Mihai Zodian

Proliferarea armelor de distrugere în masă

Fenomenul de fa ă este considerat drept una dintre cele mai importante amenin ări
de securitate, de la începutul secolului XXI. Îl găsim prezentat în discursul public, fie în
declara ii, fie în documentele i în politicile marilor actori interna ionali, începînd cu
1998, dar cu o intensitate crescândă o dată cu loviturile teroriste ale organiza iei Al-
Qaeda, îndreptate împotriva Statelor Unite, din 11 septembrie 2001. Capitolul de fa ă
începe cu o definire a tehnologiilor, alături de un scurt istoric, urmate de o discu ie
teoretică asupra impactului proliferării, a regimurilor de control i dezarmare i a
ac iunilor militare propuse pentru a remedia slăbiciunile percepute ale normelor i
institu iilor interna ionale, în aceste zone tematice.

1. Definiții și conceptualizări

Termenul arme de distrugere/de nimicire în masă este uneori dificil de descris.

Sec iunea este dedicată prezentării instrumentelor militare avute în discu ie, a proliferării
ca fenomen i unui scurt istoric al devoltării acestora. Elaborată în 1948 de Comisia
Na iunilor Unite pentru Armament Conven ional, defini ia oficială se referă la
”armamente nucleare explozive, bazate pe material radioactiv, arme chimice sau
biologice letale i orice altă armă dezvoltată în viitor cu caracteristici comparabile ca
efect distructiv armei atomice sau celorlalte de mai sus” (apud Baylis i Smith, în John
Baylis et al, 2007, p 232). Alteori sunt numite pur i simplu NBC, pornind de la ini ialele
respectivelor. Avem de-a face cu o tehnologii militare separate de alte instrumente ale
violen ei, din punct de vedere intelectual, politic, militar sau moral.
În timp ce orice tip de armament poate fi folosit pentru masacre, după cum ne-a
amintit, din nefericire, genocidul din Rwanda, cele de nimcire în masă sunt mult mai
distructive, mai rapid de utilizat i mult mai greu de contracarat, în principal cele
termonucleare, astfel încât pot pune sub semnul întrebării supravie uirea actorilor
interna ionali implica i, uneori chiar viitorul civiliza iei, dacă ar fi folosite pe scară largă
(vezi Miroiu, Soare, în Miroiu, Ungureanu, 2007, pp. 292-293). De aici i necesitatea de

1
a distinge între armamentul conven ional i cel de nimicire în masă, unde, spre deosebire
de modelul tradi ional, tehnologia în sine creează o problemă, nu numai politicile,
strategiile sau atitudinile.
Discu ia în domeniu se concentrează îndeosebi asupra celor nucleare. Ele se
bazează pe fisiune, fragmentarea nucleului uraniului 238 i 235 i a plutoniunului 239,
sau fuziunea izotopilor grei ai hidrogenulului, deuteriu i tritiu (Baylis i Smith în Baylis
et al 2007, p.232). În urma acestor procese, o cantitate imensă de energie este eliberată, în
jur de 15.000 tone trinitrotoluen (dinamită) pentru o armă atomică i de peste o megatonă,
pentru cele termonucleare/cu hidrogen. Uraniul natural con ine 0.7ș U 235, iar pentru
producerea unei arme este necesar un proces de separare izotopică (de îmbogă ire), în
urma căruia procentul este ridicat la 90ș în medie. Plutoniul 239 este produs în
reactoare, pe baza prelucrării uraniului, fie prin folosirea unor facilită i speciale, fie prin
pornirea i oprirea la câteva luni a instala iilor civile. Deoarece acest tip de reac ie poate
fi controlată, s-a dezvoltat o întreagă industrie energetică civilă. Armele termonucleare
folosesc o bombă cu fisiune ca detonator, pentru a genera energia imensă, necesară
comprimării i fuziunii (Howlett, în Baylis i Smith 2006, p. 504).
Detonarea unui asemenea instrument are mai mult efecte: explozia propriu-zisă,
eliberararea de energie termică, iradiere directă i pe termen lung i impuls
electromagnetic. În 6 i 9 august 1945, circa 200.000 de oameni au murit la Hiroshima,
fie direct, fie în urma efectelor radia iilor i 140.000 la Nagasaki, după lansarea a două
bombe pe bază de fisiune, de capacitatea redusă după standardele actuale. Armele
radiologice presupun dispersarea de material radioactiv, prin intermediul detonării unui
explozibil conven ional i nu se bazează pe fisiune sau fuziune, având, în consecin ă, o
capacitate de distrugere mai redusă (Baylis i Smith în Baylis et. al. 2007, p.232).
Armele chimice sunt substan e solide, lichide sau gaze care produc efecte
daunătoare (moarte, rănire) asupra persoanelor sau nu numai. Printre ele includem
yperita, gazul sarin, VX etc. (Dragoman 2009, Baylis i Smith în Baylis et. al. 2007, p.
232). Uneori se suprapun celor biologice, ca agen i toxici Au o rază de ac iune redusă,
efectul este dependent de condi iile climatice i este posibilă asigurarea protec iei, într-o
oarecare măsură, dacă există date referitoare la un atac. Utilitatea militară lor a fost
contestată uneori, dar pot fi eficiente împotriva civililor neproteja i. Au fost testate în

2
luptă în Primul Război Mondial, în timpul campaniei Italiei împortiva Etiopiei din 1936,
a Japoniei împotriva Chinei i în războiul dintre Irak i Iran, din anii ‘80 ai secolului
trecut. Spre deosebire de armele nucleare, este interzisă explicit utilizarea celor chimice i
cele biologice.
De asemenea, au fost folosite direct împotriva civililor. Germania nazistă a recurs
la acid prusic (Kyklon B) în camere de gazare, în genocidul îndreptat împotriva
popula iei de origine evreiască, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Irakul a
folosit arme chimice împotriva minorită ii kurde, în 1987-1988, la Halabja. Problema
armelor chimice a revenit în aten ie o dată cu cre terea preocupării pentru combaterea
fenomenului terorist. Nu numai statele, dar i grupările radicale au în vedere acest tip de
armament. Secta japoneză Aum Shinrikio a dispersat gaz sarin în metroul din Tokio, în
1995, omorând 13 persoane. For ele de securitate ale Federa iei Ruse au folosit un agent
chimic în timpul crizei ”Nord-Ost” din Moscova, din 2002, în urma căruia un număr
mare de ostatici nu a supravie uit (Spear, în White, Little i Smith, 1997, p. 115, BBC
2002).
Armele biologice constau în fungu i, bacterii, viru i i alte tipuri de organisme,
cum ar fi ciuma, anthraxul, variola sau ricina (Dragoman 2009, Baylis i Smith în Baylis
et. al. 2007, p. 232). Istoric, otrăvirea apelor sau îmbolnăvirea asedia ilor au reprezentat
mijloace de luptă des întâlnite. Cel mai cunoscut incident a fost al asediului Caffei, un
ora din Crimeea, unde mongolii au catapultat corpuri bolnave cu ciumă bubonică,
împotriva apărătorilor genovezi, care au transmis boala în Europa, accelerând declan area
Marii Ciume, din secolul al XIV-lea. Dezvoltarea medicinei moderne a redus pierderile
provocate de boli, începând din secolul al XIX-lea, de i molime au continuat să
înso ească războaiele.
În epoca modernă, armele biologice nu au fost utilizate ca atare, dar au continuat
cercetările în domeniu, întreprinse de marile puteri i nu numai. La fel ca i în cazul
armelor chimice, a crescut preocuparea pentru acest tip de tehnologie o dată cu re-
evaluarea pericolului reprezentat de fenomenul terorist. În septembrie-octombrie 2001, în
Statele Unite ale Americii, la scurt timp după atentatele Al Quaeda, o serie de scrisori
infectate cu anthrax au fost expediate presei i unor senatori, în urma cărora, cinci

