Administrarea și aprecierea probelor

I. Administrarea probelor

Administrarea probelor constă în activitatea de a lua la cunoştinţă şi de a da eficacitate

juridică în modurile prescrise de lege, despre faptele şi elementele de fapt necesare aflării
adevărului într-o cauză penală.19
Astfel, prin administrarea probelor se desfăşoară o activitate procesuală complexă de
către organele judiciare în colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea şi preluarea, ca probe ale
dosarului, a dovezilor prin prisma cărora urmează a fi elucidate faptele şi soluţionată cauza. 20
În administrarea probelor există libertatea de a folosi orice probă sau mijloc de probă care
să conducă la aflarea adevărului şi soluţionarea legală a cauzei. Pentru ca această administrare de
probe să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la drepturile şi interesele părţilor,
s-au prevăzut anumite garanţii procesuale, astfel, potrivit art. 100 alin. 1 şi 2 C.pr.pen. în cursul
urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât
și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere. În cursul judecății,
instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în
mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.

Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) CPP  „administrarea probelor

(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei
vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru
formarea convingerii sale.”

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața
organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor a
căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză.[25]

Potrivit art. 3 alin. (4) CPP „În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și
organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu
temeiuri de trimitere în judecată.”

După sesizarea legală a organelor de urmărire penală[26], acestea au obligația începerii

urmăririi penale „in rem”. Administrarea probelor în procesul penal începe odată cu această
primă etapă a urmăririi penale. Excepție face cazul prevăzut de art. 111 al. 9 CPP, când
declarația persoanei vătămate constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de
începerea urmăririi penale.

În cazul în care probele administrate conduc la concluzia existenței unei infracțiuni,

organele de urmărire penală continuă urmărirea penală și implicit administrarea de probe pentru
a stabili dacă o persoană a săvârșit această infracțiune.

Organele de urmărire penală trec la următoarea etapă a urmăririi penale în momentul în

care probele administrate până la acest moment sunt apte să producă o bănuială rezonabilă că
infracțiunea a fost comisă de către o persoană și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de
art. 16 CPP.

Administrarea de probe continuă în cauză față de un suspect, cu respectarea garanțiilor

procesuale instituite în favoarea acestuia. În cazul în care probele administrate sunt apte să
depășească standardul bănuielii rezonabile și să convingă în mod obiectiv că suspectul este
persoana care a comis infracțiunea cercetată, constatând că nu există vreunul dintre cazurile
prevăzute de art. 16 CPP, procurorul dispune punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect,
care dobândește calitatea de inculpat. Punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană,
știind că este nevinovată constituie infracțiunea de represiune nedreaptă, prev. de art. 283 al. 1
din Codul penal.

Organele de urmărire penală continuă administrarea probelor, iar în cazul în care se

constată că acestea sunt apte să conducă la concluzia că fapta cercetată există, că a fost săvârșită
de inculpat și că acesta răspunde penal, vor dispune trimiterea în judecată a inculpatului pentru
comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa.

Pe parcursul desfășurării urmăririi penale, după începerea urmăririi penale in rem,

organele de urmărire penală sunt obligate să evalueze permanent și concomitent cu activitatea de 
administrare de probe, dacă din acestea nu rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 CPP,
care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia.

Potrivit art. 5 al. 2 teza I CPP „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de
a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.”

În faza camerei preliminare, având în vedere obiectul acesteia[29], nu este posibilă

administrarea de probe cu privire la obiectul probațiunii. Ca efect însă al deciziei Curții
Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și în urma modificărilor legislative efectuate prin
Legea 75/2016, judecătorul de cameră preliminară poate administra proba cu înscrisuri, la cerere
sau din oficiu, pentru dovedirea nelegalității probelor administrate în faza de urmărire penală.

În cursul judecății, instanța administrează probe din oficiu numai în mod subsidiar, atunci
când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Instanța administrează însă probe la
cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților[30].

