Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPT CIVIL
- SUPORT DE CURS –
Capitolul I
normelor dreptului şi care asigură un anumit echilibru în desfăşurarea raporturilor interumane. Aşadar,
într-o desfăşurarea vieţii într-o societate este guvernată de o multitudine de reguli impuse de voinţa
majorităţii membrilor societăţii care asigură un climat de siguranţă socială, în cadrul participării la
circuitul juridic. Tocmai această voinţă generală constituie esenţa dreptului, fiind oficializată, transpusă
în legi şi norme de conduită, devenind voinţă juridică şi apărată pe cale statală.
Deci, ceea ce deosebeşte dreptul, ca sistem normativ, de celelalte sisteme sociale normative,
este tocmai această calitate juridică a voinţei sociale. Dar dreptul nu poate rămâne în starea de voinţă,
perceptele sale găsindu-şi concretizarea în ansamblul legilor care dau expresie concretă voinţei
generale ce reclamă oficializarea şi garantarea lor pe cale etatică, ceea ce constituie însuşi conţinutul
dreptului. Deci conţinutul dreptului are o componentă dominantă prin sistemul normelor juridice, care
va căpăta expresie exterioară prin forma dreptului care este legea.
Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.
Noţiunea de drept este folosită cu două sensuri şi anume: cel care are în vedere şi cuprinde
regulile juridice de conduită, denumit şi drept obiectiv şi cel prin care se are în vedere facultatea,
prerogativa (adică dreptul) unei persoane (fizice sau juridice), în temeiul normei juridice, denumit drept
subiectiv.
Astfel, când vorbim de dreptul românesc avem în vedere ansamblul normelor juridice
indiferent de forma pe care o îmbracă (legi, obiceiuri), ne referim la el ca la dreptul pozitiv care nu este
altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Vorbind, însă, de dreptul unei persoane, cum ar fi dreptul de
proprietate, dreptul la vot, dreptul la salariu, avem în vedere dreptul subiectiv pe care titularul îl
foloseşte şi îl exercită nemijlocit. Este de la sine înţeles, însă, că drepturile subiective sunt strâns legate
de dreptul obiectiv, neputând fi concepute fără prevederea acestora în normele juridice. Dar şi existenţa
dreptului obiectiv ar fi fără sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective,
în relaţiile interumane.
Termenul de „drept” se foloseşte şi pentru desemnarea ştiinţei dreptului.
2. Conştiinţa juridică.
Conştiinţa juridică este o premisă a dreptului. Nu există sistem de drept fără ca, înainte, acesta
să fie conştientizat în primul rând de către destinatarii săi. Mai mult, omul trebuie să participe ca factor
conştient la derularea raporturilor de drept, ceea ce îi va permite să acţioneze respectând legea. Numai
în aceste condiţii se poate vorbi despre ordinea de drept.
Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere: o componentă raţională şi anume ideologia
juridică (ansamblul reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic) şi o componentă psihică –
psihologia juridică (ansamblul trăirilor emoţionale: sentimente, dorinţe, etc.).
Capitolul II
SISTEMUL DREPTULUI UNITAR ROMÂNESC
Împărţirea modernă a dreptului în public şi privat îşi are sorgintea în vechiul drept roman şi a
fost preluată de toate sistemele de drept romano-germanic.
Juriştii din perioada clasică a dreptului roman, precizau că dreptul roman cuprinde două
ramuri, şi anume: dreptul public (jus publicum) şi dreptul privat (jus privatum). Distincţia a fost făcută
de către Cicero, Gaius şi Justinian, dar cel mai de seamă jurist al epocii a fost însă Ulpian.
Dreptul public ocrotea, în opinia sa, interesele publice (ad statum rei Romanae spectat), în
vreme ce dreptul privat le ocrotea pe cele ale cetăţenilor luaţi în mod izolat.
Astfel, făceau parte din dreptul public cultul, sacerdoţiile şi magistraturile, altfel spus
raporturile juridice referitoare la organizarea religioasă, politică şi statală. Dimpotrivă, dreptul privat
includea acele norme juridice referitoare la dreptul natural, al ginţilor, sau „jus civile”, deci tot ce
presupunea interese private, particulare.
Cristalizarea distincţiei dintre dreptul public şi cel privat este situată în dreptul românesc în
perioada regulamentară.
Regulamentele Organice au fost adoptate în timpul şi din iniţiativa administraţiei ruse, a căror
intrare în vigoare a marcat începutul sistemului de drept burghez român. Prin ele s-a realizat în dreptul
românesc o clara distincţie între noţiune de stat şi persoana domnului, între dreptul public şi cel privat.
Dreptul public.
Dreptul public are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice stabilite între o autoritate
aparţinând uneia dintre cele trei puteri separate în stat (legislativă, judecătorească sau executivă) şi o
persoană fizică sau juridică situată pe o poziţie juridică de subordonare. Subordonarea este
caracteristică raporturilor juridice de drept public.
Normele juridice de drept public au caracter prohibitiv, opunându-se realizării unor interese
contrare ordinii de drept, scopul lor imediat fiind aplicarea unitară a legii pe teritoriul ţării.
În sfera dreptului public sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal şi dreptul procesual penal.
Dreptul constituţional are ca obiect specific de reglementare relaţiile sociale din domeniul
organizării şi exercitării puterii de stat.
Dreptul administrativ este acea ramură a sistemului de drept românesc, ale cărui norme au ca
obiect acele relaţii sociale care se referă la organizarea societăţii şi realizarea în concret a puterii
executive şi a administraţiei publice de către organele care desfăşoară astfel de activităţi. Ele privesc
organizarea administraţiei publice, modalităţile de exercitare a atribuţiilor, sancţionarea contravenţiilor,
exercitarea controlului, răspunderea specific administrativă a organelor administraţiei publice şi a
funcţionarilor, etc.
Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare
socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice denumite pedepse, a acţiunilor sau
inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale în scopul apărării acestor valori, fie pe cale preventivă,
fie prin aplicarea pedepselor prevăzute făptuitorilor. Obiectul dreptului penal este format de o categorie
aparte de relaţii sociale denumite de apărare socială.
În corelaţie cu dreptul penal, dreptul procesual penal este acea ramură a sistemului de drept
român ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea organelor juridice şi a
părţilor, precum şi raporturile ce se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor care
constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au
săvârşit.
Dreptul finanţelor şi fiscal poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor normative care
reglementează activitatea de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor sociale şi economice ale societăţii.
Dreptul privat
Dreptul privat cuprinde acele ramuri de drept care au ca obiect de reglementare raporturile
juridice în care părţile se înfăţişează pe poziţii de egalitate juridică.
În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept:
Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional privat,
dreptul muncii, dreptul familiei şi dreptul procesual civil.
Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie aşadar raporturile juridice cu caracter
patrimonial şi raporturile juridice cu caracter personale nepatrimonial stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice.
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, deci cele cu conţinut
pecuniar.
Este personal nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani.
Dreptul comercial are ca obiect de reglementare normele juridice aplicabile actelor şi faptelor
de comerţ, cu alte cuvinte activităţii comerciale.
Dreptul comercial internaţional, este o materie juridică interdisciplinară, situată la confluenţa
dreptului internaţional cu normele fiecărui sistem juridic. Aşadar dreptul comerţului internaţional este
ansamblul normelor care au ca obiect de reglementare relaţiile comerciale internaţionale.
Dreptul internaţional privat român este ramura de drept al cărui obiect de reglementare îl
constituie acele raporturi juridice în care intervine un element de extraneitate. Prin element de
extraneitate se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport
are legătură cu mai multe sisteme de drept.
Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept român care are ca obiect de
reglementare raporturile sociale care izvorăsc din încheierea contractului de muncă şi au anumite
caracteristici (raporturi personale de subordonare, în cadrul unui program de lucru, stabilite de regula la
încadrarea persoanei în cadrul unui colectiv de muncă al unui agent economic), precum şi acele
raporturi sociale strâns legate de raportul de muncă.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale ce izvorăsc din rudenie, căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub
anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.
juridică prevede o regulă generală de conduită, ea poate fi aplicată unui număr nelimitat
de cazuri. Caracterul ei general şi impersonal presupune aplicarea şi respectarea ei
repetată, continuă ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile, împrejurările sau ipotezele pe
care le are în vedere.
Chiar dacă norma juridică nu se adresează uneia sau unor persoane determinate,
aplicarea ei nu vizează neapărat pe toată lumea: normele de dreptul familiei spre exemplu
reglementează doar relaţiile de familie.
c) obligativitatea este caracterul potrivit căruia, normele juridice nu conţin numai indicaţii şi
recomandări, ci ele constituie dispoziţii obligatorii, comandamente impuse de puterea
publică a căror respectare este obligatorie. Fără acest caracter general obligatoriu norma
juridică şi-ar pierde însuşi sensul existenţei sale de sine stătătoare în multitudinea regulilor
sociale.
2. Structura normei juridice.
Structura normei juridice trebuie analizată sub două aspecte: intern şi extern. Primul aspect se
referă la structura logico-juridică a normei juridice, iar cel de-al doilea are în vedere modul de
exprimare în cadrul normativ, deci structura tehnico-juridică.
După finalitatea lor unele sancţiuni au drept scop anularea unui act ilicit, repararea
unui prejudiciu sau restabilirea situaţiei anterioare încălcării legii. Alte sancţiuni
urmăresc aplicarea unor măsuri de constrângere în scopul pedepsirii pentru faptele
antisociale săvârşite cu vinovăţie.
Sancţiunile mai pot fi clasificate în funcţie de gradul lor de determinare în:
a) sancţiuni absolut determinate de la care nu se poate deroga şi care nu pot fi
modificate sau interpretate;
b) sancţiuni relativ determinate sunt cele care pot fi stabilite în concret dintr-un cadru
mai larg;
c) sancţiuni alternative sunt acele sancţiuni pe care cel chemat să le aplice are de ales
între mai multe sancţiuni;
d) sancţiunile cumulative sunt cele de natură diferită aplicate însă pentru una şi
aceeaşi faptă ilicită.
a) Normele supletive, sunt acelea care în cazul în care părţile nu-şi aleg
singure conduita de urmat, stabilesc reglementarea ce urmează să se
aplice.
b) Normele de împuternicire sau de competenţă sunt acelea care nici nu
impun şi nici nu interzic adoptarea unei anumite conduite. Ele recunosc
însă capacitatea sau competenţa subiecţilor de drept de a săvârşi anumite
acţiuni.
c) Asemănător celor permisive sunt normele de stimulare şi cele de
recomandare. Normele de stimulare prevăd condiţii de atribuire a
ordinelor, decoraţiilor şi premiilor, lăsând la aprecierea organelor
competente acordarea lor în concret.
Normele de recomandare sunt prevederi neobligatorii adresate unor
organizaţii sociale autonome, cărora, fără a se impune, li se recomandă o
anumită conduită.
să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte pentru fapta comisă o
pedeapsă mai blândă.
2. Retroactivitatea legilor interpretative implică aplicarea acestora de la data intrării în
vigoare a legii interpretate.
3. Prevederea expresă a aplicării retroactive a legii decurge din voinţa exprimată în mod
nemijlocit şi direct de legiuitor, în temeiul dreptului său de legiferare.
Încetarea acţiunii legii sau a altor acte normativ echivalează cu ieşirea lor din vigoare. Cu
excepţia reglementărilor temporare, legile sunt adoptate pentru o durată nelimitată de timp, urmând ca
ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. ieşirea din vigoare a actului normativ poartă numele de
abrogare. Formele abrogării sunt următoarele:
1. Abrogarea expresă care la rândul ei poate fi două feluri: directă, când noul act
normativ prevede în mod expres şi direct ceea ce abrogă (un act normativ în
întregime sau numai anumite articole), sau indirectă, atunci când noul act
normativ prevede că abrogă toate actele normative sau prevederile din actele
normative contrare dispoziţiunilor sale, fără însă a le individualiza.
2. Abrogarea tacită sau implicită se produce atunci când noul act normativ, fără a
avea o dispoziţie expresă de abrogare, cuprinde totuşi o reglementare diferită atât
de mult de reglementările anterioare din actele normative vechi, încât acestea nu
se mai pot aplica şi de aceea se consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit.
O altă formă de ieşire din vigoare a unui act normativ este căderea sa în desuetudine. Această
formă a ieşirii din vigoare a unui act normativ se aplică atunci când acesta sau reglementările sale sunt
total depăşite de relaţiile sociale reglementate, astfel încât acţiunea lor nu mai are nici o justificare şi
nici nu mai poate fi susţinută.
Principiul încetării acţiunii legii prin abrogare sau prin ajungere la termen cunoaşte două
excepţii de ultraactivitate, atunci când prevederile actului normativ ajuns la termen sau abrogat pot fi
aplicate şi ulterior. Cele două excepţii privesc aplicarea legii penale mai favorabile şi aplicarea legii
temporare după împlinirea termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în timpul cât era în
vigoare, dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp potrivit art. 16 din Codul
Penal.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor.
Acţiunea actelor juridice asupra persoanelor şi în spaţiu sunt legate de principiul
constituţional al suveranităţii puterii de stat, manifestată sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al
legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenia acestora. În temeiul acestui principiu, legile sunt
obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv, precum şi pentru toate instituţiile şi toate organismele
sociale aflate pe teritoriul său. Principiul se traduce prin aceea că pe teritoriul unui stat acţionează
suveran dreptul acelui stat. Pe cale de consecinţă este exclusă acţiunea pe teritoriul său a legilor altor
state.
Acţiunea normelor juridice în spaţiu.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de
stat emitent. În ţara noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat
acţionează în principiu pe teritoriul întregului teritoriu al ţării. Prin teritoriul ţării, din punct de vedere
juridic, se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
Se consideră săvârşită pe teritoriul ţării orice faptă, acţiune comisă pe o navă sau aeronavă
română.
Pe plan intern se ţine seama de regula potrivit căreia actele normative care emană de la
organele de stat centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, în timp ce reglementările ce emană de la un
organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi administrativ teritoriale.
Pe plan internaţional aplicarea legii se rezolvă ţinând seama de normele conflictuale ale
dreptului internaţional privat român care presupun conflictul de legi în spaţiu.
Pentru stabilirea normei conflictuale care să reglementeze relaţiile sociale cu un extraneu, se
pot avea în vedere următoarele tipuri de dispoziţii:
- aplicarea legii personale în funcţie de cetăţenie – lex personalis;
- aplicarea legii locului unde este situat bunul – lex rei sitae;
- aplicarea legii locului comiterii faptei cauzatoare de prejudiciu – lex loci delicti comisi;
- aplicarea legii locului în care s-a încheiat actul – locus regit actum.
Principiul teritorialităţii nu este însă absolut.
Izvoarele directe sunt actele normative elaborate nemijlocit de organele de stat (legi, decrete), în
vreme ce obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale sunt izvoare indirecte deoarece pentru a căpăta
forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către
autorităţile publice.
Definim deci izvorul de drept ca fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare al dreptului.
Principalul izvor al dreptului public şi privat îl constituie actul normativ stabilit sau recunoscut
de organele competente ale statului.
Obiceiul juridic are un rol secundar ca izvor al dreptului. El este o regulă de conduită ce se
formează spontan printr-o aplicare repetată într-o îndelungată perioadă de timp, într-o colectivitate
umană.
Între toate actele normative care alcătuiesc sistemul izvoarelor dreptului, legea constiuie vârful
ierarhiei. În sistemul organelor care emană actele normative există un raport de subordonare cunoscut
sub denumirea de forţă juridică a actelor normative.
1.Precizări introductive
1.1.Noţiunea şi caracterele raportului juridic
Raportul juridic constituie o categorie naţională importantă în ştiinţa dreptului şi a fost definită
ca relaţie socială reglementată de norma juridică.
Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică deosebeşte raportul juridic de alte
categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase etc) şi îi recunoaşte posibilitatea de a produce
efecte juridice a căror realizare se asigură prin forţa de constrângere a statului.
După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului, raportul juridic
dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri ori având o natură complexă.
În consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu conţinut patrimonial sau
personal nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere:
a) - este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz, individual (ca persoane
fizice) sau colectiv (ca persoane juridice). Acest caracter există nu numai în cadrul
raporturilor personale, unde este evident, ci şi în cadrul raporturilor reale, născute în
legătură cu anumite lucruri. Raporturile reale nu sunt raporturi între titular şi lucrul aflat sub
puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel lucru, deoarece norma juridică
reglementează conduita subiectelor de drept şi nu a lucrurilor.
b) – caracter voliţional. Raportul juridic este după caz consecinţa unei manifestări voliţionale
sau a unei duble manifestări voliţionale – a legiuitorului a subiectelor raportului juridic civil.
Raporturile juridice născute din acte juridice presupun manifestări de voinţă a părţilor care
trebuie să se conformeze normei juridice, normă care, la rândul ei, este expresia voinţei
legiuitorului. Atunci când raporturile juridice se nasc din evenimente şi acţiuni omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice caracterul voliţional este conferit de
voinţa legiuitorului exprimată în cuprinsul normei care reglementează acel raport.
c) – egalitatea juridică a părţilor. Acest caracter presupune atât inexistenţa unei poziţii de
subordonare între părţi cât şi împrejurarea că nici una din părţi nu poate impune celeilalte să
intre în raporturi juridice pe care nu le doreşte sau la care nu este îndatorat prin voinţa legii.
d) – are caracter istoric.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care norma
juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel, cutremurele, trăsnetele, inundaţiile, etc., în
măsura în care sunt considerate de lege cazuri de forţă majoră, au ca efect exonerarea de răspundere
pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite de autor cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii.
În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile omeneşti
se clasifică în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite şi acte juridice
civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc
în virtutea legii (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) numite fapte
juridice.
După cum conduita autorului faptei este permisă de lege sau prohibită, distingem între fapte
licite şi ilicite.
Termenul de fapt juridic este susceptibil de a fi înţeles într-un sens larg (largo senso), care
cuprinde atât evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de produce efecte juridice (acte
juridice) cât şi faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (licite sau ilicite).
măsura în care se aduce atingere drepturilor subiectului activ, se formează un raport juridic de
răspundere sau de reparaţie, în care subiectul pasiv care a adus atingere drepturilor subiective ale
titularului dreptului real, devine subiect pasiv determinat în raportul juridic de reparaţie.
În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este titularul unui drept de creanţă şi este
denumit creditor, iar subiectul pasiv este numit debitor şi ţinut să execute o obligaţie în folosul
creditorului sau unei alte persoane.
Uneori, subiectele raportului juridic civil au o dublă poziţie: de debitor şi de creditor în raport
cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil născut din contractele
sinalagmatice. În asemenea situaţie subiectele poartă denumiri specifice, precum : vânzător,
cumpărător, donator, donatar, deponent, depozitar, etc. spre a fi bine distinse.
Dobândirea capacităţii de exerciţiu are loc la majorat daă persoana are putere de discernământ şi
voinţă conştientă.
Astfel sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
a. minorii sub 14 ani;
b. alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Pentru aceste persoane, actele juridice se fac de către reprezentanţii lor legali, respectiv părinţii,
sau în lipsa acestora de către tutore.
Totuşi, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu vor putea face, valabil, anumite acte juridice
civile, în speţă:
- acte de conservare care nu pot fi vătămătoare, cum ar fi: somaţia, punerea de peceţi,
înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu în registrul de publicitate, etc.
- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului, cum ar fi
cumpărarea de rechizite şcolare, cumpărarea de bilete pentru transportul în comun, etc.
asistarea minorilor sub 14 ani la realizarea actelor jurdice este supusă următoarelor reguli
instituite de Codul Civil şi Codul Familiei (at. 105): “Părinţii au dreptul şi îndatorirea să administreze
bunurile copilului lor minor şi de a – l reprezenta în actele civile, până la data când el împlineşte vârsta
de 14 ani”. “Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a – l repărezenta în actele
civile, însă numai până la data când acesta împlineşte vârsta de 14 ani”(art. 124 alin. 1). “Regulile
privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus
sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel”(art. 147).
Capacitatea de exerciţiu restrânsă reprezintă aptitudinea minorului de 14 – 18 ani de a dobândi
şi exercita drepturi civile şi de a – şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a
anumitor acte juridice civile.
Această capacitate restrânsă, deşi presupune încheierea actelor juridice personal de către un
asemenea minor, ea nu înseamnă şi singur, minorul având nevoie de anumite încuviinţări prealabile,
după caz, a părinţilor sau tutorelui.
a) Totuşi unele accte juridice civile pot fi încheiate şi singur de către minorul de 14 – 18
ani. În această categorie intră:
- actele de conservare şi actele mărunte pe care le putea încheia şi singur până la vârsta de 14
ani;
- contractul de depozit special la C. E. C.;
- redactarea testamentului de către minorul de 16 ani, prin care va putea să dispună de
jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 Cod Civil).
b) O serie de alte acte juridice civile pot fi încheiate de către minorul de 14 – 18 ani cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această categorie intră actele de administrare
a unui bun individual determinat, precum şi cele care sevesc patrimoniul minorului. De
exemplu, închirierea unui bun, contarctul de antrepriză pentru repararea unui bun,
înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii, etc.
c) Alte acte juridice pot fi încheiate de către minorul de 14 – 18 ani singur dar cu o dublă
încuviinţare, a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Din această categorie fac parte
actele de dispoziţie, precum înstrăinarea unui bun, grevarea unui imobil cu o sarcină reală
(gaj sau ipotecă), renunţarea la un drept, tranzacţia. Conform art. 129 alin. 2 din Codul
Familiei, “Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabil
înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale
acestuia, precum şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de administrare”.
d) Unele acte juridice sunt interzise minorului de 14 – 18 ani. Astfel, minorul nu poate să facă,
nici chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia. Totodată, este oprit
să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe de – o parte, şi minor, pe de altă parte.
Capacitatea de exerciţiu deplină. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi
exercita drepturile civile şi de a – şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea – personal şi
singur – a tuturor actelor civile îngăduite de lege.
Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 dispune: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data
când persoana devine majoră”. Conform legislaţiei noastre, persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de 18 ani. Femeia de 16 ani care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de
exerciţiu. Art. 4 din Codul Familiei prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta
de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit vârsta de 16 ani.
2. 4. 2. Numele
Numele poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care este
individualizată o persoană în societate.
Potrivit art. 12 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 “numele cuprinde numele de familie şi
prenumele”.
Modul cel mainatural şi cel mai obişnuit de dobândire a numelui îl constituie filaţia (art. 2 din
Decretul nr. 975/1968). Aceasta înseamnă că numele părinţilor va fi dobândit şi de copil.
Acţiunea prin care se cere instanţei să încuviinţeze purtarea numelui părintelui care l – a
recunoscut ulterior aparţine copilului.
În cazul copiilor găsiţi, născuţi dinpărinţi necunoscuţi, numele lor de familie se va stabili pe
cale administrativă de către autoritatea tutelară din cadrul primăriei locului unde a fost găsit copilul.
Modificarea numelui de familie poate fi cerută în următoarele situaţii:
a) schimbări în filiaţia persoanei fizice;
b) schimbări generate de adopţie, când copilul adoptat dobândeşte numele celui care îl adoptă;
c) schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă este posibilă pentru motive întemeiate.
Prenumele persoanei are rolul de a o individualiza în familie. Adăugat la numele de familie,
prenumele serveşte şi pentru identificarea în societate a persoanei. Determinarea prenumelui se face la
libera alegere, odată cu înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă, pe baza declaraţiei de naştere a
celui care solicită înregistrarea.
Dreptul la prenume este un drept personal nepatrimonial, având caracterele juridice ale
acestuia. El este ocrotit prin prevederile art. 54 – 56 din Decretul nr. 31/1954.
Pseudonimul are rolul de a individualiza o anumită persoană într – un anumit domeniu de
activitate, atunci când respectiva persoană înţelege sănu folosească propriul său nume. Alegerea
pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de procedură specială pentru înregistrare. Simpla
sa folosire este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui.
2. 4. 3. Domiciliul.
Domiciliul este un atribut de identificare a persoanei ce serveşte la localizarea în spaţiu a
acesteia. Conform art. 13 din Decretul 31/1954, “Domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea îşi are
lcuinţa statornică sau principală”.
Domiciliul de drept comun îl reprezintă acel drept al persoanei fizice de a se individualiza în
spaţiu, prin locuinţa sa statornică sau principală.
Printr – o procedură administrativă, domiciliul de drept comun se poate schimba. Persoana care
îşi schimbă domiciliul este obligată ca, în termen de 5 zile de la data obţinerii dovezii din care rezultă
că are locuinţa asigurată, să se prezinte la organul de poliţie în circumscripţia căruia îşi stabileşte noul
domiciliu, pentru înscrierea menţiounii în actul de identitate şi în fişa de evidenţă a populaţiei.
Domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit prin lege, pentruanumite categorii de
persoane, respectiv pentru minor, interzis judecătoresc, pentru cel dispărut şi în caz de curatelă.
Minorul are domiciliu legal după caz la: a) părinţii săi; b)părintele la care locuieşte statornic; c)
părintele care îl ocroteşte; d) tutore.
Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal, adică la tutorele ce I – a
fost desemnat în urma rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie (art. 145
din Codul Familiei).
Persoana ocrotită prin curatelă are domiciliul legal la curatorele său, în măsura în care acesta
este în drept să – l reprezinte (art. 15 alin. 1 şi 2 din Decretul 31/1954).
