propunerilor
ordonatorilor principali de credite, responsabili cu gestionarea fondurilor respective.
Aprobarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit legilor speciale de
constituire şi prevederilor Legii 500/2002 privind finanţele publice.
Pe lângă cele două fonduri speciale enumerate mai sus putem să mai amintim:
- Fondul pentru dezvoltarea sistemului energetic;
- Fondul special al drumurilor publice. Veniturile şi cheltuielile acestor fonduri se introduc în
bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială;
- Fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu dizabilități;
- Fondul naţional de solidaritate.

Concluzii:

În concluzie,procedura bugetară cuprinde ansamblul de acte şi operaţiuni referitoare la elaborarea

şi aprobarea bugetului general consolidat (de stat, al asigurărilor sociale de stat, local, ş.a.), executarea
acestuia, încheierea execuţiei bugetare, precum şi controlul bugetar.
 În timp, procedura bugetară se întinde pe aproape trei ani calendaristici, deoarece elaborarea
proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul
anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a execuţiei bugetare în anul următor.

ASPECTE GENERALE PRIVIND VENITURILE PUBLICE

1.Noţiune, rol şi importanţă

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru acoperirea unor nevoi sociale generale,
statul este îndreptăţit să mobilizeze importante resurse financiare publice şi să efectueze cheltuieli publice.
Aşa cum vom vedea pe parcursul analizei noastre, resursele au un caracter limitat, în timp ce nevoile
sociale ce trebuie satisfăcute au o accentuată tendinţă de creştere.
Alături de alte categorii de resurse (resurse umane, resurse materiale, resurse valutare), resursele
financiare au un rol important în buna organizare şi funcţionare a unei societăţi. Acestea cuprind totalitatea
mijloacelor băneşti existente în societate, la un moment dat, în vederea îndeplinirii unor sarcini economice
şi sociale.
Nevoile sociale publice, care exced fiecărui individ în parte, se pot acoperi prin conjugarea efortului
colectiv al tuturor membrilor societăţii, iar aceştia trebuie să contribuie la formarea resurselor financiare
publice.
Dimensiunea resurselor financiare publice ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern
brut, precum şi de posibilitatea utilizării unor resurse financiare externe (donaţii, ajutoare, împrumuturi
externe etc).
Caracterul limitat al resurselor financiare ridică problema alocării resurselor necesare producerii
tuturor categoriilor de bunuri publice, private şi mixte. Decizia privind repartizarea resurselor între sectorul
public şi cel privat determină producţia de bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private. Un
rol important în adoptarea unei astfel de decizii îl are statul, prin intermediul guvernului, care fie intervine
în viaţa publică pentru o reglementare normală a raportului dintre cerere şi ofertă, fie acţionează direct în
calitate de producător sau utilizator de bunuri.
Astfel, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi privat determină o
anumită proportie între acestea. Putem considera ca alocarea resurselor este optimă, dacă cerinţele
consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin intermediul sectorului privat şi al celui public.
Producţia de bunuri şi servicii publice este finanţată din resurse bugetare, adică, în principal, din
impozitele şi taxele suportate de contribuabili.
Gradul de bunăstare socială, satisfacţia sau utilitatea se diminuează dacă societatea consumă fie
prea multe bunuri publice, fie prea multe bunuri private. şi atunci se impune renunţarea la o mare cantitate
de bunuri dintr-un sector, pentru a se asigura o creştere minimă în celălalt sector.
Putem constata, astfel, că impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze:
-principala sursă de venit la bugetul statului;
-modalitate principală de alocare optima a resurselor între sectorul public şi privat;
-instrument de înfăptuire a echităţii fiscale;
-instrument de influenţare a inflaţiei, prin orientarea comportamentelor agenţilor economici şi a tuturor
contribuabililor privind consumurile de resurse, bunuri, servicii;
-instrument de orientare a economiei, prin obiectivele stabilite de către puterea publică.
Din analiza acestor ipostaze rezultă şi rolul important al impozitelor şi taxelor pe plan economic,
social şi financiar.
În concluzie, prin impozit înţelegem o plată bănească, obligatorie şi generală, cu titlul
nerambursabil, efectuată de contribuabili (persoane fizice sau juridice) în favoarea bugetului public
naţional, în cuantumul şi la termenele stabilite de lege, fără a se obţine o contraprestaţie directă şi imediată
din partea statului.
În schimbul plăţii impozitelor, contribuabilii nu pot solicita statului o contraprestaţie sau un
contraserviciu imediat, de o valoare egală, apropiată sau mai mică, dar nici în zadar nu suportă aceste
sarcini. Astfel că, sumele concentrate la bugetul general al statului, pe calea impozitelor, de la persoanele
fizice sau juridice, se reîntorc sub forma unor servicii şi acţiuni gratuite, de care beneficiază şi cei care au
contribuit la formarea fondurilor băneşti publice.
La rândul lui, statul este obligat, în schimbul impozitelor încasate, să asigure un cadru general
favorabil desfăşurarii activităţilor economice, sociale şi politice în societate, conform principiului "cine
plăteşte impozite are dreptul de a beneficia de protecţie din partea organelor statului".

2. Elementele determinante ale veniturilor publice

Impozitele sunt introduse printr-un cadru legislativ care trebuie să fie cunoscut şi respectat atât de
organele fiscale, cât şi de contribuabili.
O bună cunoaştere a conţinutului unei legi financiar-fiscale este legată de elementele determinante
ale veniturilor publice:
- subiectul impunerii;
- obiectul impozabil sau materia impozabilă;
- unitatea de impunere;
- cota impozitului;
- termenul de plată;
- înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
- răspunderea debitorilor.
A. Subiectul impunerii este persoana fizică sau juridică1, care suportă efectiv impozite datorate
bugetului general al statului. De exemplu, în cazul impozitului pe profit-subiectul impunerii este orice
societate comercială care realizează activitate profitabilă, în cazul impozitului pe salariu-orice angajat cu
carnet de muncă al unei societăţi comerciale, regie autonomă sau instituţie publică (inginer, muncitor,
manager, profesor, funcţionar public, judecător etc).
În vorbirea curentă şi în reglementările financiare, subiectul impunerii mai este denumit şi
contribuabil.
În general, subiectul care suportă efectiv impozitul este una şi aceeaşi persoană cu cea care
efectuează şi plata. Aceasta este regula, potrivit căreia un contribuabil are calitate şi de subiect al
impunerii(debitor) şi de plătitor. În practică, însă, din raţiuni tehnico-bugetare, plata impozitului se face de
către alte persoane decât subiectul impunerii. De exemplu, în cazul impozitului pe salariu, acesta se suportă
efectiv de angajat, dar obligaţia calculării, reţinerii şi virării la bugetul statului aparţine angajatorului.
B. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impozitării, respectiv veniturile realizate,
bunurile deţinute, operaţiunile sau serviciile prestate şi care, potrivit legii, sunt supuse presiunii fiscale.
Astfel, în cazul impozitului pe profit, materia impozabilă este profitul sau în cazul impozitului pe
salariu, obiectul impunerii este salariul ş.a.m.d.
Bunurile supuse impozitării se pot constitui, la rândul lor, în clădiri, terenuri etc.
C. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă dimensiunea obiectului sau materiei
impozabile, adică leul în cazul veniturilor, metrul pătrat sau hectarul în cazul terenurilor, bucata, litrul, kg
la unele taxe de consumaţie.
D. Cota de impunere sau cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere. În
acest caz, impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale, progresive,
regresive).
E. Asieta

1
Este vorba, în acest caz, de societăţile comerciale cu capital privat, de stat sau mixt, regii autonome, unităţi
cooperatiste şi meşteşugăreşti etc.
 Prin asietă înţelegem toate măsurile luate de organele fiscale în vederea stabilirii mărimii obiectului
impozabil şi determinarea cuantumului impozitului, precum şi perceperea (încasarea) venitului.
F. Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie achitat statului.Este un element
deosebit de important, deoarece nerespectarea sa poate avea consecinţe negative asupra perioadei efectuării
cheltuielilor publice şi poate genera profunde dezechilibre financiare.
Termenul de plată se fixează sub forma unei zi fixe2 sau a unui interval de timp (an, trimestru, lună
etc). Nerespectarea termenului de plată de către contribuabili atrage după sine sancţiuni.
3

G. Drepturile şi obligaţiile debitorilor

Prin reglementările legale în vigoare, sunt prevăzute atât drepturile, cât şi obligaţiile în sarcina
contribuabililor.
Obligaţiile contribuabililor se referă,în principal, la: achitarea în cuantumul şi la termenele prevăzute
de lege a impozitelor datorate; depunerea declaraţiilor fiscale la timp şi completarea corectă a acestora, prin
declararea reală a obiectului impozabil; sprijinirea organelor de control fiscale în desfăşurarea unei acţiuni de
control eficientă, prin punerea la dispoziţie a tuturor documentelor cerute în vederea determinării corecte a bazei
de calcul etc.
Drepturile contribuabililor sunt şi ele tot reglementate de lege şi se referă la:posibilitatea efectuării
unor contestaţii în vederea recalculării impozitului, atunci când se consideră nedreptăţiţi în aplicarea legii;
să pretindă şi să li se acorde înlesnirile prevăzute de lege; să ceară compensarea plăţilor;să pretindă
restituirea sumelor achitate în plus; pot să pretindă legitimarea organelor fiscale, atunci când vin în control
etc.
Înlesnirile se înscriu în categoria drepturilor acordate contribuabililor şi constau, cel mai des, în
reduceri şi scutiri de la plata impozitului, exonerarea de la plata majorărilor de întârziere, eşalonări şi
reeşalonări la plata impozitului etc.
De altfel, în Codul fiscal, spre exemplu, stabilirea obiectului impozabil pentru fiecare categorie de
impozit în parte este urmată şi de scutiri de la plata acelui impozit.
H. Răspunderea debitorilor
Pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale prevăzute de lege şi în funcţie de gravitatea faptelor
săvârşite, contribuabilii pot răspunde penal, contravenţional sau administrativ.

3.Noţiunea şi clasificarea impozitelor

Impozitele, ca principală sursă de venit la bugetul de stat, au apărut odată cu statul şi au cunoscut
importante modificări, în timp, atât din punct de vedere al conţinutului cât şi ca forme de prelevare.
În economia naturală, impozitele au fost percepute mai mult în natură şi, apoi, s-a extins plata în
bani a acestora. Astăzi, în foarte puţine ţări şi destul de rar se mai percep impozite în natură.
Odată cu trecerea timpului, impozitele au cunoscut o mare diversitate, atât în ceea ce priveşte forma,
cât şi conţinutul, determinată de condiţiile economice, sociale şi politice existente. Ponderea impozitelor a
fost influenţată şi de factorul timp şi specificul condiţiilor de dezvoltare ale fiecărei ţări.
Efectele pe care le generează impozitele pe plan economic, social şi politic determină gruparea
acestora după anumite criterii şi trăsături comune.
1) În funcţie de forma în care se percep de stat, distingem:
- impozite în natură, care îmbracă forma dărilor şi prestaţiilor în natură. Dările de cotitate, spre
exemplu, au fost percepute în natură, în ţara Românească şi Moldova, până în sec. al XVI-lea, iar după
această perioadă şi în bani. Dintre acestea, putem exemplifica câteva, pentru a înţelege mai bine conţinutul
acestui impozit: oieritul, numit în ţara Românească şi vama oilor, iar în Moldova, goştină de oi, era darea
de oi plătită proporţional cu numărul lor; dijmăritul sau darea de stupi; vinăritul sau darea de vin; goştina
sau darea de porci, zisă şi vama porcilor; tutunăritul, darea percepută pe terenurile cultivate cu tutun;

2
Când termenul de plată coincide cu scadenţa.
3
În acestă situaţie, scadenţa (data limită) este ultima zi a anului, a trimestrului sau lunii, după caz.
văcăritul, cel mai însemnat dintre impozite, era o dare în bani pe cai, boi, vaci şi bivoli, pe care trebuiau să
o plătească toţi cei ce posedau vite, indiferent de categoria socială din care făceau parte ş.a.
La aceste dări, se adăugau cele de repartiţie, precum şi obligaţiile de a presta diverse munci la cetăţi,
iazuri, mori, drumuri, poduri, precum şi cele legate de oaste sau alte servicii (cum ar fi straja, posada etc.).
Se poate lesne observa că aceste impozite au fost specifice orânduirilor sclavagistă şi feudală.
- impozite percepute sub formă bănească (sau în bani) - au înlocuit, treptat, impozitele în natură,
iar astăzi sunt utilizate în mod frecvent, ca urmare a extinderii relaţiilor marfă-bani.
2) După obiectul impunerii, impozitele se clasifică în :
- impozite pe avere, care, la rândul lor, cuprind impozitele pe averea propriu-zisă4, impozite pe
circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere;
- impozite pe venit, care se stabilesc şi se percep asupra veniturilor realizate de persoanele fizice
şi juridice5;
- impozite pe consum (cum ar fi taxa pe valoarea adăugată, accize etc.)
3) După frecvenţa încasării lor distingem:
- impozite permanente, care se încasează cu regularitate la bugetul statului;
- impozite incidentale (întâmplătoare), se instituie şi se încasează o singură dată6.
4) După criteriul administrării, impozitele se clasifică astfel:
- impozite datorate statului federal ori statelor membre ale federaţiei7 sau statului (în cazul statelor
cu structuri unitare);
- impozite locale, cuvenite unităţilor administrativ-teritoriale.
5) După scopul urmărit, impozitele se clasifică în:
- impozite financiare, instituite cu scopul realizării de venituri pentru stat;
- impozite de ordine, percepute în vederea limitării unei acţiuni; scopul având, de această dată, un
caracter nefiscal.
6) După modul de percepere, impozitele pot fi grupate în :
- impozite directe;
- impozite indirecte.
Această clasificare este întâlnită în mai toate lucrările de specialitate şi uzitată de multe legislaţii
fiscale.
Impozitele directe sunt percepute nemijlocit de la persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe
care le realizează şi bunurile pe care le deţin.
La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate în: impozite reale stabilite asupra obiectului
impozabil (bunuri imobile, produse etc.) fără a se lua în considerare situaţia contribuabilului; impozite
personale, se percep asupra veniturilor în strânsă legătură cu persoană impozabilă.
Impozitele indirecte se percep în momentul vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, executării
unor lucrări, importuri sau exporturi etc.
La rândul lor, impozitele indirecte se pot grupa în: impozite sau taxe de consumaţie, stabilite asupra
unor categorii de produse sau servicii, prin adăugarea la preţul de vânzare; monopolurile fiscale, se referă
la dreptul exlusiv al statului de a produce sau vinde anumite produse; taxe vamale; alte taxe prevăzute de
lege.

4. Noţiuni generale privind taxele

Taxele, alături de impozite, constituie importante surse de venit la bugetul statului.

4
Cum ar fi impozitul pe clădiri şi impozitul pe avere.
5
Cum ar fi impozitul pe profit, impozitul pe salariu etc.
6
Spre exemplu impozitul pe avere.
7
În cazul statelor de tip federal.
 Taxele reprezintă sumele băneşti datorate bugetului general de persoanele fizice şi juridice, atunci
când solicită, în favoarea lor, efectuarea sau prestarea unor servicii de către anumite instituţii competente
ale statului.
Taxele reprezintă, deci, plata serviciilor şi altor activităţi desfăşurate de organe sau instituţii de stat,
fără, însă, să existe o echivalenţă între cuantumul bănesc achitat şi serviciul prestat în favoarea plătitorului.
Taxele nu se stabilesc în funcţie de cheltuielile de întreţinere a instituţiilor respective 8 şi nici nu se
percep pentru toate activităţile desfăşurate de acestea.
Astfel, între taxe şi impozite regăsim atât asemănări, cât şi deosebiri.
Asemănările dintre acestea se referă la:
- instituirea în scop fiscal, în vederea colectării de resurse la bugetul statului.
Din acest punct de vedere, rămân cele mai importante surse de venit la bugetul statului, în vederea
efectuării cheltuielilor necesare pentru funcţionarea societăţii, în general.
- vizează îndeplinirea unor nevoi publice;
- sunt pârghii economico-financiare, care acţionează imediat;
- au, în general, o evoluţie cu multe elemente comune în timp etc.
În acelaşi timp taxele cunosc şi trăsături specifice, care le deosebesc de impozite:
- subiectul plătitor este cunoscut de către autorităţile competente ale statului, din momentul
solicitării prestării unui serviciu;
- taxele se referă la plăţile efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate
acestora în mod direct şi imediat de organe specializate ale statului;
- plata efectuată are caracter de neechivalenţă, adică între serviciile prestate sau lucrările efectuate
şi cuantumul bănesc achitat nu putem vorbi de un raport de echivalenţă etc.

5.Venituri directe datorate bugetului de stat

5.1. Impozitul pe profit

A. Noţiune
Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe datorate bugetului de stat.
Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice este determinat, în general, de forma de
organizare a acestora, ca societăţi de persoane sau societăţi de capital.
În cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor realizate de acestea se efectuează la fel cu
impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.
La societăţile de capital9, putem vorbi de un profit realizat de acestea, din care o parte se poate
repartiza acţionarilor sub formă de dividende, iar alta să rămână la dispoziţia societăţii.
Această repartizare a profitului presupune mai multe modalităţi de impozitare a veniturilor realizate de
societăţile de capital:
a) o primă modalitate se referă la faptul că se impune mai întâi tot profitul realizat de societate şi
apoi partea de profit repartizată acţionarilor sub formă de dividende. Acesta este sistemul de impozitare
clasic al profitului, utilizat în mai multe ţări ale lumii (Olanda, Belgia, S.U.A., Elveţia, Suedia).
Dezavantajul acestui sistem de impunere constă în faptul că se impozitează de două ori partea de profit
revenită, sub formă de dividende, acţionarilor sau asociaţilor, o dată în cadrul impunerii totale a profitului
societăţii, iar a doua oară la persoanele care primesc dividendele.
b) a doua modalitate constă în faptul că se impun numai dividendele cuvenite acţionarilor sau
societăţilor, în timp ce partea de profit rămasă în societate este scutită de impozit. Această modalitate este
mai rar utilizată şi prezintă avantajul de a stimula plasarea profitului realizat în noi investiţii (care să aducă,

8
Modul de stabilire a taxelor se deosebeşte foarte mult de stabilirea preţurilor mărfurilor sau tarifelor serviciilor
executate de întreprinderi.
9
La aceste societăţi, se poate face o distincţie clară între patrimoniul societăţii şi cel al persoanelor asociate sau
acţionari la societatea respectivă.
la rândul lor, alte profituri). Dezavantajul apare atunci când noile investiţii nu sunt aducătoare de venituri
impozabile şi atunci statul este lipsit de importante resurse la bugetul său.
c) a treia modalitate presupune scutirea de la plata impozitului a dividendelor şi impunerea părţii
de profit rămasă la dispoziţia societăţii. Această modalitate încurajează scoaterea profitului din societate,
prin repartizarea către acţionari sau asociaţi şi, la un moment dat, poate constitui o frână în calea extinderii
activităţii societăţii respective.
d) a patra modalitate se caracterizează prin impunerera separată a dividendelor şi a părţii de profit
rămase la dispoziţia societăţii.
Profitul impozabil se stabileşte ca diferenţă între veniturile brute şi cheltuielile efectuate pentru
realizarea acestora, şi anume, cheltuieli cu materii prime şi alte materiale, pierderi înregistrate în ultimul an şi,
eventual, şi în anii precedenţi, dobânzi şi alte cheltuieli, ale căror condiţii şi limite în care se pot efectua diferă
de la o ţară la alta.
Cotele de impunere, la rândul lor, sunt şi ele diferite de la o ţară la alta.
Astfel, există ţări în care cotele de impunere se stabilesc diferenţiat în funcţie de proprietarul
capitalului social sau de natura activităţilor din care se obţine profitul.
În alte ţări, se aplică cote de impunere progresive. Impunerea profitului este, de regulă, anuală şi se
efectuează pe baza declaraţiei de impunere întocmite de contribuabili.
B. Evoluţia impozitului pe profit în România, după evenimentele din decembrie 1989
În perioada comunistă, au fost utilizate mai mult metodele administrative, de comandă, în vederea
prelevării forţate la bugetul de stat a tuturor veniturilor ce depăşeau nevoile minime ale unei întreprinderi.
De un regim fiscal diferit au avut parte unităţile cooperatiste şi sectorul privat. Acestea aveau, însă, o
pondere scăzută în anasamblul economiei naţionle şi, în consecinţă, contribuţiile lor la formarea bugetului
erau aproape neînsemnate.
Reformele economice şi sociale declanşate după evenimentele din decembrie 1989 au vizat şi tărâmul
financiar- fiscal.
Reforma fiscală a vizat şi vizează crearea unui sistem fiscal eficient şi echitabil, armonizat,
în acest sens, cu legislaţia Uniunii Europene.
Crearea unui astfel de sistem fiscal a presupus adoptarea unor măsuri prin care veniturile să se
colecteze la bugetul statului mai puţin prin metode administrative şi mai mult prin pârghii fiscale.
O astfel de măsură a fost reprezentată de adoptarea Legii nr. 12/30 ianuarie 1991 privind impozitul
pe profit10. Până la această dată, persoanele juridice erau supuse unor reguli fiscale diferite. Unităţile
economice de stat, spre exemplu, plăteau un impozit pe beneficiu, stabilit în cote progresive, pe tranşe de
rentabilitate, iar societăţile comerciale cu participare străină datorau un impozit pe beneficiu în cotă fixă.
Astfel, cotele de impunere asupra profitului impozabil se stabileau, în mod diferit, în funcţie de
baza impozabilă, modul de calcul al impozitului şi alte elemente ale impunerii.
Legea 12/1991 privind impozitul pe profit a conceput acest impozit ca un instrument fiscal modern, care
înlocuia numeroase impozite existente până atunci. De asemenea, acestă reglementare stabilea clar subiecţii
impozabili, baza impozabilă şi anumite facilităţi fiscale, considerate stimulative pentru un nou început. Dar n-a
fost să fie aşa. Ponderea impozitului pe profit în produsul intern brut a scăzut simţitor de la 5,3% în anul 1991 la
3,6% în anul 1993.
Această scădere a fost posibilă în condiţiile imposibilităţii bazei impozabile de a fi corectată în
raport cu inflaţia şi ca urmare a favorizării scutirilor de la plată a impozitului pe profit (acordate, uneori,
aceloraşi contribuabili în perioade scurte de timp). Consecinţa acestor măsuri aplicate a fost tocmai neplata
impozitului de către firmele private şi cele mixte.
La toate acestea s-a adăugat şi tratamentul fiscal discriminatoriu aplicat investitorilor români, prin
dispoziţiile Legii 35/1991 privind investiţiile străine11.

10
Publicată în M.O. nr 25 / 31 ianuarie 1991.
11
Prin această lege, investitorilor români li s-au acordat scutiri de impozit între 6 luni şi 5 ani, iar celor străini între 2-
5 ani.
 Consecinţa acestor prevederi legale a determinat înmulţirea numărului de societăţi comerciale cu
capital străin, în care aportul era cuprins între 2 dolari şi 1000 de dolari. Profiturile obţinute de acestea au
fost transferate în străinătate şi au lipsit bugetul statului român de importante resurse băneşti.
Nevoia de armonizare a legislaţiei româneşti cu cea a U.E., precum şi neajunsurile Legii 12/1991
şi Legii 35/1991 au determinat schimbări importante în concepţia de impunere a profitului.
În acest sens, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr.70/1994 privind impozitul pe profit12intrată
în vigoare la 1 ianuarie 1995.
Noua reglementare legală a încercat să elimine inadvertenţele apărute pe parcursul aplicării Legii
12/1991 şi anume:
- au fost eliminate scutirile de impozit, aplicabile atât investitorilor români, cât şi străini;
- baza de impunere putea fi corectată în raport cu nivelul inflaţiei, dar numai pentru contribuabilii
mari, aşa cum vom vedea mai jos;
- la determinarea impozitului se aveau în vedere atât profiturile din activităţile realizate de
contribuabili, cât şi câştigurile din capital;
- s-au redus cotele de impozitare de la 45% la 38%, iar pentru agricultură la 25%;
- mijloacele fixe se puteau amortiza accelerat.
Cu toate acestea şi O.U. nr.70/1994 a prevăzut, la rândul său, unele deficienţe referitoare la:
- împărţirea, din punct de vedere fiscal, a contribuabililor în mari şi mici pe criterii arbitrare13 şi
de natură economică sau fiscală, nu are nici o justificare.
Astfel, contribuabilii mari datorau impozit în funcţie de creşterea activului net actualizat la inflaţie,
iar restul contribuabililor prin diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, fără actualizare la inflaţie.
- actualizarea la inflaţie, aplicabilă numai la determinarea impozitului pentru contribuabilii mari,
a generat greutăţi în evidenţa contabilă şi fiscală;
- prin obligaţia contribuabililor mari14 de a ţine evidenţe duble (fiscale şi contabile) s-a introdus
un sistem destul de greu de condus şi controlat.
Prin Ordonanţa Guvernului nr.70/1994 s-a reglementat sistemul clasic al impozitării profitului, prin
impozitarea totală a profitului realizat de agenţii economici şi separat a profitului repartizat sub formă de
dividende acţionarilor sau asociaţilor.
În prezent, impozitul pe profit este reglementat de prevederile Codului fiscal, cu modificările
ulterioare şi de a cărui scurtă analiză ne vom ocupa în continuare.
C. Subiecţii impunerii
În funcţie de forma de organizare şi forma de proprietate, de sursa de venit sau de rezidenţă, Codul
fiscal a grupat subiecţii impunerii în mai multe categorii, după cum urmează:
-persoane juridice române;
Din această categorie de contribuabili fac parte companiile naţionale,regiile autonome, indiferent
de subordonare, societăţile comerciale, indiferent de forma juridică de organizare şi de forma de proprietate,
inclusiv cele cu participare cu capital străin sau cu capital integral străin, societăţile agricole şi alte forme
de asociere agricolă cu personalitate juridică, instituţiile financiare şi instituţiile de credit etc.
Pentru persoanele juridice care deţin titluri de participare în capitalul altor societăţi comerciale şi
care întocmesc situaţii financiare consolidate, calculul şi plata impozitului pe profit se fac la nivelul fiecărei
persoane juridice din grup.
-persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi prin intermediul unui sediu permanent în România;

12
Publicată în M.O. nr 246 / 31 august 1994.
13
Metodologiile de determinare a profitului impozabil erau diferite pentru contribuabili, după cum aceştia erau mari
sau mici.
14
Contribuabilii mari erau cei care nu îndeplineau cumulativ condiţiile legale pentru a fi contribuabili mici. Pentru a
fi considerat contribuabil mic, trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie persoană juridică română, cu o
cifră de afaceri sub 10 miliarde de lei într-o perioadă de 12 luni, care se încheie la data de 30 noiembrie a anului fiscal
precedent; să nu aibă mai mult de 299 salariaţi permanenţi la începutul anului fiscal; debitorul a fost mic contribuabil
în toţi anii fiscali de la înfiinţarea sa.
 Persoanele juridice străine sunt acele persoane constituite ca atare, potrivit legislaţiei altui stat şi
care pot să desfăşoare activităţi aducătoare de profit pe teritoriul ţării noastre, după recunoaşterea lor ca
persoane juridice străine, în condiţiile stabilite de dreptul român.
O dată recunoscute, persoanele juridice străine (companiile, fundaţiile, asociaţiile, organizaţiile şi orice
entităţi similare) pot deveni subiect al impunerii pe profit, atunci când îşi desfăşoară activitatea integral sau
parţial prin intermediul unui sediu permanent în România.
Potrivit Codului fiscal, prin sediul permanent se înţelege un loc prin care se desfăşoară integral sau
parţial activitatea unui nerezident, fie direct, fie printr-un agent dependent. Acesta include un loc de
conducere, o sucursală, birou, fabrică, magazin, atelier, precum şi o mină, un puţ de ţiţei sau gaze, o carieră
sau alte locuri de extracţie a resurselor naturale.
De asemenea, un sediu permanent presupune şi un şantier în construcţie, un proiect de construcţie,
ansamblu sau montaj ori activităţi de supraveghere legate de acestea, numai dacă toate acestea funcţionează
mai mult de 6 luni.15
Un sediu permanent nu include folosirea de instalaţii pentru depozitarea sau expunerea produselor;
menţinerea unor stocuri de produse sau bunuri numai pentru a fi depozitate sau expuse; menţinerea unor
16
stocuri cu scopul de a fi procesate de o altă persoană; participarea la un târg sau expoziţie, dacă produsele
sunt vândute nu mai târziu de o lună după închiderea târgului sau expoziţiei; păstrarea unui loc fix de
activităţi în scopul achiziţionării de produse; culegeri de informaţii, necesare desfăşurării de activităţi cu
caracter pregătitor sau auxiliar ori o combinaţie a acestora, cu condiţia ca întreaga activitate desfăşurată pe
locul fix să fie de natură preparatorie sau auxiliară.
-persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în România;
-persoanele juridice cu sediul social în România, înființate potrivit legislației europene;
-persoanele juridice străine rezidente într-un stat terţ care desfăşoară activitate în România prin intermediul
unuia sau mai multor elemente tratate drept sedii permanente, în ceea ce priveşte situaţiile ce implică existenţa
unor tratamente neuniforme ale elementelor hibride sau tratamente neuniforme ale rezidenţei fiscale, astfel cum
-entitatea transparentă fiscal, în ceea ce priveşte situaţiile ce implică existenţa unor tratamente neuniforme ale
elementelor hibride inversate17.
D. Baza impozabilă
În cazul impozitului pe profit, baza impozabilă o constituie profitul impozabil ca suma asupra căreia se
aplică o cotă de impunere în vederea determinării impozitului datorat de subiectul impozabil.
E. Cotele de impunere, plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale
Cota de impunere, prevăzută de Codul fiscal, este de 16% aplicată asupra profitului impozabil cu anumite
excepţii prevăzute de lege.
Pentru cluburile şi barurile de noapte,discoteci,cazinouri sau pariuri sportive,Codul fiscal prevede
o cotă de 5%,în anumite condiții prevăzute de lege.
Plata impozitului se face trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului
pentru care se calculează impozitul, cu anumite excepţii reglementate prin lege.
F. Reţinerea impozitului pe dividende
În Codul fiscal regăsim acelaşi mod clasic de reglementare a impozitului pe profit, prin impunerea
profitului impozabil al întregii societăţii comerciale18, urmată de impunerea separată a dividendelor,prin
aplicarea unei cote de 5%19 asupra dividendului brut distribuit sau plătit unei persoane juridice române,cu
anumite excepţii prevăzute de lege
Obligaţia reţinerii şi virării impozitului pe dividende revine persoanei juridice care a plătit
dividendele, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se plătesc acestea.
G. Scutiri de la plata impozitului
De la plata impozitului pe profit sunt scutiţi următorii contribuabili:
- trezoreria statului;

15
O.G. nr.70/1994 a prevăzut o durată mai lungă de 12 luni.
16
Vezi in acest sens Ordonanța nr.6/28.01.2020, publicată in M.O. nr.72/31.01.2020
17
astfel cum acestea sunt reglementate la art. 40^7 al Codului fiscal.
18
Prin regulile analizate până acum.
19
Vezi,în acest sens,O.G. nr.50/2015 de modificare a Codului fiscal.
-fundaţiile constituite ca urmare a unui legat20;
-instituţiile publice , cu excepția activităților economice desfășurate de acestea;
-fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;
-fondul de compensare a investitorilor;
-Banca Naţională a României21;
-Fondul de garantare a pensiilor private;
-Academia Română și fundațiile înființate de aceasta în calitate de fondator unic,cu excepția activităților
economice;
-Fondul de garantare a asiguraților;
-unitatea locală de cult, în măsura în care veniturile obţinute sunt utilizate, în anul curent şi/sau în anii
următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţii de cult, pentru lucrări de construcţie, de reparaţie şi de
consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume
propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte
activităţi nonprofit ale cultelor religioase22;
-persoanele juridice care plătesc impozit pe veniturile microîntreprinderilor ș.a.
Pierderile fiscale nete înregistrate pe perioada scutirii de plată pot fi recuperate din profiturile
impozabile viitoare23.

