UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE,

ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE
BRAŞOV

LECT.UNIV.DR. ŞERBAN CERNAT CLAUDIA

ORGANIZAREA
PROFESIILOR JURIDICE
2016
 CUPRINS

Cuvânt înainte Pag. 2

1. Autoritatea judecătorească – noţiuni introductive, Pag. 3
particularităţi, atribuţiuni
2. Sistemul organelor judecătoreşti în România Pag. 10
3. Profesia de magistrat (judecător şi procuror) Pag. 16
4. Organizarea şi atribuţiile Consiliului Superior al Pag. 31
Magistraturii. Răspunderea magistraţilor
5. Profesia de avocat Pag. 34
6. Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană Pag. 44
7. Profesia de notar Pag. 57
8. Profesia de executor judecătoresc Pag. 60
9. Profesia de consilier juridic Pag. 63
10. Profesia de practician în insolvenţă Pag. 66
11. Profesia de mediator Pag. 75
Bibliografie Pag. 86

1
 Cuvânt înainte

Având în vedere complexitatea şi importanţa acestei discipline precum şi

bibliografia deosebit de vastă din materie, am considerat oportun ca acest curs să
fie prezentat sub forma unor FIŞE care sintetizează cele mai importante informaţii
din actele normative în vigoare şi din literatura de specialitate.
Opţiunea de a utiliza acest sistem al fişelor în detrimentul cursului clasic,
încărcat de informaţii, cu multe trimiteri bibliografice la subsol, dificil de asimilat
într-un timp relativ scurt, a venit şi din dorinţa de sistematizare şi esenţializare a
informaţiei, organizată inclusiv cu ajutorul elementelor grafice, menite să ofere
lucrării o structură logică omogenă.
Formatul nou al cursului, bazat pe fişe sintetice, format care se practică din
ce în ce mai mult, mai ales pentru candidaţii la concursurile şi examenele de
admitere în profesiile juridice, are drept scop sprijinirea studenţilor, viitori
licenţiaţi în drept şi posibil candidaţi la aceste concursuri şi examene, să asimileze
într-un timp scurt informaţiile de bază din domeniu şi să faciliteze înţelegerea
materiei.
Sper că acest tip nou de curs se va dovedi într-adevăr util vouă dragi
studenţi, şi pentru îmbunătăţirea lui viitoare aştept şi sugestiile/propunerile voastre.
Mult succes în promovarea tuturor examenelor pe care urmează să le
susţineţi !

Lect. univ.dr. av. Şerban Cernat Claudia

Noiembrie 2016

2
 FIŞA 1. Autoritatea judecătorească – noţiuni introductive,
particularităţi, atribuţiuni

Sediul materiei:
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 758/29.10.2003;
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - cu toate modificările aduse actului
oficial, inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial Partea 1, nr. 389 din 23.05.2016;
CEDO (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of.
nr. 135 din 31 mai 1994, revizuită în conformitate cu Protocoalele: nr. 3, nr.5, nr.8. Ulterior
Convenţia a fost amendată prin Protocolul nr.9 (Roma 6.11.1990), Protocolul nr. 11
(Strasbourg 11.05.1994), Protocolul nr. 12 (Roma 4.11.2000), Protocolul nr.13 (Vilnius
3.05.2002), Protocolul nr. 14 (Strasbourg 13.05.2005).

Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct
de studiul organizării judiciare:

 într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra
conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se
spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o astfel de viziune, justiţia este o
prerogativă suverană care aparţine statului;
 Într-o a doua accepţiune, mai restrânsă, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor
prin a căror mijlocire se poate exercita funcţia judiciară: instanţe judecătoreşti,
magistraţi, auxiliari sau parteneri ai justiţiei etc. Din această perspectivă, justiţia este un
serviciu public al statului deoarece corespunde unei activităţi organizate, finanţate,
reglate şi ale cărei rezultate sunt asumate de stat.

Înfăptuirea justiţiei reprezintă monopol de stat.

În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul. Faptul că justiţia este
monopolul statului implică două consecinţe:

3
  nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia,
prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de
forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite
de lege;
 cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este
aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru.
Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub
sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens, art.3 C.civ.
prevede că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau
că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de
dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze cauza cu care a fost
învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect aplicabil
situaţiei de fapt ce caracterizează speţa. Însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau
lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text
expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să rezolve cauza cu care a fost
învestit.

Dublul grad de jurisdicţie.

Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie porneşte de la ideea
conform căreia controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi
reprezintă atât o garanţie pentru justiţiabil în contra abuzurilor care ar putea să apară în
activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că judecătorii pot greşi în opera lor de
aplicare şi interpretare a legii. Acest principiu presupune ca :

 instanţele judecătoreşti să nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte
două, astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea
căilor de atac, în faţa unei instanţe superioare. Dacă o cauză este judecată în primă instanţă
la tribunal, apelul se va soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie;
 chiar dacă procesul urmează trei faze – primă instanţă, apel şi recurs - nu se poate vorbi de
un triplu grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite
discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile
de a fi analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în
mod expres şi limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de
drept şi administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în
primă instanţă şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi
calea de atac a recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.

Egalitatea în faţa justiţiei.

Potrivit art.16 alin.8 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege. Acelaşi principiu
este consacrat şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească, care prevede că
4
justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori
condiţie socială sau orice ale criterii discriminatorii.
Principiul egalităţii în faţa justiţiei presupune ca:

 toate persoanele să aibă vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi

după aceleaşi reguli de procedură;
 părţile trebuie să aibă dreptul la aceleaşi probe, aceleaşi apărări şi aceleaşi căi de atac;
 instanţa de judecată are obligaţia să lămurească părţile despre drepturile lor, să dea
îndrumări părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale, atunci când nu sunt
reprezentate sau asistate de avocat şi să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice
greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi aplicarea corectă
a legii. Pe lângă aplicarea dispoziţiilor care consacră rolul activ al judecătorului, echilibrul
procesului civil poate fi realizat şi prin acordarea asistenţei ajutorului public judiciar care constă,
între altele, şi în asistenţa gratuită a părţii de către un avocat delegat de barou. Cheltuielile făcute
de stat prin acordarea asistenţei judiciare gratuite vor fi puse în sarcina părţii adverse dacă
aceasta pierde procesul;
 în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, în strânsă legătură cu principiul procesului
echitabil s-a dezvoltat principiul „egalităţii armelor în proces”. Aspectele pe care instanţa
europeană le-a analizat ca şi elemente ale principiului egalităţii armelor au fost: posibilitatea
părţii de a-şi exprima punctul de vedere în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze
faţă de cealaltă parte, contradictorialitatea procedurii, obligativitatea motivării hotărârilor,
administrarea echitabilă a probelor, oralitatea procedurii, limba în care se desfăşoară procedura,
dreptul de a fi prezent la proces;
 egalitatea în faţa justiţiei se manifestă şi sub aspectul dreptului recunoscut justiţiabililor
de a se exprima în instanţă în limba maternă. Este adevărat că potrivit legii procedura se
desfăşoară în limba română, cererile şi actele procedurale se întocmesc în limba română dar
cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale se pot exprima în instanţă în limba maternă.
Dacă una sau mai multe părţi îşi exprimă dorinţa de a se exprima în limba maternă, instanţa
trebuie să asigure în mod gratuit folosirea unui interpret sau traducător autorizat.

Gratuitatea justiţiei.
Principiul gratuităţii justiţiei presupune că părţile nu trebuie să plătească judecătorii care
soluţionează pricina şi nici ceilalţi angajaţi ai instanţei ce deservesc serviciul public pe care îl
constituie justiţia. Gratuitatea justiţiei dă prestigiu instanţelor de judecată şi în acelaşi timp
determină pe judecători, ori pe ceilalţi funcţionari, să-şi îndeplinească îndatoririle fără părtinire.
În aplicarea principiului gratuităţii au fost sesizate probleme precum:

 totuşi înfăptuirea justiţiei implică cheltuieli atât din partea statului, care trebuie să asigure
condiţiile materiale pentru desfăşurarea activităţii de judecată, cât şi din partea justiţiabililor,
care sunt obligaţi să plătească taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile de
avocat şi expert, atunci când este cazul, precum şi alte cheltuieli legate de administrarea
probelor;

5
 gratuitatea nu este totală şi nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja apelarea
la justiţie în scop de şicană sau pentru cauze care ar putea să-şi găsească o soluţie amiabilă.
Este important însă, ca eforturile financiare pe care le reclamă declanşarea şi susţinerea unui
proces să nu constituie o piedică în calea liberului acces la justiţie, principiu consacrat
constituţional şi legal. Nu de puţine ori s-a semnalat faptul că taxele judiciare de timbru
excesiv de mari fac ca justiţia să devină un lux, inaccesibil celor lipsiţi de posibilităţi
materiale;
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a manifestat în mod constant interesul de a verifica
respectarea principiului accesului liber la justiţie faţă de obligaţia de plată a taxelor judiciare
prevăzută, aşa cum am arătat, în sarcina celui care declanşează un proces civil lato sensu în
cazul majorităţii statelor europene. S-a acceptat ca dreptul de a accede la un tribunal (în
sensul de instanţă de judecată) nu este absolut şi poate primi limitări cum sunt cele relative la
plata unei taxe judiciare de timbru de către reclamant. Este necesar ca limitările aplicate
accesului la justiţie să urmărească un scop legitim şi să se respecte un raport de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Proporţionalitatea se traduce în
materia taxelor judiciare prin aceea că efectivitatea accesului la justiţie nu trebuie afectată
prin cuantumul ridicat al acestora, prin lipsa capacităţii de achitare a reclamantului sau prin
faza procesuală în care este impusă obligaţia de plată a taxei. Deşi majoritatea ţărilor
europene prevăd taxe judiciare, acestea nu reprezintă un obstacol în ce priveşte accesul la
justiţie.
În scopul înlăturării dificultăţilor ce decurg din armonizarea principiului gratuităţii cu
situaţia materială a unor justiţiabili a fost instituit ajutorul public judiciar, reglementat prin
OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă. Ordonanţa defineşte ajutorul
public judiciar drept acea formă de asistenţă acordată de stat care are ca scop asigurarea
dreptului la un proces echitabil şi garantarea accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea
unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii.
Potrivit actului normativ amintit ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele
forme, separate sau cumulat, dar fără a putea depăşi, în total, în cursul unei perioade de un an,
suma maximă echivalentă a 12 salarii minime brute pe ţară la nivelul anului în care a fost
formulată cererea:
 plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării,
printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim
în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, denumită asistenţa prin avocat;
 plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviinţarea
instanţei sau a autorităţii cu atribuţii jurisdicţionale, dacă această plată incumbă, potrivit legii,
celui ce solicită ajutorul public judiciar;
 plata onorariului executorului judecătoresc;
 scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv
a celor datorate în faza de executare silită.
O persoană poate obţine ajutor public judiciar în formele prevăzute de lege dacă venitul
mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se
situează sub nivelul de 500 lei. Dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele
două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei, sumele de bani care
constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%. Se deduce că
6
potenţialii beneficiari ai ajutorului public judiciar sunt persoane care realizează venituri nete sub
pragul de 800 lei pe lună (la stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum
salarii, indemnizaţii, onorarii, rente, chirii, profit din activităţi comerciale sau dintr-o activitate
independentă şi altele asemenea, precum şi sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi
obligaţiile de întreţinere).
În mod excepţional ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional
cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură
să îi limiteze accesul efectiv la justiţie, inclusiv din cauza diferenţelor de cost al vieţii dintre
statul membru în care acesta îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită şi cel din România.

Colegialitatea.
Principiul colegialitaţii presupune că judecata trebuie făcută de mai mulţi judecători şi se opune
principiului judecătorului unic.

 în favoarea sistemului judecătorului unic pledează următoarele argumente: mărirea

responsabilităţii judecătorului şi deci, o mai mare atenţie în judecarea cauzelor, micşorarea
numărului de judecători şi de aici posibilitatea unei mai bune remunerări a acestora,
posibiltatea asigurării unei mai bune specializări a judecătorilor.
 în favoarea principiului colegialităţii s-au adus argumente precum: garantarea imparţialităţii
şi prevenirea arbitrariului datorită controlului reciproc dintre judecători, posibilitatea formării
judecătorilor tineri prin formarea unui complet împreună cu judecători mai experimentaţi,
garantarea unei justiţii mai bune datorită schimbului de idei între membrii completului.
Sistemul nostru jurisdicţional a adoptat o formă suplă, încercând să îmbine avantajele celor
două sisteme cunoscute:

 în primă instanţă, în faţa judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, cauza este judecată de
un singur judecător;
 în căile de atac, în care se realizează controlul ierarhic, funcţionează principiul colegialităţii
în formarea completului – doi judecători în apel şi trei în recurs.
 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este consacrat principiul colegialităţii în forma
completului de trei judecători, cinci judecători sau 25 judecători (completul stabilit pentru
judecarea recursurilor în interesul legii).

Accesul liber la justiţie.

Accesul liber la justiţie reprezintă un drept fundamental consacrat prin art. 21 din
Constituţia României precum şi prin art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Accesul liber la justiţie comportă două aspecte esenţiale:
 obligaţia statului de a reglementa mijloacele procedurale care să permită justiţiabilului să
acceadă în faţa unui tribunal independent şi imparţial care să examineze cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept. Sub acest aspect, accesul la justiţie nu implică neapărat
inexistenţa unor proceduri prealabile sesizării instanţei. Prin urmare nu sunt contrare
principiului enunţat situaţiile în care legiuitorul stabileşte că pentru a sesiza instanţa este
necesară parcurgerea unei proceduri prealabile. În schimb, procedurile cu caracter

7
 jurisdicţional – administrativ au caracter facultativ şi gratuit. Alegerea folosirii căii
jurisdicţional – administrative nu închide accesul la soluţionarea cauzei de către judecători
deoarece împotriva soluţiei pronunţate în procedura administrativă există întotdeauna cale de
atac în faţa instanţelor judecătoreşti;
 obligaţia statului de a crea pârghiile prin care să elimine eventualele impedimente de fapt
care ar putea să îngrădească accesul efectiv la judecată. În acest sens, spre exemplu, statul
trebuie să asigure mijloacele prin care o persoană care nu dispune de resurse financiare să
poate sesiza în mod legal instanţa de judecată şi să aibă parte de un proces echitabil. Aşa cum
am arătat, în sistemul nostru de drept, asistenţa judiciară este de natură să înlăture situaţiile în
care justiţiabilul nu poate face faţă cheltuielilor procesuale.

Procesul echitabil şi durata procedurilor.

Principiul procesului echitabil este impus prin art.21 din Constituţia României şi art.6
pct.1 din CEDO şi presupune:

 Instanţa să respecte principiile fundamentale ale procesului, precum dreptul la apărare,

contradictorialitatea, egalitatea şi toate consecinţele ce decurg din acestea
 Fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi
susţine poziţia asupra problemelor cauzei.
 Nu înseamnă că procesul se va judeca în echitate, ci numai conform regulilor de drept.
În ce priveşte durata procedurilor, dispoziţiile constituţionale şi ale CEDO prevăd
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil:

 Nu se impune un anume termen exact de soluţionare a unui proces, dar se prevede că

termenul trebuie să fie rezonabil;
 Termenul rezonabil exprimă faptul că justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri care să
compromită eficienţa şi credibilitatea sa.
 Termenul rezonabil se analizează în funcţie de complexitatea fiecărei cauze, comportamentul
părţilor, probele administrate etc.

Caracterul permanent şi sedentar al instanţelor.

Instanţele judecătoreşti sunt permanente deoarece activitatea acestora se desfăşoară în
mod continuu, fără întreruperi, afară de cele pricinuite de zilele nelucrătoare şi de sărbătorile
legale.
Vacanţa judecătorească, care intervine în perioada 1 iulie – 31 august a fiecărui an, nu
presupune o întrerupere a activităţilor instanţei, ci numai o diminuare a acesteia, necesară
efectuării concediului de odihnă la care au dreptul magistraţii şi ceilalţi angajaţi ai instanţelor.
În privinţa caracterului sedentar al instanţelor, trebuie menţionat că acestea localitatea de
reşedinţă stabilită prin lege, sediul fiind stabil, determinat şi cunoscut.
Caracterul sedentar al instanţelor nu exclude ca anumite activităţi procesuale să fie făcute
în afara sediului acestora, atunci când acest lucru se impune, cum ar fi în cazul efectuării unei
cercetări la faţa locului sau audierea unui martor care nu se poate deplasa.

8
Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor şi cel al continuităţii.
Distribuirea aleatorie a cauzelor este concepută ca o garanţie a nepărtinirii judecătorilor
în soluţionarea cauzelor cu care sunt învestiţi.
Continuitatea în judecarea cauzei presupune ca aceeaşi judecători vor face parte din
complet la toate termenele de judecată într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata
(primă instanţă, apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire etc. ). Schimbarea compunerii
completului de judecată poate fi determinată de incidente procesuale cum ar fi
incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea sau în cazul în care judecătorul părăseşte magistratura,
este avansat sau transferat la altă instanţă, se află în concediu etc.
Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept. În
realizarea acestui rol, reforma unui sistem fundamental al societăţii, cum este cel judiciar, se
impunea nu numai prin restructurarea instituţională propriu-zisă, ci şi prin reformarea
mentalităţilor care stau la baza funcţionării sistemului judiciar, precum şi costuri pe care
societatea trebuie să şi le asume.
În acest sens strategia de reformă a sistemului judiciar trebuia să cuprindă obiective
necesare modernizării sistemului judiciar, însoţite de măsuri concrete de realizare, pentru care au
fost prevăzute termene şi au fost evaluate implicaţiile financiare. Obiectivele şi măsurile au fost
elaborate conform unei viziuni de ansamblu pentru toate componentele sistemului judiciar,
potrivit importanţei şi necesităţilor acestora. Scopul major al unei astfel de strategii era
consolidarea independenţei justiţiei şi a statutului magistratului, precum şi sporirea eficienţei
actului de justiţie, de natură să răspundă nevoilor cetăţenilor şi să asigure compatibilitatea
sistemului judiciar românesc cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene. De aceea, în
realizarea strategiei de reformă a sistemului judiciar a fost avută în vedere necesitatea accentuării
integrării justiţiei ca serviciu public în societate prin colaborarea activă cu administraţia publică
şi cu diferitele segmente ale societăţii civile. De asemenea, se urmărea consolidarea şi
perfecţionarea funcţională a statului de drept prin recâştigarea încrederii cetăţenilor în justiţie şi a
respectului faţă de primatul legii.
Activitatea judecătorească se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a
dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată
din motive obiective.

9
 FIŞA 2. Sistemul organelor judecătoreşti în România

Sediul materiei:
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - cu toate modificările aduse actului
oficial, inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial Partea 1, nr. 389 din 23.05.2016;
Hotărârea CSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti a fost modificată prin: Hotărarea CSM nr. 614/2008, publicată în
M. Of. nr. 563 din 25 iulie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.154/2008, publicată în M. Of. nr. 787
din 25 noiembrie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.315/2008, publicată în M. Of. nr. 835 din 11
decembrie 2008; Hotărârea CSM nr. 38/2009, publicată în M. Of. nr. 64 din 3 februarie 2009;
Hotărârea CSM nr. 1.788/2009, publicată în M. Of. nr. 732 din 28 octombrie 2009
Ordinul nr. 529/C/2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a
parchetelor a fost modificat prin O. nr. 1.226/C/2009, publicat în M. Of. nr. 367 din 1 iunie
2009
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr.
1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr.
970/28.12.2015

Sistemul judiciar român

Principiile, structura şi modul de organizare a sistemului judiciar român sunt consacrate în
Constituţia României şi Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată.
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin următoarele instanţe
judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate,
instanţe militare şi judecătorii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă care funcţionează în
România, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată în 4 secţii (secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal),
Completul de 9 judecători şi Secţiile Unite.

10
 Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, vicepreşedinte şi
colegiul de conducere.

Curţi de apel
Curţile de apel sunt instanţe în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi
tribunale specializate.
În prezent curţile de apel sunt în număr de 15.
Circumscripţiile şi localităţile de reşedinţă ale curţilor de apel sunt stabilite în Anexa 1
(pct.C) la Legea nr.304/2004 republicată.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ
şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi
numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Tribunale
Tribunalele sunt organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de
regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz,
din municipiul Bucureşti (Anexa 1 – pct.A la Legea nr.304/2004 republicată).
Dintre cele 42 tribunale înfiinţate prin lege, un singur tribunal, respectiv Tribunalul Ilfov,
nu funcţionează în prezent.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze
civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi
fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi
numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
În domeniile menţionate se pot înfiinţa tribunale specializate, la nivelul judeţelor şi al
municipiului Bucureşti.
În prezent funcţionează 4 tribunale specializate, respectiv:
 Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov;
 Tribunalul Comercial Cluj;
 Tribunalul Comercial Mureş;
 Tribunalul Comercial Argeş.

Judecătorii
Judecătoriile sunt instanţe organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.
Localităţile care fac parte din circumscripţia judecătoriilor din fiecare judeţ sunt stabilite în
Hotărârea Guvernului nr.337/1993 cu modificările şi completările ulterioare.
Dintr-un număr de 188 judecătorii, 11 nu funcţionează, respectiv: Bocşa, Cernavodă,
Băneasa, Bechet, Comana, Cornetu, Sângeorgiu de Pădure, Scorniceşti, Urlaţi, Jibou, Jimbolia.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau
11
complete specializate. La nivelul acestor instanţe, legea prevede organizarea secţiilor sau a
completelor specializate pentru minori şi familie.
Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţii
manageriale.
Secţiile instanţelor judecătoreşti sunt conduse de câte un preşedinte de secţie.
De asemenea, în cadrul fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, care
hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei.
Cu excepţia judecătoriilor şi a tribunalelor specializate, toate celelalte instanţe judecătoreşti
menţionate au personalitate juridică.