Domiciliul convenţional (sau ales) îl reprezintă adresa stabilită prin acordul de voinţă al
părţilor, în scopul încheierii şi executării unor acte juridice ţi comunicarea actelor de procedură.
Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a persoanei, care nu întruneşte
caracterul de locuinţă statornică sau principală. Pe lângă domiciliu, o persoană poate avea una sau mai
multe reşedinţe, locuinţe cu caracter vremelnic, secundar.
2. 4. 4. Starea civilă
Starea civilă este un atribut de identificare al persoanei care reflectă statutul social juridic
complex (stare de căsătorit sau nu, filiaţia, ascendenţii, etc.)
Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum şi certificatele
de stare civilă eliberate pe baza acestora (certificat de naştere, de căsătorie, major, incapabil, etc.).
2. 5. Persoana juridică – subiect al raportului juridic civil
2. 5. 1. Noţiune
sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de drept care, îndeplinind anumite
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, pot să dobândească drepturi subiective şi civile, să
contracteze obligaţii civile şi să stea în justiţie ca reclamante sau pârâte.
juridică – prin însăşi natura ei – nu poate încheia acte juridice direct, ci doar prin intermediul unor
organe de conducere.
Potrivit art. 35 – 36 din Decretul 31/1954, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi execută
obligaţiile prin organele sale, adică prin persoanele fizice cărora, potrivit legii, actului de înfiinţare sau
statutului, li s – a încredinţat conducerea persoanei juridice. Aşadar, persoana juridică dobândeşte
capacitatea de exerciţiu odată cu capacitatea de folosinţă, dacă are constituite organele de conducere,
întrucât prin acestea ele îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile civile.
Actele juridice făcute de organele de conducere, în limitele ce le – au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite ca ţi cele licite săvârşite de organele persoanei juridice, cu
prilejul executării funcţiei lor, obligă persoana juridică însîşi.
Dreptul real (jus in re) este acel drept subiectiv, în virtutea căruia titularul lui poate să exercite
în mod direct şi exclusiv atributele asupra unui lucru, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane;
Dreptul de creanţă (jus in personam) este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ
(creditorul) poate pretinde subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Între drepturile reale şi de creanţă există şi alte deosebiri, precum:
- în cazul drepturilor reale, numai subiectul activ este determinat, pe când în cazul
drepturilor de creanţă ambele subiecte sunt determinate;
- conţinutul obligaţiei corelative dreptului real este întotdeauna o abstenţiune (a nu
face), iar în cazul dreptului de creanţă, o acţiune (de a da, a face sau a nu face);
- drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind expres prevăzute de lege, pe când
drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- titularul unui drept real îşi exercită singur prerogativele, iar titularul dreptului de
creanţă are nevoie de acţiunea sau inacţiunea altora (a da, a face sau a nu face ceva);
- drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes în timp ce drepturile de
creanţă sunt drepturi relative opozabile erga certa personam;
- dreptul real poate avea ca obiect numai lucruri determinate, res certa, pe când dreptul
de creanţă poate avea ca obiect lucruri certe, determinate (construirea unui imobil) sau
bunuri generice, determinate în genul lor, res genera (vânyarea a 10 t de ciment).
Din faptul că dreptul real este un drept absolut ce are ca obiect un bun cert, reyultă două
prerogative specifice, deosebit de importante pentru titularul unui drept real: dreptul de urmărire şi
dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a urmări şi
pretinde bunul, în orice mâini s - ar găsi. Astfel, dacă proprietarul unui imobil ipotecat a vândut
imobilul înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări imobilul oriunde
s – ar afla, deoarece imobilul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de dreptul real anterior
constituit.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi
satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi reale, dobândite ulterior, sau de titularii unor
drepturi de creanţă fără garanţii (creditori chirografari). Astfel, titularii unor drepturi reale vor fi plătiţi
în ordinea datei drepturilor lor; titularul unui drept de creanţă garantat cu un drept de gaj, poate cere
satisfacerea creanţei, înaintea altor creditori care nu au un drept de gaj.
- sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în justiţie se intentează la
faţa locului unde este situat bunul.
După criteriul raportului dintre ele distingem între drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii.
Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare; ele sunt prevăzute de Codul Civil
sau alte acte normative. Enumerăm aici următoarele drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine fie statului (domeniu public de interes
naţional), fie unităţilor administrativ teritoriale – judeţul, oraşul, comuna, satul –
(domeniu public de interes local) ca persoane juridice de drept public. Bunurile
aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul civil.
- dreptul de proprietate privată care poate avea ca titulari persoane fizice sau persoane
juridice (de stat, private, cooperatiste, obşteşti, mixte) inclusiv bunuri aparţinând
domeniului privat al statului, având ca titulari statul şi unităţile administrativ teritoriale
în care aceştia funcţionează ca persoane juridice de drept privat;
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct (art. 517 şi
următoarele Cod Civil); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 565 Cod Civil); dreptul
de servitute (art. 576 şi urm. Cod Civil); dreptul de superficie (art. 493 şi urm. Cod
Civil);
- drepturi reale reglementate de alte acte normative decât Codul Civil, din care
menţionăm:
a) dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice (art. 40 şi 53
din L. 15/1990 şi art. 34 alin. 1 şi 2 din L. 18/1991)
b) dreptul de concesiune asupra unor bunuri (art. 135 din Constituţie, art. 25 din L.
15/1990);
c) dreptul de concesiune asupra unor terenuri atribuite persoanelor fizice pentru
construcţii (art. 15, 19, 36, 37 din L. 50/1991);
d) dreptul de concesiune asupra unor terenuri din domeniul privat al statului (art.
30, 17 alin. 3 din L. 18/1990);
e) dreptul de folosinţă asupra unor terenuri sau alte imobile atribuite unor societăţi
comerciale cu capital român sau străin (art. 3 din L. 35/1991);
f) dreptul de preempţiune (art. 69 din L. 18/1991);
g) alte drepturi de folosinţă.
Drepturi reale accesorii sun t acelea a căror existenţă depinde de existenţa altor drepturi
principale care le garantează.
Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de retenţie, dreptul de gaj – amanetul – (reglementat de
art. 1685 Cod Civil şi urm.), ipoteca (reglementată de art. 1476 şi urm. Cod Civil) şi privilegiile.
Dreptul de retenţie este acel drept real accesoriu în temeiul căruia persoana care deţine un bun
mobil sau imobil pe care trebuie să – l restituie creditorului, titular al bunului, are dreptul să – l reţină
până când creditorul respectiv îi va plăti sumele pe care le – a cheltuit cu întreţinerea acelui bun. Acest
drept are natura unei garanţii reale imperfecte.
Dreptul de gaj este un drept real accesoriu mobiliar, ce conferă titularului creditor prerogative
asupra unui bun al debitorului, bun afectat garantării unei obligaţii a acestuia. El conferă titularului
prerogativa dreptului de urmărire şi de preferinţă.
Dreptul de gaj poate fi constituit cu deposedarea debitorului de bunul gajat sau fără deposedare.
Bunul gajat se păstrează până la plata datoriei sau la valorificarea lui pentru plata datoriei la
creditor sau la un terţ ori rămâne în custodia debitorului (în cazul gajului fără deposedare).
Ipoteca este un drept real imobiliar accesoriu asupra imobilului afectat la plata unei datorii (art.
1476 Cod Civil). Ipoteca conferă titularului prerogativele de a urmări bunul în mâinile oricărui s – ar
afla şi de a fi preferat pentru satisfacerea creanţei, în concursul cu alţi creditori.
Privilegiul este un drept real accesoriu care conferă titularului dreptul de preferinţă în plata
creanţei înaintea altor creditori.
După criteriul modalităţilor care afectează existenţa şi exercitarea dreptului, distingem între
drepturi pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi şi drepturi eventuale.
Dreptul subiectiv pur şi simplu este dreptul care se naşte în cadrul unui raport juridic în forma
sa cea mai simplă care presupune un creditor şi un debitor şi un singur obiect. El conferă titularului
deplină putere şi siguranţă în exercitarea lui, producându – şi efectele imediat, definitiv şi irevocabil.
Creanţa devine scadentă şi exigibilă în momentul în care s – a născut.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acel drept care nu oferă siguranţă deplină a
existenţei şi efectelor sale datorită unor elemente specifice existente în conţinutul lor, anumite
modalităţi (termene, condiţii, sarcini). Ele au ca efect faptul că existenţa sau exerciţiul dreptului depind
de un eventual eveniment viitor sigur sau nesigur.
Dreptul eventual (viitor) este acel drept lipsit de obiect sau titular, neştiindu – se în viitor dacă
obiectul dreptului va fiinţa sau dacă dreptul va aparţine unui subiect.
Unii autori disting între dreptul eventual lipsit de subiect şi dreptul viitor lipsit atât de obiect,
cât şi de titular (precum asupra unui bun succesoral dintr – o succesiune viitoare), distincţie inexactă
deoarece în ambele situaţii lipsesc aceleaşi elemente structurale.
3. 3. Obligaţii civile
3. 3. 1 Noţiune
Obligaţia, în sens restrâns, este îndatorirea subiectului pasiv de a executa o acţiune pozitivă sau
negativă, de a face sau a nu face ceva, în folosul creditorului său.
Obiectul raportului juridic civil delimitează deci conduita subiectelor de drept în cadrul
raportului juridic civil concret.
Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este corelat conţinutului acestuia. În
timp ce drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic reprezintă posibilităţi juridice
ale unor acţiuni sau îndatoriri juridice, obiectul raportului de drept cuprinde realizarea acestora, însăşi
conduita permisă părţilor.
Acţiunea permisă subiectului poate consta în transmiterea unui drept asupra unui lucru (a da) ori
într – un fapt personal ( a face sau a nu face).
Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea unui drept asupra unui lucru (a da)
acesta este privit ca obiect derivat (material) al obiectului raportului juridic.
De – a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost perceput diferit în doctrina juridică.
Astfel, unii autori au susţinut că obiectul nu este un element necesar al raportului juridic întrucât
el ar desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt prezente totdeauna în raporturile civile (unele
raporturi permiţând numai acţiuni sau inacţiuni). În această ultimă ipoteză, raportul juridic ar fi lipsit de
obiect.
Într – o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul juridic este real (se referă la
drepturi reale) sau personal (se referă la drepturi de creanţă). În prima ipoteză obiectul ar fi constituit
din lucru, iar în ipoteza secundă, din acţiuni la care este îndreptăţit subiectul activ ori la care este
îndatorat subiectul pasiv.
Alţi autori include în obiectul raportului juridic civil lucrurile materiale, valori personal
nepatrimoniale, rezultatele creaţiei intelectuale şi conduita părţilor.
În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă consideră că obiectul raportului juridic
civil îl formează conduita părţilor, acţiunile sau abstenţiunile permise sau impuse lor. lucrurile şi
valorile personal nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei sociale care nu pot fi incluse în
obiectul raportului social. Când însă acţiunile sau abstenţiunile părţilor se referă la lucruri exterioare
raportului juridic acestea pot fi apreciate ca obiect derivat.
Între bunurile persoanei şi patrimoniul acesteia există raportul dintre parte – întreg.
4. 2. 2. Clasificarea bunurilor
După regimul circulaţiei juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase
din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face obiectul actelor juridice civile (art. 369
Cod Civil). De regulă, bunurile sunt în circuitul civil. Scoaterea bunului din circuitul civil poate fi
făcută numai prin lege.
Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără nici o restricţie ori pot fi supuse unui
regim juridic restrictiv, din motive de necesitate publică.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unor acte juridice civile
ca urmare a unei dispoziţii exprese a legii. Aşa, spre exemplu, art. 5 alin. 2 L. 18/1991 dispune că
„terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se
prevede altfel”. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.
Potrivit art. 135 (4) din Constituţie, bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din
circuitul civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că nerespectarea prevederilor legale referitoare la
circulaţia juridică a unor bunuri atrage de multe ori pe lângă nulitatea absolută a actelor încheiate, şi
răspunderea penală sau administrativă.
După natura lor distingem între bunuri mobile şi imobile (art.461 Cod Civil).
Bunurile mobile se subclasifică în: bunuri mobile prin natura lor, bunuri mobile prin
determinarea legii, bunuri mobile prin anticipaţie.
Bunuri mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 473 Cod Civil, cele care se transportă de la un
loc la altul şi care se mişcă de la sine, sau cu ajutorul unei puteri străine.
Bunuri mobile prin determinarea legii sunt, potrivit art. 473 Cod Civil, obligaţiile şi acţiunile
care au ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiuni sau interese în companii de finanţe, de
comerţ sau industriale, chiar dacă capitalul acestora este format din imobile. Acţiunile sau interesele se
socotesc ca imobile numai în privinţa fiecărui asociat şi pe timpul cât ţine asociaţia. Sunt mobile prin
determinarea legii şi veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau particularilor.
Fac parte din această categorie:
- toate drepturile care au ca obiect un bun mobil cu excepţia dreptului de proprietate;
- drepturile de creanţă ce au ca obiect obligaţia de a da, privitoare la un bun mobil, a
face sau a nu face;
- prerogativele cu conţinut patrimonial derivate din dreptul de creaţie intelectuală;
- acţiunile în justiţie privind drepturile mobiliare;
- acţiunile şi interesele în societate;
- obligaţiuni emise de societăţile pe acţiuni.
Bunuri mobile prin anticipaţie. Acestea sunt bunuri imobile prin natura lor dar pe care părţile
unui act juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul a ceea ce vor deveni în viitor, precum
recoltele şi fructele neculese încă. Caracterul mobil al acestor bunuri se manifestă numai în raporturile
dintre părţile actului juridic, pentru terţi ele fiind bunuri imobile.
Bunurile imobile sunt bunuri nemişcătoare. Ele se subclasifică în: imobile prin natura lor,
imobile prin obiectul lor la care se aplică şi imobile prin destinaţie.
Bunurile imobile prin natura lor sunt enumerate de art. 462 – 465 Cod Civil: fondurile de
pământ, clădirile şi toate părţile acestora, etc.
Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt enumerate de art. 471 Cod Civil:
uzufructul bunurilor imobile, acţiunile ce tind la revendicarea unui imobil.
Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că intră în această categorie toate drepturile ce au ca
obiect un bun imobil (drepturile reale altele decât dreptul de proprietate, dreptul de creanţă având ca
obiect obligaţia corelativă de a da un bun imobil, acţiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare
sau cele ce invocă nulitatea sau rezoluţiunea vânzării sau revocarea donaţiei unui imobil).
Bunurile imobile prin destinaţie sunt enumerate de art. 467 – 470 Cod Civil. Acestea sunt
bunuri mobile prin natura lor dar sunt considerate imobile datorită destinaţiei ce li s – a dat (de a servi
ca accesoriu pentru uzul şi exploatarea uni imobil). Pentru existenţa acestei categorii se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
1. ambele bunuri să fi aparţinut aceluiaşi proprietar în momentul fixării destinaţiei;
2. între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate legat fie de exploataţia sau
serviciul fondului principal, fie ataşarea materială faţă de fond
sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatării agricole, industriale sau comerciale; bunuri
mobile pe care proprietarul le – a ataşat perpetuu de fond (ataşate durabil cu ghips, ciment, var) ori care
nu pot fi scoase fără a deteriora fondul sau pe ele însele.
Clasificarea bunurilor în mobile şi imobile prezintă interes juridic din mai multe puncte de
vedere:
- bunurile imobile se bucură de o protecţie legală mai puternică
- unele bunuri mobile (nave, aeronave, fondul de comerţ, etc.);
- înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de publicitate prin registrele de
publicitate (cartea funciară) cu scopul de a face actul opozabil terţilor;
- posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu potrivit art. 1909 Cod Civil, în
temeiul unei prezumţii legale irefragabile de proprietate;
- posesia mobiliară este apărată prin acţiuni posesorii, iar proprietatea imobiliară, prin
acţiuni în revendicare;
- posesia mobiliară îndelungată şi în condiţiile legii permite dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului obiect prin uzucapiune;
- numai bunurile mobile pot face obiectul unei joncţiuni ipotecare;
- bunurile imobile proprietate comună a soţilor, pot fi înstrăinate numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi, în timp ce în cazul înstrăinării bunurilor mobile
funcţionează regula mandatului tacit reciproc între soţi;
- o condiţie importantă la înstrăinarea bunurilor imobile este capacitatea deplină de
exerciţiu a înstrăinătorului;
- acţiunea în materie imobiliară este de competenţa tribunalului locului situării bunului,
în timp ce în materie mobiliară, competenţa este a tribunalului domiciliului pârâtului;
- în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă în materie imobiliară este legea statului
în care se găsesc bunurile (lex rei citae), iar în materie mobiliară, în privinţa anumitor
categorii de bunuri (nave, aeronave) se aplică legea statului sub al cărui pavilion
navighează, iar mărfurile în tranzit sunt supuse legilor locului de expediţie.
După caracterul modului de determinare, distingem între bunuri certe, individual determinate
(res certa) şi bunuri generic determinate (res generis), de gen.
Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, sunt
individualizate prin elemente specifice (seria motorului unui automobil).
Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice speciei din care fac parte,
individualizarea lor făcându – se prin numărare, cântărire, măsurare.
După cum pot fi percepute prin simţuri, bunurile pot fi corporale sau incorporale.
După corelaţia existentă între aceste bunuri, acestea sunt bunuri principale şi bunuri accesorii.
Sunt principale, bunurile care pot fi folosite independent, cele ce nu servesc la utilitate altui
bun.
Sunt accesorii, bunurile care, prin destinaţie, servesc la întrebuinţarea unor bunuri principale
(bateria electrică pentru automobil, cheia pentru locuinţă etc).
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aplicarea principiului potrivit căruia bunul
accesoriu urmează situaţia bunului principal, dacă legea sau părţile nu prevăd altfel (accesorum
sequitur principale).
2.1. Legile
Din punct de vedere al izvoarelor de drept,in sens restrans si tehnic,prin lege se intelege actul
normativ care emana de la puterea legilativa,respectiv de la Parlament.
In sens larg,prin lege se intelege totalitatea actelor normative emise de organele
statului,deci,alaturi de legea propriu-zisa,figureaza si celelalte acte normative:decretele,hotararile
Guvernului,ordinele si instructiunile ministrilor etc.
a)Constitutia Romaniei
Constitutia detine rolul primordial in ierarhia dreptului in genral si implicit al dreptului civil.
In literatura juridica se face distinctie intre Constitutia care este denumita legea fundamentala si
celelalte legi,care sunt organice sau ordinare(in aceasta din urmare categorie situandu-se si codurile cu
exceptia Codului penal,care stabileste infractiunile si pedepsele).
Constitutia, desi constituie principalul izvor pentru ramura dreptului constitutional,ea este in
acelasi timpsi un izvor important pentru dreptul civil,dintr-un intreit punct de vedere:
-in primul rand,unele drepturi fundamentale ale cetateanului,inscrise in Constitutie,sunt drepturi
subiective civile,care sunt recunoscute si ocrotite de dreptul civil;
-in al doilea rand,organele statului mentionate in Constitutie sunt in marea lor majoritate
persoane juridice,fiind subiecte ale raporturilor juridice civile;
-in al treilea rand,unele principii fundamentale ale dreptului civil,cum sunt,de pilda,principiul
garantari de proprietate,ori principiu egalitatii in fata legii civile,sunt consacrate in Constitutie.
b)Codul civil roman
Acest cod,redactat in anul 1864 si intrat in vigoare la data de decembrie 1865,constituie
principalul izvor al dreptului civil,deoare ce cuprinde toate institutiile acestui drept.
Normele Codului civil,sunt cuprinse in 1914 articole,iar ca structuri Codul civil este alcatuit
dintr-un preliminar si 3 carti:
-Cartea I-despre persoane;
-Cartea a II-a-despre bunuri si osebitele modificari ale proprietatii;
-Cartea a III-a-despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea.
Intrucat Codul civil are o viata foarte lunga,in decursul timpului,datorita schimbarilor din viata
noastra sociala si juridica,el a suferit unele modificari sau abrogari de texte.Ramane totusi izvorul de
baza al dreptului civil.
c)Codul comercial
Desi acest cod reprezinta principalul izvor de drept pentru dreptul comercial,nu mai putin
constituie si un izvor de drept pentru dreptul civil,deoare ce reglementeaza unele raporturi juridice ce
fac obiectul acestei ramuri de drept.
Codul comercial a intrat in vigoare la 10 mai 1887 si ca structura este alcatuit din 4 carti si 917
articole.
De mentionat ca dupa Revolutia din decembrie 1989,au fost abrogate art.77-220 si 236 din
Codul comercial,care se refera la societati,prin Legea numarul 31/1990 privind societatile comerciale
perfectionandu-se reglementarea acestor societati.
d)Codul familiei
Cu toate ca acest cod constituie principalul izvor de drept pentru dreptul familiei,contine si
norme care reglementeaza relatii juridice care intra in sfera de reglementare a dreptului civil.Avem in
primul rand dispozitile privitoare la capacitatea civila a persoanelor fizice.
e)Alte legi civile
Numeroase alte legi civile speciale,care reglementeaza diferite raporturi patrimoniale personal
nepatrimoniale,constituie de asemenea,izvoare de drept civil.
Dintre aceste acte normative exemplificam:
-Legea numarul 15/1990 privind reorganizare unitatilor economice ca regiiautonome si societati
comerciale;
-Legea fondului funciar numarul 18/1991;
-Legea numarul 50/1991 privind autorizarea executarii construtiilor si unele masuri
pentrurealizarea locuintelor.
Dintre legile vechi,neabrogate dupa Revolutie,amintim:
2.4.Ordonantele Guvernului
Sunt acte normative care contin o reglementare primara,si pot adoptate numai in temeiul unei
legi speciale de abilitare,in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.Ordonantele Guvernului pot fi
emise numai in domeniul care nu facobiectul legilor organice.
Daca legea de abilitare o cere,ordonantele se supun aprobarii Parlamentului,potrivit procedurii
de adoptare a legilor,pana la implinirea termenului de abilitare.nerespectarea termenului atrage
incetarea efectelor ordonantei adoptate de Guvern.
De mentionat ca in cazurile exceptionale,Guvernul poate adopta ordonante de
urgenta.Acestea,insa,intra in vigoarenumai dupa depunerea lor spre aprobare la Parlament.Daca
Parlamentul nu se afla in sesiune,el se convoca in mod obligatoriu in sesiune extraordinara.
2.6.Obiceiul(cutuma)
Obiceiul constituie o regula de conduita stabilita in practica vietii sociale si respectata un timp
indelungat in virtutea deprinderii,fiind socotita ca regula obligatorie.
Obiceiul are valoare de izvor de drept in doua cazuri:
1)Cand legea face trimitere expresa la el;
2)In cazul”uzurile portuare”din dreptul maritim.
In primul caz,dupa parerea unor autori ca Gh.Beleiu,au valoare de izvore de drept civil
numaiacele obiceiuri la care textele legale fac trimitere expresa,dar si in aceste cazuri asemenea
obiceiuri sunt incorporate de actul normativ in cauza,astfel ca nu sunt izvoare distincte de actele
normative.
Nu impartasim aceasta opinie,intrucat,daca textul legal face trimitere la obiceiul, regula de
conduita este data de cutuma si nu de norma legala.Deci,practica vietii sociale, intr-un timp
indelugat,si-a cristalizat norme de conduita care au devenit obiceiuri,iar referirea pe care legea o face la
ele le confera acestora valoarea juridica de izvor de drept.
Asa de pilda,art.970 alin.2 Cod civil prevedea ca o conventie obliga nu numai ce ceea ce este
expres in ea,si“la toate urmarile ce echitatea,obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa”.
Tot astfel, art.600 Codul civil stabileste ca orice persoana din orase poate indatora pe vecinul
sau sa contribuie la cladirea si repararea gardului ce desparte curtile si gradinile lor. Inaltimea gardului
se va hotari dupa dispozitiile normative speciale sau dupa obiceiul obstesc.
Prin urmare,din moment ce legea face trimitere la obicei, acesta constituie indiscutabil un izvor
nemijlocit de drept.
Cat priveste”uzurile portuale”,ca obicei in dreptul maritim, ele au direct valoarea unui izvor de
drept.
Uzurile portuare contribuie la interpretarea contractelor de navlosire in doua feluri: prin
explicarae expresiilor din contract si prin completarea clauzelor contractului, in masura in care nu s-a
prevazut, dar se presupune ca partile au vrut.
In practica, jurisprudenta ajunge de cele mai multe ori la solutii unitare asupra problemelor de
drept mai importante. De regula, solutiile instantei supreme, desi sunt obligatorii pentru instantele
inferioare, totusi sunt urmate de catre acestea din necesiotatea de a se asigura o unitate de practica
judiciara cat si cauza prestigiului de care se bucura hotararile instantei de varf.
In sistemul nostru de drept se recunoaste jurisprudentei un rol important in formarea si
perfectionarea normelor de drept, mai ales in domeniile in care s-a format o practica juridiciara unitara
si constanta, cand normele juridice sunt echivoce,dand loc la interpretari diferite,ori lipsesc.
Doctrina, care se compune din lucrarile scrise ale autorilor ce explica si comenteaza normele de
drept si pe care le interpreteaza, nu constiuie izvor de drept,dar, intr-un sistem de drept, are o autoritate
morala indiscutabila.
