Nulităţile absolute rezultate

din încălcarea dispoziţiilor

relative la compunerea
completului de judecată

Autori
Ostahie Oana-Maria
Cudalb Adrian Dan

Disciplina: Aplicarea sancţiunilor procedurale penale prin prisma

prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
Program: Ştiinţe Penale
Facultatea de Drept
Universitatea din Bucureşti

1
 I. Noţiune

Nulitatea absolută este sancţiunea de drept procesual penal prin care actele procesuale
sau procedurale efectuate cu încălcarea legii procedurale penală sunt lipsite de efecte juridice,
fără a mai fi necesară dovedirea vătămării procesuale, vătămare care nu poate fi înlăturată
decât prin anularea actului întocmit în mod necorespunzător. Astfel legiuitorul a considerat că
încălcarea anumitor norme, enumerate în mod expres şi limitativ în lege, atrage automat
vătămarea bunei desfăşurări a cauzei sau a drepturilor ori intereselor legitime ale
participanţilor, astfel încât este imperativă invalidarea actelor efectuate cu încălcarea acestor
norme1.

Cazurile în care intervine nulitatea absolută sunt prevăzute de art. 281 alin. 1 din
Codul de procedură penală, care prevede că „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii
încălcarea dispoziţiilor privind:
a) compunerea completului de judecată;
b) competenţa materială şi personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când
judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
c) publicitatea şedinţei de judecată;
d) participarea procurorului atunci când participarea sa este obligatorie potrivit
legii;
e) prezenţa suspectului sau inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie
potrivit legii;
f) asistarea de către avocat a suspectului sau inculpatului precum şi a celorlalte
părţi atunci când asistenţa este obligatorie potrivit legii;

După cum se poate observa, primul caz care atrage incidenţa nulităţii absolute este cel
în care sunt încălcate dispoziţiile privitoare la compunerea completului de judecată. Apreciem
că acest lucru nu este întâmplător, întrucât pentru a se putea vorbi de proces penal în sens
restrâns, este necesar să existe un cadru organizat în care să se cunoască în mod precis cine
poate exercita funcţia de judecată şi în ce calitate. Cu alte cuvinte, pentru a avea legitimitate
în momentul în care pronunţă o soluţie sau ia o măsură, completul de judecată trebuie să fie
bine determinat şi să respecte dispoziţiile exprese atât cu privire la calitatea cât şi cu
privire la numărul persoanelor care fac parte din complet.

Cu toate acestea nu trebuie confundată noţiunea de compunere a completului de

judecată, cu cea mai largă de constituire a instanţei. Compunerea completului de judecată
se referă la numărul de judecători din complet şi la calitatea acestora, pe când constituirea
instanţei priveşte toate organele judiciare care participă la judecată, respectiv completul de
judecată, procurorul şi grefierul de şedinţă.
Noţiunea de complet de judecată a fost definită în doctrină2 ca fiind numărul de
judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit
stadiu, la soluţionarea acestora şi care, în urma deliberării, pot lua hotărârea
judecătorească.

1
Legiuitorul a prevăzut că, în mod excepţional, unele acte să poată fi totuşi menţinute chiar dacă sunt
lovite de nulitate absolută, în cazurile prev. de art. 50 alin. 2 C. proc. pen. (actele efectuate de o
instanţă necompetentă material sau personal ) şi art. 68 alin. 6 C. proc. pen. (actele îndeplinute de un
judecător incompatibil).
2
I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea Generală, ediţia a II-a, ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 139

2
 Codul de procedură penală foloseşte în anumite cazuri termenul de „instanţă” pentru a
se referi la completul de judecată. Spre exemplu art. 376 alin. 1 precizează că instanţa începe
efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată, art. 386 alin. 1
prevede ca dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul
de sesizare urmeaza a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare
şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urma sau
amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, sau art. 396 alin. 1 care dispune ca instanţa
hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea,
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea
procesului penal. Nu întotdeauna însa, termenul de „instanţă” are înţelesul de complet de
judecată, codul putând face trimitere la sensul de instituţie, parte a sistemului unitar judiciar,
cum este cazul art. 413 alin. 1 ce prevede că cererea de apel întocmită în condiţiile prevăzute
de art. 412 se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Consideram că noţiunea de complet de judecată este aplicabilă şi în cazul procedurilor

ce fac trimitere la judecătorul de drepturi şi libertăţi ori la judecătorul de cameră
preliminară, întrucât acestea sunt proceduri speciale ce se completează cu procedura
generală reglementată la Titlul III, Capitolul I din Partea Specială a Codului de procedură
penală, şi astfel art. 354 cu privire la compunerea instanţei este aplicabil şi în aceste situatii. În
consecinţă, aşa cum s-a statuat şi în doctrină3, încălcarea dispoziţiilor privitoare la
compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută şi în cazurile cand priveşte
judecătorul de drepturi şi libertati ori judecatorul de cameră preliminară, şi nu doar instanţa
care judecă fondul cauzei aşa cum s-ar putea considera la o citire sumară a primului caz de
nulitate absolută.

În continuare urmează a fi analizate cazurile de nulitate absolută care intervin în

momentul când nu sunt respectate dispoziţiile privind compunerea completului de judecată,
respectiv a normelor referitoare la
- numărul de judecători din completul de judecată,
- respectarea separării funcţiilor de judiciare de judecător de drepturi şi
libertăţi, judecător de cameră preliminară şi instanţă de judecată,
- incompatibilitatea judecătorilor,
- respectarea principiului continuităţii completului de judecată,
- pronunţarea soluţiei şi semnarea minutei.

3
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2015, p. 808

3
 II. Criteriul cantitativ al compunerii completului de judecată

Criteriul cantitativ se referă la alcătuirea completului de judecată cu numarul de

judecători prevăzuţi de lege în vederea judecării cauzelor penale.

1. Aspecte doctrinare
Completul de judecată poate însemna un singur judecător, caz în care sistemul este
unul monocratic, ori mai mulţi judecători astfel încât sistemul este unul colegial. În cazul
judecătorului unic, activitatea de judecată revine unei singure persoane învestită cu funcţia de
judecător, dar această persoană reprezintă activitatea funcţională a instanţei judecătoreşti din
care face parte; când completul de judecată este format din mai mulţi judecători, există o
pluralitate de activităţi personale, dar unitate de activitate funcţională a instanţei judecătoreşti,
deoarece hotărârea reprezintă soluţia adoptată de instanţa de judecată în întregul său.4
Atât sistemul monocratic cât şi cel colegial prezintă avantaje şi dezavantaje, variind
de la responsabilizarea judecătorului unic la cunoaşterea mai completă a cauzei de către un
complet pluripersonal, respectiv de la posbilitatea coruperii mai uşoare a unui singur judecător
la riscul existenţei unor divergenţe extreme între membrii unui complet cu privire la aceeaşi
cauză. În consecinţă, majoritatea sistemelor de drept au optat pentru un sistem mixt, în care
anumite cauze considerate de o complexitate mai mică, sunt judecate de către un complet
format dintr-un singur judecător, iar cele cu un grad mai ridicat de complexitate, ori privind o
cale de atac, implică un complet alcătuit din mai multe persoane.