Administrarea de probe în cursul judecății cunoaște o serie de particularități în funcție de

procedura în care are loc judecata, respectiv procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii
sau procedura obișnuită. Astfel, în cazul recunoașterii învinuirii, când instanța a admis cererea
inculpatului, judecata are loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a
înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, încuviințate de instanța de judecată.
Ascultarea inculpatului în condițiile art. 375 al. 1 CPP nu reprezintă administrarea unui nou
mijloc de probă în procesul penal, ci numai o condiție pentru îndeplinirea procedurii abreviate.

În cazul procedurii obișnuite, atunci când probele administrate în cursul urmăririi penale
nu sunt contestate de către părți și persoana vătămată, acestea nu se mai readministrează în cursul
cercetării judecătorești. Acestea sunt puse însă în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei
vătămate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare. Această procedură nu
împiedică însă instanța de judecată să administreze din oficiu o anumită probă, în cazul în care
apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

De asemenea, în dinamica cercetării judecătorești, se poate releva o anumită probă ca

fiind utilă fondului cauzei, astfel că procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere inclusiv
administrarea unor probe noi. Există însă și dreptul acestora de a renunța la anumite probe
administrate în procedurile anterioare, când instanța poate dispune ca proba să nu mai fie
administrată întrucât nu mai este necesar acest lucru. Instituirea unor reguli clare și precise cu
privire la probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești, în condiții de oralitate și
contradictorialitate, în mod nemijlocit în fața instanței de judecată și transparent, reprezintă
garanții asigurate părților și persoanei vătămate pentru respectarea dreptului la un proces
echitabil, care să aibă ca finalitate aflarea adevărului.

În cursul judecății în apel, instanța poate readministra probele administrate la prima

instanță, dar poate administra și probe noi, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților sau a
persoanei vătămate, în condițiile în care acestea sunt legale, concludente și utile cauzei și există
posibilitatea materială de administrare.[31] În urma evaluării probelor administrate, instanța de
apel poate da acestora o altă interpretare, putând ajunge la concluzii total opuse celor la care a
ajuns prima instanță de judecată. În cazul în care prima instanță a pronunțat achitarea
inculpatului, iar instanța de apel apreciază că s-ar impune condamnarea acestuia, este obligatorie
administrarea declarațiilor pe care s-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile de la judecata în
primă instanță referitoare la probele necontestate, administrarea din oficiu a acestor probe,
administrarea unor probe noi sau cazurile în care este imposibilă administrarea probelor,
aplicându-se în mod corespunzător.

Producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de urmărire

penală, un procuror sau un judecător, constituie infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de
art. 280 al. 2 din Codul penal.

După cum rezultă din dispozițiile referitoare la administrarea probelor pe parcursul

diferitelor faze ale procesului penal, această activitate procesuală constituie elementul central al
procesului, pentru că numai în urma administrării întregului probatoriu, în condițiile strict
prevăzute de lege, există certitudinea unor hotărâri judecătorești care reflectă adevărul și
restabilesc ordinea socială.
 Potrivit art. 100 al. 3 CPP „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în
cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către
organele judiciare.”, ținând seama de legalitatea, relevanța, utilitatea și posibilitatea materială de
administrare a probei. Dreptului părților și persoanei vătămate de a propune probe în procesul
penal nu îi corespunde în mod corelativ obligația organelor judiciare de a admite toate probele
propuse.

Potrivit art. 100 alin. (4) CPP „organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la
administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;”
Organele judiciare resping administrarea unei probe pentru faptul că nu este relevantă în
raport cu obiectul probațiunii, atunci când în mod obiectiv aceasta nu este aptă să aibă vreo
influență asupra faptelor ce trebuie dovedite în procesul penal.

„b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost
administrate suficiente mijloace de probă;”
Atunci când din probatoriul administrat în cauză rezultă suficiente probe cu privire la
elementele ce compun obiectul probațiunii, propunerea de administrare a unei alte probe va fi
respinsă ca fiind inutilă. În acest fel organele judiciare asigură și respectarea principiului
rezolvării cauzelor într-un termen rezonabil.