Desi doctrina nu se inscrie in randul izvoarelor de drept, totusi,prin opiniile pe care le
formuleaza,contribuie la inlaturarea diversitatii de practica judiciara si la crearea si perfectionarea
normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.
Principalele concluzii care se pot desprinde din examinarea izvoarelor dreptului civil sunt
urmatoarele: -constituie izvoare ale dreptului civil actele normative,atat cele apartinand dreptului
intern,national(legi,decrete,hotarari ale Guvernului,ordine,instructiuni sau regulamente ale
ministrilor),cat si cele apartinad derptului international la care Romania a derat sau pe care le-a ratificat
(conventii,pacte,tratate,acorduri etc).;
-obiceiul(cutuma)constituie izvor de drept in masura in care normelejuridice fac
referire expresa la el ori reprezinta uzurile comertului maritim(uzuri portuare);
-jurisprudenta si doctrina nu constituie izvoare de drept,insa au un rol important in
interpretarea si aplicarea normelor de drept;
-in prezent mai exista in campul legislativ din Romania acte normative ale vechiului
regim politic,care,pentru a nu prilejui un hiatuslegilativ,au fost mentinute in vigoare pana vor apare
noile reglementari.
1.1.Preliminarii
Normele de drept actioneaza in cadrul unor dimensiuni limitate atat in timp cat si in spatiu.
Prin urmare,privind legile la scara timpului,ele se succed,iar la perimetrul spatiului (al
teritoriului),ele coexista.Din acest motiv se poate intampla ca legile sa intre in conflict unele cu
altele,care trebuie rezolvate,cu prilejul aplicarii lor,la spetele deduse judecatii.
Legea civila se aplica numai in intervalul de vreme cat este in vigoare.
Intrarea in vigoare a legii civile are loc in principiu la data publicarii ei in Monitorul Oficial (
intrucit atunci este adusa la cunostinta publica), sau la data prevazuta in cuprinsul ei, daca legea
stabileste o anumita data de intrare in vigoare.
Iesirea in vigoare a legii civile are loc la data abrogarii ei, care poate fi expresa sau implicita
(tacita).
Conflictele de legi in spatiul fac obiectul dreptului international privat, ramura din care tinde sa
se deprinda dreptul interprovincial, care se ocupa de coliziunile ce se pot ivi intre legile ce coexista in
provinciile- de regula autonome- din aceelasi stat.
Conflictele de legi in timp fac obiectul ramurii teoriei generale a dreptului, iar cele ce privesc
legea civila au ramas si in studiul dreptului civil. Problemele conflictului de legi in timp, din domeniul
dreptului civil, se studiaza de o subdiviziune a acestuin drept, denumita drept intertemporal sau
tranzitoriu.
In dreptul interteporal in vigoare, succesiunea legilor in timp este reglementata de art.I din
Codul civil, care prevede ca “legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactiva”.
Din aceasta dispozitie se deprin doua principii:
- principiul neretroactivitatii legii civile noi, ceea ce inseamna ca trecutul scapa actiunii legii
noi;
- principiul aplicari imediate a legii civile noi, ceea ce inseamna ca legea noua sec aplica numai
faptelor care se vor produce dupa intrarea in vigoare;
Principiulul neretroactivitatii legii in general (deci si a legi civile este consacrat si de art. 15
alin. 2 din Constitutie, care prevede ca “Lege dispune numai pentru viitor, cu exceptia legi penale mai
favorabile”.
Regula neretroactivitati inscrisa atit in Constitutie, cit si in Codul civil, are caracter imperativ,
deoarece nici organele jurisdictionale si nici persoanele care participa la circuitul civil nu se pot abate,
prin solutiile sau actele lor, de la aceasta prevedere.
Se pune intrebarea de a se sti daca se poate face derogarea, printr-o lege ordinara, de la regula
neretroactivitatii legii civile noi.
In doctrina s-a sustinut ca regula neretroactivitati legii fiind inscrisa in Codul civil, care nu este
decit o lege ordinara, poate fi inlaturata de o alta lege ordinara, daca o prevede in mod expres.
Consideram ca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei (8 dec. 1991), prin inscrierea in Legea
fundamentala a regulii neretoactivitatii legii, prin nici o lege ordinara nu s-ar mai putea deroga de la
aceasta regula.
Intrucat conflictul de legi in timp pune in discutie doua legi: cea abrogata si cea noua, prin
raportarea la una dintre ele, situatiile juridice caroara li se aplica pot fi grupate in trei categorii
distincte.
- O prima categorie priveste situatiile din trecut, anterior intrarii in vigoare a legii noi (facta
praeterita).
- A doua categorie priveste situatiile juridice care se desfasoara in prezent, sub imperiul legii
noi (facta pedentia).
- A treia categorie priveste efectele viitoare, adica acelea care apar ulterior abrogarii actului
normativ sub imperiul caruia s-au constituit in mod valabil situatiile juridice (facta futura) .
In rapor de acesta grupare a situatiilor juridice, se pot formula urmatoarele reguli:
- Legea noua nu se poate aplica unor facta praeterita, pentru ca daca s-ar aplica ar retroactiva,
adica ar fi retroactiva.
Cu alte cuvinte, trecutul scapa actiunii legii noi.
- Legea noua se aplica imediat, de la intrarea in vigoare, unor facta pendentia, adica situatiilor
juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii ei in vigoare.
- Legea noua se va aplica de la intrarea ei in vigoare si efectelor viitoare ale situatiilor juridice
trecute (facta futura).
Cu privire la ultimele doua reguli, adica la aplicarea de indata a legii noi unor facta pedentina si
facta futura, trebuie facuta distinctia dintre situatii juridice obiective (legale) si situatii subiective
(individuale).
Situatiile obiective (legale) sunt situatiile juridice al caror continut si efecte sunt imperativ
stabilite de lege. Situatiile subiective (individuale) sunt situatiile juridice al caror continut si efecte sunt
libere stabilite de vointa parintiilor sau a unei parti (dupa cum este vorba de un contract sau un act
juridic unilateral).
In principiu, legea noua se aplica tuturor situatiilor obiective (legale). Cit priveste situatiile
subiective (individuale) se va aplica legea sub imperiul careia actul juridic s-a incheiat ceea ce
inseamna ca in cazul unor facta pendentina va supravietui legea veche.
Ratiunea care justifica aceasta solutie este urmatoarea: partea sau partile care incheie un act
juridic lasa de multe ori pe seama legii in vigoare la aceasta data stabilirea conditiilor si efectelor
actului incheiat de ele. Abrogarea gaseste legea veche incorporata, prin vointa partilor, in actul juridic
incheiat sub imperiul ei. Legea noua, daca s-ar aplica si acestor situatii juridice subiective (individuale),
ar nesocoti vointa partiilor si le-ar lipsi de realizarea efectelor pe care si le-au voit.
In alti termeni, faptle generatoare sau extinctive de situatii juridice sunt si ramin supuse legii in
vigoare la data cind aceste fapte s-au savirsit, conform adagiului tempus regit actum.
In cazul in care prevederile legii noi sunt imperative, ele se vor aplica imediat si situatiilor
juridice subiective (individuale) in curs de formare, modificare ori stingere (facta pendentina), precum
si efectelor viitoare ale situatiilor juridice trecute (facta futura).
Intr-un stat unitar, in principiu, legea isi exercita autoritatea pe intreg teritoriul statului care a
edicat-o. Intr-un stat federal, pot exista sisteme de drept diferite in fiecare dintre statele componente ale
federatiei (de ex. SUA).
In legatura cu aplicarea legii civile in spatiu, trebui4e sa distingem intre dreptul intern, care are
ca obiect raporturi juridice stabilite intre subiecte de drept civil de cetatenie sau nationalitae romana pe
teritoriul Romaniei si dreptul inernational privat, care are ca obiect raporturile private intre cetatenii
diferitelor state, adica raporturile juridice ca element de extraneitate (cetatenia straina a uneia sau
ambele parti situarea in strainatae a unor bunuri, incheierea sau executarea in strainatae a unui act, locul
procedurii delictului civil ori consumarii efectelor sale, etc.).
Dreptul intern rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu astfel: actele normative apartinind
ramurii dreptului civil, care emana de la Parlament, Guvern si autoritatile administratiei publice
centrale se aplica pe intreg teritoriu al tarii, iar actele normative care emana de la autoritatile
admini9staratiei publice locale se aplica numai pe teritoriul unitatii administrativ-teritoriale respective
(judet, municipiu, oras).
Dreptul international privat rezolva problema aplicarii legii civile in spatiu, solutionind
conflictul de legi apartinind unor state diferite. In mod obisnuit, conflictul se naste intre legea tarii
sesizata cu solutionarea cauzei (lex fori) si legile straine cu care raportul juridic are legatura prin
elementul de extraneitate.
Prevederile normative care determina, in dreptul international privat roman, modul de aplicare
in spatiu a legii au la baza izvoare interne sau internationale.
a) Principalul izvor intern a fost Codul civil, in special art. 2 din acest cod. Insa, incepind cu
data de 1 dec. 1992, de cind a intrat in vigoare Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept international privat, care a abrogat art. 2 din Codul civil, aceasta lege constitue
principalul izvor al dreptului international privat roman.
b) Izvoarele internationale ale dreptului international privat roman se compun din Conventiile
internationale la care este parte tara noastra si care, in general, cuprin reguli in domeniul statului
personal, al relatiilor de familie, al succesiunilor etc. De regula, asemenea norme se gasesc in tratatele
de asistenta juridica incheiate de Romania cu mai multe tari.
Marea majoritate a normelor conflictuale se gasesc in Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept international privat ele pot fi impartite in doua categorii, dupa cum
sunt sau nu obligatorii: forme conflictuale privituare la situatii juridice legale, care au un caracter
obligatoriu, neingaduind derogari convenite de parti, si norme conflictuale privitoare la situatii
subiective, care permit partile sa deroge de la ele.
g) faptele ilicite cu caracter civil sunt supuse, potrivit art. 107 din Legea 105/1992, legii statului
pe al carui teritoriu a intervenit actiunea sau inactiunea culpabila (lex loci delicti commisi).
Proprietatea rezolubila
Proprietatea anulabila
Modalitati juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de propietate se prezinta egal, ca pur si simplu, apartinand in exclusivitate unei singure
persoane. Uneori, dreptul de propietate este afectat de o conditie rezolutorie ori suspensiva sau
amenintat de o cauza de anulare si, in sfarsit, dreptul de propietate nu apartine unei singure persoane, ci
mai multora.
Modalitati juridice ale dreptului de propietate sunt : proprietatea rezolubila; proprietatea anulabila;
proprietatea comuna care poate fi pe cote parti (copropietatea, indiviziunea) si fara cote parti
(devalmasia).
Proprietatea rezolubila
Def. Proprietatea este rezolubila atunci cand transferul dreptului de proprietate de la o persoana la alta
s-a facut sub conditie rezolutorie ori conditie suspensiva.
Proprietatea rezolubila poate rezulta din orice act juridic translatie de proprietate sub conditie
rezolutorie (contract, testament ) sau chiar din lege, cum este cazul donatorului a carui donatie este
revocata pentru nastere de copii (art.836 Cod. Civil). Sa presupunem ca o persoana unde altera un lucru
sub conditia ca daca la un anumit termen nu-l plateste restul de pret datorat, vanzarea se considera
desfintata de plin drept si fara nici o formalitate.
O persoana poate transmite lucrul unei alte persoane sub o conditie suspensiva, de exemplu, de a se
casatori intr-un anumit termen. Transmitatorul ramane mai departe propietatrul lucrului donat, pana in
momentul in care conditia suspensiva se realizeaza.
Transmitatorul nu mai are un drept de proprietate pur si simplu, ci un drept rezolubil, deoarece in
momentul realizarii conditiei suspensive, dobanditorul devine proprietar cu efect retroactiv. In aceasta
situatie, transmitatorul este proprietar sub conditie rezolutorie, dobanditorul fiind proprietar sub
conditie suspensiva.
Importanta proprietatii rezolubile
Proprietatea rezolubila are o existenta nesigura, provizorie, care poate dispare la implinirea conditiei
rezolutorii sau suspensive. Aceasta ar insemna ca toate actele juridice consimtite de un proprietar sub
conditie rezolutorie, urmeaza sa cada pe cale de consecinta. Aceasta desfintare a actelor juridice este
plina de incovenieinte si, de aceea, legea le evita.
Astfel, potrivit art. 834 Cod civil, desfintarea donatiunii nu atrage dupa sine desfintarea instrainarilor,
ipotecilor sau altor sarcini reale consimtite de donator in favoarea teritlor, care si-au inscris actele
juridice respective mai inainte ca donatorul sa fi mentionat pe marginea transcrierii actului de donatie
un extras al actiunii prin care se cere revocarea acestui act de donatie.
In cazul raportului unei donatii avand ca obiect imobile, art.765 Cod civil prevede ca ori de cate ori
donatorul va fi instrainat sau ipotecat imobilul, mai inainte de deschiderea succesiunii, actele de
instrainare sau de ipotecare vor fi mentinute.
Proprietatea sub conditie rezolutorie si sub conditie suspensiv
Bunul transmis sub o conditie rezolutorie apartine concomitent la doi propietari dobanditorul care
este proprietar sub conditie rezolutorie, si transmitatorul, care este proprietar sub conditie suspensiva.
Dobanditorul este proprietarul actual si provizoriu, deoarece dreptul sau este amenintat de conditia
rezolutorie iar transmitatorul are posibilitatea de a deveni proprietarul aceluiasi lucru daca se realizeaza
conditia suspensiva. Astfel, in cazul donatiei sub conditie rezolutorie, prprietarul actual si provizoriu
este donatorul, iar proprietar sub conditie suspensiva este donatorul.
In cazul donatiei sub conditie suspensiva, proprietarul actual si provizoriu este donatorul, iar
donatorul va deveni proprietar daca se realizeaza conditia suspensiva care afecteaza donatia.
Asadar, conditia rezolutorie in privinta dobanditorului are in privinta transmitatorului efectele unei
conditii suspensive si invers.
Efectele prprietatii rezolubile
Deosebim urmatoarele situatii :
- conditia rezolutorie este pendinte
- conditia s-a realizat
- conditia a cazut
a) Cand conditia rezolutorie este pendinte, dobanditorul poate exercita asupra lucrului toate drepturile
unui proprietar pur si simplu, deoarece conditia rezolutorie nu conditioneaza existenta si efectele
actuale ale unui drept, ci numai incetarea si stingerea efectelor sale. Dobanditorul, sub conditie
rezolutorie, poate face asupra lucrului acte de administratie si acte de dispozitie. Poate transmite
mostenitorilor sai proprietatea, dar cu caracter rezolubil.
Transmitatorul lucrului este propiretar sub conditie suspensiva. El nu poate face asupra lucrului
acte de folosinta sau acte de proprietar. El are insa un drept eventual, o speranta. El poate dispune de
lucru, deci il poate instraina, daca se realizeaza conditia suspensiva. Proprietarul sub conditie
suspensiva poate face acte de conservare.
b) Cand conditia rezolutorie s-a realizat, dreptul dobanditorului dispare, pe cand transmitatorul
redevine proprietar deplin. Art.1019 din Codul civil dispune in sensul ca conditia rezolutorie
supune desfintarea obligatiei la un eveniment viitor si nesigur, iar aceasta conditie obliga pe
creditor sa restituie ce a primit in caz de implinire a evenimentului prevazut prin conditie. Efectul
retroactiv al conditiei se produce in privinta actelor de dispozitie, care sunt desfintate. Actele de
administratie nu sunt atinse prin realizarea conditiei rezolutorii, ramanand valabile. Aceasta solutie
se justifica si prin aceea ca proprietarul sub conditie rezolutorie actioneaza ca mandator al celuilalt
proprietar.
Proprietatea rezolubila asupra terenului
Legea 18/1991 reglementeaza atribuirea de teren urmatoarelor categorii de persoane :
- celor care nu au adus teren in cooperativa sau au adus mai putin de 5000m.p, ori au lucrat in
cooperativa ca angajati
- familiilor care solicita tern in localitatile cu excedent de suprafata agricola, dar cu deficit de forta de
munca in agricultura
- familiilor tinere de tarani din mediul agricol montana in zona montana defavorizata de factori
naturali.
Legea pune unele conditii dobanditorului, si anume : de a se stabili in localitatile unde se afla
terenurile; de a nu detine teren in alte localitati; de a cultiva suprafetele de teren primite; de a crea
gospodarii in zona montana; de a se ocupa de cresterea animalelor si cultivarea pamantului.
Nerespectarea acestor obligaii atrage pierderea dreptului de proprietae (art.43). rezulta ca dreptul de
proprietae este sub conditie rezolutorie, la implinirea careia terenul trece in proprietatea statului.
Proprietatea anulabila
Notiune
Actiunile care tind la anularea unui act translativ de proprietate au un efect asemanator cu
realizarea unei conditii rezolutorii. Daca actul translativ de proprietate anulabil va fi confirmat de
titularul actiunii in anulare ori daca a expirat termenul de prescriptie extinctiva prevazut pentru
introducerea actiunii in anulare, dreptul de proprietate va fi definitiv consolidat. O asemena proprietate
se numeste proprietate anulabila.
Proprietatea dobandita in temeiul unui act translativ de proprietate anulabil, adica lovit de
nulitate relativa, este o proprietate anulabila.
Efectele proprietatii anulabile
Efectul retroactiv al anularii actului translativ de proprietate se produce nu numai in
raporturile dintre parti, ci si fata de tertele persoane. Partea care l-a confirmat nu mai poate cere in
justitie anularea actului.
Efectele confirmarii se produc sub rezerva drepturilor tertilor. Acesti terti sunt cei care au
dobandit drepturi intemeiate pe nulitatea relativa a actului si care se afla loviti in dreptul lor prin
confirmarea acestei nulitati. Astfel, o persoana fara capacitate deplina de exercitiu a vandut un bun,
apoi instraineaza acelasi bun unui alt cumparator sau constituie un drept real asupra bunului. Ulterior
confirma primul act de instrainare anulabil. Confirmarea nu produce efecte fata de cel de-al doilea
dobanditor. Aceasta regula se aplica numai in favoarea succesorilor cu titlu particular, nu si
succesorilor universali ori creditorilor chirografi care sufera efectele confirmarii actului anulabil.
Proprietatea comuna
Notiune si clasificare
In cazul proprietatii comune prerogativele dreptului apartin impreuna si concomitent mai
multor persoane. Se clasifica in :
- proprietatea comuna pe cote parti este atunci cand fiecare titular are determinata partea sa asupra
bunului comun, care nu este convertita asupra unei portiuni din bun, acesta fiind comun.
- proprietatea comuna in devalmasire este atunci cand partea fiecarui proprietar comun nu este
determinata, nici dreptul de proprietate, nici bunul nu sunt divizate.
- coproprietatea este proprietatea pe cote parti care are ca obiect un bun individual determinat, de
exemplu, o casa, un automobil.
- indiviziune este proprietatea pe cote parti care are ca obiect o unversalitate juridica asa cum este
cazul mai multor mostenitori pana se face impartirea intre ei.
Proprietatea comuna pe cote parti
Notiune
Presupune doi sau mai multi proprietari asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecaruia
fiind determinat in mod abstract, sub forma unei fractiuni matematice, dar bunul nu este divizat
corespunzator acestor cote parti. Nici un proprietar nu este titular exclusiv al unei fractiuni materiale
din bun.
In ce priveste natura juridica a dreptului de copropietate, se considera ca este o varianta sau
modalitate a dreptului de proprietate asupra unui lucru care apartine la mai multe persoane, fara ca
acesta sa fie materialmente impartit.
Drepturile coproprietarilor
Drepturile coproprietarilor nu trebuie sa fie neaparat egale. Este posibil ca un proprietar sa
aiba o patrime din bun, iar celalalt sa aiba trei patrimi.
Formele proprietatii pe cote – parti sunt : coproprietatea si indiviziunea
Dispozitii legale
Codul civil nu reglementeaza de ansamblu coproprietatea ori indiviziunea. El cuprinde
unele dispozitii in ce priveste durata indiviziunii rezultand din succesiune (art.728) care dispune ca
fiecare dintre mostenitoare poate cere impartirea succesiunii. Art.1517 prevede ca asociatii si-au dat
reciproc facultatea de a administra unul pentru altul. Acelasi articol reglementeaza modul de folosirea
bunurilor de catre asociati si suportarea unor cheltuieli privind aceste bunuri.
Durata proprietatii pe cote – parti
In raport de durata sa proprietatea de4 cote – parti poate fi : obisnuita sau temporala; fortata si
perpetua. In primul caz, copropietatea poate inceta prin imparteala sau partajul bunului. In cea de-a
doua situatie, copoprietatea nu poate inceta, deoarece imparteala nu este posibila.
Coproprietatea temporara. Drepturile coproprietarilor
Deosebim urmatoarele reguli :
- actele cu privire la bun in materialitatea lui pot fi infaptuite cu acordul celorlalti copartasi. Este
regula umanitatii .
- actele materiale de folosinta asupra bunului se pot face de fiecare copropietar, cu conditia de a se
respecta drepturile celorlalti, copropietari. Daca propiretarii nu se inteleg cu privire la folosirea
materiala a bunului, instanta nu poate dispune partajul de folosinta, solutia fiind impartirea bunului
adica incetarea copropietatii. Copropietarul nu are dreptul sa schimbe modul de folosinta al bunului
fara acordul tuturor proprietarilor. Copropietarul nu are dreptul sa indeplineasca acte de
administrare decat cu acordul copropietarilor. In cazul frucelor produse de un teren, s-a considerat
ca, desi acesta este in copropietate, fructele se cuvin coproprietarului care a muncit terenul, nu si
celor care au stat in pasivitate.
- Actele juridice asupra bunului in materialitatea lui, impun distinctia :
1. Actele de dispozitie asupra bunului sau a unei parti din el pot fi facute cu acordul celorlalti. Daca au
fost facute de unul singur, valabilitatea depinde de rezultatul partajului : daca bunul cade in lotul
copartsului care a facut actul, acesta este valabil, in caz contrar, este desfiintat retroactiv
2. Actele juridice de administratie asupra bunului sunt supuse regulii umanitatii. Instanta de judecata
nu poate incuviinta efectuarea de acte administrative de catre unul din proprietarii comuni, in cazul
in care nu se realizeaza acordul intre acestia. Dificultatile ----- in exercitarea posesiei, folosintei si
dispozitiei asupra locuintei proprietate comuna pot fi inlaturate numai prin imparteala, neputandu-
se introduce actiunea in evacuare a unuia dintre proprietari.
Proprietarii comuni trebuie sa stabileasca pe unul dintre ei care sa aiba imputernicirea de a
administra bunurile comune.
b) acte juridice asupra cotei-parti abstracte asupra dreptului. Acestea se pot face de fiecare,
dobanditorul substituindu-se de exemplu la locul copartasului ce instraineaza.
Obligatiile copropietarilor
Unele obligatii sunt de natura personala. Este vorba de indemnizatiile ce se cuvin celui ce a
facut cheltuieli utile sau necesare cu privire la bunul ce formeaza obiectul dreptului de copropietate.
Alte obligatii sunt reale si se refera la conservarea, intretinerea si administrarea lucrului comun.
Practica judecatoreasca s-a pronuntat asupra unor aspecte privind proprietatea pe cote- parti.
Astfel, coindivizorul nu poate sa faca acte de dispozitie cu privire la bun fara consimtamantul celorlalti
coindivizari si nici acte de administrare sau acte materiale de schimbare a destinatiei ori modului de
folosinta a bunului, ci numai acte de conservare. In cazul in care bunul sau o parte din acesta apartine
mai multor persoane, copropietarul nu poate dispune decat de cota sa. Prerogativele dreptului de
proprietate nu pot fi exercitate de unul dintre copropietari fara consimtamantul celorlalti.
Coproprietatea exista daca fiecare etaj sau apartament apartine in exclusivitate altui
proprietar. Daca toata cladirea are un singur proprietar, nu se poate vorbi de coproprietate asupra
partilor comune. Partile comune ce fac obiectul coproprietatii sunt :curtea, acoperisul, scarile,
instalatiile comune, intrarile. In prezent, se aplica legea 50/1991 si legea locuintei nr.144/1996 care a
abrogat legea 5/1973 privind reglementarea fondului locativ si araporturilor dintre proprietari si
chiriasi. S-a decis ca in anumite conditii curtea ori gradina pot fi impartite.
e) Coproprietatea asupra despartiturilor comune
Sediul materiei il constituie art. 590 – 609 Codul civil. Despartiturile comune sunt : zidul,
santul, gardul care separa doua proprietati vecine.
Dovada coproprietatii fortate asupra despartiturii comune se face :
- prin inscris (titlu)
- prin dovedirea dobandirii coproprietatii pe cale de uzucapiune
- in lipsa de titlu si uzucapiune se folosesc unele prezumtii legale.
Notiunea
In cazul proprietatii comune in devalmasie,partea ficarui proprietar comun nu este
determinata,cunoscuta,bunul apartinand proprietarilor comuni,fara cote-parti.De asemenea nu se pune
problema fractionarii bunului in materialitatea lui. Nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra caruia
poarta nu sunt divizate, determinate, cunoscute.