Instanţe militare
Instanţele militare sunt organizate în tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti.
Instanţele militare au, fiecare, statut de unitate militară, cu indicativ propriu, iar
circumscripţiile acestor instanţe sunt prevăzute în Anexa 2 la Legea nr.304/2004 republicată.
Tribunalele militare funcţionează în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, iar
Tribunalul Militar Teritorial şi Curtea Militară de Apel, în municipiul Bucureşti.

Parchete
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie
funcţionează un parchet. În mod similar, pe lângă fiecare instanţă militară funcţionează un
parchet militar.
Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează
şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.
Unităţile de parchet care au personalitate juridică sunt parchetele de pe lângă curţile de
apel şi parchetele de pe lângă tribunale.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structură secţii, în cadrul cărora pot
funcţiona servicii şi birouri. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structură şi câte o secţie
pentru minori şi familie.
În raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot
funcţiona secţii maritime şi fluviale.
Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de
pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-
procurori.
Secţiile, serviciile şi birourile parchetelor de pe lângă instanţe sunt conduse de procurori
şefi.
În cadrul fiecărui parchet funcţionează colegii de conducere, care avizează problemele
generale de conducere ale parchetelor.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Activitatea tuturor parchetelor este coordonată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, care are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general
12
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct
şi trei consilieri.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează un colegiu
de conducere, care hotărăşte asupra problemelor generale ale Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie are în structură secţii, servicii, birouri,
conduse de procurori şefi, inclusiv pentru combaterea infracţiunilor săvârşite de militari.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Atribuţiile, competenţa,
structura, organizarea şi funcţionarea acestei Direcţii sunt reglementate în Legea nr.508/2004
modificată şi completată.

Departamentul Naţional Anticorupţie

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează ca
structură autonomă, cu personalitate juridică, Departamentul Naţional Anticorupţie, care este
independent în raport cu instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, precum şi în
relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Departamentul Naţional Anticorupţie este condus de un procuror şef, ajutat de 2 procurori
şefi adjuncţi şi 2 consilieri, fiind coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Departamentul Naţional Anticorupţie are o structură centrală, în cadrul căreia funcţionează
şi o secţie de combatere a infracţiunilor săvârşite de militari şi o structură teritorială, compusă
din 15 servicii teritoriale şi 3 birouri teritoriale.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Departamentului Naţional
Anticorupţie sunt stabilite în O.U.G.nr.43/2002 modificată şi completată.

Structura Înaltei Curţi de Casaţie şi a celorlalte instanţe judecătoreşti.

Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia
se realizează prin următoarele instanţe: a. judecătorii; b. tribunale; c. tribunale specializate; d.
curţi de apel; e. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
a. Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele
municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în
anexă la Legea privind organizarea judiciară.
b. Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti, sediul fiind, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ. În cadrul
tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze
penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi
fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi
numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii. Tribunalul Bucureşti
13
funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea
intelectuală.
c. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul
fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, având sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de
judeţ. Legea de organizare judiciară prevede doar posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate
în acele domenii în care se permite crearea secţiilor sau completelor specializate în cadrul
tribunalelor.
d. Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează
mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora şi
tribunalele cuprinse în circumscripţiile fiecăreia dintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea
de organizare judiciară. În prezent, în ţară funcţionează 15 curţi de apel. Curtea de Apel
Bucureşti funcţionează ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea
intelectuală. În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum
şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă, cu personalitate juridică şi îşi are
sediul în capitala ţării. Rolul acesteia este de asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit legii de organizare judiciară, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie este organizată în patru secţii - Secţia I civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia II
civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Activitatea de judecată a
instanţei supreme se desfăşoară în cadrul secţiilor, completele de 5 judecători (sunt patru
complete de 5 judecători, două la secţia penală şi două la celelalte secţii) şi în cadrul completului
lărgit format din 25 de judecători căruia îi revine competenţa de a judeca recursurile în interesul
legii. Trebuie menţionat că în pofida criticilor formulate atât în doctrină dar şi în viaţa socio-
politică relativ la necesitatea menţinerii instanţelor şi parchetelor militare, acestea continuă să
funcţioneze şi în urma noii legi de organizare judiciară. Aceste instanţe şi parchete au următoarea
structură: tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel
Bucureşti. Procurorii militari sunt constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă militară.
Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei
au totodată şi calitatea de militari activi.

Structura parchetelor şi direcţiile speciale aflate la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit Constituţiei României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea prin procurori constituiţi în parchete.
Parchetul reprezintă structura organizatorică a Ministerului Public. Pe lângă fiecare
curte de apel, tribunal şi judecătorie funcţionează un parchet. De asemenea, pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie funcţionează un parchet condus de un procuror general.

14
 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de
apel şi tribunale au în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi.
În cadrul secţiilor pot funcţiona birouri conduse de procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile
de apel au în structura lor şi câte o secţie pentru minori şi familie.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea
parchetelor din subordine, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi
3 procurori consilieri. Procurorul general al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie exercită, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor. El
reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice
sau fizice, din ţară sau din străinătate. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie funcţionează colegiul de conducere, care hotărâşte asupra problemelor generale de
conducere ale Ministerului Public. Acest organism este constituit procurorul general, prim-
adjunctul, adjunctul şi consilierii acestuia, procurorii şefi de secţie, procurorul inspector şef şi 5
procurori aleşi în adunarea generală a procurorilor.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează două
structuri specializate:

 Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

(D.I.I.C.O.T.), ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi a
terorismului;
 Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.), reprezintă o structură autonomă în cadrul
Ministerului Public, fiind specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. Departamentul
are personalitate juridică.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi
controlului ierahic.
Controlul ierarhic, specific activităţii procurorilor, constă în faptul că dispoziţiile
procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului
parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului
ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
Cu toate că subordonarea ierarhică este o caracteristică a activităţii procurorilor, legea
prevede că în ce priveşte soluţiile dispuse, procurorul este autonom. În acest sens, se prevede că
procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, ţinând
seama de probele administrate în cauză.

15
 FIŞA 3. Profesia de magistrat (judecător şi procuror)

Sediul materiei:
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 758/29.10.2003;
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - cu toate modificările aduse actului
oficial, inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial Partea 1, nr. 389 din 23.05.2016;
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în DCC nr. 774 din 10.11.2015, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 8 din 06.01.2016
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în D.C.C. nr. 262 din 05 mai 2016, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 385 din 20.05.2016
Hotărârea CSM nr. 127/2007 pentru aprobarea Regulamentului Institutului Naţional al
Magistraturii a fost modificată prin: Hotărârea CSM nr. 912/2008, publicată în M. Of. nr.
734 din 30 octombrie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.485/2008, publicată în M. Of. nr. 896 din
30 decembrie 2008
Hotărârea CSM nr.439/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de
admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii a fost
modificată prin Hotărârea CSM nr. 869/2009, publicată în M.Of. nr. 400 din 12 iun. 2009
Hotărârea C.S.M. nr. 652/2007 pentru modificarea Regulamentului privind examenul
de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari a fost modificată prin
H.C.S.M. nr. 731/2007, publicată în M. Of. nr. 803 din 26 nov. 2007
Hotărârea CSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti cu modificările şi completările ulterioare
H.C.S.M. nr. 652/2007 pentru modificarea Regulamentului privind examenul de
capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari, modificată prin H.C.S.M.
nr. 731/2007, publicată în M. Of. nr. 803 din 26 nov. 2007, cu modificările şi completările
ulterioare
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr.
1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr.
970/28.12.2015
Ordinul nr. 529/C/2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a
parchetelor a fost modificat prin O. nr. 1.226/C/2009, publicat în M. Of. nr. 367 din 1 iunie
2009, cu modificările şi completările ulterioare

16
 Aspecte generale

Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei

şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili şi independenţi, se supun
numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Aceştia pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi
pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi.
Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare,
numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile
prevăzute de lege.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia
legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să
asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare,
indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi
să participe la formarea profesională continuă.
Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau
incompletă.
Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să
compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.
Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în societate se bazează pe respect
şi bună-credinţă.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să
soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, şi să respecte
secretul profesional.
Judecătorul este obligat să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor la care a participat,
inclusiv după încetarea exercitării funcţiei.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să aibă, în timpul şedinţelor de judecată, ţinuta
vestimentară corespunzătoare instanţei la care funcţionează.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile şi la termenele prevăzute de
lege, declaraţia de avere şi declaraţia de interese.

Incompatibilităţi şi interdicţii

Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu

orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior,
precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii
17
Naţionale de Grefieri.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de
justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de
înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia cazurilor în
care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al instanţei
sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează
îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi
să dea, anual, o declaraţie pe propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau
afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică ori
activităţi de investigare sau cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora. Declaraţiile
se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat
magistraţilor şi personalul auxiliar de specialitate sunt obligaţi să facă o declaraţie autentică, pe
propria răspundere potrivit legii penale, privind apartenenţa sau neapartenenţa ca agent sau
colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică. Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii este cel care verifică declaraţiile respective. Rezultatele verificărilor se
ataşează la dosarul profesional.
Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat
acestora şi personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi
lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. Ei
completează, anual, o declaraţie autentică, pe propria răspundere potrivit legii penale, din care să
rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor
de informaţii. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării verifică, din oficiu sau la sesizarea
Consiliului Superior al Magistraturii ori a ministrului justiţiei, realitatea acestor declaraţii.
Încălcarea acestor dispoziţii conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător
sau procuror.

Judecătorilor şi procurorilor le este interzis:

 să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
 să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
 să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control
la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit,
societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii
autonome;
 să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să
desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi
ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a
convingerilor lor politice.
Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs
de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase,
chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul
18
cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează
de avocat.
Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai
în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale
persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă judecătorilor şi
procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa
soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea
influenţa în orice fel soluţia.
Magistraţii (judecători sau procurori) pot:

 participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări

literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu
caracter politic.
 fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative,
a unor documente interne sau internaţionale.
 fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice
de drept privat fără scop patrimonial.

Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a judecătorilor şi

procurorilor

Admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza

competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii.
Admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de
judecător şi procuror se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii şi se face cu
respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs.

Poate fi admisă la Institutul Naţional al Magistraturii persoana care îndeplineşte cumulativ

următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;
b) este licenţiată în drept;
c) nu are antecedente penale sau cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;
d) cunoaşte limba română;
e) este aptă, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Concursul de admitere se organizează anual la data şi locul stabilite de Institutul Naţional al
Magistraturii, cu aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii. Data, locul, modul de
desfăşurare a concursului de admitere şi numărul de locuri scoase la concurs se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, pe pagina de Internet a Consiliului Superior al
Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii, cu cel puţin 60 de zile înainte de
data stabilită pentru concurs. Datele respective se aduc la cunoştinţă şi printr-un comunicat care
se publică în trei cotidiene centrale.
Pentru înscrierea la concurs candidatul plăteşte o taxă al cărei cuantum se stabileşte prin
hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, în funcţie de cheltuielile necesare pentru
organizarea concursului.
19
 Consiliul Superior al Magistraturii stabileşte în fiecare an numărul de cursanţi, în funcţie de
posturile de judecători şi procurori vacante, precum şi de cele care vor fi înfiinţate.
Rezultatele concursului se afişează la sediul Institutului Naţional al Magistraturii şi se
publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului
Naţional al Magistraturii.
Candidaţii nemulţumiţi de rezultatele concursului pot formula contestaţii în termen de 3 zile
de la afişare la comisia de soluţionare a contestaţiilor. Aceasta le va soluţiona în termen de 3 zile.
Decizia comisiei de soluţionare a contestaţiilor este irevocabilă.
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie.
Formarea profesională iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii constă în
pregătirea teoretică şi practică a auditorilor de justiţie pentru a deveni judecători sau procurori.
Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul
an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul posturilor,
pentru funcţia de judecător sau procuror.
În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală,
pentru a cunoaşte în mod direct activităţile pe care le desfăşoară judecătorii, procurorii şi
personalul auxiliar de specialitate.
Auditorii de justiţie beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizaţii lunare
corespunzătoare funcţiei de judecător stagiar şi procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o
au ca auditori. Bursa auditorilor de justiţie are natura şi regimul juridic al unui drept salarial şi se
stabileşte pe baza indemnizaţiei brute prevăzute de lege pentru judecătorii şi procurorii stagiari,
la care se vor calcula reţinerile pentru obţinerea indemnizaţiei nete, urmând a se vira obligaţia
angajatorului şi a asiguraţilor la asigurările sociale de stat, precum şi obligaţia angajatorului şi a
asiguraţilor privind contribuţia la asigurările sociale de sănătate. Auditorii de justiţie beneficiază
de indemnizaţie şi în perioada vacanţelor.
Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat
examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, constituie vechime în funcţia de
judecător sau procuror.
Abaterile disciplinare ale auditorilor de justiţie de la îndatoririle ce le revin potrivit
legii sau Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii se sancţionează disciplinar.
Constituie abateri disciplinare:
a) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor
politice în exercitarea atribuţiilor ce le revin;
b) atitudinile ireverenţioase faţă de colegi, personalul de instruire şi de conducere al
Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi faţă de persoanele cu care intră în contact în
perioada efectuării stagiului;
c) absenţele nemotivate de la cursuri, dacă acestea depăşesc 8 ore într-o lună.
Sancţiunile disciplinare aplicabile auditorilor de justiţie sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea bursei cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
c) diminuarea bursei proporţional cu numărul absenţelor nemotivate, dacă acestea depăşesc 8
ore într-o lună;

20
 d) exmatricularea din Institutul Naţional al Magistraturii.
După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie
susţin un examen de absolvire, constând în probe teoretice şi practice, prin care se verifică
însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau de procuror.
Auditorii de justiţie care au promovat examenul vor fi numiţi, potrivit legii, de regulă, în
funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al
Magistraturii.
Auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o dată
pentru susţinerea acestuia la următoarea sesiune organizată de Institutul Naţional al
Magistraturii. În cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen
sau nu promovează examenul în a doua sesiune, el nu poate fi numit ca judecător sau procuror şi
este obligat să restituie bursa şi cheltuielile de şcolarizare.
Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani
funcţia de judecător sau de procuror. În cazul în care un absolvent al Institutului Naţional al
Magistraturii este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 6 ani, din iniţiativa sa ori
din motive care îi sunt imputabile, el este obligat să restituie bursa de auditor de justiţie şi
cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la
împlinirea termenului prevăzut de lege.

Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari

Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al
Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul
fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii.
Judecătorii stagiari şi procurorii stagiari pot fi numiţi în funcţie numai la judecătorii sau,
după caz, la parchetele de pe lângă acestea.
Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate.
Durata stagiului este de 1 an.
În perioada stagiului, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue formarea
profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele
judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă.

Judecătorii stagiari judecă:

a) cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în

registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, învestirea cu
formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii;
b) litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în
cazul în care valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 100 milioane lei (10 mii lei
RON);
c) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunilor contravenţionale;
d) somaţia de plată;
e) reabilitarea;
f) constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii;

21
 g) infracţiunile prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală.
Procurorii stagiari au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte
procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate şi să pună concluzii în
instanţă. Soluţiile procurorilor stagiari sunt contrasemnate de procurorii care îi coordonează.
Judecătorul sau procurorul care răspunde de coordonarea judecătorilor stagiari sau, după caz,
a procurorilor stagiari întocmeşte trimestrial un referat de evaluare individuală privind însuşirea
cunoştinţelor practice specifice activităţii de judecător sau de procuror.
În vederea prezentării la examenul de capacitate, ultimul referat de evaluare individuală
cuprinde avizul consultativ al preşedintelui curţii de apel sau al procurorului general al
parchetului de pe lângă aceasta.
După încheierea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să se
prezinte la examenul de capacitate1. În cazul în care judecătorul stagiar sau procurorul stagiar
este respins la examenul de capacitate, el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare.
Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau respingerea candidatului la două sesiuni
atrage pierderea calităţii de judecător stagiar sau de procuror stagiar. În această situaţie,
judecătorul sau procurorul stagiar este obligat să restituie bursa de auditor de justiţie şi
cheltuielile de şcolarizare efectuate pentru formarea sa profesională.
Persoana care, din motive justificate, nu s-a prezentat la examenul de capacitate poate
susţine acest examen dacă de la încheierea stagiului până la data fixată pentru examen nu au
trecut mai mult de 2 ani. După trecerea termenului de 2 ani, sunt obligate să efectueze din nou
stagiul, potrivit legii.
Examenul de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari se organizează
anual de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al
Magistraturii.
Data, locul şi modul de desfăşurare a examenului de capacitate se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea a III-a, precum şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al
Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii şi se comunică instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, cu cel puţin 90 de zile înainte de data stabilită
pentru examenul de capacitate. Cererile de înscriere la examenul de capacitate, însoţite de
referatele de evaluare şi de celelalte acte necesare potrivit Regulamentului privind examenul de
capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari, se depun la Consiliul Superior al
Magistraturii în termen de 60 de zile de la publicarea datei examenului.
Comisia pentru examenul de capacitate al judecătorilor şi comisia pentru soluţionarea
contestaţiilor sunt alcătuite din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la
curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a
Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru examenul de capacitate al procurorilor şi comisia pentru soluţionarea
contestaţiilor sunt alcătuite din procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional
al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea

1
La examenul de capacitate şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul
Consiliului Superior al Magistraturii, Institutului Naţional al Magistraturii, Ministerului Public şi al Ministerului
Justiţiei.

22
Institutului Naţional al Magistraturii.
Examenul de capacitate constă în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice prin probe
scrise şi orale. Probele cu caracter teoretic au ca obiect fundamentele constituţionale ale statului
de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor. La susţinerea probelor orale participă cel puţin 3 membri ai
comisiilor. Probele cu caracter practic constau în soluţionarea de speţe şi întocmirea de acte
judiciare, distincte pentru judecători şi procurori, în funcţie de specificul activităţii acestora.
Rezultatele examenului de capacitate se înscriu în tabelul de clasificare a candidaţilor, care
se afişează la sediul Institutului Naţional al Magistraturii şi se publică pe pagina de Internet a
Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii.
Contestaţiile pentru examenul de capacitate cu privire la probele scrise se trimit la Institutul
Naţional al Magistraturii, în termen de 72 de ore de la afişarea rezultatelor, de către candidaţi,
curţile de apel sau parchetele de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de 3
zile. Decizia comisiei de soluţionare a contestaţiilor este irevocabilă. Notarea la probele orale
este definitivă.
După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi
parchetele de pe lângă aceste instanţe se publică de îndată, separat pentru judecători şi procurori,
în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor,
prin grija Consiliului Superior al Magistraturii.
Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi
aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a. Candidatului care nu şi-a exercitat dreptul de alegere a postului în acest
termen i se propune, din oficiu, un post de către Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul de a
accepta propunerea este considerat demisie.
La medii egale are prioritate la alegerea postului, în următoarea ordine, candidatul care
funcţionează la instanţa sau parchetul pentru care a optat ori cel care are o vechime mai mare în
magistratură.
În circumscripţiile instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel
puţin 50% din numărul locuitorilor, la medii egale, au prioritate candidaţii cunoscători ai limbii
acelei minorităţi.

Numirea judecătorilor şi procurorilor

Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de

Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de
capacitate.
Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor.
Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii. În situaţia în care
Consiliul Superior al Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea
şi să o comunice de îndată Preşedintelui României.
În perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului
de numire de către Preşedintele României, judecătorii şi procurorii care au promovat examenul
de capacitate primesc salariul corespunzător funcţiei imediat superioare celei de judecător sau
procuror stagiar.

23
 Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul jurământ:
„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!” Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei
religioase a judecătorilor şi procurorilor şi este facultativă.
Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie.
Jurământul se depune în şedinţă solemnă, în faţa judecătorilor instanţei sau, după caz, a
procurorilor parchetului la care a fost numit judecătorul sau procurorul, după citirea actului de
numire. Depunerea jurământului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de
conducătorul instanţei sau, după caz, al parchetului şi de 2 dintre judecătorii sau procurorii
prezenţi, precum şi de cel care a depus jurământul. Depunerea jurământului nu este necesară în
cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcţie.

Formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a judecătorilor şi

procurorilor

Formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia

independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei.
Formarea profesională continuă trebuie să ţină seama de dinamica procesului legislativ şi
constă, în principal, în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene
şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii
Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea
multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum şi în cunoaşterea şi aprofundarea
unor limbi străine şi operarea pe calculator.
Responsabilitatea pentru formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor
revine Institutului Naţional al Magistraturii, conducătorilor instanţelor sau parchetelor la care
aceştia îşi desfăşoară activitatea, precum şi fiecărui judecător şi procuror, prin pregătire
individuală.
Judecătorii şi procurorii participă, cel puţin o dată la 3 ani, la programe de formare
profesională continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de instituţii de
învăţământ superior din ţară sau din străinătate ori la alte forme de perfecţionare profesională.
Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a urma în cadrul programelor de formare
profesională continuă un curs intensiv pentru învăţarea sau aprofundarea unei limbi străine şi un
curs intensiv pentru iniţierea sau aprofundarea cunoştinţelor de operare pe calculator organizate
de Institutul Naţional al Magistraturii sau de instanţele judecătoreşti sau parchete, de instituţii de
învăţământ superior din ţară sau din străinătate, precum şi de alte instituţii de specialitate.
Pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competenţă profesională şi de performanţă
judecătorii şi procurorii sunt supuşi la fiecare 3 ani unei evaluări privind eficienţa, calitatea
activităţii şi integritatea, obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor cursuri de
specializare, iar în cazul judecătorilor şi procurorilor numiţi în funcţii de conducere, şi modul de
îndeplinire a atribuţiilor manageriale. Prima evaluare a judecătorilor şi procurorilor se face
la 2 ani de la numirea în funcţie.
Evaluarea se face de comisii constituite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii,

24
separat pentru judecători şi procurori, formate din preşedintele instanţei sau, după caz,
conducătorul parchetului, secţiei sau direcţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi din 2 judecători sau procurori
desemnaţi de colegiul de conducere.
Din comisiile pentru evaluarea procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Parchetului Naţional Anticorupţie fac
parte şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi,
respectiv, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie care răspund direct de
performanţele acestor structuri.
Prin raportul de evaluare a activităţii profesionale a judecătorului sau procurorului, se poate
acorda unul dintre calificativele: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător” sau „nesatisfăcător”.
Judecătorii sau procurorii nemulţumiţi de calificativul acordat pot face contestaţie la secţia
corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Judecătorii şi procurorii care primesc calificativul „nesatisfăcător” sunt obligaţi să urmeze
pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni cursuri speciale organizate de Institutul Naţional al
Magistraturii.
Judecătorii şi procurorii care primesc calificativul „satisfăcător” în urma a două evaluări
consecutive sunt obligaţi să urmeze pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni cursuri speciale
organizate de Institutul Naţional al Magistraturii.
În ambele cazuri cursurile se încheie prin susţinerea unui examen.
Judecătorul sau procurorul care primeşte în urma a două evaluări consecutive calificativul
„nesatisfăcător” sau care nu a promovat examenul este eliberat din funcţie pentru incapacitate
profesională de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru merite deosebite în activitate, judecătorii şi procurorii pot fi distinşi cu Diploma
Meritul judiciar. Diploma Meritul judiciar se acordă de Preşedintele României, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, pentru judecători, şi la propunerea ministrului justiţiei,
pentru procurori.

Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere

Promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel

naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau, după caz, la
parchete.
Concursul pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor se organizează, anual sau ori de
câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al
Magistraturii.
Comisia pentru promovarea judecătorilor este alcătuită din judecători de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al
Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea
Institutului Naţional al Magistraturii.
Comisia pentru promovarea procurorilor este alcătuită din procurori de la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi
formatori din Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
Data, locul, modul de desfăşurare a concursului şi posturile vacante pentru care se

25
organizează concurs se comunică tuturor judecătorilor şi procurorilor, prin curţile de apel şi
parchete, şi se publică pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii, a Institutului
Naţional al Magistraturii, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în trei
cotidiene centrale, cu cel puţin 60 de zile înainte de data stabilită pentru concurs.
Pot participa la concursul de promovare la instanţele sau parchetele imediat superioare
judecătorii şi procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au
fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii minime de
vechime:
a) 5 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de
judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la
parchetul de pe lângă tribunalul specializat;
b) 6 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de
judecător de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lângă aceasta;
c) 8 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţia de
procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La calcularea vechimii se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a
fost avocat.
Concursul de promovare constă în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic. Probele
constau în:
a) în funcţie de specializare, una dintre următoarele materii: drept civil, drept penal, drept
comercial, drept administrativ, drept financiar şi fiscal, dreptul muncii, dreptul familiei, drept
internaţional privat;
b) jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale;
c) jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene;
d) procedura civilă sau procedura penală, în funcţie de specializarea judecătorului sau
procurorului.
Procedura de desfăşurare a concursului, inclusiv modalitatea de contestare a rezultatelor este
prevăzută în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a
judecătorilor şi procurorilor.
În termen de cel mult 30 de zile de la comunicarea rezultatelor, Consiliul Superior al
Magistraturii dispune, prin hotărâre, promovarea judecătorilor şi procurorilor declaraţi admişi.
Numirea în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale
specializate şi curţi de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori
este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Pot participa la concurs sau examen judecătorii care au calificativul „foarte bine” la ultima
evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţiile de vechime
prevăzute de lege.
Judecătorii îşi depun candidaturile însoţite de orice alte acte considerate relevante, în termen
de 20 de zile de la publicarea datei concursului sau examenului, la Institutul Naţional al
Magistraturii.
Concursul sau examenul constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor
specifice funcţiei de conducere şi în probe scrise privind managementul, comunicarea, resursele
umane, capacitatea candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres
şi un test psihologic.

26
 Comisia de examinare este numită de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea
Institutului Naţional al Magistraturii, şi este formată din 2 judecători de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, 2 judecători de la curţile de apel şi 3 specialişti în management şi organizare
instituţională. La constituirea comisiilor vor fi avuţi în vedere, în principal, judecătorii care au
urmat cursuri de management.
Numirea judecătorilor care au obţinut rezultatul cel mai bun la concurs sau, după caz, au
fost declaraţi admişi la examen în funcţiile pentru care au candidat se face pe o perioadă de 3 ani,
cu posibilitatea reînvestirii, o singură dată.
Numirea judecătorilor în celelalte funcţii de conducere se face pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea
preşedintelui instanţei.
Nu pot fi numiţi în funcţii de conducere judecătorii care au făcut parte din serviciile de
informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori judecătorii care au un interes personal,
ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor
prevăzute de lege.
Judecătorii care participă la concurs sau examen, precum şi cei propuşi pentru o funcţie
de conducere sunt obligaţi să dea o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte că nu au
făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea, precum
şi o declaraţie de interese care se actualizează anual sau în termen de 15 zile de la apariţia unei
schimbări sau de la data la care judecătorul a luat cunoştinţă despre aceasta.
Numirea în funcţiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel,
prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, prim-procuror al parchetului de pe
lângă tribunalul pentru minori şi familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă
judecătorie şi de adjuncţi ai acestora se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de
câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al
Magistraturii.
Pot participa la concurs sau examen procurorii care au calificativul „foarte bine” la
ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţiile de
vechime prevăzute de lege.
Procurorii îşi depun candidaturile însoţite de orice alte acte considerate relevante, în
termen de 20 de zile de la publicarea datei concursului sau examenului, la Institutul
Naţional al Magistraturii.
Comisia de examinare este numită de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea
Institutului Naţional al Magistraturii, şi este formată din 2 procurori de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 2 procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi 3
specialişti în management şi organizare instituţională. La constituirea comisiilor vor fi avuţi în
vedere, în principal, procurorii care au urmat cursuri de management.
Numirea procurorilor care au obţinut rezultatul cel mai bun la concurs sau, după caz, au
fost declaraţi admişi la examen în funcţiile pentru care au candidat se face pe o perioadă de 3 ani,
cu posibilitatea reînvestirii, o singură dată.
Numirea în celelalte funcţii de conducere la parchete se face pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

27
 Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în
funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie.
Pot participa la concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie judecătorii şi procurorii care au cel puţin gradul de curte de apel sau parchet de pe lângă
curtea de apel, care au îndeplinit efectiv cel puţin 3 ani funcţia de judecător la curtea de apel sau
de procuror la parchetul de pe lângă curtea de apel ori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, au obţinut calificativul „foarte bine” la ultimele 3 evaluări, nu au fost
niciodată sancţionaţi disciplinar şi au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin
15 ani.
Concursul de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
constă în:
a) o probă având ca obiect evaluarea actelor întocmite de candidaţi sau care privesc
activitatea acestora;
b) un interviu susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii;
c) o probă scrisă, cu caracter practic.
Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre
judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-
adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii
acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt
numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de
judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.

Delegarea, detaşarea şi transferul

În cazul în care o judecătorie, un tribunal sau un tribunal specializat nu poate funcţiona

normal din cauza absenţei temporare a unor judecători, existenţei unor posturi vacante sau altor
asemenea cauze, preşedintele curţii de apel, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe din
circumscripţia acelei curţi de apel, poate delega judecători de la alte instanţe din circumscripţia
menţionată, cu acordul scris al acestora.
Delegarea judecătorilor de la judecătorii, tribunale şi tribunale specializate în circumscripţia
altei curţi de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii,
la solicitarea preşedintelui curţii de apel în circumscripţia căreia se cere delegarea şi cu avizul
preşedintelui curţii de apel unde aceştia funcţionează.
Delegarea judecătorilor curţilor de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul
Superior al Magistraturii, la solicitarea preşedintelui curţii de apel.
Delegarea în funcţii de conducere a judecătorilor de la curţile de apel, tribunale, tribunale
specializate şi judecătorii se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al
Magistraturii, până la ocuparea funcţiei prin numire în condiţiile prezentei legi.

28
 Delegarea în funcţiile de conducere de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecătorilor de
la această instanţă se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii, cu acordul scris al acestora,
la propunerea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pe perioada delegării judecătorii şi procurorii beneficiază de toate drepturile prevăzute de
lege pentru funcţia în care sunt delegaţi. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute
pentru funcţia în care este delegat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta îşi păstrează
indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti.
Durata detaşării este cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se prelungeşte o singură dată,
pentru o durată de până la 3 ani.
În perioada detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător sau
procuror şi beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. Când salariul şi
celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este detaşat judecătorul sau procurorul
sunt inferioare, acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti.
Perioada detaşării constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.
După încetarea detaşării, judecătorul sau procurorul revine în funcţia deţinută anterior.
Detaşarea nu se poate face la instanţe sau parchete de nivel superior celor la care judecătorul
sau procurorul are dreptul să funcţioneze potrivit legii.
Transferul judecătorilor şi procurorilor de la o instanţă la altă instanţă sau de la un parchet
la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de Consiliul Superior
al Magistraturii.
La cererea motivată, judecătorii pot fi numiţi în funcţia de procuror, iar procurorii, în
funcţia de judecător, prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor prevăzute în prezenta lege. Pentru
aceasta candidaţii vor susţine un interviu în faţa secţiei pentru judecători a Consiliului Superior
al Magistraturii în cazul procurorilor care solicită numirea ca judecători şi, respectiv, a secţiei
pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii în cazul judecătorilor care solicită
numirea ca procuror.
Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile respective decât motivat,
aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii motivele refuzului.

Suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de judecător şi procuror

Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie în următoarele cazuri:

a) când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau rechizitoriu;
b) când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod
corespunzător;
c) când a fost sancţionat disciplinar, în condiţiile art. 100 lit. d) din lege

Suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune de Consiliul

Superior al Magistraturii.
În perioada suspendării din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile
salariale. Această perioadă nu constituie vechime în magistratură. În perioada suspendării din
funcţie, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţii şi
incompatibilităţi.
În perioada suspendării, judecătorului sau procurorului i se plătesc drepturile de asigurări

29
sociale de sănătate, potrivit legii.
Judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri:
a) demisie;
b) pensionare, potrivit legii;
c) transfer într-o altă funcţie, în condiţiile legii;
d) incapacitate profesională;
e) ca sancţiune disciplinară;
f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune;
g) încălcarea dispoziţiilor art. 7;
h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14);
i) neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) şi e).

Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor se dispune prin decret al Preşedintelui

României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecătorul sau procurorul eliberat din funcţie din motive neimputabile îşi păstrează gradul
profesional dobândit în ierarhia instanţelor sau a parchetelor.

30
 FIŞA 4. Răspunderea magistraţilor

Sediul materiei:
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 758/29.10.2003
Noul Cod de procedură penală, cu modificările aduse prin OUG nr. 18/2016, ediţie îngrijită
de Tudorel Toader, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016
Noul Cod de procedură civilă. Legislaţie consolidată şi INDEX, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în DCC nr. 774 din 10.11.2015, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 8 din 06.01.2016
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în D.C.C. nr. 262 din 05 mai 2016, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 385 din 20.05.2016

Răspunderea judecătorilor şi procurorilor pentru erori judiciare

Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi
preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de
organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor
care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare
săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a
stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a
judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în
31
orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai
împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul se poate
îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile este de un an.
Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii
instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a
judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori
săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Exercitarea acestui drept nu poate pune în
discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac.

Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor

Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu,

precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Constituie abateri disciplinare:
a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului
justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
judecătorii şi procurorii;
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt
personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi,
martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor
politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse
de părţile din proces;
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris
şi în conformitate cu legea;
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la
soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive
imputabile;
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că
există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri
repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter,
precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu
excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct
activitatea instanţei ori a parchetului;
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ

32
dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii
cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor
sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor
personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
reglementat pentru toţi cetăţenii;
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a
cauzelor;
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de
noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în
condiţiile legii;
s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor
judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură
să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă2 sau gravă neglijenţă3.

Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu

gravitatea abaterilor, sunt:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până
la 6 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt
parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă
o curte de apel;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) excluderea din magistratură.
Sancţiunile disciplinare se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în
condiţiile legii sale organice.

2
Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori
procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
3
Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi
nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
33
 FIŞA 5. Profesia de avocat

Sediul materiei:
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările
şi completările ulterioare
Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011 (M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), cu
modificările aduse prin: Hotărârea nr. 7/2012 privind modificarea şi completarea Statutului
profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din
România nr. 64/2011, (M.Of. nr. 594 din 20 august 2012);
Hotărârea nr. 769/2013 privind modificarea şi completarea Statutului profesiei de avocat
(M.Of. nr. 497 din 7 august 2013);
Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană (care se aplică cf. Deciziei nr.
1486/2007, a Comisiei Permanente a U.N.B.R)

Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:

 principiul legalităţii;
 principiul libertăţii;
 principiul independenţei;
 principiul autonomiei şi descentralizării;
 principiul păstrării secretului profesional.
În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului
profesiei şi codului deontologic.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi
de drept privat. În exercitarea dreptului la apărare, care este recunoscut şi garantat de Constituţie,
de lege, de pactele şi de tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul şi obligaţia
totodată, de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie,
pentru un proces echitabil şi soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau
de calitatea părţilor.

Formele de exercitare a profesiei de avocat.

Avocatul îşi poate exercita activitatea, la alegere, într-una dintre formele de exercitare a
profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi civile
profesionale cu răspundere limitată.
34
 Cabinetul individual - În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat
definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetul individual se
individualizează ca denumire prin numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de
avocat.
Cabinete asociate - Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a
profesiei, drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai cabinetelor asociate păstrându-si caracterul
personal şi neputând fi cedate. În mod corespunzător, cabinetele individuale se pot asocia şi cu
societăţile civile profesionale. Cabinetele asociate vor fi individualizate prin denumire cu numele
tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de avocat asociate. Avocaţii din cabinetele
asociate intră în relaţii cu clienţii în numele asocierii din care fac parte. Cabinetele asociate nu
pot angaja clienţi cu interese contrare. Un cabinet asociat nu poate accepta o cauză sau un client,
dacă unul dintre cabinetele asociate se opune în mod justificat.
Cabinete grupate - Cabinetele individuale se pot grupa în vederea creării de facilităţi
tehnico-economice în vederea exercitării profesiei, însă, spre deosebire de cabinetele asociate, în
acest caz se păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii. În acest caz nu se crează o formă de
exercitare a profesiei deoarece cabinetele grupate nu desfăşoară activitate avocaţială în comun,
fiind în prezenţa unei reuniri pe criterii exclusiv economice.
Societatea civilă profesională - Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai
mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi avocaţi
colaboratori sau avocaţi salarizaţi. Societatea civilă profesională şi avocaţii care profesează în
cadrul ei nu pot acorda asistenţă juridică persoanelor cu interese contrare. Raportul civil se naşte
între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând sa fie îndeplinite de
oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fără a se cere opţiunea clientului.
Denumirea acesteia trebuie să conţină numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de
sintagma societate civilă de avocaţi.
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată - Nou reglementată prin ultima
modificare adusă legii nr. 51/1995 de organizare şi funcţionare a profesiei de avocat, societatea
civilă profesională cu răspundere limitată se constituie prin asocierea a cel puţin 2 avocaţi
definitivi şi aflaţi în exerciţiul profesiei, are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi colaboratori şi avocaţi
salarizaţi în interiorul profesiei. Societatea civilă profesională cu răspundere limitată va avea ca
obiect unic de activitate exercitarea profesiei de avocat în condiţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995.
Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţi aflaţi în exerciţiul profesiei.
Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi colaboratori şi avocaţi
salarizaţi. Avocaţii care îşi exercită profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere
limitată îşi angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social subscris şi
vărsat. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu răspundere limitată
are loc la data înregistrării la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui rază
teritorială se află sediul ei principal. Avocaţii asociaţi care îşi exercită profesia în cadrul
societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi angajează răspunderea profesională numai
în limitele capitalului social subscris şi vărsat.

35
Primirea în profesia de avocat.
Pentru a fi membru al unui barou din România, o persoană trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice;
b) să fie licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
c) să nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege;
d) să fie apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei. Îndeplinirea acestei
condiţii trebuie dovedită cu certificat medical de sănătate, eliberat pe baza constatărilor
făcute de o comisie medicală constituită în condiţiile prevăzute în statutul profesiei.
Este nedemn a fi avocat persoana care se găseşte în una dintre următoarele situaţii:
a. cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
b. cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului, stabilite prin hotărâre judecătorească;
c. cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin
hotărâre judecătorească sau disciplinară;
d. falitul fraudulos, chiar reabilitat.
Primirea în profesia de avocat se face numai pe bază de examen.
La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de
pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar. În perioada
stagiului avocatul trebuie să urmeze cursurile Institututului Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor – INPPA. Prin absolvirea cursurilor INPPA, avocatul dobândeşte titlul
profesional de avocat definitiv, dar nu înainte de trecerea celor 2 ani de stagiu.

Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu:

a. activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;

b. ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele
moravuri;
c. exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:

a. calitatea de deputat sau senator, consilier în consiliile locale sau judeţene;

b. activităţi şi funcţii didactice în învăţământul juridic superior;
c. activitatea literară şi publicistică;

36
 d. calitatea de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în
proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat,
administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare judiciară,
în condiţiile legii.

Drepturile şi obligaţiile avocatului

Avocaţii au următoarele drepturi:

 dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoană fizică sau juridică. Acest
drept de a asista şi de a reprezenta orice persoană fizică sau juridică poate exista doar în
temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte data certă prin înregistrarea în
registrul oficial de evidenţă.
 dreptul avocatului de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei.
 dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al
clientului său. Acestui drept i se conferă eficacitate şi prin dispoziţia legală ce prevede că
este titlu executoriu contractul de asistenţă juridică, legal încheiat. Investirea cu formulă
executorie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional
al avocatului. Restanţele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul
procesual al clientului sau se recuperează conform statutului profesiei.
 dreptul avocatului la asigurări sociale, în propriul sistem, în condiţiile legii. Sistemul de
asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora,
precum şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.
Timpul servit în avocatură este considerat vechime în muncă.
 dreptul avocatului la asigurarea secretului profesional. În vederea asigurării secretului,
este decretată de lege inviolabilitatea cu privire la actele şi lucrările cu caracter profesional
aflate asupra avocatului sau în cabinetul său. Ca o consecinţă, percheziţionarea avocatului, a
domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât
de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii. Este interzisă ascultarea şi
înregistrarea, cu orice fel de mijloace tehnice, convorbirilor telefonice ale avocatului, precum
şi interceptarea şi înregistrarea corespondenţei sale cu caracter profesional, fiind permisă
excepţional, în condiţiile şi cu procedura speciale prevăzute de lege. Contactul dintre avocat
şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al
statului. În cazul în care clientul se află în stare de arest sau detenţie, administraţia locului de
arest ori detenţie are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru respectarea acestor drepturi.
 dreptul avocatului la sediu profesional şi la sedii secundare. Oricare dintre formele de
exercitare a profesiei prevăzute de lege are dreptul la sediu profesional în circumscripţia
baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţara sau din străinătate unde
sunt luate în evidenţă.
 dreptul avocatului de a fi ocrotit, conform legii, în exercitarea profesiei. În exercitarea
profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui
salariat. O serie de infracţiuni săvârşite împotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi
în legătură cu aceasta reprezintă variante agravate ale infracţiunilor prevăzute de codul penal.
Avocatul este obligat să respecte solemnitatea şedinţei de judecată, să nu folosească cuvinte

37
 sau expresii de natură a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de
judecată, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces.

Avocaţii au următoarele îndatoriri:

 Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din
oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire
penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi
probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să
depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere
aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor
îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară.
 Avocatul este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit.
 Avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu
sau gratuit de către barou.
 Avocatul este obligat să se asigure pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin
statutul profesiei.
 Avocatul este obligat să păstreze secretul profesional. În acest sens se prevede că avocatul nu
poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi
nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele
litigioase concrete ale pricinii. Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza
relaţii niciunei autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă
are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi interesaţi în cauză.
Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi
împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al
vreunei părţi în cauză. Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfăşura nicio
activitate profesională în acea cauză. Avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de
traducător în cauza în care este angajat apărător.
 Avocatul este obligat sa participe la toate şedinţele convocate de consiliul baroului, la
activităţile profesionale şi la şedinţele organelor de conducere din care face parte. Absentarea
repetată şi în mod nejustificat constituie abatere disciplinară.
 Avocatul este obligat să ţină evidenţele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care
s-a angajat şi să achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru
formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi
ale filialelor. Bugetul U.N.B.R. este format din contribuţiile barourilor, stabilite conform
legii şi statutului profesiei.
 Este interzis avocatului ca, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, să folosească
procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei. De asemenea,
este interzis avocatului să folosească mijloace de reclamă sau de publicitate în acelaşi scop.
Statutul stabileşte cazurile şi măsura în care avocatul poate informa publicul cu privire la
exercitarea profesiei sale.
 Avocatul este obligat să poarte roba în faţa instanţelor judecătoreşti.