3
persoane au murit, din peste 20 infectate. Atentatul a fost atribuit unui cercetător militar
american, Bruce Ivins (Warrick 2010).
O dată definite armele de distrugere în masă, trebuie să trecem în revistă
problematica uneori controvesată a proliferării. Aceasta poate fi concepută drept:
”dezvoltarea de către un stat sau o grupare, prin mijloace i tehnologii proprii, a armei (..)
sau a vectorilor ei, ori achizi ionarea acestora de la state care deja le de in” (Miroiu i
Soare în Miroiu, Ungureanu, 2007, p 299). Două aspecte sunt avute în vedere,
proliferarea orizontală, produc ia sau cumpărarea de arme de nimicire în masă i cea
verticală, cre terea numărului sau ameliorarea tehnologiei deja de inute (Viotti i
Kauppi, 2001, p. 234). După cum observăm, avem de-a face cu o formă a înarmării, care
conduce, în condi iile existen ei unui sistem anarhic i a rivalită ii dintre state la
”competi ii intense între puteri sau grupuri de puteri opuse, fiecare încercând să ob ină un
avantaj de putere militară, sporind cantitatea sau ameliorând calitatea armamentului”
(Bull, 1961, p. 5). Alegerea unei denumiri speciale, de inspira ie medicală indică
percep ia unui fenomen unic, imoral i amenin ător, în cazul politicilor armamentului
nuclear, chimic, biologic sau radiologic.
Din punct de vedere istoric, proliferarea nucleară a început după testele Statelor
Unite i bombardamentele de la Hiroshima i Nagasaki din 1945. Uniunea Sovietică a
accelerat propriul program i a realizat primul test peste patru ani. Marea Britanie a urmat
în 1952, Fran a în 1960 i China în 1964. India a imitat exemplul peste 10 ani, stimulând
ini iativele rivalului Pakistan (AIEA 2010). Sfăr itul Războiului Rece a adus cu el
speran e legate de dezarmarea nucleară. Par ial justificat, în primii ani, acest optimism
nuclear a fost contestat de evolu ia ulterioară a politicii interna ionale. Astfel, Ucraina,
Bielorusia i Kazahstan au transferat armele către Rusia i au aderat la Tratatul de
Neproliferare, în 1993 i 1994.
Africa de Sud a început un program clandestin în anii `60, a construit ase bombe,
dar, după căderea regimului apartheid a renun at la acesta. Israel nu a acceptat NPT, a
adoptat o politică de ambiguitate nucleară i este suspectat că de ine arme nucleare.
Brazilia i Argentina au lansat programe nucleare militare, dar le-au abandonat, au stabilit
un regim bilateral de control, legat de Agen ia Interna ională pentru Energia Atomicp
(AIEA), au aderat sau opera ionalizat tratatul de la Tlatelolco i au devenit membre ale

4
tratatului global (AIEA 2010, FAS 2010). În acela i timp însă, după războiul din Golf,
din 1990-1991, a fost descoperit programul nuclear secret irakian, membru al Tratatului
de Neproliferare nucleară (NPT), desfă urat în anii 80, în paralel cu cele chimice i
biologice. Coreea de Nord a fost, la rândul său, surprinsă cu aspira ii similare, care au
condus la o criză i la un acord în 1994.
Evenimentele care au marcat sfâr itul iluziilor epocii post Război Rece au fost
testele paralele indiene i pakistaneze din 1998, urmate de un conflict limitat i de o serie
de crize i negocieri între cele două păr i. O re ea de trafic a componentelor nucleare a
fost ulterior descoperită, în care erau implica i oficiali pakistanezi, din Coreea de Nord,
Iran sau Libia (AIEA 2010). De i semnatară a NPT, Libia a urmărit, timp de decenii să
ob ină arme nucleare, fără prea mari progrese, dar interven ia SUA în Irak i interceptarea
din 2003 au determinat schimbarea politicii. Obiectivele irakiene în domeniu au fost
centrul controversei din 2003. Retrasă din tratatul de neproliferare în acela i an, Coreea
de Nord a testat o bombă în 2006. Iranul este suspectat, de către Statele Unite i alia ii lor
de a urmări construirea de arme nucleare.
Momentan, în lume, există circa opt puteri nucleare declarate i Israel, stat
considerat informal ca de inând respectiva capacitate, dintre care numai cinci membre ale
tratatului de neproliferare; peste 30 de state cu programe nucleare civile, care ar avea
poten ialul de a dezvolta armamente nucleare, dar au decis să nu facă acest lucru i un
stat care a renun at la armament (AIEA 2010, Miroiu i Soare, în Miroiu, Ungureanu,
2007 p. 299). Putem aprecia că proliferarea nucleară s-a desfă urat lent, majoritatea
statelor cu capacită i în domeniu nu au ales să se înarmeze, deci scenariile catastrofice nu
s-au materializat, dar pe termen lung, este posibil să continue.

Armele nucleare în 20101

Stat Focoase Armament Focoase Inventar total

strategice intermediar, opera ionale (strategice,
tactic tactice i
rezervă)
Federa ia Rusă 2,600 2,050 4,650 12,0002

1
Hans Kristensen, Rober Norris, ” Status of World Nuclear Forces 2010”, 6 mai 2010,
http://www.ploughshares.org/news-analysis/world-nuclear-stockpile-report (accesat ianuarie 2011).

5
Statele Unite 1,968 500 2,468 9,600

Fran a 300 - 300 300

China 180 ? 180 240

Marea Britanie 160 - 160 185

Israel 80 - 80 80

Pakistan 70-90 - - 70-90

India 60-80 - - 60-80

Coreea de Nord 10 - - 10

Total 5,600 2,550 7,900 22,500

În ceea ce prive te armele chimice, majoritatea statelor sunt obligate să le distrugă

până în 2012. Cu toate acestea, Egiptul, Siria, Somalia, Angola, Coreea de Nord nu au
semnat tratatul de dezarmare, iar Israelul i Birmania nu l-au ratificat. Programul chimic
irakian a fost, din câte se pare, distrus după războiul din 1991. Opt state i-au declarat
activită ile militare în domeniu: Statele Unite, Federa ia Rusă, India, Iran, Irak, Libia,
Albania i Coreea de Sud (OPCW, 2010, Arms Control 2010). Dintre cele trei regimuri
interna ionale, acesta s-a bucurat de cel mai mare succes.
Proliferarea armelor biologice este mai greu de evaluat, deoarece nu există date
publice credibile despre capacită ile i programele statelor i a altor actori, cu excep ia
par ială a Irakului înainte de 1991. Programele de cercetare sunt prezentate ca defensive,
de obicei i sunt secrete, în general. Nu toate statele au aderat la tratatul de dezarmare,
inclusiv Israel sau Angola, iar ări ca Siria i Egipt nu l-au ratificat (UNOG, 2010). În
diverse situa ii, au fost suspectate: Statele Unite, Uniunea Sovietică/Federa ia Rusă,
China, Coreea de Nord, Taiwan, Iran, Irak, Israel, Egipt, Algeria, Africa de Sud, statele
fost iugoslave, India, Pakistan etc.
Se estimează că subiectul capătă din ce în ce mai multă importan ă din cauza
progreselor biotehnologice, însă consecin ele sunt greu de evaluat, pentru moment. Orice

6
actor implicat in cercetări biotehnologice ar de ine capacitatea de a produce acest tip de
armament, tehnologia fiind prin defini ia cu natură duală. Oficial, există 1500 de
laboratoare i depozite, dintre care 583 culturi microbiologice din 68 de state, sunt
supervizate interna ional (Preston 2007, p. 195, WFCC 2011). Se pare că este mai dificil
pentru organiza ii teroriste să aibă acces, în lipsa sprijinului din partea unor oameni de
tiin ă (Preston 2007, p. 185). Unii exper i apreciază că pe termen lung, armele biologice
s-ar putea dovedi mai periculoase decât cele nucleare, favorizând ofensiva, al ii, sunt mai
rezerva i în evaluări (Preston, 2007, p. 186, Spiers, 2000, p. 58).