Cazuri
a) Proprietatea comuna a sotilor asupra bunurilor lor comune. Concubinii nu pot beneficia de
comunitatea de bunuri prevazuta de art.30 din Codul familiei aplicabila numai sotilor.
b) Pana la Constitutia din 1965, exista proprietatea in devalmasie apartinand familiei de tarani
cooperatori asupra unor bunuri gospodaresti :casa de locuit, anexele gospodaresti, animalele de
productie.
In decretul – lege nr.42/30 ianuarie 1990 privind stimularea taranimii se prevede ca terenul
aferent casei, curtea animalele gospodaresti constituie proprietate particulara.
Incetarea devalmasiei
Intervine la incetarea imprejurarilor ce au inpus-o. Bunurile comune ale sotilor se pot imparti
in timpul casatoriei si la desfacerea casatoriei. Prin impartire inceteaza devalmasia asupra bunurilor
supuse impartirii.
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul-activ şi cea
de care este ţinut subiectul pasiv. Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita părţilor.
I.2 Corelaţii
a. Corelaţia dintre obiectul şi conţinutul raportului juridic civil
Deşi în strânsă legătură, obiectul şi conţinutul raportului juridic civil nu se confundă. Suntem în
prezenţa a două elemente ale raportului juridic civil.
Interdependenţa dintre aceste două elemente poate fi evidenţiată astfel: când conţinutul unui
raport juridic civil este complex (adică format dintr-o pluralitate de drepturi subiective şi obligaţii ale
părţilor), tot complex va fi şi obiectul său (fiind format din mai multe acţiuni ori abstenţiuni la care
părţile sunt îndrituite ori de care sunt ţinute).
1
Aurelian Ionaşcu, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, 1967, p. 208
2
Teofil Pop, p. 77, Tratat de drept civil, vol. I
3
Aurel Pop şi Gh. Beleiu, p. 142, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil
4
Gh. Beleiu, p. 86, Drept civil român
BUNURILE
b. Prin bun în sens juridic se înţelege orice lucru util omului şi susceptibil de apropiere juridică
sub forma unor drepturi reale.
Din definiţia juridică a bunului, rezultă că un lucru pentru a putea fi considerat bun trebuie să
îndeplinească următoarele două condiţii:
1) să fie vorba de un lucru util omului, şi
2) să fie susceptibil de apropiere juridică sub forma unor drepturi reale.
c. În literatura de specialitate prin bun se înţelege "…o valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibil de apropiere sub forma dreptului
patrimonial"5.
II.2 Terminologie
În practică, doctrină şi legislaţie, termenul "bunuri" este folosit în două accepţiuni (sensuri):
a) bunul în sens restrâns ("stricto sensu") care poate fi definit ca lucru cu valoare economică,
prezentând utilitate - adică putând satisface trebuinţe materiale ori spirituale ale omului şi susceptibil de
a fi însuşit sub forma unor drepturi patrimoniale.
b) bunul în sens larg ("lato sensu"), bunul priveşte nu numai lucrurile ci şi drepturile patrimonial
care au ca obiect acele lucruri.
2. Bunuri în CIRCUITUL CIVIL sau SCOASE DIN CIRCUITUL CIVIL ţinând seama de
regimul circulaţiei lor judiciare;
3. Bunuri CERTE şi bunuri determinate GENERIC după modul în care sunt determinate;
4. Bunuri CONSUMPTIBILE şi bunuri NECONSUMPTIBILE după cum întrebuinţarea lor
implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor;
5. Bunuri FUNGIBILE şi bunuri NEFUNGIBILE după cum pot fi sau nu pot fi înlocuite unele cu
altele;
6. Bunuri DIVIZIBILE dacă sunt susceptibile de a fi împărţite fără ca în acest fel să li se schimbe
destinaţia, şi bunuri INDIVIZIBILE, dacă nu sunt susceptibile de a fi împărţite;
7. Bunuri PRINCIPALE şi bunuri ACCESORII după cum au o întrebuinţare independentă sau
sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de care sunt strâns legate;
8. Bunuri FRUGIFERE şi bunuri NEFRUGIFERE după cum sunt ori nu producătoare de fructe;
9. Bunuri CORPORALE şi bunuri INCORPORALE după modul cum sunt percepute;
10. Bunuri SESIZABILE şi bunuri INSESIZABILE după cum pot fi sau nu supuse urmării şi
executării silite.
1.a Sunt bunuri imobile:
a) bunurile imobile prin natura lor. Intră în această categorie:
- terenurile şi clădirile;
- morile de vânt sau apă, aşezate pe stâlpi;
- recoltele prinse de rădăcini şi fructele arborilor neculese încă.
b) bunurile mobile prin natura lor, dar considerate imobile prin destinaţie:
- animalele afectate la cultură;
- instrumentele arzătoare;
- seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiali (dijmaşii);
- porumbii din porumbărie;
- lapinii (iepurii de casă) ţinuţi pe lângă casă;
- stupii cu roi;
- peştele din iaz (heleştee);
- teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele;
- instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine;
- paiele şi gunoaiele.
Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare (lucrurile mobile) ce proprietarul a
aşezat către fond în perpetuu"6.
c) bunurile imobile prin obiectul la care se aplică7. Intră în această categorie:
- uzufructul lucrurilor imobile;
- servituţile;
- acţiunile care tind la revendicarea unui imobil.
1.b Sunt bunuri mobile:
a) bunurile mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot muta dintr-un loc în altul,
fie cu energia proprie (exemplu animalele), fie cu ajutorul unei energii străine (exemplu, lucrurile
neînsufleţite);
b) bunurile mobile prin determinarea legii. Intră în această categorie8:
- drepturile reale asupra mobilelor;
6
Art. 468. Alin. 2 şi 3 Cod civil
7
Vezi disp. art. 471 Cod civil
8
Vezi disp. art. 1909 Cod civil
- drepturile de creanţă;
- acţiunile în justiţie privitoare la mobile.
c) bunurile mobile prin anticipaţie (lucrurile care, prin natura lor, sunt imobile, dar părţile,
printr-un act juridic, le consideră, prin vrerea lor, imobile). Intră în această categorie fructele şi
recoltele neculese încă.
2.a Bunurile aflătoare în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice, adică
bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte9.
2.b Bunurile exceptate circuitului juridic civil sunt bunurile care nu pot forma obiectul unor acte
juridice civile, adică sunt inalienabile.
2.c Bunurile cu circuit civil condiţional sunt bunurile care pot fi deţinute, dobândite şi respectiv
înstrăinate prin acte juridice numai cu îndeplinirea condiţiilor cerute expres de lege.
3.a Bunurile certe (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit fie cu natura lor, fie cu clauzele unui
act juridic civil sunt determinate (precizate) adică individualizate cu ajutorul însuşirilor specifice
fiecăruia dintre ele.
3.b Bunurile generice (determinate generic - res genera) sunt bunurile ce nu se determină prin
însuşirile proprii, ci cu ajutorul însuşirilor categoriei din care fac parte şi care pot fi individualizate,
potrivit naturii lor, prin număr, greutate sau măsură.
4.a Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi distrug substanţa (de pildă alimentele) sau
şi-o înstrăinează (banii) într-un singur act de folosinţă.
4.b Bunurile neconsumptibile sunt bunurile care formează obiectul unor acte multiple şi
succesive de întrebuinţare (folosinţă) fără a li se distruge substanţa sau a se pierde juridic (exemplu: o
casă, un autoturism etc.).
5.a Bunurile fungibile sunt acele bunuri care, aflându-se într-un raport de echivalenţă, se pot
înlocui unele cu altele cu prilejul executării unei obligaţii.
5.b Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care, neaflându-se într-un raport de echivalenţă unele
cu altele, nu pot fi înlocuite cu prilejul executării unei obligaţii civile.
6.a Bunurile divizibile sunt acele bunuri care, prin împărţire, nu-şi schimbă destinaţia (exemplu:
o cantitate de alimente).
6.b Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care, dacă ar fi împărţite şi-ar schimba destinaţia,
afectaţiunea (exemplu: o masă).
7.a Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit destinaţiei lor, în mod
independent, adică fără a fi destinate să servească la folosirea altui bun.
7.b Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt afectate întrebuinţării altor bunuri.
8.a Bunurile frugifere sunt bunurile producătoare de fructe, acele bunuri care, periodic şi fără
consumarea substanţei lor, dau naştere unor produse numite "fructe".
8.b Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu produc fructe, adică bunuri care nu au calitatea de
a da naştere la produse în mod periodic şi fără consumarea substanţei.
9
Vezi în acest sens disp. art. 963 Cod civil; "Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract"
Cele trei categorii de fructe sunt precizate în dispoziţiile art. 482 Cod civil10, dispoziţii referitoare
la subiectul căruia i se cuvin11 şi titlul sub care i se cuvin12.
1. Fructele naturale sunt fructele care se produc fără intervenţia omului, adică cele pe care
pământul le produce de la sine13.
Intră în această categorie: fructele de pădure, stuful bălţilor, ierburile necultivate etc.
Sunt asimilate acestora, potrivit disp. art. 522 Cod civil producţia şi prăsila (sporul animalelor).
2. Fructele industriale sunt fructele care implică intervenţia omului14. Intră în această categorie,
de exemplu, diferitele recolte.
3. Fructele civile sunt echivalentul în bani (venituri în bani) sau alte bunuri ca urmare a folosirii
unui bun. Intră în această categorie chiriile, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor şi arendelor15.
9.a Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor
omului ( o casă, o cantitate de alimente, un animal de tracţiune, un autoturism etc.).
9.b Bunurile incorporale sunt bunurile a căror existenţă este abstractă, motiv pentru care scapă
percepţiei ca atare cu ajutorul simţurilor omului. Altfel spus, "este incorporală valoarea economică ce
are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu "ochii minţii". Intră în această categorie
drepturile patrimoniale.
10.a Bunurile sesizabile sunt bunurile care pot face obiectul executării silite pornite în contra
debitorului16.
10.b Bunurile insesizabile sunt bunurile care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii17.
10
"fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila) se cuvin proprietarului în
puterea dreptului de accesiune"
11
Se cuvin proprietarului
12
În puterea dreptului de accesiune
13
Vezi disp. art. 522 teza I Cod civil: "fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila
(sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale…"
14
"…Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură", art. 522, teza a II-a Cod civil
15
Vezi disp. art. 523 Cod civil: "Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor, arendelor
intră în clasa fructelor civile"
16
Vezi disp. art. 409 Cod procedură civilă
17
Vezi, de exemplu, disp. art. 21 din Decretul Lege nr. 66/1999, în legătură cu mijloacele fixe ale unei Cooperative
meşteşugăreşti.
1. Noţiuni generale
Pentru existenta raportului juridic concret sunt necesare subiectele si norma de drept civil, plus
una: o imprejurare (act sau fapt juridic concret) de care legea civilă se conditionează, să lege nasterea
unui astfel de raport.
DEFINITIE:
Prin izvor al raportului juridic civil concret se intelege o imprejurare - act sau fapt - de care
legea leagă nasterea unui raport civil concret.
Evenimentele sau faptele naturale sunt imprejurări care se produc independent de vointa omului
si de care legea civilă leagă nasterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea fapte:
moartea, cutremurul, inundatia etc.
1. NOTIUNI GENERALE
1.1 Definiţie
Prin probă se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si, prin
aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile. Cuvantul probă are ca sinonim pe acela de
dovadă.
Sub aspect terminologic, este de mentionat că termenul de probă este folosit, in contexte
diferite, in trei sensuri.
Un prim sens este cel folosit in definitia de mai sus, adică: probă = mijloc juridic de
stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile.
Un al doilea sens este acela care desemneaza operatiunea de prezentare in fata justitiei si
a mijloacelor de probă: inscrisuri, mărturii, mărturisiri, probe materiale, expertize, prin care se
tinde la formarea convingerii magistratului in ceea ce priveste existenta drepturilor si
obligatiilor civile: cu acest inteles se utilizeaza formula judiciară: ,, reclamantul isi probează
pretentiile sale cu probele ...,,.
In cel de al treilea sens, termenul de probă e folosit pentru a desemna rezultatul obtinut
prin folosirea diferitelor mijloace de dovadă; in acest sens se afirma, bunăoară, că ,, relcalamtul
a probat dreptul său prin ...,, ori că paratul a probat netemeinicia pretentiilor reclamantului prin
...,, .
Intre pertinenta si concludenta exista urmatorul raport: dacă orice probă concludentă este si
pertinentă, nu orice probă pertinentă este si concludentă.
2. MIJLOACE DE PROBA
2.1 INSCRISURILE
a. Definitie si clasificare
Codul civil nu contine o definitie generală a inscrisului ca mijloc de probă, dar defineste
speciile de inscrisuri: autentic, sub semnătură privată, inceputul de probă scrisă.
Incercand o definitie generală, vom spune că prin inscris se intelege consemnarea, de date
despre acte si fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.
Sensul juridic al termenului ,,inscris,, nu coincide cu cel din vorbirea obisnuita (cand se are in
vedere consemnarea, pe hartie, a unor date). In sens juridic, deci, prin inscris se desemnează
consemnarile facute pe hartie, sticlă, carton, scandura, peliculă ori bandă magnetică.
Inscrisurile cunosc mai multe clasificări, după diferite criterii:
Astfel, după scopul urmărit la intocmirea lor, inscrisurile se impart in:
- preconstituite, cele intocmite special pentru a servi la probe:
- nepreconstituite, sunt celelalte inscrisuri.
După efectul lor, inscrisurile se deosebesc in trei categorii:
- originare - sunt inscrisurile intocmite pentru a dovedi incheierea, modificarea
ori incetarea unui act juridic civil;
- recognitive - sunt inscrisurile intocmite pentru o recunoastere a existentei
inscrisurilor originare pierdute ori distruse, pe care le inlocuiesc;
- confirmative - sunt inscrisurile prin care se inlatură anulabilitatea unui act
juridic civil (facandu-l valabil, daca respectă cerintele impuse de art. 1190 Cod
civil).
După raportul dintre ele, inscrisurile se impart in originale si copii.
După criteriul semnăturii, inscrisurile se deosebsc in semnate si nesemnate.
b. Inscrisul autentic
Definitie. Potrivit art. 1171 Cod civil: ,,Actul autentic este acela
care s-a făcut cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a
functiona in locul unde actul s-a facut,,.
Categorii. Principalele categorii de acte autentice sunt:
- inscrisurile autentice notariale, adică cele intocmite de notarul de stat (potrivit Decretului
nr. 377/1960);
- hotărarile organelor jurisditionale (si in primul rand hotărarile judecatoresti);
- acte de stare civila (a căror inregistrare se face potrivit Decretului nr. 27/1960);
Putere doveditoare. Stabilirea puterii doveditoare a inscrisului autentic implică facerea
următoarelor distinctii:
- mentiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator, făcute cu propriile simturi,
fac dovada deplină, ele neputand fi combatute decat prin procedura inscrierii in fals;
- mentiunile ce privesc declaratiile partilor, făcute in fata agentului instrumentator, dar a căror
veracitate nu poate fi verificată de acesta fac dovadă pana la proba contrarie.;
- mentiunile străine de obiectul inscrisului pot avea valoarea inceputului de probă scrisă.
c. Inscrisul sub semnatura privată
Definitie. Se numeste ,,inscris sub semnătură privata,, acel inscris care este semnat de
cel ori de cei de la care provine.
Din definitie rezulta ca există o singură conditie - cu caracter general pentru valabilitatea
inscrisului sub semnatură privată: semnătura autorului ori autorilor actului, inscrisului.
Semnatură, in sensul de aici, este numai cea executată de mana autorului inscrisului. Prin
urmare, nu indeplineste aceasta conditie ,,semnatura,,: dactilografiată, litografiată, executată prin parafă
ori prin punere de deget.
Conditiile speciale de valabilitate pentru anumite insrcrisuri sub semnatură privată.
1) Conditia pluralitatii de exemplare (numită si cerinta multiplului exemplar)
2) Conditia scrierii in intregime ori punerii formei ,,bun si aprobat,, inainte de semnare.
3) Conditia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat si datat de mana testatorului
Puterea doveditoare a mărturiei. Codul civil nu precizează forta probantă a mărturiei, ceea ce
inseamnă că ea este lăsată la libera apreciere a judecătorului, bazată pe intima sa convingere.
a. Definitie.
Mărturia este recunoasterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă
persoană isi intemeiază o pretentie si care este de natură să producă efecte contra autorului ei.
Mărturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un mijloc de probă,
din punctul de vedere al dreptului procesual civil.
b. Clasificare. Art. 1204 - 1206 Cod civil disting intre mărturisirea judiciară si cea
extrajudiciară.
Potrivit art. 1204: ,,Se poate opune unei părti mărturisirea ce a făcut inaintea inceperii
judecătii, sau in cursul judecătii,,, iar potrivit art. 1205: ,,Mărturisirea extrajudiciară verbală nu
poate servi de dovadă cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori,, .
După modul de exprimare, se distinge intre mărturisirea expresă si cea tacită.
In fine, după structură, in doctrină se disting trei feluri de marturisire:
- mărturisirea simplă (ori fără rezerve), este recunoasterea pretentiei reclamantului, facută de
către parat, asa cum a fost formulată pretentia (spre exmplu: recunosc că am imprumutat de la
reclamant suma de 5000 lei si nu i-am restituit);
- mărturisirea calificată; constă in recunoasterea de către parat a faptului invocat de reclamant,
dar si a altor imprejurări, strans legate de faptul invocat, anterioare ori concomitente faptului
pretins, care schimbă semnificatia sa juridică;
- mărturisirea complexă; constă in recunoasterea de către parat a faptului pretins de reclamant,
dar si a altei imprejurări - ulterioare - care anihilează pe primul.
deplina putere doveditoare, transand litigiul impotriva autorului ei: confessus pro juridicata
habeteur;
- cea posterioară lui 1950, in care mărturisirea a fost trecută in randul celorlalte probe,
adică lăsandu-se forta probantă la aprecierea judecătorului.
Chiar dacă, in prezent, aceasta este solutia in drept, in fapt, insă, mărturisirea are, in
continuare, o incontestabilă putere doveditoare, ceea ce se sprijină, de altfel, pe principiul
disponibilitatii in procesul civil.
e. Interogatorul
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeste interogator si este
reglementat in art. 218 - 225 Cod procedură civilă.
Mărturisirea poate fi spontană - fără interogator - ori provocată - adică cea realizată pe
calea interogatorului.
2.4 Prezumtiile
a. Defintie. Definitia legală a prezumtiei este continută in art. 1199 Cod civil:
,,Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut,,.
In doctrină, prezumtia este definită să fie ca fiind considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta
altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt,
datorită legăturii ce există intre cele două fapte.
In esenta, prezumtia este o presupunere făcuta de legiuitor sau judecător.
b. Clasificarea prezumtiilor
După autorul lor, prezumtiile se impart in doua categorii:
- prezumtii legale; sunt cele ce reprezinta opera legiuitorului; art. 1200 C.civ. determină prezumtiile
legale in termenii următori: ,, Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege,,
precum:
1. actele ce legea le declară nule pentru că le priveste făcute in frauda dispozitiilor sale;
2. in cazurile cand legea declară că dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui
debitor rezultă din oarecare imprejurări determinate;
3. (abrogat);
4. puterea de lege acordă autoritatii lucrului judecat; cu privire la sarcina probei, in caz de
prezumtie legală, art. 1202 Cod civil prevede: ,,Prezumtia legală dispensă de orice dovadă
pe acela in favoarea căruia este făcută
Nici o dovadă nu este primită impotriva prezumtiei legale, cand legea, in puterea unei asemnea
prezumtii, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama in judecată, afară numai de
cazurile cand legea a permis dovada contrarie si afară de aceea ce se va zice in privinta juramantului si
a mărturisirii ce ar face o parte in judecată,, .
- prezumtiile simple; sunt acelea stabilite de magistrat (judecător);
Dacă prezumtiile legale sunt limitate numeric, prezumtiile simple sunt nelimitate sub aspectul
numarului lor.
Dupa forta lor probantă, prezumtiile legale se impart, iarăsi in doua categorii:
- prezumtii absolute - juris et de jure - adică cece ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie; se
mai nunesc si irefragrabile; sunt asemenea prezumtii: cea a puterii lucrului judecat; cea privind
limita maxima, de 300 zile, si cea minica de 180 zile, dinaintea nasterii copilului care
marchează timpul legal al conceptiunii, potrivit art. 61 din Codul familiei;
- prezumtiile relative - juris tantum - adică cele ce pot fi răsturnate prin proba contrară, fie mai usor, fie
mai greu (cum e cazul prezumtiei de paternitate, prevăzuta de art. 53 din Codul familiei); majoritatea
prezumtiilor legale e formată din prezumtiile relative.
BUNURILE
CLASIFICAREA BUNURILOR
BUNURILE
1. Noţiunea de bun
2. Noţiunea de lucru
3. Clasificarea bunurilor
1. Noţiunea de bun
Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a
omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial. Pentru a fi în prezenţa unui
bun în sensul dreptului civil este necesar să fie întrunite cumulativ condiţiile:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori
spiritual al omului.
- Să fie susceptibilă de apropriaţiune sub forma drepturilor patrimoniale.
2. Noţiunea de lucru
Art.480 din codul civil dispune:
„Proprietatea este dreptul ce îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi
absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art.936 prevede că: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ
pot fi obiectul unui contract”
În general, doctrina defineşte în acelaşi mod bunuri ori lucruri.
Clasificarea lucrurilor
a) în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile se împart în:
- bunuri mobile (mişcătoare)
- bunuri imobile (nemişcătoare)
b) după regimul circulaţiei lor juridice distingem între:
- bunuri care se află în circuitul civil
- bunuri care sunt scoase din circuitul civil
c) după modul în care sunt determinate
- bunuri individual determinate
- bunuri generic determinate
d) după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile:
- bunuri fungibile
- bunuri nefungibile
e) după cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor:
- bunuri consumptibile
- bunuri necomsumptibile
f) după cum sunt sau nu producătoare de fructe
- bunuri frugifere
- bunuri nefrugifere
g) după cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe înstrăinarea sunt:
- bunuri divizabile
- bunuri neduvuzabile
h) după corelaţia dintre ele, împărţim bunurile în:
- bunuri principale
- bunuri accesorii
i)-după modul lor de corupere
- bunuri corporale
- bunuri necorporale
j) după cum sunt ori nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor,
deosebim:
- bunuri sesizabile
- bunuri nesesizabile
a )Bunuri mobile şi bunuri imobile
În dreptul civil există trei categorii atât de bunuri mobile cât şi de bunuri imobile.
I.-Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
- mobile prin natura lor în definirea legală conţinute de art. 453, Codul civil” sunt mobile
prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la altul.
- Mobile prin determinarea legii
- Acestea sunt precizate de art.474, Codul civil, astfel:„Sunt mobile prin determinarea,
obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau
interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar şi când capitalul
acestor companii există în imobile.
- Mobile prin anticipaţie; sunt acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care
părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni.
II. Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
- imobile prin natura lor , Art.463 prevede că „Fondurile de pământ şi clădirile sunt
imobile prin natura lor, potrivit Art.464: „Morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi,
sunt imobile prin natura lor”, alin 1 al art. 465 prevede :”Recoltele care încă se ţin de
rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă, sunt de asemenea imobile”.
- Imobilele prin obiectul de care se aplică; potrivit art.417 din Codul civil: ”Sunt imobile
prin obiectul la care se aplică: uzufructul bunurilor imobile, servituţiile, acţiunile la care
tind a revendica un imobil”.
- Imobile prin destinaţie
Art.468: „Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond
sunt imobile prin destinaţie”.
Astfel, sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietarul pentru exploatarea fondului:
- animalele afectate de cultură
- instrumentele arătoare
- porumbii din porumbărie
- stupii cu rai
- peştele din iaz
- lapinii ţinuţi pe lângă casă
- seminţele date arendaşilor coloşilor particulari
b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
- Sunt bunuri în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni,
bunurile care pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic fac parte din bunurile ce se află în circuitul
civil.
Este accesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea altui bun.
Această clasificare este importantă juridic, în executarea obligaţiilor civile; când se datorează un bun,
deliberatorul trebuie să predea atât bunul principal cât şi pe cel accesoriu.
i)-Bunuri corporale şi incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenţă materială fiind uşor perceptibil simţurilor noastre.
Este incorporabilă valoarea economică ce are o existenţă ideală, abstractă, putând fi percepută cu ochii
minţii.
Această clasificare a bunurilor este importantă juridic în ce priveşte:
- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună credinţă, care operează
doar pentru mobilele corporale potrivit art.1909 Codul civil.
- - dobândirea proprietăţii prin simplă tradiţie, care operează cu privire la bunurile
corporale, nu şi incorporale.
- Titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător (prin tradiţiune),
nominale (prin cesiune) ori la ordin (prin gir)
- Regimul de drept internaţional privat, după distincţiile cuprinse în Legea nr. 105/1992
(art.52-63)
J) Bunuri sesizabile şi nesesizabile
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului.
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.
Manifestarea persoanelor juridice se face prin acte juridice. Actele juridice reprezintă în
literatura de specialitate acele manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice adică
de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret.
Actul juridic este altceva decât un fapt material. Faptele materiale sunt toate faptele pe care le
privim făcând complet abstracţie de influenţele pe care le pot avea asupra relaţiilor agentului cu ceilalţi
oameni. Dacă se face abstracţie de relaţiile de la om la om şi se presupune existenţa unui om complet
izolat, fără nici o legătură cu ceilalţi oameni se poate vorbi despre o activitate pur materială.
