UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

TEHICI ȘI PROCEDEE DE INVESTIGARE

CRIMINALISTICĂ

REFERAT
TERORISMUL BIOCHIMIC – FOLOSIREA ARMELOR
BIOLOGICE ȘI CHIMICE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

Profesor:
Lector. univ. dr. GABRIELA MATEI
Masterand:
FLORIN-ADRIAN BĂRĂGAN

1
 TERORISMUL BIOCHIMIC – FOLOSIREA ARMELOR
BIOLOGICE ȘI CHIMICE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

1. DEFINIREA TERORISMULUI CU ARME DE DISTRUGERE ÎN MASĂ

Definiţia terorismului cu arme de distrugere în masă nu se regăseşte în documentele ONU

sau ale altor organisme internaţionale, deoarece nu s-a reuşit consensul în legătură cu deosebirea
dintre acţiunile circumscrise luptei pentru autodeterminare şi cele teroriste, nici pentru adoptarea
unei definiţii a fenomenului terorist în ansamblul său.
În lipsa consensului asupra unei definiţii globale a terorismului, ONU s-a orientat către
elaborarea a 13 instrumente juridice internaţionale, care incriminează forme particulare de terorism.
În raportul prezentat de Secretarul General al ONU la deschiderea celei de-a 59-a sesiuni a
Adunării Generale, în martie 2005, acesta a propus o definiţie a terorismului: „toate actele, inclusiv
cele vizate de convenţiile în vigoare, comise cu intenţia de a cauza moartea sau vătămări grave
civililor sau necombatanţilor, în scopul intimidării unei populaţii sau constrângerii unui guvern ori
unei organizaţii internaţionale de a îndeplini un act sau de a se abţine de a-l face”.
Deşi documentul final al sesiunii a menţionat că statele membre „condamnă în mod ferm
terorismul în toate manifestările sale, oricare ar fi autorii sau obiectivele, reprezentând una din
ameninţările cele mai grave la adresa păcii şi securităţii internaţionale” 1, problema definirii
terorismului, ca şi adoptarea unei convenţii generale privind reprimarea terorismului, a fost din nou
amânată, pentru sesiunile ulterioare ale Adunării Generale22.
Pornind de la definiţia terorismului, prezentată în raportul Secretarului General al Naţiunilor
Unite la deschiderea celei de-a 59-a sesiuni a Adunării Generale, în martie 2005 3 , care este aproape
de o acceptare generală, propun următoarea definiţie a terorismului cu arme de distrugere în masă
sau terorismului NRBC: orice act săvârşit prin folosirea sau ameninţarea cu folosirea armelor
nucleare, radiologice, biologice sau chimice ori prin distrugerea sau ameninţarea cu distrugerea
unor obiective civile (centrale nucleare, instalaţii chimice sau radiologice, laboratoare) urmate de
explozie nucleară sau de dispersarea în mediu de materiale radioactive, agenţi biologici patogeni
sau substanţe chimice toxice, cu intenţia de a cauza moartea sau vătămări grave populaţiei, în
scopul instituirii panicii şi intimidării unei populaţii sau constrângerii unui guvern ori unei
organizaţii internaţionale de a îndeplini un act sau de a se abţine de a-l face.

2. ARMELE BIOLOGICE
1
http://www.un.org/french/news-13 september 2005
2
Horia Dogaru – Un nou instrument juridic internaţional vizând reprimarea terorismului: Convenţia internaţională
privind reprimarea actelor de terrorism nuclear, Revista română de drept umanitar, anul XIV, 2006, nr. 1 (56),
p. 26 – 31;
3
http://www.un.org/french/news_13september2005.htm
2
2.1 Istoricul dezvoltării şi folosirii armelor biologice

Atacuri cu arme biologice, atât în campanii militare, cât şi în acţiuni teroriste, s-au produs pe
tot parcursul istoriei.
Sunt menţionate astfel de acțiuni încă din secolul VI î.H1. În conflictele armate din Evul
Mediu s-a practicat o formă rudimentară, dar deosebit de eficientă de război biologic: provocarea
epidemiilor în rândul armatei inamice prin împrăştierea în rândul acesteia a unor cadavre sau obiecte
ale unor bolnavi de boli contagioase. Astfel, în 1346, hoardele tătare au cucerit cetatea Kaffa2
(astăzi, Feodosia) din Crimeea, aruncând în interiorul zidurilor acesteia cadavrele unor bolnavi de
ciumă. Există părerea pertinentă că pandemia de ciumă care a cuprins întreaga Europă în jurul anului
1350 şi a provocat moartea a 25milioane oameni, circa o treime din populaţia ţărilor de pe întreg
continentul, a fost adusă de genovezii refugiaţi din Kaffa.
Primul Război Mondial a fost marcat de numeroase epidemii (rujeolă, gripă,febră tifoidă)
care au produs imense pierderi de vieţi, atât în rândul combatanţilor, cât şi al populaţiei civile, multe
din cauze naturale datorate condiţiilor precare de trai generate de război, dar altele datorate folosirii
armelor biologice. De altfel, diferenţierea epidemiilor naturale de cele provocate de folosirea
armelor biologice reprezintă o problemă deosebit de dificilă, chiar pentru specialiştii din domeniul
microbiologiei.
În teză sunt citate mai multe acţiuni de contaminare biologică desfășurate de agenți
Germaniei în campania Primului Război Mondial. Între acestea, este menționat faptul că Institutul
de Bacteriologie din București a identificat Bacillus anthracis în culturile confiscate de la Legaţia
Germaniei, destinate contaminării ovinelor ce urmau a fi exportate în Rusia. De asemenea, mai este
menţionată folosirea de către Germania a armelor biologice (antrax, răpciugă) în acţiuni de sabotaj
în Spania (antrax la oameni) şi în România (răpciugă la cai).4
De o cruzime cu totul ieşită din comun au fost acţiunile întreprinse de japonezi în domeniul
armelor biologice. În 1938, armata japoneză a contaminat, cu microbul tifosului, rezervoarele de apă
ale sovieticilor din zona de frontieră cu Manciuria. Epidemia de ciumă bubonică izbucnită în China,
întâi în zona Shanghaiului şi apoi în Manciuria şi care a provocat zeci de mii de victime în rândul
populaţiei chineze, s-a datorat tot acţiunii criminale a japonezilor, care au utilizat ca vectori ai
bacteriei ciumei (Yersinia pestis) purici şi şobolani. Suspiciunile că Germania dezvoltă un program
de producere şi dotare cu arme biologice au stimulat realizarea de astfel de programe în principalele
state ale coaliţiei antihitleriste.
În Marea Britanie, la Porton Down, s-a înfiinţat, în 1940, un laborator de cercetări în
domeniul armelor biologice. Au fost realizate experimentări cu Bacillus anthracis pe ovine, în insula
Gruinard din nord-vestul Scoţiei. De menţionat că solul insulei a rămas contaminat mulţi ani, în
1979 luându-se măsura decontaminării acesteia, dar abia în 1988 insula a putut fi declarată
decontaminată de antrax.
În SUA, în 1942 s-a început un program de cercetare în domeniul armelor biologice, la
Camp Detrick. Deşi s-au făcut cercetări şi investiţii serioase în principalele ţări combatante, în cel de
Al Doilea Război Mondial armele biologice nu au fost folosite. Au existat doar acuzaţii reciproce
fără, însă, a fi confirmate. La sfârşitul războiului s-a constatat că arsenalele biologice realizate,
încorporând tehnici de dispersare, ar fi putut declanşa mari epidemi. După cel de Al Doilea Război
Mondial, preocupările privind dezvoltarea armelor biologice au continuat în multe ţări, între care
Uniunea Sovietică şi Statele Unite, aceste arme fiind considerate atât o alternativă, cât şi o
completare a armelor nucleare.