2. Proliferarea și teoria relațiilor internaționale

Ca subiect academic, proliferarea prezintă dificultă i în cercetare. Sec iunea de

fa ă va prezenta, pe scurt, dezbaterile despre cauzele înarmărilor, consecin ele proliferării
asupra Teoriei Rela iilor Interna ionale i a sistemului politic global (mai ales
descurajarea nucleară) i evaluarea normativă a fenomenului. Efectele de inerii armelor
de distrugere în masă sunt uneori greu de separat de efectele altor cauze, ca distribu ia de
putere, prezen a uneor interese limitate, pacea democratică, regimurile interna ionale etc.
Nu avem de-a face cu teste decisive ca în tiin ele fundamentale, sunt greu de studiat în
izolare i mai ales în domeniul nuclear, discu ia este speculativă. Domeniul în sine se
referă la politicile militare ale statelor, sau la organiza ii teroriste, unde adeseori
obiectivele, strategiile i capacită ile sunt inute în secret sau intens politizate. În acela i
timp, subiectul prezintă un interes civic important, având de-a face cu instrumente care
pot afecta existen a a miloane de oameni. De aici, rezultă necesitatea unei anumite
pruden e în elaborarea metodologiilor de studiu, a evaluării credibilită ii datelor i a
concluziilor.
Ce proliferează i mai ales, ce avem în vedere atunci când vorbim despre
proliferare în zilele noastre? Putem distinge, în general, între mai multe etape în ob inerea
unui anumit tip de armament: cercetarea fundamentală, testarea i dezvoltarea,
construirea infrastructurii necesare produc iei în masă i desfă urarea tehnologiei militare
respective2. Trebuie să men ionăm că, în cazul armelor de distrugere în masă, cercetarea

2
Pe larg în David Holloway, Stalin și bomba atomică, Insitutul European, Ma ina de scris, Ia i 1998.

7
fundamentală nu reprezintă un secret, cuno tiin ele sunt publice adeseori, fiind
descoperite de decenii, dacă nu mai mult. De asemenea, în multe situa ii, industria civilă
legitimă poate fi convertită pentru scopuri militare, având de-a face cu tehnologii cu
folosință duală. De exemplu, programele de cercetare spa ială pot permite i fabricarea
de rachete balistice, destinate transportării armelor de nimicire în masă, industria chimică
i cea farmaceutică pot produce substan e sau organisme utile în război etc (Spear, în
White, Little i Smith, 1997, pp.122-123).
De aici, o problemă complexă: cum să controlezi proliferarea armelor
propriu-zise, cum să convingi statele cu tehnologie modernă să nu se orienteze spre
programe militare, cum să asiguri protec ia nu numai a arsenalelor, dar i a industriei
civile? Practic, avem de-a face cu o serie de influen e, de la deciziile propriu zise ale
statelor, la efectele pe termen lung ale dezvoltării economice i ale cercetării tiin ifice.
Nu trebuie avute în vedere doar armele propriu zise, ci i capacitatea de produc ie,
cunoa terea, personalul calificat. Chiar dacă de exemplu, statele ar renun a la
desfă urarea unui anumit tip de armament, celelalte elemente ar continua să existe i un
actor ar putea decide să se înarmeze din nou.
Cauzele proliferării sunt multiple. De ce statele sau al i actori aleg să se înarmeze?
O primă conceptualizare pune accent pe rolul anarhiei i al dilemei securită ii. În
condi iile absen ei unei autorită i centrale, care să asigure securitatea unită ilor, acestea se
văd obligate să se protejeze prin mijloace proprii. Statele se înarmează, deoarece armele
sunt utile, sunt instrumente ra ionale ale politicii. Armamentul de nimicire în masă a
schimbat, însă, radical această concep ie tradi ională despre război, în special o dată cu
proliferarea arsenalelor nucleare (Miroiu i Soare în Miroiu, Ungureanu, 2007, p 292-
293), după cum vom vedea ulterior. Anarhia, însă, poate fi privită în mai multe
modalită i. Avem de-a face cu două atitudini fundamentale, radical diferite, în ceea ce
prive te problematica armamentelor, existente de mii de ani: ”preface-vor săbiile în fiare
de pulguri i lănciile în cosoare”, celebrul citat din Biblie (Isaia 2), căruia i se opune
maxima latină ”si vis pacem para bellum” (Viotti, Kauppi, 2001, p. 212).
O altă explica ie este furnizată de teoriile despre polaritate. Într-un sistem cu mai
multe mari puteri, actorii rivali sunt tenta i să se înarmeze în mod competitiv, deci,

8
proliferarea este mai probabilă. În bipolaritate, cele două puteri dominante asigură par ial
i securitatea altor actori, limitând nevoia de a achizi iona arme de nimicire în masă, dar
proliferarea orizontală a atins dimensiuni impresionabile (60 de mii de focoase nucleare,
peste 70 de mii de tone arme chimice, programe biologice) i cea verticală a fost
prezentă. Într-un sistem unipolar, râspândirea tehnologiilor respective ar fi un mijloc de a
restrânge capacitatea de ac iune a statului hegemon (Spear în White, Little i Smith, 1997
p. 123; Gray în Snider, 1999, pp. 179-180). De pildă, sfâr itul Războiului Rece a
determinat dispari ia rivalită ii bipolare, dar i par ial a controlului exercitat asupra
alia ilor i clien ilor.
Statele Unite au devenit principala putere militară conven ională i au investit
masiv în ”revolu ia în afaceri militare”, pentru a- i spori avantajul i preveni sau combate
amenin ările de securitate. Au redus importan a armelor nucleare ca atare, mai ales în
cazul celor tactice, dar au men inut misiunea de descurajare, ca i al i actori majori. O
parte a statelor dezavantaje conven ional au reac ionat fie prin politici de înarmare
nucleară, fie, ca în cazul Rusiei, prin men inerea focoaselor tactice i reducerea celor
strategice excesive. Există temeri în legătură cu posibilitatea terorismului catastrofic, iar
prăbu irea în sine a Uniunii Sovietice a creat o problemă de proliferare i griji în legătură
cu soarta arsenalului, a industriei i a personalului angajat în cercetarea i producerea
armelor de distrugere în masă (Ibid). Proliferarea este însă, un fenomen care s-a
manifestat i în bipolaritate i după 1991, deci, distribu ia interna ională a puterii este
numai una dintre influen e.
La nivel de actor, explica ia clasică îi apar ine lui Lewis Richardson. Nivelurile de
înarmare depind de diferen a dintre nevoia de a reac iona fa ă de programele altui actor
(evolu ia capacită ilor) i costurile interne legate de înarmare, cărora li se adaugă gradul
de intensitate a revendicărilor pe care le simte fa ă de acesta. Cu alte cuvinte, avem de-a
face cu un actor ra ional, care evalueaza beneficiile i pierderile, alături de intensitatea
intereselor, într-un context de interdependen ă a strategiilor i pe baza acestei estimări,
decide în privin a unei politici. Pentru control, trebuie sau crescute costurile înarmării,
sau reduse conflictualitatea i nevoia de a reac iona fa ă de politicile adversarilor
(Rapoport, 1957). Rezultă două abordări ale proliferării, una centrată pe ofert㸠cum ar fi
carteluri ale producătorilor i alta pe cerere, în care sunt luate în vedere interesele de

9
securitate ale poten ialilor proliferatori. Exemple ar fi proliferarea nucleară în rândul
actorilor majori, Statele Unite, Uniunea Sovietică sau China, în care avem de-a face cu un
proces de ac iune-reac iune. Nu to i autorii sunt de acord cu acest tip de explica ie,
criticând fie unicitatea actorului, fie ra ionalitatea sa.
Acest tip de teorie a fost contestat pentru exagerarea importan ei sistemului
interna ional i pentru ignorarea efectelor regimului politic, a politicii interne, a
identită ii, a rela iilor i actorilor transa ionali sau a personalită ii liderilor. De pildă,
Graham Allison a propus două completări, modelul influen elor organiza ionale i cel al
politicii birocratice. Primul pune accent pe rutinele structurilor interne, al doilea, pe
conflictele i negocierile între deciden ii unui stat. Cu toate acestea, nu este u or de izolat
comportamentul unui actor de mediul în care acesta evoluează. Impactul factorilor interni
i externi în explicarea unei politici sau a unei strategii să difere în func ie de context i
adeseori ace tia se influen ează reciproc, fiind necesară o abordare contextuală (Allison
2010, pp. 77-203, pp. 211-254).
Armele de nimicire în masă au stimulat dezvoltarea Rela iilor Interna ionale (RI)
ca disciplină. Un întreg domeniu, cel al studiilor strategice a avut în centru problematica
nucleară pană la sfâr itul Războiului Rece, dar i după. Teoria descurajării nucleare este
una dintre conceptualizările RI cu aspira ii ambi ioase de rigurozitate tiin ifică, de i este
dificil de testat, bazându-se pe ra ionamente contrafactuale. Îndeosebi, neorealismul a
preluat acest tip de gandire i a transformat-o într-unul dintre pilonii săi conceptuali,
alături de structură. Teoria balan ei ofensivă-defensivă, teoria jocului, teoria alegerii
ra ionale, a comunită ilor epistemice i par ial neoliberalismul sunt i ele elaborate sub
influen a consecin elor proliferării armamentului nuclear. Descurajarea a inspirat nu
numai ambi ii intelectuale, ci a avut i consecin e direct asupra proceselor de decizie, în
Statele Unite, îndeosebi i a acordurilor interna ionale (Krause, în Snyder 1999 pp.120-
144). Ea are implica ii directe asupra proliferării nucleare contemporane ca fenomen, a
evaluării acesteia i a institu iilor i a politicile destinate controlului.
Dezvoltarea armelor de distrugere în masă, îndeosebi cele nucleare a forţat
factorii de decizie să inoveze din punct de vedere strategic. În mod tradi ional exista
temerea că războiul este, dacă nu provocat, cel pu in făcut probabil din cauza curselor
înarmării, mai ales în contexte interna ionale tensionate. Puteau exista trei consecin e ale