Dar privind faptul material din punctul de vedere al relaţiei cu alte persoane, el începe să
intereseze dreptul.
Actele juridice sunt acele acte ale unei persoane în raport cu alta şi nu întâmplările materiale.
Actele juridice creează sau modifică, prin voinţă liberă, drepturi şi obligaţii. Când cineva a contractat
un împrumut, a contractat o obligaţie, a făcut un act juridic cu voinţă. Când cineva a cumpărat ceva, a
contractat drepturi şi obligaţii, dreptul de a avea obiectul şi obligaţia de a plăti preţul; s-au născut şi
drepturi şi obligaţii prin voinţa lui.
În limbajul juridic curent este numit act juridic numai acela care e făcut cu voinţă conştientă de
a crea drepturi şi obligaţii, cum ar fi un contract , un testamnet, o poliţă. Intervine voinţa de a se
schimba o situaţie juridică preexistentă. Dar există acte pe care omul le face fără o asemenea voinţă şi
care de asemenea creează drepturi şi obligaţii, cum ar fi de exemplu delictele ori actele comise din
neglijenţă. Şi unele şi celelalte sunt acte juridice fiindcă nu intenţia directă este caracteristică actului
juridic ci faptul că o voinţă liberă schimbă ordinea juridică.
Actul juridic este un act liber care schimbă situaţia juridică, respectivă a părţilor, el nu se poate
produce decât cel puţin între două persoane, nu se poate produce între o singură persoană şi un lucru
sau un fenomen natural; el presupune o intenţie fie că este vădit şi uşor de găsit , fie că e mai greu de
descoperit aşa cum se întâmplă când intenţia este indirectă. Actul juridic, în felul acesta, naşte sau
atinge obligaţii şi drepturi, cu alte cuvinte modifică situaţii juridice preexistente.
În doctrină, practică şi chiar în legislaţie, expresiile de "act juridic civil", "act juridic" sau pur şi
simplu termenul de "act" se folosesc în două accepţiuni.
Astfel, într-un prim sens prin "act juridic" sau "act" se înţelege chiar manifestarea de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Cu acest înţeles se foloseşte se foloseşte şi formula
"negotium juris" sau cuvântul "negotium" şi ambele au aceeaşi semnificaţie de operaţiune juridică.18
În al doilea sens prin act (fără calificativ) se desemnează înscrisul constatator care,
consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată.19
Deşi, în general, de fiecare dată, din context, rezultă sensul avut în vedere atunci când se
foloseşte cuvântul "act" (nu şi sintagma de "act juridic" sau cea de "act juridic civil" care trebuie
recepţionate ca referindu-se la operaţiuni juridice) este preferabilă întrebuinţarea acestuia numai în
sensul de "negatium juris", rezervând termenul de "înscris" sensul de "instrumentatum".20
19Art. 1171, 1172, 1173, 1174, 1176 şi următoarele, Cod Civil Civil referitoare la înscrisurile autentice
şi/sau sub semnătură privată.
20Prin "act" se face referire exclusiv la "actul juridic civil" ("negotium").
de sfera actelor juridice. Îndată însă ce un act material intră în legătură cu activitatea conştientă a
oamenilor între ei, el interesează imediat dreptul.
În orice împrejurare actul juridic modifică o situaţie preexistentă făcând să nască una nouă,
adică se petrece numai în lumea specifică a dreptului şi nu în lumea materială.
Actul juridic, ca să existe, trebuie în orice caz să fie actul unei persoane capabile să judece,
adică a unei persoane libere. Actul juridic astfel înţeles nu trebuie confundat cu dovada lui. În drept se
face deosebire între "negotium juris" şi "instrumentum probationis". Cînd cineva face un contract de
vânzare, de obicei se numeşte act de vânzare înscrisul. Înscrisul, este însă numai instrumentul care se
face pentru a se proba actul. Actul consistă în convergenţa ambelor părţi. Îndată ce concursul de voinţe
s-a întâmplat, actul există. Actul juridic nu reprezintă documentul scris sau alt mijloc de probă esternă
care formează numai "instrumentum probationis", ci reprezintă activitatea persoanei raţionale, prin care
ea schimbă o situaţie juridică, ceea ce de obicei în drept o numeşte "negotium juris".
În general actele juridice civile pot fi clasificate în funcţie de numeroase criterii. Dintre acestea,
reţinem următoarele criterii de clasificare şi categoriile de acte juridice corespunzătoare:
1. După numărul părţilor, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale, multilaterale.
Actele unilaterale ar fi acelea care nu sunt decât emanaţia unei singure voinţe aşa cum se
întâmplă în cazul testamentulului, acceptării succesiunii, renunţării la moştenire. actele juridice
unilaterale se clasifică în cate supuse comunicării - cazul ofertei - şi acte nesupuse comunicării - cazul
testamentului.
Actele bilaterale sunt acelea în care concură două voinţe cum se întâmplă la adopţie sau la
încheierea unui contract.
Actele multilaterale sunt rezultatul de voinţă a trei sau mai multe persoane. Un exemplu poate fi
contractul de societate.
Această clasificare prezintă importanţă pe mai multe planuri. Pe de-o parte pe planul aprecierii
valabilităţii actului juridic, pentru că fiecare dintre părţi îşi verifică şi apreciază numărul corespunzător
de voinţă, iar pe cealaltă parte pe planul regimului politic diferit pe care îl au viciile de consimţământ.
2. În funcţie de scopul urmărit se disting: acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Actul cu titlu oneros e actul prin care în schimbul unui folos patrimonial procurat se urmăreşte
obţinerea unui alt folos patrimonial. Conform art. 945 Cod Civil "contractul oneros este acela în care
fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj." Contractele de locaţiune, de rentă viageră, de vânzare-
cumpărare sau împrumutul de dobândă reprezintă acte cu titlu oneros.
Actul cu titlu gratuit e actul prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea
unui folos patrimonial în schimb. Conform art. 946 Cod Civil "contractul gratuit sau de binefacere este
acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte părţi, cum sunt
mandatul gratuit, donaţia, împrumutul fără dobândă.
Subclasificarea actelor juridice cu titlu oneros:
- comutative, la a căror încheiere părţile stabilesc şi cunosc exact întinderea drepturilor şi
obligaţiilor ce le enumeră (contractul de vânzare-cumpărare sau schimb);
- aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea exactă a obligaţiilor. ele consimt
asupra existenţei şanselor de pierdere sau câştig, ce ţin de un eveniment voit (contractul de rentă
viageră, de vînzare cu clauza întreţinerii).
9. După criteriul legăturilor în care actele juridice se află cu modalităţile sunt acte pure şi simple
şi acte afectate de modalităţi. E pur şi simplu actul care nu poate fi afectat de modalităţi (ex. căsătoria,
înfierea). Actul afectat de modalităţi e cel afectat de termen, sarcină, condiţie.
10. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între ele sunt acte principale şi acte accesorii. E
principal actul ce are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de un alt act. Este accesoriu cel care
nu are o existenţă de sine stătătoare şi depinde de un alt act juridic civil.
11. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea încheierii lor prin reprezentare sunt acte strict
personale care nu se pot încheia prin reprezentare şi acte ce se pot încheia prin reprezentarea autorului
de către un mandatar.
12. În funcţie de legătura actelor juridice civile cu cauza se clasifică în acte juridice civile
cauzale şi abstracte.
13. După modul de executare se disting acte cu executare imediată şi acte cu executare
succesivă. Cele cu executare imediate se numesc acte unoictum şi implică o singură prestaţie săvârşită
de debitor. Cele succesive se execută din mai multe prestaţii succesive ce sunt executate în timp.
14. În raport de faptul dacă legea le reglementează şi le acordă o denumire sun acte numite
(tipice) şi acte nenumite (atipice) acelea cărora legea nu le acordă reglementare şi o denumire juridică
proprie. De exemplu contractul de prestări servicii sau de vânzare cu clauza întreţinerii. Actele tipice
constituie regula iar cele atipice constituie excepţia.
În al doilea rând "capacitatea de încheia acte civile" constă în aptitudinea generală şi abstractă
recunoscută de legea civilă oricărui subiect de drept civil, dreptul de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea de acte civile. Prin urmare această capacitate de a încheia acte juridice
civile este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă
a persoanei, plus capacitatea de exerciţiu a acesteia.
Reglementarea capacităţii de încheia actul juridic civil nu este unitară, ci disparată, răspândită
în mai multe dispoziţii legale cuprinse în acte normative diferite. Principalele reglementări se găsesc în
Codul Civil.
În afară de art.948 pct.1 ("capacitatea de a contracta" cerută pentru valabilitatea oricărei
convenţii) există şi alte dispoziţii precum:
- Art 806 - "Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel..." prin donaţiune între
vii sau prin testament.
- Art 858 - "Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege".
- Art 950 - "Necapabili de a contracta sunt: 1 minorii, 2 interzişii, 3 (abrogat prin decretul
1412/1932) de ridicare a incapacităţii civile a femeii măritate 4 în genere toţi aceia cărora le-a prohibit
oarecare contracte".
- Art 1706 alin. 1 - "Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea".
- Art 1769 - "Cine are capacitatea de a înstrăina un imobil, poate a-l şi ipoteca.
Dispziţii privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc în Codul Familiei, Decretul
31/54 şi în alte izvoare de drept civil.
Dintre prevederile legale cuprinse în codul familiei:
- Art 105 alin.1 - "Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor
şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani".
- Art 129 alin.1 - "Tutorele nu poate, în numele minorului să facă donaţii şi nici să garanteze
obligaţia aluia".
Dispoziţii legale cuprinse în Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice:
- Art 6 alin 1 - "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazul şi în condiţiile stabilite de lege".
- Art 9 alin 2 - "Actele juridice ale minorului au capacitate restrânsă, se încheie de către acesta
cu încuvinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
- Art 34 alin 1 - "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".
- Art 35 alin 1 - "Persoana juridică îşi exercită dreptul şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale.
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este reglementată de principiul sau regula capacităţii,
unicapacitatea constituind excepţia.
Acest principiu este consacrat, fragmentar, în art. 856, 949, 1306 Cod Civil şi au caracter
general şi în art. 6 alin. 1 din Decretul 31/54.
Acest principiu, recunoscut fără rezerve de doctrină, este aplicat în mod constant şi în practica
judiciară.
Pe marginea principiului capacităţii de a face acte juridice civile se expun următoarele precizări:
În privinţa persoanei juridice regula capacităţii de a face acte juridice civile este subordonată
principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art. 34 din Decretul 31-1954. Iar sub aspectul
corelaţiei dintre capacitate şi discernământ este de arătat că, în timp ce capacitatea este o stare de drept,
- de jure - ("aşa cum o vede legea"), discernământul este o stare de fapt - de facto. Capacitatea este de
natură juridică, izvorând numai din lege. Discernământul are caracter natural ţinând seama de
dezvoltarea psihomentală a fiecărui individ. El poate exista izolat chiar la o persoană "incapabilă" aşa
cum o persoană deplin "capabilă" se poate găsi într-o situaţie în care să nu aibă discernământ.
21cazul dispoziţiilor art. 1309 Cod Civil şi art. 41 alin. 2 teza a II a a Constituţiei.
22art. 806, 807, 809, 810, 883, 1307 alin 1 şi 1308 Cod Civil, art. 128, 133 alin 3 Codul Familiei
precum şi în ipoteza nerepectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se aplică
nulitatea relativă.
Cât priveşte nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice,
întrucât pe primul plan sunt impuse interesele acelei persoane, sancţiunea aplicabilă nu poate fi decât
aceea a nulităţii reletive.
CONSIMTAMANTUL
Dupa cum se stie, actul juridic civil este manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte
juridice
Vointa este de natura psihologica.Ea formeaza obiectul special de preocupare pentru
psihologie, dar intereseaza si dreptul, in general, dreptul civil in special. Doar unghiurile sub care se
analizeaza difera.
Sub aspect psihologic, vointa este un fenomen complex.
Si sub aspect juridic, insa, vointa este complexa, in structura sa intrand doua elemente:
consimtamantul si cauza sau scopul.
De aica rezulta ca, intre consimtamant si vointa exista corelatia de tipul: parte-intreg.
Aceasta corelatie, la randul ei, invedereaza necesitatea de a se releva procesul de formare a
vointei juridice, ca si principiile sale.O asemenea prezentare este de natura de a contribui la mai buna
intelegere a conceptului de "consimtamant"- ca a doua conditie,de fond, esentiala si generala, a actului
juridic.
Codul nostru civil consacra, chiar daca nu in "in terminis", dar neindoielnic, doua principii care
carmuiesc vointa juridica, si anume:
- principiul libertatii actelor juridice civile, numit si principiul autonomiei de vointa;
- principiul vointei reale, numit si principiul vointei interne;
I.Principiul libertatii actelor juridice civile este consacrat, indirect, in cel putin doua texte din
Codul Civil, respectiv:
- art.969 alin.1 :"conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractate"
- art.5 :"Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza
ordinea publica si bunele moravuri".
Din interpretarea per a contrario a acestor dispozitii rezulta ca daca se respecta legea si bunele
moravuri, subiectele de drept civil sunt libere sa incheie conventii ori sa faca acte unilaterale. Acesta
este,sintetic, continutul principiului libertatii actelor juridice.Analitic, acest continut poate fi exprimat
astfel:
- subiectele de drept civil sunt libere sa incheie ori nu un act act juridic civil; daca incheie,
trebuie sa respecte legea si morala;
- partile sunt libere sa stabileasca, asa cum doresc, continutul(clauzele) actului juridic civil;
- partile sunt libere ca, prin acordul lor, sa modifice ori sa puna capat actului juridic civil pe
care l-au incheiat.
Limitele principiului libertatii actelor juridice civile sunt:
1)ordinea publica, adica normele care reglementeaza ordinea economica, sociala si politica din
stat;
2)morala, adica bunurile moravuri;
3)normele imperative civile de la care, dupa cum se stie, nu se poate deroga;
II.Principiul vointei reale (interne). Vointa juridica cuprinde elementul intern (psihologic) si
cel extern (social).Cand intre aceste doua elemente exista concordanta, identitate, nu se pune nici o
problema, teoretica ori practica, de determinare a principiului aplicabil, caci vointa este aceiasi.
Pot exista, insa, situatii in care, intre cele doua elemente - intern si extern - sa nu existe
concordanta. In asemenea situatii se pune problema urmatoare:caruia, dintre dintre cele doua elemente,
ii dam prioritate?
Solutionarea problemei depinde de conceptia cu privire la raportul dintre vointa interna, reala
si vointa declarata, exteriorizata.
In aceasta privinta, exista doua conceptii:
- conceptia subiectiva, care da prioritate vointei interne, reale
- conceptia obiectiva care, dimpotriva, prefera vointa declarata, exteriorizata.
Fiecare conceptie prezinta avantaje si dezavantaje.
Astfel, sistemul vointei reale - consacrat de Codul civil francez de la 1804 - satisface
securitatea statica a circuitului civil deoarece, in acest sistem, se poate pune in discutie valabilitatea
actului translativ de drepturi pe motiv de neconcordanta intre vointa reala si cea exprimata, ceea ce este
de natura sa nu incurajezesubiectele de drept civil la incheierea actelor juridice.
In sistemul vointei declarate - consacrat de Codul civil german de la 1900 - este satisfacuta
securitatea dinamica a circuitului civilo, deoarece, odata exteriorizata, vointa produce efecte care nu pot
fi inlaturate pe motiv ca vointa declarata nu coincide cu cea interna, ceea ce este de natura a indemna, a
incuraja sa se incheie acte juridice.
Codul civil roman a consacrat principiul vointei interne sau reale.
Intrucat aceasta consacrare nu este in terminis, existenta sa, neindoielnica, se intemeiaza pe
urmatoarele argumente, de text:
1) argumentul dedus din regula de interpretare a conventiilor, consacrata de art.977 din Codul
Civil:"Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractate, iar nu dupa sensul
literal al termenilor".
2) argumentul bazat pe art.1175 din Codul Civil:"Actul secret care modifica un act public nu
poate avea putere decat intre partile contractate si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate
avea nici un efect in contra altor persoane". Acest text, care reglementeaza ceea ce doctrina numeste
simulatie, fixeaza, deci, regula potrivit careia intre parti produce efecte actul secret, care este real, iar
nu actul public(ostensibil), care este mincinos.
3) argumentul bazat pe art.953 din Codul Civil:"Consimtamantul nu este valabil, cand este dat
prin eroare, smuls prin violenta sau surprins prin dol". Acest text contine ideea ca, este producatoare de
efecte numai manifestarea de vointa, constienta,reala, iar nu si cea alterata printr-un viciu de
consimtamant.
De mentionat ca, oricare din sistemele aratate, consacrand un anumit principiu, nu exclude
existenta unor exceptii de la principiul preferat, tocmai pentru a tempera neajunsurile care ar decurge
din aplicarea drastica a acelui principiu.
In acest sens, Codul nostru civilconsacra, ca exceptii de la principiul vointei reale, urmatoarele
solutii:
1) in caz de simulatie, fata de terti produce efecte actului public, dar mincinos, caci acesta
poate fi cunoscut de catre alte persoane decat partile contractate.
2) in materie de probe, privind raportul dintre inscris si marturie, art.1191 alin.2 reamintim ca
prevede:"Nu se va primi niciodata o dovada prin martori in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici
despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis inaintea, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu
privire la o suma ce nu depaseste 250 lei"; ori se poate intampla ca inscrisul sa nu reprezinte vointa
reala, aceasta putand fi insa redata prin depozitia unui ori unor martori.Se poate ajunge in temeiul
textului, sa produca efecte vointa consemnata in inscris, desi nu este in concordanta cu adevarata vointa
a partii ori partilor, si sa nu produca efecte vointa adevarata, reala, care n-ar putea fi stabilita decat prin
proba cu martori.
2.1.DEFINITIA CONSIMTAMANTULUI
Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala, de fond si generala a actului juridic
civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.
Sub aspectul terminologic, este de aratat ca termenul "consimtamant" are fie intelesul de
vointa exteriorizata a uneia dintre partile actului bilateral ori a autorului actului unilateral - cum este in
art.953 din Codul Civil, mentionat mai sus - ,fie sensul de acord de vointa - cum este in contextul
art.969 alin.2 din Codul Civil:"Ele se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate
de lege".
VICIILE DE CONSIMTAMANT
3.1. EROAREA
Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in introducerea in eroare
a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act juridic. In
esenta, deci, dolul este o eroare provocata.
In afara de art.953 din Codul Civil care, reamintim, prevede ca:" Consimtamantul nu este
valabil cand este surprins prin dol......", Codul Civil consacra dolului art.960, in care se prevede:" Dolul
este o cauza de nulitate a conventiei cand mijloacele viclene, intrebuintate de una dintre parti sunt
astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n-ar fi contractant.
Dolul nu se presupune".
Avand originea in dreptul privat roman, dupa consecintele pe care le are, ori ni, asupra
valabilitatii actului juridic, se distinge intre:
- dolul principal, care este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la
incheierea actului juridic si care atrage anularea actului.
- dolul incident, numit si incidental sau secundar, care este dolul ce cade asupra unor
imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului, dar se
poate cere o reducere a prestatiei, daca este cazul.
Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente:
- un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni,
siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare;
- un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana,
pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
In legatura cu primul element - obiectiv - ,este de retinut ca el poate consta atat intr-o actiune
pozitiva, cat si in una negativa.
Cand elementul obiectiv al dolului consta intr-un fapt omisiv, se utilizeaza expresia "dol prin
reticenta" si se concretizeaza in ascunderea ori necomunicarea celeilalte parti a unei imprejurari ce i-ar
fi trebuit facuta cunoscuta.
In legatura cu cel de-al doilea element al dolului - cel subiectiv- in practica judiciara s-au
facut unele precizari importante, interesante, precum:
1)lipsa discernamantului si dolul, sub forma captatiei, se exclud;
2)nu exista dol daca cocontractantul cunostea imprejurarea pretins ascunsa.
Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile:
- sa fie determinat pentru incheierea actului juridic;
- sa provina de la cealalta parte.
Unele precizari sunt de facut in legatura cu aceste doua conditii ale dolului.
Prima conditie este expres prevazuta in art.960 din Codul Civil, in formula "mijloacele
viclene sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte nu ar fi contractat".
Caracterul determinant, hotarator al unui element pentru incheierea actului civil se apreciaza, ca si
eroarea, elementelor determinante, la dol, este mai intinsa decat la eroare.
A doua conditie este continuta, la fel, in formula art.960. Textul lasa sa se inteleaga ca dolul
ar fi aplicabil doar actelor bilaterale, caci numai la acestea se poate vorbi despre "cocontractant" ori de
"cealalta parte". Ori dolul poate fi intalnit si in cazul testamentului, spre exemplu care este act
unilateral.
In doctrina se admite, intemeiat, ca a doua conditie este indeplinita, in actele bilaterale, si in
urmatoarele doua situatii:
1)dolul provine de la un tert, dar cocontractantul are cunostinta de aceasta imprejurare, este un
fel de complicitate la dol.
2)dolul provine de la reprezentantul (ex. mandatarul) cocontractantului.
In fine, o precizare necesara, ca si in cazul erorii, este urmatoarea: nu este necesar ca dolul sa
fie comun, adica sa existe pentru fiecare parte a actului bilateral. Daca totusi ar exista reciprocitate de
dol, fiecare parte este in drept sa ceara anularea actului pentru dolul al carui victima este.
Alineatul 2 al art.960 prevede ca "Dolul nu se presupune", ceea ce inseamna ca persoana care
invoca existenta dolului, drept cauza de anulabilitate a actului juridic civil,trebuie sa-l dovedeasca.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orce mijloc de proba, inclusiv martori sau
prezumtii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai usor de facut
datoritaelementului sau material, obiectiv, exterior.
3.3.VIOLENTA
Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau
care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.
In afara de art.953 din Codul Civil:" Consimtamantul nu este valabil cand este ...... smuls prin
violenta", Codul Civil consacra inca patru articole violentei:
- art.955:"Violenta in contra celui ce s-a obligat este cauza de nulitate, chiar cand este
exercitata de alta persoana decat aceea in folosul careia s-a facut conventia".
- art.956:"Este violenta totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta, i s-a insuflat
temerea, rationabila dupa dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau considerabil si prezent.
Se tine cont in aceasta materie de etate, sex, si de conditia persoanelor";
- art.957:" Violenta este cauza de nulitate si cand s-a ezercitat asupra sotului sau sotiei, asupra
descendentilor si ascendentilor";
- art.958:" Simpla temere reverentiara, fara violenta, nu poate anula conventia".
Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre:
- violenta fizica - vis -existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori
bunurile persoanei;
- violenta morala - metus - existenta atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea,
cinstea ori sentimentele persoanei.
Dupa caracterul amenintarii, se deosebeste intre:
- amenintare legitima, justa, cu un rau, care nu este viciu de consimtamant. Spre exemplu,
creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea
pe care o are.
- amenintare nelegitima, injusta, cu un rau. Numai aceasta are semnificatia juridica a viciului
de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o
asemenea amenintare.
Ca si dolul, violenta este alcatuita din doua elemente:
- un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau;
- un element subiectiv, constand in insuflarea unei temeri persoanei amenintate. Ceea ce
altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei.
Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele
doua conditii:
- sa fie determinata pentru incheierea actului juridic civil;
- sa fie injusta (nelegitima, ilicita).
In aprecierea indeplinirii primei conditii trebuie tinut seama ca insusi art.956 precvede ca
t4emerea insuflata trebuie sa fie "rationabila dupa dansa" (dupa persoana amenintata), adica de natura
de a determina la incheierea actului juridic.
3.4. LEZIUNEA
Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre
doua prestatii.
In Codul Civil exista urmatoarela dispozitii referitoare la leziune:
- art.951:" Minorele nu pot ataca angajamentul sau pentru cauza de necapacitatea, decat in caz
de leziune";
- art.1157:"Minorul poate exercita actiunea in resciziune pentru simpla leziune in contra
oricarei conventii";
- art.1158:"Cand leziunea rezulta dintr-un eveniment cauzal si neasteptat, minorul nu are
actiunea in resciziune";
- art.1159:" Minorul ce face o simpla declaratie ca este major are actiunea in resciziune";
- art.1160:" Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are actiunea in resciziune contra
angajamentelor ce a luat pentru comertul sau arta sa";
- art.1162:" Minorul nu are actiunea in resciziune contra obligatiilor ce rezulta din delictele sau
cvasi-delictele sale";
- art.1163:" Minorul nu mai poate exercita actiunea in resciziune in contra angajamentului
facut in minoritate, daca l-a ratificat cupa ce a devenit major, si aceasta si in cazul cand angajamentul
este nul in forma sa, si in acela cand produce numai leziune";
- art.1164:" Cand minorii, interzisii (sau femeile maritate - abrogat), sunt admisi, in aceasta
calitate, a exercita actiunea in resciziune in contra angajamentelor lor, ei nu intorc aceea, ce au primit,
in urmarea acestor angajamente, in timpul minoritatii, interdictiei (sau mariajului), decat daca se
probeaza ca au profitat de aceea ce li s-a dat";
- art.1165:" Majorul nu poate, pentru leziune, sa exercite actiunea in resciziune".
