VALERICĂ CRUCERU

„INSURGENŢĂ, CONTRAINSURGENŢĂ ŞI RĂZBOI

LIMITAT. ASPECTE ALE ARTEI MILITARE ÎN
RĂZBOIUL DIN VIETNAM (1954 – 1975)”

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE

BUCUREŞTI – 2005
PAGINĂ ALBĂ

2
 CUPRINS

INTRODUCERE .….................................…………………..………………………..xx

CAPITOLUL 1 Vietnamul în context ..........................................................................xx

1.1. Situaţia politico-militară în peninsula Indochina între 1946 – 1975 ......xx

1.2. Caracterizarea generală a Vietnamului .......................................................xx

CAPITOLUL 2 Reunificare prin război popular revoluţionar. Strategia Republicii

Democrate Vietnam şi a Frontului Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud
(Viet Cong) …..................................................................................................................xx

2.1. Consideraţii privind strategia războiului popular revoluţionar......................xx

2.2. Analiza operaţiilor strategice desfăşurate.......................................................xx

CAPITOLUL 3 “Containment” prin contrainsurgenţă şi bombardament aerian ca

exponente de bază ale strategiei S.U.A. .....................................….................................xx

3.1. Evoluţia conceptelor doctrinare americane între 1946- 1973 ........................xx

3.2. Ofensivă prin contrainsurgenţă şi bombardament aerian strategic.................xx
3.3. Consideraţii privind strategia politico–militară a Republicii Vietnam ..........xx

CAPITOLUL 4 De la supravieţuire la războiul mobil de gherilă. Evoluţia

formaţiunilor paramilitare Viet Cong…………..…………………………..…...………xx

4.1. Evoluţia structural-organizaţională a Viet Congului……………………….. .xx

4.2. Tactica formaţiunilor insurgente………………………..…………………...xx

CAPITOLUL 5 De la războiul mobil de gherilă la ofensiva convenţională. Evoluţia

forţelor regulate nord vietnameze……………………………………….………...…....xx

5.1. Evoluţia structural-organizaţională a armatei ………..……….........………..xx

5.2. Consideraţii privind tactica forţelor regulate ……………..………...……….xx
5.3. Analiza succintă a evoluţiei principalelor genuri de armă din forţele
terestre ………………………………......................................……………………..….xx

CAPITOLUL 6 Elemente definitorii ale rezistenţei vietnameze………..………...….xx

6.1. Complexele subterane din Vietnamul de Sud ……….....……................…...xx

3
 6.2. Coridorul logistic „Ho Chi Minh”……………….....………................……..xx
6.3. Întrebuinţarea minelor şi dispozitivelor capcană neexplozive........................xx
6.4. Aspecte privind apărarea antiaeriană a Republicii Democrate Vietnam........xx

CAPITOLUL 7 Contrainsurgenţa modernă. Consideraţii privind evoluţia forţelor

americane .......................................................................................................................xx

7.1. Un mediu diferit, o nouă abordare. Evoluţia şi implementarea doctrinei

contrainsurgenţă ..............................................................................................................xx
7.2. Operaţii specifice contrainsurgenţei şi războiului limitat .........................xx

CAPITOLUL 8 Aspecte privind evoluţia forţelor armate sud –vietnameze ....…..xx

8.1. Reorganizare şi instruire ...............................................................................xx

8.2. Concepte şi acţiuni militare ............................................................................xx
8.3. Formaţiunile neregulate. Contribuţia forţelor speciale americane .............…xx

CAPITOLUL 9 Elemente inovatoare definitorii pentru tactica americană ..............xx

9.1. Elicopterul şi aeromobilitatea ……............……………....………….….....xx

9.2. Sprijinul de artilerie şi baza de foc ……....………...……..………....……. xx
9.3. Întrebuinţarea blindatelor în junglă ….....……...……………..……...……xx
9.4. Întrebuinţarea grupărilor tactice întrunite în delta Mekongului ….............…xx