38
 Purtarea robei în afară incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia cazurilor în
care avocatul este delegat de către organele profesiei să reprezinte baroul sau U.N.B.R. într-o
ocazie care impune această ţinută.
 În raporturile cu magistraţii, avocatul trebuie să aibă o atitudine care să dovedească respect,
cinste şi corectitudine, dar tratând în acelaşi timp cauza cu conştiincioazitate şi fermitate, în
raport de interesele clientului său.
 Codul deontologic al avocatului român interzice acestuia să procedeze la inducerea în eroare
a magistratului sau să furnizeze date ori acte false în legătură cu pricina. Aceste obligaţii sunt
valabile şi în raporturile pe care avocaţii le au cu arbitrii, experţii sau alte persoane care
participă la înfăptuirea actului de justiţie.

În activitatea lor, avocaţii au următoarele interdicţii:

 Avocaţii - foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 5
ani de la încetarea funcţiei deţinute. Prin instanţe în înţelesul Legii se înţeleg: judecătoriile,
tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
Curtea Constituţională, inclusiv instanţele militare la care avocaţii au funcţionat ca
judecători, indiferent de secţia la care au funcţionat. În cazul în care, avocatul a funcţionat ca
judecător la mai multe instanţe, interdicţia operează pentru fiecare instanţă şi se calculează
distinct de la data încetării activităţii la instanţa respectivă.
 Avocaţii - foşti procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organul de
urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea timp de 5 ani de la încetarea funcţiei
respective. În cazul în care avocatul - fost procuror sau cadru de poliţie a funcţionat şi în
calitate de judecător, interdicţia priveşte atât instanţele, cât şi organele de urmărire penală,
pentru fiecare dintre acestea durata fiind calculată în mod corespunzător.
 Aceeaşi interdicţie se aplică avocaţilor - foşti procurori cu privire la dreptul de a pune
concluzii la instanţele corespunzătoare parchetului în care au funcţionat.
 Interdicţiile vizează de asemenea şi calitatea de rudă sau afin al avocatului până la gradul al
treilea inclusiv, în acest caz fiind interzisă avocatului exercitarea profesiei în ceea ce privesc
instanţele, parchetele de pe lângă acestea, şi organele de cercetare penală la care lucrează
ruda, soţul sau afinul avocatului.
 Avocatul care se află în exercitarea unui mandat de deputat sau de senator nu poate acorda
asistenţa juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în instanţe în cauzele
penale privind:
a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie,
infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,
cu modificările şi completările ulterioare;
b) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare;

39
 c) infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţiunile în legătură cu traficul
de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;
d) infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută în Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare;
e) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 din Codul
penal;
f) infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 259-272 din
Codul penal;
g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356-361 din Codul penal.
Avocatul având calităţile menţionate anterior nu poate să pledeze în cauzele civile sau
comerciale împotriva statului, autorităţilor sau instituţiilor publice, companiilor naţionale ori
societăţilor naţionale, în care acestea sunt părţi. De asemenea, nu poate să pledeze în procese
intentate statului român, în faţa instanţelor internaţionale.
Aceste interdicţii nu se aplică în cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă
asistenţă ori reprezentare soţului ori rudelor până la gradul IV inclusiv.
Încălcarea de către avocaţi a altor restricţii sau interdicţii la care sunt supuşi conform
legilor speciale, constituie abatere disciplinară gravă.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la interdicţii, în mod direct sau folosindu-se
de forma de organizare profesională ori de raporturile de conlucrare profesională în scopul
eludării acestora, săvârşeşte abatere disciplinară gravă. Consiliul baroului se poate sesiza şi din
oficiu.

Organele care conduc profesia de avocat şi principalele atribuţii ale acestora.

Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti, iar
sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti.
Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. Organele de conducere ale
baroului sunt:
 adunarea generală;
 consiliul;
 decanul.
Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de
exercitare a profesiei. Competenţele Adunării generale sunt următoarele:
a. stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul respectiv, în limitele legii şi ale
statutului;
b. alege şi revocă decanul, membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori şi pe cei ai
comisiei de disciplină;
c. alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor;

40
 d. aprobă proiectul de buget al baroului şi dă descărcare consiliului cu privire la
activitatea şi gestiunea sa.
Consiliul Baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi pe o perioadă de 4 ani. Decanul şi
prodecanul se includ în acest număr. Consiliul baroului are atribuţii precum:
 adoptă hotărâri pentru aplicarea şi respectarea prevederilor prezentei legi şi ale
statutului profesiei;
 duce la îndeplinire hotărârile Consiliului U.N.B.R. şi ale adunării generale a baroului;
 întocmeşte, modifică şi dă publicităţii tabloul anual al avocaţilor, membri ai baroului, şi
îl comunică celor în drept;
 adoptă măsuri pentru organizarea controlului profesional, disciplinar şi deontologic,
pentru soluţionarea sesizărilor şi reclamaţiilor, în condiţiile prevăzute de lege şi de
statutul profesiei;
 verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de primire în profesie;
 hotărăşte asupra stării de incompatibilitate şi asupra încetării acesteia;
 soluţionează cererile de transfer în conformitate cu prevederile legii şi ale statutului
profesiei;
 verifică şi constată dacă actele privind constituirea, modificarea şi schimbarea formelor
de exercitare a profesiei, precum şi convenţiile de grupare sau de conlucrare
profesională îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei;
organizează şi ţine evidenţa acestora;
 organizează şi îndrumă activitatea serviciilor de asistenţă juridică din judeţ, potrivit
legii şi statutului profesiei;
 sesizează comisia de disciplina cu judecarea abaterilor disciplinare ale avocaţilor;
 suspendă din exercitarea profesiei, pe durata neplăţii taxelor, avocatul care nu achită
taxele şi contribuţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la
scadenţa acestora, dacă a fost avertizat despre neplată şi nu s-a conformat obligaţiei;
 stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului;
 alege prodecanul baroului;
Decanul baroului are următoarele competenţe:

 reprezintă baroul în raporturile acestuia cu persoanele fizice şi juridice din ţara şi din
străinătate;

 convoacă şi prezidează şedinţele consiliului baroului;

41
  aprobă cererile de asistenţă juridică gratuită;

 exercită căile de atac împotriva hotărârilor comisiei de disciplina şi împotriva deciziilor

consiliului baroului pentru care sunt prevăzute căi de atac;

 ordonanţează cheltuielile baroului;

 ia măsuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenţa adunării generale sau a
consiliului baroului.

 îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărâte de organele de conducere
ale U.N.B.R. şi date în competenţa sa.
Uniunea Naţională a Barourilor din România – U.N.B.R. este formată din toate barourile din
România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti. U.N.B.R. este succesoarea de drept
a Uniunii Avocaţilor din România. Organele de conducere ale U.N.B.R. sunt:

a. Congresul avocaţilor;
b. Consiliul U.N.B.R.;
c. Comisia permanentă a U.N.B.R.;
d. preşedintele U.N.B.R.

Congresul avocaţilor este constituit din delegaţi ai fiecărui barou, potrivit normei de
reprezentare stabilite de statutul profesiei, şi din membrii Consiliului U.N.B.R. Congresul
avocaţilor are următoarele atribuţii:

a. analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului U.N.B.R.;

b. alege Comisia centrală de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a
Avocaţilor;
c. face propuneri autorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă privind profesia de avocat;
d. adoptă şi modifică statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în
conformitate cu prevederile prezentei legi şi pe baza proiectelor întocmite de Consiliul
U.N.B.R.;
e. adoptă hotărâri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea pregătirii
profesionale şi respectarea regulilor deontologice ale profesiei;
f. alege şi revocă membrii Comisiei centrale de disciplină. Fiecare barou are dreptul de a
propune câte un candidat pentru Comisia centrală de disciplină. Competenţa şi
procedura de judecată ale Comisiei centrale de disciplină se stabilesc prin statut;
g. aprobă bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi execuţia bugetară anuală;
h. aprobă bugetul anual al U.N.B.R. şi execuţia bugetară anuală a acestuia şi stabileşte
cota de contribuţie a barourilor la formarea bugetului U.N.B.R. Cheltuielile necesare
organizării congreselor se suportă de către fiecare barou în funcţie de numărul
reprezentanţilor săi.

Consiliul U.N.B.R. este format din decanii barourilor şi reprezentanţii barourilor aleşi potrivit
normei de reprezentare stabilite în statutul profesiei. Consiliul UNBR este organul reprezentativ

42
şi deliberativ al barourilor din România şi asigură activitatea permanentă a U.N.B.R., duce la
îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor, rezolvă orice probleme interesând profesia de
avocat între sesiunile Congresului avocaţilor, cu excepţia acelora care sunt date în competenţa
exclusivă a Congresului avocaţilor.

Comisia permanentă a U.N.B.R. se compune din 15 membri, dintre care 5 membri sunt
reprezentanţi ai Baroului Bucureşti, iar 10 membri sunt reprezentanţi ai celorlalte barouri din
ţară. Preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. sunt membri de drept ai Comisiei permanente a
U.N.B.R. şi se includ în cei 15 membri. Comisia permanentă este organul executiv al Consiliului
U.N.B.R., cu activitate permanentă şi de legătură cu barourile U.N.B.R. Ea duce la îndeplinire
hotărârile Congresului avocaţilor şi ale Consiliului U.N.B.R. şi supraveghează executarea acestor
hotărâri de către barouri, adoptând decizii corespunzătoare. Preşedintele U.N.B.R.:

 reprezintă U.N.B.R. în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din

străinătate
 încheie convenţii, acorduri şi contracte în numele U.N.B.R., cu autorizarea
Consiliului U.N.B.R.;
 convoacă şi conduce şedinţele Consiliului U.N.B.R. şi ale Comisiei permanente a
U.N.B.R.;
 ordonanţează cheltuielile bugetare şi extrabugetare ale U.N.B.R.;
 semnează actele Consiliului şi ale Comisiei permanente ale U.N.B.R.;
 supraveghează relaţiile dintre structurile centrale ale profesiei şi barouri, precum şi
relaţiile dintre barouri;
 acordă sprijin şi ajutor barourilor în relaţiile lor cu autorităţile centrale şi locale;
 veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare de desfăşurare a activităţii
avocaţilor la instanţele judecătoreşti şi la organele de urmărire penală.

Folosirea fără drept a denumirilor „Barou”, „Uniunea Naţională a Barourilor din

România”, „U.N.B.R.” ori „Uniunea Avocaţilor din România” sau a denumirilor specifice
formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică,
indiferent de obiectul activităţii desfăşurate de aceasta, precum şi folosirea însemnelor specifice
profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege
constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

43
 FIŞA 6. Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană

Sediul materiei:
Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat la data de 28 octombrie
1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene
(CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006

Văzând referatul cu privire la asigurarea publicităţii şi aplicării Codului deontologic al

avocatului român în vigoare din data de 19 – 20 iunie 1999, constatându-se că forma modificată
a Codului deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, în prezent în vigoare, trebuie să se
publice şi să se aplice în mod corespunzător de avocaţi şi organele profesiei, Comisia
Permanentă a U.N.B.R. în şedinţa din 27 octombrie 2007 prin Decizia nr. 1486/2007, a decis ca
în aplicarea Hotărârii Congresului avocaţilor din 19 – 20 iunie 1999, Codul deontologic al
avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat la data de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat
în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998,
6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006, să se aplice în România ca fiind şi Codul deontologic al
avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007.
Redăm în continuare textul integral al Codului deontologic al avocaţilor din Uniunea
Europeană, aşa cum a fost el modificat şi completat:

Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană

Acest Cod deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană a fost iniţial adoptat în
Sesiunea Plenară din data de 28 octombrie 1998, şi ulterior modificat, în Sesiunile Plenare ale
CCBE din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006.

CUPRINS:

1. PREAMBUL

1.1. Misiunea avocatului

1.2. Natura normelor deontologice

1.3. Obiectivele Codului

44
1.4. Domeniul de aplicare „ratione personae”

1.5. Domeniul de aplicare „ratione materiae”

1.6. Definiţii

2. PRINCIPII GENERALE

2.1. Independenţa

2.2. Încrederea şi integritatea morală

2.3. Secretul profesional

2.4. Respectarea deontologiei altor barouri

2.5. Incompatibilităţi

2.6. Publicitatea personală

2.7. Interesul clientului

2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client

3. RELAŢIILE CU CLIENŢII

3.1. Debutul şi încetarea relaţiilor cu clientul

3.2. Conflictul de interese

3.3. Pactul „de quota litis”

3.4. Stabilirea onorariilor

3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.7. Costul litigiului şi asistenţa gratuită

3.8. Fondurile clienţilor

3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională

4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII
45
4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară

4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor

4.3. Respectul faţă de judecător

4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare

4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI

5.1. Confraternitatea

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State Membre diferite

5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi

5.4. Onorariile pentru recomandare

5.5. Comunicarea cu partea adversă

5.6. Abrogat de Sesiunea Plenară de la Dublin, din 6 decembrie 2002)

5.7. Răspunderea pecuniară

5.8. Pregătirea continuă

5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State Membre

1. PREAMBUL

1.1. Misiunea avocatului

Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un rol special.
Îndatoririle avocatului nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii.
Avocatul trebuie să vegheze la respectul Statului de drept şi a intereselor celor ale căror drepturi
şi libertăţi le apără. Este îndatorirea avocatului nu numai să pledeze pentru cauza clientului său ci
şi să fie sfătuitorul clientului.

Respectul pentru misiunea profesională a avocatului este o condiţie esenţială a Statului de drept
şi a unei societăţi democratice.

46
Prin urmare, misiunea avocatului îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, (uneori aparent
contradictorii), în raport de:

– client,

– tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul pledează pentru cauza clientului sau
acţionează în numele acestuia,

– profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,

– public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării normelor pe care ea şi
le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor omului în faţa Statului şi a altor puteri
din societate.

1.2. Natura normelor deontologice

1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber consimţită,
buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca fiind indispensabilă pentru buna
funcţionare a oricărei societăţi omeneşti. Nerespectarea acestor norme de către avocaţi poate
duce la o sancţiune disciplinară.

1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale tradiţii. Ele sunt
adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în respectivul Stat Membru, precum
şi procedurilor juridice, procedurilor administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi
nici nu este de dorit ca acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme
care nu sunt susceptibile de a fi generalizate.

Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă, de cele mai multe
ori, o bază comună.

1.3. Obiectivele Codului

1.3.1. Integrarea continuă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic european şi intensificarea

activităţii transfrontaliere a avocatului în interiorul Spaţiului economic european, au făcut
necesară, pentru binele public, definirea unor norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din
Spaţiul economic european, pentru activitatea sa transfrontalieră, indiferent care ar fi baroul
căruia îi aparţine respectivul avocat. Definirea unor astfel de norme are esenţialmente drept scop
atenuarea dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se prevede în
articolele 4 şi 7.2. din Directiva 77/249 şi în articolele 6 şi 7 din Directiva 98/5/CE.

1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul CCBE doresc ca
normele Codului, enunţate mai jos,

– să fie recunoscute, din acest moment, ca fiind expresia consensului tuturor Barourilor din
Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european,
47
– să fie adoptate ca reguli aplicabile, în termenul cel mai scurt, în funcţie de procedurile
naţionale şi/sau ale Spaţiului economic european cu privire la activitatea transfrontalieră a
avocatului din Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european,

– să fie luate în considerare la efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne, în

vederea armonizării progresive a acestora din urmă.

Ele doresc, printre altele, ca, în măsura posibilului, normele deontologice interne să fie
interpretate şi aplicate într-o manieră conformă acelora din prezentul Cod.

Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în activitatea transfrontalieră,
avocatul va rămâne supus normelor baroului de care aparţine, în măsura în care acestea din urmă
concordă cu cele ale prezentului Cod.

1.4. Domeniul de aplicare „ratione personae”

Normele de mai jos se vor aplica avocaţilor, în sensul Directivei 77/249/CEE şi în sensul
Directivei 98/5/CE.

1.5. Domeniul de aplicare „ratione materiae”

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor deontologice

aplicabile într-un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos se vor aplica activităţii
transfrontaliere desfăşurate de avocat în interiorul Uniunii Europene şi în Spaţiul economic
european. Prin activitate transfrontalieră se înţelege:

(a) orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat Membru;

(b) activităţile avocatului într-un alt Stat Membru, indiferent dacă avocatul se află sau nu acolo.

1.6. Definiţii

În prezentul Cod:

„Stat Membru” semnifică un Stat membru al Uniunii Europene sau orice alt Stat a cărei profesie
de avocat este vizată de articolul 1.4.

„Stat Membru de origine” semnifică Statul membru în care avocatul a dobândit dreptul la titlul
profesional.

„Stat Membru gazdă” semnifică oricare alt Stat Membru în care avocatul desfăşoară o activitate
transfrontalieră.

48
„Autoritate competentă” semnifică organizaţia sau organizaţiile profesionale ori autorităţile
respectivului Stat Membru care au competenţa de a stabili normele deontologice şi de a exercita
controlul disciplinar asupra avocaţilor.

2. PRINCIPII GENERALE

2.1. Independenţa

2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune o independenţă absolută a

acestuia, scutită de orice presiune, îndeosebi de presiunea derivată din propriile sale interese sau
datorată influenţelor din afară. Această independenţă este, de asemenea, necesară atât pentru
încrederea în justiţie, cât şi pentru încrederea în imparţialitatea judecătorului. Prin urmare,
avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica
sa profesională pentru a-i mulţumi pe clienţii săi, pe judecător sau pe terţi.

2.1.2. Această independenţă este necesară şi în activitatea juridică, şi în cea judiciară. Sfatul dat
de avocat clientului său nu are nici o valoare atunci dacă acest lucru a fost făcut din complezenţă,
din interes personal sau sub efectul unei presiuni din afară.

2.2. Încrederea şi integritatea morală

Relaţiile bazate pe încredere nu pot exista decât atunci când nu există nici o urmă de îndoială cu
privire la onoarea personală, la probitatea şi integritatea avocatului. Pentru avocat, aceste virtuţi
tradiţionale constituie obligaţii profesionale.

2.3. Secretul profesional

2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor clientului său şi
destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără garanţia confidenţialităţii, încrederea nu
poate exista. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o
îndatorire fundamentală şi primordială a avocatului.

Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor administrării

justiţiei, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, aceasta trebuie să beneficieze de o protecţie
specială din partea statului.

2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de care ia cunoştinţă
în cadrul activităţii sale profesionale.

2.3.3. Această obligaţie privind secretul profesional nu este limitată în timp.

2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu el în activitatea sa
profesională să respecte secretul profesional.

49
2.4. Respectarea deontologiei altor barouri

Atunci când îndeplineşte o activitate transfrontalieră, avocatul poate fi obligat să respecte

regulile deontologice ale Statului Membru gazdă. Avocatul are datoria de a se informa asupra
normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea acestei activităţi specifice.

Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor deontologice la
Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să-şi poată procura o copie de la respectivul
secretariat.

2.5. Incompatibilităţi

2.5.1. Pentru a-i permite avocatului să-şi desfăşoare activitatea cu independenţa cerută şi de o
manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la administrarea justiţiei, exercitarea
anumitor profesii sau a anumitor funcţii îi este interzisă.

2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa justiţiei sau în faţa
autorităţilor publice ale unui Stat Membru gazdă va respecta normele de incompatibilitate
aplicabile avocaţilor din respectivul Stat.

2.5.3. Avocatul stabilit într-un Stat Membru gazdă, care doreşte să exercite acolo în mod direct o
activitate comercială sau o activitate diferită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte
normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat.

2.6. Publicitatea personală

2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul asupra serviciilor pe care le oferă, sub
condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi să respecte secretul profesional şi alte principii
esenţiale ale profesiei.

2.6.2. Publicitatea personală a unui avocat, indiferent de media utilizată, după cum este cazul, în
presă, radio, televiziune, prin comunicare comercială electronică ori prin alt mijloc, este
autorizată în măsura în care este conformă cu prevederile din art. 2.6.1.

2.7. Interesul clientului

Sub rezerva respectării stricte a normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra
întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese sau cu
interesele confraţilor săi.

2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client

În măsura în care legislaţia Statului Membru de provenienţă şi legislaţia Statului Membru gazdă
autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze răspunderea sa faţă de client, în conformitate
cu regulile profesionale cărora le este supus.
50
3. RELAŢIILE CU CLIENŢII

3.1. Debutul şi încetarea relaţiilor cu clientul

3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul său. Avocatul poate
totuşi să acţioneze într-un caz în care a fost însărcinat de un alt avocat care îl reprezintă pe client
sau în care a fost numit de o instanţă competente.

Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea, competenţa şi

posibilităţile persoanei sau ale autorităţii de care a fost împuternicit, atunci când circumstanţe
specifice relevă că această identitate, această competenţă sau aceste împuterniciri sunt
îndoielnice.

3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod conştiincios şi cu
diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care i-a fost încredinţată şi
informează pe client cu privire la evoluţia cauzei care i-a fost încredinţată.

3.1.3. Avocatul nu acceptă să-i fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau când ar trebui să ştie
că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această cauză, fără a coopera cu un avocat
care are competenţa necesară.

Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află în imposibilitatea
de a se ocupa de ea cu promptitudine.

3.1.4. Avocatul nu va putea să exercite dreptul său de a nu se ocupa de o cauză în aşa fel sau în
astfel de circumstanţe încât clientul să nu mai poată găsi altă modalitate de a fi asistat juridic la
timp, pentru a se putea preveni prejudicierea clientului.

3.2. Conflictul de interese

3.2.1. Avocatul nu poate să consilieze, să reprezinte sau să acţioneze în numele a doi sau mai
mulţi clienţi din aceeaşi cauză, dacă există un conflict de interese, sau când există riscul
semnificativ de a apărea un astfel de conflict între interesele acestor clienţi.

3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele ambilor sau tuturor clienţilor
implicaţi, atunci când intervine un conflict între interesele acestora, când secretul profesional
riscă să fie violat sau când independenţa sa riscă să fie ştirbită.