Actele juridice, ce se incheie de minorii care nu au implinit varsta de paisprezece ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar daca nu este leziune.
Minorii care nu au implinit varsta de paisprezece ani nu raspund pentru fapta lor ilicita decat
daca se dovedeste ca au lucrat cu discernamant.
Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei.
In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente: unul obiectiv constand in
disproportia de valoare intre contaprestatii si unul subiectiv, care consta in profitarea de starea de
nevoie in care se gaseste cealalta parte.
Def.: Prin efectele actului juridic civil se inteleg drepturile subiective si obligatiile civile la care
da nastere, pe care le modifica sau stinge un asemenea act.
Ceea ce pentru raportul juridic civil reprezinta continutul sau, pentru actul juridic care
genereaza acel raport reprezinta efectele sale.
In esenta, efectele actului juridic civil inseamna a-i cunoaste continutul a-i sti cauzele care
precizeaza drepturile si obligatiile civile nascute, modificate ori stinse.
Prima regula priveste faza prealabila si obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil care
este cea a dovedirii actului (negotium). Aceasta faza este cea mai importanta deoarece nu se dovedeste
existenta actului.
Cand exista mijloace de proba suficiente si concludente, odata cu dovedirea existentei actului
juridic civil, se stabilesc si efectele sale.
A doua etapa a determinarii efectelor actului juridic civil consta in interpretarea cauzelor
actului.
Interpretarea actului, in functie de circumstante poate unul, altul sau ambele urmatoare
obiective: calificarea juridica a actului, stabilirea intelesului unei clauze, de care depinde stabilirea de
drepturi si obligatii civile.
Calificarea corecta a actului juridic civil este de mare importanta in stabilirea continutului sau.
Ca urmare a calificarii, se ajunge la una din urmatoarele concluzii:
a) in spete este vorba despre un act numit (tipic), aplicandu-i-se regulile edictate special
pentru un asemenea tip de act;
b) in cazul dat se afla un act nenumit (atipic), aplicandu-i-se regulile generale privitoare la
contracte ori conventii, iar nu regulile de la actul numit cel mai apropiat, intrucat acestea din urma au
caracter special.
Prin “determinarea efectelor actului juridic civil” se intelege stabilirea ori fixarea drepturilor
subiective si obligatiilor civile pe care le-a generat, modificat ori stins un asermenea act.
Aceste reguli sunt continute in Codul civil Sectiunea III – “Despre interpretarea conventiilor” –
a Cap. III – “Despre efectul conventiilor” – din titlul III “Despre contracte ori conventii” – al Cartii a-
III-a – “Despre diferite moduri prin care se dovedeste proprietatea” art.977 si urmatoarele.
Art.977 Cod civil dispune ca “Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor
contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor”.
Art.978 Cod civil consacra principiul “actus interpretandus est potuis ut valeat quam ut pereat”,
astfel “Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un
efect si nu in acela ce n-ar putea produce nici unul”.
Potrivit art.979 Cod civil “Termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul
ce se potriveste mai mult cu natura contractului”.
Art.980 Cod civil dispune ca “Dispozitiile indoioase se interpreteaza duoa obiectul locului unde
s-a incheiat contractul”.
Potrivit art.981 Cod civil “Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg desi nu sunt exprese
intr-insul”.
Interpretarea sistematica este stabilita de art.982 Cod civil “Toate clauzele conventiilor se
interpreteaza unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din actul intreg”.
Regula “in dubio pro reo” este aplicata de art.983 Cod civil “Cand este indoiala, conventia se
interpreteaza in favoarea celui ce se obliga”.
Art.984 Cod civil prevede: “Conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra carora partile si-au
propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care s-a incheiat", iar potrivit art.985 Cod civil
“Cand intr-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligatia, nu se poate sustine ca printr-
aceasta s-a restrans intinderea ce angajamentul ar avea de drept in cazurile neexprese”.
O importanta regula de stabilire a continutului actului juridic civil este cea statornicita de
art.970 alin.2 “Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce
echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa”.
Pricipiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept civil care arata cum si fata de cine
se produc aceste efecte.
Exceptiile de la aceste principii sunt situatii in care, pentru anumite ratiuni, regulile mentionate
nu-si gasesc aplicatie. Trei sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil, si anume:
- principiul fortei obligatorii, desemnat prin adagiul pacta sunt servanda;
- principiul irevocabilitatii;
- principiul relativitatii, desemnat prin adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque
prodesse poteste.
Deci, privit prin prisma efectelor sale, actul juridic civil se caracterizeaza prin: obligativitate,
irevocabilitate si relativitate.
Pornind de la prevederile art.969 alin.1 Cod civil – “Conventiile legal facute cu putere de lege
intre partile contractante” – putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea regula a efectelor
actului juridic civil potrivit careia actul juridic civil legal incheiat se impune autorilor sau autorului
actului intocmit ca lege. In alti termeni: actul juridic civil este obligatoriu si nu facultativ. Pentru actele
bilaterale (contracte) principiul fortei obligatorii se exprima si in formula, larg raspandita in doctrina,
potrivit careia contractul este legea partilor.
Fundamentul fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua cerinte, si anume:
- necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice generate de actele
juridice civile;
- imperativul moral al respectarii cuvantului dat.
Exceptii : Sunt exceptii de la principiul pacta sunt servanda cazurile in care efectele actului
juridic nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea lui, aceste efecte fiind ori mai restrinse ori
mai intinse, independent de vointa partilor sau a unei parti.
Drept cazuri de restrangere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in care actul juridic,
inceteaza inainte de termen, datorita dispozitiei unui element al sau, precum:
- situatia prevazuta de art.1552 pct.3 Cod civil “Contractul de mandat inceteaza, prin
moartea, interdictia, insolvabilitatea si falimentul ori a mandatului ori a mandantului”.
- situatia prevazuta de art.1439 Cod civil “Contractul de locatiune se desfiinteaza cand
lucrul a pierit in total sau s-a facut netrebnic spre obisnuita intrebuintare (alin.1)”.
Ca si cazurile de extindere a fortei obligatorii mentionam ipotezele in care:
- actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege;
- efectele actului sunt amanate de o cauza ce suspenda executarea unui act cu prestatii
succesive (intervenind tot o “prelungire” fortata a efefctelor actului).
In masura in care s-ar aplica, ar constitui o atingere a principiului pacta sunt servanda si teoria
impreviziunii (rebus sic stantibus), deoarece s-ar ajunge ca efectele actului sa fie altele decat cele pe
care partile au inteles sa le stabileasca si care sa fie obligatorii pentru ele.
Irevocabilitatea conventiilor este prevazuta expres de alin.2 al art.969 Cod civil: conventiile nu
pot fi revocate prin vointa uneia din parti, ci numai prin acordul partilor (sau, cum prevede textul, prin
“consimtamantul mutual” ).
Pentru actul unilateral, nu exista un text, cu acracter general cum este cel de mai sus pentru
conventii. Totusi legea civila prevede expres exceptiile de la irevocabilitatea actului unilateral, ceea ce
echivaleaza cu consacrarea, implicita, dar neindoielnica, a principiului irevocabilitatii si pentru aceasta
categorie de acte juridice civile.
Irevocabilitatea este o consecinta si, in acelasi timp, o garantie a principiului fortei obligatorii a
actului juridic civil.
Exceptii: Constituie exceptii de la irevocabilitate, cazurile in care actului bilateral i se poate
pune capat prin vointa numai a uneia din parti, iar actului unilateral prin vointa autorului lui.
prin vointa unei parti urmeaza numai atunci cand durata ei este nemarginita: ea se efectueaza prin
renuntarea notificata tuturor partilor, intrucat se face cu buna credinta si la timp”.
- cea prevazuta de art.1616 Cod civil “Depozitul trebuie sa se restituie deponentului indata ce s-a
reclamat, chiar cand s-ar fi stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui, se excepta insa
cazul cand in formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opozitie la
restitutiunea sau la stramutarea lucrului depozitat”.
- cea prevazuta de art.1552 pct.1 si 2 Cod civil “Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatului;
2. prin renuntarea mandatorului la mandat”.
La aceste exceptii se adauga:
- denuntarea contractului de inchiriere sau a unei suprafete locative (potrivit Legii nr.5/1973 si pct.3
alin. final din anexa al H. C. M. nr.860/1973).
- denuntarea contractului de asigurare (in conditiile Decretului nr.471/1971);
- incetarea contractului de concesiune (potrivit anexei nr.2 la Metodologia concesionarii, inchirierii si
locatiei gestiunii, aprobata prin H. G. nr.1228/1990).
Exceptii de la irevocabilitate in categoria actelor unilaterale:
- testamentul este esentialmente revocabil, art.822 Cod civil “Revocarea facuta prin testamentul
posterior va avea toata valabilitatea ei; cu toate ca acest act a ramas fara efect din cauza necapacitatii
eredetului, sau a legatarului, sau din cauza ca acestia nu au voit a primi ereditatea”.
- retractarea, renuntarea la mostenire, art.701 Cod civil “In tot timpul in care prescriptia dreptului de a
accepta nu este dobandita in contra erezilor ce au renuntat, ei au inca facultatea de a accepta
succesiunea daca succesiunea nu este deja acceptata de alti erezi. Nu se pot vatama insa drepturile care
ar fi dobandite de alte persoane asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescriptie sau prin acte valabile
facute de curatorele succesiunii vacante;
- oferta poate fi revocata, pana in momentul ajungerii ei la destinatar.
III Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil (res inter alios acta, aliis neque nocere,
neque prodesse potest)
Acesta este prevazut de art.973 Cod civil “Conventiile nu au efect decat intre partile
contactante”. Acestea produc efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el neputand sa profite sau
sa dauneze altor persoane.
Justificarea principiului relativitatii se gaseste in doua idei de baza: pe de o parte, el este impus
de insasi natura volutionala a actului juridic civil iar pe de alta parte, solutia contrara ar fi de natura sa
aduca atingerea libertatii persoanei.
Principiul relativitatii cuprinde notiunile de: parte avand-cauza si tert.
Parte inseamna persoana care incheie actul fie personal, fie prin reprezentare, si in patrimoniul
ori persoana careia se produc efectele actului intrucat a exprimat un ineres personal in acel act.
Termenul “parte” desemneaza atat pe una partile actului bilateral ori multilateral, cat si pe
autorul actului unilateral.
Din punct de vedere juridic, parte nu este numai persoana care incheie direct si personal actul
juridic civil, ci si aceia care il incheie prin reprezentantul sau (legal sau conventional).
Avand-cauza o persoana care, desi nu a participat la incheierea actului, totusi suporta efectele
acestuia, datorita legaturii sale juridice cu partile actului.
Exista totusi trei categorii de avanzi-cauza:
- succesorii universali si succesorii cu titlu universal;
23
GHE. BELEIU – Drept civil roman, Ed. “Sansa” S.R.L. Buc. 1993.
contractului de inchiriere sau daca acel lucru a devenit impropriu intrebuintarii sale obisnuite art.1439
alin.1 Cod civil.
Extinderea fortei obligatorii se realizeaza in ipoteza prelungirii unor acte juridice peste
termenele care au fost convenite, daca aceasta prelungire este prevazuta de lege.
II. Principiul irevocabilitatii este prevazut in prevederile alin.2 al art.969 Cod civile, in care
se precizeaza ca revocarea nu este posibila prin manifestarea de vointa unilaterala a uneia dintre parti.
Irevocabilitatea apare ca o consecinta a fortei obligatorii si totodata ca o agarantie a acesteia.
Exceptiile sunt clasificat dupa distinctia dintre actele bilaterale si cele unilaterale.
In cazul actului juridic incheiat intre doua sau mai multe parti exista si prevederi legale prin
care se poate pune capat prin vointa numai a uneia dintre parti. Exemple:
- revocarea donatiilor intre soti in timpul casatoriei (art.937 Cod civil);
- revocarea contractului de locatie incheiat pe durata nedeterminata (art.1436 Cod civil alin.2);
- revocarea depozitului de catre deponent (art.1616 Cod civil).
In cazul actelor civile unilaterale exista urmatoarele exceptii:
- potrivit art.802 Cod civil testamentul este revocabil;
- revocarea renuntarii la succesiune in conditiile art.701 Cod civil;
- revocarea ofertei pana in momentul ajungerii ei la destinatar.
In cazul contractelor sinalagmatice cele doua principii – al fortei obligatorii si al irevocabilitatii
– prezinta anumite particularitati (exceptie de neexecutare, rezolutiunea sau rezilierea pentru
neexecutarea din culpa si riscul contractului)care sunt analizate in cadrul teoriei generale a obligatiilor.
III. Principiul relativitatii efectelor actului juridic “Conventiile nu au efect decat intre partile
contractante” (art.973 Cod civil). Actul juridic civil produce efecte numai in raport cu autorul ori
autorii actului si in consecinta, nu pot sa profite sau sa dauneze altor persoane.
Cele trei categorii de persoane ale acestui principiu sunt: partile, avanzi-cauza si terti.
Partile sunt subiecte de drept civil care incheie actul juridic si fata de care se produc efectele
acestuia in temeiul principiului relativitatii.
Avanzi-cauza sunt persoane care au participat la incheierea actului juridic, dar fata de care se
produc anumite efecte ale acestuia in temeiul raportului in care se gasesc acestia cu partile. In cadrul
acestei categorii deosebim: succesorii universali si succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu
particular si creditorii chirografari (acestia avand o situatie speciala).
Exceptiile de la principiile relativitatii sunt exceptii aparente si reale.
A. Exceptii aparente:
- avanzii-cauza nu constituie adevarate exceptii intrucat succesorii universali si cei cu titlu
universal sunt continuatori ai autorilor lor si deci asimilati partilor, luand locul lor;
- promisiunea faptei altuia (conventia de “porte forte”);
- simulatia consta in operatia juridica in care printr-un alt act aparent se creeaza o situatie
juridica diferita de cea stabilita printr-un alt act ascuns dar real.
Pot imbraca urmatoarele forme: act fictiv, act deghizat si interpunere de persoane.
- reprezentarea este o forma tehnica juridica prin care o persoana (reprezentant) incheie
un act juridic in numele si pe seama altei persoane (reprezentat) astfel incat efectele actului juridic se
produc direct in persoana reprezentata. Ea poate fi: reprezentare legala (daca izvoraste din lege) si
reprezentare conventionala (daca isi are izvorul in contractul de mandat)
B. Exceptii reale: Stipulatia pentru altul este operatia juridica prin care o persoana (stipulant)
convine cu o persoana (promitent) ca acesta din urma sa execute o prestatie in favoarea unei a treia
persoane (tertul beneficiar). In acest sens se gasesc unele aplicatii in materia rentei viagene (art.1642
Cod civil) sau in domeniul donatiei cu sarcina in favoarea unei tert (art.828 alin.final si art.830 Cod
civil).
C. Exceptii al caror caracter aparent sau real formeaza obiect de dicutie. In aceasta categorie
sunt incluse unele actiuni directe. Acestea se refera la dreptul unei persoane de a introduce actiune in
justitie impotriva unei persoane cu care nu se afla intr-un raport contractual, dar un raport contractual
exista intre titularul actiunii si o alta persoana decat cea impotriva careia introduce actiunea.*24
Acela care face un act juridic se numeste autorul actului. In actele bilaterale, unde exista cel
putin doi autori, acestia se numesc parti la act.
Succesorul este acea persoana care succede autorului initial al actului in privinta dreptului
transmis.
Persoana care transmite succesorului (lato sensu) un drept se numeste autorul succesorului, in
aceasta expresie cuvantul autor se ia in alt sens decat in expresia “autorul actului” si inseamna
transmitatorul dreptului, care cedeaza dreptul, in opozitie cu succesorul, care il dobandeste.
Toate aceste persoane, in afara de autorii actului, reprezentantii partilor si succesorii lor, se
numesc terti, sau terte persoane sau persoane de gradul trei. Terii sunt deci toate persoanele straine de
act.
Actul juridic nu are efect decat intre parti sau persoanele asimilate partilor, el nu are in genere
nici un efect fata de tert. “Conventiile nu au efect decat intre partile contractului” (art.973 Cod civil).
Acesta este principiul relativitatii actelor juridice. Exista derogari de la acest principiu. Aceasta regula
se aplica in dreptul; patrimonial. Nu se aplica in materie de stare si de capacitate a persoanelor, ca, de
exemplu casatoria, emanciparea, adoptia creaza situatii de care tertii trbuie sa tina seama.
Chiar in materi actelor juridice patrimoniale, exista unele exceptii de la regula relativitatii, si
unele acte juridice au efect fie impotriva, fie in favoarea tertilor iar acestia sunr tinuti de ele, ca de
exemplu: in dreptul comercial, inchirierile facute de un uzufructuar, contractul de casatorie. In toate
aceste cazuri actele jiridice au efecte impotriva tertilor. Exista situatii in care actele juridice au efecte in
favoarea tertilor, fiind efectul vointei prezumate a partilor.
Relativitatea hotararilor judecatoresti este analoaga relativitatii actelor juridice, ambele sunt
aspecte ale aceluiasi principiu. Se considera ca hotararea este conforma cu adevarul. Acest efect atribuit
sentintei data de justitie se numeste autoritatea lucrului judecat (art.1200). Aceasta este relativa si nu
are loc decat daca cauza si obiectul noului litigiu sunt identice cu ale litigiului anterior deja judecat, si
numai fata de persoanele care au fost parti in acel litigiu, sau fata de succesorii acelor parti si de
persoanele reprezentate in litigiu. Lucrul judecat nu are deci autoritate fata de terti care nu au fost parti
la litigiu.
Succesorii (habentes causam) sunt cei care detin un drept prin transmitere de la autorul unui act
juridic, iar nu numai pe mostenitorii carora li se transmirte dupa moartea cuiva in parte sau in tot,
patrimoniul defunctului, acestia din urma, succesori prin deces sau strictam sensu, sunt numai o speta
de succesori lato sensu. Succesorul lato sensu (habens causam) este deci o persoana care nu a luat parte
la un act juridic nici direct, nic printr-un reprezentant, dar a succedat intr-un mod oarecare autoritatea
actului.
Succesorul profita sau sufera de efectele actului ca si autorul caruia i-a succedat. Sunt doua
tipuri de succesori: cu titlu universal si cu titlu particular.
Numai succesorii unei persoane decedate pot fi succesori universali, mostenitorii chemati de
lege sa culeaga total sau partial o succesiune, legatarii universali si cu titlu universal, beneficiarii unei
donatii de bunuri viitoare.
24
PAUL MIRCEA COSMOVICI – Introducere in drept civil, Ed. “All”, Buc. 1994.
Toti celalti sunt succesori particulari: legatarii particulari, adica persoanele carora defunctul le
lasa prin testament unul sau mai multe obiecte determinate.
Creditorii chirografari . Se numesc creditori chirografari creditorii ordinari, adica creditorii a
caror creanta nu este garantata printr-un obiect determinat, afectat in mod special creantei lor, si menit
sa asigure plata acestei creante. In opozitie cu creditorii chirografari sunt creditorii ipotetici si
privilegiatii
Creditorii chirografari se aseamana cu succesorii universali prin faptul ca toate actele
nefrauduloase,pe care debitorul le face pana in momentul urmarii,ele sunt opozabile si au efect atat in
favoarea cat si in contra lor, dupa cum aceste acte maresc sau scad patrimoniul debitorului.
Din alte puncte de vedere, creditorii chirografari se aseamana cu tertii si se deosebesc de
succesorii universali si de persoanele reprezentate.*25
25
C. HAMAGIU I. ROSETTI BALANESCU si A. BAICOIANU – Tratat de drept civil roman, Ed. “All”, Buc. 1996.
PRESCRIPTIA EXTINTIVA
NOTIUNI GENERALE
Desi prescriptia extintiva in dreptul civil nu este definita in terminis de legea civila, totusi,
plecand de la prevederea ce consacra efectul prescriptiei extintive – art.1 alin.1 din Decretul
nr.167/1958:”Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca a fost
exercitat in termenul stabilit de leg”-, putem defini prescriptia extintiva din dreptul civil ca fiind
stingerea dreptului la actiune neexercitat in termen de prescriptie26
Actele normative in vigoare, in care se gasesc normele care formeaza institutia prescriptiei
extintive, sunt urmatoarele:
Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extintiva, care este “legea gen” ori “dreptul
comun in materia prescriptiei extintive27;
Codul civil, in masura in care a suferit modificari ori abrogari, prin Decretul
nr.167/1958;
Codul familiei (art.21, 52, 55, 60);
Alte acte normative, izvoare de drept civil.
In complexa activitate de reexaminare a legislatiei tarii, printre componentele reevaluarii
legislatiei civile romanesti trebuie sa se numere si aceea care are ca obiect prescriptia extintiva in
dreptul civil.
26
In literatura de drept civil, prescriptia extintiva este definita asemanator: a se vedea, spre exemplu E. Roman, in op. cit.,
pag. 371; A Ionascu, op. cit., pag. 136; J. Mateias, P. Cosmovici, op.cit., pag. 13; St. Rauschi, op. cit., pag. 215; E. Lupan,
in op. cit., pag. 273; P. Lupan, in op. cit., pag. 273; P. Cosmovici, in Tratat… , 1989, pag. 305.
27
Decretul nr.167/1958 a fost modificat prin decretul nr.218/1960, dispunandu-se republicarea lui cu renumerotarea
articolelor (in Buletinul Oficial nr.11 din 15 iunie 1960).
Prescriptia extintiva se aseamana dar nu se confunda cu alte institutii de drept civil, precum
prescriptia (uzucapiunea), decaderea si termenul.
1. Delimitarea prescriptiei extintive fata de prescriptia achizitiva.
Asemanarile pot fi rezumate astfel:
a) ambele sunt concepte sau institutii de drept civil;
b) pentru titularii drepturilor subiective civil inactivi, ambele se infatiseaza ca sanctiuni de
drept civil;
c) ambele presupun termene .
Deosebirile pot fi rezumate astfel:
a) ca sediu al materiei: pe cand prescriptia extintiva este reglementata, in principal, in Decretul
nr.167/1958, prescriptia extintiva este reglementata in Codul civil;
b) termenele de prescriptite extintiva sunt mai scurte si mai mari (3 ani, 2ani, 1an, 6 luni), pe
cand cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi si mai putine (30 ani, 10-20 ani);
c) ca efect principal: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune, prescriptia achizitiva
conduce la dobandirea unui drept real pricipal;
d) ca reguli aplicabile cursului prescriptiei: pe langa unele reguli comune, privind calculul
termenelor fiecarei prescriptii are reguli proprii de suspendare si intrerupere, iar “repunerea
in termen” este proprie numai prescriptiei extintove.
2.Delimitarea prescriptiei extintive fata de decadere
28
A se vedea Gh. Beleiu, M. A. Grama, Analiza interdisciplinara a prescriptiei extintive, in “Studii si cercetari juridicde”
nr.2/1989, pag.113-119.
29
A se vedea Gh. Beleiu, Natura juridica a prescriptiei extintive, in “Studii si cercetari juridice”, nr.4/1985 pag.335-341.
Ca sanctiune de drept civil, decaderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat in
termenul de decadere.30
Asemanarile sunt urmatoarele:
a) ambele presupen termene;
b) ambele sunt institutii de drept civil;
c) ambele au efect extintiv.
Deosebirile sunt urmatoarele:
a) ca efecte:pe cand prescriptia extintiva stinge numai dreptul la actiune, decaderea stinge
insusi dreptul subiectiv;
b) pe cand prescriptia presupune “termene de prescriptie extintiva”, care sunt mai numeroase si
mai lungi, decaderea presupune “termene de decadere”, care sunt mai scurte si mai putine;
c) rescriptia extintiva are reguli proprii privind intreruperea, suspendarea si repunerea in
termen, pe cand decaderea nu se bucura, de lege lata, de o asemenea reglementare31.
3.Delimitarea prescriptiei extintive fata de termenul extintiv
Asamanarile dintre prescriptia extintiva si modalitatile actului juridic civil care este termenul
extintiv sunt urmatoarele:
a) ambele presupun efectul extintiv;
b) ambele sunt concepute de dreptul civil.
Deosebirile dintre ele sunt urmatoarele:
a) ca izvor:pe cand termenul de prescriptie sunt numai legale, termenul extintiveste, dupa caz
conventional, legal ori jurisdictional;
b) ca efecte: daca prescriptia extintiva stinge dreptul la actiune, termenul extintiv marcheaza
stingerea dreptului subiectiv si obligatiei civile corelative;
c) daca termenul extintiv poate fi modificat prin acordul partilor actului juridic, termenul de
prescriptie nesusceptibil de o asemenea modificare;
d) suspendarea, intreruperea si ruperea in termen sunt schimbari proprii numai termenului de
prescriptie.
30
Se are in vedere numai decaderea de drept civil, adica de drept material sau substantial, iar ni cea de drept civil; pentru
diferentierea decaderii de drept civil fata de decaderea de drept procesull civil a se vedea V. M. Ciobanu,NOTA II la
declaratia civila nr. 93 U/S/1985 a Tribunalului Judetean Iasi in R.R.D. nr. 8/1986, pag. 51-53.
30
De lege ferenda, ar fi potrivit sa se reglementeze, expres, cursultermenului de decadere.
In alta opinie se considera ca prescriptia stinge doar dreptul la actiune in sens material, iar nu
insusi dreptul subiectiv 32.