CONSIDERAŢII FINALE……………………………..…..………………………...xx

BIBLIOGRAFIE..............……………………..…………………………………..…..xx

LISTA ANEXELOR…………………………………………………………………..xx

4
 INTRODUCERE

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus cu sine consfinţirea statutului de
superputere mondială pentru S.U.A. şi U.R.S.S.; deceniul care a urmat a dus la
coagularea în spaţiul european a două blocuri politico-militare (NATO şi Tratatul de la
Varşovia) bazate pe sisteme socio-economice diferite, susţinute puternic de către una din
cele două superputeri. Primatul reconstruirii economice a statelor europene, echilibrul
militar relativ şi mărirea puternică a posibilităţilor distructive a mijloacelor de luptă ale
celor două blocuri (în special prin existenţa capabilităţilor nucleare) au dus la evitarea
unui conflict deschis în spaţiul euro-atlantic şi la manifestarea fricţiunilor de putere în
cadrul „războaielor prin procură” sau a „conflictelor de periferie”; superputerile nu au
dorit să se confrunte direct, în încleştări care s-ar fi dovedit a fi dezastruoase pentru
ambele părţi.
Asistăm astfel pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului XX la derularea
„războiului rece”, manifestat „la cald” prin bătăliile pentru extinderea sferelor de
influenţă, purtate în regiunile în curs de dezvoltare sau subdezvoltate ale mapamondului.
U.R.S.S. a urmărit să-şi lărgească sfera de influenţă susţinând mişcările insurecţionale de
sorginte marxist-leninistă (în Asia, Africa, America Centrală şi de Sud), materializate
violent prin acţiunile grupărilor de gherilă. În acelaşi timp, S.U.A. şi-a direcţionat
eforturile pentru blocarea expansiunii comunismului la scară planetară, sprijinind
guvernele prietene în lupta împotriva insurgenţei comuniste. Notăm apariţia conflictelor
limitate, neconvenţionale, de tip gherilă-antigherilă, războiul din Vietnam reprezentând
un element de referinţă în abordarea evoluţiei artei militare, în mediul de securitate
bipolar.
Confruntarea gherilă-antigherilă nu reprezintă o noutate în istoria artei militare,
aceasta manifestându-se cu pregnanţă în războaiele de expansiune ale imperiilor.
Teoreticienii militari au abordat destul de târziu acest subiect şi i-au acordat o importanţă
secundară, acţiunile gherilă-antigherilă fiind considerate complementare operaţiilor
clasice ale armatelor regulate (Clausewitz, Jomini, Moltke, der Goltz, Ardand de Picq,
Foch, Mahan). În lucrările de referinţă pentru gândirea militară de după primul război
mondial regăsim aspecte importante ale acestui tip de confruntare, teoretizate în lucrări
ale lui Frunze, Liddell Hart, Lawrence şi Tuhacevski.
Deoarece aceşti autori au tratat conceptul de gherilă prin prisma acţiunilor
formaţiunilor de partizani, am abordat în cadrul demersului nostru conceptele de gherilă
revoluţionară (insurgenţă grefată pe considerente ideologice) şi contrainsurgenţă,
Vietnamul reprezentând modelul sau paradigma acestora. Amintim că acţiunile militare
în războiul din Vietnam au evoluat între 1954 - 1975 de la o confruntare neconvenţională
de tipul insurgenţă-contrainsurgenţă firavă, purtată cu mijloace modeste, la un conflict
convenţional limitat, dus cu cele mai moderne mijloace, consemnând apariţia multor
elemente de noutate care au avut ulterior un impact major asupra artei militare universale.
Lucrarea prezintă principalele aspecte legate de evoluţia artei militare a
beligeranţilor, cu referire detaliată la : elementele pe baza cărora s-au articulat strategiile

5
politico-militare; rolul factorului politic în pregătirea şi desfăşurarea războiului; evoluţia
gândirii militare la nivelul eşaloanelor tactice, înaintea şi pe parcursul războiului ;
influenţa terenului şi condiţiilor hidro-meteorologice asupra conceperii şi desfăşurarii
acţiunilor militare; planificarea şi conducerea operaţiilor; rolul consilierilor militari
străini; elementele tactice privind manevra şi sprijinul forţelor, dezvoltate şi
întrebuinţate; evoluţia structurilor militare, instruirea şi dotarea cu armament, tehnică şi
echipament.
În sprijinul demersului ştiinţific am efectuat cercetări asupra următoarelor tipuri de
surse: documente oficiale ale structurilor guvernamentale; documente politico-militare de
conducere şi propagandă; planuri, ordine de operaţii şi jurnale ale acţiunilor militare;
manuale şi regulamente militare diverse; fotocopii după rezultatele interogatoriilor
prizonierilor şi stenograme după declaraţiile transfugilor; declaraţii ale militarilor şi
civililor trecuţi de partea adversarului; documente administrative ale structurilor militare;
interviuri directe şi înregistrate cu veterani; cărţi şi publicaţii periodice cu articole ale
comandanţilor care au participat la planificarea şi executarea acţiunilor militare; lucrări
de cercetare ştiinţifică şi studii cu tematică diversă, elaborate anterior.
Sursele cercetate sunt originale, fotocopii şi/sau traduceri după original/copie şi
provin în principal din arhive şi biblioteci militare şi civile (inclusiv electronice) din
Statele Unite ale Americii, Republica Socialistă Vietnam, Federaţia Rusă şi Romania.