3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul informaţiilor
încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoaşterea de către avocat a
cauzelor vechiului său client ar favoriza pe noul client în mod nejustificat.

3.2.4. În cazul în care avocaţii practică meseria într-o asociaţie în grup, paragrafele de la 3.2.1. la
3.2.3. sunt aplicabile asociaţiei în ansamblu şi tuturor membrilor săi.

51
3.3. Pactul „de quota litis”

3.3.1. Avocatul nu poate să-şi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota litis”.

3.3.2. Pactul „de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de
încheierea definitivă a unei cauze de interes pentru respectivul client, convenţie prin care clientul
se angajează să îi verse avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că aceasta
constă într-o sumă de bani, fie în orice alt bun sau valoare.

3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea onorariului în funcţie de
valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când această valoare este corespunzătoare
unui tarif oficial sau dacă ea este autorizată de autoritatea competentă de care depinde avocatul.

3.4. Stabilirea onorariilor

3.4. Avocatul trebuie să îl informeze pe client cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de onorariu,
iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi justificată, în conformitate cu
legea şi cu normele deontologice la care avocatul este supus.

3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor

Când avocatul solicită vărsarea unui aconto cu titlu de avans asupra cheltuielilor şi/sau a
onorariilor, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a onorariilor şi a cheltuielilor
probabile pe care cauza le implică.

În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai ocupe de cauză sau se
poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor articolului 3.1.4.

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.6.1. Avocatului îi este interzis să îşi împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, în
afara cazului în care asocierea dintre avocat şi această altă persoană este autorizată de legislaţia
şi regulile deontologice căruia avocatul este supus.

3.6.2. Articolul 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de către avocat
moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care s-a retras din calitatea de succesor al
clientelei respectivului confrate.

3.7. Costul litigiului şi asistenţa gratuită

3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare a litigiului

clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca, la momentul oportun, să
îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face
apel la soluţii alternative pentru a încheia litigiul.

52
3.7.2. În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de asistenţă gratuită, avocatul are
obligaţia să-l informeze despre aceasta.

3.8. Fondurile clienţilor

3.8.1. Avocatul care deţine fonduri în numele clienţilor săi sau în numele unor terţi (denumite în
continuare „fondurile clienţilor”), este să le depună într-un cont deschis la o bancă sau un
organism financiar agreat şi controlat de către autoritatea competentă (denumit în continuare
„contul terţului”). Contul terţului trebuie să fie distinct de orice alt cont al avocatului. Toate
fondurile clienţilor primite de un avocat trebuie să fie depuse într-un astfel de cont, în afara
situaţiei în care proprietarul acestor fonduri este de acord să le acorde o destinaţie diferită.

3.8.2. Avocatul ţine registre complete şi corecte a tuturor operaţiunile efectuate cu fondurile
clienţilor, făcând distincţie între aceste fonduri şi alte sume pe care le deţine. Aceste registre
trebuie păstrate timp de o perioadă fixată în conformitate cu regulile naţionale.

3.8.3. Un cont al clientului nu poate să fie debitor, decât în circumstanţe excepţionale permise
expres de regulile naţionale sau în legătură cu cheltuieli bancare, asupra cărora avocatul nu are
nicio influenţă. Un astfel de cont nu poate fi oferit drept garanţie sau să servească drept gaj
pentru nici un motiv. Nu poate exista nici un fel de compensaţie sau convenţie de fuziune între
un cont al terţului şi orice alt cont din bancă, după cum nici fondurile care aparţin clientului
dintr-un cont al terţului nu pot fi utilizate pentru a rambursa sume datorate de avocat băncii sale.

3.8.4. Fondurile clienţilor trebuie să fie transferate proprietarilor unor astfel de fonduri în cea mai
scurtă perioadă de timp ori în condiţiile autorizate de aceştia.

3.8.5. Avocatul nu poate transfera în contul său fonduri depuse într-un cont al terţului pentru a
plăti onorariul sau cheltuieli, dacă nu a informat în scris clientul despre acest lucru.

3.8.6. Autorităţile competente ale Statelor Membre sunt autorizate să verifice şi să examineze,
păstrând secretul profesional, documentele legate de fondurile clienţilor.

3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională

3.9.1. Avocatul trebuie să îşi asigure responsabilitatea civilă profesională într-o măsură
rezonabilă ţinând cont de natura şi importanţa riscurilor asumate.

3.9.2. Dacă acest lucru este imposibil, avocatul trebuie să informeze clientul asupra acestei
situaţii şi asupra consecinţelor acesteia.

4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII

4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară

Avocatul care se prezintă în faţa Curţilor şi Tribunalelor sau care participă la o procedură trebuie
să respecte normele deontologice aplicabile în respectiva jurisdicţie.
53
4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor

Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu al dezbaterilor.

4.3. Respectul faţă de judecător

Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului, dar, în acelaşi

timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a ţine cont de propriile sale
interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar putea privi pe el sau pe oricare altă
persoană.

4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare

Avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună ştiinţă, o informaţie

falsă ori vreo informaţie de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se aplică, în egală măsură,
şi în cadrul relaţiilor avocatului cu arbitrii şi cu orice altă persoană care exercită o funcţie
judiciară sau semi-judiciară, chiar ocazional.

5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI

5.1. Confraternitatea

5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe încredere, spre interesul
clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice comportament susceptibil să
impieteze reputaţia profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să pună niciodată în opoziţie interesele
avocaţilor şi interesele clientului.

5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat Membru şi manifestă
faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State Membre diferite

5.2.1. Este de datoria oricărui avocat ca, la solicitarea unui confrate dintr-un alt Stat Membru, să
se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa necesară. Într-o astfel de situaţie, el
trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact cu un alt avocat care să fie în măsură să-i ofere
serviciul cerut.

5.2.2. Atunci când avocaţii din două State Membre diferite lucrează împreună, amândoi au
datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între sistemele lor legislative, barourile lor,
competenţele şi obligaţiile profesionale care există în Statele Membre respective.

54
5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi

5.3.1. Avocatul care adresează unui confrate dintr-un alt Stat Membru o comunicare căreia
doreşte să i se confere un caracter „confidenţial” sau „without prejudice”, va trebui să precizeze
în clar acest lucru încă dinaintea expedierii primei comunicări.

5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere acesteia un

caracter „confidenţial” sau „without prejudice”, el va trebui să îl informeze pe expeditor fără
întârziere.

5.4. Onorariile pentru recomandare

5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt avocat sau din
partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă compensaţie pentru faptul că a
recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat.

5.4.2. Avocatul nu poate vărsa nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo altă compensaţie în
contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.

5.5. Comunicarea cu partea adversă

Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume cauză, atunci când
ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care
el are acordul confratelui său (şi se angajează să-l ţină pe acesta la curent).

5.6. Abrogat de Sesiunea Plenară de la Dublin, din 6 decembrie 2002)

5.7. Răspunderea pecuniară

În relaţiile profesionale dintre avocaţii din barouri din State Membre diferite, avocatul care,
nelimitându-se doar la a recomanda un confrate unui client sau la a i-l prezenta, ci încredinţează
o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o cauză, este obligat în mod personal, chiar în caz
de insolvenţă a clientului, să plătească onorariul, cheltuielile şi sumele avansate datorate
omologului străin. Totuşi, respectivii avocaţi pot conveni, încă din momentul demarării acestor
relaţii, stabilirea unor dispoziţii speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în
orice moment, să limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor,
cheltuielilor şi sumelor avansate de confratele străin, înainte de a-i notifica acestuia din urma
decizia sa de a-şi declina răspunderea pe viitor.

5.8. Pregătirea continuă

Avocaţii trebuie să menţină şi să dezvolte cunoştinţele şi competenţele lor profesionale, dată

fiind dimensiunea europeană a profesiei lor.

55
5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State Membre

5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat Membru a încălcat o
normă deontologică, el trebuie să-şi atenţioneze confratele asupra acestui lucru.

5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State Membre apare un diferend personal, de
natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale amiabilă.

5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr-un alt Stat Membru, pe tema
unui diferend de tipul celui menţionat la paragrafele 5.9.1. şi 5.9.2., avocatul trebuie să
informeze barourile de care depind cei doi avocaţi, pentru a permite respectivelor barouri să-şi
dea concursul în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă.

56
 FIŞA 7. Profesia de notar

Sediul materiei:
Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările
şi completările ulterioare
Statul din 2 octombrie 2014 al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România,
aprobat prin Hotărârea nr. 10/2014 a UNNP

Forma de organizare a activităţii de notar public şi organizarea notarilor publici.

Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona unul
sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Notarul public sau
notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja notari stagiari, traducători, alt personal
de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii notariale.
Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea funcţiei notarilor
publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei.
În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de notari
publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea se
stabileşte de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.
În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de notari
publici, competenţa teritorială a fiecăruia se întinde pe tot cuprinsul acelei circumscripţii.

Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu:

a) desfăşurarea unei activităţi salarizate sau de executor judecătoresc, avocat ori consilier juridic,
cu excepţia:

 activităţii didactice universitare;

 activităţii literare şi publicistice;
 calităţii de deputat sau senator ori a celei de consilier în consiliile judeţene sau locale,
pe durata mandatului;
 calităţii de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici, Camerelor Notarilor Publici ori în alte organizaţii
interne şi internaţionale la care Uniunea Naţională a Notarilor Publici şi Camerele
Notarilor Publici sunt afiliate sau cu care colaborează.
57
b) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

c) calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat comanditat în societăţile în

comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte
al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director general sau
director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.

În circumscripţia fiecărei Curţi de apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor Publici,

cu personalitate juridică. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează în
circumscripţia Curţii de apel. Camera Notarilor Publici este condusă de un colegiu director
format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3–5 membri. Colegiul director este ales de
adunarea generală a membrilor Camerei, pentru o perioadă de 3 ani, dintre notarii publici.
Toti notarii publici se constituie in Uniunea Nationala a Notarilor Publici din Romania.
Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici este constituit din câte un reprezentant
al fiecărei Camere a Notarilor Publici, din care se aleg preşedintele şi doi vicepreşedinţi, în
condiţiile stabilite prin statutul uniunii. Consiliul uniunii are următoarele atribuţii:

a. propune ministrului justiţiei numirea, suspendarea, revocarea ori încetarea calităţii de

notar public;
b. propune ministrului justiţiei numărul necesar al birourilor de notari publici şi condiţiile de
desfăşurare a examenelor de notari publici;
c. stabileşte, cu aprobarea ministrului justiţiei, onorariile minimale pentru serviciile prestate
de notarii publici;
d. aprobă cotele de contribuţie ale birourilor notarilor publici la Cameră, precum şi cele ale
Camerelor la Uniunea Naţională a Notarilor Publici, potrivit statutului acesteia;
e. reprezintă Uniunea Naţională a Notarilor Publici în raporturile cu terţii, pe plan intern şi
internaţional;
f. îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulament.

Atribuţiile notarilor publici.

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice

civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în
conformitate cu legea.
Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială.

Notarul public îndeplineşte următoarele acte notariale:

a. redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;
b. autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat;
c. procedura succesorală notarială;
d. certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;
e. legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a
sigiliilor;
58
 f. darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
g. primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi;
h. actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;
i. legalizarea copiilor de pe înscrisuri;
j. efectuarea şi legalizarea traducerilor;
k. eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;
l. orice alte operaţiuni prevăzute de lege.

Notarul public are competenţă generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare:

 procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public din biroul notarial
situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu;
 în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre
birourile notariale din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul
domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă;
 actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul public din
circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata;
 eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac de notarul public în al
cărui birou se află originalul acestora.

Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici situate în aceeaşi circumscripţie a

unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate. Când conflictul
intervine între birouri notariale situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei
în a cărei circumscripţie se află biroul de notar public cel din urmă sesizat.

59
 FIŞA 8. Profesia de executor judecătoresc

Sediul materiei:
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (inclusiv cu cele aduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative conexe)

Forma de exercitare a activităţii executorilor judecătoreşti şi organizarea executorilor

judecătoreşti.
Activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot
funcţiona unul sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personalul auxiliar
corespunzător. Prin asocierea în cadrul unei societăţi civile profesionale executorul judecătoresc
nu îşi pierde dreptul la biroul individual. Executorul judecătoresc sau executorii judecătoreşti
asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja executori judecătoreşti stagiari, alt personal de
specialitate, precum şi personal auxiliar corespunzător, necesar pentru desfăşurarea activităţii
biroului.
Numărul executorilor judecătoreşti se stabileşte şi se actualizează anual de ministrul
justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în funcţie de
cerinţele locale determinate de întinderea teritoriului, de volumul de activitate şi de numărul
locuitorilor, în aşa fel încât la 15.000 de locuitori să revină cel puţin un executor judecătoresc.
Numărul executorilor judecătoreşti din circumscripţia unei instanţe nu va fi mai mic de 3.
În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de executori
judecătoreşti, a căror competenţă se întinde pe tot cuprinsul curţii de apel în a cărei rază
teritorială se află judecătoria.
Executorul judecătoresc este numit de ministrul justiţiei, în circumscripţia unei
judecătorii. Primirea în profesie se face pe bază de concurs sau examen. Concursul sau examenul
de admitere în profesia de executor judecătoresc se organizează anual sau ori de câte ori este
necesar, de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, sub coordonarea şi controlul
Ministerului Justiţiei.
Legea impune anumite incompatibilităţi pentru asigurarea imparţialităţii şi demnităţii
funcţiei de executor judecătoresc. Exercitarea funcţiei de executor judecătoresc este
incompatibilă cu:
a. activitatea salarizată în cadrul altor profesii, exceptând activitatea didactică
universitară, activitatea artistică, literară şi publicistică;
60
 b. calitatea de deputat sau de senator ori de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe
durata mandatului;
c. desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
d. calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, asociat comandidat în societăţile
în comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere
limitată, preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de
conducere, director general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al
unei societăţi civile.
În circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a executorilor
judecătoreşti.
Camera executorilor judecătoreşti este condusă de un colegiu director format dintr-un
preşedinte, un vicepreşedinte şi 3–7 membri. Colegiul director este ales, potrivit statutului, de
adunarea generală a executorilor judecătoreşti, pentru o perioadă de 3 ani, dintre membrii acelei
Camere a executorilor judecătoreşti. Preşedintele colegiului director reprezintă Camera
executorilor judecătoreşti în raporturile acesteia cu terţii.
Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti are următoarele atribuţii principale:
a) rezolvă plângerile părţilor împotriva executorilor judecătoreşti şi executorilor
judecătoreşti stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţă
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
b) deleagă, în cazuri excepţionale, pentru o perioadă determinată de cel mult 6 luni, un
executor judecătoresc, pentru a asigura funcţionarea unui alt birou de executor
judecătoresc, cu încunoştinţarea preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi a preşedintelui curţii de apel în a cărei circumscripţie urmează să îşi
exercite atribuţiile; delegarea nu poate fi repetată decât după un an, în afara cazului în
care executorul judecătoresc delegat îşi dă acordul;
c) informează Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti în legătură cu activitatea
birourilor executorilor judecătoreşti şi asupra necesarului de executori judecătoreşti şi
executori judecătoreşti stagiari;
d) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă a
executorilor judecătoreşti;
e) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei executorilor judecătoreşti şi a
contribuţiei membrilor săi;
f) procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul executorilor judecătoreşti şi
asigură difuzarea acestuia;
g) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezenta lege, de regulamentul de aplicare a
acesteia şi de Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti este o organizaţie profesională cu

personalitate juridică, formată din toţi executorii judecătoreşti. Organele de conducere ale
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt: congresul, consiliul şi preşedintele.
Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este constituit din delegaţi ai fiecărei
Camere a executorilor judecătoreşti, potrivit normei de reprezentare stabilite prin statut,
preşedinţii Camerelor executorilor judecătoreşti şi ceilalţi membri ai Consiliului Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

61
Atribuţiile executorilor judecătoreşti.

Atribuţiile executorilor judecătoreşti sunt fixate prin lege. Executorul judecătoresc are
următoarele atribuţii:

 punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Este competent
executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială urmează
să se facă executarea. În cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se
află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel,
competenţa aparţine oricăruia dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă
una dintre acestea;
 notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;
 comunicarea actelor de procedură;
 recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe;
 aplicarea măsurilor asiguratorii dispuse de instanţa judecătorească. Este competent
executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde sunt situate sau se află
bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri ;
 constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Este
competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază
teritorială se va face constatarea;
 întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea
sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă;
 întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a
cecurilor, după caz;
 orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui.
Deşi reprezintă o profesie liberală, executorii judecătoreşti nu pot refuza îndeplinirea unui act
dat în competenţa lor decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, deoarece activitatea ce o
îndeplinesc este afectată de utilitate publică.
Executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia curţii de apel în raza
căreia se află judecătoria pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Conflictele de competenţă între birourile executorilor judecătoreşti situate în aceeaşi
circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate.
Când conflictul intervine între birouri de executori judecătoreşti situate în circumscripţii diferite,
competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc
cel dintâi sesizat. Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Instanţa
se pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.

62
 FIŞA 9. Profesia de consilier juridic

Sediul materiei:
Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic
(publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 5 decembrie 2003) cu modificările şi
completările ulterioare
Statutul din 6 martie 2004 al profesiei de consilier juridic, publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 684 din 29 iulie 2004

Accederea în profesie. Particularităţi

Consilierul juridic poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii.
Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi
categoriei acesteia. Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat.

Dobândirea şi încetarea calităţii de consilier juridic

Poate fi consilier juridic acela care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) este cetăţean român şi are domiciliul în România;
b) are exerciţiul drepturilor civile şi politice;
c) este licenţiat al unei facultăţi de drept;
d) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei; această condiţie se
dovedeşte cu certificat medical eliberat în condiţiile legii;
e) nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege.

Este nedemn de a fi consilier juridic:

a) cel care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură a aduce atingere
profesiei de consilier juridic;
b) cel care, în exercitarea profesiei de consilier juridic, a săvârşit abuzuri prin care au fost
încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească
irevocabilă;
c) cel care este declarat nedemn pentru alte cauze de lege.

Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu:

a) calitatea de avocat;
b) activităţile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de consilier juridic sau bunele
moravuri;
63
c) orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate;
d) funcţia şi activitatea de administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi
lichidare judiciară;
e) activitatea publicistică salarizată;
f) alte incompatibilităţi prevăzute de lege sau rezultate din conflict de interese, în condiţiile legii.

Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibilă cu:

a) activitatea didactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară, culturală şi
publicistică nesalarizată;
b) funcţia de arbitru, mediator sau expert, în condiţiile legii şi cu respectarea prevederilor legale
privind conflictul de interese;
c) participarea la comisii de studii, de întocmire a proiectelor de reglementări juridice.

Competenţa consilierului juridic. Drepturi şi obligaţii

Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale
autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte
persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba
cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării.
Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau
instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de
muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autorităţile
publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română sau
străină; în condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii, avizează şi contrasemnează
actele cu caracter juridic.
Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării şi promovării
intereselor profesionale, în condiţiile legii privind asocierea şi constituirea persoanelor juridice.
Consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului
profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu
care are raporturi de muncă.
Activitatea de consilier juridic este considerată vechime în munca juridică în funcţiile de
magistrat, avocat, notar public sau alte funcţii juridice, potrivit dispoziţiilor legale specifice
fiecăreia dintre aceste profesii.
La debutul exercitării profesiei, consilierul juridic efectuează obligatoriu un stagiu de
pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de consilier juridic stagiar.
Condiţiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător, definitivarea şi
celelalte condiţii din perioada stagiului sunt cele prevăzute în legea pentru exercitarea profesiei
de avocat şi statutul profesional al acesteia, care se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, în ceea ce priveşte definitivarea în funcţia de consilier juridic, pe baza
vechimii în celelalte profesii juridice, se aplică în mod corespunzător prevederile Legii nr.
51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Drepturile şi obligaţiile consilierului juridic stagiar sunt cele prevăzute în actul de numire
sau în contractul de muncă, inclusiv toate celelalte drepturi ale funcţiei, pe perioada stagiului.
Consilierul juridic stagiar poate pune concluzii la judecătorie şi la tribunale ca instanţă
de fond, la organele de urmărire penală, precum şi la celelalte organe administrative cu atribuţii
jurisdicţionale.

64
 Consilierul juridic definitiv poate pune concluzii la instanţele judecătoreşti de toate
gradele, la organele de urmărire penală, precum şi la toate autorităţile şi organele administrative
cu atribuţii jurisdicţionale.
Consilierul juridic este obligat ca, în concluziile orale sau scrise, să susţină cu demnitate
şi competenţă drepturile şi interesele legitime ale autorităţii sau persoanei juridice pe care o
reprezintă şi să respecte normele de deontologie profesională prevăzute în legea pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi statutul acestei profesii.
Evidenţele activităţii consilierului juridic, actele şi documentele sunt ţinute de acesta,
potrivit reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află.
Consilierul juridic este obligat să respecte dispoziţiile legale privitoare la interesele
contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana
juridică ce o reprezintă le poate avea; el este, de asemenea, obligat să respecte secretul şi
confidenţialitatea activităţii sale, în condiţiile legii.
Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligaţiilor profesionale, potrivit
legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia se
află.
Autorităţile şi persoanele juridice de drept public sau privat, care încadrează consilieri
juridici debutanţi, beneficiază de reglementările financiare favorabile prevăzute de lege.
Consilierii juridici din structurile administraţiei publice judeţene şi locale sunt obligaţi să
acorde consultanţă şi asistenţă juridică, la cerere, consiliilor comunale şi primăriilor, iar
reprezentarea acestora se poate face pe baza delegaţiei emise de primar.