În România, în mod tradiţional, s-a optat pentru un sistem mixt, existând însă perioade
în care sistemul colegial a fost predominant. Astfel, prin Legea de organizare judecătorească
din anul 1864, în Principate şi apoi în Regat, s-a adoptat sistemul mixt, cu puternice accente
colegiale, întrucât la nivelul judecătoriilor completul era format dintr-un singur judecător, iar
în cadrul celorlalte instanţe completele erau de 2, 3 sau 5 judecători. În 1948, regimul
comunist a introdus participarea asesorilor populari la judecarea fiecărei cauze penale astfel
încât sistemul a devenit unul complet colegial. Ulterior a fost reintrodusă posibilitatea
formării completului dintr-un singur judecător, iniţial pentru un număr limitat de cauze, în
1957 (procedura infracţiunii flagrante) şi apoi în mod progresiv în 1971, 1974, 1992 si 1997
pentru tot mai multe cauze.

2. Legislaţia curentă
În prezent, art. 354 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că instanţa
judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Legea la care se
referă acest articol este Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Alcătuirea
completului de judecată diferă în funcţie de competenţa funcţională a instanţei (primă
instanţă, apel, contestaţie, recurs, recurs în interesul legii), gradul de jurisdicţie (judecătorie,
tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) ori funcţia procesuală (judecător de
drepturi şi libertăţi, judecător de camera preliminară ori instanţa de fond).
Astfel, conform art. 31 şi art. 54 din Legea nr. 304/2004, se judecă
- în complet format dintr-un singur judecător:
o cauzele penale date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului ori curţii de apel;

4
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013,
p. 223

4
 o contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de
judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;
o contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie
penală în primă instantă de judecătorii şi tribunale;
- în complet format din 2 judecători:
o apelurile împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de judecătorii
şi tribunale;
o contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de
judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- în complet de 3 judecători:
o cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie (procedura de cameră preliminară se desfăşoara de un
judecător din completul de 3 învestit cu soluţionarea cauzei);
o apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de
apel şi de Curtea Militară de Apel;
o contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă
instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel;
o recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către
curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel,
o recursurile în situaţiile tranzitorii, precum şi în ipoteza în care instanţa
respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale de
neconstituţionalitate (art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992)5
5
Pentru jurisprudenţă contrară, a se vedea Decizia nr. 245 din 21.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie care a soluţionat conflictul de competenţă negativă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de
Apel Bucureşti – în speţă, petentul B. A. a formulat o contestaţie privind durata procesului la
Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, iar în timpul dezbaterilor a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale
cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 63 C. proc. pen.; instanţa de fond a respins
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă, iar pe fond a dispus respingerea
contestaţiei ca inadmisibilă. Petentul a formulat recurs împotriva soluţiei de nesesizare a Curţii
Constituţionale, iar dosarul a fost înaintat Tribunalului Bucureşti. Această instanţă a calificat cererea
de recurs a inculpatului ca fiind una de apel întrucat s-a constatat că apelul este prevăzut de lege drept
singura cale ordinară de atac ce reprezintă al doilea grad de jurisdicţie, cu toate că art. 29 alin. 5
prevede recursul drept cale de atac ce se poate exercita împotriva încheierilor prin care s-a respins
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, întrucât în prezent
recursul nu mai este prevăzut de codul de procedură penală drept cale de atac. În consecinţă Tribunalul
Bucureşti a declinat cauza către Curtea de Apel Bucureşti. Această din urmă instanţă, la rândul său, a
constatat că pentru faza de urmărire penală, Codul de procedură penală prevede doar calea de atac a
contestaţiei, în timp ce apelul nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor judecătoreşti, din care
fac parte încheierile de şedinţă, pronunţate în faza cercetării judecătoreşti a fondului şi numai atunci
când legea procedural penală prevede această cale de atac în mod expres şi separat, potrivit art. 408
alin. 2, Cod de procedură penală. De aceea, chiar dacă art. 29 alin. 5 din Legea nr.47/1992,
republicată, se referă la calea de atac a recursului, mai precis a apelului, potrivit noii legislaţii
procedural penale, încheierea de şedinţă pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la fond,
într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale, nu poate fi atacată decât prin contestaţie, care, conform
art. 425¹ alin. 5 Cod de procedură penală, este de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
instanţa superioară celei sesizate, adică, în acest caz, este de competenţa Judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la Tribunalul Bucureşti – Secţia penală. În consecinţă, Curtea de Apel a constatat incidenţa
conflictului negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în esenţă a
reţinut raţionamentul Tribunalului Bucureşti ca fiind cel corect şi a stabilit că această cale de atac este
cea a apelului şi că astfel, Curtea de Apel Bucureşti este competentă material.

5
 - în complet de 5 judecători:
o apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia
Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
o contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă
instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
o recursurile in casatie impotriva hotararilor pronuntate in apel de catre
Sectia Penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Tot în cadrul acestei secţiuni trebuie observate şi dispozitiile privind completele

specializate, cum este cazul art. 507 alin. 1 din C. Proc. Pen., potrivit căruia cauzele în care
inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de către judecători
anume desemnaţi potrivit legii, ori al art. 29 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care prevede că pentru judecarea în primă
instanţă a infracţiunilor prevăzute în această lege se constituie complete specializate.

Desemnarea judecătorilor care să facă parte dintr-un complet se stabileşte, de regulă,

la începutul anului de colegiul de conducere al instanţei, urmărindu-se asigurarea
principiului continuităţii completului.
În situaţia în care o cauză este recalificată astfel încât s-ar impune schimbarea
numărului de judecători care compun completul de judecată, Regulamentul de ordine
interioară a instanţelor judecătoreşti, la art. 111 prevede urmatoarele soluţii:
- dacă o cauză trebuie soluţionată de un complet cu un număr mai mare de
judecători decât cel căruia i-a fost repartizată, completul de judecată va fi întregit,
după caz, cu unul sau doi judecători din lista de permanenţă din ziua în care s-a
dispus asupra recalificării;
- dacă o cauză trebuie soluţionată de un complet cu un număr mai mic de judecători
decât cel căruia i-a fost repartizată, completul de judecată va fi format din
preşedintele completului şi, dacă este cazul, şi din următorul judecător din
compunerea acestuia.

Aşa cum rezultă din succinta prezentare de mai sus, criteriul cantitativ este strict
reglementat şi trebuie observat cu atenţie în momentul compunerii completului de judecată.
Formarea completului cu un numar mai mic sau mai mare de judecători atrage
sancţiunea nulităţii absolute dacă un astfel de complet a participat la soluţionarea cauzei
sau a dispus asupra unor măsuri în cursul procesului 6.

III. Criteriul calitativ al compunerii completului de judecată

Criteriul calitativ al compunerii completului de judecată se referă la condiţiile pe care

trebuie sa le îndeplineasca o persoană pentru a putea intra în alcătuirea completului de
judecată, atât din punct de vedere statutar cât şi pentru garantarea imparţialităţii personale
sau funcţionale a instanţei7.