6
 CAPITOLUL 1
VIETNAMUL ÎN CONTEXT

1.1. SITUAŢIA POLITICO-MILITARĂ ÎN PENINSULA INDOCHINA

ÎNTRE 1946 - 1975
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus un echilibru relativ în relaţiile de
putere internaţionale, prin pierderea statutului de mare putere de către Franţa, Germania,
Marea Britanie şi Japonia, şi câştigarea acestuia de către S.U.A. şi U.R.S.S. În multe
zone de pe glob însă, sistemele coloniale au intrat în criză, zguduite de mişcări „de
eliberare naţională”, în mare parte de sorginte marxist-leninistă.
Una dintre aceste zone a fost peninsula Indochina, unde întrepătrunderea
intereselor geopolitice ale Franţei, Chinei, S.U.A. şi U.R.S.S., dublată de mişcarea
naţionalist-comunistă pentru independenţa şi unitatea Vietnamului (condusă de Ho Chi
Minh)1, au iniţiat şi alimentat un război local cu o durată de aproape trei decenii (1946-
1975), secondat de conflicte civile în statele vecine, Laos şi Cambodgia. Istoricii împart
perioada amintită în războiul din Indochina (1946-1954) şi războiul din Vietnam (1954-
1975).
Războiul din Indochina a izbucnit ca urmare a contradicţiei de interese
manifestată sub forma dorinţelor Franţei de menţinere a sistemului colonial şi
obiectivelor mişcării naţionalist-comuniste a „Ligii pentru Independenţa Vietnamului”
(înfiinţate de Ho Chi Minh în mai 1941 şi cunoscută şi sub denumirea de „Viet Minh),
care la 2 septembrie 1945 anunţase formarea în jumătatea de nord a ţării a „Guvernului
Provizoriu al Republicii Democrate Vietnam”, cu capitala la Hanoi. Franţa nu a dus acest
război în principal din motive economice (în 1950 cheltuielile militare în teatru
depăşiseră deja valoarea investiţiilor franceze în zonă), ci din motive politice şi
psihologice. Franţa simţea pierderea statutului de mare putere şi spera că imperiul
colonial îi va conferi o altă poziţie în ecuaţia de putere internaţională.
Mulţi lideri politici şi militari francezi au considerat conflictul ca o recucerire
colonială clasică, prin care se securizau centrele populate şi se extindea controlul gradual
în afara acestora, pe principiul „petei de ulei”. Corpul Expediţionar Francez a trecut la
acţiune în toamna lui 1946, preluând gradual controlul asupra centrelor populate şi
împingând formaţiunile Viet Minh în zona rurală. Viet Minhul s-a retras în junglă pentru
a-şi organiza, instrui şi dezvolta forţele, concomitent cu desfăşurarea unei intense
propagande naţionaliste în zona rurală şi executarea unor acţiuni violente izolate,
caracteristice războiului de gherilă.
La rândul lor, pentru a-şi spori efectivele militare, şi francezii au încercat să atragă
sprijinul naţionaliştilor vietnamezi, prin crearea în sud a statului autonom Vietnam, în
urma „Acordului de la Elysee” din martie 1949. În fapt acest stat s-a dovedit o
1
Ho Chi Minh, în traducere “Cel care iluminează” (pe numele adevărat Nguyen Sinh Cung) a fost figura naţionalist-
comunistă proeminentă a luptei vietnamezilor pentru independenţă (1941-1954), prin eliminarea ocupaţiei japoneze şi
colonialismului francez, conducătorul politic al “războiului revoluţionar” pentru eliberarea Vietnamului de Sud, preşedinte
al Republicii Democrate Vietnam de la constituirea acesteia (2 septembrie 1945), până la moarte (2 septembrie 1969) -
Conform The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, vol 1, ABC-CLIO, Santa Barbara-
California, 1998, p. 286