4
General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu – Istoria Chimiei militare româneşti, 1917
– 2005, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, p. 48;
3
 Este semnificativă declanşarea unei epidemii de antrax, în 1980, la Sverdlovsk (astăzi
Ecaterinburg), când au murit 68 persoane5 . Deşi, pe moment, autorităţile sovietice au justificat
apariţia epidemiei prin consumul de carne infectată procurată de pe piaţa neagră, după dezintegrarea
Uniunii Sovietice administraţia Elţîn a recunoscut că epidemia s-a datorat unui accident la un
laborator militar. În context, Rusia a anunţat, în 1992, sistarea programului de dezvoltare a armelor
biologice6.
Şi Irakul a dezvoltat un program considerabil de producere a armelor biologice. Comisia de
control a ONU, UNSCOM, a luat cunoştinţă în 1997 că Irakul a produs culturi de toxină botulinică,
bacili de antrax, de aflatoxină şi alţi agenţi patogeni7.
În 1991, în timpul Primului Război din Golf, Irakul dispunea de 191 rachete încărcate cu
toxină botulinică şi cultură de bacili de antrax, îndreptate către Israel şi Arabia Saudită. Riscul unei
riposte nucleare din partea Israelului l-a făcut pe Saddam Hussein să renunţe la folosirea acestor
arme biologice. În condiţiile în care Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării,producţiei şi
stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor nu cuprinde prevederi
referitoare la controlul implementării sale, încă de la începutul anilor ’80 unele state au finanţat noi
cercetări în domeniul armelor biologice, vizând realizarea de agenţi patogeni inteligenţi, care să
acţioneze selectiv (pe criterii de apartenenţă rasială, etnică sau socială), disimulat (cu perioade de
latenţă foarte mari) sau supereficienţi (cu rezistenţă crescută la terapiile cunoscute).
În Uniunea Sovietică, tot în anii ’80, a fost modificată bacteria Yersinia pestis pentru a
rezista la tratamentul cu antibiotice. Noul tip de ciumă provocată, numită „ciuma roşie”, are un efect
distructiv foarte mare, fiind rebelă la medicaţie8.
Tot în URSS au fost cercetate şi realizate bacterii de „antrax cu virulenţă sporită”, rezistente
la antibioticele obişnuite1. Armele biologice au intrat şi în atenţia entităţilor teroriste2.
Sunt cunoscute tentativele de folosire a bacililor de antrax şi a toxinei botulinice de către secta Aum
Shinrikyo în 8 atentate desfăşurate pe teritoriul Japoniei în perioada 1990 - 19953. În ultima parte a
anului 2001, după atentatele teroriste de la 11 septembrie, Statele Unite au fost terorizate de
atacurile cu plicuri conţinând bacili de antrax sau praf alb inert. Au contractat boala (antrax) 23
persoane, din care 5 au decedat, producându-se o îngrijorare generală şi chiar panică4. Preocupările
unor state, în special din Orientul Mijlociu, ca şi ale unor entităţi teroriste pentru producerea sau
dobândirea armelor biologice îngrijorează în mai mare măsură şi datorită faptului că după
destrămarea URSS, parte din cercetătorii care au participat la programul dezvoltat în cadrul
complexului Biopreparat, rămânând fără ocupaţie şi surse de venit, au părăsit ţara, putând fi
angrenaţi în activităţi subversive5.

2.2. Definirea şi clasificarea armelor biologice

Armele biologice sunt definite de două elemente, considerate separat sau împreună:
 materiale conţinând agenţi biologici sau toxine, indiferent de originea lor sau de metoda de
producere, de tipuri şi în cantităţi care nu se justifică pentru scopuri profilactice, de protecţie sau alte
scopuri paşnice;
 armament, dispozitive sau mijloace de dispersare destinate întrebuinţării agenţilor biologici
sau toxinelor pentru scopuri ostile sau în conflicte armate9.