Efectul prescriptiei extintive –stingerea dreptului material la actiune- este carmuit de 2 principii:
art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958: “Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept
principal se stinge si dreptul al actiune privind drepturile accesorii”.
Art.12 din acelasi act normativ: “in cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive,
dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie extintiva.”
Domeniul prescriptiei extintive inseamna sfera drepturilor subiective civile ale caror actiuni cad
sub incidenta acestei institutii.
Deci, a determina “domeniul prescriptiei extintive” inseamna a stabili drepturile subiective
civile prescriptibile extintiv si, deci, de a le deosebi fata de cele imprescriptibile extintiv.
CONCLUZII
Componenta permanenta a vietii omului, dreptul civil are un rol deosebit in intensificarea si
diversificarea legaturii intre oameni, pentru cunoasterea complexa si multilaterala a poporului, a vietii
lor economice, politice si spirituale corespunzatoare, permite oamenilor sa descopere ca indiferent de
obiceiuri, conceptii filosofice rasa sau religie, omul este pretutindeni om.
32
A se vedea M. Cantacuzino, op. cit., pag. 404-405; C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu “Tratat de drept
civil romanesc”, vol. II, Editura Nationala Bucuresti, 1928, pag. 717-719.
Dreptul civil are menirea de a satisface nevoile cetateanului si ale colectivitatii. Se poate afirma
ca dreptul civil se realizeaza printr-un sistem de organe cu legaturi specifice intre ele si care au ca
principala sarcina organizarea executarii si executarea in concret a legii.
Societatea umana se deosebeste de cea animala nu numai prin calitatea fiintei umene ( ratiune si
constiinta ) ci si prin caracterul sau organic rezultat din exigentele existentei si dezvoltarii din dorinta
de perfect.
1.NOŢIUNE, CAUZĂ
În literatura de specialitate pornindu-se de la prevederile înscrise în art.1 alin.1 din Decretul nr.6 t1958,
prescripţia extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul
prevăzut de lege. În literatura de drept civil, de regulă se arată ca dreptul la acţiune are două sensuri:
- un sens material - posibilitatea de a obţine concursul organelor competente în realizarea prin
forţă coercitivă a statului, a dreptului încălcat sau contestat
- un sens procesual - posibilitatea unei persoane de a se adresa organului de jurisdicţie în
vederea ocrotirii unui drept, subliniindu-se că numai dreptul de acţiune în sens material este
supus prescripţiei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că dreptul la acţiune presupune mai multe componente
posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, posibilitatea de a formula cereri, posibilitatea de a
invoca excepţii procesuale, posibilitatea de a pune concluzii, posibilitatea de a obţine condamnarea
pârâtului, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a obţine, obligarea subiectului pasiv la
executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv, posibilitatea de a cere
executarea silită, posibilitatea de a obţine executarea silita etc. Din aceste condiţii sunt supuse
prescripţiei numai posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului, precum şi posibilitatea de a obţine
executarea silită cu precizarea ca prescripţia dreptului de a obţine executarea silită se studiază în cadrul
dreptului procesual civil.
1.1.NOTIUNE, JUSTIFICARE
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă
în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune. Pentru ca
prescripţia să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul
dreptului la acţiune să existe pe lângă voinţa de a acţiona şi posibilitatea reală de a se adresa organului
de jurisdicţie, solicitând protecţia juridica a dreptului subiectiv. În cursul prescripţiei se pot ivi
anumite situaţii care împiedică executarea dreptului la acţiune, ceea ce este de natură să pună uneori pe
titularul acestui drept în imposibilitatea de a respecta termenul stabilit de lege pentru formularea unor
pretenţii după ce a depus deligenţa necesară în acest scop. Dacă însă cauza legala de suspendare se
iveşte după ce prescripţia a început să curgă, cursul acesteia se opreşte pe toata durata cauzei şi se reia
în momentul în care cauza a încetat sa existe. Conform prevederilor articolului 15 din Decretul
nr.167t1958, după încetarea încetării prescripţiei se reia cursul, luandu-se în considerare şi timpul scurs
înainte de suspendare adică din calculul termenului de prescripţie se scade timpul cât a durat
împrejurarea şi situaţia juridica ce a determinat suspendarea. În scopul ocrotirii titularului dreptul la
acţiune s-a stabilit la alin.2 al art.15 ca prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui
termen de 6 luni socotit din momentul încetării cauzei de suspendare sau în cazul prescripţiilor mai
scurte de 6 luni, înainte de expirarea unui termen de o luna de la suspendare.
NOTA: Potrivit art.55 alin.2 din Legea nr.74t1996 termenul de introducere a reclamaţiei este de 6 luni
de la data prestării serviciului, iar operatorul trebuie să soluţioneze reclamaţia în termen de cel mult 3
luni de la data înregistrării acesteia. Alineatul următor al aceluiaşi articol permite pentru serviciile
deschise concurenţei stabilirea prin contractul dintre operator şi utilizator a unui termen de introducere
al reclamaţiei mai mic decât cel menţionat mai sus. Termenul de introducere a reclamaţiei
administrative este de 6 luni pentru trimiteri poştale interne sau 1 an pentru trimiteri poştale externe de
la data prezentării trimiterii poştale, iar termenul de soluţionare a reclamaţiei administrative este de 3
luni pentru trimiteri poştale interne şi 6 luni pentru trimiteri poştale externe de la data depunerii
acesteia art.24 alin2 şi 3 din Legea nr.83 / 1996.
1.2 CAUZELE DE SUSPENDARE A CURSULUI PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE
1.2.1. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctinctive prevăzute la art.13 din Decretul
nr.167/1958.
Cursul prescripţiei se suspendă în anumite cazuri expres prevăzute în acest articol şi anume:
A. Cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi
exercite dreptul la acţiune. În lipsa unor precizări cu privire la conţinutul noţiunii de forţa majoră
revine organelor de jurisdicţie sarcina de a stabili, de la caz la caz, dacă anumite împrejurări
reprezintă sau nu asemenea cauze. Conceptul forţei majore este însă controversat în literatura
noastră juridică.
Nota: M.Eliescu în "Răspunderea civila delictuala", Buc. Editura Academiei 1972, pag.208-213,
consideră că evenimentul trebuie sa fie imprevizibil şi de neînlăturat.
B. Pe timpul cât debitorul sau creditorul face parte din Forţele Armate ale României, iar acestea sunt
puse pe picior de război. Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ. Nu se va suspenda
astfel prescripţia în cazul în care debitorul sau creditorul satisface serviciul militar ori este
concentrat cât forţele armate nu se afla în război.
C. Până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau
restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la
înregistrarea reclamaţiei. Art. 14 din acelaşi act normativ precizează că "între părinţi sau tutori şi
cei ce se afla sub ocrotirea lor, între curatori şi cei pe care-i reprezintă, precum şi între orice alte
persoane care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale
căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date si
aprobate. Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă de exerciţiu cât timp nu are cine să-
i încuviinţeze actele. Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.
Nota: În baza art.21 din Decretul nr.167 / 1958 ar trebui să se admită soluţia potrivit căreia în
cazul drepturilor reale principale supuse prescripţiei, cauzele de suspendare a prescripţiei sunt cele
prevăzute de Codul Civil art.1876, art.1811, art.1882 alin.2, art.1883. Aceeaşi soluţie ar trebui să
se adopte şi în privinţa cauzelor de întrerupere art.1865 şi urmările Codului Civil. În literatura
juridica s-a arătat că această cauză de suspendare ar trebui să fie admisă şi în alte situaţii în care
legea prevede obligativitatea unei încercări prealabile de soluţionare a litigiului, întrucât în lipsa
unei asemenea încercări titularul dreptului se afla în imposibilitatea juridica de a-si exercita dreptul
la acţiune înaintea organului de jurisdicţie. Astfel Legea contenciosului administrativ nr.29 / 1990
stabileşte la art.5 alin.1 obligativitatea reclamaţiei administrative înainte de a se cere tribunalului
anularea actului sau obligarea la eliberarea lui. Până la rezolvarea acestuia, suspendarea poate
dura cel mult 30 de zile.
1.2.2. Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prevăzute la art. 14 din Decretul nr.
167/1958.
În legătura cu cele trei cauze de suspendare a prescripţiei prevăzute de art.13 din Decretul
nr.167/1958 este de observat ca primele doua cauze sunt împrejurări care îl pun în imposibilitate
materială fizica de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune, pe când cea de-a treia cauza reprezintă
un motiv de imposibilitate juridica de a acţiona.
D. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.
Această cauza de suspendare prevăzută de alin.1 al art.14 din Decretul 1 nr.167/1958 se aplică
raporturilor dintre părinte, tutore ori curator, de o parte şi cel ale căror bunuri sunt administrate de
ocrotitorul legal, după caz.
E. Prescripţia se suspenda cât timp cel lipsit de capacitatea de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât
timp cel cu capacitate restrânsa de exerciţiu nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele. Din
formularea alin.2 al art.14, rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe minorul sub 14 ani,
interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani.
F. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Din alin.3 al art.14 rezultă că prescripţia este
suspendată pe durata căsătoriei. UBI LEX NON DISTÎNGUIT, NEC NOS DISTÎNGUERE
DEBEMUS astfel că este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi, căci textul nu distinge. În
legătură cu aceste trei cauze prevăzute de art.14, este de observat că în primul şi al treilea caz,
imposibilitatea de a acţiona este, în esenţă, de natura morala, pe când în cel de-al doilea caz este de
natura juridică.
Nota: Toate cauzele de suspendare produc efectul de suspensie numai daca intervin după ce prescripţia
a început să curgă, iar daca ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va fi
de întârziere a începutului prescripţiei.
2.EFECTELE SUSPENDARII PRESCRIPTIEI
2.1 Efectele generale ale suspendării. Prevederile art.15 alin.1 din Decretul nr.167/1958
Potrivit art.15 alin.1 după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare. Plecând de la această dispoziţie generală, este de observat că înţelegerea
efectelor generale ale suspendării prescripţiei cere să se distingă între:
a. efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare;
b. efectul pe durata cauzei de suspendare;
c. efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, deoarece timpul
scurs între începutul prescripţiei şi data suspendării intra în calculul termenului de prescripţie, ori cum
prevede art.15 alin.1 după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii
prescripţiei, pe toată aceasta perioadă, prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul
termenului de prescripţie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta în reluarea
cursului prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, este efectul precizat de art.15 în alin.1.
2.2.Efectul special al suspendări. Prevederile art.15 alin.2 din Decretul nr.167/1958
Efectul special al suspendării este reglementat de art.15 alin.2 astfel:
- Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la
data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se
vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare;
- Efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna, ci numai în următoarele cazuri:
- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată deci toată prescripţia care
a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere este socotită ca necursă; se
poate observa că spre deosebire de efectul anterior cauzei de suspendare în cazul
întreruperii, efectul anterior este radical constând în înlăturarea ei;
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii; prin
urmare, după ce a operat întreruperea, un nou termen de prescripţie începe să curgă; şi sub
acest al doilea aspect, întreruperea se deosebeşte de suspendare, care este felul prescripţiei
după obiectul sau, care începe să curgă după ce a operat întrerupere.
Răspunsul la întrebare presupune să deosebim două ipoteze:
a. dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii noua prescripţie este de acelaşi fel cu
cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiune, adică o prescripţie de drept civil.
b. daca întreruperea a operat prin efectul cererii de chemare în judecata, noua prescripţie are
un alt obiect şi anume dreptul de a cere executarea silită, fiind o prescripţie de drept
procesual civil; dacă prescripţia înlăturată a fost de 3 ani, mai exact, sub condiţia admiterii
cererii şi rămânerii definitive a hotărârii.
Mai trebuie reţinut că, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc
instantaneu, în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc, definitiv, pe
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii (ceea ce înseamnă că, între data
sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o întrerupere, dar cu titlu provizoriu,
mai exact, sub condiţia admiterii cererii şi rămânerii definitive a hotărârii).
Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc “ope legis”
(deplin drept, în temeiul legii), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
În fine, în legătură cu întreruperea prescripţiei extinctive mai este de reţinut că, aşa cum s-a
precizat şi în jurisprudenţă, pentru a opera întreruperea, este necesar ca motivul de întrerupere să
intervină până la împlinirea termenului de prescripţie. Într-o decizie de speţă, Secţia civilă a fostului
Tribunal Suprem s-a pronunţat astfel: “ Acţiunea în stabilirea paternităţii în afara căsătoriei aparţine
copilului şi se porneşte în numele său de către mamă ori de reprezentantul lui legal. Această acţiune
poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 alin. 1 din Codul familiei). În cazul
în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere,
termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. Termenul de un an prevăzut de
art. 60 din Codul familiei fiind un termen de prescripţie, el poate fi întrerupt ori suspendat în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege. Pentru ca efectul întrerupător de prescripţie să se producă, este necesar ca
atât convieţuirea cât şi întreţinerea, la care se referă alineatul 3 al art. 60 din Codul familiei, să fi
început în perioada termenului de prescripţie de un an de la naşterea copilului.”
Notă: Codul civil reglementează efectele întreruperii prescripţiei extinctive astfel :
- art. 1867: “Întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul orice prescripţie începută
înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai poate fi continuată. Posesorul sau
debitorul pot începe o nouă prescripţie după ce actele constitutive de întrerupere încetează ,
conform naturii lor şi regulilor aci mai jos stabilite”;
- art. 1868: “Cererea făcută în judecată nu va putea întrerupe prescripţia decât dacă va fi
încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de irevocabilă autoritate. În cazul acesta nici o
prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea unei
asemenea hotărâri”;
- art. 1869: “Dacă cel ce a format cererea în judecată lasă să se perime acea acţiune a sa prin
nelucrare; dacă se dezistă de acea cerere pentru oricare alt motiv, afară de nulităţi, de formă
sau de necompetenţa instanţei către care a fost făcut, nu poate fi nici o întrerupere de
prescripţie”;
- art. 1870: “Cererea în judecată întrerupe prescripţia, după regulile prescrise în articolele
1868 şi 1869, chiar în cazul când este adresată la o instanţă judecătorească necompetentă şi
chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă”;
- art. 1871: “În cazurile prevăzute în articolul precedent, prescripţia nu va fi întreruptă decât
dacă cel interesat va fi făcut, mai înainte de hotărârea de perimare, ce ar putea fi pronunţată
în contra sa, o nouă cerere, în bună şi convenită formă, şi dacă această de pe urmă cerere se
va fi încuviinţat, după cum se arată în articolul 1868”;
- art. 1872: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are
efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi. Întreruperea civilă făcută în
contra unuia din moştenitorii unui debitor solidar nu are efect contra celorlalţi
comoştenitori, chiar dacă creanţa ar fi ipotecară, dacă obligaţia nu este nedivizibilă.
Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în
măsura părţii de obligaţie a moştenitorului contra cărui s-a făcut întreruperea. Spre a
întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra tuturor
moştenitorilor debitorului defunct”;
- art. 1873: “Întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra debitorului principal, are efecte
şi contra cauţiunii. Întreruperea făcută în contra cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei
datoriei principale”.
Consideratii generale
Numele
2.1.Notiuni si caractere
In domeniul dreptului propriu-zis civil si in special intrucat priveste denumirea persoanelor fizice,
numele este in principiu fixat prin ereditate (pentru femei prin casatorie) si prin inscriea in registrul de
stare civila, iar schimbarea numelui este supusa unei regulamentari de ordine administrativa prin o lege
speciala din 18 martie 1895.
Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care consta in dreptul omului de a fi
individualizat, in familie si societate, prin cuvintele stabilite in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.
Structura legala a numelui este stabilita de art.12 alin.2 din Decretul nr.31/1954 astfel: ”Numele
cuprinde numele de familie si prenumele”.
Caracterele juridice ale numelui sunt impuse, in esenta, de natura acestuia de a fi un drept
personal nepatimonial. In esenta numele se caracterizeaza prin opozabilitate, inalienabilitate,
imprescriptilitate, personalitate, universalitate, legalitate, unitate.
2.2.Numele de famile
“Numele de familie“ mai este desemnat si prin formula “nume patronimic” sau “nume propriu-
zis”.
Cel mai natural mod de a dobandi numele este filiatia.
Cu privire la copii naturali, trebuie facuta o distinctie: daca copilul natural a fost recunoscut de
ambii parinti, el va purta numele patrimonic al tatalui, daca nu a fost recunoscut decat de unul din
parinti el va purta numele acestuia, daca nu a fost recunoscut deloc, el se considera a fi nascut din
parinti necunoscuti; (art.6 al legii din 1895) prescrie aceasta categorie de copii vor fi inscrisi la Oficiul
starii civile sub doua prenume.
Recunoasterea tatalui natural trebuie intotdeauna sa confere copilului numele sau indiferent de
momentul care intervine si aceasta pentru urmatoarele doua considerente.
a) copilul purtand numele tatalui sau, orice indiciu despre neregularitatea filiatiei dispare;
b) in legislatia noastra, dupa cum vom vedea cercetarea paternitatii este interzisa cu desavarsire;
legea refuza de a vedea in filiatia naturala existenta vreunei legaturi intre tatal natural si
copilul sau.
Legalitatea numelui de familie se manifesta si in ceea ce priveste modificarea
lui, care este determinata generic de schimbari intervenite in starea civila a persoanei.
Modificarea numelui de familie trebuie net delimitata, deosebita de schimbarea pe cale
administrativa a numelui de familie, care se datoreaza altor cauze si este supusa altui regim juridic.
Art.1 al legii din 18.03.1895 declara ca oricine trebuie sa aiba un nume de familie.
=2=
Art.1 al legii contine si o dispozitie de mare importanta: orice schimbare voluntara a numelui
patronimic este ilegala, cu toate acestea, legea nu prevede nici o sanctiune pentru schimbarea de nume.
Art.1 al legii din 1895 declara ca schimbarea voluntara a numelui patronimic nu este ingaduita
decat pentru cauze binecuvantate.
Modificarea numelui de familie determinata de schimbari in filiatie
- ipoteza stabilirii filiatiei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti;
- ipoteza stabilirii filiatiei copilului din afara casatoriei si fata de al doilea parinte;
- ipoteza tagaduirii paternitatii copilului din casatorie;
- ipoteza contestarii ori anularii recunoasterii de filiatie.
In vorbirea obisnuita, porecla inseamna supranume dat unei persoane, mai ales in legatura cu o
trasatura caracteristica a aspectului sau exterior sau a activitatii sale. Porecla nu formeaza obiectul unui
drept subiectiv si nu se bucura nici de o protectie legala.
Domiciliul
precum si persoanele juridice care nu au nationalitate romana si sediul in Romania, nu pot dobandi in
proprietate terenuri de orice fel prin acte intre vii.
Persoanele prevazute in aliniatul precedent, care dobandesc in proprietate terenuri prin
mostenire sunt obligate sa le instraineze in termen de un an de la data dobandirii, sub sanctiunea trecerii
in mod gratuit a acestora in proprietatea statului si administrarea Agentiei pentru Dezvoltare si
Amenajare Rurala”.
Potrivit art.41(2) din Constitutie: “Cetatenii straini si apatrizi nu pot dobandi dreptul de
proprietate asupra terenurilor”.
- domeniul obligatiilor civile, potrivit art.1104 Cod Civil: “Plata trebuie a se face in locul aratat in
conventie. Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate, se va face in
locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se face la
domiciliul debitorului”.
- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului; de
aceasta se leaga o serie de consecinte juridice.
- potrivit art.3 din Legea nr.35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg persoanele juridice cu
domiciliul, ori, dupa caz, cu sediul in strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare
din modalitatile prevazute de prezenta lege”.
Caracterele juridice ale domiciliului
Sunt:
- stabilitatea caracterizeaza domiciliul de drept comun si pe cel legal;
- unicitatea domiciliului se exprima astfel: la un moment dat, persoana fizica are un singur domicliu;
Legea stabileste acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care realizeaza ocrotirea.
Mai corect:
- minorul are domiciliul legal dupa caz la: a) parintii sai;
b) parintele la care locuieste statornic;
c) parintele care-l ocroteste;
d) tutore.
- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;
- cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorele sau, in masura in care acesta este in drept
sa-l reprezinte.
Domiciliul legal se schimba odata cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei
fizice care realizeaza ocrotirea.
Dobandirea unui domiciliu legal
Femeia casatorita dobandeste un alt domiciliu din momentul celebrarii casatoriei. Functionarul
numit pe viata si femeia maritata, chiar daca nu domiciliaza
=6=
de fapt, acolo unde legea le fixeaza domiciliul sunt totusi considerati ca fiind domiciliati in acel loc;
domiciliul legal atrage consecintele domiciliului obisnuit.
Dovada domiciliului legal
In principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept comun al
persoanei asigura ocrotirea celui cu domiciliul legal.
Mai trebuie precizat ca:
- minorul de peste 14 ani isi dovedeste domiciliul cu actul de identitate;
- daca este necesar, se poate folosi si hotararea judecatoreasca de incredintare a minorului ori decizia
de instituire a tutelei ori curatelui.
3.4.Domiciliul conventional
Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita prin acordul de vonta al
parintilor actului in vederea executarii sale in acel loc sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea
actelor de procedura.
Doctrina califica domiciliul conventional cu o conventie accesorie, care are ca efect prorogarea
de competenta teritoriala. Din aceasta calificare decurg urmatoarele consecinte:
- fiind o conventie accesorie, acest domiciliu este supus principilui de drept accesorium sequitur
principale.
- fiind in esenta o conventie, el este supus consecintelor legale privindconditiile si efectele actelor
juridice bilaterale.
Stramutarea voluntara a domiciliului
Art.88 cere doua conditii pentru stramutarea voluntara a domiciliului.
Stramutarea se infaptuieste “prin locuinta in fapt intr-un alt loc unita cu intentia de a-si
statornici acolo principala asezare”. Asadar trebuie ca persoana, care isi stramuta domiciliul, sa se mute
in mod efectiv in alt loc, fara dorinta de a se mai intoarce la domiciliul precedent si de a-si stabili
principala asezare in noua localitate.
Art.89 si 90 trateaza o chestiune delicata: dovada intentiei de a-si schimba domiciliul. In acest
scop pentru a pune capat oricarei discutii sau litigiu, art.89 organizeaza un sistem de proba, care
consta intr-o dubla declaratie facuta de cel care se muta, la primaria locului pe care il paraseste. Fata de
aceasta staruinta, domiciliul va depinde de imprejurari.
Lipsa domiciliului
Este imposibil ca o persoana sa nu aiba domiciliu, caci in lipsa unui domiciliu, tot ce poate tine
seama de domiciliul zis de origine, adica domiciliul parintilor, pe care copilul il dobandeste cand se
naste. Sunt oameni care nu au nici un domiciliu si umbla dintr-un loc in altul. Domiciliul de origine nu
mai joaca nici un rol in asemenea ipoteze, deoarece nu mai corespunde cu notiunea adevarata a
domiciliului. Cersetorii, tiganii romani nu pot fi socotiti avand un domiciliu determinat.
3.5.Resedinta
Resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei
vremelnice ori temporare.
Ca drept personal nepatrimonial, dreptul de resedinta este consacrat in art.12 pct.1 din Pactul
international privind drepturile civile si politice astfel: “Orice
=7=
persoana care se afla in mod egal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber si de a-si
alege liber resedinta”.
Resedinta are drept caracteri: - vremelnicia;
- caracterul facultativ.
Stabilirea resedintei
Din art.12 pct.1 al Pactului, rezulta ca principiul este acela al libertatii stabilirii resedintei, dupa
cum cer interesele persoanei fizice.
Legea nr.5/1971 precizeaza, in art.22, alin.2, “categoria de persoane carora li se va putea acorda
viza de resedinta in alta localitate”.
In alin.1 art.22 se precizeaza ca persoana care locuieste mai mult de cinci zile la alta adresa
decat cea a domiciliului este obligata sa se prezinte la organul politiei in circumscriptia caruia si-a
stabilit resedinta pentru a cere inscrierea mentiunii corespunzatoare in actul de identitate.
Mentiunea (viza) de stabilire a resedintei este reglementata de art.23 astfel: “Mentiunea de
stabilire a resedintei se inscrie pe perioada solicitata de titularul actului de identitate, dar nu mai mult
de un an si are valabilitate pe timpul cat acesta locuieste la resedinta stabilita. La cererea persoanei in
cauza, organele politiei pot inscrie o noua menttiune.
Regulile aplicabile stabilirii resedintei privesc si schimbarea ei.
Dovada resedintei
Resedinta se probeaza cu mentiunea inscrisa inactul de identitate, act care are rubrici speciale,
destinate resedintei.
In principiu, resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba decat viza din actul de
identitate.
PERSOANA FIZICĂ
NOŢIUNE ŞI CARACTERE
1. Noţiune
Definitia dată de lege: Legea dă următoarea definitie: ,,Capacitatea
de folosintă este capacitatea de a avea drepturi si obligatii,,.
Prevederile disp.art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele
juridice stau la baza capacitătii de folosintă.