7
marionetă, puterea fiind deţinută în continuare de francezi, la toate nivelele, în toate
instituţiile, inclusiv în noua armată sud-vietnameză. Acest lucru a dus la trecerea multor
naţionalişti vietnamezi de partea Viet Minhului.
Războiul s-a schimbat dramatic în toamna anului 1949, când forţele comuniste
maoiste au preluat puterea în China şi au recunoscut imediat vecinul aflat de aceeaşi parte
a baricadei ideologice, Republica Democrată Vietnam. În continuare China a devenit
pilonul de sprijin al Viet Minhului, asigurându-i „sanctuare” de regrupare, refacere şi
instruire pe teritoriul chinez din zona de frontieră, furnizându-i armament şi echipament
militar.
Victoria comunistă în China şi declanşarea războiului din Coreea în iunie 1950 au
afectat profund atitudinea S.U.A. faţă de războiul din Indochina. Coreea şi Indochina erau
privite din acel moment ca teatre de acţiuni militare unde se depunea un efort coordonat
al Occidentului, împotriva expansiunii comuniste. Din vara lui 1950, ajutorul militar
direct american către forţele franceze din Indochina a început să sosească, până în 1954
depăşind 2,5 miliarde $.2
În continuare s-au desfăşurat mai multe campanii ofensive abordate în manieră
clasică, iniţiate atât de francezi, cât şi de Viet Minh, pe teritoriul vietnamez şi în Laos, în
care forţele insurgenţei au fost înfrânte, dar nu nimicite. Comandantul militar al Viet
Minhului, generalul Vo Nguyen Giap a înţeles că nu poate face faţă forţelor franceze în
angajări clasice, schimbând registrul tactic către acţiunile de gherilă. Hărţuirea şi uzarea
forţelor franceze, combinate cu îndoctrinarea maselor ţărăneşti, puteau da rezultate mult
mai bune, acestea nefiind în măsură să-şi pună în valoare instruirea, mobilitatea ridicată
şi puterea de foc superioară. În ianuarie 1954 Viet Minhul controla o parte din zona rurală
vietnameză, sudul şi centrul Laosului, situaţie de neacceptat pentru francezi.
Generalul Henri Navarre care comanda Corpul Expediţionar Francez în 1954 a
hotărât să realizeze blocarea rutelor de pătrundere a Viet Minhului către Laos şi centrul
Vietnamului şi atragerea acestora într-o bătălie generală, într-o zonă îndepărtată, situată
în partea de nord-vest a Vietnamului. Francezii au executat un asalt aeropurtat masiv,
ocupând o vale largă şi centrându-şi raionul de apărare pe localitatea Dien Bien Phu. În
concepţia franceză, inamicul lipsit de sprijin de foc corespunzător ar fi ieşit la luptă,
încurajat de posibilitatea menţinerii înălţimilor care mărgineau valea, introducând în
acţiune forţe numeroase care urmau să atace “în valuri”, ţinte ideale pentru artilerie şi
aviaţie.
Giap a intrat în “joc”, dar după regulile sale, încercuind dispozitivul francez cu
patru divizii regulate şi alte formaţiuni neregulate. Asediul a durat între 13 martie – 7 mai
1954, forţele franceze capitulând din lipsă de resurse, după o bătălie în care au provocat
Viet Minhului pierderi grele. Acest deznodământ a avut la bază doi factori esenţiali, care
au favorizat Viet Minhul: Giap a reuşit să aducă o cantitate suficientă de artilerie primită
de la chinezi (printr-o reţea extinsă de cărăuşi) şi să dispună bateriile pe înălţimile din
jurul văii, lucru considerat imposibil de către francezi; sprijinul aerian apropiat al
francezilor nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor.
Rezultatul încleştării a adus părţile beligerante la masa tratativelor, profitându-se şi
de o conferinţă pe probleme asiatice, deja planificată. Tratativele au fost finalizate la 21