1. Calitatea de judecător la instanţa sesizată cu jduecarea cauzei

Astfel, în primul rând pentru ca o persoană să poată face parte dintr-un complet de
judecată în materie penală, aceasta trebuie să aibă statutul de judecător obţinut fie ca urmare
a admiterii în magistratură, fie în urma absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii,

6
I. Neagu, op. cit., p. 148
7
M. Udroiu, Procedură penală. Partea Specială, ediţia 4, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.241

6
conform procedurilor înscrise în Legea nr. 303/2004 privind statul judecătorilor şi
procurorilor. Calitatea de judecător trebuie sa fie valabilă pe tot parcursul judecăţii, astfel
încât dacă intervine suspendarea din funcţie ori demisia sau excluderea din magistratură, acea
persoană nu mai poate participa la judecarea cauzei.
Mai mult de atat, judecătorul trebuie să funcţioneze la instanţa la care are loc
judecata în momentul în care intră în compunerea completului de judecată. Astfel, un
judecător care ar face parte dintr-un complet de judecată înainte de sau după ce ar fi numit ori
s-ar transfera, detaşa sau delega la instanţa unde activează completul de judecată respectiv, ar
atrage nulitatea absolută a actelor dispuse la termenele la care a participat.
De asemenea, judecătorul care face parte din completul de judecată trebuie să aibă
capacitatea (competenţa) necesară pentru a putea soluţiona cauza dedusă judecăţii. În
acest sens, conform art. 23 alin. 1 lit. e, f şi g din Legea nr. 303/2004, judecătorii stagiari pot
judeca în materie penală numai cauzele privind reabilitarea, constatarea intervenţiei amnistiei
ori graţierii, şi cele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
conditionată de existenţa plângerii prealabile, cu exceptia infracţiunilor prevăzute de art. art.
218 alin. 1 şi 2 (violul), art. 219 alin. 1 C. pen. (agresiunea sexuală), art. 223 C. pen.
(hărţuirea sexuală), 226 C. pen.(violarea vieţii private), 227 C. pen.(divulgarea secretului
profesional), precum şi art. 239 – 241 C. pen.(abuzul de incredere prin fraudarea
creditorilor, bancruta simpla şi bancruta frauduloasă).

2. Respectarea funcţiei procesuale

O altă condiţie este respectarea competenţei funcţionale a completului de judecată
în raport cu stadiul procesual al cauzei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate da o
soluţie, în această calitate, cu privire la camera preliminara ori fondul cauzei, la fel cum cel de
camera preliminară nu se poate pronunţa asupra unor chestiuni ce privesc un dosar aflat în
cursul urmăririi penale (precum luarea măsurii arestării preventive, a măsurii asiguratorii, de
siguranţă, etc.) ori cu privire la fondul acuzaţiei penale, şi la fel instanţa de fond nu poate
dispune cu privire la aspecte ce ţin de camera preliminară ori sunt date în competenţa
funcţională exclusivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Trebuie totuşi precizat că nu se confundă specializarea funcţională a judecătorului
de drepturi şi libertăţi ori a celui de cameră preliminară cu judecătorul care
îndeplineşte aceste funcţii. Astfel judecătorul poate fi, pe rând, judecător de drepturi şi
libertăţi, judecător de cameră preliminară ori judecător ce soluţionează fondul cauzei (cu
respectarea dispoziţiilor privind cazurile de incompatibilitate), însă trebuie să observe şi să
respecte funcţia procesuală pe care o îndeplineşte într-un anumit moment, şi să evite
intercalarea diferitelor faze procesuale cu specializări necorespunzătoare.
Cu toate acestea nu vor fi avute în vedere măsurile administrative dispuse cu
privire la completele specializate 8 (cu excepţiile menţionate mai sus privind completele
pentru cauze cu minori ori cele privind corupţia). În afara cazurilor expres menţionate de lege
prin care sunt necesare complete specializate pentru judecarea anumitor cauze, constituirea la
nivel de instanţă a secţiilor civile, penale, de contencios administrativ ori alte asemenea,
formate din complete de judecată specializate pe cauze specifice, nu atrage o nelegală
compunere a completului de judecată dacă, spre exemplu, un complet de la secţia civilă ar
judeca o cauză penală. Aceasta pentru că legea nu face distincţia dintre un judecător de
civil şi unul de penal, fiecare trebuind să aibă capacitatea de a judeca cauze variate, cu
respectarea, desigur, a gradului de competenţă materială 9.

8
M. Udroiu, Procedură Penală. Partea Generală, ediţia 4, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 913
9
În acest sens şi N. Volonciu, A.S. Uzlău, ş.a., Noul Cod de Procedură Penală comentat, ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 674

7
 3. Incompatibilitatea
Nu în ultimul rand, judecătorul sau judecătorii care fac parte din completul de judecată
trebuie să prezinte şi anumite garanţii de imparţialitate. Mecanismul ales de legiuitor pentru
a asigura un proces echitabil şi a respecta prezumţia de nevinovăţie a fiecărei persoane, din
punctul de vedere al imparţialităţii membrilor completului de judecată este cel al sistemului
incompatibilităţilor, cu cele doua măsuri specifice acestuia, respectiv abţinerea şi recuzarea.

Înainte de a trece la analiza dispoziţiilor privind incompatibilitatea cu incidenţă asupra

temei prezentate, trebuie precizat că doctrina nu este unanimă în a accepta că problematica
incompatibilităţilor este una ce ţine de compunerea completului de judecata, şi care, astfel ar
atrage sancţiunea nulităţii absolute dacă s-ar constata încălcarea dispoziţiilor din această
materie.
Astfel, într-o primă opinie în literatura de specialitate10, s-a argumentat că noţiunea
de compunere a instanţei nu include şi incompatibilitatea ca instituţie distinctă, întrucât
prima ar fi o problemă ce priveşte organizarea instanţelor pe când cea de-a doua ar
privi procesul penal (sau civil) ca activitate judiciară. În susţinerea acestei teze s-a reţinut
şi posibilitatea menţinerii actelor îndeplinite de completul în care s-a ivit incidentul de
incompatbilitate, cf art. 68 alin. 6 C. proc. pen., solutie care ar fi mai degraba caracteristică
nulităţii relative şi nu a celei absolute.
Pe de altă parte, într-o opinie contrară, doctrina11 a reţinut că dispoziţiile legale
referitoare la incompatibilitate fac parte din normele care reglementează compunerea
instanţei, întrucât aceste dispoziţii ar constitui norme de organizare judecătoreasca. Aceste
norme instituie condiţii pozitive (cine poate intra în complet) şi condiţii negative (cine nu
poate face parte din complet), cazul de incompatibilitate fiind un caz de greşită compunere a
instantei.
Apreciem că aceasta din urmă opinie este cea corectă întrucât nu este de ajuns ca un
judecător să aibă capacitatea obiectivă de a face parte dintr-un complet de judecata, ci acesta
trebuie să prezinte şi garantii concrete de imparţialitate, care să legitimeze şi activitatea
desfăşurată de acel complet. Dacă învestirea de către stat cu puterea de a judeca o cauză în
calitate de judecător, în condiţiile legii, poate fi considerată o condiţie exterioară persoanei
care îndeplineşte această funcţie, considerăm că aceasta trebuie să îndeplinească şi o condiţie
interioară, reprezentată de participarea sa la judecată fără a avea preconcepţii şi fără a da
aparenţa de parţialitate, căci în caz contrar, practic ar fi doar o formă fără fond, care ar
submina, încă de dinainte de a se trece la activitatea judiciară efectivă, întregul proces penal.
Din această perspectivă, învederăm că incompatibilităţile ţin de compunerea corectă a
completului de judecată şi nu de activitatea judiciară, astfel încât încălcarea dispoziţiilor
din acest domeniu va atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Incompatibilitatea a fost definită în doctrină12 ca fiind interdicţia impusă de lege

unui judecător de a participa la judecarea unei anumite cauze penale, de competenţa