Definitii date in literatura de specialitate: Definitiile date capacitătii de folosintă in literatura de
specialitate diferă, mai degrabă, sub aspectul formulării decat in privinta continutului:
- intr-o primă părere (formulare), ,,Capacitatea de folosintă este
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii,, ;
- intr-o altă formulare , se ajunge la concluzia potrivit căreia,
,,...putem defini capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca parte a capacitătii civile a omului, ca
aptitudinea acestuia de a avea drepturi si obligatii civile,,;
- in formularea celei mai recente definitii asupra capacitătii de
folosintă, autorul porneste de la dispozitiile Decretului nr.31/1954 in materie si de la continutul
Pactului-international privind drepturile civile si politice ale omului, ratificat prin Decretul nr.212/1974
si consideră că trebuie să se tină seama de trei elemente esentiale: capacitatea de folosintă a persoanei
fizice este o parte a capacitătii civile a omului; ea constă in aptitudinea omului de a avea drepturi si
obligatii; si, aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi si obligatii in general.
In acest contrast si pornind de la aceste premise, autorul defineste
,,...capacitatea de folosintă a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacitătii civile care constă in
aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile,,.
Reglementare: Aproape toate izvoarele de drept civil (fără a fi luate, bineinteles, in considerare
cele referitoare exclusiv la persoana juridică), se referă la capacitatea de folosintă: Constitutia, Codul
civil, Codul familiei, Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, decretul
nr.32/1954, Decretul nr.212/1974 de ratificare a Pactului international privind drepturile civile si
politice ale omului, Decretul nr.47/1990 referitor la aprobarea Conventiei internationale privind
drepturile copilului si Legea nr.18/1990, care ratifica această Conventie; Legea fondului funciar
nr.18/1991, Legea contenciosului administrativ nr.29/1990 etc.
Locul capacitătii de folosintă: A preciza locul capacitătii de folosintă inseamnă a stabili raportul
in care acesta se află cu capacitatea de exercitiu, ,,capacitatea civilă,, si ,,capacitatea juridică,,:
a) intregul in materie il constituie ,,capacitatea juridică,, , notiune
care inglobează capacitatea considerată ca atare de fiecare ramură de drept;
b) ,,capacitatea civilă,, este o capacitate de ramură (dreptul civil),
deci, se află intr-un raport ca de la parte, la intreg, de la specie la gen, cu capacitate juridică (partea,
specia este capacitatea civilă, iar intregul, genul este capacitatea juridică);
c) la randul său, ,,capacitatea civilă,, constituie intregul, genul pentru
,,capacitatea de folosintă,, , care este partea, specia, pentru că prima se infătisează a fi suma rezultată
din unirea sferelor capacitătii de folosintă,, si ,,capacitătii de exercitiu,,;
Exceptie de la regulă: Exceptia este reglementată de disp.art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954,
dispozitii care prevăd că: ,,Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune insă numai dacă el
se naste viu,,. Exceptia mai este intalnită si sub denumirea de ,,capacitate de folosintă anticipată,,.
In materia capacitătii succesorale se cere ca persoana ce succede să existe in momentul
deschiderii succesiunii, cu precizarea că se află in această situatie si copilul conceput deja.
Timpul legal a conceptiunii se calculează potrivit disp.art.61 C.familiei si este timpul cuprins
intre a 180-a zi si a 300-a zi ,,urcand,, in trecut din momentul nasterii.
In materia donatiei si testamentului se admite ca donatorul sau, după caz, legatarul să fie
conceput.
Această exceptie (infans conceptus pro nato habetur quoties de comodis ejus agitur) se aplică
dacă sunt intrunite următoarele conditii:
Momentul incetării: Data mortii este data la care se consideră că incetează capacitatea de
folosintă a persoanei fizice.
Reglementare: Incetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice rezultă din disp. Art.7 alin.1
din Decretul nr.31/1954, care stabilesc că această calitate incetează o dată cu moartea.
Legea prevede ca moment al incetării capacitătii de folosintă a persoanei, data stabilită prin
hotărarea judecătorească de declarare a mortii.
Cazuri: Legiuitorul a avut in vedere următoarele două cazuri:
a) cazul mortii constatate fizic, direct, pe baza examinării cadavrului;
si
b) cazul dispărutului. In acest caz moartea nu poate fi constatată
direct, motiv pentru care legiuitorul a creat institutia declarării judecătoresti a mortii.
Comună pentru cele două cazuri este data la care incetează capacitatea
de folosintă: data mortii.
Data mortii este completată la rubricile ,,anul,, , ,,luna,, si ,,ziua,, după
cum urmează:
- in primul caz (moartea fizică constatată) se inregistrează data
prevăzută in actul medical constatator al mortii, dacă un asemenea act a fost intocmit, iar in lipsa
acestuia, data declarată de persoana care anuntă acest eveniment juridic;
- in cel de al doilea caz (declararea judecătorească a mortii),
completarea rubricilor, referitoare la dată se face pe baza hotărarii judecătoresti declarative de moarte,
rămasă definitivă, in concret data cand prin hotărare se stabileste că a avut loc evenimentul.
rezultă că era in viată, dată care se stabileste fie pe baza unor inscrisuri sau a probei cu matori, dacă
asemenea probe există, fie, in situatii in care nu există probe, potrivit mijlocului stabilit prin disp.art.17
alin.1 din Decretul nr.31/1954 si anume, termenul se va socoti incepand de la data ultimei zile din luna
ultimelor stiri sau ultima zi a anului ultimelor stiri (dacă nu s-a putut stabili luna ultimelor stiri); si
2. Procedura declarării disparitiei. Reglementarea procedurii
declarării disparitiei se află in disp. art.36, 37, 38 si 39 din decretul nr.31/1954.
Din dispozitiile legale citate rezultă că procedura declarării disparitiei
presupune următoarele operatii (faze):
- formularea cererii de declarare a disparitiei;
- faza prealabilă a judecătii;
- faza judecătii propriu-zise; si
- faza ulterioară judecătii.
Continutul acestor operatii (faze) este cel precizat in dispozitiile
art.36-39 din Decretul nr.31/1954, la notele 31-33 de la prezentul capitol al lucrării. Toate aceste
operatii (faze) sunt obligatorii, normele care le reglementează avand caracter imperativ.
3. Efectul hotărarii de declarare a disparitiei. Singurul, dar foarte
important efect al hotărarii judecătoresti de declarare a disparitiei, rămasă definitivă, este următorul:
constată indeplinirea unei conditii de fond cerută de disp.art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954 pentru
declararea judecătorească a mortii. De aici rezultă natura juridică a declarării disparitiei: este o conditie
de fond pentru declararea judecătorească a mortii.
Mai rezultă că hotărarea de declarare a disparitiei nu are nici un efect
asupra capacitătii de folosintă a persoanei fizice si că instituirea curatelei dispărutului ori instituirea
tutelei minorului dispărutului nu sunt conditionate de existenta unei hotărari de declarare a disparitiei.
Declararea mortii precedată de declararea disparitiei. Reglementarea acestei ipoteze se află in
disp. Art.16 din Decretul nr.31/1954. Pentru declararea judecătorească a mortii se impune indeplinirea
următoarelor conditii:
a) existenta hotărarii definitive de declarare a disparitiei;
b) să fi trecut cel putin patru ani de la data ultimelor stiri din care
rezultă că persoana era in viată; si
c) să fi trecut cel putin 6 luni de la data afisărilor extrasului de pe
hotărarea prin care s-a declarat disparitia.
Declararea mortii neprecedată de declararea disparitiei. Reglementarea acestei ipoteze se află in
disp.art.16 alin.3 din Decretul
nr.31/1954.
Asa cum rezultă din text, pentru declararea judecătorească a mortii neprecedată de declararea
judecătorească a disparitiei se cer a fi intrunite următoarele conditii:
a) numai disparitia intr-o imprejurare exceptională (război, accident
de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare de natură a presupune decesul) justifică declararea
judecătorească a mortii neprecedată de declararea judecătorească a disparitiei; si
b) să fi trecut cel putin un an de la data imprejurării disparitiei
persoanei;
Regula si exceptia in materie: Atat jurisprudenta, cat si doctrina au
decis că declararea judecătorească a mortii precedată de declararea judecătorească a disparitiei
constituie regula, iar cea de a doua ipoteză - declararea judecătorească a mortii neprecedată de
declararea judecătorească a disparitiei constituie exceptia.
- deschiderea succesiunii; si
- stingerea drepturilor viagere.
Anularea hotărarii declarative de moarte: Singura cauză pentru
care hotărarea judecătorească de declarare a mortii poate fi anulată este următoarea: persoana declarată
moartă nu a murit ci este in viată.
Procedura anulării hotărarii declarative de moarte este mult mai simplă si mai rapidă decat cea
prevăzută de lege pentru declararea judecătorească a mortii, ea rezumandu-se la:
a) intentarea actiunii in anulare de către orice persoană interesată si,
bineinteles, mai ales de către cel declarat mort, la instanta care a pronuntat hotărarea;
b) judecarea se face de urgentă, cu citarea persoanelor care au fost
părti la procedura declarativă de moarte si cu ascultarea procurorului; si
c) hotărarea de anulare a hotărarii declarative de moarte se comunică
serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite in registrul actelor de stare civilă.
3. Comorientii
1. Preliminarii
Notiune: Prin continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice se intelege insăsi aptitudinea
omului de a a vea drepturi si obligatii.
Continutul capacitătii de folosintă se clădeste pe două componente:
a) componenta activă, constand in aptitudinea omului de a avea
drepturi subiective civile; si
b) componente pasivă constand in aptitudinea persoanei fizice de a
avea obligaii civile.
Reguli de determinare: Inainte de a preciza regulile (principiile) in raport de care se determină
continutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice, se impun următoarele precizări:
- acest continut rezidă in aptitudinea omului de a avea toate
drepturile si obligatiile civile; si.
- in continutul capacitătii de folosintă, a persoanei fizice nu intră
drepturile interzise prin ingrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte ramuri ale
dreptului.
In raport de definitia dată continutul capacitătii de folosintă a
persoanei fizice si de cele două precizări, se poate concluziona că acest continut poate fi determinat cu
ajutorul următoarelor reguli (principii):
a) determinarea continutului capacitătii de folosintă a persoanei fizice
se face prin raportarea acestuia la sistemul legislativ in vigoare la un moment dat al statului dat,
intelegand prin sistemul legislativ al unui stat atat reglementările nationale, cat si reglementările
internationale cuprinse in izvoarele ratificate de acel stat;
b) sfera (intinderea) reală a continutului capacitătii de folosintă a
persoanei fizice rezultă din cunoasterea si evaluarea sistemului de ingrădiri ce i se aduc;
c) in determinarea acestui continut se au in vedere, atat izvoarele
specifice dreptului civil, cat si cele specifice altor ramuri de drept, in măsura in care se referă la acest
element; si
d) primesc considerare pentru determinarea acestui element numai
drepturile si obligatiile civile, nu si drepturile si obligatiile ce tin de alte ramuri ale dreptului.
Criterii: Precizărilor si regulilor de mai sus li se adaugă următoarele
două criterii care, impreună, contribuie la determinarea continutului capacitătii de folosintă;
a) primul criteriu: sursă legislativă (este vorba de acte normative prin
care se asigură consacrarea internă, sau de norme juridice internationale ale căror izvoare au fost
ratificate de statul respectiv); si
b) criteriul naturii juridice: este vorba de drepturi subiective civile sau
de drepturi care cad sub incidenta reglementativă a altor ramuri? Dacă este vorba de drepturi civile,
trebuie stabilit dacă este vorba de drepturi patrimoniale sau de drepturi personale nepatrimoniale.
a) Notiune si clasificare
Notiune: Sunt ingrădiri ale capacitătii de folosintă numai
incapacitătile de de drept civil; nu constituie ingrădiri ale capacitătii de folosintă a persoanei fizice
limitările, ingrădirile sau incapacitătile apartinătoare altor ramuri de drept. Aceste ingrădiri ale
capacitătii de folosintă a persoanei fizice se mai numesc ,,incapacităti,,.
Calsificare: Ingrădirile capacitătii de folosintă a persoanei fizice se clasifică in functie de mai
multe criterii:
1. In raport de finalitatea lor, incapacitătile capacitătii de folosintă pot
fi:
a) incapacităti cu caracter de sanctiune; si
b) incapacităti-măsuri de protectie sau de ocrotire;
2. In raport de modul in care operează, incapacitătile se clasifică in:
a) incapacităti care operează de plin drept; si
b) incapacităti care operează ca urmare a unei hotărari judecătoresti;
si
3. In functie de izvorul lor, incapacitătile se clasifică in două
categorii:
a) incapacităti stabilite de legea civilă; si
b) incapacităti stabilite de legea penală.
b.1. Ingrădirile-sanctiune
Notiune: Sunt ingrădiri cu caracter de protectie (ocrotire) incapacitătile pe care legiuitorul le-a
instituit in vederea asigurării ocrotirii (protectiei) intereselor anumitor categorii de persoane ca urmare
a situatiei speciale in care se găsesc.
Incapacităti reglementate de Codul civil: Intră in această categorie:
a) incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin
donatie sau testament de bunurile sale;
CAPACITATEA DE EXERCITIU
A PERSOANELOR FIZICE
Sectiunea 1
1)Notiune si caractere juridice
Potrivit art. 5 alin. din Decretul nr. 31/1954 ‘Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei
de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii,savirsind acte juridice.
Dupa parerea noastra, definitia capacitati de exercitiu a persoanei fizice nu trebuie sa emita
aspecte esentiale ,precum:1)corelatia capacitatii de exercitiu cu notiunea de gen, capacitatea civila a
omului;2)capacitatea de exercitiu presupune incheierea de acte juridice civile , iar nu a oricaror acte
juridice ;3)incheierea de acte juridice civiletrebuie sa se refere nu numai la exerciterea de drepturi si
asumarea de obligatii civile,ci si la dobindirea de drepturi subiective civile si executarea obligatiilor
civile
Pe aceste premize ,vom defini capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca acea parte a capacitati
civili a omului care consta in aptitudinea acestuia de a dobindi si a exercita drepturi civile si de a-si
asuma si executa obligatii civile prin incheierea de acte juridice civileprin incheierea de acte juridice
civile.
2. Caractere juridice
a) ENUMERAREA CARACTERELOR JURIDICE ALE CAPACITATII DE
EXERCITIU A PERSOANELOR FIZICE
De la inceput trebuie precizat ca insusirile ori caractere;e juridice trebuie raportate doar la
“deplina capacitate de exercitiu” si “capacitatea de exercitiu restransa”, iar nu si lipsei capacitatii
exercitiului a persoanei fizice.
Enumerand caracterele juridice ale capacitatii de exercitiu, vom spune ca acestea sunt:
legalitatea, generalitatea inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
b) CONTINUTUL CARACTERELOR
Legalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice inseamna ca instituirea, stabilirea
continutului precum si incetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul
vointei individuale.
Generalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice se refera la continutul acesteia si consta
in aptitudinea omului de a dobandi si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile
civile prin incheierea oricaror acte juridice civile, cu exceptia celor oprite prin lege. Gradul de
generalitate difera, dupa cum e vorba de capacitatea de exercitiu deplina ori de capacitatea de exercitiu
restrans.
Inalienabilitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este consacrata, expres, in art. 6 alin.
2 din Decretul nr. 31/1954: “Nimeni nu poate renunta, nici in tot si nici in parte… la capacitatea de
exercitiu”. Deci, nu e admisibila renunutarea la capacitatea de exercitiu, dupa cum aceasta capacitate
nu poate forma obiectul unei instrainari sau cesiuni.
Intangibilitatea capacitatii de exercitiu a persoanelor fizice este stabilita in acelasi art. 6 alin. 1in
termenii urmatori: “Nimeni nu poate fi … lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in
cazurile si conditiile stabilite de lege”
Egalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este stabilita, in comun cu egalitatea
capacitatii de folosinta – indifernt de rasa, sex, nationalitatea,, religia, opinia publica, ori alta opinie sau
alta imprejurare – de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de Pactul international privind drepturile
civile si politice ale omului
Sectiunea II
Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice
1. CATEGORIILE DE PERSOANE FIZICE LIPSITE DE CAPACITATE DE EXERCITIU
Prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/ 1954. Potrivit textului: “Nu au capacitate de
exercitiu: a) minorii care nu au implinit varsta de 14 ani;
b) persoana pusa sub interdictie”.
De retinut ca aceasta enumerare este limitativa. Prin urmarea, nu exista, potrivit dreptului civil
roman si alte persoane lipsite de capacitatea de exercitiu. In materie testamentala, limita este de 16 ani,
iar nu de 14 ani, deoarece art. 806 Cod Civil dispune : “Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune
nici intr-un fel…”
In materie contractuala civila lipsa capacitatii de exercitiu este consacrata si de punctele 1 si 2
al art. 950 Cod Civil: “Necapabil de a contracta sunt: 1. minorii; 2. interzisii”.
2. REPREZENTAREA LEGALA A PERSOANELOR FIZICE LIPSITE DE
CAPACITATE DE EXERCITIU
Prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit textului: “Pentru cei care nu au
capacitate de exercitiu actele juridice se fac de reprezentantii lor legali”.
Art. 11 alin. 2 trebuie coroborat cu:
- art. 105 alin. 1 C. fam.: “Parintii au dreptul si indatorirea de a administra bunurile
copilului lor minor si de a il reprezenta in actele civile pana la data la care el implineste varsta de 14
ani” .
- art. 124 alin. 1 C. fam.: “ Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si
de a-l reprezenta in actele civile, insa numai pana la data cand acesta implineste varsta de 14 ani”.
- art. 147 C. fam.: “Regulile privitoare la tutela minorului care nu a implinit varsta de 14
ani se aplica si in cazul tutelei celui pus sub interdictie, in masura in care legea nu dispune altfel”
deci, interzisul judecatoresc este reprezentat de tutore.
Dupa cum vom arata in capitolul urmator in anumite cazuri, reprezentarea legala este realizata
de curatorul celui lipsit de capacitatea de exercitiu .
Sectiunea III
Capacitatea de exercitiu restransa
1. NOTIUNE
Reglementare. Textul care reglementeaza capacitatea de exercitiu restransa este cel al art.
9 din Decretul nr. 31/1964: “ Minorul care a implinit varsta de 14 ani are capacitate de exercitiu
restransa”.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercitiu restransa se incheie de catre acesta
cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui.
2) INCEPUT
Mod de dobindire: implinirea virstrei de 14 ani. Din continutulm dispozitiilor legaler sus
mentionate care se refera, in terminus, la minorul ‘care a implinit 14 ani, rezulta ca inceputul capacitatii
de exercitiu restransa este marcat de data implinirii varstei de 14 ani. Nu e suficienta intrarea in anul in
care se implineste varsta de 14 ani ci trebuie ca aceasta varsta sa fie implinita efectiv (an, luna, zi –
doar daca data nasterii este 1 ianuarie, intrarea in anul calendaristic coincide cu implinirea efectiva a
varstei cerute pentru dobandirea deplinei capacitati de exercitiu.
Trebuie precizat ca, pentru a functiona regula dobandirii capacitatii de exercitiu restransa la
implinirea varstei de 14 ani, este necesar ca, pana la aceasta varsta, minorul sa nu fi fost pus sub
interdictie judecatoreasca. Daca minorul a fost pus sub interdictie iar aceasta se ridica in intervalul 14-
18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei.
b) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia valabil numai cu
incuviintarea prealabila a ocrotitorului legal. Din aceasta categorie fac parte actele administrative atat
cele care privesc un bun cat si cele care privesc patrimoniul minorului. Sunt asemenea acte : inchirierea
unui bun, contractul de antrepriza pentru repararea unui bun. Actele de administrare a patrimoniului
sunt acte care in raport cu un anumit bun sunt de dispozitie dar privite in raport cu intregul patrimoniu
au ca finalitate o judicioasa utilizare a patrimoniului; un indiciu, in aceasta privinta ne ofera art. 129
alin. final din Codul Familiei, care se refera la “instrainarea bunurilor supuse pieirii ori stricaciunii” “ si
la instrainarea bunurilor” devenite nefolositoare pentru minori” daca valoarea acestora nu depaseste
250 lei.
Regula este ca minorul de 14 – 18 ani trebuie sa incheie actul de administrare cu incuviintarea
prealabila a ocrotitorului legal; dac il incheie fara aceasta inciviintare si actul este lezional el este
anulabil pentru leziune; dar dac il incheie singur, fara incuviintare insa actul nu este lezional, el va fi
perfect valabil.
c) acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le poate incheia, personal, dar cu dubla
incuviintare(la ocrotitorul legal si a autoritatii tutelare).
Din acasta categorie fac parte actele de dispozitie precum instrainarea, gravarea cu o
sarcina(gaj, ipoteca), renuntarea la un drept sau tranzactie. Si acceptarea unei succesiuni este calificata,
de doctrina si jurisprudenta, ca un act de dispozitie.
d) acte juridice civile interzise minorului de 14-18 ani(dar permise majorului).
Aceste acte sunt prevazute de art.133, aliniat 3 si art. 128 din Codul Familiei. Potrivit
articolului133 aliniat 3: “Minorul nu poate sa faca, nici chiar cu incuvintare, donatii si nici sa garanteze
obligatia altuia”. Iar potrivit art.128: “Este oprit sa se incheie acte juridice intre tutore, sotul, o ruda in
linie dreapta ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte si minorul de alta”.
4 INCETAREA
CAZURI DE INCETARE A CAPACITATII DE EXERCITIU RESTRANSA.
Capacitatea de exercitiu restransa inceteaza in urmatoarele conditii:
- la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste deplina capacitate de exercitiu;
- daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani(de la16 ani, iar in anumite conditii, chiar de la 15 ani,
cand, de asemenea ea dobandeste deplina capacitate de exercitiu);
- daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca;
- prin moarte(cand inceteaza si capacitatea de folosinta).
Sectiunea 4
CAPACITATEA DE EXERCITIU DEPLINA
1 Notiune
In materia capacitatii de exercitiu a persoanei fizice, capacitatea deplina formeaza regula fata de
lipsa si capacitatea restransa care constituie exceptii.
Deplina capacitate de exercitiu a persoanei fizice poate fi definita ca aptitudinea omului de a
dobandii si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea
personal si singur a tuturor actelor juridice civile.
Din definitie rezulta ca insusirea capacitatii de exercitiu de a fi deplina rezida in trei caracteristici:
a) actele juridice civile se incheie personal, iar nu prin reprezentant legal; b) actele juridice se incheie
singur, fara vreo incuvintare prealabila, ca in cazul capacitatii de exercitiu restransa; c) persoanele cu
capacitate de exercitiu deplina pot incheia toate actele juridice civile.
2 Inceput
PREVEDERILE ART. 8 DIN DECRETUL NR. 31/1954
Data la care se dobandeste deplina capacitate de exercitiu este stabilita de art. 8 din Decretul
nr.31/1954 in termenii urmatori: “Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cand persoana
devine majora. Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani.
Minorul care se casatoreste dobandeste prin aceasta capacitatea deplina de exercitiu.
Din prevederile acestea rezulta ca exista doua moduri de dobandire a deplinei capacitati de
exercitiu:
- dobandirea prin implinirea majoratului civil adica la data implinirii varstei de 18 ani
- dobandirea prin incheierea casatoriei, de catre femeie inainte de implinirea varstei de 18
ani; aceasta rezulta din coroborarea art. 8 alin. 3 cu art. 4 din Codul Familiei, potrivit caruia: “barbatul
se poate casatori numai daca a implinit varsta de 18 ani iar femeia numai daca a implinit varsta de 16
ani”
Cu toate acestea pentru motive temeinice se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15
ani.
3. Continut
In dezvoltarile de mai sus am evocat continutul capacitatii de exercitiu deplina cu doua ocazii,
si anume:
- Caracterul juridic numit “generalitatea capacitatii de exercitiu” evoca tocmai aceste
aspecte: aptitudinea generala si abstracta a persoanei fizice de a incheia toate actele juridice prin care
dobandeste ori exercita drepturi subiective sau isi asuma obligatiile civile.
- Definitia capacitatii de exercitiu exprima sintetic tocmai continutul ei.
4. Incetarea
Cazuri de incetare a capacitatii de exercitiu deplin:
- odata cu incetarea capacitatii de folosinta (adica prin moartea );
- prin punerea sub interdictie judecatoreasca;
- prin anularea casatoriei, inainte ca femeia sa fi implinit 18 ani;
- in cazul casatoriei putative, daca femeia a fost de buna credinta la incheierea casatoriei
iar hotararea de anulare ramane definitiva inainte ca ea sa fi implinit 18 ani.
Sectiunea V
SANCTIUNEA NERESPECTARII REGULILOR CAPACITATII DE EXERCITIU
1. Caracterizare generala
Incalcarea regulilor privitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei fizice, in functie de
circumstante se poate solda cu:
- consecinte penale, daca s-a nerespectat intangibilitatea ori egalitatea capacitatii de
exercitiu (potrivit art. 247 Cod Penal).
- consecinta aplicabila incalcarii unei incapacitati de folosinta, daca a fost nesocotita o
asemenea limita;
- nulitatea relativa a actului juridic; aceasta este sanctiunea specifica in materia capacitatii
de exercitiu
2. Nulitatea
Caracteristicile nulitatii in aceasta materie
Nulitatea aplicabila pentru nerespectarea dispozitiilor privitoare la capacitatea de exercitiu a
persoanei fizice este: a) relativa; b) de fond; c) expresa deoarece este consacrata de art. 25 alin. 2 din
Decretul nr. 32/1954, art. 133 alin final si art. 147 din Codul Familiei.