2
The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, op. cit., p. 312

8
iulie 1954 prin semnarea “Acordurilor de la Geneva”. Pe lângă declararea independenţei
Laosului şi Cambodgiei, acestea menţionau că Vietnamul constituie o singură entitate
statală, separată temporar printr-o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei de 17
latitudine nordică. Zona asigura separarea forţelor Viet Minh de forţele franceze şi sud-
vietnameze şi nu trebuia “în nici un caz să fie interpretată ca o limită politică sau
teritorială”.3 Acordurile stipulau posibilitatea migrării libere a populaţiei, la sud şi nord
de zona demilitarizată, în iulie 1956, în întreg Vietnamul urmând să se organizeze alegeri
generale libere. Implementarea acordurilor urma să fie supravegheată de Comisia
Internaţională de Control, compusă din reprezentanţi ai Canadei, Indiei şi Poloniei.
Acordurile de la Geneva nu au adus satisfacţie nici uneia dintre parţi ci au
constituit doar un instrument mijlocitor pentru încetarea ostilităţilor.
Hanoiul a acceptat acordurile la presiunea Chinei şi U.R.S.S., datorită temerilor
legate de o posibilă intervenţie americană în forţă, în condiţiile în care capacitatea de
luptă a forţelor sale era mult diminuată, ca urmare a pierderilor uriaşe suferite în
campania de la Dien Bien Phu.
Franţa a fost nevoită să se conformeze, datorită pierderii sprijinului pentru război
atât din partea S.U.A., cât şi din partea opiniei publice franceze.
Vietnamul de Sud nu a semnat acordurile, iar S.U.A. nu a luat o poziţie oficială
la conferinţă, dar în luna septembrie a aceluiaşi an preşedintele Eisenhower a trimis o
scrisoare oficială primului ministru sud-vietnamez, promiţând ajutorul S.U.A. pentru un
Vietnam anticomunist: “Am însarcinat pe ambasadorul nostru să examineze împreună cu
dumneavoastră posibilităţile cele mai eficiente de implementare a unui program de
ajutor. Scopul acestei oferte este de a asista guvernul Republicii Vietnam în dezvoltarea
şi menţinerea unui stat puternic şi viabil, capabil să reziste tuturor agresiunilor, inclusiv
prin mijloace militare.“4
Războiul din Vietnam a reprezentat o continuare a conflictului din perioada 1946-
1954; Vietnamul de Nord (Republica Democrată Vietnam) sprijinit de China şi ulterior
U.R.S.S. dorea să unifice prin orice mijloace ţara şi să implementeze sistemul comunist,
în timp ce Vietnamul de Sud (Republica Vietnam) sprijinit de S.U.A. urmărea să se
consolideze şi dezvolte ca un stat liber, independent.
În primii ani (1954-1958), războiul nu a îmbrăcat decât izolat forma violentă,
componenta ideologică dominând perioada. Începând din 1959 s-a trecut la acţiuni de tip
insurgenţă-contrainsurgenţă, generalizate, iar în 1972 conflictul a luat forma
convenţională, prin declanşarea unei ofensive ample de către armata nord-vietnameză.
Sprijinirea de către cele două puteri a Republicii Democrate Vietnam au făcut ca
S.U.A. să perceapă lumea comunistă ca un bloc de monolit, ameninţare deschisă la adresa
statelor libere5. Susţinerea publică de către Hruşciov a “războaielor de eliberare” (6
ianuarie 1961) şi experimentarea de către China a bombei nucleare (16 octombrie 1964)
au dat noi dimensiuni riscurilor angajării americane în Indochina şi au dus la

3
Extras din punctul 6 al “Declaraţiei finale de la Geneva”, cf. X X X Unele aspecte ale războiului din Vietnam, Marele Stat
Major, Tipografia militară a M.F.A., Bucureşti, 1969, p. 18
4
Extras din scrisoarea preşedintelui Eisenhower, tipărită în Buletinul Departamentului de Stat al S.U.A. din 15 noiembrie
1954, Oficiul tipografic guvernamental, Washington-D.C., p. 736
5
Kissinger Henry, The White House Years, Brown & Co, Boston-Massachusetts, p. 64