10
I. Neagu, op. cit,, p. 418-419, V. Rămureanu, Competentţa penală a organelor judiciare, ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 278-280 – aşa cum este citat în I. Neagu, op. cit., p.
418, A. Crişu, Drept Procesual Penal, ediţia a 4-a, ed. Hamangiu, Bucuresşti, 2013, p. 204 – aşa cum
este citat in N. Volonciu, op. cit., p. 674
11
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 255 – aşa cum
este citat în I. Neagu, op. cit., p. 418, Grigore Gr. Theodoru, op. cit. p. 227, M. Udroiu, Procedură
Penală, Partea Generală, op. cit., p. 221, N. Volonciu, A.S. Uzlău, ş.a., op. cit., p. 155, 673
12
Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 226

8
instanţei judecătoreşti din care face parte, în vederea asigurării impartialităţii în
judecarea şi soluţionarea acelei cauze.
Prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate leguitorul a instituit practic o
prezumţie de lipsă de imparţialitate în momentul când judecătorul s-ar afla într-unul din
acele cazuri, astfel încât se impune înlăturarea acestuia de la judecarea cauzei în care s-a ivit
incidentul de incompatibilitate. Prezumţia se întemeiază fie pe ideea că, datorită altor calităţi
procesuale pe care judecătorul le-a avut anterior în acea cauză, ar putea căpăta o orientare
preconcepută spre o anumita soluţie, fie pe aspectul că, datorită unor împrejurări personale, ar
putea fi înclinat să favorizeze una din părţile în proces.
Faţă de acestea, incompatibilitatea nu trebuie percepută ca o incompetenţă ci
numai ca o situaţie specială în care se află un subiect oficial faţă de o cauză penală. Practic,
este posibil ca unul dintre cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la
rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate
prevăzute de lege13.

Conform jurisprudenţei CEDO, imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi

sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces şi
priveşte pe fiecare membru al completului de judecata14.
În procesul penal, aparenţele prezintă o anumită importanţă, având în vedere
încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică şi, mai
ales acuzatului (judecătorul nu trebuie doar să fie imparţial ci şi să se vadă că este
imparţial)15. Cu toate aceste, percepţia şi opinia acuzatului, deşi sunt importante, nu sunt
determinante, ci trebuie analizat dacă sunt în mod obiectiv justificate16.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului analizează imparţialitatea judecătorului
chemat să soluţioneze o cauză sub două aspecte17:
- din punct de vedere subiectiv, sau al imparţialităţii personale, trebuie observat
dacă opiniile personale ale unui judecător pot influenţa soluţionarea unei anumite
cauze; din acest punct de vedere Curtea instituie prezumţia imparţialităţii
judecătorului până la proba contrară.
- din punct de vedere obiectiv, sau al imparţialităţii funcţionale, trebuie observat
dacă judecătorul ofera garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă
în privinţa sa; în acest sens trebuie respectat principiul separaţiei funcţiilor
judiciare, care reprezintă un element obiectiv prin care se poate stabili lipsa de
imparţialitate funcţională18.

Plecând de la aceste premise, Codul de procedură penală, enumeră în cadrul art. 64

cazurile de incompatibilitate după cum urmează:
(1) Judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal,
chiar şi în altă cauză;

13
I. Neagu, op. cit., p. 395
14
CEDO, cauza Piersack c. Belgia, hotărârea din 01 octombrie 1982, parag. 30
15
M. Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, op. cit., p. 220
16
CEDO, cauza De Cubber c. Belgia, hotărârea din 26 octombrie 1984, parag. 26; cauza Ferrantelli si
Santangelo c. Italiei, hotărârea din 7 august 1996, parag. 58
17
CEDO, cauza Fey c. Austria, hotărârea din 24 februarie 1993, parag. 28
18
În sine, încălcarea acestui principiu nu constituie şi o încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, dacă nu este insoţită de o opinie subiectiv parţială a instanţei – CEDO, De Cubber c Belgiei,
cit. anterior, parag. 29, Fey c. Austria, cit. anterior, parag. 31-33

9
 b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie
dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual
principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de
procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de
judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.
(2) Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude
sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele
prevăzute la art. 177 din Codul penal.
(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori
casarea hotărârii.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la
procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.
(5) Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în
fond sau în căile de atac.
(6) Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate
participa la soluţionarea contestaţiei.

Fără a proceda la prezentarea detaliată a fiecărui caz de incompatibilitate, întrucât nu

aceasta este tema centrală a prezentei lucrări, vom dezvolta în continuare, însă, cazul
prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. f, respectiv acela în care există o suspiciune rezonabilă că
imparţialitatea judecătorului este afectată, deoarece acesta este exemplificativ pentru
materia incompatibilităţilor în general, putând include practic toate celelalte cazuri.
Astfel, prin prevederea acestui caz de incompatibilitate, legiuitorul a consacrat un
caracter enunţiativ al ipotezelor în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa
unui risc de lipsă de imparţialitate a judecătorului, deoarece o enumerare limitativă a cazurilor
de incompatibilitate nu ar putea cuprinde toate situaţiile în care judecătorul ar putea fi lipsit de
imparţialitate sau cel puţin aşa ar putea fi perceput19. Astfel de cazuri s-ar putea ivi sub
aspecte personale, familiale ori prin prisma unor relaţii de amiciţie.
De asmenea, în acest caz se încadrează şi ipoteza judecătorului care şi-a exprimat
anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi pronunţată în cauză (fără a o face,
însă, într-un cadru procesual, într-o altă etapă a cauzei, când va interveni incompatilitatea
funcţională). Această opinie trebuie să privească un caz concret pentru a atrage starea de
incompatibilitate, întrucât nu constituie antepronunţare publicarea de articole de
specialitate în reviste juridice, publicarea de cărţi, susţinerea unor prelegeri universitare,
conferinţe, cursuri sau seminare cu caracter ştiinţific, ca urmare a desfăşurării activităţii de
instruire în unităţi de învăţământ superior, sau în cadrul instituţiilor specifice ale profesiei,
precum Institutul Naţional al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri ori Institutul
Naţional de Pregătire şi Perfecţionare al Avocaţilor. În acelaşi sens nu poate atrage o stare
de incompatiblitate nici judecarea anterioara a unor cauze având acelaşi obiect ori în care s-a
ivit aceeaşi problemă de drept, sau exprimarea opiniei cu privire la o excepţie de
neconstituţionalitate cu care instanţa a sesizat Curtea Constituţională, ori formularea unei
întrebări prealabile la CJUE.