10
tehnologiilor asupra sistemului politic interna ional anarhic: conflicte nucleare limitate i
anihilare globală; dezarmare i control interna ional, sau op iunea mediană, men inerea
structurii profunde i adaptarea tipului de rela ii dintre actori, în special al marilor puteri.
A treia op iune s-a materializat, o dovadă a capacită ii de supravie uire a societă ii de
state, sub forma descurajării nucleare3. Pe lângă a fi o amenin are globală, proliferarea
armelor de nimicire în masă reprezintă i o metodă prin care puterile medii i mici pot
reduce op iunile politice ale actorilor majori, fiind o limitare a intereselor lor in diverse
regiuni de importan ă strategică.
Înarmarea nucleară a avut mai multe efecte asupra rela iilor interna ionale, cel
pu in în opinia majorită ii autorilor. Nye enumeră o serie de consecin e majore: războiul
total a devenit inacceptabil, însă, au renăscut războaiele limitate; crizele au înlocuit
conflictele generale ca mijloace de ob inere a deciziei strategice i de stabilire a rela iilor
de putere; marile puteri nucleare au recunoscut existen a unui interes comun i pe baza
acestei percep ii, au adoptat politici prudente, au evitat o serie de ac iuni i au dezvoltat
mijloace de comunicare, inclusiv acorduri bilaterale i multilaterale. Nu în ultimul rând,
s-a format un tabuu al utilizări armelor nucleare, indiferent de caracteristicile tehnice
(Nye, 2003, p.137-138). Descurajarea este legată mai curând de armamentul nuclear,
după cum a sugerat războiul din Golf din 1990-1991, când s-au confruntat Irakul - o
putere regională, dotată cu tehnologie chimică i biologică – cu o coali ie formată din
actori majori înzestra i cu arsenale nucleare, de inând superioritate tehnologică
conven ională.
De aici, o redefinire a utilită ii for ei militare. După Rober Art, avem de-a face cu
patru func ii. Apărarea se referă la folosirea for ei armate pentru respingerea unui atac
sau reducerea pierderilor. Descurajarea înseamnă amenin area cu represalii, îndeosebi
nucleare, pentru a convinge un alt actor să nu adopte o anumită politică i reprezintă
noutatea adusă de dezvoltarea armamentelor de nimicire în masă în practica
interna ională. Supunerea se referă la aspectul activ sau ofensiv al puterii militare i are
drept scop obligarea unui actor de a urma obiectivele politice dorite. Există i un aspect

3
Pe larg în Andrei Miroiu, Simona Soare, ”Război i securitate nucleară”,în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (cood.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2007, p. 291-301.

11
demonstrativ al for ei militare (Art, în Art i Jervis, 2005, pp.142-143). Aceasta este
explica ia tipică a teoriei realiste.
Pot fi definite mai multe forme. Descurajarea minimală presupune un număr
redus de arme, vulnerabile în fa a unui atac-surpriză (Viotti, Kauppi, 2001, pp.227-230).
Distrugerea (reciproc) asigurată există atunci când un actor sau to i cei implica i dispun
de capacitatea de represalii, chiar i după o ofensivă cu arme de nimcire în masă (Miroiu
i Soare, în Miroiu, Ungureanu, 2007, p. 297-298). Este privită drept cea mai stabilă
rela ie, pentru că to i actorii tiu de la început că nu au anse de a supravie ui, deci, le
lipse te motiva ia de a risca un conflict de anvergură. Cu toate acestea, descurajarea
minimală poate func iona contra unui actor capabil să reziste unui atac nuclear, după cum
sugerează rezultatul crizei rachetelor din Cuba. Putem defini i descurajarea extinsă,
garan iile de securiate acordate alia ilor, însă aici totul depinde de credibilitatea
amenin ării, sau descurajarea latentă, în care un stat are poten ialul dezvoltării în timp
scurt a unui arsenal, dar alege să nu facă acest lucru.
Concep iile referitoare la descurajare au influen at dezbaterea despre
dezirabiliatea sau condamnarea proliferării. În teorie i în practică, cei doi termeni se
intersectează i au ca motiva ie rela ia dintre proliferare i ansele utilizării armelor de
nimicire în masă, îndeosebi a celor nucleare. De exemplu, Kenneth Waltz apreciază că
proliferarea este benefică, deoarece ea ar conduce la reproducerea rela iilor de distrugere
reciproc asigurată pe plan mondial i la evitarea, în consecin ă a conflictelor majore
(Waltz, 1981). Dimpotrivă, Scott Sagan sus ine că armatele sunt stimulate să adopte
comportamente care provoacă e ecul descurajării, din cauza culturii ofensive, a
intereselor de grup i a inter iei birocratice. (Sagan, 1994, pp. 66-107). Majoritatea
opiniilor din literatura de specialitate se situează în aceste două extreme, în linii mari,
orientându-se în jurul ideii ca de i descurajarea a func ionat între marile puteri în timpul
Războiului Rece i după încheierea conflictului, nu este sigur că acest tip de rela ii vor fi
întâlnite tot timpul în cazul continuării proliferării nucleare. Există i temerea că, de i
armele nucleare ar fi eficiente ca element de descurajare, armele chimice i biologice pot
fi mai u or folosite, de către state sau grupări teroriste.

3. Regimurile de securitate și armele de nimicire în masă

12
 În practică, descurajarea este o institu ie i un set de strategii, apărute ca reac ie la
proliferarea nucleară, a căror func ionare poate fi contestată, în anumite situa ii. Ca
urmare, ea a fost înso ită de multiple concepte, demersuri i structuri diplomatico-
militare, destinate controlului consecin elor proliferării nucleare. Logica lor comună a
fost cea a amestecului de cooperare i conflict, unul dintre efectele dezvoltării
tehnologiilor respective. Asistăm la o fluidizare a diferen elor dintre diploma ia
tradi ională i războiul clasic în care cursele înarmării nu mai servesc doar ca
predecesoare ale confuntărilor militare ci i drept mijloace de comunicare; înfruntările
armate sunt, la rândul lor, prilejuri de negocieri tacite sau explicite; tratativele devin i
ocazii pentru propagandă i substitute ale testelor de for ă directe.
Putem clasifica strategiile i institu iile destinate controlului proliferării, în func ie
de amestecul dintre for ă, amenin ări i negociere în: descurajarea propriu-zisă, controlul
armamentelor, ambele având un accent mai curând spre diploma ie, dar care implică
manipularea for ei militare i măsuri defensive, lovituri preventive i pre-emtive, unde
for a joacă un rol predominant, dar în cadrul limitelor logicii disuasiunii. De aici i o
distinc ie între neproliferare, în eleasă ca un set de măsuri ce î i propun să preîntâmpine
răspândirea armelor de distrugere în masă i contraproliferare, care se referă la folosirea
directă for ei (Baylis i Smith, în John Baylis et al, 2007, p. 241). Această sec iune va
descrie conceptele de regim de securitate, de dezarmare i de control al armamentelor, i
va prezenta normele i institu iie construite în domeniile nuclear, chimic i biologic.
Regimurile interna ionale au fost conceptualizate drept „seturi de principii,
norme, reguli şi proceduri de luare a deciziilor, implicite sau explicite în jurul cărora
converg aşteptările actorilor într-un anumit domeniu al Relaţiilor Internaţionale”
(Krasner, apud Ungureanu în Miroiu, Ungureanu, 2007, p. 234). O serie de condi ii sunr
necesare pentru dezvoltarea acestora, în linii mari, acceptarea interdependen ei securită ii,
un interes comun i necesitatea unor reglementări (Ungureanu în Miroiu, Ungureanu,
2007, p. 234). Avem de-a face cu o dilemă a func ionării acestor reguli i organiza ii
interna ionale, suprinsă de Colin Gray: sunt posibile atunci când nu sunt necesare i
imposibile atunci când este nevoie de ele (Gray, apud Baylis i Smith, în John Baylis et