„c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;”

Faptele notorii sunt fapte ce nu trebuie dovedite în procesul penal, pentru care există
dispensă de probă. Este vorba despre fapte evidente, cunoștințe generale ale oamenilor despre
anumite stări, situații sau împrejurări.

„d) proba este imposibil de obținut;”

În contextul în care organele judiciare constată că în mod obiectiv o probă nu poate fi
administrată vor respinge cererea de administrare a acesteia. Imposibilitatea poate fi evidentă sau
poate rezulta în urma administrării altor probe.

„e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;”

Părțile și persoana vătămată în procesul penal pot propune probe în latura penală sau civilă
a cauzei, după caz, în funcție de interesul fiecăruia în cadrul raportului juridic penal. Apreciem
însă că organele judiciare nu pot respinge, spre exemplu, o probă propusă de persoana vătămată
în procesul penal, prin care aceasta încearcă să dovedească faptul că unul dintre inculpați nu a
participat la comiterea infracțiunii a cărei victimă este. De asemenea, în contextul în care
organele judiciare resping o probă pentru acest motiv (spre exemplu, atunci când denunțătorul
formulează o cerere de probatoriu), acestea pot dispune administrarea probei din oficiu, atunci
când proba este legală, utilă cauzei și poate fi administrată.

„f) administrarea probei este contrară legii.”

În cazul în care se propune ca o probă să fie administrată prin mijloace care încălcă
dispoziții legale, aceasta va fi respinsă ca nelegală.
 Potrivit jurisprudenței constante în materie a Curții europene a drepturilor omului
admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și, în
principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea.
Refuzul nemotivat al organelor judiciare de a administra o probă propusă de una dintre părțile în
procesul penal poate încălca dreptul acestora la un proces echitabil (atunci când este încălcată
egalitatea armelor)  și poate înfrânge principiul prezumției de nevinovăție.[32]

Potrivit art. 5 al. 2 teza a II-a CPP „Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a
probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor
prezentului cod.”

II. Aprecierea probelor

Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată,

potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi
conducânduse după conştiinţa lor. Aprecierea probelor este operaţia finală a activităţii de
probaţiune prin care organele judiciare determină măsura în care acestea le formează
convingerea că faptele şi împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu au avut loc în
realitate21.

Potrivit art. 103 CPP „(1) probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse
liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa
are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale
colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.”

Codul de procedură penală nu instituie o ierarhie a probelor care pot fi administrate în

cursul procesului penal. Valoarea acestora nu este stabilită de lege, ci este supusă liberei
aprecieri a organelor judiciare, după evaluarea de către acestea a tuturor probelor administrate.
Acest proces este unul sistematic și continuu, plecând din faza urmăririi penale, când procurorul
verifică și apreciază probatoriul administrat de către organele de cercetare penală, continuând în
faza judecății, când instanța, readministrând probele administrate de către organele de urmărire
penală sau administrând probe noi, poate da o apreciere proprie probatoriului, terminându-se în
fața instanței de apel, care, după ce controlează modul de stabilire a faptelor de către prima
instanță pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, putând readministra probele
administrate la prima instanță sau putând administra probe noi, poate da motivat o nouă apreciere
probelor.
 Decizia instanței de judecată asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului
trebuie să fie motivată, cu trimitere la toate probele evaluate, inclusiv cele administrate în faza
urmăririi penale[44]. De asemenea, instanța de judecată trebuie să motiveze reținerea anumitor
probe și înlăturarea altora, putând considera relevante și convingătoare numai anumite probe,
indiferent de numărul și natura acestora față de probele înlăturate[45]. Convingerea instanței
asupra realității situației de fapt se formează prin examinarea și coroborarea fiecărei probe în
raport cu restul probelor, numai în măsura în care acestea ajută la aflarea adevărului.[46] Decizia
luată trebuie să fie însă bazată pe raționamente logico-juridice, astfel încât indiferent de probele
reținute să confirme o situație clară, de necombătut.