20
Astfel de fundaţii sunt subiecte de drept, înfiinţate de una sau mai multe persoane, în baza unui act juridic de mortis
causa, prin care un patrimoniu este destinat în mod permanent şi irevocabil îndeplinirii unui scop de interes general
sau, după caz, comunitar.
21
Potrivit O.G. nr. 83/2004.
22
Modificare introdusă de Legea nr. 32/31.03. 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 271/ 01.04. 2020.
23
Pierderea fiscală netă este dată de diferenţa dintre pierderile fiscale totale pe perioada de scutire şi profitul impozabil
total în aceeaşi perioadă.
 Surse de venit datorate bugetelor centrale

Conf.univ. dr. Anișoara Băbălău

1. Impozite directe datorate bugetului de stat

1.1. Impozitul pe venit

A. Aspecte generale
În practica fiscală, se cunosc două modalităţi de impunere a veniturilor: impunerea
separată a veniturilor, pe fiecare sursă de provenienţă, şi impunerea globală a acestora.
Sistemul impunerii separate se poate administra fie prin instituirea unui impozit unic pe
venit, în cadrul căruia este prevăzută o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în
funcţie de natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte
venitul obţinut dintr-o anumită sursă.
În România, în urma modificărilor aduse Codului fiscal, se prevede o cotă de 10% aplicată
asupra veniturilor realizate din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, pensii,
activităţi agricole, premii, venituri din investiţii, jocuri de noroc.
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice rezidente şi nerezidente care
desfăşoară în România fie o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în
România, fie activităţi dependente pe teritoriul ţării noastre.
Potrivit Codului fiscal, sunt supuse impozitului următoarele categorii de venituri: venituri
din activităţile independente;venituri din salarii;venituri din cedarea folosinţei bunurilor;venituri
din investiţii;venituri din pensii;venituri din activităţi agricole;venituri din premii şi din jocuri de
noroc;venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;venituri din alte surse.
De la plata acestui impozit, sunt scutite, din motive de ordin social, unele persoane, care
realizează venituri din ajutoare, indemnizaţii, pensii, la care se adaugă diplomaţii străini acreditaţi
în ţara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), instituţiile publice, uneori militarii şi chiar familiile
regale.
Pentru o parte din contribuabilii care realizează venituri din anumite surse este prevăzută
obligaţia de a depune o declaraţie de venit realizat. Astfel, cei care realizează venituri din cedarea
folosinţei unui bun, activităţi independente, din activităţi agricole determinate în sistem real,
trebuie să depună o declaraţie privind venitul realizat.
În cursul anului fiscal, contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, din
cedarea folosinţei bunurilor, cu excepţia celor din arendare, precum şi venituri din desfăşurarea
de activităţi agricole au obligaţia să facă plăţi anticipate cu titlu de impozit.
Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, pe baza venitului net realizat în
anul precedent , prin emiterea unei decizii care se comunică contribuabililor.
Pentru majoritatea veniturilor, plăţile anticipate se fac în 4 rate egale, până la data de 15
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
 Impozitul este calculat de organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit realizat şi
se determină prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net impozabil din anul fiscal precedent,
care emite o decizie, în acest sens şi o comunică contribuabililui.
B. Subiecţii impunerii
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice rezidente şi nerezidente care desfăşoară în
România fie o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România, fie activităţi
dependente1 pe teritoriul ţării noastre.
Persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România datorează impozit pentru veniturile
obţinute din orice sursă, atât de pe teritoriul României, cât şi din afară. Pentru persoanele care nu au
domiciliul în România, impozitul se plăteşte numai pentru veniturile obţinute din România, impuse la
nivelul fiecărei categorii de venit prevăzute de lege.
Pentru persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi independente prin intermediul unui
sediu permanent în România, impozitul mai sus menţionat se aplică venitului net atribuibil sediului
permanent; iar, în cazul persoanelor fizice nerezidente, care realizează activităţi dependente în România,
venitului net salarial obţinut din aceste surse.
C. Obiectul sau materia impozabilă şi cotele de impunere
C.1) Categorii de venituri care fac obiectul impunerii
Potrivit Codului fiscal, sunt supuse impozitului următoarele categorii de venituri:
- venituri din activităţile independente2;
- venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
- venituri din salarii;3
- venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
- venituri din investiţii;
- venituri din pensii;
- venituri din activităţi agricole;
- venituri din premii şi din jocuri de noroc;
- venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
- venituri din alte surse.
C.2) Scutiri de la plata impozitului pe venit
Cu titlu exemplificativ, putem menţiona câteva surse de venit scutite de la plată4:
- persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat, pentru veniturile realizate pentru veniturile
realizate din activități independente, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere; venituri din
drepturi de proprietate intelectuale; salarii și asimilate; activități agricole, silvicultură și piscicultură,
realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere;
-persoanele fizice pentru veniturile realizate din salarii și asimilate salariilor, ca urmare a
desfășurării activității de creare de programe pentru calculator;
-persoanle fizice pentru veniturile realizate din salarii și asimilate salariilor pentru activitatea de
cercetare-dezvoltare și inovare, in condițiile prevăzute de lege etc.
La acestea, se adaugă importante categorii de venituri considerate de lege neimpozabile:
- ajutoarele, indemnizaţiile5 şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate de la buget;
- sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
- pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele de război, etc;
- premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile
olimpice/paralimpice;

1
Prin activitate dependentă, potrivit Codului fiscal, înţelegem orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o
relaţie de angajare.
2
Art.67 Cod fiscal.
3
Art.76 Cod fiscal.
4
Vezi, în acest sens, art.60 Cod fiscal, cu modificările ulterioare.
5
Putem exemplifica indemnizaţiile pentru risc maternal, maternitate etc.
 - veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru activităţile
desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate;
- bursele elevilor şi studenţilor;
- sumele primite cu titlu de expropriere pentru cauze de utilitate publică;
- alte venituri neimpozabile.
C.3) Cote de impunere
Pentru determinarea impozitului din activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor,
investiţii, pensii, activităţi agricole, premii, alte surse, cota de impunere este de 10% aplicată asupra
venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă.
În determinarea impozitului pe venit, anul fiscal coincide cu anul calendaristic. În cazul decesului
contribuabilului, perioada impozabilă se diminuează şi cuprinde numărul de luni din anul calendaristic până
la data decesului.
D. Reguli privind asocierile fără personalitate juridică
Asociaţiile fără personalitate juridică6, constituite pe baza unor acte normative speciale au obligaţia
să încheie contracte de asociere7 în formă scrisă, la începutul activităţii, care se înregistrează la organul
fiscal teritorial în raza căruia îşi are sediul asociaţia8, în termen de 15 zile de la data încheierii acestuia.
În cazul unei asocieri în care membrii au legături de rudenie până la gradul al IV-lea inclusiv,
aceştia trebuie să facă dovada proprietăţii bunurilor, care ajută la realizarea venitului.
Asocierile au obligaţia să depună o declaraţie anuală de venit,până la data de 15 martie a anului
următor, care cuprinde venitul net sau pierderea realizată, precum şi distribuţia acestora pe fiecare asociat9.
Venitul net realizat în cadrul asocierii, se distribuie asociaţilor, proporţional cu cota de participare,
corespunzătoare contribuţiei.

1.2. Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi

A. Noţiuni generale
Situaţia economică a ţării şi deschiderea tot mai largă a graniţelor ei, în contextul aderării la
Uniunea Europeană, au impus o reglementare corespunzătoare a veniturilor realizate în ţara noastră de
persoanele nerezidente.
Sunt considerate nerezidente orice persoană juridică străină şi orice persoană fizică nerezidentă
(adică orice persoană fizică care nu este rezidentă).
Prin persoană fizică rezidentă înţelegem orice persoană fizică care îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
- are domiciliul în România;
- centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România;
- este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile,
pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;
- este cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar sau angajat al României într-un
stat străin.
În România, prin excepţie nu sunt considerate persoane fizice rezidente:
- cetăţenii străini care au statut diplomatic sau consular pe teritoriul României, cu familiile lor;

6
Cum ar fi asociaţiile familiale, cabinetele medicale grupate sau asociate, cabinete asociate de avocaţi, societăţi civile
medicale, societăţi civile profesionale de avocaţi, notari publici asociaţi, asocieri în participaţiune.
7
Contractele de asociere trebuie să cuprindă date referitoare la părţile contractante, obiectul de activitate, sediul,
contribuţia asociaţilor, cota procentuală de participare a fiecărui asociat la venituri sau pierderi, condiţiile de încetare,
numirea unui asociat care să îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi.
8
Prin sediul asociaţiei înţelegem locul principal de desfăşurare al activităţilor.
9
Până la data de 15 martie a anului următor.
 -cetăţenii străini care sunt angajaţi ori funcţionari ai unui stat străin, ai unui organism internaţional
şi interguvernamental înregistrat în România şi membrii familiilor lor.
În marea majoritate a veniturilor datorate bugetului statului, subiecţii impunerii sunt individualizaţi,
fără să se facă deosebire de cetăţenie ( română sau străină). Astfel , în cazul impozitului pe venit, impozitului
pe profit, accizelor, impozitului pe clădiri etc nerezidenţilor din România li se aplică dispoziţiile legii
româneşti, care guvernează fiecare obligaţie fiscală în parte, la fel ca şi cetăţenilor români.
Pentru unele venituri specifice, însă, nerezidenţilor din România li s-a instituit o impunere distinctă,
cuprinsă în reglementările legale10.
B. Subiecţii impunerii sunt nerezidenţii care realizează venituri impozabile în România.
C. Obiectul impunerii
Impozitul vizează veniturile brute impozabile obţinute în România.
Potrivit Codului fiscal11, veniturile impozabile obţinute în România, indiferent că sunt primite în
ţară sau în străinătate cuprind:
- dividende12 de la o persoană juridică română;
- dobânzi de la un rezident şi de la un nerezident, care are un sediu permanent în România, dacă
dobânda este o cheltuială a sediului permanent;
- redevenţe de la un rezident şi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă
redevenţa este o cheltuială a sediului permanent.
- comisioanele de la un rezident şi de la un nerezident care are un sediu permanent în România,
dacă comisionul este o cheltuială a sediului permanent;
Prin comision, în sensul Codului fiscal, înţelegem orice plată în bani sau în natură efectuate către
un broker, un agent comisionar general sau către orice persoană asimilată unui broker sau unui agent
comisionar general, pentru serviciile de intermediere efectuate în legătură cu o operaţiune comercială.
- venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent dacă
veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea activităţi sau de către alte
persoane;
- venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă din orice domeniu, dacă
aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile respective sunt cheltuieli ale unui sediu
permanent în România13;
- venituri reprezentând remuneraţiile primite de nerezidenţi ce au calitatea de administrator,
fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei persoane juridice române;
- venituri din profesii independente desfăşurate în România - doctor, avocat, inginer, dentist,
arhitect, auditor şi alte profesii similare atunci când sunt obţinute în alte condiţii decât prin intermediul unui
sediu permanent sau în perioade care nu depăşesc 183 de zile pe parcursul oricărui interval de 12 luni
consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat;
- venituri realizate de nerezidenţi din lichidare unei persoane juridice române etc.
D. Coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a dublei impuneri
În contextul lărgirii cooperării economice dintre state, dubla impunere juridică internaţională poate
să frâneze această dezvoltare. Aceasta se referă la faptul că o sursă de venit, pentru aceeaşi perioadă de
timp, este impozitată de către două autorităţi fiscale din state diferite (statul de rezidenţă şi statul de sursă
a venitului).

10
Această impunere distinctă a anumitor venituri realizate în România de nerezidenţi a fost instituită începând cu 1
ianuarie 1974 prin Decretul nr. 276/1973 modificat prin Decretul nr. 125/1977.
11
Vezi, în acest sens, art.115 Cod Fiscal, cu modificările aduse de Legea 343/2006.
12
Prin dividend înţelegem o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică, unui participant la
persoana juridică, ca urmare a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, cu anumite excepţii
prevăzite de lege.
13
Aceste venituri sunt impozabile atunci când nu sunt încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri între România
şi statul de rezidenţă al beneficiarului de venit sau când beneficiarul de venit nu prezintă documentul care atestă
rezidenţa sa fiscală.
 Pentru evitarea dublei impuneri cea mai bună soluţie, pe moment, o reprezintă încheierea de
convenţii bi sau multilaterale între state. Astfel de convenţii au fost încheiate şi de România cu mai multe
state ale lumii.
Astfel, potrivit Codului fiscal, în situaţia în care un contribuabil este rezident al unei ţări care a
încheiat cu România o convenţie pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit şi pe
capital, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut în ţara noastră de acel contribuabil nu
poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţie. Întotdeauna, dacă cotele de impozitare din legislaţia
românească sunt mai favorabile decât convenţiile de evitare a dublei impuneri se aplică cotele de impozitare
mai favorabile.
În situaţia inversă, când s-au făcut reţineri de impozit în România peste prevederile convenţiilor de
evitare a dublei impuneri, suma impozitului reţinut în plus poate fi rambursată la cererea beneficiarului de
venit, respectiv a persoanei nerezidente.
E. Certificatul de rezidenţă fiscală
Pentru a putea beneficia de dispoziţiile convenţiei de evitare a dublei impuneri, nerezidentul are
obligaţia de a prezenta plătitorului de venit certificatul de rezidenţă fiscală, eliberat de autoritatea fiscală
din statul respectiv14.
Pentru rezidenţii români, macheta certificatului de rezidenţă fiscală se aprobă de Ministerul
Finanţelor Publice.
Certificatul de rezidenţă fiscală trebuie să cuprindă, în principal, elemente de identificare a
nerezidentului, precum şi a autorităţii care a emis certificatul de rezidenţă fiscală (nume, denumire, adresă,
cod de identificare fiscală, menţiunea că este rezident fiscal în statul emitent, data emiterii certificatului sau
a documentului etc.)
Până la prezentarea certificatului de rezidenţă fiscală, veniturile obţinute în România în anul în care
au fost realizate, se impozitează potrivit prevederilor Codului fiscal. După prezentarea acestuia, se aplică
pentru veniturile realizate în anul respectiv prevederile din convenţiile de evitare a dublei impuneri şi se va
proceda şi la regularizarea impozitului.
Pentru impozitul reţinut pe veniturile obţinute de nerezidenţi în România, plătitorii de venituri au
obligaţia să depună o declaraţie la autoritatea fiscală competentă până la data de 28, respectiv 29 februarie
inclusiv a anului următor celui pentru care s-a plătit impozitul.
F. Certificatul de atestare a impozitului plătit de nerezidenţi
Nerezidenţii pot solicita eliberarea unui certificat de atestare a plăţii impozitului datorat pe
veniturile obţinute în România. Acest certificat se eliberează în urma depunerii unei cereri la organul fiscal
teritorial în raza căruia plătitorul de venit este înregistrat ca şi contribuabil (plătitor de impozite şi taxe.)
Autoritatea fiscală competentă are obligaţia eliberării certificatului de atestare a impozitului plătit
de nerezidenţi, până la data de 31 decembrie inclusiv a anului următor celui pentru care s-au încasat
veniturile impozabile în România.

2. Impozite indirecte datorate bugetului de stat

2.1. Accizele
Accizele armonizate sunt taxe speciale de consumaţie, datorate bugetului de stat pentru
următoarele categorii de produse provenite din producţia internă sau din import:
- alcool și băuturi alcolice( bere, vinuri, băuturi fermentate, alcool etilic, produse
intermediare) ;

14
Pentru dovedirea rezidenţei se poate aduce şi un alt document, eliberat de o altă autoritate decât cea fiscală,care are
atribuţii legale în acest sens.
 -tutun prelucrat( țigări și șigări de foi, țigarete, tutun de fumat, tutun de fumat fin tăiat,
destinat rulării de țigarete) ;
-produse energetice( benzina cu și fără plumb motorina, kerosenul, gazul natural, gazul
petrolier lichefiat, păcura, cărbunele și cocsul).
energie electrică.
Accizele se înscriu în categoria formelor moderne de aşezare a impozitelor speciale pe
consumaţie. Ele au fost reglementate înaintea impozitelor generale pe consumaţie (cum ar fi TVA,
de exemplu). Astfel, impozitele speciale de consumaţie au fost reglementate prin H.G. nr.
779/1991, pe când impozitele generale de consum, reprezentate de TVA, s-au aplicat începând cu
iulie 1993.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse, astfel, în baza de impozitare a
TVA.
Nivelul accizelor, prevăzute de Codul fiscal, diferă de la un produs la altul.
Pentru contribuabilii obligaţi la plata accizelor, aceasta se face până la data de 25 inclusiv
a lunii următoare celei în care acciza a devenit exigibilă, cu anumite excepţii:
-în cazul furnizorilor autorizaţi de energie electrică sau de gaz natural, data de 25 a lunii
următoare celei în care a avut loc facturarea către consumatorul final;
- în cazul operatorilor înregistraţi, a doua zi lucrătoare, după ce au fost recepţionate
produsele accizabile.
În cazul importului de bunuri accizabile care nu sunt plasate în regim suspensiv, plata
accizelor intervine în momentul înregistrării declaraţiei vamale de import.

2.2.Taxa pe valoarea adăugată

A. Noţiune
Taxa pe valoarea adăugată este un procedeu modern de impunere, care a înlocuit, în România,
impozitul pe circulaţia mărfurilor şi a înlăturat impunerea în cascadă a mărfurilor şi produselor, care
presupunea o impunere multiplă (adică impozit la impozit) a aceluiaşi produs în raport de modul de
producţie sau de destinaţia acestuia.
Ca impozit datorat bugetului de stat, taxa pe valoarea adăugată se caracterizează prin următoarele:
-este unică, în sensul că nivelul taxei suportate de consumatorul final este acelaşi, indiferent de operaţiunile
anterioare şi de stadiul în care se găseşte;
-este neutră, adică se plăteşte de toţi beneficiarii produselor şi serviciilor;
-este transparentă, în sensul că fiecare contribuabil cunoaşte, de regulă, valoarea adăugată prin activitatea sa şi
taxa aferentă;
-în general, are aplicabilitate numai în ţara în care se prestează serviciul sau se consumă bunul.
Din cele arătate până acum şi din reglementările legale, rezultă că taxa pe valoarea adăugată este o
importantă şi sigură sursă de venit la bugetul statului, uşor de colectat şi folosită, uneori, ca instrument de
sprijinire sau de îngrădire a unor fenomene economico-sociale.
B. T.V.A. în Uniunea Europeană
Taxa pe valoarea adăugată se calculează, în general, prin aplicarea cotei de impozit fie asupra
valorii adăugate a fiecărui stadiu al circuitului economic (ca diferenţă dintre vânzările şi cumpărările
efectuate ale aceluiaşi stadiu economic), fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se
astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă preţului de vânzare din stadiul
anterior. Diferenţa reprezintă taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv.
Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în Franţa, începând cu anul 1954. La început a vizat
numai operaţiunile de vânzare-cumpărare, apoi pe cele imobiliare (1963), iar din anul 1968 s-a extins şi
asupra prestărilor de servicii. Ulterior, acest sistem de impunere s-a impus şi în alte ţări, în special europene.
 Astfel că, printr-o directivă a Uniunii Europene din 1967 s-a stabilit necesitatea adoptării taxei pe
valoarea adăugată de toate ţările membre, iar prin Directiva a VI-a a Consiliului U.E. nr. 77/388/CEE din
17 mai 1977 s-a prevăzut nevoia armonizării legislaţiei respective între ţările membre, precum şi de ţările
asociate. Astfel, s-au adoptat norme juridice comunitare în vederea aşezării uniforme a taxei pe valoarea
adăugată, în care regăsim: sfera de aplicare a TVA; operaţiunile supuse impozitării, baza de impunere,
regimul cotelor de impunere, subiecţii impunerii, operaţiuni scutite de TVA, regimul deducerilor, locul
impozitării. Normele comunitare lasă, totuşi, la nivelul ţărilor-membre posibilitatea stabilirii în concret a
unora dintre măsurile arătate mai sus. Spre exemplu, în legătură cu nivelul cotelor de impunere este prevăzută o
cotă standard (care nu poate fi mai mică de 15%), iar ţările membre au stabilit niveluri diferite, în acest sens.
Astfel, în Luxemburg întâlnim cea mai redusă cotă - de 15%, iar în Danemarca şi Suedia - cea mai ridicată cotă
de 25%.
Începutul formării pieţei unice (de la 01.01.1993) a determinat trecerea la un sistem tranzitoriu de
TVA ca urmare a desfiinţării controlului la circulaţia mărfurilor şi serviciilor între statele membre ale UE.
Formarea pieţei unice înseamnă că pentru un produs sau serviciu care circulă între două state
membre ar trebui să se aplice un regim fiscal identic cu cel aplicat produselor sau serviciilor autohtone.
Aceasta presupune armonizarea cotelor de impozitare; în caz contrar, ar fi favorizate statele care practică
cote mai mici, prin tendinţa de investiţii productive mai mari pe teritoriul lor.
În privinţa aplicării TVA, s-ar impune renunţarea la principiul destinaţiei15 în favoarea principiului
originii , adică TVA să fie colectată la bugetul statului unde se produc mărfurile şi nu în statul unde are
16

loc consumul. Aplicarea principiului originii va trebui să fie urmată şi de adoptarea unui mecanism de
colectare care să împiedice apariţia unor disproporţii vădite între volumul încasărilor din TVA la bugetul
statelor membre, comparativ cu sumele încasate ca urmare a aplicării unor cote diferite şi a principiului
destinaţiei.
În prezent, statele membre au păreri diferite cu privire la aplicarea principiului originii, dar s-au
pronunţat pentru un sistem tranzitoriu, caracterizat prin:
-aplicarea, în continuare, a principiului destinaţiei, iar principiul originii să rămână un obiectiv de îndeplinit
pentru armonizarea fiscală viitoare;
-întărirea efortului în vederea practicării aceloraşi cote de impozitare în toate statele-membre;
În acest sens, Comisia Europeană a făcut mai multe propuneri de utilizare a numai două cote: una
standard (cuprinsă între 15% şi 25%) şi una redusă la un nivel minim de 5%;
-renunţarea la controlul fiscal efectuat la frontiere între statele membre, ceea ce a determinat încasarea TVA şi
virarea la bugetul statului de către firmele importatoare, acolo unde îşi au sediul. S-a renunţat, astfel, la
încasarea TVA la frontieră pentru produsele importate.simplificarea legislaţiilor naţionale privind sistemul
TVA. Acest obiectiv este în curs de realizare, chiar şi la nivelul ţării noastre, în urma adoptării Codului
fiscal.
C. Introducerea TVA în România
În ţara noastră, taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă prin O.G. nr. 3/1992, publicată în M.O.
nr. 200/17 august 1992.
Introducerea taxei pe valoarea adăugată a constituit o normă fiscală importantă şi necesară pentru condiţiile
economico-sociale existente.
Reprezenta un instrument eficient pentru stimularea exporturilor şi diminuarea importurilor, pentru
încurajarea investiţiilor etc.
Ulterior, legislaţia privind taxa pe valoarea adăugată, atât ordonanţa, cât şi normele metodologice au
fost modificate şi republicate de mai multe ori. Iniţial, a fost prevăzută o cotă unică de 18%, la care se adăuga
cota 0 pentru exporturi şi un număr mare de scutiri.

15
Principiul destinaţiei mărfurilor presupune impozitarea întregii valori adăugate, obţinută atât în ţară cât şi în
străinătate, pentru toate bunurile consumate în ţara respectivă. Aceasta înseamnă că importurile vor fi impozitate, iar
exporturile scutite de T.V.A.
16
Aplicarea acestui principiu presupune impozitarea valorii adăugate numai în interiorul ţării, adică exporturile sunt
impozitate, iar importurile scutite de plata T.V.A.
 Aparatul fiscal insuficient şi nevoia de resurse la bugetul statului au impus modificări prin care s-
au redus numărul de scutiri. De la 1 ianuarie 1995 s-a introdus o cotă de 9% pentru bunurile şi serviciile
scutite până în acel moment, iar din anul 1988, au fost majorate cotele de la 18% şi 9% la 22%, respectiv
11%.
Cadrul legislativ de reglementare a TVA a fost complex, fiind completat cu ordin emis de
Ministerul Finanţelor Publice şi decizii ale Comisiei centrale pentru aplicarea unitară a prevederilor legale
în domeniul impozitelor indirecte. Ulterior, acestea au fost abrogate şi introduse în conţinutul ordonanţei
republicate.
Legislaţia privind TVA a suferit modificări şi prin acte normative referitoare la alte domenii (Legea
învăţământului, Legea bugetului de stat etc.).
Prin adoptarea Codului fiscal s-a făcut un pas înainte, destul de important, în înlăturarea
controverselor apărute între agenţii economici, organe fiscale şi autorităţi judecătoreşti (generat tocmai de
legislaţia stufoasă adoptată până în acel moment).
D. Subiecții impunerii
Sunt subiecţi ai impunerii persoanele care desfăşoară, în mod independent şi indiferent de
loc, activităţi economice de producţie, comerţ sau prestări de servicii, activităţi extractive, agricole
şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau
necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel de persoane
menţionate mai sus sunt persoanele fizice, în mod individual sau constituite în asociaţii şi
persoanele juridice, cu activitate economică, cum ar fi societăţile comerciale cu capital privat sau
mixt, regii autonome etc.
E. Obiectul impunerii
Obiectul impunerii îl constituie operaţiunile cu plată sau asimilate acestora, de pe teritoriul
României, în legătură cu: livrarea de bunuri; prestarea de servicii; shimbul de bunuri sau servicii;
achiziţiile intracomunitare de bunuri; importul de bunuri.
În momentul actual, în România, prin reglementările Codului fiscal, se aplică principiul
destinaţiei mărfurilor, atât în cazul livrărilor de bunuri, cât şi al prestărilor de servicii.
F. Baza de impozitare este determinată de tot ceea ce constituie contravaloarea obţinută
sau care urmează a fi obţinută de furnizor sau prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului
sau a unui terţ, subvenţiile legate direct de preţul acestor operaţiuni La aceasta se adaugă:
cheltuielile accesorii (comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare), precum şi
impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, inclusive TVA ( adică se evidenţiaeză
separat).
Prin aceste prevederi s-au respectat măsurile cerute de Comisia Europeană în vederea
continuării efortului de armonizare a cotelor în sistemul de impunere a TVA.
G. Cota generală de impozitare este de 19%, la care se adaugă cote reduse de 9%(pentru
alimente, medicamente de uz uman și veterinar, livrarea apei pentru irigații etc) și 5%( livrarea de
locuințe cu o suprafață utilă de 120 m2, manuale școlare, cazarea in regim hotelier, serviciile de
restaurant și catering etc.).
 Venituri datorate bugetelor locale
CONF.UNIV. DR. BĂBĂLĂU ANIȘOARA

Identificare
Impozitele şi taxele pot fi abordate din mai multe ipostaze, dar, în principal, se constituie ca surse de
venit la bugetul general al statului.
Impozitele şi taxele locale reglementate de Codul fiscal sunt:
- impozitul şi taxa pe clădiri;
- impozitul şi taxa pe teren;
- taxa asupra mijloacelor de transport;
- taxe pentru elaborarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
- taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
- impozitul pe spectacole;
- taxa hotelieră;
- taxe speciale;
- alte taxe locale.

Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri

Impozitul pe clădiri este un impozit anual, datorat de persoanele fizice şi juridice care au în
proprietate o clădire. Acest impozit ajunge la bugetul local al unităţilor administrativ - teritoriale în care
este amplasată clădirea.
Prin clădire1 se înţelege orice construcţie situată deasupra solului sau sub nivelul acestuia, indiferent
de denumirea ori de folosinţa sa şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servii la adăpostirea de oameni,
de animale, de obiecte, de produse, de materiale, instalaţii şi altele asemenea. Încăperea reprezintă spaţiul
din interiorul unei clădiri.
În cazul impozitului pe clădiri, subiecţii impunerii sunt proprietarii clădirilor, persoane fizice şi
juridice, indiferent de clădire şi de locul unde sunt situate în România. Tot proprietarii datorează acest impozit
şi în situaţia în care imobilul este administrat sau folosit de altă persoană decât titularul dreptului de proprietate
şi pentru care locatarul sau concesionarul datorează chirii sau redevenţe în baza unui contract de închiriere,
locaţiune sau concesiune, după caz.
Excepţia de la această regulă o constituie clădirile proprietate publică şi privată a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă unor
persoane juridice. În acest caz, se stabileşte taxa pe clădiri, iar obligaţia achitării revine concesionarilor,
locatarilor ori titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă2.
Dacă o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, cu cote părţi bine
determinate, impozitul se datorează proporţional cu partea din clădire aflată în proprietatea fiecărei
persoane. În cazul în care nu se pot delimita părţile individuale ale proprietarilor în comun, aceştia datorează
o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.

1
Potrivit art. 249 alin. 5 din Codul fiscal, modificat prin Legea 343/2006.
2
Aceşti contribuabili sunt obligaţi să anexeze la declaraţia fiscală, o copie a actului privind concesionarea, închirierea,
darea în administrare sau în folosinţă a clădirii respective.
 Impozitul pe clădiri se determină diferit pentru clădirile rezidențiale și clădirile nerezidențiale
aflate în proprietatea persoanelor fizice şi persoanelor juridice3.
Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Dacă plata se face integral până la 31 martie, se acordă o bonificaţie de până la 10% stabilită prin
hotărâre a consiliului local.

Impozitul şi taxa pe teren

Acest impozit face parte din categoria impozitelor datorate unităţilor administrativ-teritoriale în raza
căreia este amplasat terenul.
În cazul impozitului pe teren, contribuabilii sunt proprietarii4 terenurilor situate pe teritoriul
României5, cu anumite excepţii prevăzute de lege.
Impozitul pe teren se determină prin luarea în calcul a numărului de metri pătraţi de teren, rangul
localităţii în care este amplasat terenul6, zona sau categoria de folosinţă a acestuia, potrivit încadrării făcute
de consiliul local.
Impozitul se stabileşte diferenţiat, după cum terenul este stabilit în intravilanul sau extravilanul
localităţii.
Persoanele fizice şi juridice care cumpără terenuri au obligaţia să depună o declaraţie fiscală la
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în raza cărora se află
terenurile, în termen de 30 de zile de la data achiziţionării acestora. Aceeaşi obligaţie revine şi
contribuabililor care vând terenuri. În cazul înstrăinării, este obligatorie achitarea tuturor creanţelor
scadente către bugetul local. Dovada achitării se face cu certificatul fiscal emis de autorităţile locale
competente.
Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale. Plata cu anticipaţie a impozitului, pentru
tot anul, până la data de 31 martie a anului respectiv, presupune acordarea unei bonificaţii de până la 10%,
stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Impozitul pe mijloacele de transport

Acest impozit se plăteşte de persoanele care au în proprietate un mijloc de transport şi trebuie
înmatriculat sau înregistrat în România7, cu excepţia celor care fac obiectul unui contract de leasing
financiar. În acest caz, impozitul se datorează de locatar.
Se cuvine bugetului local al unităţii administrativ - teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul
sau punctul de lucru, după caz.
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:
- autoturismele care aparţin persoanelor cu handicap locomotor şi sunt adaptate
handicapului acestora8;

3
Vezi în acest sens art.457 Cod fiscal actualizat în anul 2017.
4
Sunt consideraţi proprietari de terenuri şi acei contribuabili cărora li s-a constituit sau reconstituit dreptul de proprietate
asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie (constatată prin proces-verbal sau alte
documente), chiar dacă nu este emis titlul de proprietate.
5
Art. 256 din Codul fiscal.
6
Vezi, în acest sens, art. 258 alin. 1 din Codul fiscal.
7
Art. 468 din Codul fiscal, cu modificările ulterioare.
8
În acest sens, contribuabili sunt obligaţi să depună la organele fiscale competente fotocopii ale documentelor care
atestă starea sănătăţii lor, precum şi acte doveditoare că mijlocul de transport este adaptat handicapului acestora.
 - navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele9 folosite pentru transportul
persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta
Ialomiţei10;
- mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
- mijloacele de transport de persoane juridice care sunt utilizate pentru servicii de
transport public de pasageri în regim urban sau suburban, inclusiv transportul de pasageri în afara
unei localităţi, dacă tariful de transport este stabilit în condiţii de transport public11.
- Vehiculele istorice definite conform prevederilor legale în vigoare12 ș.a.
Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de transport. Astfel,
la mijloacele de transport cu tracţiune mecanică se stabileşte în funcţie de capacitatea cilindrică a acestora.
Pentru remorci, semiremorci şi rulote, taxa anuală se stabileşte în sumă fixă, diferenţiată în funcţie de masa
totală autorizată a acestora.
Taxa asupra mijlocului de transport se plăteşte anual, în două rate egale.
În cazul unui mijloc de transport deţinut de un nerezident, taxa se plăteşte integral în momentul
înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorităţii de administraţie publică
locală.

Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

Această taxă se datorează de persoanele fizice şi juridice care solicită eliberarea unor certificate,
avize sau autorizaţii13. Taxa se achită anticipat eliberării acestora.
Acestă taxă se plăteşte pentru:
- eliberarea certificatelor de urbanism, în anumite sume stabilite de consiliul local cu respectarea
limitelor prevăzute de Codul fiscal;
- eliberarea unei autorizaţii de construire a unei clădiri care urmează a fi folosită ca locuinţă sau
anexă la locuinţă;
- eliberarea unei autorizaţii de foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, exploatărilor de carieră,
sondelor de gaze şi petrol;
-eliberarea autorizaţiei de amenajare de teren de corturi, căsuţe sau rulote ori campinguri;
-eliberarea autorizaţiilor de construire pentru chioşcuri, tonete, spaţii de expunere-situate pe căile
şi în spaţiile publice, precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj, a firmelor şi
reclamelor;
- eliberarea autorizaţiilor de desfiinţare totală sau parţială a unei clădiri;
- eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi branşamente la utilităţile publice de
apă, canalizare, gaze etc.

Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

A. Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate
9
Deţinute în proprietate de persoane juridice şi fizice şi folosite atât pentru activităţi ce privesc nevoile familiale, cât
şi pentru cele recreativ-distractive.
10
Dacă acestea sunt utilizate în alte scopuri, decât pentru transportul persoanelor fizice, sunt supuse taxei, iar navele
fluviale de pasageri sunt asimilate vapoarelor.
11
În acest caz este vorba de operatorii de transport public local de călători a căror activitate este reglementată prin
lege specială. Aceştia sunt scutiţi de plata taxei numai pentru autobuzele, autocarele şi microbuzele utilizate exclusiv
în scopul transpotului public local de călători.
12
Vezi în acest sens art.469 Cod fiscal actualizat în anul 2017.
13
Art. 473-475 din Codul fiscal actualizat în anul 2017.
 A1. Subiecţii impunerii
Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza unui
contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei mai sus menţionată,
cu excepţia serviciilor de reclamă şi publicitate realizate prin mijloace de informare în masă şi audiovizuale.
Această taxă se cuvine bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana
prestează servicii de reclamă şi publicitate.
B. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate
De asemenea, orice persoană care utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă
şi publicitate într-un loc public datorează plata taxei mai sus menţionată către bugetul local al autorităţii
administrative în raza căreia este amplasat panoul, afişajul sau structură de afişaj respectivă.

Impozitul pe spectacole
Impozitul pe spectacole este un impozit datorat bugetului local de persoanele care organizează o
manifestare artistică, o competiţie sportivă sau o altă activitate distractivă în România.
Se cuvine unităţilor administrativ-teritoriale în al căror teritoriu au loc spectacolele14.
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea unor cote asupra sumelor încasate din vânzarea
biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Se depune până la data de 15 inclusiv a lunii precedente celei în care sunt programate spectacolele
respective.
Subiecţii impunerii sunt persoanele fizice şi juridice organizatoare de spectacole, la care intrarea se
face contra cost. Astfel, organizatori de spectacole pot fi instituţiile culturale, cum ar fi teatrele, filarmonicile,
cinematografele, circurile, cluburile sau asociaţiile sportive, precum şi persoanele fizice autorizate în acest
scop.
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a lunii următoare celei în care
a avut loc spectacolul. Tot până la această dată organizatorii de spectacole trebuie să depună o declaraţie
la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.
Pentru spectacolele organizate în scopuri umanitare nu se aplică acest impozit.

Taxa hotelieră
Taxa pentru şederea într-o unitate de cazare sau taxa hotelieră se poate institui opţional de consiliile
locale ale comunelor, ale oraşelor sau municipiilor, după caz.
Această taxă se datorează bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia se află
situată unitatea de cazare şi se încasează de persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea,
o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.
Instituirea taxei se face printr-o hotărâre adoptată până la sfârşitul lunii mai, cu aplicare în anul
fiscal următor.
Taxa hotelieră se evidenţiează distinct de persoanele juridice, în documentele utilizate pentru
încasarea tarifelor de cazare.

14
Este un impozit indirect, inclus în preţul de intrare al biletelor sau abonamentelor şi suportat, în consecinţă, de
spectatori.
 Taxe speciale şi alte taxe locale
A. Taxele speciale se pot adopta pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul
persoanelor fizice şi juridice în conformitate cu prevederile Legea nr.273/2006 privind finanţele publice
locale.
Astfel de taxe se instituie prin hotărâre de consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti. Aceste hotărâri se afişează la sediul autorităţilor administraţiei publice locale şi se
publică potrivit legii.
Împotriva acestor hotărâri prin care se introduc taxe speciale se pot face contestaţii de persoanele
interesate în termen de 15 zile de la publicare sau afişare. După expirarea acestui termen, tot autoritatea
care a adoptat hotarârea se întruneşte şi deliberează asupra contestaţiilor primite.
Subiecţii plătitori sunt persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de
instituţiile de interes local.
Taxele speciale nu se pot institui concesionarilor din sectorul utilităţilor publice (apă, gaz, energie
electrică).
Taxele speciale se colectează într-un cont distinct şi se utilizează în scopul pentru care au fost
înfiinţate.
B. Alte taxe locale
Consiliul local, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene, după caz, pot
stabili taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale,
monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologie.
De asemenea, mai pot institui taxe pentru activităţile cu impact asupra mediului înconjurător şi taxe
pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc
infrastructura publică locală.
 Aspecte fundamentale privind cheltuielile publice și datoria
publică

Conf.univ. dr. Anișoara Băbălău

A. Cheltuieli publice

Noțiuni generale

Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor

băneşti ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi
prioritare la momentul respectiv. Analiza elementelor care stau la baza cheltuielilor publice ne
ajută să stabilim, cu uşurinţă, natura juridică a acestora, care se distinge de natura cheltuielilor
bugetare. Astfel că între cheltuielile publice şi cele bugetare există un raport ca de la întreg
(cheltuieli publice) la parte (cheltuieli bugetare).
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-
economică a întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes
general, considerate prin programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o
anumită perioadă de timp.
Volumul cheltuielilor publice diferă de la un stat la altul şi de la o perioadă la alta, în funcţie
de politica economico-financiară adoptată, de puterea economică de care dispun statele, de gradul
lor de dezvoltare, precum şi de alte priorităţi şi opţiuni pe care le au în vedere.
În literatura juridică de specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi
operaţiunile de întrebuinţare a fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în
scopul întreţinerii materiale a organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor
social-culturale şi celorlalte necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate
modalităţi de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii.
În fapt, cheltuielile publice sunt plăţi efectuate din fondul de resurse financiar-publice ale
statului pentru realizarea unor nevoi sociale, susţinerea învăţământului, culturii, ştiinţei şi artei,
întreţinerea armatei, întreţinerea organelor puterii politice, executive şi judecătoreşti etc., la care
se adaugă cheltuielile efectuate de alte colectivităţi (asociaţii sportive, culturale, profesionale).
Toate aceste cheltuieli se acoperă din următoarele surse: cheltuieli bugetare, cheltuieli
extrabugetare (formate din resursele financiare constituite în afara bugetului de stat), cheltuieli
acoperite din fonduri cu destinaţie specială.
În efectuarea cheltuielilor publice, statul şi colectivităţile locale au în vedere nu numai
realizarea unor obiective de interes general, ci şi susţinerea unor acţiuni care vizează condiţii
optime de viaţă pentru toţi membrii societăţii.
Volumul cheltuielilor publice, împreună cu alţi indicatori macroeconomici (mărimea
deficitului bugetar şi a veniturilor bugetare) constituie dovada gradului de intervenţie a statului în
economie.
 Clasificarea cheltuielilor publice după natura şi destinaţia lor specifică
După acest criteriu, sunt stabilite următoarele categorii de cheltuieli:cheltuieli pentru
finanţarea unor acţiuni şi obiective economice; cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social-
culturale;cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat;cheltuieli pentru apărarea ţării, siguranţa
naţională şi ordinea publică.
A.1.Cheltuieli pentru finanţarea unor acţiuni şi obiective economice reflectă intervenţia
statului în domeniul economic. La rândul lor, aceste cheltuieli se grupează astfel:cheltuieli publice
pentru industrie, transporturi, construcţii de locuinţe;cheltuieli publice pentru agricultură;cheltuieli
publice pentru protecţia mediului;cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare.
În general, aceste cheltuieli publice sunt dirijate către sectorul public şi, mai puţin, către
sectorul privat. Sectorul public cuprinde unităţile economice strategice cu capital majoritar de stat,
din domeniul producţiei de bunuri sau prestărilor de servicii, în care statul are putere de decizie.
Astfel de întreprinderi îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare, împrumuturi, credite
bancare sau din ajutorul statului.
A.2.Cheltuieli pentru finanţarea acţiunilor social –culturale prezintă un rol important în
societate, deoarece se îndeplinesc unele nevoi sociale, referitoare la educaţia copiilor şi tinerilor,
asistenţa medicală a membrilor societăţii, ridicarea nivelului de cultură, asigurarea şi securitatea
socială a indivizilor etc.
Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale cuprind:cheltuieli publice pentru
învăţământ;cheltuieli publice pentru sănătate;cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni
privind activitatea sportivă şi de tineret;cheltuieli privind asigurările şi securitatea socială;alte
cheltuieli social-culturale.
A.3.Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret
Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi
de tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre
instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case
de film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de
tineret.
A.4.Cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat
Structurile aparatului de stat, prin activităţile specifice pe care le desfăşoară, contribuie la
dezvoltarea economică-socială a societăţii şi la desfăşurarea activităţilor în toate domeniile.
Principala sursă de finanţare pentru aparatul de stat rămâne bugetul general al statului, în
funcţie de subordonarea instituţiilor publice. La aceasta se adaugă venituri proprii realizate din
anumite activităţi speciale, donaţii, sponsorizări, credite externe sau ajutor financiar
nerambursabil.
A.5Cheltuieli publice pentru apărarea ţării, siguranţă naţională şi ordine publică
Cheltuieli publice pentru apărarea ţării sunt cheltuieli neproductive, care consumă o parte
din produsul intern brut. Din aceste motive, în multe state ale lumii au existat tendinţe de reducere
a resurselor destinate scopurilor militare.
Cheltuieli publice pentru siguranţă naţională şi ordine publică se referă la cheltuielile
pentru întreţinerea poliţiei, jandarmeriei, organelor de securitate naţională, serviciile de informaţii,
serviciile speciale de pază şi protecţie.
A.6.Cheltuieli publice pentru asigurările şi securitatea socială
 Asigurările sociale reprezintă un sistem de protecţie şi ajutorare a persoanelor active, a
pensionarilor şi a membrilor lor de familie prin acordarea de pensii, indemnizaţii, trimiteri la
odihnă şi tratament, în perioada în care se găsesc în incapacitate temporară sau totală de muncă,
ori când au ajuns la o anumită limită de vârstă, precum şi în alte situaţii care necesită ajutor din
partea statului sau altor organizaţii.
Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii menite să asigure persoanei şi
membrilor familiei acestuia un venit minim şi să-l protejeze de anumite riscuri sociale, urmate de
o scădere evidentă a nivelului de trai.
Sursele de finanţare a acestor cheltuieli sunt diferite şi au la bază contribuţiile salariaţilor,
patronilor, liber-profesioniştilor, subvenţii de la buget, resurse provenite din fondurile speciale,
donaţii de la organizaţii neguvernamentale, resurse externe, etc.
Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere a persoanelor lipsite temporar de un loc
de muncă. Se acordă dintr-un fond financiar constituit din contribuţiile obligatorii ale angajaţilor
şi angajatorilor şi din resurse venite de la bugetul statului.
Asistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea persoanelor în
vârstă şi fără venituri, a persoanelor handicapate, a familiilor cu mulţi copii, etc.
În România regăsim mai multe forme de acordare de ajutoare pentru copii, bătrâni,
persoane defavorizate;alocaţia de stat pentru copii la care se adaugă alocaţia suplimentară, de
care beneficiază cei care au în întreţinere doi sau mai mulţi copii minori;alocaţiile lunare de
întreţinere pentru copii minori daţi în plasament familial;venitul minim garantat instituit pentru
ajutorarea persoanelor afectate de sărăcie;măsurile de protecţie speciale acordate persoanelor cu
handicap;înfiinţarea de cămine pentru bătrâni, cămine spitale, cantine de ajutor social, etc.
În acest sens a fost creat şi Fondul Român de Dezvoltare Socială care finanţează proiecte
în comunităţile din mediul rural.
În concluzie, aceste cheltuieli trebuie să fie utilizate într-o astfel de măsură încât să nu încurajeze
lipsa de preocupare pentru asigurarea personală a unui nivel de trai, la care s-ar adăuga măsurile
de sprijin material şi uman a persoanelor care vor să iasă într-o situaţie mai grea a vieţii lor,
pentru a se recalifica sau pentru a-şi găsi un nou loc de muncă.

Concluzii:
Cheltuielile publice reprezintă mijloacele prin care statul intervine în viaţa social-economică a
întregii societăţi pentru a susţine finanţarea obiectivelor şi acţiunilor de interes general, considerate prin
programele bugetare anuale de strictă necesitate şi prioritare într-o anumită perioadă de timp.
Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor băneşti ale
statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi prioritare la momentul
respectiv.
 B. Datoria publică

Noţiune

Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe, contribuţii,
alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse ordinare se dovedesc a fi
insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să apeleze la resurse extraordinare, adică la
împrumuturi publice. În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de
interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente.
De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de casă care
pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor cheltuieli ajunse la
scadenţă. Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă, care ar deveni o frână în calea
dezvoltării economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante resurse financiare.
În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de împrumut
public este sinonimă cu aceea de credit public. Noţiunea de credit are o largă utilizare, fiind întâlnită în
majoritatea domeniilor de activitate economică şi socială, dar mai ales în domeniul comercial şi cel
financiar-bancar. În funcţie de calitatea creditorului, creditul este de mai multe feluri: credit bancar, acordat
de bănci sau alte instituţii financiare; credit comercial, acordat cu ocazia vânzării-cumpărării unor mărfuri,
de către vânzător cumpărătorului; credit bugetar, acordat de la buget instituţiilor publice etc.
Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii de noi
resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după înfiinţarea instituţiilor
financiare internaţionale.
Conținutul acestei instituții constă,pe de o parte,în împrumuturile de stat contractate de Guvern și
autoritățile publice locale,la care se adaugă plata dobânzilor și altor costuri aferente,iar pe de altă parte,în
garanțiile de stat și locale asumate pentru susținerea diverselor împrumuturi interne și externe,contractate
de diverse persoane juridice dare realizează proiecte și investiții de mare interes pentru societate.
Guvernul este autorizat să angajeze în numele și în contul statului obligații de natura datoriei
publice guvernamentale numai prin Ministerul Economiei și Finanțelor,în următoarele scopuri:
-finanțarea deficitului bugetului de stat;
-finanțarea temporară a deficitelor din anii precedenți și din exercițiul curent ale bugetului de stat
și bugetul asigurărilor sociale de stat;
-refinanțarea și rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
-finanțarea unor programe sau proiecte considerate prioritare pentru economia românească.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică,
prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă
determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri
suplimentare.
Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului asumate de
Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de instituţiile creditoare, de
a achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului.
Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din datoria
publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au contractat, exclusiv din
veniturile care au stat la baza garantării lor.

Clasificarea împrumuturilor de stat

 a. După criteriul teritorialităţii, împrumuturile de stat se clasifică în: -împrumuturi de stat interne;
-împrumuturi de stat externe.
b. După criteriul perioadei pentru care sunt acordate, împrumuturile se clasifică în:
-împrumuturi pe termen scurt, atunci când sunt acordate pe o perioadă de maximum 12 luni;
-împrumuturi pe termen mediu, atunci când sunt acordate pe o perioadă cuprinsă între 12 luni şi
5 ani;
-împrumuturi pe termen lung, atunci când sunt acordate pe o perioadă de peste 5 ani.
c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori, împrumuturile pot fi:
-împrumuturi contractate direct de stat;
-împrumuturi garantate de stat.

Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile acestora

A. Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin Ministerul

Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă, din disponibilităţile
existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte instituţii de credit.
Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor instrumente
financiare:
-titlurile de stat în monedă naţională;
-împrumuturile de stat de la B.N.R.;
-împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;
-împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului.
a. Titlurile de stat sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri de tezaur,
certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi reprezintă împrumuturile statului în monedă
naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi emise în formă materializată sau
dematerializată, nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau nenegociabile. Asemenea înscrisuri
conferă proprietarilor lor un drept de creanţă, care poate fi valorificat pe piaţa primară a titlurilor de stat.
Bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie şi celelalte instrumente create de Ministerul Finanţelor
Publice sunt titluri de credit emise de stat în vederea atragerii de împrumuturi pe termen scurt, pentru
efectuarea unor cheltuieli bugetare imediate, care , la scadenţă, vor fi plătite din caseria generală a statului.
Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligaţiunile de stat cu o scadenţă de peste un an şi
maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu
discount emise conform clauzelor împrumutului de stat.
Titlurile de stat în formă materializată sunt înscrisurile imprimate, care conţin menţiuni obligatorii
referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de transmisiune şi alte elemente
necesare individualizării lor. Asemenea titluri există în formă fizică.
Titlurile de stat în formă dematerializată sunt titlurile pentru care emisiunea, probaţiunea şi
transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont.
Sistemul de înregistrare în cont este un sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile de stat
sunt emise în formă dematerializată, iar înregistrarea lor se face de Ministerul Finanţelor Publice sau de un
agent desemnat de acesta.
Titlurile de stat nominative sunt titlurile emise pe numele unei singure persoane, iar transmiterea
lor operează numai prin serviciile unui agent oficial.
Titlurile de stat la purtător sunt titlurile în care nu este specificat numele şi prenumele titularului
său, iar transmiterea se face prin simpla înmânare, fără îndeplinirea vreunei formalităţi.
Emisia titlurilor de stat este dată în competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor Publice. Acesta
le poate emite direct sau prin intermediul instituţiilor financiare specializate care dobândesc calitatea de
agent al statului.
 Circulaţia şi valorificarea titlurilor de stat se face pe pieţele financiare ale titlurilor de stat.
Piaţa primară a titlurilor de stat este piaţa pe care se efectuează, pentru prima dată, operaţiunile
legate de vânzarea acestora, în scopul atragerii pe termen scurt, mediu şi lung a capacităţilor financiare
disponibile.
Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare, de cumpărare şi
alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie, libere de sarcini.
Participanţii pe piaţa primară şi secundară a titlurilor de stat sunt intermediarii pieţei primare,
intermediarii pieţei secundare, persoanele juridice şi persoanele fizice, care, potrivit legii, pot desfăşura
operaţiuni cu titluri de stat.
Valorificarea titlurilor de stat pe piaţa primară a acestora se face utilizându-se trei modalităţi:
subscripţia publică, subscripţia publică garantată şi licitaţia.
Alegerea modalităţii optime se face ţinând cont de condiţiile pieţei, experienţa intermediarilor şi
tipul titlurilor de stat emise.
Tranzacţiile pe piaţa secundară a titlurilor de stat dematerializate se realizează prin sistemul
bursier, în cadrul căruia se negociează titlurile de către deţinătorii lor înregistraţi, cu ajutorul intermediarilor
pieţei primare sau ai pieţei secundare.
b. Împrumuturi de stat de la Banca Naţională a României
Potrivit prevederilor legi, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să împrumute fonduri în
numele statului, direct de la B.N.R. . Asemenea împrumuturi se contractează pentru a acoperi decalajul
temporar dintre încasări şi plăţi din contul curent al Trezoreriei statului. Termenul de rambursare este de
cel mult 180 de zile, iar dobânda este negociată de părţi, fără a-l depăşi pe cel practicat de piaţă.
c.Împrumuturi de stat de la bănci comerciale
Potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat de Guvern să contracteze
datorie publică guvernamentală directă de la băncile comerciale din România, pe bază de convenţii, în
condiţiile rezultate în urma negocierilor.
Împrumuturi asemănătoare, pe bază de negociere, pot fi contractate şi cu alte instituţii creditoare
româneşti. De obicei, astfel de împrumuturi se contractează pe o perioadă scurtă de timp, a căror scadenţă
operează în cursul aceluiaşi an fiscal.
B. Garanţiile împrumuturilor de stat interne
Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului
Finanţelor, faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă se bani, în cazul neexecutării
obligaţiilor de plată ale debitorului.
Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi contractate
pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse interne a unor obiective
sau programe prioritare pentru ţara noastră.
Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o instituţie
creditoare, Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul Comitetului
Interministerial de Finanţări,Garanţii şi Asigurări.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot beneficia de garanţii sau subîmprumuturi
acordate de Ministerul Finanţelor Publice.
În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce contractează
un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în care sunt stipulate
drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în care se
specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă.
În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg din
garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un fond de risc
din care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie.
Fondul de risc se constituie din sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în depozite, din majorările
de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în acest
scop,sume recuperate, precum şi din alte surse legal constituite.
Executarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne se face de către instituţiile creditoare
atunci când beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată rezultată din contractul de
împrumut făcându-se dovada că au fost întreprinse toate măsurile de recuperare a creditului şi a obligaţiilor
adiacente de la beneficiarul acestuia.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi interne îşi încetează valabilitatea când beneficiarul
împrumutului şi-a achitat obligaţia faţă de instituţia creditoare, garantul a făcut în totalitate plăţile datorate,
iar termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat.În urma stingerii obligaţiilor asumate
prin contract, scrisoare de garanţie va fi restituită Ministerului Finanţelor în termen de 10 zile de la data
plăţii creditului.

C. Împrumuturile de stat externe

Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică externă şi
reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de plată a dobânzilor şi a
altor costuri aferente.
Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru susţinerea
balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor pentru sectoarele
prioritare.
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la instituţii
financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor beneficiari finali, în
scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru România.
Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut subsidiar
încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice.Încheierea acestor acorduri este condiţionată de
avizul Comitetului Interministerial de Finanţări, Garanţii şi Asigurări, pentru împrumuturile a căror
rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau de avizul Comisiei de Autorizare
a Împrumuturilor Locale, în cazul în care subîmprumutat este o autoritate a administraţiei publice locale.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:
-titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;
-împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;
-împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.
a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care atestă datoria
publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi constituie
împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz, pot fi emise sub formă
materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile ori nenegociabile.
Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de încadrarea
lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia , regimul, circulaţia şi
plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.
b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.
Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în limitele
plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii
financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.
Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe sunt, în
plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
1.Fondul Monetar Internaţional a fost creat la Conferinţa monetară financiară a Naţiunilor Unite
de la Bretton Woods, din 1944 şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.
Îi-a început activitatea cu un număr de 39 de ţări membre, iar în prezent numără peste 180.
Scopul creării F.M.I. a fost stabilirea unui cadru permanent de cooperare pentru reglementarea
monetară internaţională.
 Organismul care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, compus din miniştrii a 24 de ţări
care au un loc în Consiliul Executiv, aleşi în mod egal din ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.
Preşedenţia Comitetului este asigurată prin rotaţie. Consiliul executiv este prezidat de directorul general,
numit pe o perioadă de 5 ani. Lor le este delegată competenţa punerii în practică a politicii promovată de
acest mecanism.
Conducerea activităţii F.M.I. este asigurată de Consiliul Guvernatorilor, în componenţa căruia intră
câte un reprezentant din ţările membre, numit prin alternanţă, care pot fi miniştrii de finanţe ori guvernatorii
băncilor centrale ale statelor în cauză.
Deciziile sunt luate prin vot proporţional, fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază, care se
multiplică proporţional cu mărimea cotei de participare.
Astfel, puterea de votare este semnificativ determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I.,
care, la rândul ei, este stabilită în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări.
România este membră a F.M.I. din 1972.
Obiectivele actuale ale Fondului Monetar Internaţional sunt:
-promovarea cooperării monetare internaţionale;
-promovarea stabilităţii valutare;
-scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, prin acordarea
de credite statelor-membre.
Acordarea unor astfel de credite statelor-membre cu deficit în balanţa de plăţi se înscrie în
facilităţile acordate acestora.
Din rândul facilităţilor ordinare, se detaşează Acordul Stand-by, care constă în asistenţa acordată
membrilor săi pe maximum 3 ani pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Astfel, ţara care beneficează de
facilităţi ordinare dispune de o linie de creditare, din care se eliberează, întrun număr de tranşe, creditul
acordat.
Facilităţile speciale sunt de natură conjuncturală şi au fost create după 1990, datorită
transformărilor în plan economic şi politic din spaţiul european central şi de est. Aceste facilităţi au constat
în acordarea de împrumuturi, cu o perioadă de rambursare cuprinsă între 4 şi 10 ani.
Facilităţile financiare compensatorii constau în acordarea de asistenţă financiară ţărilor aflate în
criză datorită scăderii exportului.
Toate aceste credite se acordă numai după îndeplinirea unor condiţii impuse de F.M.I. în vederea
redresării balanţei de plăţi, într-o perioadă determinată.
Condiţiile impuse de F.M.I. fac obiectul unor negocieri cu guvernele statelor membre, încheiate
prin perfectarea unor acorduri, prin care beneficiari creditelor se angajează să pună în aplicare un program
de politică economică (prin respectarea unor criterii economice performante referitoare la rata dobânzilor,
creditul intern, sistemul preţurilor, cursul valutar, finanţarea sectorului public).
Astfel, F.M.I. are puteri importante de control anual global cu privire la politica economică a
statelor-membre şi le poate sancţiona recurgând de la constrângerea morală până la suspendarea ajutorului
acordat.
2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D. sau Banca Mondială) a fost
înfiinţată în anul 1944, în paralel cu F.M.I..
Are structuri echivalente cu Fondul Monetar Internaţional; de altfel, nici un stat nu este admis ca
membru B.I.R.D., dacă nu a aderat iniţial la F.M.I..
Banca Mondială a fost creată pentru sprijinirea ţărilor care au suferit pierderi materiale după cel
de-al doilea Război Mondial. Grupul Băncii Mondiale s-a creat prin aderarea la Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (înfiinţată în anul 1944, la Washington) a încă două instituţii –Corporaţia
Financiară Internaţională (1956) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960).
Banca Mondială este o instituţie specializată a O.N.U. şi principalul organism cu caracter universal
de finanţare a dezvoltării economice.
Obiectivele actuale sunt:
-sprijinirea investiţiilor economice ale statelor membre în curs de dezvoltare, prin acordarea de
împrumuturi pe termen lung;
 -acordarea de credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice ori particulare pentru
proiecte de investiţii din diverse domenii (agricultură, energie, educaţie, sănătate);
-garantarea împrumuturilor obţinute de statele membre pe piaţa financiară internaţională.
Organizatoric, Grupul Băncii Mondiale are o structură asemănătoare F.M.I., în sensul că autoritatea
sa supremă este Consiliul Guvernatorilor, iar conducerea operativă este realizată de consiliul directorilor
executivi. Acesta este alcătuit din 24 de membri, din rândul cărora SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania
şi Franţa sunt membri de drept, restul 19 fiind desemnaţi de către grupurile de state membre ale acestei
instituţii.
Preşedenţia Consiliului Directorilor Executivi este rezervată SUA, iar şedinţele se desfăşoară de
două ori pe săptămână.
Întrunirile Comitetului Interimar au loc de două ori pe an (primăvara şi toamna), pentru a superviza
transferul resurselor băncii către ţările în curs de dezvoltare.
3.Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost înfiinţată cu ocazia negocierilor
desfăşurate în cadrul Grupului celor şapte (G7), încheiate la 29 mai 1990. Are sediul la Londra, iar printre
obiectivele sale se numără sprijinirea unor ţări în vederea trecerii la economia de piaţă, promovarea
iniţiativei private în ţările Europei Centrale şi de Răsărit, finanţarea acţiunilor care vizează protecţia
mediului înconjurător, susţinerea proiectelor de infrastructură guvernamentală.
Capitalul subscris de ţările membre se varsă în dolari, euro, yeni japonezi.
B.E.R.D. este condusă de un Consiliu al Guvernatorilor. Un alt organism de conducere este
Comitetul Executiv, compus din 23 de membri, din care 9 reprezintă ţările membre ale Uniunii Europene,
unul reprezintă UE, unul este din partea Băncii Europene pentru Investiţii, iar restul sunt din afara spaţiului
european.
D.Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe
Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru
împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră pentru societate,
pentru creşterea rezervei valutate a statului etc.
Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul român, prin
Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti acestora sumele împrumutate
de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării obligaţiilor de plată .
Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-un an
trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.
Procedura emiterii garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede acceptarea de Ministerul
Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele juridice şi instituţiile
creditoare. Astfel, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi persoanele juridice care contractează
un împrumut extern, în calitate de garantat se încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi
obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite scrisoarea de garanţie în favoarea instituţiei
creditoare.
Cuantumul comisionului de risc se determină în funcţie de gradul de risc şi se virează în contul
fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.
Fondul de risc se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al
trezoreriei statului şi se constituie din sume încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor externe garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflare în depozite, din
majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din fondurile bugetare alocate în
acest scop, precum şi din alte surse legal constituite.
Plata împrumuturilor externe garantate de stat se face de către beneficiarul împrumuturilor. Dacă
acesta nu-şi poate îndeplini obligaţiile de plată, va comunica această situaţie în scris Ministerului Finanţelor,
în vederea exercitării calităţii de garant, cu zece zile înainte de data scadenţei. Beneficiarul împrumutului
va prezenta o cerere de plată, în care sunt cuprinse ratele de credit datorate, dobânzile şi alte costuri, precum
şi data plăţilor ce urmează să fie făcute instituţiei creditoare, de către Ministerul Finanţelor Publice, în
conformitate cu termenii scrisorii de garanţie.
 În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor va solicita BNR plata la extern a sumelor scadente către
instituţia creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite la bancă, a doua zi lucrătoare
de la primirea confirmării de plată la extern. Aceste plăţi urmează să fie recuperate de la beneficiarii
creditelor. Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de risc.
Stingerea obligaţiilor ce decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii scrisorii
de garanţie.
E. Operaţiuni privind gestionarea şi înregistrarea datoriei publice
E1. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice
Prin gestiunea datoriei publice înţelegem operaţiunile privind contractarea împrumuturilor interne
şi externe, organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice, rambursarea datoriei publice, calculul şi
plata dobânzilor etc..
Astfel, datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale sale:
-datoria publică internă;
-datoria publică externă.
De asemenea, datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se contractează
împrumuturile:
-datoria publică pe termen scurt (flotantă);
-datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).
Instituţia publică autorizată legal să administreze datoria publică şi garanţiile de stat este Ministerul
Finanţelor Publice, prin aparatul de specialitate din cadrul acestuia.
Operaţiunile de gestiune cele mai frecvente sunt:
a. gestionarea normală a datoriei publice constă în plata dobânzilor stipulate în contractul de
împrumut;
b. gestionarea excepţională cuprinde operaţiunea de conversiune a datoriei publice.
Conversiunea este operaţiunea care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui titlu având
aceeaşi valoare, dar purtând o dobândă mai mică. Acest procedeu se aplică exclusiv împrumuturilor de stat
interne. Operaţiunea de conversiune poate fi determinată de dificultăţile financiare ale statului debitor, dar
şi de scăderea pe piaţa internă a ratei dobânzilor, ca urmare a sporirii capitalului disponibil.
c. amortizarea datoriei publice se referă la rambursarea împrumutului la o anumită dată stipulată
în contract. Se disting două tipuri de amortizare, recunoscute oficial la care se adaugă cea de-a treia,
nerecunoscută oficial, dar care este cea mai importantă în practică.
c.1. amortizarea obligatorie cunoaşte trei modalităţi:
- rambursarea la dată unică, când statul se angajează să ramburseze global împrumutul la o dată
scadentă;
- rambursarea anticipată, posibilă doar prin cumpărări la bursă;
- rambursarea eşalonată, cea mai favorizată în împrumuturile pe termen lung.
c.2. amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor pe termen lung. În cadrul acestor
împrumuturi, există posibilitatea rambursării împrumutului înainte de scadenţă, chiar şi atunci când există
interdicţii de rambursare anticipată, prin răscumpărarea titlurilor la bursă. Astfel, se amortizează datoria
înainte de scadenţă.
c.3. amortizarea indirectă este făcută de deprecierea monetară. Astfel, oricare ar fi întinderea
deprecierii monetare, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât pe baza valorii nominale a titlurilor
de împrumut.
E2. Operaţiuni privind înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat
Pentru înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice ţine
registre în care sunt înscrise menţiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.
Registrul datoriei publice a statului are două componente: subregistrul datoriei publice interne şi
subregistrul datoriei publice externe.
Registrul garanţiilor de stat pentru împrumuturi are şi el două componente: subregistrul garanţiilor
interne de stat şi subregistrul garanţiilor externe de stat.
 Registrele cuprind date privind situaţia datoriei publice, a scrisorilor de garanţie, inclusiv valoarea
acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor.
Organele fiscale competente au obligaţia de a exercita controlul în domeniul împrumuturilor
publice, de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiuni legale în cazul constatării unor abateri.
De asemenea, împreună cu BNR şi băncile comerciale, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte
anual şi contul general al datoriei publice a statului, care constituie anexă la contul general anual de execuţie
al bugetului de stat.
F.Datoria publică locală
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie publică locală
ca totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor administraţiei publice locale, rezultate
din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe, prin care se stipulează termenii şi condiţiile
împrumutului dintre beneficiar şi creditor.
Deşi statistic datoria publică locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o
datorie sau răspundere a Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi
se va efectua exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei
publice locale.
Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau Judeţean, după
caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor care le compun.
Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de venituri, cu
excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială.
Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu avizul
Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.
Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile
comerciale sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia locală.