13
al, 2007, p. 235). Dacă rela iile ar fi armonioase, atunci, regimurile de securitate ar fi
inutile, dacă ar fi pur conflictuale, ele nu ar putea exista, în general.
Două scopuri dirijează respectivele regimuri, dezarmarea i controlul. Prima
semnifică ”reducerea la zero fie a tuturor armamentelor din arsenalele statelor, sau a unor
anumite categorii” (Viotti, Kaupi, 2001, p. 212). Controlul armamentelor poate fi
definit ca ”reglementarea cursei înarmărilor în scopul impunerii unui anumit nivel de
stabilitate militară” (Idem, pp. 9-10). Spre deosebire de dezarmare, dar similar
descurajării, acest tip de reglementări nu î i propun depă irea societă ii interna ionale, ci
ameliorarea func ionării acesteia, prin eliminarea elementelor destabilizatoare ale cursei
înarmării (Baylis i Smith, în John Baylis et al, 2007, pp. 230-231). Proliferarea
mijloacelor de nimicire în masă a readus în aten ie chestiunea negocierii nivelelor
armamentelor, i a inspirat o vastă literatură de specialitate, începând cu anii `50 ai
secolului trecut, după dezamăgirea fa ă de eforturile întreprinse în perioada interbelică
(ibid).
Controversa legată de rolul controlului armamentelor reflectă dezbaterea dintre
reali ti i liberali, într-o oarecare măsură. Scepticii au sus inut că eficien a regulilor i
institu iilor depinde de interesele, capacită ile i de nivelul tensiunii existent între
participan i, regimurile respective fiind privite drept o consecin ă a rela iilor dezvoltate
între ace tia, nu ca o cauză a destinderii. După Războiul Rece, ele ar fi devenit inutile în
fa a ”statelor bandit” i a amenin ării terorismului interna ional. În replică, partizanii au
apreciat că regulile i institu iile au favorizat relaxarea divergen elor i încheierea
Războiului Rece prin facilitarea comunicării, formarea unui climat de încredere i prin
crearea unor ”bariere”, a unor repere, care limitau ac iunile politico-militare.
Se întâlnesc i pozi ii intermediare, conform cărora, de i permit o mai bună
în elegere între actorii implica i i sporesc riscurile încălcării normelor, totu i regimurile
de control al armamentelor pot deveni o victimă a tensionării rela iilor interna ional i
sunt din ce în ce mai mult contestate, în ultimii ani (Baylis i Smith, în John Baylis et al,
2007, pp. 233-238). Nu este de mirare că regimurile de control al proliferării armelor de
distrugere în masă sunt uneori confuze, limitate i chiar contradictorii i că regulile pot
deveni greu de aplicat, iar dezarmarea este rară i mai curând declarativă. Anarhia,
rela iile de putere, interesele actorilor majori i minori influen ează formarea, dezvoltarea

14
 i schimbarea acestor norme i organiza ii, care uneori, aduc servicii importante, iar
alteori, sunt depă ite de evenimente.
Există o disjunc ie între reglementarea proliferării verticale i a celei orizontale în
ceea ce prive te armele nucleare. Prima nu face obiectul unui regim general coerent,
avem de-a face cu o serie de acorduri bilaterale, dintre care cele mai importante au fost
încheiate între Statele Unite i Uniunea Sovietică/Federa ia Rusă. Putem cita aici Tratatul
de Limitare a Aramamentului Strategic (SALT I i II), Tratatul de Reducere a
Armamentului Strategic (START I i II), Tratatul de Reducere a Armamentului Ofensiv
(SORT), Noul START. În ceea ce prive te proliferarea orizontală, regimul este centrat în
jurul Tratatului de Neproliferare Nucleară, semnat pe 1 iulie 1968, (FAS 2010).
Statele de inătoare de arme au promis să asiste dezvoltarea industriei civile, în
schimb, celelalte acceptau să nu urmărească ob inerea de tehnologii militare i să accepte
controlul exercitat de AIEA. Primele promiteau i să negocieze ”cu bună credin ă” nu
numai dezarmarea nucleară, dar i pe cea generală, la o ”dată apropiată”, însă, dincolo de
eliminarea armamentelor excesive, acest lucru este improbabil, din cauza efectului
tehnologiei nucleare i a anarhiei interna ionale (Mincă, 2009 p. 203). Ambele categorii
de state sunt obligate să nu transfere resurse sau tehnologie unui stat decât dacă acesta a
acceptat garan iile Agen iei i să nu sprijine programe nucleare militare. Agen ia.
Interna ională pentru Energia Atomică (AIEA) gestionează mecanismul de inspec ii i
raportează concluziile Consiliului de Securitate al ONU. Sistemul de garan ii al Agen iei
este destinat a oferi ”asigurări credibile” că materialele fisionabile sau facilită ile nucleare
nu sunt folosite în scopuri militare (IAEA 2010).
În absen a unei schimbări radicale, cuno tin ele fundamentale i infrastructura ar
continua să existe, chiar dacă toate arsenalale ar dispărea, ceea ce înseamnă că orice actor
cu acces la ele ar putea să se înarmeze i antreneze un proces de ac iune-reac iune în
rândul celorlal i. De asemenea, slăbiciunea principală a tratatului o reprezintă absen a
sanc iunilor. Practic, marile puteri decid ce ac iuni ar urma să fie întreprinse în cazul
încălcării prevederilor sale, prin Consiliul de Securitate, dar nu neapărat. AIEA poate
verifica, dacă are la dispozi ie un sistem de inspec ii eficient în statul intă i semnala
problemele, dar atribu iile sale se opresc aici. Statele non-nucleare din punct de vedere
militar î i declară facilită ile. În consecin ă, măsurile de monitorizare nu sunt lipsite de

15
ambiguită i, deoarece depind de acordul statului în cauză i în anumite situa ii, s-au
dovedit a fi depă ite.
Dincolo de tratat, pentru a sprijini func ionarea regimului, sau cel pu in, realizarea
politicii actorilor majori au apărut o serie de formule de cooperare, mai mult sau mai
pu in formalizate. În linii mare, sunt state care i-au coordonat politicile de embargo
tehnologic la adresa unos state- intă. Putem cita Grupul Furnizorilor Nucleari4, Regimul
de Control al Tehnologiilor Rachetelor, sau Ini iativa de Securitate în fa a Proliferării
(Viotti, Kauppi, p. 240; Spear, în White, Little i Smith, 1997, pp.122-123; Baylis i
Smith 2 în John Baylis et al, 2007, pp. 247-248; Albright, Hinderstein, 2004). Acest tip
de cooperare este limitată ca posibilită i i pe termen lung, se poate dovedi
contraproductivă, dacă nu este completată cu politici care să rezolve problemele politico-
militare ale regiunilor unde proliferarea este cea mai probabilă.
Un alt mijloc de control al proliferării constă în garan iile de securitate nucleară.
Marile puteri au promis să nu recurgă la armament nuclear împotriva statelor non
nucleare, cu excep ia terorismului nuclear, chimic sau bacteriologic i a unui atac armat
din partea unui aliat al statelor nucleare, cu condi ia respectării obliga iilor NPT (Du
Preez, 2004). Trebuie men ionate aici i alte tipuri de garan ii i organiza ii. Alian a
Nord-Atlantică, alian a dintre Statele Unite i Japonia sau Taiwan, sau Comunitatea
Europeană pentru Energia Atomic au drept obiective, printre altele i neproliferarea
armelor de distrugere în masă, nu numai în exterior, dar i în rândul membrilor, prin
descurajarea extinsă i prin coordonarea politicilor de apărare sau a celor din cadrul
industriei nucleare civile. Nu trebuie ignorate i tratatele de denuclearizare regională.
Conceput în timpul sistemului bipolar, regimul proliferării a continuat să existe i
chiar s-a dezvoltat după prăbu irea Uniunii Sovietice. Statele Unite i Federa ia Rusă au
redus masiv arsenalele dezvoltate în timpul Războiului Rece, de la aproximativ 60.000
focoase, la 20.000, dar nu au abandonat descurajarea nucleară. Noi state au aderat la NPT
sau au renun at la arme nucleare, chiar dacă altele au continuat să urmărească programe.
În ultimii ani, testele indiene i pakistaneze, chestiunea irakiană, programul Coreii de

4
*** ”The Nuclear Suppliers Group (NSG) at a Glance”, Arms Control Association,
http://www.armscontrol.org/factsheets/NSG (accesat ianuarie 2011).