Cu privire la probele în baza cărora instanța de judecată poate dispune o soluție de

condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, doctrina de
specialitate menționează un anumit standard al probei și anume standardul probei dincolo de
orice îndoială rezonabilă.[47]

Pe bună dreptate, se susține faptul că standardul probei dincolo de orice îndoială

rezonabilă nu cere existența unei certitudini absolute în determinarea vinovăției inculpatului cu
privire la infracțiunea reținută în sarcina sa, însă trebuie să se afle în proximitatea acestei
certitudini, în scopul garantării eficiente a prezumției de nevinovăție.

După administrarea întregului probatoriu și evaluarea acestuia, orice îndoială a organelor

judiciare în formarea convingerii cu privire răspunderea penală a acuzatului pentru infracțiunea
comisă, se interpretează în favoarea acestuia. Principiul „in dubio pro reo”, consacrat în art. 4 al.
2 CPP, reprezintă un complement al prezumției de nevinovăție, în strânsă legătură cu atribuțiile
organelor judiciare legate de aflarea adevărului în procesul penal. Respectarea acestui principiu
este obligatorie, fiind necesară în vederea evitării producerii unor erori judiciare.

Dacă în urma evaluării întregului probatoriu administrat în mod legal și loial, rezultă în
mod obiectiv dubii, îndoieli rezonabile cu privire la vinovăția acuzatului, organele judiciare sunt
obligate să dispună, după caz, clasarea cauzei sau achitarea inculpatului. Aprecierea probelor de
către organul de urmărire penală nu prejudecă procesul penal, ci determină modul de finalizare a
urmăririi penale.[48]

Analiza standardului probei dincolo de orice îndoială a fost efectuată și de Curtea

Constituțională în Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial  nr. 323
din 27 aprilie 2016, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
396 alin. (2) din Codul de procedură penală. În această decizie Curtea a analizat conformitatea cu
prevederile Constituției (în aspectele referitoare la statul de drept, la principiul supremației legii
și la dreptul la un proces echitabil) a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, în
aprecierea instanței de judecată asupra existenței faptei, a îndeplinirii elementelor constitutive ale
infracțiunii și a săvârșirii acesteia de către inculpat.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că tocmai dispozițiile legale contestate

referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice
îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit
art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a
probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure
existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare.

Curtea mai reține că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are
originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două
orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea
convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare
specifică sistemului de drept continental,  și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului. Preluarea în sistemul continental a standardului probei
dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de
obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un
grad apreciabil de subiectivitate.

Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro
reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care
principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în
materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru
susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția
făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere
care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul
nevinovăției acuzatului și să îl achite.

Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul
dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanție procesuală a
aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard
asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a
convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare
concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.

Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării

pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale
colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Această prevedere expresă în capitolul referitor la regulile generale în ceea ce privește

probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii, care nu exista în vechea reglementare, are
rolul de a asigura și de a garanta dreptul la un proces echitabil persoanelor acuzate de comiterea
unor fapte penale, având în vedere dezechilibrul care s-ar putea crea în această situație între
acuzare și apărare, prin încălcarea principiului egalității armelor. Folosirea acestor declarații nu
este interzisă în procesul de apreciere a probatoriului, însă valoarea acestora este condiționată, pe
de o parte de coroborarea acestora cu alte probe directe sau indirecte suficient de puternice de
vinovăție, iar pe de altă parte de obligația organelor judiciare de a oferi posibilitatea acuzatului să
combată aceste probe în mod eficient, de pildă prin posibilitatea adresării de întrebări acestei
persoane, referitoare la depoziția făcută.
 În legătură cu noțiunile de „investigator sub acoperire” și „colaborator”, acestea trebuie
înțelese prin raportare la prevederile art. 148 al. 4 și 10 din CPP[49]. Potrivit art. 148 al. 8 CPP,
investigatorul sub acoperire și colaboratorul acestuia pot fi audiați ca martori în cadrul procesul
penal, în aceleași condiții ca și martorii amenințați. Întrucât dispozițiile menționate nu fac
deosebire între investigatorii acoperiți și cei cu identitate reală, apreciem că valoarea probatorie a
declarațiilor acestora în procesul penal este identică, fiind deci condiționată de caracterul
exclusiv sau determinant al acestora. Potrivit art. 150 al. 6 CPP, investigatorul cu identitate reală,
care a desfășurat activitățile autorizate, poate fi audiat ca martor în cadrul procesului penal, cu
respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază
că audierea este necesară. Rezultă din aceste dispoziții faptul că audierea investigatorilor și
colaboratorilor nu este obligatorie în procesul penal, însă în cazul în care se consideră că
audierea lor este necesară, aceasta se va putea face cu asigurarea protecției lor, prin audierea ca
martori amenințați[50]. Apreciem că și actele întocmite de investigatorii sub acoperire sau cu
identitate reală, respectiv procese-verbale, reprezintă mijloace de probă condiționate, putând fi
avute în vedere în procesul de apreciere a probelor ca și declarațiile date de aceștia.

Cu privire la noțiunea de „martori protejaţi”, întrucât legiuitorul nu a dat acestora o

definiție, apreciem că trebuie luată în considerare jurisprudența bogată a Curții Europene a
Drepturilor Omului în acest domeniu, care include în această categorie și persoanele vătămate
care sunt audiate cu asigurarea protecției. Instanța europeană face referire la martorii anonimi,
având în vedere în acest caz persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin
includerea acestora în programe speciale de protecție.

Cu privire la expresia „în măsură determinantă”, aceasta trebuie înțeleasă în contextul

unui standard impus instanțelor de judecată în procesul de apreciere al probelor, în sensul că
acestea nu se pot baza în mod hotărâtor pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale
martorilor protejaţi, care deși nu sunt furnizează probe obținute nelegal sau neloial, totuși creează
un real dezechilibru între acuzare și apărare, având în vedere specificul acestor probe. În
contextul existenței în procesul penal a acestor mijloace de probă, instanțele trebuie să țină cont
de probele furnizate de acestea la stabilirea vinovăției inculpatului, însă trebuie să le acorde o
atenție sporită și să ofere apărării mijloace procedurale eficiente de a le combate, spre exemplu,
prin administrarea lor în condiții de contradictorialitate[51].

 În contextul în care aceste declarații au un aport probatoriu semnificativ instanțele de

judecată trebuie să confere apărării mijloace procedurale de contrabalansare, care să înlăture
eventualele dubii cu privire la elemente de fapt pe care tind să le dovedească. De asemenea,
instanțele de judecată trebuie să țină cont la analizarea acestor declarații de procedura penală în
ansamblul său, aceasta incluzând și faza urmăririi penale.

Deși situația martorilor protejați nu este similară cu cea a martorilor absenți, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului arată că aceasta nu este diferită în principiu, în condițiile în care
reprezintă aceleași dezavantaje pentru apărare. Prin urmare, jurisprudența dezvoltată în legătură
cu aprecierea probelor rezultate din declarațiile martorilor absenți trebuie avută în vedere și în
situația martorilor anonimi, a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor.
 În practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Al-Khawaja și
Tahery contra Regatului Unit, a fost stabilită o analiză în trei pași a compatibilității procedurii în
care se administrează probe ale unor martori absenți, cu prevederile art. 6 parag. (1) și (3) lit. d)
din Convenția europeană, respectiv:

a. dacă există un motiv întemeiat pentru absența martorului și, prin urmare, pentru
admiterea declarației acestuia care nu s-a făcut în ședință publică;

b. dacă declarația martorului absent constituie o probă exclusivă sau determinantă în

condamnarea inculpatului;

c. dacă au existat suficiente elemente de contrabalansare, printre care și garanții

procedurale puternice, pentru a compensa dificultățile create apărării prin admiterea declarației și
pentru a asigura în fiecare proces, analizat în ansamblu, echitatea procedurii [52]

 Acești trei pași se află în  interdependență și, numai evaluați împreună, fără o anumită
ordine prestabilită, conduc la o concluzie în ceea ce privește caracterul echitabil al procedurii în
ansamblul său.