5
Andrew Lloyd, Peter Matheus – Bioterorismul – flagelul mileniului III, Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2002., p. 66 – 67;
6
Susan K. Lewis – History of Biowarfare, http://www.pbs.org/wgbh/nova/bioterror/history.html
7
General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, op. cit., p. 53;
8
General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, op. cit., p. 57;
9
Grupul de lucru al statelor părţi la Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării, producţiei şi stocării armelor
bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor, Raportul sesiunii a XV-a, Geneva, 28 iunie – 23 iulie 1999,
4
 Agenţii biologici sunt definiţi ca microorganisme sau alte organisme, indiferent dacă sunt
naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea, îmbolnăvirea şi/sau incapacitatea la om şi
animale sau care pot cauza moartea, îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.
Toxinele sunt compuşi toxici produşi de microorganisme, animale sau plante, indiferent de
metoda de producere şi dacă sunt naturale sau modificate, care provoacă moartea, îmbolnăvirea sau
alte vătămări fiinţelor umane, animalelor sau plantelor.
Din definiţia agenţilor biologici rezultă că ei pot fi microorganisme sau alte organisme.
Microorganismele care produc moartea, îmbolnăvirea sau incapacitarea (vătămarea) se
definesc ca agenţi patogeni. Aceştia, în funcţie de natura biologică, cuprind: bacterii, rickettsii,
fungii, virusuri.

2.3. Principalele tipuri de arme biologice şi efectele acestora asupra organismului uman

Principalele tipuri de arme biologice au efecte diferite asupra organismului uman10 . Acestea
se prezintă în continuare:
Bacteriile sunt microorganisme monocelulare de diferite forme: sferice (coci), cilindrice
(bacili), spiralate (vibrioni şi spirili), cu nucleu neindividualizat. Se înmulţesc prin diviziune directă.
Sunt răspândite pretutindeni (în sol, în apă, în aer etc.) şi au un însemnat rol în natură şi în viaţa
practică (industria alimentară, a antibioticelor).
În teză se prezintă simptomatologia, posibilitățile de tratament și șansele desupraviețuire
pentru bolile produse de următoarele bacterii:
 Bacillus anthracis, care produce boala numită antrax;
 Yersinia pestis, care provoacă ciuma (pesta);
 Brucella suis, care provoacă boala numită bruceloză;
 Pasturella (sau Francisella) tularensis, care produce boala numită tularemie sau febra iepurelui;
Rickettsii reprezintă un grup de microorganisme intermediare între bacterii şi virusuri,
având însuşiri comune atât cu bacteriile (dimensiune, structură morfologică, sensibilitate faţă de
antibiotice), cât şi cu virusurile (parazitism obligatoriu, capacitatea de a fi cultivate numai în celule
vii şi filtrabilitate la unele specii). Produc, la om şi animale, boli numite rickettsioze. În teză se
prezintă simptomatologia și tratamentul pentru boala numită febraQ, produsă de Coxiella burnetti.
Virusurile reprezintă cele mai simple forme de viaţă, incomplet organizate, având
dimensiuni foarte mici (de ordinul 8 – 10 până la 250 – 500 microni). Se înmulţesc numai în celule
vii, în organism sau în medii de cultură care conţin asemenea celule.
Constituie agenţii patogeni ai bolilor numite generic viroze. În general,virusurile conferă imunitate.
Se prezintă simptomatologia și tratamentul virozelor produse de următoarele virusuri:
 Virusul variolei, care provoacă variola sau vărsatul;
 Virusul encefalitei cabaline venezueliene (VEE);
 Virusul febrei galbene.
Sunt enumerate și alte virusuri considerate potenţiali agenţi biologici de luptă.
Toxinele sunt substanţe toxice, în general de natură proteică, produse de bacterii, de unele
animale (de ex. veninul de şarpe sau de scorpion) sau de plante (de ex. ricina, existentă în seminţele
de ricin).
Se prezintă efectele următoarelor toxine:
 Saxitoxina, care este produsă de o specie de alge;

document BWC/Ad Hoc Group/46 din 30 iulie 1999, p. 16 – 17;

10
Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar, op. cit., p. 69 – 76;
5
 Toxina botulinică, care este produsă de o bacterie Clostridium botulinum și provoacă boala numită
botulism;
 Ricina, care este conţinută în boabele de ricin. Este extrem de toxică la doze foarte mici, de ordinul
0,2 – 0,3 mg;
 Enterotoxina stafilococică B este produsă de Stafilococus aureus;
 Micotoxina tricotecene, numită şi T2, care este produsă de mucegaiurile
tip fusarium .
Sunt enumerate și alte toxine, potenţiale arme biologice.

3. ARMELE CHIMICE
3.1. Definiţia armelor chimice
Armele chimice sunt definite de Convenţia privind interzicerea acestora, prin următoarele
elemente, luate împreună sau separat11:
1. substanţe toxice şi precursorii lor, cu excepţia celor destinate unor scopuri neinterzise de
Convenţie, atât timp cât tipurile şi cantităţile sunt conforme cu asemenea scopuri;
2. muniţii şi dispozitive concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin
acţiunea toxică a substanţelor toxice (definite în primul element), care ar fi eliberate ca urmare a
folosirii unor asemenea muniţii şi dispozitive;
3. orice echipament conceput special pentru a fi utilizat în legătură directă cu folosirea
muniţiilor şi dispozitivelor (definite în al doilea element).
În legătură cu definiţia armelor chimice, este de subliniat că, aşa cum rezultă din primul
element al acesteia, nu sunt considerate arme chimice substanţele toxice şi precursorii care sunt
destinate unor scopuri neinterzise, dacă tipurile şi cantităţile sunt conforme cu asemenea scopuri.
Scopurile neinterzise de Convenţie sunt:
a) scopuri industriale, agricole, de cercetare, medicale, farmaceutice sau alte scopuri paşnice;
b) scopuri de protecţie, anume acele scopuri în relaţie directă cu protecţiaîmpotriva
substanţelor toxice şi cu protecţia împotriva armelor chimice;
c) scopuri militare care nu au legătură cu utilizarea armelor chimice şi nu depind de
utilizarea proprietăţilor toxice ale substanţelor chimice ca metodă de război;
d) asigurarea respectării legilor, inclusiv combaterea dezordinilor publice.
O grupă de substanţe care, cauzând incapacitatea temporară, satisfac definiţia substanţelor
toxice, dar pe care Convenţia nu le include în categoria armelor chimice, o reprezintă substanţele
(numite şi agenţi) pentru combaterea dezordinilor publice. Acestea sunt definite ca orice produs
chimic, necuprins în vreo listă, care poate produce rapid, la om, efecte de iritaţie senzorială sau
incapacitate fizică, care dispar la scurt timp după terminarea expunerii12.
Deşi nu le cuprinde în categoria armelor chimice, Convenţia prevede obligaţia statelor părţi
de a nu utiliza substanţele pentru combaterea dezordinilor publice ca mijloace de război. Ele pot fi
utilizate, aşa cum rezultă şi din denumirea lor, în scopurile neinterzise de Convenţie referitoare la
asigurarea respectării legilor, inclusiv combaterea dezordinilor publice.