Organizarea şi protecţia profesiei de consilier juridic. Răspunderea consilierilor juridici

Consilierii juridici se pot asocia în structuri judeţene, pe ramuri sau domenii de activitate,
potrivit intereselor profesionale, şi, după caz, la nivel naţional, cu respectarea legii privind
asociaţiile şi fundaţiile.
Formele de asociere şi organizare la nivel judeţean şi la nivel naţional sunt stabilite prin
statutul asociaţiei, cerut de lege.
Constituirea asocierilor profesionale are la baza principiile constituţionale ale dreptului
de asociere şi reglementările legale privind asocierea şi constituirea de persoane juridice.
Asociaţia profesională a consilierilor juridici ţine evidenţa acestora în condiţii similare
evidenţei barourilor de avocaţi.
Consilierul juridic răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor prezentei legi şi
ale reglementării legale privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află.
Constatarea abaterii disciplinare, cercetarea acesteia, procedura de judecată şi sancţiunile
disciplinare sunt cele prevăzute în reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se
află consilierul juridic.
Autoritatea disciplinară poate fi sesizată de persoana vătămată sau, după caz, de asociaţia
profesională.
În activitatea sa profesională consilierul juridic se bucură de protecţia legii, în condiţiile
prevăzute de legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

65
 FIŞA 10. Profesia de practician în insolvenţă

Sediul materiei:
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii
practicienilor în insolvenţă, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 254/2007 şi
Legea nr. 85/2010 (OUG nr. 86/2006, publicată în MO nr. 944/22.11.2006, Legea nr.
254/2007, publicată în MO nr. 507/30.07.2007, Legea nr. 85/2010, publicată în MO nr.
327/18.05.2010)
Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă din
29.09.2007, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 15.01.2015

Aspecte generale. Delimitări conceptuale

Procedurile de insolvenţă, procedurile de lichidare voluntară, precum şi procedurile de

prevenire a insolvenţei prevăzute de lege, inclusiv măsurile de supraveghere financiară ori de
administrare specială, sunt conduse de practicieni în insolvenţa compatibili.
Administratorul judiciar este practicianul în insolvenţa compatibil, autorizat în
condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de instanţa de
judecată, în procedura insolvenţei, în perioada de observaţie şi pe durata procedurii de
reorganizare.
Lichidatorul este practicianul în insolvenţa compatibil, autorizat în condiţiile legii,
desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura
generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau cele
stabilite de instanţa de judecată.

Forme de exercitare a profesiei

Practicienii în insolvenţă îşi pot exercita profesia în cabinete individuale, cabinete

asociate, societăţi profesionale cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderi unipersonale cu
răspundere limitată, sau pot avea calitatea de colaboratori ori angajaţi ai uneia dintre formele de
exercitare a profesiei.
Un practician în insolvenţă îşi poate exercita activitatea într-o singură formă de
organizare a profesiei şi va putea avea calitatea de asociat într-o singură societate profesională
sau întreprindere profesională unipersonală, cu excepţia constituirii de filiale ale SPRL, în care
este partener.
Cabinetul individual se constituie pe baza deciziei practicianului în insolvenţă şi se
înregistrează în Registrul formelor de organizare.
66
 Bunurile constituite de practicianul în insolvenţă ca aport la cabinetul său se supun
regulilor patrimoniului profesional de afectaţiune.
Cabinetul individual îşi constituie patrimoniul iniţial din aporturile titularului.
Patrimoniul cabinetului individual este afectat exclusiv activităţii profesionale şi are regimul
patrimoniului profesional de afectaţiune.
Patrimoniul profesional de afectaţiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor practicianului în insolvenţă afectate scopului exercitării profesiei sale, constituite ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului practicianului, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestuia.
Creditorii ale căror creanţe sunt născute din activitatea profesională a practicianului în
insolvenţă care are ca formă de exercitare a profesiei cabinetul individual vor urmări bunurile
aflate în patrimoniul de afectaţiune. Doar în măsura în care aceste bunuri nu sunt suficiente pot fi
urmărite şi celelalte bunuri aflate în proprietatea practicianului în insolvenţă. Cabinetele
individuale se pot asocia, prin contract, în scopul exercitării în comun a profesiei.
Cabinetele asociate sunt supuse înregistrării în Registrul formelor de organizare.
Drepturile şi obligaţiile practicienilor în insolvenţă, titulari ai unor cabinete asociate, îşi păstrează
caracterul personal şi independent şi nu pot fi cedate. În mod corespunzător, cabinetele
individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale.
Societatea civilă profesională de practicieni în insolvenţă, fără personalitate juridică,
denumită în continuare şi SPPI, se constituie prin contract de societate civilă, prin care asociaţii
pun în comun bunuri, numerar, clientela sau industrie, în vederea obţinerii de beneficii ori a
împărţirii pierderilor din activitatea desfăşurată în comun.
Contractul de societate civilă este supus înregistrării în Registrul societăţilor civile
profesionale de practicieni în insolvenţă, denumit în continuare Registrul societăţilor
profesionale, ţinut de Secretariatul general al UNPIR.
Pot deţine calitatea de asociat în SPPI numai practicienii în insolvenţă definitivi.
Asociatul sau asociaţii coordonatori, care reprezintă societatea civilă profesională în raporturile
cu terţii, pot fi desemnaţi numai dintre asociaţii care au calitatea de practician în insolvenţă
compatibil.
Părţile sociale deţinute de un practician în insolvenţă la o SPPI, precum şi patrimoniul
profesional de afectaţiune pot fi înstrăinate numai dacă în persoana dobânditorului se verifică
condiţiile prevăzute de ordonanţa de urgenţă care reglementează materia şi de Regulamentul de
organizare şi funcţionare a UNPIR.

Dobândirea calităţii de practician în insolvenţă

Poate dobândi calitatea de practician în insolvenţă persoana care îndeplineşte următoarele

condiţii:
 deţine diploma de studii de învăţământ superior de lungă durată în drept sau ştiinţe
economice şi are o experienţă în domeniul juridic sau economic de cel puţin 3 ani de la
data obţinerii diplomei de studii superioare;
 nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute la art. 27 alin. (1) din
ordonanţă;
 a promovat examenul de admitere în profesia de practician în insolvenţă, în condiţiile
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă şi de Statut.
67
 Persoanele fizice şi juridice străine pot exercita profesia de practician în insolvenţă,
potrivit prezenţei ordonanţe de urgenţă, dacă în statele în care îşi au domiciliul sau, după caz,
sediul profesional au această specializare, certificată de organismele profesionale recunoscute
sau, după caz, de autorităţile publice care le autorizează şi în condiţiile stabilite prin convenţii
bilaterale încheiate în acest scop de UNPIR cu organismele similare din statele respective.
Persoanele fizice sau persoanele juridice având cetăţenia, respectiv naţionalitatea unui
stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat aparţinând Spaţiului Economic European pot
dobândi calitatea de practician în insolvenţă, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de
urgenţă, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, respectiv persoanele juridice române. Prin
excepţie cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European
care au dobândit calitatea de practician în insolvenţă în unul dintre aceste state se pot înscrie în
Tabloul UNPIR, în vederea exercitării profesiei în România în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, fiind exceptaţi de la procedura de examinare. UNPIR recunoaşte automat documentul
emis de autoritatea competenţă din statul membru al Uniunii Europene, respectiv statul
aparţinând Spaţiului Economic European în baza căruia cetăţeanul acestor state exercită legal
profesia de practician în insolvenţă.
Persoanele juridice stabilite într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului
Economic European unde exercită în mod legal activitatea de practician în insolvenţă se pot
înscrie în Tabloul UNPIR, în vederea exercitării profesiei în România fiind recunoscută în mod
automat calitatea de practician în insolvenţă dobândită în statul de origine.
Persoanele fizice sau juridice practicieni în insolvenţă, având cetăţenia, respectiv
naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat aparţinând Spaţiului
Economic European, pot exercita profesia de practician în insolvenţă şi în mod temporar sau
ocazional. În această situaţie, practicianul în insolvenţă este exceptat de la procedura de înscriere
în UNPIR.

Este nedemnă de a fi practician în insolvenţă:

a) persoana condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru săvârşirea

unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, inclusiv orice
infracţiune de corupţie, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care determină
incapacitatea legală de a dobândi sau deţine calitatea de fondator, administrator, membru în
consiliul de supraveghere, membru al directoratului ori director al unei societăţi comerciale şi de
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare.

b) persoana căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară a interdicţiei de a exercita profesia de

practician în insolvenţă ori dreptul de a gestiona sau administra o persoană juridică, prin hotărâre
judecătorească irevocabilă.

Existenţa nedemnităţii împiedică accesul persoanei în cauză în profesie. Survenirea

nedemnităţii determină încetarea calităţii de practician în insolvenţă.

68
Exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este incompatibilă cu:

a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii, cu excepţia celor a căror compatibilitate este
prevăzută la alin. (2) din lege;

b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei sau bunele moravuri;

c) lipsa sau limitarea capacitaţii de exerciţiu, în cazul persoanei fizice;

d) exercitarea calităţii de notar public sau executor judecătoresc.

(2) Exercitarea profesiei de practician în insolvenţă este compatibilă cu:

a) activităţi şi funcţii didactice în învăţământul superior juridic sau economic;

b) calitatea de avocat, expert contabil, contabil autorizat, evaluator, auditor financiar, arbitru,
mediator, conciliator, expert financiar şi expert tehnic judiciar, care lucrează în interiorul
profesiei lor.
Practicianul în insolvenţă care anterior a îndeplinit funcţia de judecător-sindic, devenind
practician în insolvenţă în condiţiile legii, nu poate fi numit în calitate de administrator sau
lichidator în raza instanţei în care a funcţionat, decât după trecerea unei perioade de minimum 3
ani de la încetarea activităţii.
Profesia de practician în insolvenţă nu poate fi exercitată la tribunale, tribunalele
specializate şi curţile de apel, nici la parchetele de pe lângă aceste instanţe la care soţul
practicianului în insolvenţă, ruda sau afinul până la gradul al III-lea inclusiv, îndeplineşte funcţia
de judecător sau procuror.
Practicienii în insolvenţă sunt obligaţi să comunice UNPIR instanţele la care nu îşi pot
exercita profesia din motive de incompatibilitate, sub sancţiunea suspendării.
Profesia de practician în insolvenţă nu poate fi exercitată la tribunalele la care rudele sau
afinii până la gradul al III-lea îndeplinesc funcţia de judecător-sindic.
Profesia de practician în insolvenţă nu poate fi exercitată de persoane care în ultimii 2 ani
au deţinut funcţii în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice, al Curţii de Conturi sau al
Autorităţii de Valorificare a Activelor Statului din raza teritorială a curţii de apel unde
funcţionează.
Nu poate fi desemnat ca administrator judiciar sau lichidator ori delegat permanent al
unei forme de exercitare a profesiei, practicianul în insolvenţă persoana fizică care a avut, într-o
perioadă de 2 ani anterioară datei pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii, calitatea de:
avocat, consilier juridic, auditor financiar, expert contabil, contabil autorizat, al persoanei
juridice sau a fost numit ca evaluator, arbitru, mediator, expert judiciar, expert tehnic într-o cauză
privind acea persoană juridică.
Nu poate fi numită în calitate de practician în insolvenţă la o persoană juridică persoana
care a deţinut calitatea de administrator, asociat, acţionar, director sau membru în consiliul de
administraţie ori alte funcţii sau poziţii similare la acea persoană juridică.
Practicianul în insolvenţă nu poate fi concomitent administrator judiciar sau lichidator al
unui debitor şi al creditorului acestuia. Interdicţia nu se aplică dacă la data numirii practicianului

69
într-o procedură, creanţă care ar determina apariţia stării de incompatibilitate are caracter
nelitigios, fiind stabilită prin înscrisuri întocmite de cele două societăţi, sau prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, precum şi dacă în cele două societăţi calitatea de administrator
judiciar sau lichidator este îndeplinită de o SPRL, respectiv de o filială a acesteia.

În cadrul procedurii insolvenţei, practicianul este obligat să se abţină, sub sancţiunea

suspendării din profesie, dacă:

a) se află în stare de incompatibilitate profesională sau conflict de interese, astfel cum sunt
acestea definite în Statut şi în Codul de etică profesională;

b) se află în unul dintre cazurile prevăzute la art. 27 din Codul de procedură civilă, cu excepţia
celui prevăzut la art. 27 pct.7.

Admiterea în profesie.
Admiterea în profesie se face pe baza unui examen organizat de UNPIR, conform
prevederilor ordonanţei de urgenţă şi ale Statutului.
Pot fi primite în profesie, la cerere, cu scutire de examen şi de perioada de stagiu,
persoanele care au exercitat cel puţin 5 ani funcţia de judecător-sindic, precum şi persoanele care
au exercitat, timp de 10 ani, funcţia de avocat, judecător sau notar public. Înscrierea în Tabloul
UNPIR se face în termen de cel mult un an de la eliberarea din funcţia de magistrat sau notar
public, cu condiţia ca aceasta să nu îi fie imputabilă.
După înscrierea în Tabloul UNPIR, practicienii în insolvenţă depun jurământ scris4.
Cererea de admitere în profesie se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile de la data
depunerii documentaţiei complete. Termenul poate fi prelungit o singură dată, pentru o perioadă
de maximum 15 zile calendaristice. Valabilitatea documentelor depuse iniţial nu este afectată de
această prelungire. Prelungirea termenului de autorizare, precum şi durata acestei prelungiri
trebuie motivate în mod corespunător şi notificate solicitantului înainte de expirarea termenului
iniţial.
În cazul în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, sau dacă cererea
formulată nu este însoţită de actele doveditoare, UNPIR comunică persoanei interesate refuzul de
autorizare sau, după caz, necesitatea completării dovezilor impuse de prezenţa ordonanţei de
urgenţă. Refuzul de autorizare se motivează în mod corespunzător.
Deciziile organelor de conducere ale UNPIR de respingere a cererilor precum şi a
cererilor de înscriere la examenul pentru dobândirea calităţii de practician trebuie motivate
corespunzător şi pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în conformitate cu
procedura prevăzută de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare.

4
Jurământul are următoarea formulare: «Jur să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să respect
prevederile Statutului, să păstrez secretul profesional şi să aduc la îndeplinire cu conştiinciozitate îndatoririle ce
îmi revin în calitate de practician în insolvenţă.»

70
Practicianul în insolvenţă stagiar.

La începutul exercitării profesiei, practicianul în insolvenţă efectuează un stagiu de

pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de practician în
insolvenţă stagiar. Sunt scutite de stagiu persoanele care au exercitat timp de 10 ani funcţia de
avocat, magistrat şi notar public.
Practicianul în insolvenţă stagiar nu poate exercita profesia în mod independent, ci numai
ca salariat sau colaborator al unui practician în insolvenţă definitiv ori al unei societăţi civile
profesionale. Practicianul în insolvenţă stagiar nu poate dobândi calitatea de asociat într-o
societate civilă profesională.
Stagiul se suspendă pe timpul serviciului militar sau al concentrării, în caz de absenţă
motivată ori în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa practicianului în insolvenţă
stagiar. Perioada de stagiu efectuată anterior se socoteşte pentru îndeplinirea stagiului.
După efectuarea stagiului, practicianul în insolvenţă stagiar va susţine examenul de
definitivare, fiind obligat să susţină şi să promoveze examenul în termen de 5 ani de la primirea
în profesie, sub sancţiunea radierii din Tabloul UNPIR.

Practicianul în insolvenţă definitiv

Dobândesc calitatea de practician în insolvenţă definitiv practicianul în insolvenţă stagiar

care a promovat examenul de definitivare, precum şi persoanele care pot fi primite în profesie cu
scutire de examen, în condiţiile art. 32 alin. (2).
Procedurile şi formalităţile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea profesiei de
practician în insolvenţă în România pot fi îndeplinite şi prin intermediul Punctului de contact
unic electronic (PCU electonic), în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a
furniza servicii în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 68/2010.
Prevederile prezentului articol se aplică de la data operaţionalizării PCU electronic.

Suspendarea şi încetarea calităţii de practician în insolvenţă

Calitatea de practician în insolvenţă se suspendă:

a) în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei acestei stări;

b) pe perioada în care persoana a fost supusă interdicţiei de a profesa;
c) în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către UNPIR;
d) la cererea practicianului în insolvenţă, în condiţiile prevăzute în Statut;
e) în cazul neplăţii primei de asigurare;
f) prin decizie a Comisiei de disciplină în cazurile în care împotriva practicianului în insolvenţă
s-a luat măsura suspendării, ca sancţiune disciplinară conform Statutului UNPIR;
g) pe perioada în care practicianul în insolvenţă se află el însuşi în procedura insolvenţei.

Calitatea de practician în insolvenţă încetează:

a) prin renunţarea la exerciţiul profesiei;

71
 b) prin deces;
c) dacă împotriva practicianului în insolvenţă s-a luat măsura excluderii din profesie, ca
sancţiune disciplinară;
d) în cazul survenirii unei cauze de nedemnitate;
e) dacă împotriva practicianului în insolvenţă a fost deschisă, prin hotărâre irevocabilă,
procedura falimentului.

Drepturile şi obligaţiile profesionale ale practicienilor în insolvenţă

Practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii pentru activitatea desfăşurată, sub forma unor
onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora. La stabilirea nivelului onorariului se
vor avea în vedere următoarele tipuri de factori care reflectă gradul de complexitate a activităţii
depuse:
a) numărul de salariaţi ai debitorului;
b) riscul privind conflictele de muncă;
c) cifra de afaceri a debitorului pe ultimii 3 ani;
d) valoarea totală a datoriilor şi numărul creditorilor;
e) valoarea creanţelor, numărul debitorilor;
f) numărul şi complexitatea litigiilor aflate pe rol în care debitorul are calitate de reclamant şi,
respectiv, de pârât;
g) valoarea patrimoniului, potrivit evaluării;
h) natura activelor, atractivitatea pe piaţă, riscurile legate de conservarea lor;
i) nivelul de lichidităţi aflate la dispoziţia debitorului pentru acoperirea cheltuielilor iniţiale de
lichidare.
În exerciţiul atribuţiilor sale practicianul în insolvenţă se abţine de la orice faptă de
concurenţă neloială şi de la orice practică anticoncurenţială, astfel cum sunt prevăzute în Statut şi
în Codul de etică profesională, sub sancţiunea suspendării sau excluderii din profesie.
Atribuţiile legale ale practicianului în insolvenţă, precum şi cele stabilite exclusiv în
sarcina sa de judecătorul-sindic în procedurile de insolvenţă nu pot fi exercitate prin
reprezentare.
Cabinetele individuale, IPURL sau SPRL, indiferent de forma de organizare, pot fi
reprezentate numai de persoane care au calitatea de practician în insolvenţă compatibil.
Practicianul în insolvenţă poate fi totuşi asistat de avocat în exerciţiul acestor atribuţii şi
poate da mandat de reprezentare, în condiţiile legii, pentru încheierea sau exercitarea unor acte
juridice ori procesuale ce nu presupun exerciţiul atribuţiilor exclusive ale practicianului în
insolvenţă.

Sunt atribuţii exclusive ale practicianului în insolvenţă:

a) notificarea creditorilor, întocmirea tabelelor de creanţe, formularea contestaţiilor la

declaraţiile de creanţă;

b) convocarea şi prezidarea adunărilor creditorilor, acţionarilor sau asociaţilor ori ale

membrilor debitorului persoană juridică, dacă legea nu dă aceste atribuţii în sarcina altor
persoane;

72
 c) vânzarea bunurilor din averea debitorului, precum şi orice proceduri aferente acestora;

d) elaborarea planului de reorganizare judiciară a debitorului, în condiţiile şi în termenele

prevăzute de Legea nr. 85/2006;

e) supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

f) conducerea, integrală sau în parte, a activităţii debitorului, atunci când legea sau judecătorul-
sindic fixează această sarcină practicianului în insolvenţă;

g) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la

garanţii reale, în condiţiile Legii nr. 85/2006;

h) distribuirea sumelor rezultate din lichidare;

i) semnarea bilanţului de lichidare;

j) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna

creditorilor, precum şi a transferurilor cu caracter patrimonial, a operaţiunilor comerciale
încheiate de debitor şi a constituirii de garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia
drepturile creditorilor;

k) elaborarea şi susţinerea rapoartelor periodice în procedura insolvenţei;

l) elaborarea de expertize privind activităţi cuprinse în procedurile de insolvenţă, la cererea

judecătorului-sindic sau a altor organe judiciare, inclusiv de urmărire penală.