Concluzii:
În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor împrumuturi
de către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub denumirea de împrumut
sau credit public.
Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică sau juridică,
prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de bani, pe o perioadă
determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă dobânda şi alte costuri
suplimentare.
 PROCEDURA FISCALĂ

CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Noțiuni generale

1.1. Definiţie şi categorii de acte şi operaţiuni specifice

Prin procedură fiscală înţelegem o succesiune de acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi
realizare a creanţelor fiscale şi cele privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi
taxelor, precum şi măsurile întreprinse pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative
fiscale.
Din analiza definiţiei, observăm că în cadrul procedurii fiscale distingem trei categorii de acte şi
operaţiuni specifice:
- acte şi operaţiuni prealabile de stabilire şi realizare a creanţelor fiscale;
- acte şi operaţiuni privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general al statului;
- soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Actele şi operaţiunile specifice procedurii fiscale sunt reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, dispoziţiile acestuia constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor şi
taxelor datorate bugetului de stat, bugetelor locale, contribuţiilor, amenzilor şi altor sume datorate bugetului
general al statului, precum şi pentru administrarea drepturilor vamale. Unde acesta nu dispune se aplică
prevederile Codului de procedură civilă.
1.2. Principiile procedurii fiscale.
În Codul de procedură fiscală sunt consacrate reguli cu caracter general (principii), care trebuie să
guverneze conduita persoanelor implicate în administrarea impozitelor, taxelor şi altor sume datorate
bugetului general consolidat.
Astfel, aceste principii se referă la:
- aplicarea unitară a legislaţiei. Potrivit acestui principiu, prevederile legislaţiei fiscale se aplică
la fel pe teritoriul României, în vederea stabilirii corecte a creanţelor fiscale datorate bugetului general al
statului.Comisia fiscală centrală are atribuții în acest sens.
- utilizarea limbii române ca limbă oficială în administraţia fiscală. Potrivit acestui principiu, toate
documentele, petiţiile, certificatele sau alte înscrisuri se depun la organele fiscale în limba română. În cazul
celor străine, se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi.
Pentru minorităţile naţionale, limba acestora se utilizează după aceleaşi reguli ca în administraţie
în general.
- rolul activ al organului fiscal se referă la posibilitatea acordată, prin lege, autorităţilor
competente fiscal de a obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare în vederea determinării
corecte a situaţiei fiscale a contribuabilului. De asemenea, organul fiscal are obligaţia să examineze obiectiv
starea de fapt, să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (să-l îndrume să depună
declaraţii şi alte documente, să le corecteze pe cele depuse greşit etc.).
 - exercitarea dreptului de apreciere aparţine organului fiscal şi se referă la prerogativa recunoscută
acestuia de a formula aprecieri1 asupra stărilor de fapt fiscale şi de a adopta soluţia pe care o consideră
legală (bazată pe constatări complete asupra aspectelor relevante în cauză);
- dreptul de a fi ascultat este cunoscut, prin lege, în favoarea contribuabilului şi se referă la
obligaţia organului fiscal de a-i da posibilitatea acestuia să-şi exprime punctul de vedere cu privire la faptele
şi împrejurările relevante în luarea deciziei. Acest drept poate fi eludat de organul fiscal atunci când
contribuabilul se dovedeşte a fi de rea-credinţă urmează să se ia măsuri de executare silită, există pericolul
deteriorării situaţiei fiscale reale sau pur şi simplu opinia sa nu modifică sau modifică nesemnificativ
cuantumul creanţei fiscale;
- pe cale de consecinţă, relaţiile dintre debitor şi organele fiscale, trebuie să se fundamenteze pe
bună credinţă, în vederea realizării cerinţelor legii;
- obligaţia de a coopera revine debitorului şi se referă la sarcina acestuia de a ajuta organele fiscale
în determinarea corectă a stării sale fiscale, prin prezentarea faptelor reale pe care le cunoaşte şi a
înscrisurilor pe care le deţine.
- păstrarea secretului fiscal este o obligaţie pe care trebuie să o respecte funcţionarii publici.
1.3. Actul administrativ fiscal
Actele administrativ fiscale sunt actele emise de autorităţile fiscale competente, în legătură cu
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.
În categoria actelor administrativ fiscale se înscriu şi soluţia fiscală anticipată şi acordul de preţ în
avans.
Soluţia fiscală anticipată este actul administrativ fiscal emis de Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, la cererea contribuabilului, în vederea reglementării unor situaţii de fapt viitoare.
Acordul de preţ în avans este actul emis de aceeaşi autoritate publică, tot la cererea contribuabilului,
în vederea stabilirii condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate preţurile de transfer, pe o
perioadă fixă, în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate.
Actele administrativ fiscale se emit numai în forma scrisă, pe hârtie sau în format electronic, şi
cuprind următoarele elemente determinante:
- data emiterii;
- data de la care îşi produc efectele;
- denumirea organului fiscal competent;
- numele sau denumirea contribuabilului, persoană fizică sau juridică, precum şi alte date de
identificare;
- obiectul actului;
- motivele de fapt şi temeiul de drept;
- numele şi semnătura persoanelor împuternicite de organul fiscal, precum şi ştampila acestuia.
Aceste elemente pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea, în cazul anumitor acte administrativ-fiscale emise
cu ajutorul mijloacelor informatice.
- menţiunea că poate fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune,precum și mențiuni privind audierea contribuabilului.
După emitere, actele administrativ-fiscale se comunică obligatoriu contribuabililor cărora le sunt
destinate, împuterniciţilor acestora sau curatorului fiscal, după caz.
Comunicarea este îndeplinită în următoarele situaţii:
- când contribuabilul s-a prezentat la sediul organului fiscal emitent şi l-a primit sub semnătură;
- actul a fost remis contribuabilului sub semnătură;
- actul administrativ fiscal a ajuns la domiciliul fiscal al contribuabilului prin poştă (cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire), prin fax, e-mail (dacă se asigură transmiterea conţinutului actului
şi confirmarea primirii acestuia);
 - actul administrativ fiscal a fost afişat, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi publicat
pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a autorităţilor administraţiei locale,
după caz. Dacă acestea din urmă nu dispun de pagini de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de
internet a consiliului judeţean.
Din momentul comunicării, actul administrativ fiscal devine opozabil contribuabilului. Soluţia
fiscală anticipată şi acordul de preţ în avans sunt opozabile organelor fiscale, numai dacă termenii şi
condiţiile acestora au fost respectate de contribuabili.
Data comunicării actelor în condiţiile menţionate mai sus este şi data de la care acestea îşi produc
efectele juridice, cu excepţia cazurilor când este menţionată o dată ulterioară comunicării.
Modificarea sau desfiinţarea actelor administrativ-fiscale poate interveni în una din următoarele
situaţii:
- în cazul constatării nulităţii actului administrativ fiscal. Cauze de nulitate pot fi considerate lipsa
numelui şi prenumelui, calitatea şi semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi
prenumele ori denumirea contribuabilului, lipsa obiectului actului etc.
- în cazul modificării sau desfiinţării deciziei de impunere, sub rezerva verificării ulterioare;
- atunci când s-au schimbat prevederile legale fiscale în baza cărora a fost luată decizia. Este cazul
soluţiei fiscale anticipate şi acordului de preţ în avans, care-şi pierd valabilitatea dacă prevederile legale de
drept material fiscal în baza cărora a fost luată decizia se modifică.
- în situaţia îndreptării unor erori materiale, din oficiu sau la cererea contribuabilului;
- în situaţia modificării sau anulării titlului executoriu, a unui act de executare sau a actului
administrativ în urma contestaţiei formulate de contribuabil.
1.4. Domiciliul fiscal al contribuabilului şi competenţa organelor fiscale
În cazul creanţelor administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin domiciliul
fiscal, potrivit Codului de procedură, înţelegem:
- adresa de domiciliu, potrivit legii sau adresa unde locuieşte efectiv (dacă este diferită de cea de
domiciliu) , în cazul persoanelor fizice;
- sediul social, locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a
afacerilorsau locul în care se află majoritatea activelor, în cazul persoanelor juridice;
- adresa persoanei care reprezintă entitatea sau asocierea, iar în lipsa unei asemenea persoane,
adresa de domiciliu al oricăruia dintre asociaţi, în cazul asocierilor şi altor entităţi fără personalitate juridică.
În cazul celorlalte creanţe fiscale, domiciliul fiscal este acelaşi cu domiciliul stabilit potrivit
regulilor de drept comun sau sediul social înregistrat potrivit legii.
Organele fiscale sunt autorităţi publice, cărora li s-a stabilit, prin lege, anumite competenţe în
rezolvarea unor probleme procesuale fiscale.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile
sale teritoriale au o competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi
emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală. Acesta este primul pas în stabilirea
competenţei unei autorităţi, completată de o competenţă teritorială.
În consecinţă, pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului general al statului este
competent acel organ fiscal judeţean, local sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială se află
domiciliu fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit (în cazul impozitelor realizate prin stopaj la
sursă).
Pentru administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetelor locale, competenţa teritorială a fost
atribuită compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
În Codul de procedură fiscală este reglementat şi un caz de competenţă teritorială specială, referitor
la lipsa de domiciliu a contribuabilului. În această situaţie, competenţa teritorială a fost încredinţată
organului fiscal în a cărui rază se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Aceeaşi măsură se aplică şi în cazul executării silite, precum şi pentru luarea unor măsuri legale urgente
atunci când există indicii temeinice de dispariţie a elementelor de identificare a bazei de impunere reale.
 În aplicarea regulilor de procedură fiscală, pot să se ivească şi conflicte de competenţă, când două
sau mai multe organe se declară, în acelaşi timp, competente sau necompetente.
Conflictele de competenţă se soluţionează de organe diferite, în funcţie de anumite împrejurări
concrete:
- de organul ierarhic superior comun celor două organe fiscale între care a intervenit conflictul
de competenţă;
- de Comisia fiscală centrală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care
organele fiscale între care apare conflictul nu au organ ierarhic superior comun;
- tot de Comisia fiscală centrală, completată cu câte un reprezentant al Ministerului Administraţiei
şi Internelor, al Asociaţiei Comunelor din România, Asociaţiei Oraşelor din România, Municipiilor din
România, Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România, în cazul în care unul din organele fiscale
aflate în conflict de competenţă este o autoritate sau un compartiment al administraţiei publice locale.
Uneori, activitatea de administrare a impozitelor şi taxelor poate fi preluată de un alt organ
fiscal, cu acordul contribuabilului şi al organului fiscal competent teritorial. În acest caz ne aflăm în
situaţia acordului de competenţă.
Legate de competenţa teritorială, pot să apară şi incidentele de procedură, cum ar fi conflictele de
interese, abţinerea şi recuzarea funcţionarului public, reprezentant al unui organ fiscal competent.
Conflictul de interese se referă la situaţiile în care un funcţionar public este implicat într-o
procedură de administrare şi nu poate efectua anumite acte şi operaţiuni.
Aceste situaţii sunt expres reglementate de art. 39 al Codului de procedură fiscală:
- funcţionarul public implicat în procedură de administrare este, în acelaşi timp, şi contribuabil sau
soţ (soţie), rudă sau reprezentant al contribuabilului;
- funcţionarul respectiv poate dobândi un avantaj ori poate suporta un dezavantaj direct;
- există un conflict între el, soţia (soţul) acestuia sau rude până la gradul al 3-lea şi una din părţi;
- alte cazuri prevăzute de lege.
Un funcţionar public implicat într-o procedură de administrare şi aflat într-o astfel de situaţie are
obligaţia să-şi înştiinţeze conducătorul organului fiscal şi să se abţină de la îndeplinirea procedurii.
Dacă funcţionarul aflat în conflict de interese nu se abţine, el poate fi recuzat de contribuabil.
Recuzarea se decide tot de conducătorul organului fiscal sau de organul ierarhic superior. Dacă
cererea de recuzare se respinge, ea poate fi atacată la instanţa judecătorească competentă.
Cererea de suspendare nu suspendă procedura de administrare în derulare.
1.5. Mijloacele de probă
Potrivit Codului de procedură fiscală, mijloacele de probă sunt administrate de organele fiscale,
procedând la:
- solicitarea informaţiilor de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
- solicitarea de expertize;
- folosirea înscrisurilor;
- efectuarea de cercetări la faţa locului;
- efectuarea,în condițiile legii,de controale curente,operative și inopinate sau controale
tematice,după caz.
A. Obţinerea de informaţii se referă la posibilitatea recunoscută organelor fiscale de a cere
informaţii de la anumite categorii de persoane, în mod deosebit de la contribuabili sau de la împuterniciţii
acestora. În acest sens, organul fiscal poate solicita prezenţa contribuabilului la sediu, pentru a da informaţii
şi lămuriri necesare stabilirii situaţiei sale fiscale reale.
De asemenea, organele fiscale pot solicita informaţii şi de alte persoane, atunci când starea de fapt
fiscală nu a fost clarificată de contribuabil.
Contribuabilul furnizează informaţii prin completarea unei declaraţii pe propria răspundere.
Codul de procedură fiscală cuprinde dispoziţii referitoare la obligaţia băncilor de a furniza periodic
informaţii legate de titularii persoane fizice şi juridice ce deschid sau închid conturi, forma juridică pe
 care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora. Astfel de comunicări se transmit Ministerului Finanţelor
Publice.
De asemenea, instituţiile de credit au obligaţia de a comunica ANAF-lui,la solicitarea acestuia,date
privind soldul sau rulajul conturilor deschise la acestea,persoanele care au drept de semnătură, precum şi
casetele de valori deţinute de debitori.
B. Expertiza reprezintă un mijloc de probă la care se apelează atunci când este nevoie de părerea
unor specialişti dintr-un anumit domeniu de activitate pentru lămurirea unei împrejurări de fapt.
Expertiza se prezintă sub forma unui raport scris, întocmit de un specialist, asupra unei împrejurări
de fapt care necesită o evaluare. Numele expertului se comunică întotdeauna şi contribuabilului. Acesta, la
rândul lui, poate să numească şi el un expert pe cheltuială proprie.
Acest mijloc de probă este folosit de organele statului în determinarea stării de fapt fiscale a
contribuabilului.
C. Folosirea înscrisurilor
Alături de expertize, în determinarea aceleiaşi stări de fapt fiscale se pot folosi şi înscrisurile
solicitate contribuabilului. În măsura în care mai este nevoie, obligaţia de a prezenta înscrisuri revine şi
altor persoane. De asemenea, pentru a se evita distrugerea sau înstrăinarea înscrisurilor doveditoare, organul
fiscal le poate reţine pe o perioadă de maximum 30 de zile, iar în situaţii excepţionale, pe o perioadă de 90
de zile.
Soţul (soţia) sau rudele contribuabilului până la gradul al III-lea inclusiv pot refuza furnizarea de
informaţii, efectuarea de expertize şi prezentarea unor înscrisuri.
D. Cercetarea la faţa locului se constituie într-un mijloc de probă menit să ajute la stabilirea stării
reale fiscale a contribuabilului.
În acest sens, contribuabilii sunt obligaţi să permită funcţionarilor şi experţilor să pătrundă în
încăperi, pe terenuri şi în alte incinte. Persoanele fizice pot refuza intrarea acestora în domiciliu sau
reşedinţă. În acest caz, autorităţile pot intra doar cu autorizarea instanţei judecătoreşti competente.
În aceste acţiuni, organele fiscale pot fi ajutate, la cererea acestora, de poliţie, jandarmerie sau alţi
agenţi ai forţei publice.
Acţiunea de cercetare la faţa locului se încheie cu întocmirea unui proces-verbal.
În dovedirea situaţiei de fapt fiscale, sarcina probei revine atât organului fiscal cât şi
contribuabilului:
- organul fiscal trebuie să motiveze decizia de impunere pe baza de probe sau constatări proprii;
- contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale.
În concluzie, precizăm că toate aceste mijloace de probă reglementate acum de Codul de procedură
fiscală, erau înainte administrate după regulile Codului de procedură civilă. Astfel, legiuitorul a reglementat
într-un mod derogatoriu de la dreptul comun unele aspecte, specifice dreptului financiar-fiscal.
1.6. Termenele
Termenele privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale se calculează potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, dacă legea fiscală nu dispune altfel. Aceste termene nu încep să
curgă sau se suspendă când se ivesc cazuri de forţă majoră sau caz fortuit.
În Codul de procedură fiscală este reglementat un termen de 45 zile, acordat organelor fiscale pentru
soluţionarea unor cereri ale contribuabililor. În cazuri temeinic justificate, acest termen poate fi prelungit.

Acte şi operaţiuni de stabilire a creanţelor fiscale

Din această categorie de acte şi operaţiuni fac parte:

- înregistrarea fiscală;
 - obligaţia de a conduce evidenţa contabilă şi fiscală;
- obligaţia contribuabililor de a depune declaraţii fiscale;
- obligaţia organelor fiscale de a emite decizii de impunere.

2.1. Înregistrarea fiscală

Procedura fiscală cuprinde şi acte prealabile de înregistrare şi atribuire a codului fiscal pentru
fiecare plătitor de impozite şi taxe.
Astfel, orice persoană sau entitate, subiect al raportului juridic fiscal, are obligaţia de a se înregistra
fiscal, primind un cod de identificare fiscală, după cum urmează:
- codul numeric personal atribuit conform legii, pentru persoane fizice. Pentru cele care nu au cod
numeric personal, sunt înregistrate cu număr de identificare fiscală atribuit de organul competent din
subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
- codul unic de înregistrare, pentru comercianţi, inclusiv sucursalele cu sediul principal în afara
ţării;
- codul de înregistrare fiscală, atribuit de organele competente din subordinea Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală, pentru persoanele juridice, asociere şi entităţilor fără personalitate juridică (cu
excepţia comercianţilor), persoanele fizice plătitoare de TVA.
Persoanele juridice (cu excepţia comercianţilor) persoanele fizice plătitoare de TVA, asocierile şi
entităţile fără personalitate juridică, precum şi persoanele fizice fără cod numeric personal au obligaţia de
a depune o declaraţie de înregistrare fiscală în termen de 30 de zile de la data înfiinţării sau de la data
eliberării actului legal de funcţionare, data începerii activităţii, data obţinerii primului venit, data dobândirii
calităţii de angajator.
Pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, organul fiscal competent eliberează un certificat de
înregistrare fiscală, în care se consemnează obligatoriu codul de identificare fiscală.
În cazul pierderii, furtului sau distrugerii certificatului de înregistrare fiscală, organul fiscal
competent va elibera un duplicat al acestuia, la cererea contribuabilului şi cu dovada de publicare a pierderii,
furtului sau distrugerii în Monitorul Oficial al României.
Modificările ulterioare ale datelor din declaraţia de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoştinţă
organului fiscal competent, în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea şi
depunerea unei declaraţii de menţiuni.
Certificatul de înregistrare fiscală se anulează, prin predare organelor fiscale, în cazul încetării
condiţiilor care au generat înregistrarea fiscală.
Organele fiscale competente din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală au
obligaţia ţinerii evidenţei plătitorilor de impozite, taxe şi alte contribuţii într-un registru al contribuabililor.
Într-o evidenţă specială sunt trecuţi contribuabili persoane juridice care timp de 12 luni consecutive
nu au depus situaţii financiare, declaraţii fiscale şi nu au făcut plăţi către bugetul statului.
2.2. Obligaţia de a conduce evidenţa fiscală
Contribuabilii sunt obligaţi să conducă evidenţe fiscale, în vederea stabilirii datoriilor către bugetul
statului.
Evidenţele fiscale şi contabile sunt ţinute cu respectarea următoarelor reguli stabilite de art. 78 al
Codului de procedură fiscală:
- evidenţele contabile şi fiscale se păstrează, după caz, la domiciliul fiscal al contribuabilului, la
sediile secundare ale acestuia, inclusiv pe suport electronic, sau pot fi încredinţate spre păstrare unei
societăţi autorizate să presteze servicii de arhivare;
- contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze veniturile realizate şi cheltuielile efectuate din
activităţile desfăşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror documente prevăzute de lege;
- contribuabilii sunt obligaţi să utilizeze pentru activitatea desfăşurată documente primare şi de
evidenţă contabilă stabilite prin lege şi să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător
operaţiunilor înregistrate.
2.3. Obligaţia de a depune declaraţii fiscale
 Declaraţia fiscală este formularul pus la dispoziţia contribuabilului de către organul fiscal, în care
se recunosc obligaţiile fiscale dar se menţionează şi bunurile şi veniturile din a căror deţinere rezultă creanţe
fiscale către buget.
În declaraţie, contribuabilul are obligaţia să consemneaze informaţii corecte cerute de formular,
să calculeze cuantumul obligaţiilor fiscale (dacă este prevăzut de lege).
În încheiere, declaraţia trebuie să fie semnată de contribuabil sau de împuternicitul acestuia.
Condiţiile existenţei semnăturii se consideră îndeplinite şi în cazul transmiterii declaraţiilor fiscale prin
sistemul electronic de plăţi şi de transmitere la distanţă.
Declaraţiile fiscale sunt însoţite de documentaţiile cerute de lege. Acestea se depun la registratură
sau la poştă prin scrisoare recomandată ori pot fi transmise prin mijloace electronice sau prin sisteme de
transmitere la distanţă. Dacă un contribuabil se află în imposibilitate de a scrie, declaraţiile fiscale se
redactează de organul fiscal sub forma unui proces-verbal.
În situaţia în care contribuabilul nu depune declaraţie fiscală, organul fiscal competent poate stabili
din oficiu obligaţiile fiscale, prin estimarea bazei de impunere, dar nu înainte de trecerea unui termen de 15
zile de la înştiinţarea contribuabilui că a depăşit termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale.
2.4. Decizia de impunere
Alături de declaraţia fiscală, decizia de impunere emisă de organul fiscal reprezintă actul prin care
se stabilesc impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Astfel decizia
de impunere reprezintă actul administrativ fiscal emis de organul fiscal competent, prin care se stabilesc
obligaţii de plată faţă de un contribuabil. Întruneşte condiţiile de formă menţionate pentru actele
administrative fiscale, la care se adaugă unele specifice, legate de individualizarea şi cuantumul impozitului
sau a taxei, baza de impunere a acestora etc.
Astfel , decizii de impunere se emit:
- ori de cate ori se modifică baza de impunere;
- ca urmare a unei inspecţii fiscale;
- dacă nu s-a emis un document referitor la baza de impunere.
Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrativ fiscale:
- deciziile privind rambursarile de T.V.A;
- deciziile privind restituirea de sume de bani de la bugetul general consolidat;
- deciziile referitoare la baza de impunere;
- deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii;
- declaraţiile fiscale sub rezerva unei verificări ulterioare.
Aşa cum am menţionat mai sus organul fiscal competent emite o decizie în care se regăsesc şi
aspecte referitoare la baza de impunere. Există însă şi situaţii când baza de impunere se stabileşte separat,
prin decizii referitoare la aceasta şi anume:
- venitul este realizat de mai multe persoane. În această situaţie, persoanele pot să-şi numească un
împuternicit comun în relaţia cu organul fiscal;
- sursa venitului se află pe raza altui organ fiscal decât cel competent teritorial. În această situaţie,
decizia de impunere se emite de organul fiscal pe raza căruia se află sursa venitului.
2.5. Prescripţia dreptului de a stabili obligaţii fiscale
În materia stabilirii creanţelor fiscale, această problematică are importanţă deosebită. Astfel, în
Codul de procedură fiscală este reglementat un termen general de prescripţie (de 5 ani) al dreptului
organelor fiscale de a stabili obligaţii de plată în sarcina contribuabilului. Acest termen începe să curgă de
la data de 1 iulie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, dacă legea nu dispune altfel. Acest
termen, mai mare decât în dreptul civil, a fost stabilit în interesul banului public şi pentru a da răgaz necesar
şi suficient organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale.
Dar tot în Codul de procedură fiscală este reglementată excepţia de la regula mai sus menţionată,
referitoare la termenul de prescripţie de 10 ani pentru stabilirea obligaţiilor fiscale ce rezultă din săvârşirea
unor fapte prevăzute de legea penală.
Acest termen începe să curgă de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca
atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
 Termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă
între momentul efectuării inspecţiei fiscale şi până la emiterea deciziei de impunere. În rest, termenele mai
sus menţionate se întrerup şi se suspendă potrivit regulilor de drept comun.
2.6 Titlul de creanţă şi particularităţile acestuia
Din cele analizate până acum, titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal prin care se
stabilesc de organele fiscale competente obligaţii de plată în sarcina contribuabilului.
Sunt considerate titluri de creanţă următoarele acte administrativ-fiscale :
- decizia de impunere emisă de organele fiscale competente;
- declaraţiile fiscale, angajamentele de plată sau documentele întocmite de plătitor prin care acesta
declară obligaţiile fiscale;
- declaraţiile vamale pentru obligaţiile de plată în vamă;
- procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul competent, pentru
obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale;
- ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti în cazul
amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor acte fiscale stabilite de procurori sau de instanţa
judecătorească;
- decizia prin care se stabilesc obligaţiile de plată pentru creanţele fiscale accesorii.
Titlul de creanţă fiscală este un act financiar-fiscal cu anumite trăsături specifice, cum ar fi:
- titlul de creanţă fiscală are un caracter legal, izvorât din reglementările juridice referitoare la
acesta;
- titlul de creanţă fiscală are un caracter declarativ, în sensul că prin consimţământul său se constată
anumite sume de bani datorate statului de către contribuabili;
- se întocmeşte în formă scrisă, ca o condiţie impusă de normele dreptului public;
- are un caracter executoriu. Titlul de creanţă fiscală este executoriu de drept, putând fi adus la
îndeplinire fără nici o investire specială (ca în dreptul civil).

Modificarea obligaţiilor fiscale

În perioada scursă între momentul stabilirii creanţelor fiscale şi cel al ajungerii la scadenţă pot să
intervină situaţii care determină modificarea obligaţiei fiscale iniţiale cum ar fi:
- modificarea elementelor care au stat la baza individualizării obligaţiilor fiscale cuprinse în
declaraţia fiscală sau constatate direct de organele fiscale. Această situaţie poate fi adusă la cunoştinţa
organelor fiscale de contribuabil sau poate fi constatată de organele fiscale în urma unor acţiuni de control.
- modificarea actelor normative prin care se instituie venituri bugetare. Adoptarea unor noi
reglenentări juridice financiar-fiscal referitoare la aceleaşi relaţii sociale determină, implicit, modificarea
obligaţiilor fiscale.
- acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor fiscale.
Înlesnirile la plată se acordă de organele fiscale competente, la cererea temeinic justificată a
contribuabililor, atât înaintea începerii executării silite cât şi în timpul efectuării acesteia.
Procedural, condiţiile în care se acordă aceste înlesniri se stabilesc printr-o convenţie încheiată între
creditorul bugetar şi debitor. După comunicarea aprobării înlesnirilor la plată, executarea silită nu se
porneşte sau nu se continuă, după caz.
 Stingerea creanţelor fiscale
Creanţele fiscale se nasc pentru a se stinge după o anumită perioadă de timp. Scopul pentru care
au fost instituite îl reprezintă colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului, în vederea
îndeplinirii numeroaselor nevoi sociale, de care am mai amintit până acum.
Aşadar, colectarea presupune utilizarea acţiunilor şi mijloacelor legale prin care este alimentat cu
fonduri băneşti bugetul statului. Colectarea este urmată firesc de stingerea creanţelor fiscale, prin realizarea
lor totală sau parţială (de bună - voie sau de nevoie, după cum vom vedea mai jos).
În reglementările actuale ale Codului de procedură fiscală regăsim şi modalităţi de stingere a
creanţelor fiscale, urmate de nerealizarea lor (şi pe care le vom analiza în acest capitol).
În concluzie, în Codul de procedură fiscală, sunt reglementate mai multe situaţii de stingere a
creanţelor fiscale:
a) stingerea voluntară a creanţelor fiscale;
b) stingerea silită a creanţelor fiscale.
Ambele modalităţi sunt urmate de realizarea totală sau parţială a creanţelor fiscale.
c) alte modalităţi prevăzute de lege.
4.1. Stingerea voluntară a creanţelor fiscale
4.1.1. Stingerea prin plată a creanţelor fiscale
Plata este cel mai important şi cel mai uzitat mijloc de stingere a obligaţiilor fiscale. La rândul ei,
plata se poate efectua fie voluntar prin încasarea sumei datorate, fie prin executare silită (ne vom ocupa şi
de acest aspect în secţiunea următoare).
În limbajul obişnuit, plata se referă la remiterea unei sume de bani, iar în limbajul juridic înseamnă
executarea unei obligaţii.
Plăţile datorate către bugetul statului se efectuează prin intermediul băncilor, Trezoreriei statului
(inclusiv, unităţile acesteia din teritoriu) şi altor instituţii autorizate să efectueze operaţiuni de plată .
Plata se poate efectua în numerar, prin mandat poştal, prin virament, prin Internet,prin card bancar,
prin aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale sau orice alt mijloc de plată permis de lege.
Data efectuării plăţii este stabilită diferit, în funcţie de mijlocul de plată utilizat:
- data înscrisă în documentul de plată eliberat de organele fiscale competente, în cazul plăţilor în
numerar;
- data poştei însrisă pe mandatul poştal, în cazul plăţilor prin mandat poştal ;
- data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice.
Acestă dată poate fi dovedită prin extrasul de cont al contribuabilului.
- data înregistrării la organul competent a documentului pentru care s-au depus şi anulat timbre
datorate potrivit legii, în cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin aplicarea şi anularea de timbre mobile.
În situaţia în care apar neconcordanţe referitoare la data plăţii, din vina organului fiscal, debitorul
poate depune o cerere (în termen de l an), pentru îndreptarea erorii materiale, iar plata se consideră valabilă
din momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrisă în documentul de plată. Precizăm
că procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică numai creanţelor fiscale administrate de Agenţia
Naţională de Administrare Ficală, unităţile subordonate acesteia şi altor autorităţi publice.
Plata creanţelor fiscale se efectuează de către debitori distinct pe fiecare impozit, taxă, contribuţie
şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv majorări de întîrziere. Dacă un debitor datorează
mai multe tipuri de impozite, taxe şi contribuţii reprezentând creanţe fiscale şi nu are o sumă suficientă
pentru a le stinge pe toate, se achită datoria pe care o indică debitorul. În cadrul aceluiaşi tip de impozit,
taxă, contribuţie sau altă sumă reprezentând creanţă fiscală stabilită de contribuabil, ordinea stingerii lor
este, de drept , următoarea:
- sume datorate în contul ratei din luna curentă din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care
s-a aprobat eşalonarea la plată, precum şi dobânda sau majorarea de întârziere datorate în luna curentă,
împreună dobânda sau majorarea de întârziere datorate pe perioada amânării (dacă termenul se împlineşte
în luna curentă);
 - sume datorate cu titlu de obligaţii fiscale, principale şi accesorii aferente acestora, în ordinea
vechimii, cu excepţia celor pentru care s-a început executarea silită.
După stingerea integrală a obligaţiei fiscale principale celei mai vechi se vor stinge obligaţiile
fiscale accesorii aferente acesteia (respectiv, majorările de întârziere).
- sumele datorate în contul următoarelor rate din graficul de plată a obligaţiei fiscale pentru care s-
a aprobat eşalonarea pănă la concurenţa cu suma eşalonată la plată sau până la concurenţa cu sumă achitată,
după caz, precum şi suma amânată la plată împreună cu dobânda sau majorarea de întârziere datorată pe
perioada amânârii;
- obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la cererea contribuabilului.
Neplata la termen a creanţelor fiscale atrage, potrivit legii, obligaţii accesorii de plată a unor sume
cu titlu de dobânzi sau majorări de întârziere,cu anumite excepții prevăzute de lege(amenzile de orice
fel,cheltuieli judiciare,cheltuieli de executare silită etc.). Dobânda se calculează pentru fiecare zi de
întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei
datorate, inclusiv.
În situaţii temeinic justificate de contribuabili, organele fiscale competente pot acorda înlesniri la
plată a obligaţiilor fiscale restante, atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării
acesteia.
La nivel local, creditorii bugetari pot acorda la cererea temeinic justificată a debitorilor (persoane
fizice sau juridice), următoarele înlesniri la plată:
- eşalonări şi amânări la plata impozitelor, taxelor, chiriilor, contribuţiilor şi a altor obligaţii la
bugetul local;
- eşalonări, amânări şi/sau scutiri, amânări şi/sau reduceri la plata majorărilor de întârziere, cu
excepţia celor datorate pe perioada de eşalonare sau amânare.Pe perioada acordării de înlesniri la plată se
percep dobânzi pentru obligaţiile fiscale supuse unui asemenea regim fiscal.
4.1.2 Stingerea creanţelor fiscale prin compensare
Compensarea reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale pe cale amiabilă, urmată de
realizarea acestora.Această modalitate presupune existenţa unor creanţe reciproce între autorităţile statului
care administrează impozite, taxe, contribuţii şi debitorii fiscali. Aceste creanţe se compensează până la
valoarea cea mai mică.
În principiu, se compensează creanţe care vizează separat bugetul de stat şi bugetul local. Adică,
nu se pot compensa datorii ale debitorului faţă de bugetul de stat cu creanţe ale autorităţilor locale faţă de
acesta; şi nici invers. Aşadar, se compensează datorii ale debitorului faţă de bugetul central cu creanţele
autoritătilor publice faţă de acesta şi creanţe ale debitorului faţă de bugetul local cu datorii ale autorităţilor
publice locale faţă de acelaşi debitor.
În situaţia bugetelor centrale, compensarea poate duce la stingerea obligaţiilor fiscale datorate şi
altor bugete, în următoarea ordine:
- bugetul de stat;
- fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
- bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Compensarea se face de organul fiscal competent, din oficiu sau la cererea debitorului, înainte de
restituirea sau rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz, în aceeaşi ordine ca şi la plată.
Măsura compensării se comunică contribuabilului de către organul fiscal, în termen de 7 zile.
Dobânzi şi penalităţi de întârziere se datorează şi în cazul compensării, până la data stingerii
obligaţiilor fiscale.
4.1.3. Restituiri de sume
Uneori, e posibil efectuarea de contribuabil către bugetul statului a unor plăţi nedatorate. În aceasta
situaţie, există posibilitatea restituirii, la cerere, a următoarelor sume:
- cele achitate fără existenţa unui titlu de creanţă;
- cele plătite în plus, faţă de creanţele fiscale;
 - cele achitate în plus din eroare de calcul sau din aplicarea eronată a prevederilor legii;
- cele de rambursat de la bugetul de stat;
- sumele de restituit stabilite prin hotărâre judecătorească sau de alt organ competent;
- sumele rămase din distribuire în urma executării silite a bunurilor;
- sumele rezultate în urma valorificării bunurilor sechestrate, în baza unei hotărârii judecătoreşti
prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
Pe cale de exceptie, se restituie din oficiu sumele rezultate din regularizarea anuală a impozitului
pe venit datorat de persoanele fizice.
În situaţia în care debitorul datorează obligaţii fiscale restante, restituirea operează numai după
operaţiunea de compensare, până la concurenţa sumei de rambursat sau de restituit.
Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă, la
cerera acestora.
 PROCEDURA FISCALĂ II