16
Nord i criza diplomatică provocată de aspira iile Iranului au pus sub semnul întrebării
eficien a sa, cel pu in în anumite situa ii.
India, Pakistanul i Israelul rămân în afara tratatului de neproliferare, de i sunt
legate par ial de sistemul normativ privit în sens general, prin alian ele cu Statele Unite i
prin alte tipuri de acorduri. Coreea de Nord a denun at documentul respectiv i a testat
armament nuclear. Cazul Iranului rămâne controversat, dar statul islamic a încălcat
tratatul refuzând să î i declare activită ile nucleare în întregime. Unele propuneri de
dezvoltare a regimului au stârnit controverse, exemple fiind Tratatul de Interzicere
Comprehensivă a Testelor, sau Tratatul de Control al Materialelor Fisionabile. Dincolo
de critici, o organiza ie neutră are mai multe anse de a ob ine acordul de a monitoriza
instala iile nucleare decât grupări legate direct de state, mai ales inând cont că avem de-a
face cu circa 40 de state cu posibilitatea de a construi arma absolută. Trebuie accentuat
faptul că numai nouă state au construit acest tip de arsenal militar.
Regimurile pentru controlul proliferării armelor chimice i biologice î i au
originea în primele tentative de dezarmare generală. Folosirea substan elor otrăvitoare a
fost interzisă prin Conven ia de la Haga din 1907, însă spriritul acordului acordului nu a
fost respectat în timpul Primului Război Mondial. În 1925, Protocolul de la Geneva a
prohibit utilizarea armelor chimice i bacteriologice (Dragoman 2009). Nu toate statele
l-au semnat, iar documentul nu se referea la cercetarea, produc ia sau desfă urarea acestei
tehnologii. Cu toate acestea, tehnologiile respective nu au mai fost utilizat ca arme de
război în conflictul din 1939-1945, probabil din cauza dubiilor fa ă de valoarea lor
militară.
Abia în 1993, în climatul favorabil creat după Războiul din Golf din 1990-1991, a
fost semnată o conven ie care scoate în afara legii produc ia, dezvoltarea i proliferarea
armelor chimice, obligând semnatarii să distrugă cantită ile de inute (Dragoman 2009, pp.
3-6, Baylis i Smith în Baylis et. al. 2007, p. 232). O organiza ie interna ională a luat
fiin ă pentru a supraveghea respectarea tratului, iar din 71.000 tone substan e chimice de
luptă declarate, au fost distruse peste 40.000, conform datelor oficiale (OPCW, 2010).
Dimpotrivă, regimul proliferării armelor biologice este ambiguu. O conven ie interzice
dezvoltarea i proliferarea acestora, nu i cercetarea dar nu con ine mecanisme de
monitorizare (Baylis i Smith în Baylis et. al . 2007, p.232).

17
 România este membră NATO i a Uniunii Europene, de ine instala ii nucleare,
chimice sau farmaceutice civile i a aderat la conven iile interna ionale importante
destinate controlului proliferării armelor de distrugere în masă. Ca stat parte a Alian ei
Nord-Atlantice, beneficiază implicit i de descurajarea nucleară extinsă a Statelor Unite.
Statul român a acceptat amplasarea unor elemente ale noului scut anti-rachetă american i
a sprijinit politicile de contraproliferare, inclusiv în cadrul controversatei crize irakiene.
În mod istoric, Bucure tiul a promovat ini iativele de dezarmare, inclusiv în cazul
armamentului nuclear Mali a 2007, pp. 73-78).
Lipse te o concep ie generală referitoare la controlul proliferării armelor de
nimcire în masă. Aici avem de-a face cu vechea dezbatere despre schimbarea pa nică,
puteri status-quo i cele revizioniste. Dacă un stat reu e te să î i dezvolte arme de
nimicire în masă, îndeosebi cele nucleare, atunci comunitatea interna ională nu de ine
prea multe alternative în afara tentativelor de a negocia aderarea acestuia la regimurile de
control al armamentului i indirect la ordinea interna ională, tocmai din cauza logicii
descurajării. Practic, trebuie să ofere concesii sau să spere la o prăbu ire a sistemului
politic intern al statului în cauză, care, pe lângă faptul că nu este o regulă, prezintă i
riscul proliferării sau utilizării arsenalului deja de inut. De aici i interesul unora dintre
actorii interna ionali de a elabora strategii militare, pentru a folosi for a înainte de
finalizarea arsenalelor respective.
.
4. Forța militară și contraproliferarea

După cum am văzut, marea slăbiciune a regimului proliferării este absen a

sanc iunilor credibile. Într-un sistem anarhic, statele î i rezervă dreptul de a decide
obiectivele utilizării puterii militare i sunt obligate să urmărească politici de auto-
ajutorare. De aici i ezitarea de a accepta restric ii excesive asupra autonomiei lor.
Rezultă că, în general, regulile i institu iile interna ionale vor fi vulnerabile în ceea ce
prive te capacitatea de a aplica politici coercitive, fără acordul statelor. Logica
descurajării oferă o explica ie suplimentară. Dacă, în trecut, era posibil de a recuge la
război împotriva unui stat revizionist, acum, o dată ce armele de distrugere în masă, în
esen ă cele nucleare au fost dezvoltate de către un actor, un război declan at împotriva

18
statului respectiv devine improbabil. Din acest moment, marile puteri nu posedă o
alternativă rezonabilă în fa a unei politici de angajare, fie ea i par ială.
Între aceste limite, au fost căutate o serie de măsuri militare, care i-au propus fie
să oprească politicile de înarmare înainte de producerea armelor, fie pentru a reduce
efectele. Avem de-a face cu diverse startegii defensive i ofensive, care au generat
controverse pe plan interna ional, în special, între Statele Unite, Rusia sau China, dar i în
cadrul NATO, sau în regiuni tensionate, ca Orientul Mijlociu sau Asia de Est. Ele
implicau programe defensive, diplomația coercitivă, utilizarea demonstrativă sau
limitată a for ei armate pentru a constrânge un actor să renun e la o anumită politică (Art,
în Art i Jervis, 2005, pp. 163-176) sau chiar război, împotriva statelor care nu
dobândiseră, încă, o capacitate nucleară, acoperite de termenul oarecum vag de
contrapoliferare. Sec iunea de fa ă va prezenta măsurile defensive adoptate i
conceptele de preven ie i pre-em ie.
Un prim set de programe i-au propus să descopere modalită i de protejare
împotriva armelor de distrugere în masă, îndeosebi în cazul unui atac nuclear, executat cu
rachete balistice. Dilema este următoarea: capacitatea de nimicire este atât de puternică,
încât până i o apărare eficientă în propor ie de 90ș este insuficientă . Rachetele balistice
sunt dificil de interceptat, chiar dacă traiectoria este previzibililă i pot fi dotate cu
momeli pentru a păcăli radarele. De asemenea, un scut perfect ar acorda posesorului un
avantaj decisiv, acela de a de ine superioritate nucleară, o situa ie considerată
destabilizatoare. În acela i timp însă, sistemele defensive pot fi utile împotriva statelor cu
resurse limitate în două feluri: pot cre te costul cursei înarmării i convinge, în
consecin ă, poten iali rivali să nu se angajeze în politici de ob inere a armelor de nimicire
în masă, ar putea intercepta atacuri de anvergură limitată, sau lansări accidentale.
Cercetarea i dezvoltarea au apărut o dată cu rachetele respective, în anii ’50-’60,
au fost întreprinse de mai multe state i au fost limitate prin tratatul ABM din 1972.
Dezbaterile curente se referă la proiectele Statelor Unite, care au investit cel mai mult în
domeniu. Pre edintele american Ronald Reagan a promovat Ini iativa de Apărare
Strategică, destinată pentru a oferi o apărare completă, în anii ’80 care s-a dovedit
nefezabilă. De i ritmul eforturilor a încetinit după Sfâr itul Războiului Rece, chestiunea