3.2. Istoricul dezvoltării şi folosirii armelor chimice

11
Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora,
ratificată prin Legea nr. 125 din 9 decembrie 1994, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 și 356 bis din 22
decembrie 1994;
12
Dr. Tudor Cearapin, Horia Dogaru – Armele neletale bazate pe substanţe chimice şi legitimitatea folosirii acestora,
Revista română de drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49), p. 15 – 18
6
 Începuturile armelor chimice sunt menţionate încă din timpul războaielor antice13.
Sunt prezentate diferite situații de folosire a fumurilor înecăcioase sau de otrăvire a surselor
de apă, încă din secolul VI î.H. și apoi, pe parcursul istoriei, în secolele XII – XVII14.
În epoca modernă, înainte de folosirea substanţelor toxice ca agenţi de luptă, acestea au fost
utilizate pentru combaterea criminalităţii. În Parisul anului 1912, membrii bandei Bonnet, după
jafuri armate, susţineau aprige lupte de stradă cu poliţiştii şi se retrăgeau în catacombe. În faţa
acestei situaţii inedite, directorul laboratorului prefecturii de poliţie a avut ideea de a recurge la o
substanţă iritantă cu efect lacrimogen, care să-i determine pe infractori să iasă din adăpostiri.
Poliţiştii au fost dotaţi cu grenade lacrimogene ce conţineau aproape 20 grame bromoacetat de etil şi
care puteau fi lansate cu ajutorul puştilor. Efectul obţinut a fost deosebit, ceea ce a impus
bromoacetatul de etil în arsenalul chimic al armatei franceze pentru războiul care se apropia15.
Substanţele iritante au fost de mai multe ori folosite la începutul Primului Război Mondial;
sunt prezentate principalele situații de utilizare.
Se consideră că războiul chimic a început la 22 aprilie 1915, ora 18.00 când, pe frontul din
Flandra, în localitatea Ypres, Regimentul 35 Pionieri german a lansat asupra poziţiilor franceze un
val de clor, conţinând 180 tone din acest gaz toxic16 .
Emisia de clor asupra poziţiilor franceze, care a durat doar 15 minute, a reprezentat începutul
războiului chimic modern . Efectul produs de acest atac a fost foarte mare. Surse ale vremii au
menţionat că aliaţii au avut în total 15.000 de „gazaţi”, din care 5.000 morţi şi 5.000 prizonieri, cei
mai mulţi făcând parte din divizia franceză de trupe coloniale.
După acest prim atac, importanţa armelor chimice a fost luată în considerare de ambele
tabere, ceea ce a determinat o rapidă dezvoltare a acestora şi numeroase situaţii de folosire până la
sfârşitul Primului Război Mondial, prezentate în teză.
Cea mai toxică substanţă folosită în Primul Război Mondial a reprezentat-o iperita, numită
astfel de francezi, după numele localităţii Ypres, unde a fost folosită prima dată de germani, în
noaptea de 12/13 iulie 1917, în aceeaşi localitate în care cu doi ani şi trei luni înainte fusese început
războiul chimic.
Primul Război Mondial, care a coincis cu perioada iniţială de dezvoltare a armelor chimice, a
permis şi o primă evaluare a acestui nou mijloc de luptă. Au fost utilizate, în diferite acţiuni militare,
circa 35 substanţe toxice, în total circa 113.000 tone. Numărul victimelor este destul de controversat,
diferite surse avansând cifre de la 800.000 la 1.300.000 oameni.
Armele chimice au fost folosite de către trupele germane, în 1917 şi pe frontul român 17 , în
teză fiind menționate trei situații în luptele care au precedat marea bătălie de la Mărășești. Bilanţul
folosirii armelor chimice în Primul Război Mondial a determinat apariţia a două concluzii şi acţiuni
contradictorii.
Pe de o parte, războiul chimic a fost considerat pe cât de producător de suferinţe
îngrozitoare, pe atât de ineficient chiar inutil. Folosirea armelor chimice a încălcat normele de drept
internaţional umanitar existente până în acel moment și a determinat încheierea Protocolului privind
interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor
bacteriologice de luptă, semnat la Geneva la 17 iunie 1925.
13
Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi legea internă de aplicare a
prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999, nr. 1 (25), p. 14 – 16;
14
Petre Junie – Arma chimică – din istoria unei triste cariere, Colecția revistei „Lumea”, 1986;
15
Petre Junie, op. cit.;  Costin D. Neniţescu, Constantin N. Ionescu – Gaze şi măşti de război, Editura Vremea,
Bucureşti, 1933, p. 10
16
Petre Junie, op. cit.;
17
General maior dr. ing. Ştefan Dogaru – Serviciul chimic în armata română, Revista de istorie militară, nr. 4 (10),
1991, p. 51 – 53;
7
 Pe de altă parte, experţi militari şi ai industriei chimice din multe ţări, supralicitând
„avantajele” armelor chimice, au susţinut utilitatea acestor arme într-un viitor război. Şi astfel, la
numai câţiva ani de la încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial, s-au lansat noi programe de
cercetări şi de fabricaţie a armelor chimice.
Sunt menționate descoperirea și producerea, în Germania, a trei substanțe neurotoxice cu
toxicitate foarte ridicată: tabunul, sarinul și somanul.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată şi de întrebuinţarea armelor
chimice de către Japonia şi Italia împotriva unor inamici incapabili de apărare şi ripostă, China,
respectiv Abisinia (Etiopia).
Perioada interbelică a fost caracterizată în evoluţia armelor chimice prin pregătiri susţinute,
în special în Germania, introducerea în arsenalele chimice a unor substanţe cu toxicitate foarte
ridicată, dar şi eliminarea multor substanţe cu eficienţă militară redusă. Această evoluţie, precum şi
pregătirile pe linia protecţiei trupelor şi a populaţiei civile, preconizau utilizarea masivă a armelor
chimice în războiul ce se apropia cu paşi repezi.
Şi totuşi, unul din paradoxurile celui de Al Doilea Război Mondial a fost tocmai nefolosirea
armelor chimice. În teză sunt prezentate date care pot constitui o explicație a acestui paradox.
Singura utilizare a armelor chimice în Al Doilea Război Mondial s-a produs în Extremul
Orient, fiind menţionate atacurilor japoneze asupra trupelor chineze.
Deşi, în general, nu au fost folosite în Al Doilea Război Mondial, armele chimice au rămas
în actualitate, perioada postbelică cunoscând numeroase acţiuni de perfecţionare şi chiar de folosire
a acestora.
Pe lângă substanţele supertoxice letale, s-a căutat introducerea în arsenalele armelor chimice
a unor substanţe cu acţiune incapacitantă, care să determine scoaterea din luptă a militarilor, fără a
provoca moartea acestora. În acest sens, a reţinut atenţia substanţele cu acţiune psihică, precum 3-
quiniclidinil-benzilatul, fabricat în SUA, sub codul BZ și au revenit în actualitate substanţele iritante
cu acţiune deosebit de puternică, între care CS-ul, larg utilizat în Vietnam de către trupele americane
pentru a contracara forţele nord-vietnameze, care acţionau din adăposturi, sisteme de tunele, galerii
sau din junglă18.
În anii ’50, în condiţiile Războiului Rece, a antagonismului dintre cele două blocuri militare,
NATO şi Tratatul de la Varşovia, armele chimice au fost considerate indispensabile pentru viitor.
Nici SUA şi nici URSS nu au fost dispuse să abandoneze în favoarea celeilalte părţi supremaţia în
domeniul războiului chimic. Stocurile realizate de cele două mari deţinătoare de arme chimice au
ajuns la 29.000 tone substanţe toxice în SUA, respectiv 40.000 tone în URSS.
În teză se menționează accidentul produs în primăvara anului 1968, în deșertul statului Utah,
în urma căruia s-au împrăştiat în atmosferă 80 kg sarin. În urma acestui accident, SUA au decis
sistarea fabricării substanţelor toxice de luptă şi interzicerea experimentărilor cu acestea în aer liber.
De asemenea, a fost lansat un ambiţios program de cercetare şi de fabricare a armelor chimice
binare19.
O escaladare a războiului chimic s-a produs în timpul conflictului dintre Iran şi Irak (1980 –
1988), în care Irakul a folosit în diferite acţiuni iperită şi tabun, provocând pierderi importante
trupelor iraniene. Un episod de război chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia publică
internaţională, l-a constituit utilizarea, de către Irak, a armelor chimice, pe teritoriul său împotriva
etnicilor kurzi, la Halabja (1988), care a provocat numeroase victime din rândul populaţiei civile, în
special copii şi femei.