19
M. Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, op. cit., p. 225

10
 Acest caz mai poate fi incident şi în situaţia când judecătorul este chemat să
soluţioneze o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de soţul, ruda ori afinul
până la gradul IV sau un alt membru de familie al său. În mod corespunzător, o lipsă de
imparţialitate ar putea exista şi în situaţia în care judecătorul învestit cu soluţionarea căii de
atac este într-un raport similar cu procurorul care a efectuat acte de urmărire penală în cauză,
a emis rechizitoriul ori l-a verificat sub aspectul legalităţii şi temeinciei sau a pus concluzii în
cauza la termenul la care prima instanţă a rămas în pronunţare20.
În cazul în care judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii recunoaşterii
vinovăţiei cu privire la unii dintre inculpaţi, în ipoteza în care sunt trimişi în judecată mai
mulţi inculpaţi prin acelaşi rechizitoriu pentru infracţiuni între care există o stare de
conexitate ori indivizibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a decis, într-un recurs în
interesul legii 21, că acest judecător nu este este incompatibil să soluţioneze cauza cu privire la
ceilalţi inculpaţi. El devine însă, incompatibil dacă în considerentele hotărârii pronunţate şi-a
exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă.
Tot într-un recurs în interesul legii 22, instanţa supremă a mai decis că schimbarea
încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere
pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a
făcut parte din completul de judecată.
În doctrină23 s-a reţinut că se poate reţine această formă de incompatibilitate şi în
urmatoarele cazuri: dacă există duşmănie între judecător, soţul sau una din rudele sale şi una
dintre părţi, soţul sau rudele acestuia; dacă judecătorul a primit liberalităţi de la una dintre
părţi, subiecţii procesuali, avocatul sau mandatarul acestora; dacă judecătorul a respins
anterior acordul de recunoaştere a vinovăţiei pe motiv că pedeapsa negociată este prea blândă.
După cum se poate observa, pot interveni situaţii diverse care nu ar putea fi încadrate
într-o formă închisă, restrictivă dacă legiuitorul nu ar fi prevăzut acest caz de
incompatibilitate.
Cu toate acestea, s-a apreciat, în mod just, că o interpretare excesiv de largă a
acestui caz de incompatibilitate prin raportare la orice ipoteza în care există o minimă
conexiune între persoana sau afirmaţiile judecătorului şi obiectul ori părţile cauzei poate
conduce la blocarea activităţii de judecată sau la golirea de conţinut a principiului
repartizării aleatorii a dosarelor24. Un exemplu în acest sens este situaţia în care o parte
face o cerere de chemare în judecată ori o plângere penală împotriva tuturor
judecătorilor unei instanţe sesizată cu o cauză în care este implicat, mai puţin unuia sau
unora, astfel încât să poată cere recuzarea celor pe care nu îi doreşte şi, mai devreme sau mai
târziu, repartizarea dosarului său la acel judecător pe care şi-l doreşte.

Respectarea dispoziţiilor privind incompatibilităţile este impusă judecătorilor nu

doar prin normele procesual penale, ci şi prin acelea specifice profesiei de magistrat. Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prin art. 4 alin. 1 statuează că
judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia
legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi
să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile
judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă. De asemenea, cf. art. 5 alin. 2
judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de
20
Idem, p. 226
21
I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 17/2012, www.scj.ro
22
I.C.C. J., Sectţiile Unite, Decizia nr. 1/2006, www.scj.ro
23
M. Udroiu (coord.), op. cit., p. 217
24
M. Udroiu, Procedură Penală, Partea Generală, op. cit., p. 228

11
justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public
de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, cu excepţia
cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de
conducere al instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că existenţa
conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu.
Cu privire la această ultimă dispoziţie, trebuie observat însă, că teza finală nu este un
caz de acoperire a situaţiei de imparţialitate. Decizia colegiului de conducere al instanţei
nu va fi avută în vedere la analizarea hotărârii în căile de atac sub aspectul îndeplinirii
garanţiei de imparţialitate, însă poate fi reţinută într-o eventuală acţiune disciplinară
îndreptată împotriva magistratului care nu s-a abţinut deşi cunoştea existenţa unei situaţii care
putea pune sub semnul îndoielii imparţialitatea sa.
Garanţii privind respectarea dispoziţiilor referitoare la stările de incompatibilitate sunt
înscrise şi în Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform
- art. 3 alin. 2: judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate
şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi
influenţelor de orice natură;
- art. 9 alin. 1 si 2: judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea
atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice
influenţe, şi respectiv judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice
comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în
imparţialitatea lor;
- art. 10: În caz de incompatibilitate, judecătorii şi procurorii sunt datori să se
abţină, potrivit legii,
- art. 11 alin. 2: relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu
trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
Încălcarea acestor norme atrage răspunderea disciplinară a judecătorului în cauză,
conform Legii nr. 303/2004, care prin art. 99 stabileşte urmatoarele ca fiind abateri
disciplinare:
- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind
judecătorii şi procurorii (lit. b),
- nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie
că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi
formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are
ca efect tergiversarea judecăţii (lit. i),
iar sancţiunile pot merge până la excluderea din magistratură.

Revenind însă, la dispoziţiile de drept procesual penal, legiutorul a stabilit ca

principale măsuri ce pot fi luate în cazul în care se constată existenţa unui caz de
incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. Abţinerea provine de la jduecătorul chemat să
soluţioneze o cauză când constată că ar putea fi subiectiv în acea cauză sau că aşa ar putea
lăsa impresia. Recuzarea, pe de altă parte, poate fi cerută de oricare din participanţii la proces,
mai puţin de către judecător, şi intervine atunci când aceşti participanţi constată ei că ar exista
un caz de incompatibilitate şi judecătorul nu s-a abţinut. Dacă se fac cererei concurente, atât
de abţinere cât şi de recuzare, se va soluţiona cu prioritate cererea de abţinere.
Procedura de soluţionare a ambelor cereri este similară şi poate conduce la schimbare
judecătorului aflat într-o stare de incompatibilitate. În acest caz dosarul este trecut din nou
prin procedura repartizării aleatorii, cu menţiunea că nu poate pica din nou la completul în
care se află judecătorul care s-a abţinut ori a fost recuzat.

12
 Cu privire la această procedură de soluţionare a cererii de abţinere, ori a celei de
recuzare, prezintă interes pentru prezenta lucrare art. 68 alin. 6 din Codul de procedură
penală, care prevede că în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce
măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Cu alte cuvinte, legiutorul a
instituit un caz în care nulitatea absolută a unor acte sau măsuri poate fi acoperită, şi
astfel actul sau măsura respectivă este salvată. Această posibilitate, deşi este una mai degrabă
specifică nulităţii relative, nu trebuie să conducă la ideea că dispoziţiile din materia
incompatibilităţilor ar fi de rang inferior.
O astfel de dispoziţie este necesară întrucât în ceea ce priveşte respectarea garanţiei de
imparţialitate trebui stabilit întotdeuna un standard ridicat. Acest standard dictează ca la cea
mai mică bănuială de subiectivism sau aparenţă de subiectivism judecătorul să se abţină de
la judecarea cauzei ori să poată fi recuzat. Ori nu întotdeauna când se admite o cerere de
abţinere sau de recuzare, trebuie trasă concluzia că judecătorul chiar a avut prejudecăţi
cu privire la o parte sau alta. În acest sens trebuie instituit un mecanism prin care să nu fie
anulate automat toate actele efectuate în proces până la momentul schimbării judecătorului.
De asemenea, o altă situaţie care impune un astfel de mecanism este cea în care starea de
incompatibilitate intervine pe parcursul judecării cauzei, astfel încât ar fi excesiv
constatarea nulităţii tuturor actelor efectuate până în acel moment.

IV. Continuitatea completului de judecată

1. Legislaţia şi jurisprudenţa naţională

Principiul continuităţii completului de judecată presupune că din completul de
judecată, stabilit în mod aleatoriu, vor face parte aceiaşi judecători pe întreg parcursul
unui proces, indiferent de faza procesuală (primă instanţă, apel, cale extraordinară de atac).
Excepţiile de la acest principiu cuprind situaţiile în care membrii completului de judecată sunt
schimbaţi, desigur, cu respectarea anumitor termene impuse de Codul de procedură penală.
Astfel, aceste excepţii trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor să se
facă cu interpretarea strictă a dispoziţiilor legale.
La nivel general, schimbarea completului intervine ca urmare a unor incidente
procedurale (incompatibilitate), a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei
(conexarea dosarelor) şi a unor împrejurări administrative (de pildă, excluderea din
magistratură).