19
a devenit un subiect important pe plan interna ional o dată cu venirea la putere a
administraţiei George W. Bush, în 2001.
Aceasta a propus o serie de proiecte, în prrincipal un sistem terestru, proiectat
pentru a intercepta un număr redus de rachete balistice intercontinentale, ce ar putea fi
de inute, în timp, de „state bandit”, cu arsenale limitate şi tehnologii în curs de
dezvoltare. Statele Unite s-au retras din ABM, iar Federa ia Rusă a protestat, denun ând
START II. Următorul pre edinte, Barack Obama a revizuit proiectul predecesorului său
republican. El a decis limitarea la 30 de interceptoare, 26 în California, 4 în Alaska i a
lansat, în Europa, un alt proiect, îndreptat împotriva rachetelor cu rază scurtă i medie de
ac iune lansate din Orientul Mijlociu (Baker, 2009). De asemenea, a modificat
amplasarea geografică a instala iilor din Europa de Est, transferându-le din Cehia i
Polonia, în România i Bulgaria (NewsIn 2010).
Folosirea for ei militare pentru supunere, în limbajul lui Art, este mult mai
problematică. inând cont de imperfec iunea regimului de control al proliferării nucleare
i de limitele sanc iunilor, în condi iile schimbărilor produse după prăbu irea Uniunii
Sovietice, oficiali i publici ti americani, dar nu numai au promovat dublarea
aranjamentelor diplomatice existente cu politici militare active. Avem de-a face cu
opera iii preventive i pre-emtive, adeseori confundate în discursul public. Primele se
referă la tentativele de a opri demersurile unui actor, înainte ca acesta să de ină arme de
nimicire în masă. Loviturile pre-emtive sunt îndreptate împotriva unui atac iminent
(Baylis i Smith, în John Baylis et al, 2007, p. 247).
Războiul preventiv reprezintă un instrument clasic al politicii de putere. El se
bazează pe temerea că rela iile de putere se vor schimba, în timp, în defavoarea unui
actor. În consecin ă, acesta din urmă poate decide să folosească for a militară atâta vreme
cât de ine un avantaj de putere. Temerile respective s-au regăsit în motiva iile care au
condus, de exemplu, la declan area Primului Război Mondial. Ac iunile preventive sunt
problematice. Percep ia care stă la baza deciziei de a porni un război poate să fie eronată,
fie pentru că schimbarea rela iilor de putere nu va determina apari ia unui rival, fie pentru
că transformarea nu este reală, sau este supraestimată (Freedman, 1981, pp. 125-127).
Este dificil uneori de deosebit în practică, între războaie preventive i cele
ofensive i se poate ajunge la o amplificare a tensiunilor interna ionale. Cu toate acestea,

20
în situa iile în care rivalită ile sunt deja existente, întâlnim destul de des la ac iuni
preventive. Exemple ar fi bombardarea reactorului nuclear irakiene Osirak 1 de către
avia ia israeliană, în 1981, loviturile lansate de regimul de la Bagdad împotriva
instala iilor iraniene de la Busher, atacurile americane din Sudan i Irak, în 1998,
campania din 2003 împotriva statului irakian i poate bombardamentul israelian
împotriva unei instala ii siriene din 2007 (Baylis i Smith, în John Baylis et al, 2007, pp.
243-246).
În teorie, pre-em ia este o formă de apărare i aplicarea sa este justificată de
iminen a unei amenin ări. Diferen a fa ă de prevenire constă în context: schimbarea
rela iilor de putere s-a produs deja, iar rivalul se pregăte te de un război. Scopul utilizării
for ei armate este de a înfânge inamicul înainte ca acestă să înceapă atacul i putem
considera că avem de-a face cu o formă de apărare. În dezbaterea nucleară, strategiile de
acest tip, cum a fost cea a contra-for ei au fost criticate deoarece cresc riscul producerii
unui conflict neinten ionat, fiindcă, în sine, demonstrarea pregătirii unui atac poate fi
dificilă, necesită informa ii precise i o argumenta ie credibilă pe plan interna ional
(Freedman, 1981, pp. 127-130). În acela i timp, trebuie arătat că, în cazul existen ei unui
risc real, ac iunile pre-emtive sunt justificate. Campania din 2003 a fost prezentată în
ace ti termeni, dar existen a unei amenin ări iminente nu a fost demonstrată convingător.
Criticile aduse func ionării regimului proliferării au condus la adoptarea unor
politici care pun un accent sporit pe utilizarea directă a for ei. Deseori au fost prezentate
ca alternative fie la controlul armamentului, fie la descurajare, îndreptate împotriva
”statelor bandit”, regimuri autoritate, conduse de lideri ira ionali sau a teroris ilor, care nu
pot fi intimida i nuclear fiindcă nu de in o bază teritorială. Contradic ia nu este, totu i,
inevitabilă. Politicile de apărare anti-rachetă sau ac iunile preventive pot servi ca forme
de sanc iuni, în situa iile în care regulile sunt contestate, compensând slăbiciunea majoră
a tratatului de neproliferare nucleară. Acest lucru ar însemna, însă, formularea unui
consens din partea actorilor majori din sistemul interna ional, care nu este garantat, în
condi iile actuale ale rela iilor interna ionale.

Concluzii

21
 Armele de nimicire în masă au caracteristica de a produce distrugeri pe scară
largă i fără discriminare între civili i militari, fiind capabile de a amenin a
supravie uirea actorilor i chiar a umanită ii. Cele nucleare se bazează pe fisiune, sau
fuziune i au o capacitate de distrugere cople itoare, virtual nelimitată, în cazul celor
termonucleare. Armele radiologice presupun dispersarea de material radioactiv, prin
intermediul detonării unui explozibil conven ional. Armele chimice sunt substan e solide,
lichide sau gaze care produc efecte daunătoare (moarte, rănire) asupra persoanelor sau nu
numai. Armele biologice constau în bacterii, viur i i alte tipuri de organisme.
Proliferarea armelor de distrugere în masă se referă la dezvoltarea prin mijloace
proprii a armamentului, vectorilor, ori la achizi ionarea lor. Versiunea orizontală include
produc ia sau cumpărarea de arme de nimicire în masă i cea verticală, cre terea
numărului sau ameliorarea tehnologiei deja de inute. Prin curse ale înarmării în elegem
competi ii în care rivalii încearcă să ob ină avantaje militare sporind cantitatea sau
ameliorând calitatea armamentului. Motiva iile politicilor de înarmare sunt complexe,
implicând factori sistemici, de la nivel statal, sau din politica internă.
Armele de distrugere în masă au condus la o re-evaluare a utilită ii recursului la
for ă ca instrument de politică externă. Perspectiva distrugerii reciproce a determinat o
reducere a anselor producerii unui nou război total. În locul acestuia, s-a dezvoltat
descurajarea, prin care arsenalele, îndeosebi cele nucleare sunt folosite pentru
amenin area cu represalii în masă, în scopul de a convinge un alt actor să renun e la o
anumită politică. Ca teorie, aceasta a aspirat către coereren ă internă i rigurozitate
tiin ifică, furnizând o posibilă explica ie pentru absen a izbucnirii unui nou conflict total
după 1945.
Descurajarea a influen at definirea i func ionarea politicilor, institu iilor i a
ac iunilor întreprinse pentru a opri sau încetini fenomenul proliferării armelor de nimicire
în masă. În linii mare, acestea din urmă cuprind un set complex, adeseori criticabil de
norme, regimuri de securitate, grupuri informare, ac iuni unilaterale sau acorduri
bilaterale, guvernate de conceptele de dezarmare i control al armamentelor. În domeniul
nuclear, regimul este centrat în jurul Tratatului din 1968, care define te două categorii de
state, cele de inătoare de armament i cele care î i asumă obliga ia de a nu dezvolta
tehnologiile militare respective. Regimul a fost contestat pentru slăbiciunile sistemului de

22
inspec ii i absen a unor sac iuni clare. India, Pakistanul i Israelul nu au semnat tratatul,
iar Coreea de Nord l-a denun at. Cu toate acestea, din aproximativ 40 de state cu
capacită i nucleare, numai nouă au decis să se înarmeze, iar cazul iranian este încă
deschis.
Spre deosebire de armele nucleare, folosirea armelor chimice i biologice este
interzisă din 1925. Două conven ii ulteriorare au interzis devoltarea de arsenale, însă
întâlnim diferen e de structurare i func ionare a regimurilor. În ceea ce prive te armele
chimice, avem de-a face cu un tratat de dezarmare, care obligă statele posesoare să
distrugă armamentul existent. Egiptul, Siria, Somalia, Angola, Coreea de Nord nu au
semnat conven ia, iar Israelul i Birmania au ratificat-o. În ceea ce prive te armele
biologice, capacită ile sunt greu de evaluat i de monitorizat, iar regimul permite
cercetarea în scopuri defensive. Israel sau Angola nu au aderat, iar o serie de ări printre
care i Siria sau Egipt nu au ratificat conven ia.
Criticile la adresa coeren ei i eficien ei regimurilor de securitate, mai ales după
1998 i temerile referitoare la posibilitatea ac iunilor teroriste de anvergură au condus la
un accent sporit pus pe for a armată, îndeosebi prin ac iuni preventive i pre-emtive.
Exemplul Irakului în 2002-2003 este cel mai cunoscut, însă problematica este mai veche.
De aici, o distinc ie între neproliferare, abordarea politico-diplomatică, contraproliferare,
strategia militară i antiproliferarea, care ar trebui să includă ambele concepte.
Proliferarea armelor de distrugere în masă va influen a rela iile interna ionale pe
termen lung, dincolo de chestiunile temporare i evenimentele curente, iar definierea
zonei tematice este problematică i se intersectează cu alte subiecte, cum ar fi structura
sistemului interna ional, evolu iile mediului de securitate, rela iile de putere globale i
regionale, institu iile interna ionale, progresul tiintific, dezvoltarea economică etc. Chiar
dacă din ra iuni de coeren ă intelectuală, este necesară concentrarea pe anumite subiecte,
armele, politicile sau regimurile, nu trebuie să ignorăm contextul mai larg în care acestea
evoluează.