18
Ian R. Kenyon – Chemical Weapons in the Twentieth Century. Their Use and Their Control, The CBW Conventions
Bulletin, no. 48, June 2000;
19
Petre Junie, op. cit.;
8
 Războiul din Golf (1991) a evidenţiat dimensiunile ameninţării cu folosirea armelor chimice
şi a determinat creşterea eficienţei negocierilor din Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva în
vederea finalizării convenţiei privind interzicerea acestor arme.
Înfrânt în război, Irakul a fost supus unor severe sancţiuni stabilite de comunitatea
internaţională, până la eliminarea completă a capacităţii sale privind armele de distrugere în masă şi
mijloacele de transport la ţintă. Distrugerea muniţiilor chimice a început în septembrie 1991, iar a
substanţelor toxice de luptă şi precursorilor în septembrie 1992, fiind terminată în 1994. Au fost
distruse 690 tone substanţe toxice neuroparalitice şi vezicante (incluzând sarin şi iperită), precum şi
3.000 tone precursori.
Armele chimice au intrat şi în atenţia entităţilor teroriste. Acestea au fost atractive pentru
terorişti datorită efectelor catastrofale, costurilor de producere şi de dispersare sensibil mai mici
decât în cazul armelor convenţionale, relativei facilităţi de procurare şi de disimulare a pregătirii
atentatelor20.
Se citeză că în perioada 1975 – 2000 în lume s-au produs 207 situaţii de terorism cu arme
chimice, care s-au soldat cu 2492 intoxicaţi şi 150 decedaţi.
Sunt de notorietate acţiunile sectei japoneze Aum Shinrikyo, care în anii ’90 ai secolului
trecut a întreprins peste 20 atentate cu arme chimice, din care cel produs, la 20 martie 1995, cu sarin,
în metroul din Tokio a provocat intoxicarea a 5511 persoane, din care 12 au decedat, 1039 intoxicate
grav au necesitat spitalizare, alte 4460 persoane fiind intoxicate uşor.