În ceea ce priveşte natura dispoziţiilor ce reglementează continuitatea completului

de judecată, se cuvine menţionat faptul că acest principiu este reglementat prin norme de
organizare judiciară, de ordine publică. Astfel, sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare
a acestor dispoziţii este nulitatea absolută ce poate fi remediată prin rejudecarea cauzei ca
urmare a admiterii apelului, în baza art. 421 pct.2 lit. b teza a II-a din Codul de procedură
penală sau ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare pentru cazul de la art. 426 lit c.
Relevante în această privinţă sunt dispoziţiile art. 11 si 53 alin.(2) 25 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, art. 354 alin. (2) şi (3) şi, respectiv, art. 388 alin. (6)
NCPP. Astfel, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii

25
Art.11 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară:,,Activitatea de judecată se desfăşoară cu
respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care
judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.’’; art. 53 alin.(2) din aceeaşi
lege:,,Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile
prevăzute de lege.’’

13
aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate
participa la judecată din motive obiective.

De regulă, completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării

cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea
dezbaterilor. În această situaţie, regulile ce trebuie respectate, conforme inclusiv principiului
distribuirii aleatorii a cauzelor, sunt prevăzute în Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti 26.
Colegiul de conducere al instanţei stabileşte compunerea completelor de judecată
la începutul anului, asigurând continuitatea acestora. Conform art. 99 din Regulamentul
anterior menţionat, incidentele procedurale ivite în cursul procesului se soluţionează cu
respectarea principiului continuităţii completului de judecată şi a normelor privind
repartizarea aleatorie, dacă nu se poate aplica principiul continuităţii; dacă se pune problema
disjungerii, dosarul nou-format se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea
principiului continuităţii completului de judecată.

Noţiunea cursul judecării cauzei, din paragraful anterior, se reţine ca circumscrisă la

etapele procesuale ale judecăţii, anume la judecata în primă instanţă sau la judecata în apel ori
la judecata căilor extraordinare de atac. În privinţa acestora operează interdicţia modificării
compunerii instanţei. În consecinţă, principiul continuităţii completului de judecată va opera
până la pronunţarea asupra chestiunii dezbătute, şi, cel mai tarziu , până la pronunţarea
hotărârii de dezinvestire a instanţei, a finalizării respectivei etape procesuale27.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea
completului atrage reluarea dezbaterilor. Atfel, dacă la termenul la care au avut loc
dezbaterile s-a acordat un nou termen, iar la acest termen instanţa, deşi avea alta compunere
decât cea de la termenul precedent, nu a reluat dezbaterile, va încălca principiul continuităţii
completului de judecată.

De asemenea, dispoziţiile art. 354 alin. (2) şi (3) NCPP nu vor fi respectate dacă
hotărârea este semnată de un judecător al cărui nume nu este menţionat în partea
introductivă că a făcut parte din complet 28.
S-a stabilit că nesemnarea minutei de către unul dintre judecătorii care au participat
la soluţionarea cauzei, chiar dacă sentinţa a fost semnată de către aceştia, atrage sancţiunea
nulităţii absolute a hotărârii. Se consideră că nu există garaniţia soluţionării cauzei în
conformitate cu dispoziţiile legale privitoare la compunerea completului de judecată.
Trebuie ţinut cont de faptul că minuta, fiind redactată imediat după deliberare, arată cu
exactitate modul în care a fost compusă instanţa de judecată29.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că ,,Principiul continuităţii dezbaterilor

implică o singură condiţie, și anume ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au
participat la soluţionarea cauzei în fond. Faptul că, pe parcursul rejudecării apelului, s-a
desființat completul inițial învestit cu soluționarea cauzei, iar dosarul a fost repartizat ciclic
unui alt complet de judecată, care a dispus măsuri cu privire la probatorii, a participat la
dezbaterile asupra fondului cauzei și a pronunțat decizia atacată, reprezintă o excepție de la

26
Aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005.
27
M.Udroiu (coord.), op.cit., p.1480.
28
.N.Volonciu, A.S. Uzlău, ş.a.., op.cit, p.923
29
I.Neagu, op.cit, p.149

14
principiul continuității completului de judecată, care nu este de natură să constituie un motiv
de nelegalitate a hotărârii pronunţate.’’30
De asemenea, considerăm relevantă şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 prin
care Curtea Constituţională a inclus în sfera continuităţii completului de judecată şi faza
camerei preliminare, apreciind că dispoziţiile art. 346 alin. (7) C. proc. pen. care permit
aceluiaşi judecător care a exercitat funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată să
exercite funcţia de judecată în aceeaşi cauză nu este de natură a afecta dispoziţiile
constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, acest lucru este, de fapt, în
interesul înfăptuirii justiţiei ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa instanţei şi
regularitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către
organele de urmărire penal, să se pronunţe şi pe fondul cauzei.

În cazul în care la deliberări şi la soluţionarea cauzei participă alţi judecători decât

cei care au compus completul de judecată la dezbaterile pe fond, sancţiunea incidentă este
nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen 31.
Referitor la alt aspect, dacă există anumite motive temeinice este posibil ca
dezbaterile să nu poată lua sfârşit în cursul aceleiaşi şedinţe. În aceste situaţii, dezbaterile
pot fi întrerupte pentru maxim 3 zile (art. 388 alin. (6) C. proc.pen.). Printre aceste motive
care justifică întreruperea dezbaterilor se pot număra atât împrejurări legate de inculpat, cât si
un număar mare de inculpaţi. La ziua fixată pentru continuarea dezbaterilor, acestea se vor
relua de unde au fost întrerupte. Stabilirea acestei zile se face de instanţă după ce a apreciat
temeinicia motivelor, şi se comunică parţilor 32.

2. Situaţia anulării renunţătii la aplicarea pedepsei

În prezent există un caz de nerespectare a continuităţii completului de judecată
după începerea dezbaterilor, atunci când completul ce deliberează asupra pedepsei nu este
acelaşi cu acel complet în faţa căruia s-au desfăşurat dezbaterile. Este vorba despre
procedura aplicabilă anulării renunţării la aplicarea pedepsei. Renunţarea la aplicarea
pedepsei este reglementată de art. 80-82 NCP, iar în cazul acesteia nu se stabileşte o
pedeapsă, ci se aplică un avertisment însoţit de prezentarea motivelor ce au stat la baza acestei
decizii. A
Art. 581 NCPP, ce reglementeză procedura anulării renunţării la aplicarea pedepsei,
prevede faptul că această soluţie este pronunţată de instanţa care judecă sau a judecat în
primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea, deci nu de către instanţa care a judecat
cauza în care s-a pronunţat renunţarea la aplicarea pedepsei. Atunci când anulează
renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa dispune condamnarea inculpatului, stabilind
pedeapsa şi aplicând dispoziţiile pluralităţii de infracţiuni.
Se arată că ,,la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează
renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de
individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei’’. Astfel, instanţa care pronunţă condamnarea şi aplică pedeapsa nu
are obligaţia de a relua dezbaterile în acea cauză, ci se bazează pe conţinutul hotărârii
judecătoreşti anterioare. Deci instanţa care pronunţă condamnarea şi aplică pedepsa nu este
aceeaşi cu instanţa în faţa căruia s-au purtat dezbaterile.