Răspunderea practicienilor în insolvenţă

Practicienii în insolvenţă răspund, în desfăşurarea activităţii lor, disciplinar,

administrativ, civil sau penal, după caz.
Fiecare membru al UNPIR este obligat ca, în termen de 30 de zile de la admiterea în
UNPIR, să se asigure profesional, prin subscrierea unei poliţe de asigurare valabile, care să
acopere eventualele prejudicii cauzate în îndeplinirea atribuţiilor sale. Riscul asigurat trebuie să
reprezinte consecinţa activităţii practicianului în insolvenţă pe perioada exercitării calităţii sale.
Este exceptat de la această obligaţie practicianul în insolvenţă care este acoperit, în alt stat
membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, de
o asigurare de răspundere profesională sau de o garanţie echivalentă. Dacă valoarea poliţei de
asigurare este mai mică decât cuantumul minim stabilit prin Statut sau dacă echivalenta este doar
parţială, UNPIR poate solicita, fie o completare a acesteia, fie o garanţie suplimentară.
Proba asigurării de răspundere profesională sau a garanţiei se face cu actul doveditor
eliberat de instituţiile de credit sau asiguratorii stabiliţi în alt stat membru al Uniunii Europene, al
Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană.
Este interzis practicianului în insolvenţă, sub sancţiunea revocării din funcţie şi a
reparării eventualelor prejudicii cauzate, să diminueze, în mod direct sau indirect, valoarea sumei

73
asigurate prin contractul de asigurare.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei membrului UNPIR i se va putea acorda, după caz, un
termen de graţie de 30 de zile de către consiliul de conducere al filialei. Nerespectarea obligaţiei
de asigurare de răspundere profesională în termenul prevăzut duce la suspendarea calităţii de
membru al UNPIR pe o perioadă de maximum 6 luni. Aceeaşi măsură se va lua şi în cazul în
care poliţele de asigurare de răspundere profesională nu sunt reînnoite la data expirării lor.
Neîndeplinirea obligaţiei de asigurare profesională până la expirarea sancţiunii suspendării atrage
radierea din Tabloul UNPIR. Măsura radierii va fi comunicată practicianului.
Membrii UNPIR au obligaţia de a participa la cursurile de pregătire profesională
continuă, organizate în conformitate cu prevederile Statutului. Nerespectarea acestei obligaţii
constituie abatere şi se va sancţiona cu suspendarea din activitate.
Membrii UNPIR au obligaţia să plătească cotizaţia anuală şi contribuţia pe tranşe de
venituri stabilite prin Statut. Societăţile profesionale şi filialele acestora au obligaţia plăţii taxei
anuale stabilite prin Statut. Neplata cotizaţiei anuale şi a contribuţiei în termenul stabilit prin
Statut atrage suspendarea pe o perioada de 3 luni, iar neplata acestora până la încheierea
perioadei de suspendare atrage radierea din Tabloul UNPIR. Neplata taxei anuale pentru
societăţile profesionale în termenul stabilit prin Statut atrage suspendarea pe o perioada de 3 luni
a asociatului sau a asociaţilor coordonatori.
Practicienii în insolvenţă incompatibili vor plăti cotizaţia anuală redusă cu 33% faţă de
cea plătită de practicienii compatibili.
Societăţile civile profesionale de practicieni în insolvenţă, membre ale UNPIR, au
obligaţia să comunice filialelor acesteia toate schimbările intervenite în componenţa asociaţilor,
colaboratorilor sau a angajaţilor lor care au această calitate, precum şi orice modificare a
contractului de societate în termen de 30 de zile de la modificare. Aceeaşi obligaţie incumbă, în
mod corespunzător, şi cabinetelor individuale, respectiv IPURL.

Infracţiuni

Exercitarea fără a deţine calitatea de practician în insolvenţă a activităţilor prevăzute la

art. 1 din ordonanţă, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
Ameninţarea săvârşită împotriva unui practician în insolvenţă în timpul exercitării
atribuţiilor acestuia sau în legătură cu exercitarea acestora constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
Lovirea sau alte violenţe îndreptate împotriva unui practician în insolvenţă în timpul
exercitării atribuţiilor acestuia sau în legătură cu exercitarea acestora constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Vătămarea corporală săvârşită împotriva unui practician în insolvenţă în timpul
exercitării atribuţiilor acestuia sau în legătură cu exercitarea acestora constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

74
 FIŞA 11. Profesia de mediator
Sediul materiei:
Legea medierii nr. 192/2006, (publicată în Monitorul Oficial numărul 441 din data de 22
mai 2006), cu modificările şi completările ulterioare.

Sediul materiei:

Mediatorii reprezintă o categorie aparte de intelectuali, cu un rol foarte important în

societate: acela de a contribui la soluţionarea conflictelor.
Pentru a deveni mediator, un absolvent de studii superioare (condiţie obligatorie pentru a
deveni mediator) trebuie să îşi asigure pregătirea de specialitate în domeniul medierii care în
acest moment poate fi asigurată prin urmarea unui curs de formare ca şi mediator organizat de
către un furnizor de formare avizat de către Consiliul de Mediere. Ulterior urmării cursului, se
susţine un examen iar după promovarea acestuia, se parcurge faza de autorizare care are ca şi
finalitate includerea pe Tabloul Mediatorilor, aceasta fiind o certificare a pregătirii profesionale a
mediatorului de către Consiliul de Mediere.
Conform art. 7 din Legea medierii, poate fi mediator persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii:

 are capacitate deplină de exerciţiu;

 are studii superioare;
 are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
 este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
 se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
 a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program
postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de
mediere;
 a fost autorizată ca mediator, în condiţiile Legii medierii nr. 192/2006.

Impunerea ca şi condiţie a studiilor superioare accentuează importanţa pe care legiuitorul o

acordă profesiei de mediator, dat fiind rolul acestuia în societate.
Condiţia de vechime în muncă este introdusă pentru ca cel care îmbrăţişează această profesie,
să aibă un minim de experienţă subliniind din nou consideraţia pe care legiuitorul o acordă
mediatorului. Buna reputaţie cerută celui care tinde să devină mediator, este o reconfirmare a
statutului pe care mediatorul trebuie să îl aibă în societate.

75
 Prin lege, rolul mediatorului, specialist în mediere, este bine determinat. Mediatorului îi
revine rolul de a facilita negocierile dintre părţile aflate în conflict şi de a le sprijini în vederea
dezamorsării conflictului, într-un termen rezonabil. Soluţia obţinută prin mediere trebuie să fie
eficientă, reciproc convenabilă şi durabilă încercându-se atât stingerea conflictelor existente cât
şi preîntâmpinarea naşterii unor conflicte viitoare. Mediatorul trebuie să se bucure de încrederea
părţilor, acestea având dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul. Principiile după care
mediatorul îşi desfăşoară activitatea sunt neutralitatea, confidenţialitatea şi imparţialitatea. Ce
înseamnă în concret aceste principii? Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod
nepărtinitor şi să asigure un permanent echilibru între părţi. Mediatorul nu va avantaja nicio parte
în încercarea sa de stingere a conflictului iar informaţiile obţinute de către acesta în cadrul
procedurii de mediere nu vor putea fi folosite ulterior de către mediator. De asemenea, are
obligaţia să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoştinţă despre orice împrejurare ce l-ar
împiedica să fie neutru şi imparţial sau dacă constată că drepturile în discuţie nu pot face obiectul
medierii. Nu în ultimul rând, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului
înţelegerii la care vor ajunge părţile. Astfel, mediatorul nu poate impune o soluţie, ci doar
facilitează negocierile dintre părţi în vederea depăşirii neînţelegerilor.
Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori, în acest caz fiind vorba
despre co-mediere. De obicei, se apelează la co-mediere în situaţia în care sunt mai multe de
două părţi implicate sau în cazul în care conflictul prezintă o complexitate deosebită.
Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă activitate sau profesie, cu
excepţia celor prevăzute prin legi speciale, mediatorii putându-şi desfăşura activitatea în cadrul
unei societăţi civile profesionale, al unui birou sau în cadrul unei organizaţii neguvemamentale.
Legea stabileşte fără echivoc faptul că sediul profesional al mediatorului este inviolabil, venind
în sprijinul protecţiei confidenţialităţii procedurii medierii. În acelaşi sens, mediatorul nu poate
reprezenta sau asista vreuna dintre părţi într-o procedură judiciară ori arbitrală având ca obiect
conflictul supus medierii.
Mediatorii autorizaţi vor fi înscrişi în tabloul mediatorilor, întocmit de către Consiliul de
Mediere şi publicat în monitorul oficial al României. Pe tablou vor fi trecute domeniile medierii
în care aceştia sunt specializaţi precum şi limba străină în care sunt capabili să desfăşoare
medierea.
Acestea sunt principalele reglementări ale Legii nr. 192/2006 cu privire la atribuţiile şi
rolul specialistului în dezamorsarea conflictului. Capacitatea de a media se poate cultiva prin
instruire specifică şi practică însă în majoritatea cazurilor este un dat nativ. Mediatorul trebuie să
fie un bun orator, un ascultător desăvârşit şi un fin psiholog. Cu ajutorul tehnicilor specifice
dobândite în perioada de pregătire, cu multă răbdare şi dăruire, cu vocaţie şi detaşare, cu
obiectivitate şi capacitatea de a sintetiza, cu creativitate şi perseverenţă, mediatorul are toate
şansele în a se impune în peisajul juridic românesc care avea nevoie cu adevărat de un specialist
în dezamorsarea conflictului.

Consiliul de Mediere

Consiliul de Mediere este organismul naţional care coordonează şi supraveghează

activitatea de mediere în România.
Primul Consiliu de Mediere din istoria României a fost validat (membrii săi fiind numiţi
în urma îndeplinirii unor criterii) de către Ministerul Justiţiei prin Ordinul nr. 2220/C din 6

76
octombrie 2006 în condiţiile în care Legea nr. 192 din 16 mai 2006 a fost publicată în Monitorul
Oficial numărul 441 din data de 22 mai 2006. Acesta a elaborat următoarele documente:
Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Consiliului de Mediere (care a fost şi supus
consultării publice), Codul de Etică şi Deontologie Profesională a Mediatorilor, Normele de
Răspundere Disciplinară a Mediatorilor Autorizaţi, Standardul Ocupaţional al Mediatorului,
Ghidul Practic pentru Parcurgerea Procedurii de Autorizare a Mediatorilor, Standardul de
Formare a Mediatorului şi Lista furnizorilor de formare în domeniul medierii. Prin hotărârea nr.
964 din data de 03.05.2008, Consiliul de Mediere a adoptat primul tablou al mediatorilor,
hotărârea fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Al doilea Consiliu de Mediere (primul ales de către mediatori) a fost validat prin ordinul
Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 2772/C din 13 octombrie 2009, publicat în
Monitorul Oficial nr. 695 din 15 octombrie.
Consiliul de mediere este descris de lege ca fiind un „organism autonom cu personalitate
juridică, de interes public, cu sediul în municipiul Bucureşti.” Acesta este organizat şi
funcţionează potrivit prevederilor Legii nr. 192/2006 şi regulamentului său de organizare şi
funcţionare.
Consiliul de mediere este format din 9 membri titulari şi 3 membri supleanţi, aleşi prin
vot direct sau prin reprezentare, de către mediatorii autorizaţi. Alegerea membrilor are loc în
condiţiile prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere
(ROF). Din Consiliu pot face parte numai persoane care dispun de cunoştinţe teoretice şi de
experienţă practică în domeniul medierii.
Consiliul de mediere va alege un preşedinte şi un vicepreşedinte şi va desemna, dintre
membrii săi, o comisie cu activitate permanentă (cu mandat de un an), care pregăteşte lucrările
Consiliului. Consiliul de mediere se întruneşte lunar sau ori de câte ori este necesar, în şedinţe
publice (regula) sau secrete (excepţia, în cazul în care membrii decid în acest sens).
Consiliul de mediere îşi exercită mandatul până la preluarea mandatului de către noul
consiliu de mediere şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor care îl compun.
Principalele atribuţii ale Consiliul de mediere sunt: promovarea activităţii de mediere şi a
intereselor mediatorilor autorizaţi, în scopul asigurării calităţii serviciilor din domeniul medierii,
elaborarea standardelor de formare în domeniul medierii, pe baza celor mai bune practici
internaţionale în materie, autorizarea programelor de formare profesională a mediatorilor,
întocmirea şi actualizarea listei furnizorilor de formare a mediatorilor, autorizarea mediatorilor,
întocmirea şi actualizarea tabloului mediatorilor autorizaţi, ţinerea evidenţei birourilor
mediatorilor autorizaţi, supravegherea respectării standardelor de formare în domeniul medierii,
adoptarea Codului de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi şi a normelor de
răspundere disciplinară a acestora, formularea de propuneri pentru completarea sau, după caz,
corelarea legislaţiei privind medierea, adoptarea regulamentului privind organizarea şi
funcţionarea sa precum şi îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege şi de regulament.
Pierderea calităţii de membru al Consiliului de Mediere (constatată prin hotărâre a
Consiliului) intervine în următoarele situaţii:
 prin renunţare scrisă;
 prin deces;
 prin încetarea calităţii de mediator;
 absenţa nemotivată la mai mult de trei şedinţe ordinare consecutive, în condiţiile stabilite
prin hotărâre a Consiliului.

77
 Veniturile şi cheltuielile acestuia sunt asigurate din surse precizate în lege şi regulament (taxe
de autorizare şi avizare, donaţii etc.).
În conformitate cu prevederile regulamentului de organizare şi funcţionare, Consiliul de
mediere îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii: principiul viziunii globale şi
unitare; principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul cooperării; principiul prevenirii;
principiul parteneriatului; principiul complementarităţii, transparenţei şi dialogului social;
principiul confidenţialităţii, precum şi principiul responsabilităţii. De asemenea, Consiliul de
mediere organizează alegerea următorului consiliu de mediere.

Tabloul Mediatorilor
Toţi mediatorii autorizaţi se regăsesc pe Tabloul Mediatorilor întocmit de către Consiliul
de Mediere. Întocmirea unui tablou (lista detaliată) cu profesioniştii care exercită profesia de
mediator are rolul de a certifica faptul că aceştia dispun de o pregătire profesională
corespunzătoare atestată de către organismul autonom care coordonează activitatea de mediere în
România.
După modelul altor profesii liberale (vezi tabloul avocaţilor), tabloul mediatorilor vine în
sprijinul potenţialilor beneficiari ai serviciului de mediere, dându-le posibilitatea acestora să îşi
aleagă mediatorul care le corespunde. Potenţialul client este cel care îşi va alege mediatorul
ghidându-se după menţiunile consemnate pe tablou. Mediatorul nu poate fi niciodată impus
părţilor, acestea având facultatea de a-şi alege liber mediatorul. De aceea, tabloul mediatorilor se
dovedeşte un instrument util în cunoaşterea mediatorilor dintr-o anumită zonă şi pentru alegerea
unui mediator care în viziunea beneficiarilor serviciului de mediere se pliază pe un anumit
conflict.
Pentru a se da un caracter instituţional profesiei de mediator, tabloul este publicat în
Monitorul Oficial al României, publicaţia oficială a statului român.
Întocmirea tabloului revine în sarcina Consiliului de Mediere care după autorizarea
mediatorilor, certifică pregătirea profesională a acestora prin trecerea lor pe tablou. După
publicarea în Monitorul Oficial, acesta se pune la dispoziţia tuturor persoanelor interesate la
sediul Consiliului de Mediere, al instanţelor judecătoreşti, al autorităţilor administraţiei publice
locale, precum şi la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de Internet a acestuia. Prezenţa
acestuia la sediul unor instituţii importante constituie un catalizator de promovare a medierii,
arătând importanţa pe care legiuitorul o acordă instituţiei medierii.
Consiliul de Mediere are obligaţia impusă prin lege de a actualiza periodic cuprinsul
tabloului mediatorilor, ţinând astfel publicul informat cu privire la noile autorizări sau retrageri
ale mediatorilor. Numărul actualizărilor anuale ale tabloului nu este precizat putând fi făcute
oricâte actualizări sunt necesare. Totuşi, este obligatorie cel puţin o actualizare anuală. În aceeaşi
măsură, mediatorii autorizaţi sunt obligaţi să comunice Consiliului de Mediere orice modificare
intervenită în menţiunile cuprinse în tablou pentru ca cei interesaţi să fie informaţi cu privire la
modificările survenite.
Consiliul de Mediere are obligaţia de a publica anual în Monitorul Oficial, Partea I
tabloul mediatorilor reactualizat, la fel cum se procedează şi în cazul altor profesii liberale.
Tabloul mediatorilor cuprinde conform prevederilor articolului 12 alin. 2 din Legea nr. 192/2006
următoarele date:
1) Numele şi prenumele mediatorului;
2) Sediul profesional al mediatorului;

78
3) Pregătirea de bază a mediatorului, instituţiile la care s-a format şi titlurile cu care le-a absolvit;
4) Domeniul medierii în care mediatorul este specializat;
5) Durata experienţei practice a mediatorului în activitatea de mediere;
6) Limba străină în care este capabil să desfăşoare medierea;
7) Calitatea de membru al unei asociaţii profesionale în domeniul medierii, precum şi, după caz,
al altor organizaţii;
8) Existenţa unei cauze de suspendare.
Chiar dacă nu este prevăzut expres în lege, pe tablou se regăsesc forma de exercitare a
profesiei precum şi datele de contact ale mediatorului (telefon, site web, e-mail)5.

Etica şi deontologia profesională a mediatorilor

Pentru a asigura calitatea procesului de mediere, legea medierii şi Codul de etică şi

deontologie profesională, trasează anumite limite ale conduitei mediatorilor în cursul medierii.
Astfel, mediatorul are o dublă obligaţie, una prevăzută de lege şi una profesională,
prevăzută de Codul de etică şi deontologie profesională, în a respecta etica şi deontologia
profesională şi implicit drepturile părţilor în mediere.
A fi neutru şi imparţial nu înseamnă că mediatorul este complet separat de sistemul
conflictual a cărui soluţionare încearcă să o faciliteze.
Mediatorul are o datorie profesională faţă de clienţii săi ale căror interese şi nevoi au o
importanţă maximă.
Mediatorul ajută astfel părţile să îşi comunice şi să înţeleagă propriul adevăr, fără a
favoriza pe vreuna dintre ele şi cu participarea lor să identifice soluţia cea mai potrivită cu care
acestea sunt de acord.

Principii
Principalele reguli după care trebuie să se plieze conduita mediatorului sunt prevăzute în
codul etic adoptat de Consiliul de Mediere la data de 17.02.2007 şi se regăsesc în majoritatea
codurilor ce reglementează conduita mediatorilor din ţările cu tradiţie în exercitarea acestei
profesii.

1. Libertatea părţilor de a recurge la mediere şi de a lua o decizie (Art.2.1. Cod

deontologic)

Procedura medierii este în acest moment esenţialmente voluntară, părţile putând să

participe sau nu, putând părăsi medierea în orice moment şi mai ales vor participa în mod
nemijlocit la găsirea unei soluţii a disputei ce face obiectul medierii.

5
Prin hotărârea nr. 964 din data de 03.05.2008, Consiliul de Mediere a adoptat primul tablou al mediatorilor,
hotărârea fiind trimisă spre publicare în Monitorul Oficial. În termen de o lună de la data întocmirii tabloului
mediatorilor autorizaţi prevederile legii 192/2006 au devenit aplicabile iar mediatorii autorizaţi au început să
profeseze în condiţiile legii medierii.

79
 Obligaţia mediatorului este una de diligenţă şi nu de rezultat şi în aceste condiţii rolul
părţilor este mult mai important.
Investirea părţilor cu putere de decizie măreşte responsabilitatea acestora pentru găsirea
unei soluţii comune şi pentru punerea acesteia în aplicare.
Principala responsabilitate în soluţionarea disputei le revine părţilor care vor trebui să
suporte consecinţele propriilor decizii. Medierea le oferă părţilor posibilitatea de a lua o decizie
în cunoştinţă de cauză, după ascultarea tuturor informaţiilor relevante, facilitând comunicarea
dintre ele.
Mediatorul are rolul de a cataliza acest proces fără a fi însă un factor de decizie. Acesta
nu poate forţa luarea unei decizii, impune o anumită soluţie şi nu poate obliga părţile să rămână
la mediere împotriva voinţei lor.
Mediatorul nu le poate oferi părţilor consultanţă legală sau de specialitate, însă le poate
îndruma să consulte un profesionist în domeniul vizat, conştientizându-le de importanţa acestui
lucru pentru a lua o decizie.
Mediatorul are datoria de a informa părţile despre calificarea profesională putând să le
asiste doar în cazul în care aceasta corespunde aşteptărilor părţilor. El trebuie să aducă la
cunoştinţa părţilor ce programe relevante de formare au urmat şi care este experienţa în domeniul
respectiv.

2. Independenţa, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului (2.3 Cod etic)

Încrederea pe care părţile o au în mediator e susţinută în foarte mare parte de

imparţialitatea şi neutralitatea acestuia, de lipsa oricărei suspiciuni asupra sincerităţii acestuia. În
baza acestei încrederi, părţile dezvăluie diferite informaţii legate de problemele mediate şi îşi
încredinţează cauza spre mediere.
Neutralitatea mediatorului vizează lipsa oricărui interes al acestuia în ceea ce priveşte
rezultatul disputei.
Imparţialitatea, adică obiectivitatea de care dă dovadă mediatorul în timpul procesului de
mediere reprezintă tratamentul egal de care beneficiază părţile şi lipsa oricărei atitudini
favorizatoare faţă de una din părţi.
Mediatorul are obligaţia de a rămâne imparţial pe tot parcursul procesului. Dacă, în orice
moment, acesta nu mai poate conduce medierea în mod imparţial, are datoria de a renunţa la caz.
El poate indica eventual, la cererea părţilor un alt mediator şi reprograma şedinţa de mediere.
Totuşi, aceste principii, aşa cum am arătat mai sus nu susţin neapărat idea că mediatorii trebuie
să păstreze o distanţă considerabilă faţă de părţi.
Independenţa mediatorului e o cerinţă firească pentru ca neutralitatea să nu fie afectată.
Având în vedere caracterul voluntar al medierii perpetuarea acestei modalităţi de
soluţionare a conflictelor poate înceta în momentul în care încrederea părţilor în mediator
dispare.

3. Confidenţialitatea
Legea 192/2006 şi Codul de conduită garantează confidenţialitatea informaţiilor obţinute
în timpul medierii.
Încă de la începutul şedinţei de mediere părţile sunt informate cu privire la
confidenţialitatea procesului, acest lucru fiind dublat de semnarea contractului de mediere.