3.3. Clasificarea substanţelor toxice de luptă

Sunt prezentate trei clasificări mai importante:
 clasificarea tactică, din punct de vedere al întrebuinţării pe câmpul de luptă;
 clasificarea fiziologică, din punct de vedere al acţiunii asupra organismului uman;
 clasificarea conform Convenţiei, sub raportul gradului de risc pentru întrebuinţarea ca armă
chimică.
Clasificarea tactică. O primă versiune clasifică substanţele toxice în substanţe de hărţuire şi
substanţe de vătămare , iar o altă versiune a clasificării tactice grupează substanţele toxice după
criteriul persistenţei lor în mediul câmpului de luptă: trecătoare, semipersistente şi persistente.
Substanţele de hărţuire sau incapacitante sunt destinate să reducă capacitatea de acţiune a
inamicului prin a-l obliga să poarte masca sau săpărăsească adăpostirile. În această categorie se
includ substanţele iritante lacrimogene şi cele strănutătoare.
Substanţele de vătămare vizează scoaterea din luptă prin decese sau prin incapacitare pe
termen lung. În această categorie se includ substanţele vezicante, neurotoxice, cu acţiune psihică1 ,
sufocante, toxice generale şi toxinele.
Sunt menționate substanțele toxice reprezentative din fiecare categorie.
Clasificarea fiziologică. Clasificarea substanţelor toxice de luptă cea mai utilizată are în
vedere gruparea acestora după acţiunea fiziologică principală asupra organismului şi după
manifestările toxicologice. În baza acestui criteriu, pot fi luate în considerare 8 grupe de substanţe
toxice şi anume: vezicante, neurotoxice, cu acţiune psihică, sufocante, toxice generale, lacrimogene,
strănutătoare şi toxine.
Clasificarea conform Convenţiei. Clasificarea adoptată de Convenţia privind interzicerea
dezvoltări, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora are în vedere
gradul de risc pentru obiectul şi scopul său, precum şi măsura în care substanţele toxice, ca şi
precursorii, se produc în industrie pentru scopuri comerciale, neinterzise. De remarcat că această

20
General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Terorismul cu arme
chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 37 – 44
9
clasificare nu cuprinde substanţele iritante destinate combaterii dezordinilor publice, a căror utilizare
este permisă de Convenţie doar în scopul definit prin denumire, dar interzisă ca mijloace de război21.

3.4. Principalele tipuri de substanţe toxice de luptă şi efectele acestora asupra organismului
uman

Sunt prezentate, caracteristicile fizice, acţiunea fiziologică, simptomatologia și posibilitățile

de tratament pentru următoarele clase de substanțe toxice22:
Substanţe toxice vezicante. Principalele substanţe din această categorie sunt iperita,
azotiperita şi levizita.
Substanţele neurotoxice au ca reprezentanţi principali sarinul, somanul, tabunul şi VX-ul.
Toxine. Sunt substanţe produse prin procese biologice, care pot fi obţinute şi prin sinteză
chimică. Reprezentanți: ricina şi saxitoxina.
Substanţele toxice cu acţiune psihică acţionează asupra sistemului nervos central, perturbând
activitatea normală a acestuia pe o perioadă de câteva ore, până la câteva zile. La doze obişnuite nu
produc leziuni permanente şi nu pun viaţa în pericol. Cel mai important reprezentant al acestei clase
este BZ (3-clinuclidinil benzilat).
Substanţe toxice sufocante: fosgenul şi cloropicrina, utilizate pe câmpul de luptă în Primul
Război Mondial, ca și clorul.
Substanţe toxice generale. Principalele substanţe din această categorie, numite şi toxice ale
sângelui, sunt: acidul cianhidric şi clorocianul.
Au fost folosite pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Convenția permite
producerea și folosirea acestora numai în scopuri neinterzise.
Substanţe toxice iritante. Substanţele toxice de luptă incapacitante fizice sunt de două feluri:
iritant-lacrimogene şi iritant-strănutătoare.
Deşi se încadrează în definiţia substanţelor toxice, substanţele iritante nu sunt cuprinse pe
listele Convenţiei, putând fi folosite ca substanţe pentru combaterea dezordinilor publice, dar sunt
interzise ca mijloace de război.
Substanţele iritant-lacrimogene folosite, mai frecvent, ca substanţe pentru combaterea
dezordinilor publice sunt: CS (orto-clorobenzalmalononitril), CN (cloroacetofenonă) şi CR
(dibenzoxazepină).
Substanţele iritant-strănutătoare, denumite şi vomitive, au fost folosite în Primul Război
Mondial pentru a determina scoaterea măştii şi a facilita acţiunea altor substanţe toxice. Principalii
reprezentanţi sunt: DM sau adamsita (difenilaminocloroarsină), DA (difenilcloroarsină) şi DC
(difenilcianoarsină).
Alături de substanţele toxice, conform Convenției, precursorii sunt consideraţi arme
chimice, conform primului element din definiţia acestora. Ei sunt lipsiţi de o toxicitate semnificativă
dar, aşa cum arată şi denumirea, se folosesc pentru obţinerea substanţelor toxice.

4. PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ CĂTRE ENTITĂŢILE

TERORISTE

21
Dr. Tudor Cearapin şi Horia Dogaru – Armele neletale bazate pe substanţe chimice şi legitimitatea folosirii acestora,
Revista română de drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49), p. 15 – 18;
22
Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar, op. cit., p. 77 – 80
10
 Proliferarea în scopuri teroriste a armelor nucleare, radiologice, biologice sau chimice apare
atunci când o entitate politică, ideologică sau religioasă precum un stat sau o grupare teroristă, cu
zonă de acţiune naţională sau transnaţională, decide să achiziţioneze capacităţi (tehnologie și
materiale) în domeniul NRBC.
Dobândirea de arme de distrugere în masă sau de materiale necesare producerii acestora de
către o entitate teroristă se realizează prin achiziţionare, sponsorizare, sustragere sau dezvoltare
proprie.
Achiziţionarea de capacităţi nucleare, radiologice, biologice sau chimice reprezintă
cumpărarea de către o entitate teroristă a armelor, materiilor prime, componentelor, tehnologiei sau
cunoştinţelor necesare de la un operator economic producător, stat susţinător al terorismului sau
organizaţie criminală care se află în posesia unor asemenea capacităţi.
Este cunoscută situaţia apărută în ultimul deceniu al secolului trecut în spaţiul fostei Uniuni
Sovietice, unde unele grupări de tip mafiot au intrat în posesia diferitelor materiale componente ale
armelor de distrugere în masă, pe care le-au vândut unor entităţi teroriste, precum Aum Shinrikyo şi
al Qaeda.
Sunt menționate unele situații care favorizează achiziționarea capacităților NRBC de către
entități teroriste de la state ce susțin și finanțează terorismul.
Astfel, organizaţia teroristă al Qaeda ar fi achiziţionat, în perioada 2000 – 2001, de la
separatiştii ceceni, cele 20 miniîncărcături nucleare în schimbul a 30 milioane dolari şi a 2 tone
opiu1 . Mai multe rapoarte au arătat faptul că Osama Bin Laden a încercat să achiziţioneze diferite
arme chimice din Irak şi Sudan şi agenţi patogeni (toxina botulinică, Yersinia pestis şi Bacillus
anthracis) de la furnizori de materiale biologice din Republica Cehă, Kazahstan şi Indonezia23.
Sponsorizarea unei entităţi teroriste cu capacităţi nucleare, radiologice, biologice sau
chimice reprezintă procesul prin care un stat deţinător de asemenea capacităţi, numit stat sponsor,
furnizează materiale, tehnologie, cunoştinţe sau chiar arme în stare funcţională unei grupări sau
organizaţii teroriste.
Apreciind ca importantă monitorizarea atitudinii statelor considerate sponsori ai
terorismului, pentru a identifica orice tendinţă de terorism cu arme de distrugere în masă,
Departamentul de Stat al SUA a elaborat o listă cu statele sponsor ale grupărilor şi acţiunilor
teroriste şi urmăreşte, împreună cu serviciile de informaţii, atitudinea acestora faţă de procurarea şi
utilizarea NRBC. Lista elaborată în anul 2001 cuprindea Coreea de Nord, Cuba, Iran, Irak, Libia,
Siria şi Sudan24.
În prezent, reţin atenţia Coreea de Nord, Iranul şi Siria. Sunt prezentate date privind
capacitățile celor trei state în domeniul armelor de distrugere în masă și entitățile teroriste susținute
logistic de acestea
Sustragerea de materiale, tehnologie şi chiar de arme de distrugere în masă reprezintă cel
mai greu de controlat mijloc de dobândire a acestora de către entităţile teroriste. Sustragerea este
facilitată, în principal, de lipsa unor măsuri de securitate eficiente la multe dintre obiectivele care
deţin astfel de arme sau produse cu dublă utilizare, folosibile la dezvoltarea acestora.
Dezvoltarea proprie de tehnologie, materiale sau chiar arme de distrugere în masă se
bazează pe aptitudinea grupului sau organizaţiei teroriste de a coopta sau racola în rândurile sale
persoane calificate, capabile să proiecteze şi să dezvolte asemenea capacităţi.

23
Jonathan B. Tucker – The Proliferation of Chemical and Biological Weapons Material and Technologies to State and
Sub-State Actors, raport prezentat Subcomisiei pentru securitate internaţională, proliferare şi probleme federale din
cadrul Comisiei pentru afaceri guvernamentale a Senatului SUA, 7 noiembrie 2001,
http://cns.miis.edu/research/cbw/ttuck2.htm;  Sammy Salama, Lydia Hansell, op. cit, p. 615 – 653;
24
Rodney L. M. Stark, op. cit., p. 46 - 53;  Jonathan B. Tucker, op. cit
11
 Indivizi cu o pregătire ştiinţifică şi tehnică superioară sunt capabili să găsească reţetele de
obţinere pentru agenţi chimici de luptă. Procedeele de producere a unor asemenea substanţe sunt
vechi de 50 – 80 ani şi sunt încă viabile. Sinteza diferitelor substanţe chimice se regăseşte în
manuale, lucrări profesionale sau chiar pe Internet25.
Producerea unor substanţe toxice necesită, pe lângă cunoştinţele necesare, obţinerea de
materiale sau precursori, precum şi spaţii de producere cu dotări similare unui laborator. Mai multe
substanţe, precursori ai agenţilor chimici de luptă, pot fi achiziţionate legal, datorită utilizărilor lor
comerciale curente. Unii experţi consideră că un terorist poate dezvolta o cantitate semnificativă de
arme biologice sau chimice într-o încăpere cu dimensiuni de 4,5m x 4,5m cu un cost de până la
10.000 dolari26.
Cel mai cunoscut caz de dezvoltare proprie a capacităţilor de distrugere în masă de către un
grup terorist este cel al sectei Aum Shinrikyo27 .
Şi producerea armelor biologice necesită personal cu pregătire de specialitate. În acest sens,
îngrijorează următorul fapt: mulţi cercetători care au lucrat la programul sovietic de înarmare
biologică, rămaşi fără loc de muncă după sistarea acestuia, s-au răspândit în lume, în special, după
destrămarea URSS.
Câţiva dintre aceştia au ajuns în Marea Britanie şi SUA, dar se presupune că mulţi şi-au găsit
de lucru în Irak, Siria, Libia, China, Iran, Israel şi India.
Acelaşi fenomen s-a produs şi cu mulţi cercetători din domeniul fizicii nucleare, care au
părăsit Rusia şi alte state fost sovietice, fiind solicitaţi în alte ţări interesate de armele nucleare, între
care Coreea de Nord28.
Am concluzionat că interesul manifestat de un grup sau organizaţie teroristă faţă de armele
de distrugere în masă echivalează cu intenţia clară de utilizare a acestora în atentate cu urmări
catastrofale.