30
Î.C.C.J., Secţia I civilă, Decizia nr. 689 din 24 martie 2016 pronunţată în recurs, www.scj.ro
31
Identic reglementării C. proc. pen. din 1968; C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 551/R din 22
septembrie 2005 (site-ul web www.portal.just.ro).
32
M. Udroiu şi urm., Codul de procedură penală.Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2017, p.388.

15
 Doctrina33 consideră că această situaţie ar putea conduce la un dezacord cu principiul
independenţei judecătorului (el ar fi obligat să pronunţe o hotărâre întemeindu-se pe
aprecierea situaţiei de fapt stabilite de altcineva), cu dreptul la apărare (inculpatul va fi lipsit
de posibilitatea de a sublinia anumite circumstanţe favorabile sau de a propune o anumită
sancţiune) şi cu dreptul la un proces echitabil în componenţa obligativităţii instanţei de
condamnare de a audia nemijlocit inculpatul (pentru aplicarea unei pedepse corecte
judecătorul trebuie să cunoască şi personalitatea celui pe care îl condamnă, iar acest lucru se
face şi pe calea audierii sale).
Pentru respectarea principiilor şi garanţiilor relevante în această privinţă, atunci când
judecă anularea renunţării la aplicarea pedepsei, instanţa ar trebui:
- să ataşeze întregul dosar în care s-a dispus renunţarea,
- să audieze inculpatul,
- să acorde cuvântul, în dezbateri, şi asupra fondului cauzei în care s-a
pronunţat iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei.

3. Principiul continuităţii din prisma Curţii Europene a Drepturilor Omului

Hotărârea C.E.D.O. în cauza Beraru c. României a stabilit faptul că principiul
nemijlocirii este o garanţie importantă în cadrul procesului penal, având în vedere că
observaţiile instanţei cu privire la conduita şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe
importante pentru acuzat. De aceeea, schimbarea membrilor completului de judecată
ulterior audierii unui martor important ar trebui să ducă, de regulă, la reaudierea
martorului în cauză34.
Această regulă a continuităţii completului de judecată reprezintă o garanţie a dreptului
la un proces echitabil, din perspectiva accesului la o instanţă independentă şi imparţială. În
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că, pentru a stabili daca un
tribunal poate fi considerat independent în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului35, trebuie ca, printre altele, procedura de numire a membrilor săi şi
durata mandatului să asigure garanţii împotriva presiunilor externe şi să prezinte
aparenţa de independenţă36. În consecinţă, accentul se pune pe lipsa influenţelor şi
presiunilor de orice natură care pot afecta procesul decizional al noului judecător care intră în
compunerea completului de judecată.
În cauza Cutean c. României Curtea a admis că nu există o interdicţie a schimbării
componenţei completului de judecată pe parcursul judecăţii în primă instanţă sau în
apel dacă este respectat în ansamblu dreptul la un process echitabil. Faţă de
considerentele instanţei doctrina 37 apreciază că ,,nerespectarea principiului nemijlocirii în
primă instanţă poate fi contrabalansată, în anumite condiţii şi circumstanţe, în ipoteza
readministrării probelor esenţiale de către instanţa de apel.’’
În continuare vom face vorbire despre câteva paragrafe relevante din hotărârea
menţionată anterior.

33
N.Volonciu, A.S.Uzlau, op.cit., p.675-676.
34
CEDO, Cauza Beraru c. României, hotărârea din18 martie 2014; N.Volonciu, A.S.Uzlau, op.cit.,
p.236.
35
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : ,,Orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independent şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.’’
36
CEDO, Cauza Findlay c. Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, par. 73, www.echr.coe.int.
37
M.Udroiu, Procedură penală.Partea specială,op. cit., p.236.

16
 Astfel, se arată că "Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procedura
penală în care observaţiile instanţei de judecată asupra conduitei şi credibilităţii unui martor
pot avea consecinţe importante pentru acuzat (a se vedea cauza Beraru vs. Romania, 18
Martie 2014). Curtea reaminteste că, în conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză
penală hotărârea trebuie pronunţată de judecătorii care au fost prezenţi pe tot parcursul
procedurii şi administrării probelor (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, 30 ianuarie
2003). Totuşi, acest lucru nu poate fi considerat o interdicţie a schimbării componenţei
completului de judecată în timpul cauzei (a se vedea P.K. vs. Finlanda).
Se pot ivi situaţii de natură administrativă sau procedurală care să facă imposibilă
participarea în continuare a unui judecător. Pot fi luate măsuri prin care judecătorului care
continuă examinarea cauzei să i se asigure întelegerea adecvată a probelor şi argumentelor,
de exemplu, prin punerea la dispoziţia acestuia a transcrierilor declaraţiilor sau prin
reascultarea argumentelor relevante sau a martorilor în faţa noului complet de judecată (a
se vedea Mellors vs. Marea Britanie, P.K. vs. Finlanda, citate anterior).
Curtea observă că este incontestabil faptul că primul complet de judecată învestit cu
examinarea dosarului reclamantului a fost schimbat în timpul procedurii derulate în faţa
instanţei de fond. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu a procedat la audierea directă
a reclamantului şi a martorilor. Mai mult, instanţele de apel şi de recurs, care au menţinut
soluţia de condamnare dispusă împotriva reclamantului, au eşuat la rândul lor să îi audieze
direct pe reclamant şi pe martori. În plus, în timp ce condamnarea reclamantului nu s-a
bazat exclusiv pe propria depoziţie sau pe declaraţiile martorilor, Curtea notează că
instanţele naţionale au invocat într-o anumită măsură aceste probe pentru a justifica
soluţia de condamnare.
Mai mult decât atât, reclamantul a contestat credibilitatea a trei martori ale căror
declaraţii au fost reţinute de instanţa de fond în motivarea hotărârii de condamnare şi a cerut
instanţei de apel, fără succes, ca aceştia să fie reaudiaţi.
Curtea reţine că, în cursul procedurii de fond, reclamantul nu a avut posibilitatea să
conteste faptul că nu a fost audiat direct de către cel de-al doilea complet, care l-a
condamnat. Totuşi, a formulat o astfel de plângere în faţa instantelor de apel şi de recurs,
care i-a fost respinsă. (...)
Curtea observă că nu există nicio dovadă la dosar care să sugereze că schimbarea
completului de fond a fost facută cu scopul de a determina o solutie nefavorabilă
reclamantului – sau din oricare alt motiv impropriu – ori ca judecătorul instanţei de fond
nu ar fi fost independent şi imparţial şi, de asemenea, notează că judecătorul instanţei de
fond a avut la dispoziţie transcrierile declaraţiilor date de reclamant şi de martori.
Totuşi, Curtea mai notează că aceste declarţii au constituit probe decisive pentru
condamnarea reclamantului, soluţie dispusă fără ca acesta să fi fost audiat direct de către
judecatorul instanţei de fond. Prin urmare, Curtea consideră că disponibilitatea
transcrierilor declaraţiilor nu poate compensa atingerea adusă principiului nemijlocirii
probelor. În plus, Curtea întelege că există posibilitatea ca, în anumite circumstanţe, instanţa
de apel sau ultima instanţă să îndrepte deficienţele instanţei de fond (a se vedea Beraru vs.
Romania). În prezenta speţă, Curtea notează că instanţele de apel şi de recurs nu doar că au
menţinut hotărârea instanţei de fond, dar şi-au şi motivat această decizie pe baza probelor
(declaraţiilor) reţinute de instanţa de fond fără o audiere directă’’ 38.

Garantarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia

europeană cere judecătorului primei instanţe să verifice dacă inculpatul doreşte reaudierea sa
sau a martorilor relevanţi în faţa noului complet de judecată, în cazul schimbării din orice

38
CEDO, Cauza Cutean c. România, hotărârea din 2 decembrie 2014, www.echr.coe.int.

17
motive a componenţei completului de judecată. De asemenea, dacă nu se procedează în
acest mod, instanţa de apel va trebui să audieze nemijlocit inculpatul şi martorii relevanţi,
dacă apreciază că încălcarea principiului nemijlocirii şi contradictorialităţii nu necesită
trimiterea cauzei spre rejudecare 39.

4. Remedierea încălcării principiului continuităţii completului de judecată -

Contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita în
cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive
pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale. Printre cazurile de contestaţie în anulare
prevăzute de art. 426 C. proc. pen. se regăseşte şi cel în care hotărârea din apel a fost
pronunţată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului.
Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac se pune în discuţie încălcarea
principiului continuităţii completului de judecată în etapa procesuală a apelului, atunci când
dezbaterea a avut loc în faţa unui complet, iar hotărârea este pronunţată de un alt complet.
Se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare în urmatoarele situaţii: la termenul
la care au avut loc dezbaterile, cauza a fost amânată, iar la noul termen, instanţa de judecată,
în altă compunere, nu a dispus reluarea integrală a dezbaterilor (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia penală nr. 911/1997), compunerea completului s-a modificat după ce cauza a
fost repusă pe rol pentru a se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice (Î.C.C.J., Secţia
penală, decizia penală nr. 7186 din 11 decembrie 2016), hotărârea a fost semnată de un
judecător al cărui nume nu se regăseşte printre cele menţionate în practica (Î.C.C.J.,Secşia
penală, decizia penală nr. 5964 din 17 decembrie 2003)40.

Dacă se invocă încălcarea acestui principiu în faţa primei instanţe de judecată, iar acest
motiv nu a fost invocat prin intermediul căii de atac a apelului sau a fost invocat, dar instanţa
de apel a respins apelul în privinţa acestui aspect, nu se va mai putea formula contestaţie în
anulare pentru acesta neregularitate.
Practica judiciară 41 s-a pronunţat şi în privinţa inadmisibilităţii contestaţiei în anulare
când instanţa de apel a respins cererea inculpatului de reaudiere a inculpaţilor şi martorilor
după repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării în complet de divergenţă: ,,Simplul fapt
că ar putea exista o altă interpretare a dispoziţiilor legale naţionale referitoare la
administrarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel (respectiv de către cel de al
treilea judecător ce a făcut parte din completul de divergenţă) nu justifică o reexaminare a
cauzei, după cum nu intră în competenţa instanţei care soluţionează contestaţia în anulare de
a constata dacă instanţa de apel a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, astfel cum a
fost stabilit în jurisprudenţa CEDO referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie’’.
Dacă schimbarea completului de judecată intervine pe parcursul cercetării
judecătoreşti nu se poate formula contestaţie în anulare invocându-se acest motiv.

39
M. Udroiu, Procedură penală.Partea specială, op. cit., p.237.
40
M. Udroiu (coord), op. cit, p.1687.
41
C.A. Bucureşti, s. pen., decizia penală nr. 668 din 15 aprilie 2016, www.portal.just.ro

18
 VI. Concluzii

Faţă de cele prezentate în capitolele anterioare, apreciem că dispoziţiile din materia

compunerii completului de judecată, fie că se referă la criteriul cantitativ ori cel calitativ sau
că se refera la principiul continuitatii completului de judecată, trebuie respectate în mod
strict, întrucât acestea instituie o garanţie a desfăşurării întregului proces penal în mod
echitabil şi transparent, de la sesizarea instanţei şi până la pronunţarea unei soluţii
definitive, stabilind astfel o ramă în interiorul căruia se desfăşoară activitatea judiciară.
În consecinţă apare ca normală sancţionarea încălcării acestor norme cu nulitatea
absolută a actelor procesuale sau procedurale, nulitate ce poate fi invocată în orice fază
procesuală şi de către orice participant la proces ori din oficiu de către instanţă. De altfel chiar
şi după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a soluţionat cauza, legea prevede
posibilitatea formularii unei contestaţii în anulare, cf. art. 426 lit. c şi d, în situatiile în care
hotărârea din apel a fost pronunţată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea
pe fond a procesului, şi, respectiv, dacă instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a
existat un caz de incompatibilitate.
Extinderea efectelor nulităţii absolute şi către alte acte, prin principiul iradierii
actelor interdependente, trebuie atent observată în aceasta materie, pentru a se determina
exact legatura dintre actul efectuat de un complet nelegal compus şi actele anterioare,
concomitente ori ulterioare. Dacă în ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, art. 280 alin. 2
din Codul de procedură penală ofera o soluţie clară în măsura în care se determină o legătura
cu actul nul, în ceea ce le priveste pe cele concomitente şi în special pe cele anterioare,
apreciem că soluţia este similară cu cea existentă sub imperiul codului de procedura penală
anterior, când nu era prevazută, nici măcar limitativ, posibilitatea propagării efectelor nulităţii
la alte acte, respectiv crearea în mod jurisprudenţial a unei astfel de soluţii, susţinuta şi
doctrinar.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, legatura dintre actul nul şi celelalte acte ce ar putea
fi afectate de nulitatea sa trebuie sa fie una strânsă, intim cauzală şi nu una generică
determinată de apartenenţa tuturor acestora la activitatea procesuală desfaşurată în
respectiva cauza42.
Astfel, spre exemplu, dacă la un termen la care s-au verificat măsuri preventive, a
participat un complet nelegal compus, acest fapt va avea ca efect nulitatea soluţiei cu privire
la acele masuri preventive, fără însă, a afecta actele făcute până în acel moment, sau
judecata cauzei pe fond, ulterior43. Dimpotrivă, nesemnarea minutei hotărârii de către toţi
judecătorii care au participat la dezbaterea cauzei (sau semnarea acesteia de mai mulţi decât
au participat la judecarea dosarului44), atrage şi nulitatea tuturor actelor efectuate până
atunci (principiul iradierii cu privire la actele anterioare), întrucât se impune rejudecarea
cauzei.
În concluzie, considerăm ca pot exista numeroase cazuri în care să intervină nulitatea
absolută rezultată din încălcarea dispoziţiilor relative la compunerea completului de judecată,
iar această sancţiune este una justă având în vedere importanţa normelor din acest domeniu.

OSTAHIE OANA-MARIA CUDALB ADRIAN DAN

42
Aurel Ciobanu, Petruţ Ciobanu, Teodor Manea, Noul Cod de Procedură Penală Adnotat, Ed. Rosetti
International, 2015, p. 281
43
N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., op. cit., p. 674
44
Curtea de Apel Timişoara, d.p. nr. 51/R/1996, extras în A. Ciobanu, P. Ciobanu, T. Manea, ibidem

19