CONF. UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Stingerea silită a creanţelor fiscale

A. Condiţii generale privind executarea silită

În materia executării creanţelor bugetare, regula o constituie stingerea voluntară, prin efectuarea
plăţii de către debitor. Atunci când debitorul omite să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege, în
totalitate sau în parte, după ce acestea au ajuns la scadenţă , creditorul poate apela la mijloace de executare
silită. Aşadar, executarea silită nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, o sancţiune, ci o modalitate de
executare a obligaţiilor bugetare. De obicei, la această modalitate se recurge atunci când au fost epuizate
toate celelalte mijloace legale de colectare a veniturilor la bugetul satului.
Într-un stat de drept democratic, care nu se doreşte a fi represiv, a fost reglementată o procedură
riguroasă de executare silită, pe care o regăsim în conţinutul Codului de procedură fiscală.
După cum am mai arătat, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă se nasc atunci când se
constituie baza de impunere care le generează. Executarea silită reprezintă una dintre multe alte modalităţi
de stingere a creanţelor fiscale, atunci când acestea au ajuns la scadenţă.
Procedura de executare silită se declanşează dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de
lege:
- să existe un titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi
are debitorul domiciliul fiscal;
- creanţa să fie certă şi să fii ajuns la scadenţă. Creanţa este certă atunci când nu există nici o
îndoială asupra existenţei ei şi nu este grevată de nici un litigiu. De asemenea, creanţa devine scadentă la
data expirării termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent.
- să nu se fi împlinit termenul de prescripţie prevăzut de lege (împlinirea acestuia anulează dreptul
organului fiscal de a mai cere executarea silită).
Din analiza condiţiilor prezentate mai sus, rezultă că procedura executării silite se poate folosi
numai dacă titlul de creanţă fiscală devine titlu executoriu, prin ajungerea la scadenţă a creanţei fiscale, ca
urmare a expirării tremenului de plată stabilit de lege sau de organul competent.
Potrivit Codului de procedură fiscală, titlu executoriu este considerat un act administrativ fiscal,
care va cuprinde pe lângă elementele obisnuite şi unele specifice, referitoare la:
- codul de identificare fiscală;
- domiciliul fiscal al debitorului şi orice alte date de identificare;
- dimensiunea şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- cadrul legal al puterii executorii a titlului.
În continuare, precizăm că sumele realizate din titlurile executorii transmise de autorizăţile
administraţiilor publice locale, pentru veniturile proprii, către autorităţile competente de executare silită, se
fac venit la bugetul de stat. La fel se întâmplă şi în situaţia titlurilor executorii transmise de instituţiile
publice, când veniturile realizate în astfel de condiţii ajung la bugetul de stat sau bugetul local, după caz.

B. Subiecţii raportului de executare silită

În cadrul procedurii de executare silită sunt implicaţi următorii subiecţi:
a) statul, reprezentat de organele competente de executare silită în calitate de creditor, titular al
unor drepturi de creanţă, stabilite potrivit legii;
 b) debitorii fiscali reprezentati de o persoană fizică sau juridică, în calitate de contribuabili.
c) acestora li se poate adăuga şi plătitorul obligaţiei fiscale. Acesta este o persoană care în numele
debitorului are obligaţia prevăzută de lege de a reţine şi de a plăti impozite, taxe şi contribuţii, amenzi şi
alte sume datorate bugetului general consolidat.
Organele de executare silită sunt organe fiscale specializate ale statului, cu atribuţii în colectarea
creanţelor fiscale. Prin lege, le-au fost atribuite anumite competenţe, atât teritorial cât şi material.
Legat de competenţa materială, precizăm că organele specializate ale statului în executarea silită
sunt Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru veniturile datorate bugetelor centrale şi structurile
abilitate din cadrul primăriilor pentru veniturile datorate bugetelor locale .
De asemenea, la nivelul instituţiilor publice care încasează, administrează şi utilizează creanţe
bugetare, există organe proprii cu atribuţii în urmărirea silită a acestora.
Reamintim că transmiterea titlurilor executorii referitoare la venituri proprii de instituţiile publice
către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală determină ca sumele astfel realizate să se facă venit la
bugetul de stat.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală funcţionează, la nivel central, în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice şi are structuri în teritoriu aflate în subordinea sa.
Referitor la competenţa teritorială precizăm că în cazul declanşării procedurii de executare silită
competent este organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului.
Este vorba, în acest caz, de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general al statului.
În cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, competenţa revine organelor de
executare silită stabilite prin ordin al Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui rază teritorială se află
domiciliul fiscal al plătitorului.
Pentru contribuabilii cu obligaţii de plată la sedii secundare, competenţa executării creanţelor
fiscale neachitate revine organelor fiscale în căror rază teritorială se află aceste sedii secundare.
În Codul de procedură fiscală este reglementat un caz de competenţă specială atunci când
contribuabilul nu are domiciliu fiscal. În această situaţie, competenţa teritorială revine organului fiscal în
raza căruia se face constatarea actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
Persoanele împuternicite de lege să declanşeze şi să efectueze executări silite sunt denumite
executori fiscali. Au calitatea de funcţionari publici şi multe atribuţii prevăzute de lege:
- să identifice bunurile sau valorile care pot fi executate silit;
- să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în vederea descoperirii persoanelor care datorează
sau deţin bunurile ori veniturile debitorului;
- să intre în orice incintă de afaceri a debitorului ;
- să cerceteze orice încăpere în care se găsesc bunuri sau valori aparţinând debitorului persoană
fizică;
- să solicite şi să verifice orice document care poate să-i ajute în determinarea bunurilor sau
valorilor debitorilor.
În execitarea acestor atribuţii, executorii fiscali au şi obligaţii prevăzută de lege, pentru a se evita
abuzurile care pot să apară pe parcursul derulării procedurii de executare silită. Aceste obligaţii se referă la
:
- accesul executorilor fiscali în incintele de afaceri, domiciliu sau în orice încăpere aparţinând
debitorilor este posibil doar între orele 6,00 - 20,00 şi numai în zilele lucrătoare.
În cazul existenţei pericolului înstrăinării bunurilor sau valorilor, executorii fiscali pot pătrunde în
incintele de afaceri şi în zilele nelucrătoare şi la alte ore decât cele menţionate mai sus, dar numai în baza
autorizaţiei instanţei judecătoreşti competente.
- în domiciliul sau în reşedinţa debitorilor, executorii fiscali pot pătrunde numai cu consimţământul
acestora, iar în caz de refuz, cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
Debitorii fiscali sunt persoanele fizice, persoanele juridice şi asocierile de persoane fără
personalitate juridică care datorează statului sume de bani, stabilite prin creanţe fiscale şi neachitate în
termenul prevăzut de lege .
 Pentru îndestularea creanţelor statului, debitorii fiscali răspund cu bunurile sau valorile din
proprietatea lor atât pentru debitele personale cât şi cele pentru care sunt răspunzători în mod solidar alături
de alţi debitori fiscali.
În cazul asocierilor fără personalitate juridică debitorii răspund cu prioritate cu bunurile sau
valorile urmăribile ce aparţin asocierii, fără să fie excluse şi bunurile personale ale membrilor acestora.
În timpul executării silite, debitorii fiscali pot să aibă atitudini diferite faţă de organele de executate
silită :
- să coopereze cu acestea, prin consimţământul dat executorilor fiscali de a pătrunde în locuinţa
lor sau de a îngădui verificări în zile nelucrătoare sau în alte ore prevăzute de lege;
- să se sustragă cu rea-credinţă de la executarea silită, iar organele fiscale competente pot să
pătrundă în domiciliul sau incintele de afaceri ale debitorului numai cu ajutorul unui reprezentant al poliţiei,
jandarmeriei sau alt agent al forţei publice şi a doi martori majori, în condiţiile existenţei unei autorizaţii
emisă de o instanţă de judecată competentă.
Obiectul executării silite îl reprezintă toate bunurile şi veniturile urmăribile ale debitorului, cu
excepţiile prevăzute de lege.

C. Reguli de desfăşurare a procedurii de executare silită

C.1. Măsurile asigurătorii şi constituirea de garanţii
Măsurile asigurătorii sunt acte premergătoare executării silite şi se instituie asupra bunurilor
mobile şi imobile din proprietatea debitorului, precum şi veniturile acestuia, când se află în pericol de a fi
sustrase, ascunse sau distruse cu consecinţa îngreunării colectării.
Măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la îndeplinire de organele fiscale competente prin
procedură administrativă şi îmbracă forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurătoriu asupra
bunurilor mobile şi imobile, proprietate a debitorului.
Aceste măsuri mai pot fi dispuse şi de organele judecătoreşti sau alte organe competente.
Măsurile asigurătorii se dispun printr-o decizie motivată şi semnată a organului fiscal competent,
în care se precizează că o constituire de garanţii poate duce la ridicarea acestora.
Bunurile perisabile sau degradabile sechestrate asigurătoriu pot fi vândute în regim de urgenţă
potrivit legii sau de debitori, cu acordul organului fiscal, sumele urmând să fie folosite pentru stingerea
creanţei.
În cazul înfiinţării sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile se comunică, pentru înscriere
şi opozabilitate faţă de terţi, şi biroului de carte funciară.
Dacă valoarea bunurilor proprii sechestrate asigurătoriu nu pot acoperi valoarea creanţelor, măsura
asiguratorie se poate extinde şi asupra bunurilor deţinute în proprietate comună cu terţe persoane (pentru
cota-parte deţinută).
După ce creanţa a fost individualizată şi a ajuns la scadenţă, măsurile asigurătorii se transformă în
măsuri executorii
Contribuabili pot formula contestaţii împotriva actelor prin care se dispun şi se aduc la îndeplinire
măsurile asigurătorii. Se aplică regimul juridic al contestaţiilor la executare silită.
De asemenea, măsurile asigurătorii pot fi ridicate, prin decizie motivată, de organele fiscale
competente, dacă au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea de garanţii.
În consecinţă, organul fiscal poate solicita constituirea de garanţii pentru :
- suspendarea executării silite, în condiţiile prevăzute de leg;
- ridicarea măsurilor asigurătorii;
- asumarea obligaţiei de plată de către altă persoană prin angajament de plată;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
Pentru a fi luate măsurile mai sus menţionate, garanţiile se constituie prin:
- consemnarea de mijloace băneşti la o unitate a Trezoreriei statului;
- scrisoarea de garanţie bancară;
- ipotecă asupra unor bunuri imobile de pe teritoriul României;
- gaj asupra unor bunuri mobile;
 - fidejusiune.

C.2. Începerea executării silite

În cazul neachitării creanţelor fiscale de către debitor, organele competente transmit acestuia, după
expirarea termenului de plată, o înştiinţare prin care i se notifică suma de bani datorată bugetului.
Înştiinţarea de plată ajunge la debitor cu ajutorul poştei prin scrisoare recomandată, prin agenţii
fiscali sau prin afişare.
Neachitarea creanţelor fiscale în termen de 15 zile de la înştiinţare poate declanşa procedura de
executare silită.
Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei. În consecinţă, somaţia este primul act de
executare silită şi se comunică debitorului, indiferent de modalitatea de executare silită aplicată. Aceasta
va fi însoţită întotdeauna de un exemplar al titlului executoriu.
Somaţia face parte din categoria actelor administrativ-fiscale, care cuprind pe lîngă elementele
obişnuite şi unele cu caracter specific, referitoare la:
- numărul dosarului de executare;
- sumele băneşti supuse executării silite;
- încă un termen până la care mai poate achita suma datorată;
- precizarea consecinţelor nerespectării conţinutului somaţiei.
Somaţia, aproape la fel ca şi înştiinţarea de plată, se comunică debitorului după cum urmează:
- prin poştă, printr-o scrisoare recomandată la domiciliu sau sediul debitorului persoană fizică sau
juridică, după caz;
- primirea personală a somaţiei sub semnătură, prin prezentarea celui somat la sediul organului
de executare silită;
- transmiterea prin fax, telefon, e-mail cu obligaţia confirmării primirii acesteia de către debitor;
- prin executorii fiscali, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă referitore la comunicarea
citaţiilor şi a altor acte de procedură, aplicate în mod corespunzător.
În cazul în care debitorul refuză somaţia sau nu este prezent la domiciliu sau sediul său, aceasta
se publică în ziare locale sau centrale sau în Monitorul Oficial al României. După publicarea ei, toate actele
de executare silită devin opozabile debitorului.
Dovada comunicării somaţiei se păstrează în dosarul de executare şi se menţionează în evidenţa
organului de executare silită.
Debitorului, prin somaţie, i se îngăduie încă 15 zile pentru achitarea obligaţiei bugetare. După
expirarea acestui termen şi continuarea neachitării sumei datorate, se continuă modalităţile de executare
silită prevăzută de lege.
Desfăşurarea procedurii de executare silită are la bază reguli generale stabilite prin Codul de
procedură fiscală.
- în principiu, sunt supuse executării silite toate veniturile şi bunurile aflate în proprietatea
debitorului, urmăribile potrivit legii, dar valorificarea acestora se întinde numai pentru realizarea
creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare;
- în vederea determinării averii debitorului, organele de executare silită pot folosi toate mijloacele
de probă admise de Codul de procedură fiscală (expertize, înscrisuri, cercetări la faţa locului , solicitare de
informaţii de la contribuabil sau alte persoane);
- pe parcursul executării silite se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare
silită prevăzute de Codul de procedură fiscală;
- executarea silită se desfăşoară până la colectarea integrală a sumelor înscrise în titlul executoriu,
la care se adaugă dobânda,penalităţile şi majorările de întârziere şi cheltuielile de executare. Dacă nu este
stabilit cuantumul acestora, organele de executare silită le pot calcula şi consemna într-un proces-verbal,
care capătă valoare de titlu executoriu.
- terţii nu se pot opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, ipotecă sau
privilegiu, dar pot participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului în condiţiile stabilite
de lege;
 - executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimează.

C.3. Întreruperea, suspendarea sau încetarea executării silite

Pe parcursul desfăşurării procedurii de executare silită, pot să apară situaţii care duc la întreruperea,
suspendarea sau încetarea acesteia, reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, executarea silită se suspendă în următoarele cazuri:
- când debitorului i-a fost aprobată înlesnirea la plată, iar ulterior i-a fost comunicată acestuia;
- instanţa judecătorească sau creditorul fiscal au dispus suspendarea exercitării silite;
- în alte cazuri prevăzute de lege.
În situaţia în care măsurile de executare silită prin poprire duc la imposibilitatea debitorului de a-
şi continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal, la cererea debitorului,
poate dispune suspendarea temporară fie totală, fie parţială a popririi .
Termenul de suspendare este de cel mult 6 luni de la data comunicării de organul fiscal către bancă
sau alt terţ poprit a suspendării popririi.
În reglementările iniţiale ale Codului de procedură fiscală, executarea silită se întrerupea în cazul
declarării stării de insolvabilitate a debitorului şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin modificările aduse
acestuia,executarea silită nu se mai întrerupe pe perioada în care contribuabilul este declarat insolvabil.
Executarea silită încetează în următoarele cazuri:
- titlul executoriu a fost desfiinţat;
- s-au achitat toate sumele restante cuprinse în titlul executoriu, inclusiv majorările de întârziere şi
cheltuielile de executare;
- alte cazuri prevăzute de lege.

C.4. Modalităţi de realizare a executării silite

În Codul de procedură fiscală sunt reglementate următoarele modalităţi de realizare a executării
silite:
- executarea silită prin poprire;
- executarea silită a bunurilor mobile;
- executarea silită a bunurilor imobile;
- executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini;
- executarea silită a unui ansamblu de bunuri.
Organele de executare silită pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare din modalităţile de
executare enumerate mai sus în vederea colectării de resurse băneşti legale la bugetul statului. După cum
vom vedea în continuare, fiecare modalitate are reglementată o procedură proprie, care se desfăşoară după
reguli specifice, la care se adaugă cele generale, pe care le-am analizat deja.

Executarea silită prin poprire

Poprirea este o modalitate de executare silită care constă în îndestularea creanţei unui creditor (stat,
colectivitate locale) prin urmărirea veniturilor debitorului pe care i le datorează o terţă persoană.
Astfel, prin înfiinţarea popririi se nasc următoarele categorii de raporturi juridice:
- între creditor (stat, colectivităţi locale) şi debitorul obligaţiei bugetare;
- între debitor, în calitate de creditor, şi terţul poprit ;
- între creditor şi terţul poprit.
Executării silite prin poprire sunt supuse toate sumele urmăribile ale debitorului reprezentând
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, deţinute sau datorate cu orice titlu de terţe persoane sau
pe care aceştia le vor datora sau deţine în viitor în termenul unor raporturi juridice deja existente .
 Pentru sumele urmăribile reprezetând venituri şi disponibilităţi în valută, banca poate să le
convertească în lei, fără consimţământul titularului de cont la cursul de schimb afişat de aceasta pentru ziua
respectivă.
Salariile, pensiile de orice fel, ajutoarele şi indemnizaţiile realizate de debitorul persoană fizică sunt
supuse urmăririi numai în condiţile prevăzute de Codul de procedură civilă .
În schimb, nu sunt supuse executării silite prin poprire creditele nerambursabile sau finanţările
primite de la o instituţie sau organizaţie internaţională pentru derularea unor proiecte sau programe.
În concluzie, procedura executării silite prin poprire vizează veniturile realizate atât de persoanele
fizice, cât şi cele juridice.
Această procedură, ca de altfel toate celelalte, începe prin comunicarea către debitor a somaţiei,
însoţită de o copie de pe titlu executoriu. În conţinutul acesteia, se face precizarea pentru debitor că mai are
încă 15 zile la dispoziţie pentru a stinge datoria sau a face dovada acestui fapt.
Neachitarea creanţei fiscale în termenul prevăzut în somaţie, determină continuarea executării silite
prin poprire de către organele competente ale statului.
Astfel, poprirea se înfiinţează de organul de executare printr-o adresă care se transmite terţului
poprit, printr-o scrisoare de recomandare cu dovadă de primire însoţită de o copie certificată de pe titlu
executoriu. Debitorul va fi înştiinţat şi el despre înfiinţarea popririi.
Poprirea nu este supusă validării.
Adresa de înfiinţare a popririi cuprinde;
- numărul şi data emiterii;
- denumirea şi sediul organului de executare silită;
- numele , prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică;
- date de identificare a debitorului;
- baza legală a executării silite prin poprire;
- numărul şi data titlului executoriu, precum şi organul fiscal care l-a emis;
- natura şi cuatumul creanţei fiscale când acesta din urmă este mai mic decât cel trecut în titlul
executoriu;
- contul în care urmează a se vira suma datorată;
- semnătura şi ştampila organului de executare.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat să reţină de îndată sumele de bani datorate de
debitor şi să le vireze în contul indicat de organele de executare. De asemenea, terţul poprit este obligat să
indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând totodată şi organul de executare.
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de către terţul poprit. Astfel, terţul
poprit este obligat să înregistreze ziua şi ora primirii adresei de înfinţare a popririi.
Poprirea înfiinţată anterior ca măsură asigurătorie, devine executorie după comunicarea terţului
poprit a copiei certificate de pe titlul executoriu, urmată de înştiinţarea debitorului.
Aceleaşi reguli de înfiinţare a popririi se aplică şi în cazul în care debitorul este titular de conturi
bancare. Astfel, o dată cu trimiterea somaţiei şi a titlului executoriu debitorului se trimite şi băncii o copie
certificată de pe acelaşi titlu executoriu.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul prevăzut în somaţie, banca este obligată să ia măsuri
de indisponibilizare a sumelor necesare stingerii creanţelor fiscale, aflate momentan în contul debitorului,
precum şi sumele viitoare provenite din încasările zilnice în lei şi în valută. Din momentul indisponibilizării
de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi asupra sumelor din conturile bancare, instituţia
bancară este obligată:
- să nu deconteze documentele de plată primite, respectiv să nu procedeze la debitarea conturilor
debitorilor;
- să nu accepte alte plăţi din cont, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, a
accizelor datorate de antreprenorii autorizați sau de cumpărătorii de produse energetice(în numele
antreprenorilor autorizați),precum și sumele necesare plății impozitelor ,taxelor,contribuțiilor de care
depinde menținerea valabilității înlesnirii.
 Nerespectarea acestor obligaţii de către bancă este urmată de anularea oricăror plăţi efectuate şi
angajarea solidară a răspunderii terţului poprit cu debitorul, în limita sumelor sustrase indisponibilizării.
În situaţia în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit este
nevoit să-i anunţe în scris pe toţi şi va distribui sumele de bani datorate într-o anumită ordine stabilită de
lege.
Băncile au obligația să plătească sumele indisponibilizate în contul indicat de organul de executare
silită în termen de 3 zile de la indisponibilizare.
Dacă debitorul îşi achită datoriile în termenul prevăzut în somaţie, organul de executare silită
anunţă banca pentru înlăturarea măsurii de indisponibilizare totată sau parţială a sumelor din cont.
În cadrul procedurii de executare silită prin poprire, terţul poprit are un rol important în stingerea
creanţelor fiscale datorate statului de debitor.
Tocmai de aceea, aşa cum am arătat până acum, lui îi revin o serie de obligaţii stabilite prin lege.
Dacă, însă, nu este sincer şi comunică organelor de executare că nu datorează debitorului nici o sumă de
bani, nu respectă dispoziţiile legale privind reţinerile şi distribuirile de sume de bani sau invocă nereguli
în înfiinţarea popririi, organele de executare silită se pot adresa instanţelor de judecată, în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit.
Instanţa de judecată va pronunţa menţinerea sau desfiinţarea popririi, pe baza cererii organului de
executare (sau a altei părţi interesate) şi a probelor administrate. Judecata se desfăşoară cu precădere, iar
hotărîrea de menţinere a popririi constituie titlu executoriu şi va sta la baza executării silite a terţului
poprit.
Pe cale de consecinţă, terţul poprit, deşi n-are personal nicio datorie faţă de bugetul statului, ajunge
să fie executat silit datorită raporturilor juridice pe care le are cu debitorul fiscal şi atitudinii sale ori ca
urmare a nerespectării obligaţiilor stabilite de Codul de procedură fiscală.
Executarea silită prin poprire a conturilor bancare se poate suspenda temporar, total sau parţial, de
creditorul fiscal, la cererea debitorului, în care se precizează că înfiinţarea popririi l-a adus pe acesta din
urmă în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea economică, cu consecinţe sociale destul de grave. O
dată cu cererea de suspendare, debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini care pot fi supuse
măsurilor asigurătorii.