80
 Mediatorul are îndatorirea şi dreptul de a păstra secretul profesional.
Pentru a proteja integritatea medierii, mediatorul trebuie să evite să discute despre caz,
despre diferitele oferte apărute în mediere, despre modul în care părţile s-au comportat.
De asemenea, el nu poate divulga informaţiile primite în cadrul neutru, de siguranţă al
medierii către alte persoane.
Aceste informaţii pot fi primite în cadrul sesiunilor comune sau separate. Atunci când,
mediatorul va continua medierea şi în sesiuni separate, are obligaţia ca încă din timpul sesiunii
comune să aducă la cunoştinţa părţilor că acestea îi pot transmite separat informaţii confidenţiale
pe care nu le poate divulga celeilalte părţi.
Informaţiile obţinute din documentele prezentate în timpul medierii de către părţi, au un
caracter confidenţial. Fac excepţie acele documente care prin natura lor sunt publice şi care
puteau fi cunoscute de orice persoană, înainte, în timpul sau după încheierea medierii (hotărâri
judecătoreşti, legi, informaţii publice etc.).
În cazul în care mediatorul, fără permisiunea părţilor, divulgă anumite informaţii el va
răspunde conform contractului semnat cu acestea, Legii 192/2006, al celorlalte reglementări în
domeniu sau potrivit dreptului comun.
Dacă în timpul medierii, mediatorul îşi încalcă această obligaţie, el va informa părţile
despre acest lucru, medierea putând continua sau întrerupându-se după cum părţile decid.

4. Conflictul de interese
Mediatorul trebuie să refuze preluarea unui caz atunci când există împrejurări care îl
împiedică să fie neutru şi imparţial.
Foarte important în mediere este totuşi principiul libertăţii părţilor de a lua decizii. Astfel,
obligaţia principală a mediatorului în această situaţie este de a face cunoscut părţilor actualul sau
potenţialul conflict de care acesta în mod rezonabil este conştient şi care ar ridica un semn de
întrebare asupra imparţialităţii şi neutralităţii sale. Dacă în urma acestei dezvăluiri părţile îşi
manifestă interesul de a fi mediate de acesta, mediatorul poate continua medierea. Pentru aceasta
este însă nevoie de acordul unanim al participanţilor la mediere.
Dacă totuşi conflictul de interese ridică serioase îndoieli asupra integrităţii procesului de
mediere, mediatorul trebuie să se retragă.
Calitatea de mediator este incompatibilă cu aceea de reprezentant al unei părţi în cadrul
altui proces (arbitraj sau instanţă) şi cu cea de martor în aceeaşi cauză sau în legătură cu faptele
şi informaţiile aflate în timpul medierii.

5. Accesibilitatea
Mediatorul are obligaţia legală şi profesională ca onorariul, pe care îl negociază cu părţile
ce au solicitat medierea, să fie rezonabil şi proporţional cu interesele din cauză. În cazul în care
onorariul este prohibitiv mediatorul nu face altceva decât să limiteze accesul părţilor la
procedura medierii, procedură care cel puţin de principiu ar trebui să fie mai ieftină decât alte
metode alternative de soluţionare a conflictelor (în speţă instanţa de judecată prin taxele de
timbru).

Răspunderea disciplinară a mediatorilor

Răspunderea disciplinară a mediatorului intervine pentru următoarele abateri:
 încălcarea de către mediator a obligaţiei de confidenţialitate, imparţialitate şi neutralitate;
81
  refuzul de a răspunde cererilor formulate de autorităţile judiciare, în cazurile prevăzute de
lege;
 refuzul mediatorului de a restitui înscrisurile încredinţate de părţile aflate în conflict;
 reprezentarea sau asistarea uneia dintre părţi într-o procedură judiciară sau arbitrală
având ca obiect conflictul supus medierii;
 săvârşirea altor fapte care aduc atingere probităţii profesionale.

Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării de către mediator a obligaţiilor care atrag

răspunderea disciplinară diferă în funcţie de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost
săvârşită, precum şi în funcţie de perseverenţa acestuia în săvârşirea unor astfel de fapte. Astfel,
sancţiunile constau în:
a) observaţie scrisă;
b) amendă de la 50 lei (RON) la 500 lei (RON);
c) suspendarea din calitatea de mediator pe o durată de la o lună la 6 luni;
d) încetarea calităţii de mediator.
Limitele amenzii se actualizează periodic de către Consiliul de mediere, în funcţie de rata
inflaţiei.
Orice persoană interesată poate sesiza Consiliul de mediere în legătură cu săvârşirea de
către mediator a unei abateri disciplinare.
Sesizarea se face printr-o plângere care trebuie formulată în scris şi semnată. De
asemenea, trebuie să cuprindă numele, domiciliul sau reşedinţa părţii, precum şi abaterea pretins
săvârşită de către mediator.
Lipsa datelor de identificare a petentului sau a semnăturii duce la respingerea plângerii
formulate.
Consiliul, în exercitarea atribuţiilor sale se poate sesiza şi din oficiu cu privire la
neîndeplinirea obligaţiilor profesionale ale mediatorilor.
Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii
abaterii.
La aplicarea sancţiunii disciplinare trebuie să se ia în considerare repetarea unei abateri
disciplinare, împrejurare care constituie o circumstanţă agravantă. Consiliul de mediere este cel
care are obligaţia de a ţine evidenţa sancţiunilor disciplinare aplicate fiecărui mediator.
Cercetarea abaterii disciplinare se efectuează de către Comisia de Disciplină care
funcţionează în cadrul Consiliului. Astfel, Consiliul hotărăşte ori de câte ori este nevoie,
constituirea unei Comisii de disciplină din care fac parte în mod obligatoriu un membru al
Consiliului anume desemnat şi doi reprezentanţi ai mediatorilor desemnaţi prin tragere la sorţi
din Tabloul mediatorilor. Cei trei membri ai Comisiei sunt numiţi prin hotărâre a Consiliului.
Comisia de disciplină este coordonată de preşedintele său, care este membru al Consiliului.
Totodată, Consiliul va desemna din personalul angajat cu contract, un secretar, care să devină
membru al Comisiei şi care va ţine evidenţele şi efectuează lucrările necesare desfăşurării
activităţii comisiei. Secretarul lucrează sub îndrumarea preşedintelui.
Comisia de disciplină are în competenţă cercetarea abaterii. Cercetarea se face cu
celeritate, în termen de 60 de zile de la data înregistrării plângerii.
Audierea petentului şi a mediatorului este obligatorie în cadrul cercetării disciplinare.
Mediatorul va fi înştiinţat şi va putea lua la cunoştinţă cuprinsul plângerii, precum şi
cuprinsul întregului dosar.

82
 Părţile vor fi convocate, în vederea audierii, în scris, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire. Neprezentarea acestora nu va împiedica continuarea cercetării ci se va
proceda la încheierea unui proces-verbal semnat de membrii comisiei din care să rezulte că, deşi
procedural convocaţi, mediatorul sau petentul nu s-au prezentat la termenul stabilit.
În cadrul cercetării disciplinare vor fi ascultate şi alte persoane ale căror declaraţii pot
conduce la soluţionarea cazului, şi de asemenea, se vor efectua verificări de înscrisuri şi se vor
culege informaţii prin mijloacele prevăzute de lege.
Pe baza datelor culese, se va întocmi de către Comisia de disciplină un dosar al abaterii
cercetate, dosar care va cuprinde un referat scris în care sunt consemnate faptele, probele
administrate, poziţia celui cercetat şi propunerea de sancţionate sau neaplicare a sancţiunii
disciplinare.
Dosarul de cercetare cu propunere de sancţionare sau de aplicare a unei sancţiuni
disciplinare se înaintează Consiliului de mediere care trebuie ca în termen de 30 zile să hotărască
cu privire la răspunderea disciplinară a mediatorului.
Consiliul hotărăşte cu majoritatea prevăzută de art. 19 din lege. Consiliul poate suspenda
cercetarea plângerii atunci când ambele părţi o cer, sau când s-a început urmărirea penală pentru
o infracţiune care ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se da.
Cercetarea disciplinară se reia prin cererea de redeschidere formulată de către una din
părţi.
De asemenea, petentul poate oricând să renunţe la cercetarea plângerii, fie verbal în
şedinţa Comisiei de disciplină, fie prin cerere scrisă.
Orice sesizare disciplinară se perimă în termen de un an de la lăsarea în nelucrare din
cauza petentului. Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Hotărârea Consiliului de mediere de aplicare a sancţiunilor prevăzute la articolul 39 alin.
1 poate fi atacată de partea nemulţumită la instanţa de contencios administrativ competentă, de la
domiciliul sau reşedinţa mediatorului, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.
Exercitarea unei astfel de acţiuni suspendă executarea acţiunii atacate. Consiliul, la cererea
instanţei, este obligat să înainteze în copie certificată dosarul cauzei.
Hotărârea disciplinară rămasă definitivă este obligatorie faţă de părţi şi Consiliu. În cazul
amenzii, atunci când aceasta nu este achitată voluntar, hotărârea prin care este aplicată constituie
titlu executoriu, iar împotriva mediatorului se poate începe procedura executării silite, însă,
neachitarea voluntară a amenzii în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
de sancţionare atrage suspendarea din calitatea de mediator, până la achitarea integrală a
acesteia.
Reabilitarea cu privire la consecinţele răspunderii disciplinare intervine de drept după un
an de la executarea în integralitate a sancţiunii aplicate.
Răspunderea disciplinară a mediatorului nu exclude răspunderea civilă, penală sau
administrativă.
Răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru
cauzarea de prejudicii, prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale.

Forme de exercitare a profesiei de mediator

Din modul de reglementare prevăzut în sediul materiei, articolul 22, punctul 1,2 şi 3, din
Legea 192/2006, lege cu privire la mediere, rezultă că mediatorii prin activitatea pe care o
desfăşoară aparţin categoriei liber-profesioniştilor.
83
 Acest fapt nu exclude însă posibilitatea ca mediatorul să fie angajat cu contract individual
de muncă în condiţiile prevăzute de Codul Muncii. În acest caz se creează raporturi juridice
contractuale de muncă între mediator şi angajator.
Angajatorul poate să fie o organizaţie neguvemamentală ce are ca obiect de activitate
medierea.
Consiliul de mediere este autoritatea ce ţine evidenţa formelor de exercitare a profesiei
(art,16, lit.l din ROF).
Potrivit Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Consiliului de Mediere (art.28),
mediatorul este liber să opteze şi să îşi schimbe în orice moment opţiunea pentru una dintre
formele de exercitare a profesiei prevăzute de art. 22 din Legea 192/2006, singura obligaţie de
care este ţinut practicianul în mediere fiind aceea de a încunoştiinţa Consiliul de Mediere.
Mediatorul îşi poate începe activitatea (pentru oricare dintre formele de exercitare a
profesiei), numai după obţinerea în prealabil a avizului de la Consiliul de Mediere. În acest sens,
mediatorul trebuie să fii obţinut mai întâi autorizarea exercitării profesiei de mediator, precum şi
a spaţiului în care urmează să-şi desfăşoare profesia (conform art. 7 din Legea 192-2006).

Biroul de mediator
Este o forma de exercitare a profesiei de mediator prevăzută de art.22, alineatul 2, din
Legea 192/2006. Biroul poate fi individual sau constituit din mai mulţi mediatori care au decis să
se asocieze.
În vederea constituirii biroului, se întocmeşte un act de înfiinţare care va fi înaintat
Consiliului de Mediere.
În aceste condiţii raporturile juridice contractuale izvorâte din contractul de mediere se
nasc între clienţi şi biroul de mediere.

Societatea civilă profesională de mediatori

Este forma de exercitare reglementată de art.22, primul alineat, din Legea 192/2006, fiind
formată din doi sau mai mulţi mediatori asociaţi. În acest scop asociativ, mediatorii asociaţi
contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea capitalului social în vederea desfăşurării
activităţii profesionale.
În cadrul acestei forme de exercitare, în afara mediatorilor asociaţi, mai pot activa
mediatori colaboratori sau mediatori salarizaţi în interiorul profesiei.
Contractul de societate civilă profesională şi statutul acesteia sunt încheiate în formă
scrisă între mediatori coasociaţi, cu obligaţia comunicării în prealabil Consiliului de Mediere în
vederea înregistrării.
Raporturile juridice contractuale (având ca bază contractul de mediere) iau naştere
clienţi şi societatea civilă profesională, urmând ca serviciile de mediere să fie îndeplinite cu
acordul clienţilor de către oricare dintre mediatorii asociaţi sau angajaţi.

Mediatorii salarizaţi în interiorul profesiei

Această formă de exercitare a profesiei este o modalitate prin care mediatorul ce nu şi-a
înfiinţat un birou de mediator sau nu s-a asociat cu unul sau mai mulţi mediatori pentru a
constitui un birou de mediator sau societate civilă profesională de mediator, înţelege să-şi
exercite calitatea de mediator în baza unui contract individual de muncă. Această variantă nu este
o formă propriu-zisă de exercitare a profesiei, fiind mai degrabă o modalitate de colaborare.

84
Mediatorul poate să-şi exercite activitatea de mediere pe bază contractuală cu societatea civilă
profesională de mediator şi cu ONG-urile din domeniul medierii.

ONG-urile
Organizaţiile neguvemamentale pot activa în domeniul medierii cu condiţia ca obiectul
de activitate să fie medierea sau activităţi legate de mediere, cu condiţia respectării condiţiilor
prevăzute de lege (art.22, punctul 1 alineat ultim).
În cadrul ONG-urilor activitatea de mediere poate fi desfăşurată pe bază de contract cu
oricare dintre formele de exercitare a profesiei. De asemenea ONG-ul poate angaja şi salariza
mediatori în baza unui contract individual de muncă.
Orice formă de exercitare a profesiei de mediator trebuie să respecte următoarele reguli şi
principii comune:
 Spaţiul în care mediatorul îşi are sediul profesional şi unde îşi desfăşoară activitatea
trebuie să fie propice pentru exercitarea profesiei de mediator şi să asigure condiţii
pentru respectarea principiului confidenţialităţii.
 Patrimoniul comun să fie afectat exclusiv activităţii profesionale, având regimul
patrimoniului de afectaţiune profesională.
 Mediatorul nu poate desfăşura activităţi de mediere în afara formei de exercitare a
profesiei pentru care a optat.
 Formele de exercitare a profesiei se individualizează prin denumire conform legii
medierii şi regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de Mediere.
Deoarece mediatorul nu poate fi specializat în toate domeniile în care poate media
conflicte, acesta poate angaja (recomandabil) cu contract individual de muncă persoane calificate
(jurişti, experţi, psihologi, interpreţi etc.), cu condiţia ca aceştia să respecte principiul
confidenţialităţii, angajându-se în acest sens printr-o clauză specială stipulată în contractul de
colaborare. Potrivit art. 23 din Legea 192/2006, mediatorul autorizat, indiferent de forma de
exercitare a profesiei, este obligat să ţină arhivă şi registre proprii, precum şi o evidenţă financiar
contabilă.
În baza dreptului constituţional de liberă asociere, drept prevăzut de art.4o aliniatul 1 din
Constituţia României, mediatorii pot constitui sau adera la asociaţii locale sau naţionale care au
drept scop promovarea intereselor profesionale şi implicit a medierii, precum şi protejarea
statutului de mediator.
Tot în baza dreptului la asociere mediatorii pot adera la organizaţii neguvemamentale din
domeniul medierii şi chiar la asociaţii profesionale internaţionale, cu condiţia respectării
normelor legale în materia medierii.

85
 BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

I.Cărţi, tratate, monografii

 Gheorghe Achim, Medierea - modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor, Editura

Lux Libris, Braşov, 2008
 Alina Barbu, Georgiana Tudor, Alexandru Şinc, Codul de procedură penală adnotat, cu
jurisprudenţă naţională şi europeană, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016
 G. Boroi (coord), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2016
 Trăian Cornel Briciu, Legislaţia privind organizarea judiciară, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2012
 Cristina-Eugenia Burtea-Cioroianu, Metodologie juridică, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
 R. Chiriţă, Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. I şi II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
 Andrea-Annamaria Chiş, Gheorghe-Liviu Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Andreea Ciurea, Fişe de procedură civilă. Ediţia a II-a, revizuită şi completată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae, Flavius Antoniu Baias ş.a., Noul Cod de procedură
civilă. Comentat şi adnotat, vol I şi II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Claudiu Constantin Dinu, Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2015
 Ioan Leş, ş.a., Tratat de drept procesual civil, vol.I şi II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2015
 Dan Lupaşcu, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Eugen Huruba, Legislaţia executorilor judecătoreşti 2016. Legislaţie consolidată şi index: 1
aprilie 2016, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016
 Bogdan Micu, Alina-Gabriela Păun, Radu Slăvoiu, Procedură penală. Curs pentru admiterea
în magistratură şi avocatură. Teste grilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
 Gabriela Răducan, Mădălina Dinu, Fişe de procedură civilă pentru admiterea în
magistratură şi avocatură, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită conform NCPC, republicat în
aprilie 2015, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
 Gabriela Răducan, Marius Voineag ş.a., Teste grilă pentru concursuri şi examene: licenţă,
admitere în magistratură, promovarea în funcţii de execuţie, admitere şi definitivat în
avocatură, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015

86
 Gabriela Răducan, Mădălina Dinu, Fişe de procedură civilă pentru admiterea în
magistratură şi avocatură, ediţia a 4-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2016
 Sebastian Spinei, Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010
 Adrian Stoica, Executorii judecătoreşti. Evoluţie istorică - norme şi valori contemporane,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
 Andreea Tabacu, Citarea şi comunicarea actelor de procedură civilă. Ediţia a II-a, revizuită
şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil,. Teoria generală. Proceduri speciale.Căile de atac,
vol. I,II,III, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Mihai Udroiu, Fişe de procedură penală. Partea generală.Partea specială. Ediţia a II-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
 Wiliam Ury, Remedierea lui NU-negocierea între persoane dificile, Editura Consensus,
Craiova, 2007

II. Legislaţie

 Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei

României nr. 429/2003 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 758/29.10.2003
 Noul Cod de procedură penală, cu modificările aduse prin OUG nr. 18/2016, ediţie îngrijită
de Tudorel Toader, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016
 Noul Cod de procedură civilă. Legislaţie consolidată şi INDEX, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2015
 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - cu toate modificările aduse actului
oficial, inclusiv cele prevăzute în O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul
Oficial Partea 1, nr. 389 din 23.05.2016
 Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în DCC nr. 774 din 10.11.2015, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 8 din 06.01.2016
 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în D.C.C. nr. 262 din 05 mai 2016, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 385 din 20.05.2016
 Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în
cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cuprinde toate modificările
aduse actului oficial, inclusiv cele prevăzute în Legea nr. 130 din 03.06.2015, publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 408 din 10.06.2015.
 Legea nr. 514/2003 privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier juridic,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867 din 5 decembrie 2003
 Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările
şi completările ulterioare
 Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare (inclusiv cu cele aduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi
87
 completarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative conexe)
 Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările
şi completările ulterioare
 Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările
şi completările ulterioare
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii
practicienilor în insolvenţă (cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 254/2007 şi
Legea nr. 85/2010)
 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a
prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 68/2010.
 H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.
544/2001
 O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată,
cu modificări şi completări, prin Legea nr. 233/2002
 Hotărârea CSM nr. 127/2007 pentru aprobarea Regulamentului Institutului Naţional al
Magistraturii a fost modificată prin: Hotărârea CSM nr. 912/2008, publicată în M. Of. nr.
734 din 30 octombrie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.485/2008, publicată în M. Of. nr. 896 din
30 decembrie 2008
 Hotărârea CSM nr.439/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de
admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii a fost
modificată prin Hotărârea CSM nr. 869/2009, publicată în M.Of. nr. 400 din 12 iun. 2009
 Hotărârea CSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti a fost modificată prin: Hotărârea CSM nr. 614/2008, publicată în
M. Of. nr. 563 din 25 iulie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.154/2008, publicată în M. Of. nr. 787
din 25 noiembrie 2008; Hotărârea CSM nr. 1.315/2008, publicată în M. Of. nr. 835 din 11
decembrie 2008; Hotărârea CSM nr. 38/2009, publicată în M. Of. nr. 64 din 3 februarie 2009;
Hotărârea CSM nr. 1.788/2009, publicată în M. Of. nr. 732 din 28 octombrie 2009
 Ordinul nr. 529/C/2007 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a
parchetelor a fost modificat prin O. nr. 1.226/C/2009, publicat în M. Of. nr. 367 din 1 iunie
2009
 H.C.S.M. nr. 652/2007 pentru modificarea Regulamentului privind examenul de
capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari a fost modificată prin
H.C.S.M. nr. 731/2007, publicată în M. Of. nr. 803 din 26 nov. 2007
 Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr.
1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial nr.
970/28.12.2015
 Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi Mass - Media, aprobat
prin Hotărârea nr. 482/01.06.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, modificat
prin Hotărârea nr. 573/06.05.2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi
Hotărârea nr. 1376/17.12.2015
 Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011 (M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), cu
modificările aduse prin: Hotărârea nr. 7/2012 privind modificarea şi completarea Statutului
profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din
88
 România nr. 64/2011, (M.Of. nr. 594 din 20 august 2012); Hotărârea nr. 769/2013 privind
modificarea şi completarea Statutului profesiei de avocat (M.Of. nr. 497 din 7 august 2013);
 Decizia nr. 1486 a Comisiei Permanente a U.N.B.R. din 27 octombrie 2007 privind
publicarea şi aplicarea Codului deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană
 Statul din 2 octombrie 2014 al Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România,
aprobat prin Hotărârea nr. 10/2014 a UNNP
 Statutul din 6 martie 2004 al profesiei de consilier juridic, publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 684 din 29 iulie 2004
 Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă din
29.09.2007, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 33 din 15.01.2015

***********
*****

 CEDO (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of.
nr. 135 din 31 mai 1994, revizuită în conformitate cu Protocoalele: nr. 3, nr.5, nr.8. Ulterior
Convenţia a fost amendată prin Protocolul nr.9 (Roma 6.11.1990), Protocolul nr. 11
(Strasbourg 11.05.1994), Protocolul nr. 12 (Roma 4.11.2000), Protocolul nr.13 (Vilnius
3.05.2002), Protocolul nr. 14 (Strasbourg 13.05.2005).
 Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat la data de 28 octombrie
1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene
(CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006

89