9
intensificarea presiunilor militare ale conducerii politico-militare de la Hanoi asupra
Vietnamului de Sud.
În plin “război rece”, S.U.A s-a văzut nevoită să caute soluţii pentru sprijinirea
Republicii Vietnam, fără a declanşa un conflict cu U.R.S.S. sau China. U.R.S.S. la rândul
ei nu dorea un conflict deschis cu americanii şi s-a folosit de masca războaielor “drepte,
de eliberare” pentru a-şi promova interesele în zonă6. Conflictul a cunoscut ulterior o
implicare masivă, deschisă din partea S.U.A. şi acoperită din partea U.R.S.S. şi Chinei.
Aşa cum am precizat deja la începutul lucrării, Vietnamul a confirmat
“confruntarea rece” a două sisteme politico-economico-sociale total diferite, extinsă la
scară planetară şi manifestată “la cald” sub forma “conflictelor de periferie”.
Republica Democrată Vietnam a profitat de ajutorul puterilor comuniste şi s-a
situat permanent într-o postură strategică ofensivă, aruncând în lupta pentru controlul
Sudului toate resursele umane şi materiale disponibile.
Între 1965-1972 forţele S.U.A. au contracarat puternic, reuşind să menţină statutul
de ţară liberă a Republicii Vietnam, prin bombardarea aeriană a Vietnamului de Nord şi
înfrângerea sistematică a gherilelor insurgenţei comuniste şi a unităţilor regulate nord-
vietnameze infiltrate în Sud. Prelungirea la nesfârşit a războiului şi ideea generală de
inutilitate a acestuia, pierderile umane şi costurile materiale au determinat naţiunea
americană să ceară conducerii politice încetarea implicării în Vietnam. Protestele
sicietăţii civile americane au dus la începerea retragerii forţelor proprii din Vietnam,
retragere anunţată de preşedintele Nixon la 8 iunie 1969 şi începută în luna următoare.
După retragerea S.U.A. din teatru (încheiată în martie 1973), Republica Vietnam
nu a fost capabilă să reziste militar în faţa presiunii comuniste şi la 30 aprilie 1975 a
capitulat necondiţionat în faţa forţelor armate ale Republicii Democrate Vietnam.
Continuăm această prezentare succintă, cu reperele principale ale războaielor civile
din Laos şi Cambodgia, care au fost legate intrinsec de conflictul vietnamez, datorită
ideologiei şi intereselor comune ale grupărilor insurecţionale sprijinite de Hanoi.
Războiul civil din Laos a început în 1946 şi a continuat cu întreruperi până în
1975. Conflictul îşi are rădăcinile în năzuinţele de independenţă a unei părţi a populaţiei,
care după încheierea celui de-al doilea război mondial, dorea ieşirea de sub dominaţia
franceză. Familia regală însă, era reluctantă la ideea independenţei, francezii menţinând-o
la putere de la sfârşitul secolului al XIX lea. Ca urmare, a fost iniţiată o mişcare de
rezistenţă denumită „Lao Issara”, zdrobită de francezi şi forţele regaliste laoţiene, în
cursul anului 1946. Acţiunile în forţă au distrus o mişcare dar au născut o alta mai
puternică, grupările rebele unindu-se şi formând începând cu 1950, în zona greu
accesibilă din estul ţării, „Pathet Lao”, o organizaţie politico-militară insurgentă,
sprijinită de cadrele comuniste ale Viet Minhului. Formaţiunile „Pathet Lao” au acţionat
împreună cu forţele Viet Minhului împotriva forţelor regaliste laoţiene şi a trupelor
franceze, până când Franţa a acordat Laosului independenţa deplină, în octombrie 1953.
Laosul a participat la Conferinţa de la Geneva din iunie-iulie 1954, care a dus la
încheierea războiului din Indochina. După conferinţă, guvernul regalist s-a confruntat cu
problema reintegrării formaţiunilor „Pathet Lao”, negocierile ducând în final la formarea
unui guvern de coaliţie în 1957. Această coaliţie a fost destrămată de regalişti în 1958,