Executarea silită a bunurilor mobile

După cum ne arată şi denumirea sa, această procedură de executare silită vizează bunurile mobile
ale debitorului, persoană fizică sau juridică.
Procedură de executare silită mobiliară începe prin comunicarea somaţiei către debitorul persoană
fizică sau juridică .
La fel ca şi la cealaltă modalitate de executare silită, dacă debitorul nu-şi achită sumele restante în
termenul prevăzut în somaţie, se continuă procedura de executare silită mobiliară.
În legislaţia actuală şi în literatura de specialitate regăsim reglementateşi analizate următoarele
etape ale acestei proceduri:
- identificarea bunurilor mobile urmăribile;
-sechestarea bunurilor mobile ce vor fi supuse executării silite;
-valorificarea bunurilor sechestrate în vederea stingerii creanţei fiscale.
a. Identificarea bunurilor mobile urmăribile
În principiu, sunt supuse executării silite toate bunurile aflate în proprietatea debitorului, persoană
fizică sau juridică, cu anumite excepţii prevăzute de lege. Pentru identificarea bunurilor mobile, organele
de executare pot pătrunde în încăperile, incintele de afaceri şi, în anumite condiţii, chiar în domiciliu
debitorului.
De la executarea silită mobiliară sunt exceptate următoarele bunuri, necesare vieţii şi muncii
debitorului, precum şi familiei sale:
 - bunuri mobile necesare exercitării profesiei, precum şi cele necesare continuării studiilor sau
formării profesionale;
- bunurile mobile necesare desfăşurării activităţii agricole, cum ar fi uneltele, seminţele,
îngrăşemintele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;
- bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale , precum şi
obiectele de cult religios, dacă sunt mai multe de acelaşi fel;
- produsele alimentare necesare debitorului şi familiei sale timp de 2 luni; dacă se ocupă cu
agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă;
- cantitatea de combustibil necesară debitorului pentru încălzit şi pentru pregătirea hranei, calculat
pentru trei luni de iarnă;
- bunurile necesare persoanelor cu handicap sau cele folosite pentru îngrijirea persoanelor bolnave;
- alte bunuri declarate neurmăribile prin alte prevederi ale legii.
Bunurile debitorului persoană fizică necesară desfăsurării activităţii de comerţ nu sunt exceptate de
la executarea silită.
Activitatea de identificare a executorilor fiscali presupune atât inventarierea bunurilor urmăribile,
cât şi evaluarea acestora, spre a se stabili cu aproximaţie dacă valoarea lor acoperă sau nu cuantumul
creanţei, la o eventuală valorificare. Evaluarea în această fază se face cu posibilităţile de apreciere de care
dispune executorul pentru că înainte de valorificarea lor efectivă se face o expertiză pentru a se stabili
valoarea reală a bunurilor mobile, supuse executării silite.
b. Sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
A doua etapă a executării silite mobiliare se referă la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile.
După acţiunea de identificare, bunurile urmăribile aflate la domiciliul, reşedinţa sau sediul
debitorului ori în alt loc sunt indisponibilizate prin aplicarea sechestrului în vederea acoperiri sumei
datorate şi pentru a se evita înstrăinarea până la momentul valorificării.
În acest sens, debitorul este obligat, prin lege, să prezinte toate bunurile proprietate personală,
comună sau indiviză şi să declare corect informaţii legate de locul de păstrare, să prezinte documente şi
evidenţe referitoare la acestea.
Bunurile mobile proprietate personală a debitorului vor fi sechestrate chiar dacă acestea se află la
un terţ. Acesta nu poate invoca un drept de gaj, dar va participa la distribuirea sumelor rezultate din
valorificarea bunurilor.
La solicitarea debitorului,organul fiscal poate înlocui sechestrul asupra unui bun mobil cu
sechestrul asupra altui bun mobil ,liber de orice sarcini.
Bunurile mobile de valoare mică, care nu acoperă nici măcar cheltuielile de executare, nu vor fi
supuse acţiunii de sechestrare. De asemenea, pentru bunurile anterior sechestrate ca măsură asigurătorie nu
este necesară o nouă sechestrare.
Acţiunea de sechestrare a bunurilor urmăribile presupune întocmirea unui proces-verbal. Câte un
exemplar se înmânează debitorului sau se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi custodelui
atunci când este cazul; iar acesta va semna cu menţiunea că a primit bunurile în păstrare.
La rândul lor, organele de executare silită, prin aplicarea sechestrului dobândesc un drept de gaj
asupra bunurilor.
Procesul-verbal de sechestru cuprinde, în conţinutul său, următoarele menţiuni:
- denumirea organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul , numărul legitimaţiei şi al
delegaţiei;
- indicarea locului, a datei şi a orei când s-a efectuat sechestrul;
- numărul dosarului de executare;
- data şi numărul de înregistrare a somaţiei;
- titlul executoriu şi temeiul legal în baza cărora se face executarea silită;
- numele, prenumele şi domiciliu debitorului persoană fizică sau denumirea şi sediul debitorului
persoană juridică, precum şi numele, prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la
aplicarea sechestrului;
 - sumele consemnate în titlul executoriu pentru care se aplică sechestrul, majorările de întârziere,
precum şi actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligaţia de plată;
- descrierea bunurilor mobile sechestrate şi evaluarea estimativă a fiecăruia, după aprecierea
executorului fiscal. Se precizează, totodată, starea de uzură a bunurilor, semnele particulare de identificare,
precum şi măsurile luate pentru a nu putea fi înlocuite, cum ar fi aplicarea de sigilii, ridicarea de la locul
unde se află, încredinţarea lor unor custode.
- măsurile luate pentru administrarea sau conservarea bunurilor, după caz;
- pentru bunurile a căror evaluare se impun cunoştinţe de specialitate, se consemnează menţiunea
că vor fi evaluate corespunzător înaintea începerii procedurii de valorificare;
- menţiunea făcută de debitor că bunurile sechestrate sunt gajate cu sau fără deposedare ori au
fost instituite anumite privilegii. În cazul bunurilor gajate cu deposedare se consemnează numele,
prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul lor de depozitare.
- obiecţiile formulate de persoanele prezente la aplicarea sechestrului;
- menţiunea valorificării bunurilor, dacă în termen de 15 zile de la sechestru nu se sting obligaţiile
fiscale;
- menţiunea, dacă este necesar, că bunurile urmăribile fac obiectul unui sechestru anterior . În acest
sens, se vor anexa copii de pe procesele-verbale anterioare de sechestru.
Bunurile sechestrate prin procese-verbale anterioare se consideră sechestrate şi în cazul noii executări silite.
menţiunea că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui infracţiuni. În
această situaţie, executorul fiscal are obligaţia să sesizeze de îndată organele de urmărire penală
competente.
- semnătura executorului fiscal şi a celorlalte persoane prezente la aplicarea sechestrului asupra
bunurilor mobile. Dacă o persoană nu poate sau nu vrea să semneze, executorul fiscal este obligat să
menţioneze această împrejurare.
Aşa cum am mai arătat, câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se înmânează
debitorului şi custodelui, dacă este cazul. Dacă se sechestrează bunuri gajate, pentru îndestularea creanţei
altor creditori , organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de
sechestru.
Dacă pe parcursul acţiunii de aplicare a sechestrului, se observă că bunurile sechestrate nu acoperă
creanţele datorate , organele de executare silită pot face investigaţii necesare pentru identificarea şi
urmărirea altor bunuri ale debitorului.
Pentru bunurile descoperite în urmarea acestor investigaţii se încheie tot un proces-verbal de
sechestru.
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile mobile sunt indisponibilizate . Pe
parcursul executării silite, debitorul nu poate dispune de acestea decât în anumite condiţii şi cu aprobarea
organului de executare competent. Actele de dispoziţie întocmite după această dată sunt lovite de nulitate
absolută.
Astfel, bunurile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului ori a altei
persoane desemnată de organul de executare ori pot fi ridicate de executorul fiscal şi depozitate în spaţii
special amenajate.
În cazul sumelor de bani în lei sau valută, titlurilor de valoare obiectelor de metal preţioase, pietrelor
preţioase, colecţiilor de valoare , obiectelor de artă, acestea se ridică de excutorul fiscal şi se depun, cel
mai tîrziu până a doua zi lucrătoare, la unităţile specializate.
Bunurile sechestrate pot fi şi sigilate, dacă există pericolul substituirii ori degradării acestora, atunci
când sunt lăsate în custodia debitorului sau a unei persoane desemnate în acest sens.
c.Valorificarea bunurilor sechestrate
Aşa cum se specifică şi în procesul verbal de sechestru, dacă în termen de 15 zile de la încheierea
acestuia nu se stinge creanţa fiscală, se va trece la valorificarea bunurilor.
În vederea valorificării, organul de executare verifică dacă bunurile sechestrate se găsesc în locul
menţionat în procesul-verbal.
 În situaţia în care bunurile au fost substituite sau degradate, executorii fiscali întocmesc un proces-
verbal de constatare şi sesizează organele de urmărire penală, dacă există persoane care se fac vinovate de
această situaţie.
Dacă lucrurile sechestrate se găsesc la locul lor, se continuă procedura de executare silită prin
evaluarea acestora, de către experţi evaluatori (atunci când nu a fost posibilă evaluarea de executorul fiscal
pentru că nu existau acte de provenienţă ori gradul de uzură al bunurilor nu poate fi stabilit de nespecialişti).
Costul expertizelor de evaluare se includ în cheltuielile de executare şi vor fi suportate de debitor.
Potrivit legii, valorificarea bunurilor sechestrate se poate realiza prin una din următoarele forme:
- înţelegerea părţilor;
- vânzare directă;
- vânzare la licitaţie;
- vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
- alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
În cazul bunurilor valorificate prin una din modalităţile de vânzare, cumpărător poate fi numai o
persoană fizică sau juridică care nu are obligaţii fiscale restante (în această categorie nu se includ cele
pentru care s-au acordat, potrivit legii, reduceri, amânări sau eşalonări la plată).
c.1. Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor
Această formă de valorificare se realizează de debitor, cu acordul organului de executare silită,
în vederea stingerii totale a creanţei fiscale. Astfel, debitorul va găsi singur potenţialul cumpărător, îi va
comunica organului de executare numele şi adresa acestuia, precum şi termenul până la care va achita
preţul propus.
Preţul propus de potenţialul cumpărător şi acceptat de executorii fiscali nu poate fi mai mic decât
preţul de evaluare.
Dacă propunerea făcută de debitor se dovedeşte viabilă, în urma unei analize pertinente, organul
de executare va comunica aprobarea ei şi va indica termenul şi contul bugetar în care preţul bunurilor va
fi virat de cumpărător. După creditarea contului bugetar, bunurile supuse indisponibilizării devin
disponibile, pentru a putea fi inclusiv înstrăinate.
c.2. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă
Reprezintă acea modalitate de valorificare care se aplică în următoarele cazuri:
- pentru bunurile perisabile sau supuse degradării. În acest caz, potenţialul cumpărător este găsit
de organul de executare.
- înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se stinge integral creanţa fiscală;
- după încheierea procedurii de vânzare prin licitaţie, dacă bunurile sechestrate nu au fost vândute
şi se oferă cel puţin preţul de evaluare.
Operaţiunea de vânzare directă a bunurilor se consemnează într-un proces-verbal care constituie
titlu de proprietate.
Dacă pentru bunurile supuse vânzării directe, organele de executare înregistrează mai multe
cereri , acestea le vor vinde persoanelor care oferă cel mai mare preţ faţă de preţul de evaluare.
c.3. Vânzarea bunurilor la licitaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor sechestrate prin intermediul căreia
cumpărătorul este găsit de organul de executare în urma organizării unei licitaţii publice.
Prima operaţiune o reprezintă stabilirea unei date fixe pentru desfăşurarea licitaţiei. Cu cel puţin
10 zile înainte de această dată, organele de executare silită sunt obligate să efectueze publicitatea vânzării.
Publicitatea constă în afişarea unui anunţ privind vânzarea bunurilor sechestrate la o dată fixă, la
sediul organului de executare, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate, la
sediul sau la domiciliul debitorului, la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel în care se află bunurile
sechestrate. De asemenea, anunţurile privind vânzarea bunurilor sechestrate se pot publica în ziare
naţionale de largă circulaţie, în cotidiene locale, în pagini de Internet sau, după caz, în Monitorul Oficial
al României, partea IV-a, precum şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
 Anunţul privind vânzarea este un act administrativ-fiscal şi cuprinde pe lângă elemente generale şi
unele specifice referitoare la:
- data la care a fost emis şi data afişării lui;
- denumirea şi ştampila organului fiscal emitent, numele şi semnătura persoanelor imputernicite de
acesta;
- numărul dosarului de executare silită;
- data, ora şi locul vânzării;
- bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
- preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
- precizarea, dacă este cazul, a drepturilor reale sau a privilegiilor care grevează bunurile;
- rugămintea pentru cei care pretind vreun drept asupra bunurilor să înştiinţeze despre acesta
organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
- menţiunea ca potenţialii cumpărători să depună până la termenul de vânzare ofertele de
cumpărare şi să fie prezenţi la data şi locul de vânzare a bunurilor. Pentru ofertanţi, trebuie făcută
precizarea că sunt obligaţi să depună până la termenul de vânzare o taxă de participare reprezetând 10%
din preţul de pornire a licitaţiei.
- menţiunea ca toţi cei interesaţi în achiziţionarea bunurilor să facă dovada, emisă de organele
fiscale, că nu au obligaţii fiscale restante.
Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau prin poștă(nu prin telefon,telegrafic,prin telex sau
telefax).
Despre data, ora şi locul licitaţiei trebuie să fie înştiinţaţi şi debitorul, custodele, precum şi titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit. Dacă se schimbă locul sau ora vânzării de
către organul de executare, se vor face alte anunţuri, în aceleaşi condiţii arătate mai sus.
Licitaţia urmează să se ţină la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de
organele de executare, după caz. Dacă bunurile sechestrate se află la debitor, acesta este obligat să permită
ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt adecvate în acest sens.
Pentru a putea participa la licitaţie , ofertanţii trebuie să depună, cu cel puţin o zi înainte de data
stabilită pentru licitaţie, următoarele documente:
- oferta de cumpărare;
- dovada plăţii taxei de participare.În cazul plății taxei de participare prin decont bancar sau prin
mandat poștal,executorul fiscal trebuie să verifice, la data ținerii licitației,creditarea contului curent al
Trezoreriei statului indicat de organul de executare pentru virarea acesteia.
- actul de împuternicire a persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
- copie după certificatul de înregistrare, în cazul persoanelor juridice române;
- actul de înmatriculare tradus în limba română pentru persoanele juridice străine;
- copie de pe actul de identitate sau de pe paşaport pentru persoanele fizice române sau străine,
după caz;
- dovada emisă de organele fiscale că nu au obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
De organizarea licitaţiei se ocupă o comisie alcătuită din 3 persoane numite de organul de
conducere al creditorului bugetar.Aceasta este condusă de un Preşedinte.
Comisia de licitaţie verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei
lista cu ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
În ziua, ora şi la locul stabilit pentru desfăşurarea licitaţiei, se prezintă ofertanţii, care se identifică
după numărul de ordine de pe lista de participare. Apoi, preşedintele comisiei anunţă obiectul licitaţiei şi
modul de desfăşurare a acesteia.
Preţul de pornire este preţul de evaluare pentru prima licitaţie.
Licitaţia porneşte de la cel mai mare preţ cuprins în ofertele de cumpărare dacă este mai ridicat
decât cel de evaluare, iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ (adică de la preţul de evaluare).
În acest sens, în momentul începerii licitaţiei , executorul fiscal citeşte anunţul de vânzare şi
ofertele de cumpărare, depuse cel mai târziu cu o zi înainte de desfăşurarea acţiunii de licitaţie.
 După licitarea fiecărui bun, comisia va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei.
Rezultatul este diferit, în funcţie de obţinerea sau nu cel puţin a preţului de pornire a licitaţiei
pentru bunurile sechestrate.
Dacă la prima licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire al licitaţiei sau ofertanţii nu se
prezintă, organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea organizării celei de-a
doua licitaţie.
În situaţia în care nici la a doua licitaţie nu se obţine cel puţin preţul de pornire, se va fixa un nou
termen în cel mult 30 de zile , în vederea ţinerii celei de-a treia licitaţii.
La a treia licitaţie organizată pentru aceleaşi bunuri, acestea pot fi cumpărate la un preţ redus, dar
nu mai mic de 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie. Precizăm că pentru fiecare termen de
licitaţie se cer îndeplinite condiţiile legale de publicitate a vânzării, depunerea ofertelor de cumpărare,
analiza şi verificarea acestora ş,a.m.d.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării celei de-a doua sau a treia licitaţii, preţul de pornire se
diminuează cu 25%, respectiv 50% din preţul de evaluare de la prima licitaţie .
Bunurile sunt cumpărate până la urmă de participantul care a oferit preţul cel mai mare faţă de
preţul de pornire, diminuat corespunzător, în condiţiile arătate mai sus.
Bunurile mobile sechestrate pot fi cumpărate (adjudecate) de la prima licitaţie, de participantul
care a oferit preţul cel mai mare, dar nu mai mic decât preţul de pornire. În cazul prezentării la licitaţie a
unui singur ofertant, comisia poate să îl declare adjudecatar dacă oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
După ce a câştigat licitaţia, adjudecatarul este obligat să achite preţul fie în numerar, exprimat în
lei, la o unitate a Trezoreriei Statului, fie prin decontare bancară în cel mult 5 zile de la data adjudecării.
Preţul se diminuează cu 10% reprezentând taxa de participare, achitată în momentul depunerii
ofertei de cumpărare.
După achitarea preţului la care s-a făcut adjudecarea, în termen de cel mult 5 zile se încheie un
proces-verbal de adjudecare. Acesta este un act administrativ-fiscal , care cuprinde anumite elemente
specifice, pe lângă cele generale , referitoare la:
- numărul dosarului de executare silită;
- numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
- numele şi domiciliul sau sediul cumpărătorului;
- codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
- date de identificare a bunului;
- preţul de adjudecare şi taxa pe valoarea adăugată dacă, este cazul;
- menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
- semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
Câte un exemplar al procesului-verbal de adjudecare se va transmite organului de executare
coordonator şi cumpărătorului.
Dacă adjudecatarul nu va achita preţul, se va organiza o nouă licitaţie în termen de 10 zile de la
data adjudecării. În acest caz, cumpărătorul este obligat să suporte cheltuielile de executare, iar dacă se
obţine un preţ mai mic, diferenţa de preţ. Acesta va putea să achite preţul oferit iniţial la următoarea licitaţie
şi va fi obligat doar la plata cheltuielilor de organizare a noii licitaţii.
Dacă, însă, bunul nu se vinde la următoarea licitaţie, fostul adjudecatar este obligat prin lege să
achite toate cheltuielile determinate de urmărirea acestuia.
În cazul vânzării prin licitaţie a bunurilor mobile, cheltuielile de executare sunt suportate în avans
de organele de executare şi apoi cad în sarcina debitorului, în baza unui proces-verbal, care se întocmeşte
pe baza documentelor privind cheltuielile efectuate.
c.4. Vânzarea în regim de consignaţie
Reprezintă acea modalitate de valorificare a bunurilor mobile în cadrul căruia organul de executare
silită le va preda unor unităţi specializate în acest sens.
Bunurile mobile se predau în baza unui proces-verbal de predare-primire, încheiat în două
exemplare.
Procesul-verbal de predare-primire cuprinde următoarele menţiuni:
- denumirea şi sediul organului de executare;
- numele şi prenumele executorului fiscal;
- numele şi prenumele persoanei care primeşte bunurile;
- denumirea şi sediul unităţii specializate;
- denumirea şi valoarea bunurilor mobile, precum şi alte elemente caracteristice;
- data şi locul predării-primirii bunurilor mobile;
- semnătura ambelor părţi.
Vânzarea bunurilor în regim de consignaţie încetează dacă debitorul achită suma datorată.
 PROCEDURA FISCALĂ III
CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

Executarea silită imobiliară

Reprezintă acea modalitate de executare silită, reglementată de lege, care se referă la bunurile
imobile aparţinând debitorilor, persoane fizice sau juridice.
Executarea silită imobiliară se întinde şi asupra bunurilor accesorii imobilului. Precizăm că
bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
Procedura executării silite imobiliare se aseamănă cu cea a executării bunurilor mobile, cu anumite
elemente specifice determinate de regimul juridic al imobilelor. Ea parcurge toate cele trei etape deja
cunoscute.
Astfel, debitorii persoane fizice sau juridice sunt obligaţi să furnizeze organelor de executare
informaţii referitoare la bunurile imobile pe care le deţin în proprietate exclusivă, în proprietate comună sau
indiviză, să precizeze locul unde se află fiecare, să prezinte documente şi evidenţe referitoare la bunurile
menţionate .
Potrivit legii, pentru debitorul persoană fizică nu poate fi executat silit şi un spaţiu minim locuit
de acesta şi familia lui.
Prevederea legii mai sus-menţionată nu se aplică şi în cazul stingerii unei creanţe fiscale rezultate
în urma săvârşirii unor infracţiuni.
Procedura de executare începe cu comunicarea somaţiei şi cu precizarea ca debitorul să-şi achite
datoria scadentă în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
A. Identificarea bunurilor imobile urmăribile
Dacă debitorul nu-şi achită datoria în termenul stipulat în somaţie, organele de executare silită sunt
nevoite să se deplaseze la locul unde se află imobilul în vederea identificării acestuia. Apoi se urmăreşte
obţinerea de date referitoare la dreptul de proprietate, drepturile reale şi sarcinile care îl grevează, suprafaţa,
vecinătăţile, calitatea şi felul construcţiilor, numărul camerelor, gradul de uzură etc.
B. Aplicarea sechestrului
Această etapă se realizează prin încheierea de către executorul fiscal a unui proces-verbal de
sechestru care se constituie într-o ipotecă legală.
În baza procesului-verbal de sechestru, organul de executare va putea solicita biroului de carte
funciară competent teritorial să transcrie ipoteca.
După aplicarea sechestrului, organele de executare silită sunt obligate să-i înştiinţeze şi pe titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează imobilul urmând, apoi, să fie chemaţi la termenele fixate
pentru vânzarea bunului şi distribuirea preţului.
Pe parcursul executării silite sau chiar de la instituirea sechestrului, organul de executare silită
poate numi un administrator-sechestru, dacă această numire este necesară pentru administrarea imobilului
urmărit, respectiv pentru încasarea arendei, chiriilor şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia,
inclusiv pentru apărarea în litigii referitoare la imobilul respectiv.
În calitate de administrator-sechestru poate fi numit debitorul, creditorul sau o altă persoană fizică
sau juridică. Acesta consemnează veniturile încasate la unităţile abilitate şi depune recipisa la organul
fiscal competent.
Suspendarea executării silite imobiliare poate opera la cererea debitorului, în termen de 15 zile de
la comunicarea procesului-verbal de sechestru. Acesta se angajează să achite creanţa din veniturile bunului
imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
 După aprobarea cererii, executarea silită se suspendă. Pentru motive temeinice (insolvabilitatea
provocată a debitorului, înstrăinarea bunurilor accesorii imobilului), organul fiscal poate relua executarea
silită înainte de expirarea termenului de 6 luni.
C. Valorificarea bunurilor imobile sechestrate
Bunurile imobile sechestrate pot fi vândute prin aceleaşi modalităţi ca şi cele mobile, cu excepţia
înstrăinării lor în regim de consignaţie (determinată chiar de natura imobilelor).
Procedura de valorificare a bunurilor imobile se aseamănă destul de mult cu cea a bunurilor mobile
sechestrate, evident cu unele deosebiri pe care le vom evidenţia mai jos.
Astfel, în cazul vânzării prin licitaţie (desfăşurată după aceleaşi reguli prezentate anterior), preţul
imobilul poate fi achitat în întregime, dar şi în rate (cel mult 12 rate), după ce a fost plătit un avans de 50%
din preţul de adjudecare.
Bunul imobil adjudecat va putea fi înstrăinat doar după achitarea integrală a preţului.
Dacă adjudecatarul nu achită avansul de 50% din preţul imobilului, licitaţia se va relua în termen
de 10 zile de la data adjudecării, cu toate consecinţele ce decurg din această acţiune şi pe care le-am subliniat
atunci când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile sechestrate.
În situaţia în care plăteşte avansul, dar nu mai achită restul de preţ, în condiţiile şi la termenele
prevăzute va putea fi executat în temeiul unui nou titlu de executare emis de executorul fiscal pe baza
procesului-verbal de adjudecare.
Dacă, însă, cumpărătorul achită în întregime preţul sau numai avansul de 50% (dacă bunul a fost
vândut cu plata în rate), în termen de 5 zile de la data îndeplinirii acestei obligaţii, organul de executare
trebuie să încheie procesul-verbal de adjudecare. Acesta constituie titlu de executare, iar dreptul de
proprietate asupra imobilului se transmite de la data încheierii procesului-verbal de adjudecare.
În cazul vânzării cu plata în rate, o copie de pe procesul-verbal de adjudecare se transmite şi
biroului de carte funciară pentru a se înscrie interdicţia de vânzare şi grevare bunului până la plata integrală
a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere.
În concluzie, pentru vânzarea imobilului la licitaţie cu plata în rate, dreptul de proprietate se
transmite în momentul încheierii procesului-verbal de adjudecare, dar bunul poate fi revândut doar după
achitarea integrală a preţului şi a dobânzii sau majorării de întârziere stabilită potrivit prevederilor Codului
de procedură fiscală.
Procesul-verbal de adjudecare este un act administrativ-fiscal, care cuprinde, pe lângă elemente
generale şi unele specifice, pe care le-am enumerat când am vorbit de valorificarea bunurilor mobile
sechestrate, la care se adaugă în plus următoarele menţiuni:
-modalitatea de plată a diferenţelor de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
-menţiunea că documentul constituie titlu de proprietate şi poate fi înscris în cartea funciară;
-menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza căruia se emite
titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a
făcut cu plata preţului în rate.

Executarea silită a ansamblului de bunuri

Până acum am analizat executarea silită a bunurilor mobile sau imobile privite în individualitatea
lor, bine determinate (din regulile de executare silită făcea parte şi acţiunea de identificare a acestora).
Bunurile mobile şi imobile din patrimoniul debitorului persoană fizică sau juridică pot fi, însă,
valorificate şi în ansamblul lor,dacă organul de executare consideră că acestea pot fi vândute în condiţii
mai avantajoase.
Bunurile mobile privite în ansamblul lor sunt supuse la aceleaşi reguli specifice procedurii de
executare silită mobiliară (adică sechestrare şi valorificare, mai puţin acţiunea de identificare). La fel,
bunurile imobile privite în ansamblul lor sunt supuse procedurii de executare silită imobiliară (sechestrare
şi valorificare, vânzarea cu plata în rate).
 Atunci când se execută în ansamblul lor şi bunuri mobile şi bunuri imobile se aplică corespunzător
procedurile de executare silită atât mobiliară cât şi imobiliară .

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o modalitate

de executare silită, care se desfăşoară după regulile procedurii de executare silită imobiliară.
Pentru recoltele şi fructele culese se aplică, potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de
executare silită a bunurilor mobile.
Legea a lăsat la aprecierea organului de executare dacă recoltele şi fructele vor fi executate când
sunt prinse de rădăcini şi neculese sau după ce au fost culese.

Reluarea procedurii de valorificare

Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificare prin nici o modalitate analizată de
noi până acum, acestea vor fi restituite debitorului cu obligaţia menţinerii măsurii de indisponibilizare până
la împlinirea termenului de prescripţie. Înăuntrul acestui termen, se reiau procedurile de valorificare,
inclusiv se pot lua măsuri de numire, menţinere sau schimbare a custodelui sau administratorului-sechestru.
În cazul bunurilor sechestrate care nu au fost valorificate nici la a treia licitaţie, cu ocazia reluării
procedurii de vânzare, preţul de pornire a licitaţiei nu poate fi mai mic de 50% din preţul de evaluare a
bunurilor.

Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executarea silită

În cadrul procedurii silite, eliberarea şi distribuirea sumelor realizate se înscriu printre ultimele
reguli de desfăşurare a acesteia.
Sumele realizate prin executare silită reprezintă totalitatea sumelor băneşti obţinute după
comunicarea somaţiei prin orice modalitate reglementată de lege în contul bugetar al organelor de executare
silită.
Datoria scadentă din titlul executoriu se stinge cu sumele obţinute din executarea silită, în ordinea
vechimii, mai întâi creanţe principale şi apoi accesoriile acestora.
Dacă sumele rezultate din executarea silită sunt mai mari decât sumele datorate, se compensează
cu alte creanţe ale debitorului sau se restituie acestuia, la cerere.
Creanţele fiscale pot intra, la un moment dat, în concurenţă cu alte tipuri de creanţe, datorate de
acelaşi debitor fiscal. Astfel că sumele rezultate din executarea silită pornită de mai mulţi creditori se
distribuie în următoarea ordine de preferinţă:
1.cheltuielile de executare silită, efectuate pentru urmărirea şi conservarea bunurilor valorificate şi
al căror preţ se distribuie. Aşa cum am mai arătat, aceste cheltuieli se suportă în avans de organul de
executare silită şi, apoi, se recuperează în acest moment al distribuirii sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor debitorului.
2.creanţe reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile , sumele cuvenite
şomerilor, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, pentru refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele
de deces acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat;
3.creanţele reprezentând sumele reparatorii a pierderilor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
4.creanţe fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi alte sume stabilite de lege, datorate
bugetului generale al statului;
5. sumele băneşti rezultate din împrumuturile acordate de stat;
6. despăgubirile acordate pentru înlăturarea pierderilor cauzate proprietăţii publice a statului prin
fapte ilicite;
 7. creanţe rezultate din chirii sau amenzi, împrumuturi bancare , livrări de produse, prestări de
servicii sau executări de lucrări;
8.amenzile datorate bugetului de stat sau celui local;
9.alte creanţe.
Pentru creanţele cu aceeaşi ordine de preferinţă, plata acestora se face prin repartizarea către
creditori, proporţional cu creanţa fiecăruia. Dacă până acum am văzut care este ordinea de distribuire a
sumelor rezultate din executarea silită pornită, de mai mulţi creditori, în continuare vom prezenta câteva
reguli care se respectă în procedura de eliberare şi distribuire:
-creditorul fiscal care are un privilegiu prin efectul legii şi îndeplineşte condiţia de publicitate sau posesie
a bunului mobil, are prioritate la distribuirea unei sume rezultate din executarea silită faţă de alţi creditori
care au garanţii reale asupra bunului respectiv;
-accesoriile creanţei principale prevăzută în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a creanţei
principale;
-la distribuirea sumelor participă şi creditorii care au avut un drept de gaj , ipotecă sau alte drepturi reale
asupra bunului vândut. Organul de executare este obligat să-i înştiinţeze din oficiu dacă ştie de existenţa lor
în timpul executării silite.
-data întocmirii de organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea sumelor
rezultate din executarea silită este ultima zi în care creditorii mai pot depune titlurile lor în vederea
participării la acţiune de distribuire.
-sumele se eliberează sau se distribuie în termen de 15 zile de la depunere , de către organul de executare,
după înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care au depus titlurile.
Acţiunea de eliberare sau distribuire a sumelor se consemnează într-un proces-verbal semnat de toţi
participanţii. În conţinutul acestora putem întâlni şi obiecţiuni formulate de cei nemulţumiţi de modul în
care s-a făcut eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită.

Contestaţia la executarea silită

Potrivit Codului de procedură fiscală, contestaţia la executarea silită reprezintă o cale de atac pusă
la dispoziţia persoanelor interesate împotriva oricărui act de executare încheiat cu încălcarea prevederilor
legii. De asemenea, persoanele interesate pot să conteste refuzul organelor fiscale de a îndeplini un act de
executare cerut de lege.
Titlul executoriu poate fi şi el contestat, dacă nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească
sau un alt organ jurisdicţional.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească unde se găseşte sediul organului de executare ,
în termen de 15 zile, de la următoarele date:
-când contestatorul a luat la cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care-l contestă (din
comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită) ori, în lipsa acestora, cu prilejul efectuării executării
silite sau în alt mod;
-contestatorul a luat la cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare;
-persoana interesată a luat la cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestată.
O situaţie aparte o reprezintă terţele persoane care susţin că au drept de proprietate sau alt drept
real asupra bunului urmărit. Acestea pot introduce contestaţii în cel mult 15 zile de la efectuarea executării.
Dacă nu respectă acest termen, se pot adresa instanţei printr-o cerere separată, pentru realizarea dreptului
conform normelor dreptului comun.
Contestaţia se judecă printr-o procedură de urgentă. În cauză se introduc şi organele de executare
în a căror rază teritorială se găsesc bunurile urmărite sau sediul (ori domiciliul) terţului poprit (în cazul
executării silite prin poprire).
În cadrul procedurii de judecată, partea interesată poate solicita împărţirea bunurilor pe care le
deţine în proprietate comună cu alte persoane .
Contestaţia la executarea silită poate fi admisă de instanţa de judecată sau respinsă. În cazul
admiterii, instanţa de judecată poate dispune, după caz:
 - anularea actului de contestaţie sau îndreptarea acestuia;
- anularea ori încheierea procedurii de judecat;
- anularea sau lămurirea titlului de executare;
- efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În primele trei situaţii, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit
suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
În cazul respingerii, instanţa de judecată poate obliga contestatarul la plata unor despăgubiri pentru
prevederile cauzate de întârzierea executării, iar dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă, acesta poate fi
amendat.

Alte modalităţi de stingere a creanţelor fiscale

a.Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie
Reprezintă acea modalitate de stingere prin care statul, prin organele de executare competente, nu
mai poate cere executarea silită a creanţei fiscale după împlinirea termenului de prescripţie.
După cum se poate lesne observa, statul poate executa silit o creanţă fiscală după împlinirea
termenului de scadenţă, dar nu mai târziu de împlinirea termenului de prescripţie. Prin acest termen de
prescripţie statul este obligat să manifeste interes în realizarea efectivă a creanţelor sale. Precizăm că după
împlinirea termenului de prescripţie, debitorul poate să-şi achite de bună-voie obligaţia fiscală, dar nu mai
poate fi executat silit.
Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani şi începe să curgă de
la 1 iulie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acelaşi termen se aplică şi creanţelor
provenind din amenzi contravenţionale.
b.Stingerea creanţelor fiscale prin anulare
Creanţele fiscale pot fi stinse prin anulare în următoarele situaţii, prevăzute de Codul de procedură
fiscală:
- când cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât
creanţele fiscale supuse executării silite. În această situaţie, conducătorul organului de executare
poate aproba anularea sumelor restante.
- creanţele fiscale restante mai mici de 40 lei (Ron) aflate în sold la data de 31 decembrie a anului.
Plafonul creanţelor fiscale care pot fi anulare se stabileşte anual prin hotărâre de Guvern.
Anularea este o modalitate de stingere a creanţei fiscale, urmată de nerealizarea ei.
c. Stingerea creanţelor fiscale prin declararea stării de insolvabilitate a debitorului
Prin stare de insolvabilitate a debitorului înţelegem acea stare în care debitorul nu are venituri sau
bunuri urmăribile, precum şi atunci când valoarea bunurilor sau veniturilor urmăribile nu acoperă creanţele
fiscale.
Pentru prima situaţie, când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile, creanţele sale fiscale
sunt scoase din evidenţa curentă şi trecută într-o evidenţă separată la dispoziţia conducătorului organului
de executare. Dacă procedura executării silite a fost declanşată, în acest caz se suspendă.
Organele de executare silită sunt obligate să verifice periodic, cel puţin odată pe an, starea de
insolvabilitate a debitorului. Dacă se descoperă că debitorul a dobândit venituri sau bunuri urmăribile, se
iau măsuri necesare de trecere a acestora din evidenţa separată în evidenţa curentă şi de continuare a
procedurii de executare silită pentru îndestularea creanţei.
Dacă debitorul , însă, nu dobândeşte venituri sau bunuri urmăribile până la împlinirea termenului
de prescripţie, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale din evidenţa analitică pe
plătitor.
Scăderea poate opera şi în cazul în care debitorul a decedat sau dispărut, chiar şi în intervalul
termenului de prescripţie, pentru care nu există moştenitori care să accepte moştenirea. La fel se întâmplă
şi în cazul persoanelor juridice, radiate din registrul comerţului, când creanţele lor fiscale se scad din
evidenţa analitică de plătitor, indiferent dacă s-a atras sau nu răspunderea altor persoane pentru plata
obligaţiilor fiscale
 În concluzie, starea de insolvabilitate a debitorului se produce când se întâmplă una din următoarele
situaţii:
- debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile;
- valoarea veniturilor sau bunurilor urmăribile aparţinând debitorului este mai mică decât obligaţiile fiscale
de plată;
- împlinirea termenului de prescripţie, iar debitorului în toată această perioadă a fost investigat dar nu s-au
găsit bunuri sau venituri urmăribile;
- debitorul a decedat sau dispărut şi nu există moştenitori care au acceptat moştenirea;
- debitorii persoane juridice au fost radiaţi din registrul comerţului.
c. Stingerea creanţelor fiscale prin deschiderea procedurii insolvenţei
Pentru recuperarea creanţelor fiscale de la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă inclusiv cei aflaţi
în stare de lichidare intervine Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate,
respectiv compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel cererea
privind începerea procedurii insolvenţei se formulează de organele fiscale şi se înaintează instanţelor
judecătoreşti, fiind scutită de consemnarea vreunei cauţiuni. Apoi, Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi unităţile sale subordonate vor comunica lichidatorilor creanţele existente în evidenţa fiscală pe
plătitor la data declarării stării de insolvenţă a debitorului.
Această modalitate de stingere a creanţelor fiscale poate fi urmată de realizarea creanţei, totală sau
parţială, sau nerealizarea ei.
d.Darea în plată.
Reprezintă o modalitate de stingere a creanţelor fiscale, la cererea debitorului şi cu acordul
creditorului fiscal. Astfel, creanţele administrate de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională
a Administrării Fiscale şi cele ale bugetelor locale pot fi stinse prin cererea debitorului de a trece bunurile
sale imobile în proprietatea publica a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Cererea se analizează de o comisie specială a organului fiscal competent şi va hotărî, prin
decizie, asupra soluţionării acesteia. Dacă se admite cererea, organul fiscal competent va încheia un proces-
verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil şi ştergerea creanţelor fiscale.
Cererea se respinge numai pentru bunurile imobile oferite ieşite din uz sau lipsite de interes
public.
Procesul verbal încheiat în condiţiile arătate mai sus constituie titlu de proprietate, ca efect al
dării în plată. Operaţiunea de transfer este scutită de plata taxei pe valoare adăugată. Apoi bunul imobil
este dat spre administrare în condiţiile legii .
Cheltuielile de administrare legate de preluarea imobilului, până la data încheierii procesului
verbal se suportă de instituţia publică solicitantă. Dacă se hotărăşte de Guvern darea în administrare către
o altă instituţie publică decât cea solicitantă, cheltuielile se suportă de instituţia publică căreia i-a fost
atribuit bunul în administrare.

Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale

Potrivit Codului de procedură fiscală, împotriva titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ-
fiscale se pot formula contestaţii.
Contestaţia este o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia.
Pot fi supuse acestei căi de atac, toate deciziile de impunere prin care sunt stabilite impozite, taxe
şi alte sume datorate bugetului de stat. Contestaţiile pot fi formulate de persoanele lezate în drepturile lor
de acte administrative fiscale sau prin lipsa acestora.
Contestaţia se formulează în scris şi cuprinde: date de identificare a contestatorului, obiectul
acesteia, motivele de fapt şi de drept, dovezile pe care se întemeiază şi semnătura contestatorului (sau a
împuternicitului acestuia), precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Se depune în termen de 30 zile
de la comunicare, sub sancţiunea decăderii, la organul fiscal al cărui act administrativ este atacat.
Contestaţia nu este supusă taxelor de timbru.
În situaţia în care contestaţia este depusă la un organ fiscal necompetent, se înaintează, în termen
de 5 zile de la primire, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal.
Introducerea contestaţiei pe cale administrativă de atac nu suspendă executarea actului
administrativ fiscal. Contribuabilul poate cere suspendarea actului în temeiul Legii contenciosului
administrativ.
Până la soluţionare, contestaţia poate fi retrasă de contestator, dar nu se pierde dreptul de a
introduce o nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.
Competenţa soluţionării contestaţiilor este încredinţată diferit organelor fiscale, în funcţie de natura
creanţei, cuantumul sumei contestate, obiectul contestaţiei etc.
În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care au
caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac. Aceasta va verifica motivele de fapt şi de drept
care au stat la baza emiterii actului administrativ-fiscal, vor analiza susţinerile părţilor, dispoziţiile legale
invocate de acestea şi documentele existente la dosarul cauzei.
Organul de soluţionare poate introduce în cauză, din oficiu sau la cerere, persoane ale căror interese
sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Ultimele modificări aduse Codului de procedură fiscală prevăd posibilitatea suspendării actului de
instanţa competentă, dacă se depune o cauţiune de 20% din cuantumul sumei contestate sau suma de 2.000
lei, pentru cererile cu obiect neevaluabil în bani.
Pe parcursul derulării procedurii de soluţionare a contestaţiei, organul competent o poate suspenda
din motive întemeiate:
- există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, cu efecte hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie
dată în procedura administrativă;
- soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face
obiectul unei alte judecăţi;
- la cererea bine justificată a contribuabilului.
Încetarea acestor motive determină reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei.
În final, prin decizia emisă de organul fiscal competent, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau
în parte, sau respinsă.
În cazul admiterii, se desfiinţează total sau parţial actul administrativ atacat şi se încheie unul nou,
în care se regăsesc considerentele deciziei de impunere.
După emitere, decizia se comunică contribuabilului, organului fiscal emitent şi persoanelor
introduse în cauză. Aceasta poate fi atacată la instanţa judecătorească de contencios administrativ
competentă.

CONTROLUL FINANCIAR I

Noţiune
Controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a finanţelor publice,
exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene financiare caracteristice constituirii şi
repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri organizatorice, cât şi asupra altor procese ale
reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează şi sunt dirijate spre utilizare resursele financiare.
În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate eficientă şi
necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură cunoaşterea şi perfecţionarea
modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice.
 În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în
acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile
publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,
administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor
diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.Activitatea de control financiar este
realizată de organe competente ale statului, cu atribuţii conferite de lege în acest sens.

Actele controlului financiar

Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de constatare a
contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a concluziilor controlului.
Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se consemnează
neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna gospodărire a unităţii
controlate.
Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude care atrag răspunderea
juridică, sub formă de răspuns la întrebările adresate de organele de control persoanelor considerate
vinovate de săvârşirea unor abateri. Ca urmare a acestor acte se definitivează constatările controlului.
Notele de constatare se încheie pentru situaţiile în care reconstituirea ulterioară nu este întotdeauna
posibilă.
Procesul-verbal de contravenţie se încheie de organele de control atunci când se constată
nerespectarea disciplinei financiar-fiscale de personalul din unitatea controlată.

Organizarea controlului financiar

Structural, controlul financiar este organizat sub următoarele forme:

- controlul intern şi controlul financiar preventiv;
- auditul public intern;
- controlul financiar de stat;
- controlul fiscal (inspecţia fiscală);
- controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi.

A. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

A.1. Controlul intern
Controlul intern la instituţiile publice este reglementat de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului
nr.119/1999 modificată şi completată prin Legea nr.84/2003, devenită astfel "Ordonanţa privind controlul
intern/managerial şi controlul financiar preventiv",republicată,actualizată 2013.
Controlul intern cuprinde ansamblul de măsuri întreprinse la o instituţie publică cu privire la
perfecţionarea structurilor organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi evaluare instituite
în vederea asigurării unei activităţi eficiente. Astfel, măsurile luate în aceste împrejurări trebuie privite şi
înţelese ca "o activitate internă de autoreglare a acţiunilor proprii".
Obiectivele controlului intern sunt:
- protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate risipei, abuzului sau fraudei;
- realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în
concordanţă cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă;
- respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
- dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a
datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare
publică adecvate prin rapoarte periodice.
Controlului intern, pe lângă obiectivele generale prezentate mai sus, îi sunt specifice şi două
categorii de cerinţe: cerinţe generale şi cerinţe specifice.
Cerinţele generale ale controlului intern constau în:
- asigurarea îndeplinirii obiectivelor generale prin evaluarea sistematică şi menţinerea la un nivel
considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor;
- asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, acesta având
obligaţia să răspundă în orice moment solicitărilor conducerii şi să sprijine efectiv controlul intern;
- asigurarea competenţei personalului de conducere şi de execuţie, a cunoaşterii şi înţelegerii de
către acesta a importanţei şi rolului controlului intern;
- stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, aşa încât acestea să fie adecvate,
cuprinzătoare, rezonabile şi integrate misiunii instituţiei şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia;
- supravegherea continuă de către personalul de conducere a tuturor activităţilor şi îndeplinirea
obligaţiei de a acţiona corectiv, prompt şi responsabil ori de câte ori se constată încălcări ale legalităţii şi
regularităţii în efectuarea unor operaţiuni.
Cerinţele specifice controlului intern sunt următoarele:
- înregistrarea imediată şi corectă a tuturor operaţiunilor importante pentru instituţia publică în
cauză, astfel încât acestea să fie disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei în drept;
- evidenţa scrisă a organizării controlului intern;
- asigurarea aprobării şi efectuării operaţiunilor exclusiv de către persoane special împuternicite în
acest sens;
- asigurarea unei conduceri competente la toate nivelurile;
- accesarea resurselor şi documentelor numai de către persoanele îndreptăţite şi responsabile în
legătură cu utilizarea şi păstrarea lor.
Conducătorilor instituţiilor publice le revine obligaţia elaborării anual a unui raport asupra
sistemului de control intern/managerial,care se prezintă ca anexă la situația financiară a exercițiului bugetar
expirat.
Controlul intern al instituţiilor publice, prin obiectivele sale, constituie obiectul auditului intern.
A.2. Controlul financiar preventiv
a. Concept
Controlul financiar preventiv, aşa cum rezultă şi din denumirea sa, vizează legalitatea şi
regularitatea proiectelor de operaţiuni privitoare la fondurile publice sau patrimoniul public, înainte de
aprobarea acestora. De asemenea, prin această formă de control se verifică destinaţia creditelor bugetare,
operaţiunile de angajamente legale şi bugetare, precum şi încadrarea de către unităţile publice în cauză în
limitele maxime de cheltuieli prevăzute de lege.
 Conţinutul controlului financiar preventiv este stabilit în concordanţă cu prevederile Legii
500/2002, privind finanţele publice în sensul că acest control se exercită asupra tuturor operaţiunilor care
afectează fondurile publice şi patrimoniul public.
În consecinţă, obiectul controlului financiar preventiv vizează următoarele categorii de operaţiuni:
- angajamentele legale şi angajamentele bugetare;
Angajamentul legal reprezintă actul juridic prin care se constată (în cazul legilor, hotărârilor
Guvernului, acordurilor, hotărârilor judecătoreşti) sau se creează (în cazul actelor administrative sau al
contractelor) obligaţii de plată pe seama fondurilor publice.
Angajamentele bugetare sunt acele acte prin care o autoritate competentă legal, afectează fonduri
publice unei anumite destinaţii.
- deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
- modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni a clasificaţiei bugetare a creditelor
aprobate, inclusiv prin virări de credite;
- ordonanţarea cheltuielilor;
- constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi stabilirii titlurilor de încasare;
- concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri aparţinând domeniului privat al
statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale.
Categoriile de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv pot fi extinse prin ordin al
ministrului finanţelor publice. De asemenea, conducătorul unei entităţi publice, în funcţie de specificul
acesteia, poate hotărî exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor categorii de operaţiuni.
b. Organizarea unitară a controlului financiar preventiv
La baza organizării şi exercitării controlului financiar preventiv stă un principu modern care se
referă la integrarea acestei forme de control în sfera răspunderii manageriale.
Potrivit legii, entităţile publice la care se organizează controlul financiar preventiv sunt:
- autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome;
- instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cele din
subordonarea acestora;
- regiile autonome, companiile sau societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de
stat;
- Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile de trezorerie, datorie publică, realizarea
veniturilor statului şi a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene;
- autorităţile administraţiei publice locale pentru operaţiunile de datorie publică şi realizarea
veniturilor proprii;
- agenţiile care gestionează fonduri provenite din finanţări externe.
Controlul financiar preventiv se exercită asupra documentelor care consemnează operaţiuni
patrimoniale, înainte de a primi forţa juridică a unui act, prin aprobarea de către persoanele competente în
acest sens. Nu formează obiectul controlului financiar preventiv analiza şi certificarea situaţiilor financiare
şi patrimoniale, precum şi verificarea operaţiunilor deja efectuate.
Operaţiunile patrimoniale supuse controlului financiar preventiv sunt verificate sub aspectul
legalităţii şi regularităţii, precum şi al încadrării în limitele angajamentelor bugetare stabilite legal.
 În cazul nostru, controlul de regularitate se referă la verificarea respectării principiilor şi regulilor
procedurale şi metodologice aplicabile categoriilor de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv.
Potrivit reglementărilor în materie,entităţilor publice li se recunoaşte dreptul de a organiza
controlul financiar preventiv conform normelor specifice elaborate de acestea, în strânsă corelare cu
normele metodologice generale.
Astfel, entităţile publice prin care se realizează veniturile statului sau ale unităţilor administrativ-
teritoriale pot organiza control financiar preventiv, conform normelor specifice elaborate de acestea, dar
respectând modalităţile prevăzute de legislaţia fiscală pentru stabilirea titlurilor de încasare şi pentru
reducerea, eşalonarea sau anularea acestora.
Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită de autorităţi competente, în mod unitar,
în două forme:
- controlul financiar preventiv propriu;
- controlul financiar preventiv delegat;
b.1. Controlul financiar preventiv propriu
Controlul financiar preventiv propriu se organizează, de regulă, în cadrul compartimentelor de
specialitate financiar-contabilă ale instituţiilor publice. Se poate decide de către conducătorul unităţii
extinderea acestuia şi la alte compartimente de specialitate în care se iniţiază sau se constată obligaţii de
plată sau alte obligaţii de natură patrimonială.
Controlul financiar preventiv propriu se exercită asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar
asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public.
Prin modificările aduse Ordonanţei Guvernului nr.119/1999 controlul financiar preventiv propriu
se exercită, prin viză, de persoane din cadrul compartimentelor de specialitate desemnate în acest sens de
conducătorul entităţii publice.
Actul de numire cuprinde denumirea entităţii publice, numele, prenumele şi funcţia persoanei
desemnată să exercite controlul financiar preventiv, documentele şi operaţiunile supuse controlului, precum
şi semnătura conducătorului instituţiei.
Potrivit legislaţiei actuale în vigoare, pentru persoanele care desfăşoară activitate de control
financiar preventiv propriu a fost elaborat, de Ministerul Finanţelor Publice, Codul specific de norme
profesionale .
 CONTROLUL FINANCIAR II

CONF.UNIV.DR. ANIȘOARA BĂBĂLĂU

b.2. Controlul financiar preventiv delegat

Organizarea controlului financiar preventiv delegat
Potrivit Legii nr.84/2003, prin care s-au adus modificări O.G. nr.119/1999, controlul financiar
preventiv delegat se exercită de controlori delegaţi, numiţi de ministrul finanţelor publice asupra proiectelor
de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetul oricărui fond special. De asemenea, ministrul finanţelor publice poate numi controlori delegaţi
pentru operaţiunile privind datoria publică şi alte operaţiuni specifice Ministerului Finanţelor Publice.
Prin excepţie de la această regulă, ministrul finanţelor publice poate decide exercitarea controlului
financiar preventiv delegat şi asupra operaţiunilor finanţate sau cofinanţate din fonduri publice ale unor
ordonatori secundari sau terţiari de credite sau ale unor persoane juridice de drept privat, dacă prin aceştia
se derulează un volum ridicat de credite bugetare, iar operaţiunile presupun un grad ridicat de risc. De
asemenea se pot numi controlori delegaţi şi la agenţiile de implementare, pentru asigurarea gestiunii
financiare în condiţii de legalitate, economicitate şi eficienţă a fondurilor acordate României de Uniunea
Europeană şi pentru implementarea procedurilor prevăzute de regulamentele organismelor finanţatoare.
Procedura de control
Controlul financiar preventiv delegat se exercită de controlorii delegaţi asupra operaţiunilor
menţionate în ordinul de numire al ministrului finanţelor publice. Restul operaţiunilor prin care se afectează
fondurile şi patrimoniul public intră în competenţa exclusivă a controlului preventiv intern. Controlorii
delegaţi îşi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fost numiţi.
Operaţiunile ce intră în competenţa controlului financiar preventiv delegat sunt supuse iniţial
controlului preventiv intern; dacă au fost refuzate la viza de control preventiv intern, aceste operaţiuni nu
mai sunt supuse controlului preventiv delegat. Ordonatorul de credite poate solicita un aviz consultativ
asupra acestor operaţiuni, dar nu constituie act de pronunţare asupra legalităţii şi regularităţii operaţiunilor.
Ca şi la controlul preventiv intern, procedura de control începe cu predarea documentelor către
controlorii delegaţi de către compartimentele de specialitate ale entităţilor publice în cauză.
În acest sens, conducătorul entităţii publice are obligaţia de a asigura controlorilor delegaţi spaţiul
şi dotarea adecvată, necesare exercitării în bune condiţii a atribuţiilor, precum şi cooperarea personalului
din serviciile de specialitate şi a persoanelor desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv intern.
Controlorii delegaţi vor prelua documentele, însoţite de acte justificative şi vor proceda la
verificarea formală a acestora. Perioada maximă de verificare este de 3 zile lucrătoare de la prezentarea
operaţiunii, însoţită de documentele justificative şi informaţiile solicitate. în situaţii excepţionale,
controlorul delegat poate prelungi activitatea de verificare cu maximum 5 zile lucrătoare, cu obligaţia
informării controlorului financiar şef şi conducătorului entităţii publice în cauză.
Controlorii delegaţi sunt obligaţi să informeze ordonatorul de credite, pentru a lua măsurile legale
ce se impun, atunci când sesizează că, în mod repetat, prin controlul preventiv intern s-a acordat viză pentru
operaţiunile care nu întrunesc condiţiile de legalitate, regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare sau de angajament.
Pentru operaţiunile supuse controlului financiar preventiv delegat, controlorul delegat va acorda
viză, dacă acestea îndeplinesc condiţiile cerute de lege (legalitate, regularitate şi încadrare în limitele şi
destinaţia creditelor bugetare), în urma verificărilor de fond.
Dacă în urma parcurgerii procedurii de verificare, controlorul delegat constată că operaţiunile nu
îndeplinesc condiţiile cerute de lege (şi enumerate mai sus), va comunica ordonatorului de credite motivele
pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt şi în Registrul privind operaţiunile
prezentate la viza de control financiar preventiv.
O copie de pe textul comunicării va fi transmisă şi controlorului financiar şef. La rândul lui,
ordonatorul de credite poate solicita în scris acordarea de viză, deoarece consideră, cu argumente
corespunzătoare, că operaţiunea poate fi efectuată, îndeplinind condiţiile de legalitate şi regularitate. în caz
contrar, operaţiunea se consideră retrasă de la viză, iar actele justificative se restituie, sub semnătură,
compartimentului de specialitate.
În situaţia în care argumentele prezentate de ordonatorul de credite sunt întemeiate, controlorul
delegat va acorda viza pentru efectuarea operaţiunii.
Controlorul delegat va aduce la cunoştinţă ordonatorului de credite refuzul de viză, dacă
argumentele prezentate le consideră neîntemeiate sau insuficiente şi va restitui actele justificative
compartimentului de specialitate.
Uneori, în situaţii complexe, controlorul delegat poate cere controlorului financiar şef constituirea
unei comisii formată din 3 membrii ai Corpului Controlorilor delegaţi pentru formularea unei opinii neutre.
Aceasta va fi adusă la cunoştinţa controlorului delegat în 3 zile de la solicitarea sa.
Opinia neutră se motivează şi se formulează în scris şi are rol consultativ, soluţia finală fiind de
competenţa exclusivă a controlorului delegat.
Operaţiunile refuzate la viză, cu excepţia celor care depăşesc limitele creditelor bugetare, se pot
efectua de ordonatorul de credite pe propria răspundere, printr-un act de decizie internă, pe care-l va
comunica controlorului delegat şi compartimentului de audit intern. Controlorul delegat va consemna acest
fapt în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv cu ocazia raporturilor
lunare adresate controlorului financiar şef, controlorul delegat va informa Ministerul Finanţelor Publice cu
privire la operaţiunile refuzate la viză şi efectuate de ordonatorul de credite, pe răspunderea sa. De
asemenea, va fi înştiinţată şi Curtea de Conturi, cu ocazia efectuării controalelor de descărcare de gestiune
sau altor controale dispuse de aceasta.
Controlorii delegaţi
Aşa cum am menţionat mai sus, controlorii delegaţi sunt numiţi prin ordin de ministrul finanţelor
publice, la propunerea controlorului financiar şef.
Controlorii delegaţi au statutul de funcţionari publici, realizând funcţii din structura Ministerului
Finanţelor.
Ansamblul controlorilor delegaţi alcătuieşte Corpul controlorilor delegaţi, care se organizează ca
un compartiment distinct, în structura Ministerului Finanţelor Publice, atât la nivel central, cât şi teritorii.
Organizarea corpului controlorilor delegaţi la nivel teritorial este rezultatul extinderii controlului
financiar preventiv delegat şi la unii ordonatori secundari şi terţiari de credite, la agenţiile de implementare,
precum şi la alte entităţi publice.
Corpul controlorilor delegaţi este condus de controlorul financiar şef, care are doi adjuncţi.

B. Auditul public intern

Concept
Iniţial, auditul public intern şi controlul financiar preventiv a fost reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 119/1999. Prevederile acesteia cu privire la auditul public intern au fost abrogate prin Legea
nr.672/2002, pe care l-a reglementat într-o concepţie nouă, modernă.
Ca urmare a acestor acte normative, în prezent cele două activităţi de control financiar sunt
reglementate separat, astfel:
- auditul public intern, prin Legea nr.672/2002 privind auditul public intern, republicată în anul
2013;
 - controlul intern şi controlul financiar preventiv, prin Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind
controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, auditul public intern reprezintă o activitate funcţional
independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor
şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. Ajută, astfel, entitatea publică, să îşi
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică a controlului şi a proceselor de
administrare, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe
gestiunea riscului.
Obiectivele şi sfera auditului public intern
Din analiza definiţiei activităţii de audit public intern, reies şi obiectivele acestei forme de control, care
constau în:
- îmbunătăţirea sistemelor şi activităţilor entităţii publice, prin asigurarea obiectivă şi consilierea
conducerii;
- sprijinirea îndeplinirii obiectivelor entităţii publice printr-o abordare sistematică şi metodică
prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului,
a controlului şi a proceselor administrării.
Astfel, se auditează cel puţin o dată la trei ani, fără a se limita la acestea, următoarele:
- angajamentele legale şi bugetare din care derivă direct sau indirect obligaţii de plată, inclusiv
din fondurile comunitare;
- plăţile asumate prin angajamente bugetare şi legale, inclusiv din fondurile comunitare;
- vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului ori al
unităţilor administrativ-teritoriale;
- concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului ori al unităţilor
administrativ-teritoriale;
- alocarea creditelor bugetare;
- sistemul contabil şi fiabilitatea acestuia;
- sistemul de luare a deciziilor şi sistemele informatice;
- sistemele de conducere şi control, precum şi riscurile;
- constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare şi stabilire a titlurilor de creanţă,
precum şi a facilităţilor acordate la încasarea acestora.
Titlul de creanţă este actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei bugetare ce revine
contribuabililor (persoane fizice şi juridice) din impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare,
întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Din categoria titlurilor de creanţă fac parte:
- actul sau documentul de impunere pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi
contribuţii;
- declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
- procesul-verbal de constatare a contravenţiei, pentru obligaţiile privind plata amenzilor
contravenţionale;
- procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată,
pentru obligaţii bugetare reprezentând dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere;
- alte documente emise de organele competente, prin care se constată şi se individualizează
creanţe bugetare.
Tipurile de audit
Potrivit legislaţiei actuale în domeniu, sunt reglementate trei tipuri de audit:
-auditul de sistem;
-auditul de performanţă;
-auditul de regularitate.
Auditul de sistem reprezintă o evaluare de profunzime a sistemelor de conducere şi control intern,
cu scopul de a stabili dacă acestea funcţionează economic, eficace şi eficient, pentru identificarea
deficienţelor şi formularea de recomandări pentru corectarea acestora.
 Deşi controlul intern formează obiectul auditului intern, între acestea nu trebuie făcută confuzie,
deoarece controlul intern constă în ansamblul de măsuri exercitate la nivelul entităţii publice, stabilite de
conducere în concordanţă cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării
administrării fondurilor în mod economic, eficace şi eficient.
Auditul de regularitate se referă la examinarea acţiunilor asupra efectelor financiare pe seama
fondurilor publice sau a patrimoniului public, sub aspectul respectării ansamblului principiilor, regulilor
procedurale şi metodologice care le sunt aplicabile.
Auditul performanţei examinează corectitudinea criteriilor stabilite pentru implementarea
obiectivelor entităţii publice, evaluează rezultatele şi apreciează dacă sunt conforme cu obiectivele.

Organizarea auditului public intern

Auditul public intern a fost organizat ca activitate funcţional independentă şi obiectivă, cu privire
la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public.
Această formă de control este aplicabilă categoriilor de entităţi publice cuprinse în conţiunutul
Legii nr.672/2002 privind auditul public intern.
Auditul public intern este organizat astfel:
a) Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI);
b) Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI);
c) Compartimentele de audit public intern din entităţile publice;
d) Comitetele de audit intern.
Comitetul pentru Audit Public Intern s-a înfiinţat pe lângă Unitatea Centrală de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI), ca organism cu caracter consultativ, pentru a acţiona în vederea definirii
strategiei şi a îmbunătăţirii activităţii de audit public intern, în sectorul public.
Comitetul pentru Audit Public Intern este alcătuit din 11 membri, astfel:
- preşedintele Camerei Auditorilor Financiari din România;
- profesori universitari cu specialitate în domeniul auditului public intern - 2 persoane;
- specialişti cu înaltă calificare în domeniul auditului public intern - 3 persoane;
- directorul general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern;
- experţi din alte domenii de activitate, respectiv contabilitate publică, juridic, sisteme informatice
- 3 persoane;
-un reprezentant din conducerea structurilor asociative ale autorităților publice locale.
Membrii Comitetului pentru Audit Public Intern nu pot face parte din structura Ministerului
Finanţelor Publice, cu excepţia directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru Audit Public
Intern (UCAAPI).
Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.A.P.I. este aprobat de plenul acesteia, cu o
majoritate de jumătate plus unu de voturi.
Comitetul pentru Audit Public Intern este condus de un preşedinte ales cu majoritate simplă
de voturi din membrii comitetului, pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele convoacă întâlnirile
Comitetului pentru Audit Public Intern.
Secretariatul tehnic al Comitetului pentru Audit Public Intern este asigurat de Unitatea Centrală
de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Potrivit prevederilor legale, Comitetul pentru Audit Public Intern îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
- dezbate planurile strategice de dezvoltare în domeniul auditului public intern şi emite o opinie
asupra direcţiilor de dezvoltare a acestuia;
- dezbate şi emite o opinie asupra actului normativ elaborat de UCAAPI în domeniul auditului
public intern;
- dezbate şi avizează raportul anual privind activitatea de audit public intern şi îl prezintă
Guvernului;
- avizează planul misiunilor de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;
 - dezbate şi emite o opinie asupra rapoartelor de audit public intern de interes naţional cu
implicaţii multisectoriale;
- analizează importanţa recomandărilor formulate de auditorii interni în cazul divergenţelor de
opinii către conducătorul entităţii publice şi auditorii interni, emiţând o opinie asupra consecinţelor
neimplementării recomandărilor formulate de aceştia;
- avizează numirea şi revocarea directorului general al Unităţii Centrale de Armonizare pentru
Auditul Public Intern (UCAAPI);
- analizează pregătirea profesională continuă a auditorilor;
- analizează acordurile de cooperare între auditul intern şi cel extern referitor la definirea
conceptelor şi la utilizarea standardelor în domeniu, precum şi schimbul de rezultate din activitatea propriu-
zisă de audit.
Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI) este constituită în
cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în subordinea directă a ministrului finanţelor publice.
Conducerea acestui organism este încredinţată unui director general, numit de ministrul finanţelor
publice, cu avizul Comitetului pentru Audit Public Intern.
Directorul general are calitatea de funcţionar public şi trebuie să aibă o înaltă calificare profesională
în domeniul financiar-contabil şi al auditului. De asemenea, trebuie să îndeplinească cerinţele Codului
privind conduita etică a auditorului intern.
UCAAPI are structuri şi în teritoriu, care cuprind auditorii interni din cadrul birourilor teritoriale
de audit ale Ministerului Finanţelor Publice. Aceştia exercită competenţele delegate ale Unităţii Centrale
de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Ca atribuţii principale ale UCAAPI reţinem:
- elaborează, conduce şi aplică o strategie unitară în domeniul auditului public intern şi
monitorizează la nivel naţional această activitate;
- dezvoltă şi implementează proceduri şi metodologii uniforme, bazate pe standardele
internaţionale, inclusiv manualele de audit intern;
- dezvoltă cadrul normativ în domeniul auditului public intern;
- elaborează Codul privind conduita etică a auditorului intern şi verifică respectarea acestuia de
către compartimentele de audit public intern.
În acest sens, poate iniţia măsuri corective în colaborare cu conducătorul unităţii publice în cauză.
- coordonează sistemul de recrutare şi de pregătire profesională în domeniul auditului public
intern;
- dă avizul pentru numirea sau destituirea şefilor compartimentelor de audit public intern din
entităţile publice;
- elaborează raportul anual de audit public intern, pe baza rapoartelor primite;
- efectuează misiuni de audit public intern de interes naţional cu implicaţii multisectoriale;
- cooperează cu Curtea de Conturi, alte instituţii şi autorităţi publice din România, precum şi cu
autorităţi şi organizaţii de control financiar public din alte state, inclusiv de la Comisia Europeană.
Compartimentul de audit public intern se organizează la nivelul instituţiilor public, conducerea
având obligaţia creării cadrului organizatoric şi funcţional necesar desfăşurării activităţii de audit public
intern.
Pentru instituţiile publice mici, nesubordonate altor entităţi publice, auditul public intern se
limitează la auditul de regularitate şi se efectuează de compartimentele de audit intern ale Ministerului
Finanţelor Publice.
La entităţile publice subordonate, conducătorul acestora poate stabili menţinerea unui
compartiment funcţional de audit public intern, cu acordul entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat
superior. Dacă nu se înfiinţează acest compartiment, auditul entităţii respective se efectuează de către
compartimentul de audit public intern al entităţii publice de la nivelul ierarhic imediat superior.
Astfel, compartimentul de audit public intern se constituie în subordinea directă a conducerii
entităţii publice, iar conducătorul acestuia se numeşte sau se destituie de către conducătorul entităţii
publice, cu avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
 Conducătorul compartimentului de audit public intern este responsabil de organizarea şi
desfăşurarea activităţilor de audit.
La rândul său, compartimentul de audit public intern îndeplineşte următoarele atribuţii:
- elaborează norme metodologice specifice entităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu
avizul Unităţii Centrale de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI), în cazul entităţilor publice
subordonate, respectiv aflate în coordonarea sau sub autoritatea altei entităţi publice, cu avizul acesteia;
- elaborează proiectul planului anual de audit public intern;
- efectuează activităţi de audit public intern pentru a evalua dacă sistemele de management
financiar şi control ale entităţii publice sunt transparente şi conforme cu normele de legalitate, regularitate,
economicitate, eficienţă şi eficacitate;
- informează Unitatea Centrală de Armonizare a Auditului Public Intern despre recomandările
neînsuşite de către conducătorul entităţii publice auditate, precum şi despre consecinţele acestora;
- raportează periodic asupra constatărilor, concluziilor şi recomandărilor rezultate din activităţile
sale de audit;
- în cazul identificării unor nereguli, raportează conducătorului entităţii publice şi structurii de
control abilitate;
- Verifică respectarea normelor, instrucţiunilor, precum şi a Codului privind conduita etică în
cadrul compartimentelor de audit intern din entităţile publice subordonate, aflate în coordonare sau sub
autoritatea altei entităţi publice.
Din analiza atribuţiilor compartimentului de audit public intern, rezultă că acesta nu se implică în
elaborarea procedurilor de control intern şi desfăşurarea activităţilor supuse auditului public intern.
Comitetele pentru audit intern
Instituțiile publice centrale care desfășoară în cursul un exercițiu bugetar un buget mai mare de
2.000.000.000 lei trebuie să constituie un comitet de audit pentru a acționa în vederea creșterii eficienței
activității de audit public intern.Acesta este alcătuit din 5-7 membri,numiți de conducătorul instituției
centrale și este format din auditori interni cu experiență(minimum 5 ani),specialiști cu minimum 5 ani
experiență în domeniul finaniar-contabil,resurse umane,juridic,sisteme informatice, precum și conducătorul
compartimentului de audit public intern.
Desfăşurarea auditului public intern
Auditul public intern la entităţile publice se realizează de către compartimentul de audit public
intern, care evaluează dacă sistemele de management financiar şi control ale entităţii publice se aplică în
conformitate cu normele de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate.
Prin compartimentul de audit public intern se auditează cel puţin o dată la trei ani toate activităţile
desfăşurate de entitatea publică, inclusiv din entităţile subordonate, cu privire la formarea şi utilizarea
fondurilor publice, precum şi la administrarea patrimoniului public.
Personalul care alcătuieşte compartimentul de audit financiar poartă denumirea de auditori interni.
Desfăşurarea activităţilor specifice de către auditorii interni presupune:
- plan de audit public intern;
- ordin de serviciu;
- raport de audit public intern.
Planul de audit public intern
Proiectul planului de audit public intern se elaborează de compartimentul de audit public intern, pe
baza evaluării riscului asociat diferitelor situaţii şi activităţi (program şi operaţiuni), precum şi prin
preluarea sugestiilor conducătorului entităţii publice prin consultare cu entităţile publice ierarhic superioare,
ţinând seama de recomandările Curţii de Conturi.
Planul de audit public intern se aprobă de conducătorul entităţii publice, fără a se lua în considerare
auditurile ad-hoc, precum şi misiunile de audit public intern cu caracter excepţional.
Ordinul de serviciu
În realizarea misiunilor lor, auditorii interni îşi desfăşoară activitatea pe bază de ordin de serviciu,
emis de şeful compartimentului de audit public intern, care prevede în mod explicit, scopul, obiectivele,
tipul şi durata auditului public intern, precum şi nominalizarea echipei de auditare.
 Entitatea publică care urmează să fie auditată este notificată cu 15 zile înainte de declanşarea
misiunii de audit.
Pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor precizate în ordinul de serviciu, auditorii interni au
acces la toate datele şi informaţiile, inclusiv cele existente în format electronic, pe care le consideră utile şi
importante. De asemenea, pot solicita date şi informaţii şi copii după documente, pentru conformitate, de
la persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu structura auditată.
Auditorii interni pot, de asemenea, efectua la persoanele fizice şi juridice aflate în legătură cu
structura auditată, orice fel de reverificări financiare şi contabile legate de activităţile de control intern la
care acestea au fost supuse, care vor fi utilizate pentru constatarea legalităţii şi a regularităţii activităţii
respective.
Reprezentanţilor autorizaţi ai Comisiei Europene şi ai Curţii de Conturi Europene li se asigură
drepturi similare celor prevăzute pentru auditorii interni, cu scopul protejării intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
Raportul de audit public intern
La sfârşitul fiecărei misiuni de audit public intern, auditorii interni elaborează un proiect de raport
de audit public intern, care reflectă cadrul general, obiectivele, constatările, concluziile şi recomandările
efectuate. însoţit de documente justificative, acest proiect se transmite la structura auditată.
În maximum 15 zile de la data primirii raportului, entitatea publică auditată va transmite punctele
sale de vedere, care vor fi analizate ulterior de auditorii interni.
În termen de 10 zile de la primirea punctelor de vedere, se organizează o reuniune de conciliere
între compartimentul de audit public intern şi structura auditată, la iniţiativa celei dintâi, în cadrul căreia se
analizează constatările şi concluziile, în vederea acceptării recomandărilor formulate.
Raportul de audit trebuie să prezinte uşurinţă în înţelegere, fără ambiguităţi sau exprimări confuze
şi să includă numai informaţii care să fie susţinute de probe de audit suficiente şi relevante.
Rezultatele concilierii, împreună cu raportul de audit public finalizat, se trimit conducătorului
entităţii publice care a aprobat misiunea, pentru analiză şi avizare.
După avizare, recomandările cuprinse în raportul de audit public intern se comunică structurii
auditate. Despre recomandările care nu au fost avizate, şeful compartimentului de audit public intern este
obligat să informeze Unitatea Centrală de Armonizare pentru Auditul Public Intern.
Recomandările cuprinse în raportul de audit public intern vor fi supuse unui program de
implementare, după un calendar prestabilit.
Compartimentul de audit public intern verifică şi raportează UCAAPI sau organului ierarhic
superior, după caz, evoluţiile pozitive înregistrate în aplicarea recomandărilor.
Auditorii interni au, în general, statut de funcţionari publici.
Numirea sau revocarea acestora se face de conducătorul entităţii publice, cu avizul conducătorului
compartimentului de audit public intern.
Pentru auditorii interni care nu au statut de funcţionari publici, selectarea, stabilirea drepturilor şi
obligaţiilor se fac în concordanţă cu regulamentele proprii de funcţionare a entităţii publice.
Auditorii interni trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în mod obiectiv şi independent, cu
profesionalism şi integritate.
Aceştia sunt obligaţi să nu divulge informaţiile luate la cunoştinţă cu prilejul îndeplinirii misiunilor
de audit public intern.