23
Bibliografie

*** ”Argentine nuclear weapons program”, Federation of American Scientists,

http://www.fas.org/nuke/guide/argentina/nuke/index.html (accesat ianuarie 2011).

*** ”Traian Băsescu: Barack Obama a invitat România să facă parte din scutul
antirachetă”, NewsIn, 4 februarie 2010, http://www.newsin.ro/csat-basescu-scut-
antiracheta.php?cid=view&nid=cdb86a25-de6e-40d6-b6f8-64217e6d9a12&hid=video

*** ”How special forces ended siege”, BBC, 29 octombrie 2002,

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/2363601.stm (accesat ianuarie 2011).

*** ”Israel, nuclear weapons”, Federation of American Scientists,

http://www.fas.org/nuke/guide/israel/nuke/ (accesat ianuarie 2011).

*** ”Membership of Biological Weapons Convention”, United Nations Office at Geneva,

http://www.unog.ch/__80256ee600585943.nsf/(httpPages)/7be6cbbea0477b52c12571860
035fd5c?OpenDocument&ExpandSection=1,2,3#_Section1 (accesat ianuarie 2011).

*** ”Non-Member States”, Organization for the Prohibition of Chemical Weapons,

http://www.opcw.org/about-opcw/non-member-states/ (accesat ianuarie 2011).

*** ”Nuclear Non-Proliferation Treaty, A Chronology”, Federation of American

Scientists, http://www.fas.org/nuke/control/npt/chron.htm (accesat ianuarie 2011).

*** ”Nuclear Non-Proliferation, Chronology of Key Events”, International Atomic

Energy Agency,
http://www.iaea.org/Publications/Factsheets/English/npt_chrono.html#1940 (accesat
ianuarie 2011).

*** ”South Africa, nuclear weapons program”, Federation of American Scientists,

http://www.fas.org/nuke/guide/rsa/nuke/index.html (accesat ianuarie 2011).

*** ”The Chemical Weapons Convention (CWC) at a Glance”, Arms Control

Association,
http://www.armscontrol.org/factsheets/cwcglance (accesat ianuarie 2011).

*** ”The Culture Collection in this World”, World Federation for Culture Collection,
http://wdcm.nig.ac.jp/wfcc/aboutwfcc.html (accesat ianuarie 2011).

*** ”The Nuclear Suppliers Group (NSG) at a Glance”, Arms Control Association,
http://www.armscontrol.org/factsheets/NSG (accesat ianuarie 2011)

*** ”The Safeguard System of the International Atomic Energy Agency, International
Atomic Energy Agency, http://www.iaea.org/OurWork/SV/Safeguards/safeg_system.pdf
(accesat ianuarie 2011).

24
David Albright, Corey Hinderstein, ”Uncovering the Nuclear Black Market”, Institute for
Science and International Security, 2004, http://www.isis-
online.org/publications/southasia/nuclear_black_market.html, (accesat octombrie 2010).

Graham T. Allison, Esența deciziei, Polirom, Ia i, 2010.

Robert Art, ”Coercive Diplomacy”, în Robert J. Art, Robert Jervis, International

Politics, Pearson, 2005.

Robert Art, ”The Four Functions of Force”, în Robert J. Art, Robert Jervis, International
Politics, Pearson, 2005.

John Baylis, Mark Smith „The Control of Weapons of Mass Destruction”, în John
Baylis, James Wirtz, Colin Gray, Eliot Cohen Strategy in the Contemporary World,
Oxford University Press 2007.

Peter Baker, ”White Hourse scraps Bush`s approach to missile shield”, în New York
Times, septembrie 2009,
http://www.nytimes.com/2009/09/18/world/europe/18shield.html?_r=3&hp=&pagewante
d=print (accesat octombrie 2010)

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucure ti, 1990.

Hedley Bull, The Control of Arms Race, The Institute of Strategic Studies, Londra, 1961.

Ion Dragoman, ”Regimul juridic al mijloacelor i metodelor de război interzise”, Centrul

de Drept International Umanitar, www.defense.ro/cdiu/prof.%20dragoman.doc, (accesat
ianuarie 2011).

Jean Du Preez, ”The role of security assurances: is any progress possible?”, NTI, aprilie
2004, http://www.nti.org/e_research/e3_45a.html (accesat octombrie 2010)

Edward Luttwak, Stuart L. Koehl, The Dictionary of Modern War, New York,
HarperCollins, 1991.

Lawrence Freedman, The Evolution of Nuclear Strategy, St. Martin„s Press, New York,
1981.

25
Darryl Howlett, ”Nuclear Proliferation”, în John Baylis, Steve Smith, The Globalization
of World Politics, Oxford University Press, Bungay 2006.

Richard Gray, ”Nuclear Weapons Proliferation”, în Craig A. Snyder (ed.), Contemporary

Security and Strategy, MacMillan, Ebbw Vale, 1999.

David Holloway, Stalin și bomba atomică, Insitutul European, Ma ina de scris, Ia i 1998,

Keith Krause, “Rationality and Deterrence in Theory and Practice”, în Craig A. Snyder
(ed.), Contemporary Security and Strategy, MacMillan, Ebbw Vale, 1999.

Robert Jervis, Perceptions and miscperceptions in international politics, Princeston

University Press, 1976.

Mircea Mali a, Tabluri din Războul Rece, CH Beck, 2007.

Liliana Mincă, Controlul exporturilor strategice, instrument de stabilitate și securitate,

Editura Militară, Bucure ti, 2009.

Andrei Miroiu, Simona Soare, ”Război i securitate nucleară”,în Andrei Miroiu, Radu-
Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2007.

Joseph S. Nye, Jr., Understanding International Conflicts, An Introduction to Theory and

History, Longman 2003.

Thomas Preston, From Lambs to Lions: Future Security Relationships in a World of

Biological and Nuclear Weapons, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, 2007.

Anatol Rapoport, ” Lewis F. Richardsonțs Mathematical Theory of War”, Conflict

Resolution, septembrie 1957.

Scott D. Sagan, ”The Perils of Proliferation: Organization Theory, Deterrence Theory,

and the Spread of Nuclear Weapons”, International Security, primăvara 1994, p.. 66-107

Thomas C. Schelling, Strategia conflictului, Editura Integral, Bucureşti, 2000.

Joanna Spear, “Arms and Arms Control”, Brian White, Richard Little, Michael Smith,
Issues in World Politics, MacMillan, Ebbw Vale, 1997.

Edward Spiers, Weapons of Mass Destruction, Prospects for Proliferation, Palgrave

Macmillan, Chippenham, 2000.

Radu-Sebastian Ungureanu, „Regimuri de Securitate” în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian

Ungureanu (cood.), Manual de Relaţii Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2007.

26
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations and World Politics, Prentice
Hall, New Jersey, 2001.

Kenneth Waltz, “The Spread of Nuclear Weapons: More May Better,” Adelphi Papers,
International Institute for Strategic Studies, Londra, 1981.

Joby Warrick, “FBI investigation of 2001 anthrax attacks concluded; U.S. releases
details”, The Washington Post, 20 februarie 2010, http://www.washingtonpost.com/wp-
dyn/content/article/2010/02/19/AR2010021902369.html (accesat ianuarie 2010).

27