6
Johnson Chalmers, The Autopsy of the People War, University of California, Berkeley, 1973, p.22

10
când alegerile parţiale au arătat puterea populară a aripii politice a „Pathet Lao”,
denumite „Neo Lao Hak Sat”.
Confruntarea violentă a reînceput în 1959 şi a continuat până în prima jumătate a
lui 1962. Pe parcursul confruntărilor nici una dintre grupările armate nu a avut forţa
necesară obţinerii unui succes decisiv, unele teritorii trecând de mai multe ori sub
controlul acestora. În perioada amintită beligeranţii au primit ajutor militar, regaliştii de
la S.U.A., iar „Pathet Lao” de la Republica Democrată Vietnam şi U.R.S.S. În iunie
1962 luptele au încetat temporar şi s-a format o nouă coaliţie guvernamentală, în urma
rezultatelor celei de a doua conferinţe de la Geneva (6 mai 1961- 23 iulie 1962), care
prevedea neutralitatea Laosului.
Este necesar să amintim aici că nord-vietnamezii nu şi-au retras trupele din Laos,
aşa cum specifica acordul, ci au continuat să ocupe partea de est a ţării, pe unde trecea
coridorul logistic „Ho Chi Minh”. Acest coridor logistic deschis în 1959, începea din
zona sudică a Vietnamului de Nord, traversa pasurile muntoase în Laos, continua prin
estul acestei ţări, aproape paralel cu frontiera vietnameză şi avea segmentele terminale în
provinciile din nord-vestul Vietnamului de Sud, respectiv nord-estul Cambodgiei. A avut
o importanţă esenţială în conflictul vietnamez, prin susţinerea insurgenţei din Sud şi
forţelor regulate din Nord, în condiţiile războiului prelungit.
Începând cu 1963 şi cea de a doua coaliţie guvernamentală s-a destrămat, reluându-
se acţiunile militare prin ofensiva formaţiunilor „Pathet Lao”, sprijinite de forţele nord -
vietnameze. Ca reacţie la acţiunile nord-vietnamezilor, S.U.A. a continuat să sprijine
mascat forţele regaliste laoţiene, prin implicarea Agenţiei Centrale de Informaţii (C.I.A.),
care a finanţat şi susţinut logistic formaţiunile neregulate „meo” 7, dislocate în zona
muntoasă. La acest efort s-au adăugat mai multe operaţii de bombardament aerian
executate de aviaţia americană în zona de est a Laosului, între 1964-1973, cantitatea
bombelor lansate apropiindu-se de 2,1 milioane tone, adică mai mult decât totalul lansat
de americani în cel de al doilea război mondial.8
În ianuarie 1973 Laosul era divizat, „Pathet Lao” şi nord-vietnamezii controlând
toată zona de est, între frontierele cu China şi Cambodgia. După „Acordul de pace de la
Paris” (semnat la 25 ianuarie şi intrat în vigoare la 27 ianuarie), care reglementa
problema vietnameză, la 21 februarie părţile beligerante din Laos au semnat la rândul lor
un acord de pace.
Războiul civil din Cambodgia a izbucnit după ce stabilitatea fragilă generală
creată de prinţul Norodom Sihanouk începând cu 1960, s-a transformat în instabilitate.
Amintim că Norodom Sihanouk a fost la conducerea Cambodgiei începând din 1941 şi
până în martie 1955, când a abdicat în favoarea tatălui său şi a preluat funcţia de prim
ministru. După moartea tatălui (în 1960) a câştigat alegerile pentru funcţia de şef al
statului, titlul acordat nemaifiind acela de rege ci de prinţ.
În prima jumătate a deceniului al VII lea guvernul regalist al prinţului nu a reuşit să
conducă ţara de o manieră acceptabilă pentru principalele mişcări politice, de stânga sau
de dreapta. Deteriorarea situaţiei economice, instabilitatea politică datorată intereselor

7
“Meo” sau “hmong”constituiau o minoritate etnică nerecunoscută de majoritatea vietnameză. Cu o organizare socială
arhaică, aceştia populau din loc în loc, zonele muntoase şi de podiş din estul peninsulei Indochina (cf. Hickey Gerald, The
Sons of Mountains. Etnohistory of Vietnamese Central Highlands, Yale University Press, 1982, p. 5).
8
The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, op.cit., vol 3, p. 869