C.Controlul financiar de stat

Noţiune
Controlul financiar de stat este controlul exercitat de stat, prin organele sale specializate cu privire
la modul cum sunt administrate şi gestionate mijloacele financiare ale statului, ale colectivităţilor locale,
ale instituţiilor publice şi ale agenţilor economici publici subordonaţi acestora şi îndeplinite obligaţiile
contribuabililor faţă de bugetul public.
Controlul financiar al statului este organizat şi funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor
Publice. În structura acestuia, organele de stat cu atribuţii de control în domeniul financiar sunt Direcţia
generală a controlului financiar de stat şi Garda Financiară.
Direcţia generală a controlului financiar de stat
Organizarea Direcţiei generale a controlului financiar de stat
Direcţia generală a controlului financiar de stat este organizată ca structură a Ministerului
Finanţelor Publice, atât în plan central cât şi în plan teritorial.
La nivel central (al Ministerului Finanţelor Publice) întâlnim Direcţia generală a controlului
financiar de stat, iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează direcţii ale controlului financiar de stat
ca unităţi teritoriale ale acestei forme de control.
În cadrul Direcţiei generale a controlului financiar de stat, atât la nivel central, cât şi al direcţiilor
din teritoriu, sunt organizate două compartimente:
- serviciul de metodologie, coordonare şi programare a activităţii controlului de stat;
- serviciul de control.
În virtutea raporturilor ierarhice, Ministerul Finanţelor Publice, prin ordin al ministrului, este cel
care aprobă structura organizatorică, numărul de personal şi numeşte conducătorii acestor structuri
funcţionale teritoriale.
Direcţia generală a controlului financiar de stat din Ministerul Finanţelor Publice şi structurile sale
din teritorii îndeplinesc următoarele atribuţii:
- controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de interes public,
ca şi al subvenţionării unor activităţi, produse şi alte destinaţii prevăzute de lege;
- verifică realitatea şi exactitatea înregistrărilor în evidenţele prevăzute de lege şi de actele de
constituire a societăţilor comerciale şi a celorlalţi agenţi economici, urmărind stabilirea corectă şi
îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat;
- controlează modul de folosire a mijloacelor materiale şi a fondurilor băneşti, precum şi
respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale
cu capital de stat;
Pe lângă aceste atribuţii principale, Direcţia generală a controlului financiar de stat efectuează şi
alte acte şi operaţiuni de control financiar stabilite în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Drepturile organelor Direcţiei generale a controlului financiar de stat şi obligaţiile unităţilor
controlate.
Organele Direcţiei generale a controlului financiar de stat, în baza rezultatelor controalelor
efectuate, au dreptul să dispună următoarele:
- luarea unor măsuri în vederea înlăturării neregulilor constatate şi prevenirea acestora în
activitatea financiar-contabilă a autorităţilor administraţiei centrale şi locale, precum şi a regiilor autonome;
- completarea şi corectarea bilanţurilor contabile şi virarea la buget a impozitelor şi taxelor legal
datorate statului;
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile şi fiscale.
La rândul lor, organele de conducere şi salariaţii unităţilor controlate, la cererea organelor de
control financiar, au următoarele obligaţii:
- să pună la dispoziţia organelor de control actele şi documentele justificative, dările de seamă,
bilanţurile contabile şi alte documente necesare controlului;
- să prezinte spre verificare bunurile valorice pe care le gestionează sau le au spre păstrare şi care,
potrivit legii, intră sub incidenţa controlului;
- să dea informaţiile necesare, verbale şi în scris, să asigure sprijinul pentru desfăşurarea în bune
condiţii a obiectivelor controlului;
- să elibereze, potrivit legii, documentele solicitate în original sau copii certificate.
În aceste condiţii, controlul financiar devine eficient dacă personalul împuternicit în acest sens îşi
îndeplineşte cu bună credinţă atribuţiile de control, întocmind toate actele de control impuse de
împrejurările de fapt existente în unităţile controlate, iar în conţinutul lor sunt înscrise date şi fapte reale
(din care reies încălcările normelor financiar-fiscale, răspunderea juridică a persoanelor vinovate, măsurile
necesare înlăturării neregulilor constatate etc.
Nerespectarea sau neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege pentru conducere şi ceilalţi
salariaţi ai unităţilor supuse controlului financiar de stat sunt calificate contravenţii şi sancţionate cu amendă
pecuniară.
Constatarea contravenţiilor şi stabilirea cuantumului amenzilor (dacă se dovedeşte necesar) se fac
de organele de control financiar împuternicite în acest sens de Ministerul Finanţelor Publice.
Procedura controlului exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat şi
unităţile sale teritoriale
Procedura de control cuprinde o serie de acte şi operaţiuni referitoare la programarea şi efectuarea
controlului, întocmirea actelor de control, precum şi adoptarea unor măsuri necesare în vederea înlăturării
neregulilor constatate.
Controlul exercitat de Direcţia generală a controlului financiar de stat este un control tematic
(programat).
Pentru programarea controlului, legea prevede că un agent economic, într-un an calendaristic, poate
face obiectul unui singur control al contabilităţii, pentru sinceritatea bilanţurilor şi determinarea sumelor
datorate cu orice titlu statului. Este supusă controlului întreaga perioadă scursă de la verificarea precedentă,
de aceeaşi natură şi pentru aceleaşi obiective care, potrivit legii, nu s-a prescris.
De la această regulă fac excepţie verificările reclamaţiilor cu privire la încălcările legilor financiare
(care se efectuează ori de câte ori este cazul), precum şi verificarea acţiunilor de documentare, analiză şi
urmărire a implementării unor reglementări (care se pot efectua numai după notificarea şi obţinerea
acordului agentului economic).
Controlul financiar de stat poate fi programat asupra întregii activităţi financiar-contabile a unităţii
controlate sau numai asupra uneia dintre componentele acestei activităţi.
În timpul acţiunii de control, se verifică modul de calcul şi de plată a impozitelor şi altor sume de
bani datorate statului, utilizarea eficientă a valorilor materiale şi băneşti, precum şi ţinerea completă şi
corectă a evidenţelor contabile.
Acţiunea de verificare se încheie cu întocmirea unor acte de control financiar, cu caracter
constatator şi decizional.
Pentru a se evita abuzul de control, legea stabileşte ca durata maximă a unei acţiuni de control, la
sediul unui agent economic să fie de 3 luni, indiferent de perioada supusă controlului.
De asemenea, pe parcursul desfăşurării acţiunilor de control, agenţii economici au dreptul să fie
asistaţi de o persoană autorizată în acest sens.
Rezultatele controlului se comunică celor controlaţi în termen de 30 de zile de la terminarea
verificării la sediul acestora.
Măsurile dispuse prin actele de control pot fi supuse unor contestaţii, potrivit normelor legale în
vigoare.

Direcția generală antifraudă fiscală

În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală s-a organizat și funcționează Direcția

generală antifraudă fiscală,structură fără personalitate juridică cu atribuții de prevenire,descoperire și
combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.
Direcția generală antifraudă fiscală este coordonată de un vicepreședinte,cu rang de subsecretar de
stat și este condusă de un inspector general antifraudă numit prin decizia primului-ministru.
Inspectorul general antifraudă este ajutat în activitatea sa de inspectori generali adjuncți numiți în
funcție tot prin decizia primului-ministru.
În cadrul Direcției generale antifraudă fiscală funcționează direcții regionale antifraudă fiscală
conduse de inspectori generali adjuncți antifraudă.
 Personalul Direcției generale antifraudă fiscală este compus din funcționari publici care ocupă
funcții publice specifice și funcții generale specifice.
Inspectorii antifraudă poartă în timpul serviciului uniformă,însemne distinctive,ecusoane și după
caz,armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare,protecție și comunicare.Toate
acestea se atribuie gratuit și pot fi utilizate numai în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu.
Armamentul se poate asigura atât prin achiziții publice,cât și prin redistribuire de la alte instituții
autorizate,pe baza protocoalelor încheiate în condițiile legii,în măsura disponibilităților cu condiția predării
acestuia în perfectă stare fizică și de funcționare tehnica și de fiabilitate.
Direcția generală antifraudă are următoarele atribuții:
-să efectueze controale în toate spațiile în care se produc,se depozitează sau se comercializează
bunuri și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor normative naționale;
-să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe drumurile publice,căi
ferate și fluviale,etc.;
-să dispună măsuri cu privire la confiscarea bunurilor a căror fabricație,depozitare,transport sau
desfacere este ilicită și să ridice documentele financiar-contabile și de altă natură care pot servii la dovedirea
contravențiilor sau, după caz,a infracțiunilor;
-să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților controlate, precum și a
oricăror persoane implicate în săvârșirea faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală constatate și să
solicite acestora explicații scrise ,după caz;
-să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare;
-să oprească mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor și a
persoanelor transportate;
-să efectueze acte de control inopinat;
-să efectueze verificări necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune fiscală și
vamală etc.

D.Inspecţia fiscală
Concept
Controlul fiscal sau inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor desfăşurate de organele de
inspecţie fiscală care au ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor
fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor
legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente
acestora.
Inspecţia fiscală se exercită prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau prin
compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, potrivit Codului de procedură
fiscală, asupra tuturor persoanelor juridice, indiferent de forma lor de organizare, care au obligaţii de
stabilire, reţinere şi plată a impozitelor şi taxelor.
Drepturile şi obligaţiile organelor fiscale
În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin, organelor fiscale le sunt conferite, prin lege,
numeroase drepturi.
Astfel, au dreptul să examineze documentele aflate în dosarul fiscal al contribuabilului, să verifice
concordanţa dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă, să discute constatările
şi să solicite explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai contribuabililor sau împuterniciţilor acestora.
Pentru determinarea corectă a impozitelor datorate de contribuabili, organele fiscale pot solicita
informaţii de la alte persoane care pot da relaţii în legătură cu operaţiunile verificate.
Alte drepturi recunoscute organelor fiscale putem enumera:
- stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată şi de obligaţii fiscale accesorii aferente acestora;
- verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;
- dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;
 - efectuarea de investigaţii fiscale;
- aplicarea de sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
Corespunzător drepturilor conferite de lege, organelor fiscale le revin următoarele obligaţii:
- să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea de control care urmează să se desfăşoare,
prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală;
- înainte de începerea inspecţiei fiscale, să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi
ordinul de serviciu semnat de conducătorul organelor de control;
- să consemneze începerea inspecţiei fiscale în registrul unic de control;
- să informeze contribuabilul asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală;
- să sesizeze organul de urmărire penală, dacă constatările întrunesc elementele constitutive ale
unei infracţiuni.
Drepturile şi obligaţiile contribuabililor
La începutul inspecţiei fiscale, contribuabilul are dreptul să numească persoane care să furnizeze
informaţii organelor fiscale.
Pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale, are dreptul să fie informat asupra constatărilor
rezultate din inspecţia fiscală şi să-şi prezinte în scris punctul de vedere în legătură cu aceste constatări.
Pe lângă aceste drepturi, în Codul de procedură fiscală regăsim şi numeroase obligaţii ale
contribuabililor:
- să pună la dispoziţia organelor fiscale un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară
desfăşurării inspecţiei fiscale;
- să colaboreze la constatarea stărilor fiscale de fapt;
- să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele,
precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal;
- la încheierea inspecţiei fiscale, să dea o declaraţie scrisă pe propria răspundere din care să
rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală;
- să îndeplinească măsurile prevăzute în actul de control.
Perioada supusă inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani.
Procedura desfăşurării inspecţiei fiscale
Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului. Dacă nu există
un astfel de spaţiu, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal sau în
orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe anuale,
trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare
perioadă supusă impozitării. Prin excepţie de la această regulă, se poate decide reluarea controlului pentru
o anumită perioadă dată, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de
prescripţie, dacă apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau
erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.
Reverificarea unei perioade impozabile se realizează numai la iniţiativa organului fiscal, cu
aprobarea conducătorului acestuia.
Potrivit Codului de procedură fiscală, procedura de desfăşurare a inspecţiei fiscale presupune mai
multe etape, în vederea stabilirii imaginii corecte cu privire la declararea, calcularea şi plata obligaţiilor
fiscale.
a) Pregătirea inspecţiei fiscale, prin examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al
contribuabilului (a actelor de înfiinţare a contribuabilului, a declaraţiei de înregistrare ca plătitor de impozite
şi taxe), precum şi a compartimentelor care, prin atribuţiile pe care le îndeplinesc, deţin informaţii cu privire
la situaţia fiscală a contribuabilului (administraţia financiară, trezorerie,).
 Din analiza declaraţiilor existente la dosarul fiscal şi a informaţiilor culese de la celelalte
compartimente, inspectorul stabileşte dacă au fost depuse toate declaraţiile şi nu există plăţi restante de
efectuat.
b) Înştiinţarea contribuabilului, cu excepţia situaţiilor în care controlul se desfăşoară în mod
inopinat şi încrucişat, pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului, în cazul unor acţiuni îndeplinite
ca urmare a solicitării unor autorităţi şi în cazul refacerii controlului ca urmare a unei dispoziţii de
reverificare.
c) Deplasarea persoanelor împuternicite cu exercitarea inspecţiei fiscale la locul de desfăşurare a
controlului.
Astfel, inspecţia se desfăşoară în spaţiile de lucru ale contribuabilului, în prezenţa acestuia sau a
unei persoane desemnată de el. Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi
logistica necesară desfăşurării inspecţiei fiscale.
Acţiunea de control se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al contribuabilului,
cu încercarea de a afecta cât mai puţin activitatea curentă. Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara
programului de lucru al contribuabilului, cu acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului
organului fiscal.
d) Constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultate din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei, precum şi verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu
cele din evidenţa contabilă a contribuabilului.
În funcţie de volumul acţiunii de verificare inspecţia fiscală poate fi:
- inspecţie fiscală generală;
În cazul acestei forme de inspecţie, se verifică toate obligaţile fiscale ale unui contribuabil pe o
perioadă de timp determinată.
- inspecţie fiscală parţială;
În acest caz, se verifică una sau mai multe obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozite, dacă
acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
În realizarea sarcinilor încredinţate, organele de inspecţie fiscală folosesc următoarele proceduri şi
metode de control:
- verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului de stat;
- verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor şi
operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, evidenţiere şi de plată a obligaţiilor
fiscale datorate bugetului de stat
- controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor acesteia,
prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare asistate de instrumente
informatice specializate.
e) Organele fiscale stabilesc, dacă este cazul, diferenţe de obligaţii fiscale de plată, dispun măsuri
asiguratorii şi aplică sancţiuni, potrivit prevederilor legale.
f) La încheierea perioadei de control, rezultatele inspecţiei sunt consemnate într-un raport scris.
Dacă se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de
impunere, care va cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus faţă de creanţa fiscală anterioară. Decizie
de impunere se emite şi în cazul în care baza de impunere nu se modifică; aceasta se comunică în scris
contribuabilului.

E.Controlul exercitat de Curtea de Conturi

Scurt istoric
 Înalta Curte de Conturi a fost înfiinţată în anul 1864 şi era competentă să cerceteze şi să stabilească
conturile veniturilor tezaurului, casieriilor generale de judeţe, regiilor administraţiilor contribuţiilor
indirecte, precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de agenţii contabili. Cu timpul, prin legi
modificatoare, i s-au atribuit şi unele competenţe jurisdicţionale privind apelurile făcute de organele
comunale, precum şi contabilii şi perceptorii direcţi care nu erau supuşi jurisdicţiei de prima instanţă a
Curţii, împotriva încheierilor comunale sau administraţiei de care aparţineau.
Constituţia din 1923 a supus controlului preventiv al Curţii de Conturi deciziile ordonatorilor
principali de alocaţii bugetare. în anul 1929 au fost abrogate aceste prevederi printr-o lege de reorganizare
a Curţii de Conturi. în anul 1948, înalta Curte de Conturi a fost desfiinţată, prin decretul-lege 352/1948.
După evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea reînfiinţării Curţii de Conturi.
Sediul materiei
Activitatea Curţii de Conturi este reglementată de Constituţia României, republicată şi Legea
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în anul 2014(M.O.238/2014).
Competenţa Curţii de Conturi
Curtea de Conturi a României a fost reintrodusă ca organ de control financiar prin art. 139 al
Constituţiei României din 1991. Potrivit alin 1 al acestui articol, Curtea de Conturi exercită controlul
asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale.
în aplicarea dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul a adoptat Legea nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi în care aceasta era calificată ca fiind organ suprem de control
financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar.
Calificarea organ suprem a făcut obiectul criticii de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 64/1994, definitivă prin nerecurare.
Prin decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut caracterul de organ suprem al Curţii de Conturi în
domeniul financiar şi s-a precizat că acesta nu vine în conflict cu nici o prevedere constituţională şi
corespunde atribuţiilor conferite de lege Curţii de Conturi, de a controla modul de îndeplinire a sarcinilor
legale de către celelalte organe de control financiar ale statului.
Prin dispoziţiile Legii 99/1999 prin care s-au adus modificări Legii 94/1992, Curtea de Conturi este
calificată autoritatea administrativă autonomă de control financiar care exercită şi atribuţii asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
Potrivit statutului său constituţional, Curtea de Conturi devine o autoritate administrativă
autonomă, nefiind subordonată nici unei alte autorităţi a statului.
Ca autoritate de control, Curtea de Conturi este, îndeosebi, un organ al Parlamentului, care exercită
un control general asupra gestiunii bugetului public naţional.
La baza funcţionării Curţii de Conturi stă principiul autonomiei, regăsit în lege prin sintagma în
mod independent
Prin modificările şi completările aduse Legii 94/1992, Curtea de Conturi era instituţia supremă de
control financiar ulterior extern asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. Curtea de Conturi exercită atribuţii jurisdicţionale în condiţiile
prezentei legi.
Prin Constituţia României republicată în anul 2003, Curtea de Conturi exercită controlul asupra
modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de
instanţele judecătoreşti specializate.
Aşadar, prin Constituţie, i-au fost retrase atribuţiile jurisdicţionale Curţii de Conturi.
În aceste condiţii, principalele atribuţii ale Curţii de Conturi sunt:
- atribuţii de control şi audit financiar;
- atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe.
 Membrii Curţii de Conturi sunt consilieri de conturi,numiți pe un mandat de 9 ani. Pe durata
exercitării mandatului lor membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili.
Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Atribuţii de control ale Curţii de Conturi
Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile de control financiar asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi asupra
modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.
Obiectivele controlului Curţii de Conturi sunt urmărirea respectării legii în gestionarea mijloacelor
materiale şi băneşti, precum şi analizarea calităţii gestiunii financiare din punct de vedere al economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege, Curtea de Conturi controlează:
- formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale
bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;
- constituirea și utilizarea celorlalte fondurilor publice componente ale bugetului general
consolidat;
- formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe;
- utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi a transferurilor şi a altor forme
de sprijin financiar din partea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
- constituirea, administrarea, utilizarea şi gestionarea resurselor financiare privind protecţia
mediului, îmbunătăţirea calităţii condiţiilor de muncă şi viaţă;
- modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale de către instituţiile publice, regiile autonome etc.
- constituirea,administrarea și utilizarea fondurilor publice de căre autoritățile administrative
autonome și de către instituțiile publice înfiinate prin lege,precum și de organismele autonome de asigurări
sociale ale statului:
- alte domenii în care prin lege s-a stabilit competenţa Curţii;
Sunt supuse controlului Curţii de Conturi următoarele subiecte: statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, cu serviciile şi instituţiile lor publice, autonome sau neautonome, regiile autonome, organismele
autonome de asigurări sociale sau de altă natură, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat,
societăţile de investiţii financiare, alte persoane juridice, stabilite prin lege.
Controlul bugetului Curţii de Conturi se exercită de către o comisie instituită în acest scop de
cele două Camere ale Parlamentului.
Curtea de Conturi are atribuţii de control şi asupra execuţiei bugetelor Preşedinţiei, Guvernului,
Camerei Deputaţilor şi Senatului, Curţii Constituţionale, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Consiliului
Legislativ şi Avocatului Poporului. După conţinutul său, controlul exercitat de Curtea de Conturi este un
control de audit public extern şi priveşte respectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi folosirea
fondurilor publice.
Atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat cuprinzând şi neregulile constatate.
Raportul public anual se elaborează de Curtea de Conturi, în termen de 6 luni de la primirea
contului general anual de execuţie a bugetului de stat, contului general de execuţie a bugetului asigurărilor
sociale de stat, conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale, conturilor fondului de tezaur,
contului anual al datoriei publice.
Raportul public anual cuprinde: observaţiile Curţii de Conturi asupra conturilor de execuţie a
bugetelor supuse controlului său; concluziile degajate din controalele dispuse de Camera Deputaţilor sau
de Senat.
În îndeplinirea atribuţiilor conferite de lege, Curtea de Conturi mai are competenţe:
- să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice controlate;
 - să solicite organelor de control financiar şi ale Băncii Naţionale a României verificarea, cu
prioritate, a unor obiective, în cadrul atribuţiilor lor legale;
- să ceară şi să utilizeze rapoartele celorlalte organisme cu atribuţii de control financiar.
În baza constatărilor rezultate în urma controlului efectuat, Curtea de Conturi are dreptul să decidă:
- suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul financiar,
contabil şi fiscal;
- blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
- înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă controlată, corectarea
bilanţului contabil, a contului de profit şi pierderi şi a contului de execuţie.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL FINANCIAR

Noţiuni generale
Prin răspundere juridică înţelegem acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat şi suportată de
cel vinovat de încălcarea unor norme de drept. Această formă de răspundere presupune utilizarea forţei de
constrângere a statului în vederea sancţionării celui vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite.
În domeniul dreptului, s-au conturat următoarele forme ale răspunderii juridice: răspunderea civilă,
răspunderea penală, răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea administrativ-disciplinară,
răspunderea patrimonială. Aceste forme de răspundere se regăsesc şi în legătură cu încălcarea normelor juridice
de drept financiar.

Evaziunea fiscală
Noţiune
Impozitele şi taxele au constituit şi constituie importante surse de venit la bugetul general al
statului.
Totalitatea impozitelor şi taxelor colectate de la persoanele fizice şi juridice la bugetul general al
statului formează sistemul fiscal.
Sistemul fiscal actual este conceput pentru a corespunde cerinţelor impuse de reforma social-
economică, în vederea integrării României în Uniunea Europeană.
Colectarea de impozite şi taxe la bugetul general al statului este justificată de faptul că funcţionarea unei
societăţi implică efectuarea de cheltuieli care nu pot fi acoperite decât prin resurse sigure şi eficiente. Dacă
resursele proprii ale statului nu sunt suficiente, atunci se apelează la impozite şi taxe. Impozitul apare, astfel, ca
o renumeraţie pentru serviciile de orice natură pe care statul le asigură.
Sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor
şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor
fondurilor speciale de către persoanele fizice şi juridice române sau străine constituie fapte de evaziune
fiscală.
În literatura de specialitate, noţiunea de evaziune fiscală este utilizată într-un sens mai larg decît
cea care face obiectul dreptului, adică de evaziune fiscală legală şi evaziune fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală este o formă de evaziune care permite sustragerea de la impunere a unei
părţi din materia impozabilă, fără ca această atitudine să fie considerată o încălcare a prevederilor legii.
Exemplificativă pentru constatarea unei asemenea forme de evaziune este reducerea impozitului ca urmare
a scăderii din profitul impozabil a cheltuielilor de sponsorizare.
Evaziunea fiscală frauduloasă este consecinţa încălcării dispoziţiilor legii, iar autorii unor astfel
de fapte urmează să fie traşi la răspundere juridică penală sau contravenţională, după caz.
Acesta este şi sensul cel mai des utilizat în practica şi literatura juridică de specialitate.
 O concentrare atentă asupra fenomenului de evaziune fiscală se poate observa şi pe plan
internaţional, în cazul agenţiilor şi organizaţiilor interguvernamentale.
Legislaţia fiscală din ţările dezvoltate, şi nu numai, a oferit în ultimii ani instrumente variate de a
stopa evaziunea fiscală.
Această tendinţă a accentuat conflictul dintre organele fiscale şi contribuabili, pe măsură ce
legislaţia fiscală s-a înăsprit, contribuabilii au căutat să găsească procedee legale de reducere a obligaţiilor
fiscale prin scăpările existente în lege.

Efectele evaziunii fiscale

Din analiza definiţiilor impozitelor şi taxelor, precum şi a fenomenului de evaziune fiscală,
reies şi efectele pe care acesta le provoacă:
- efecte asupra formării veniturilor statului,
- efecte economice,
- efecte sociale
- efecte politice.
Efectele fenomenului de evaziune fiscală asupra formării veniturilor statului
Fenomenul de evaziune fiscală determină, în primul rând, o reducere a cuantumului veniturilor
datorate bugetului general. Această reducere împiedică, la rândul ei, buna funcţionare a domeniilor de
activitate ale societăţii care trăiesc de la bugetul statului (învăţământul, sănătatea, armata, întreţinerea
autorităţilor legislative, executorie, judecătoreşti etc.)1.
Lipsa de resurse financiare determină statul să ia singurele măsuri cu efect imediat2: introducerea
de noi impozite şi taxe şi majorarea cotelor de impunere la cele existente.
Aceste măsuri determină o creştere a presiunii fiscale asupra contribuabililor şi au ca efect imediat
creşterea rezistenţei la impozitare, şi în consecinţă, o creştere a fenomenului de evaziune fiscală.
Amplificarea fenomenului de evaziune fiscală înseamnă diminuarea şi mai accentuată a volumului
veniturilor statului, iar ciclul negativ descris mai sus se poate repeta cu o amploare şi mai mare.
Astfel, apare un cerc vicios, din care se poate ieşi doar prin adoptarea unor măsuri de reducere a
evaziunii fiscale şi, implicit, o creştere a veniturilor datorate bugetului general al statului. Având fonduri
băneşti sigure, statul îşi poate îndeplini, în condiţii mai bune, serviciile şi funcţiile sale, iar, dacă nu este
nevoie de resurse suplimentare, se pot diminua cotele de impunere.
În consecinţă, fenomenul de evaziune fiscală influenţează în mod negativ cuantumul veniturilor bugetului
general, prin două mecanisme:
-unul direct, prin care bugetul statului este lipsit de veniturile, ce i se cuvin prin lege, ca urmare a sustragerii
de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale;
-un altul indirect, prin determinarea autorităţilor publice competente de a majora cotele de impunere la
impozitele existente şi de a mări presiunea fiscală, rezistenţa la impozite şi, implicit, mărirea dimensiunii
fenomenului de evaziune fiscală, urmată de diminuarea veniturilor la bugetul statului.
Efectele economice ale fenomenului de evaziune fiscală
Ca instrument de corelare a veniturilor cu cheltuieli publice, bugetul de stat ocupă un loc
important în procesul de constituire şi mobilizare a resurselor financiare la fondul bănesc al statului şi
repartizarea acestora către diverşi beneficiari, persoane fizice sau juridice.
Prin intermediul bugetului general se repartizează o mare parte din produsul intern brut, astfel că
devine un important mijloc de intervenţie în viaţa societăţii, prin asigurarea dezvoltării învăţământului,
ştiinţei, culturii, sănătăţii, prin redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă şi cea neproductivă
etc.
Astfel, pentru a-şi îndeplini aceste funcţii, bugetul general are nevoie de venituri sigure şi într-un
volum adecvat. Dacă aceste venituri, dintr-un motiv sau altul, nu se încasează în cuantumul şi la termenul
prevăzut de lege, bugetul de stat nu mai are forţa financiară necesară îndeplinirii scopurilor sale.

1
Domenii de activitate, de altfel, foarte importante, fără de care societatea nici nu poate fi concepută.
2
Destinate acoperirii lipsei de fonduri financiare.
 În consecinţă, fenomenul de evaziune fiscală diminuează considerabil volumul veniturilor
bugetului general al statului şi implicit, îi reduce şi forţa financiară de care are nevoie în îndeplinirea
sarcinilor sale.
Adoptarea Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală se înscrie în cadrul măsurilor generale de
combatere a evaziunii fiscale, menite să asigure cele mai potrivite mijloace pentru realizarea veniturilor din
impozite şi taxe.