Această hotărâre, aplicată și dezvoltată ulterior în cauza Schatschaschwili c. Germaniei,

reprezintă un reper pentru organele judiciare atât cu privire la aprecierea probelor care provin din
declarații ale investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor, în sensul autonom folosit de
Curte, cât și cu privire la procedura de urmat în cazul în care sunt administrate și apreciate aceste
probe, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil, în toate componentele sale, conform art.
6 parag. (1) și (3) lit. d) din Convenția europeană.

[25] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 272.
[26] Potrivit art. 288 al. 1 CPP, sesizarea organelor de urmărire penală are loc prin denunț, prin
plângere, prin actele încheiate de organele de constatare sau prin sesizarea din oficiu.

[29]  Art. 342 CPP „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după
trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea
legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
[30] Art. 374 al. 3 CPP „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă
propun administrarea de probe.”
[31] Art. 420 al. 5 CPP „Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima
instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.”; art. 428 alin. 8 CPP „Instanţa
verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a
oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.”
[32] Hotărârea din 8  ianuarie 2013 a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată în
Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013, cauza Bucur și Toma împotriva României, „Dreptul
la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul
părților din proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor.
Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi
concrete și efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3), acest drept nu
poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „înțelese”, adică
examinate cu atenție de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina
„instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor
propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora [Perez împotriva
Franței (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk împotriva Olandei, 19 aprilie
1994, pct. 59, seria A nr. 288].”

[44] Înlăturarea nejustificată de către instanță a declarațiilor date de martori în faza de urmărire

penală doar pe considerentul că martorii audiați în instanță nu și-au menținut declarațiile inițiale,
în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi,
Editura C.H. Beck, 2008, pag. 289.
[45] Probe contradictorii. Motivarea înlaturarii probelor considerate nerelevante. Dacă probele
sunt contradictorii, instanța poate sa rețină pe unele ca fiind expresia adevărului, cu obligația de a
motiva înlăturarea celorlalte. Indiferent de numărul și natura probelor administrate în cauză,
pentru stabilirea adevărului nu se face o paritate a lor. Din ansamblul probelor administrate într-o
cauza este posibil ca doar una sau unele sa confirme concluzia ca inculpatul este autorul faptei,
restul probelor putând fi nerelevante sau neconvingătoare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6978/2004 în
Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi,
Editura C.H. Beck, 2008, pag. 242.
[46] I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 1339/2003 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana
Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 245.
[47] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4.
[48] Decizia Curții Constituționale nr. 324/2004 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana
Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 231.
[49] Art. 148 al. 4 și 10 din CPP „(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din
cadrul poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi
infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din
cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea
asigurării securităţii naţionale.”; „10) În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru
obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită
o altă identitate decât cea reală.”
[50] CPP, art. 125-129, paragraful 1. Protecția martorilor amenințați.
[51] Doorson c. Olanda. Declarații anonime în Codul de procedură penală adnotat, Luciana
Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 298.
[52] a. dacă există un motiv întemeiat pentru absența martorului și, prin urmare, pentru admiterea
declarației acestuia care nu s-a făcut în ședință publică; b. dacă declarația martorului absent
constituie o probă exclusivă sau determinantă în condamnarea inculpatului; c. dacă au existat
suficiente elemente de contrabalansare, printre care și garanții procedurale puternice, pentru a
compensa dificultățile create apărării prin admiterea declarației și pentru a asigura în fiecare
proces, analizat în ansamblu, echitatea procedurii așa cum aceasta este înțeleasă în art. 6 parag. 1
și 3 lit. d) din Convenție; Pe larg, cu privire la testul Al-Khawaja în M. Udroiu, Procedură
penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, pag. 306-307.