5. Studiu de caz: acţiunile teroriste cu arme de distrugere în masă ale sectei Aum Shinrikyo.

Secta japoneză Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem), condusă de Shoko Asahara, a desfăşurat
în anii ’90 o intensă activitate pentru pregătirea şi desfăşurarea unor atentate teroriste cu arme de
distrugere în masă29 .
Dacă la început, acestea au fost acte criminale având ca ţintă o persoană sau un grup de
persoane, pe parcurs ele au urmărit efecte extinse asupra unor mase de oameni. Seria de acte
teroriste a culminat cu atentatul cu sarin declanşat în metroul din Tokyo la 20 martie 1995, soldat cu
moartea a 12 persoane, intoxicarea a peste 5.500 persoane, din care 1.038 au necesitat spitalizare.
Acest atac terorist a constituit un important semnal de alarmă privind gravitatea folosirii
armelor de distrugere în masă în acţiuni teroriste, pericolul permanent ca astfel de arme să ajungă în
mâinile grupurilor şi organizaţiilor teroriste.
Există date conform cărora secta Aum Shinrikyo, încurajată de reuşita unor atacuri executate
în Tokyo, a prevăzut să atace Washingtonul şi New York-ul30.
25
Amy E. Smithson, Leslie-Anne Levy – Ataxia: The Chemical and Biological Terrorism – Threat and the US
Response, The Henry L. Stimson Centre, Report No. 35, Octomber 2000, p. 33;
26
Rodney L. M. Stark, op. cit., p. 82;
27
Jean Pascal Zanders – Assessing the Risk of Chemical and Biological Weapons Proliferation to Terrorists, The
Nonproliferation Review, Fall 1999, p. 26
28
C.D.R. Aillen, M. Marty – History of the Development and Use of Biological Weapons, Clinics in Laboratory
Medicine, vol. 21, no. 3, September 2001, p. 421 – 435;
29
General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru – Terorismul cu arme
chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9), p. 40 – 42;
30
John Hart – Selected Issues Regarding International Terrorism, Nuclear, Chemical and Biological Weapons –
12
 Aici se prezintă câteva din cele mai semnificative atentate provocate de secta Aum
Shinrikyo, punându-se în evidenţă pericolul enorm al activităţii teroriste desfăşurată de aceasta.
S-a evidențiat faptul că dacă autorităţile japoneze ar fi luat în seamă gravitatea activităţii
sectei Aum Shinrikyo după primele atentate efectuate de aceasta, nu s-ar fi ajuns la atentatele
criminale din 1994 şi 1995.
Din studiul de caz au rezultat câteva concluzii utile în elaborarea concepţiei managementului
crizelor de terorism cu mijloace RBC:
 grupările teroriste sunt interesate de dobândirea şi folosirea mijloacelor RBC datorită
efectelor majore ale acestora, relativei facilităţi de procurare şi de disimulare a activităţilor
pregătitoare;
 lipsa de activitate informativă specifică şi de reacţie promptă a autorităţilor pentru
identificarea şi prevenirea acţiunilor de pregătire a atentatelor teroriste cu mijloace RBC poate
facilita săvârşirea acestora;
 orice acţiune a unei entităţi sau grupări, chiar fără a fi cunoscută ca având profil terorist, de
procurare a mijloacelor RBC trebuie monitorizată de autorităţi, existând o mare probabilitate ca
aceasta să vizeze pregătirea unui atentat terorist cu astfel de mijloace sau traficarea în acelaşi scop.

BIBLIOGRAFIE

1. http://www.un.org/french/news -13 september 2005

2. Horia Dogaru – Un nou instrument juridic internaţional vizând reprimarea terorismului:
Convenţia international privind reprimarea actelor de terrorism nuclear, Revista română de
drept umanitar, anul XIV, 2006, nr. 1 (56),
3. General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu – Istoria
Chimiei militare româneşti, 1917 – 2005, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2005
4. Andrew Lloyd, Peter Matheus – Bioterorismul – flagelul mileniului III, Editura Hiparion,
Cluj-Napoca, 2002;
5. Susan K. Lewis – History of Biowarfare,
http://www.pbs.org/wgbh/nova/bioterror/history.html
6. Grupul de lucru al statelor părţi la Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării,
producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi la distrugerea lor
7. Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și
distrugerea acestora, ratificată prin Legea nr. 125 din 9 decembrie 1994, decembrie 1994;
8. Dr. Tudor Cearapin, Horia Dogaru – Armele neletale bazate pe substanţe chimice şi
legitimitatea folosirii acestora, Revista română de drept umanitar, anul XII, 2004, nr. 2 (49),
9. Ştefan Dogaru, Horia Dogaru – Convenţia privind interzicerea armelor chimice şi legea
internă de aplicare a prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, 1999,
nr. 1 (25)
10. Petre Junie – Arma chimică – din istoria unei triste cariere, Colecția revistei „Lumea”, 1986;
11. Costin D. Neniţescu, Constantin N. Ionescu – Gaze şi măşti de război, Editura Vremea,
Bucureşti, 1933,

Related Trends, presented at “The Balance of Power in Europe 20035; Implications for Dwfwnce and Security” 13 –
14 November 2003, SIPRI, Solna, Sweden
13
12. General maior dr. ing. Ştefan Dogaru – Serviciul chimic în armata română, Revista de istorie
militară, nr. 4 (10), 1991.
13. Ian R. Kenyon – Chemical Weapons in the Twentieth Century. Their Use and Their Control,
The CBW Conventions Bulletin, no. 48, June 2000;
14. Jonathan B. Tucker – The Proliferation of Chemical and Biological Weapons Material and
Technologies to State and Sub-State Actors, raport prezentat Subcomisiei pentru securitate
internaţională, proliferare şi probleme federale din cadrul Comisiei pentru afaceri
guvernamentale a Senatului SUA, 7 noiembrie 2001,
15. Amy E. Smithson, Leslie-Anne Levy – Ataxia: The Chemical and Biological Terrorism –
Threat and the US Response, The Henry L. Stimson Centre, Report No. 35, Octomber 2000,
16. General locotenent prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliţie drd. Horia Dogaru –
Terorismul cu arme chimice – o gravă ameninţare, Revista Apărarea NBC, Câmpulung
Muscel, anul VI (2005), nr. 1 (9),
17. John Hart – Selected Issues Regarding International Terrorism, Nuclear, Chemical and
Biological Weapons – Related Trends, presented at “The Balance of Power in Europe 20035;
Implications for Dwfwnce and Security” 13 – 14 November 2003, SIPRI, Solna, Sweden

14