11
divergente ale elitei de la Phnom Penh şi intensificarea prezenţei forţelor armate nord-
vietnameze în jumătatea de est a ţării, au creat condiţii favorabile dezvoltării unei mişcări
insurecţionale direcţionate de Partidul Comunist Cambodgian, organizaţie secretă ai cărei
membri erau cunoscuţi sub numele de „khmerii roşii”.
Insurecţia a început în ianuarie 1967 în provinciile de sud şi sud-vest, pe fondul
deciziilor guvernului regalist de a colecta taxe suplimentare. Armata regală a intervenit
imediat şi pe parcursul anului 1967 a restabilit oarecum ordinea, fără a nimici mişcarea
insurgentă. Aceasta din urmă s-a regrupat, a înfiinţat „Armata Revoluţionară a
Kampuchiei” în ianuarie 1968 şi a continuat lupta, la sfârşitul anului fiind activă în 11 din
cele 18 provincii ale ţării.
Considerăm necesar să amintim aici atitudinea dualistă a conducerii Republicii
Democrate Vietnam, care la vedere menţinea relaţii cordiale cu guvernul lui Norodom
Sihanouk, iar în secret sprijinea formaţiunile comuniste ale „khmerilor roşii”.
La 18 martie 1970, în timp ce Norodom Sihanouk efectua o serie de vizite la
Moscova şi Beijing, generalul Lon Nol a dat cu succes o lovitură de stat, deposedându-l
pe prinţ şi guvernul acestuia de putere. La 9 octombrie 1970 noul guvern al lui Lon Nol a
abolit monarhia şi a schimbat numele Cambodgiei în „Republica Khmeră”, iar forţele
armate guvernamentale au fost reorganizate sub denumirea de „Forţele Armate Naţionale
Khmere”.
Sihanouk, devenit exilat în Beijing a format urgent o mişcare de coaliţie denumită
„Frontul Naţional Unit al Kampuchiei”, „pentru toţi khmerii” care doreau independenţă,
democraţie, neutralitate, socialism, budism, naţionalism şi anti-imperialism. La 5 mai
1970, prin intermediere chineză, prinţul s-a aliat cu „khmerii roşii” bazându-se pe
formaţiunile armate ale acestora, pentru recucerirea puterii. Ulterior, Sihanouk va deveni
o marionetă, comuniştii transformându-l dintr-un element de decizie, într-un element de
decor, uitat într-un birou din Beijing.
Luptele s-au intensificat din vara anului 1970, forţele regulate nord-vietnameze
acţionând alături de formaţiunile insurgente, redenumite „Forţele Armate Populare
pentru Eliberarea Naţională a Cambodgiei” şi conduse de Pol Pot şi alţi lideri ai
„khmerilor roşii”. Ştiind că forţele armatei guvernamentale laoţiene erau slabe şi oricum
în timp insurgenţa va învinge, nord-vietnamezii şi-au asigurat astfel liniştea în teritoriul
cambodgian (fâşia de la frontiera cu Vietnamul de Sud), unde aveau bazele logistice şi de
dislocare a diviziilor destinate cuceririi Republicii Vietnam.
Cu ajutorul nord-vietnamezilor, până în iunie 1970 insurgenţa cambodgiană
controla treimea de nord-est a ţării şi se pregătea pentru declanşarea altor campanii
ofensive. Între 1971-1975 controlul insurgenţei s-a extins prin luptă aproape asupra
întregii ţări, în ianuarie 1973 „khmerii roşii” refuzând să participe la convorbirile de pace
de la Paris. La 1 ianuarie 1975 „khmerii roşii” au declanşat ofensiva asupra capitalei
Phnom Penh, iar la 17 aprilie au cucerit-o.
S.U.A. au încercat să stopeze campaniile insurgenţei cambodgiene, executând mai
multe operaţii de bombardament aerian asupra regiunilor controlate de aceasta. Cele mai
intense bombardamente s-au executat 1975, în scopul neutralizării formaţiunilor
„khmerilor roşii” care atacau capitala. În total, aviaţia S.U.A. a lansat în Cambodgia
aproximativ 153.000 tone de bombe, adică de 3,5 ori cantitatea lansată asupra Japoniei în

12
cel de al doilea război mondial.9 „Khmerii roşii” nu au putut fi opriţi, în ţară instituindu-
se teroarea generală.
În opinia noastră, fără ajutorul decisiv al nord-vietnamezilor „khmerii roşii” nu ar
fi fost în măsură să preia controlul asupra ţării, operaţiile combinate desfăşurându-se
după principiul avantajului reciproc.
În finalul consideraţiilor noastre privind contextul geopolitic al războiului din
Vietnam, amintim că obiectivul pe termen lung al Partidului Comunist Indochinez
(denumit din februarie 1951, Partidul Muncitoresc Vietnamez) a fost specificat cu
claritate în „Apelul camaraderesc către fraţi”, document secret capturat de militarii
Corpului Expediţionar Francez în primăvara anului 1952, în nordul Vietnamului; în final
partidul urmărea instaurarea regimurilor populare revoluţionare de orientare comunistă,
în Vietnam, Laos şi Cambodgia, 10 desfăşurarea ulterioară a evenimentelor probând
această afirmaţie.
La 30 aprilie 1975 Saigonul a căzut, Republica Vietnam fiind cucerită de forţele
armate nord-vietnameze; în Laos, gherilele „Pathet Lao” instruite, direcţionate şi
aprovizionate de Hanoi au preluat puterea în capitala Vientiane, în luna august a aceluiaşi
an. În Cambodgia, „khmerii roşii” au controlat situaţia din 17 aprilie 1975, dar politica
lor nu a fost pe placul nord-vietnamezilor, foştii aliaţi din ultimul deceniu. În decembrie
1978 Hanoiul a lansat o ofensivă cu mai multe divizii peste frontiera cu Cambodgia,
răsturnând guvernul lui Pol Pot şi anunţând la 7 ianuarie 1979, fondarea „Republicii
Populare Kampuchia” şi instalarea unui nou guvern.
Concluzionăm că nerespectarea de către nord-vietnamezi a neutralităţii Laosului şi
Cambodgiei, manifestată prin prezenţa continuă a trupelor şi bazelor logistice pe
teritoriile acestora, precum şi prin sprijinirea directă a mişcărilor insurgente, a reprezentat
un element de importanţă vitală, pe care s-a clădit strategia Hanoiului, de cucerire a
Vietnamului de Sud şi creştere a influenţei în peninsulă.

1.2. CARACTERIZAREA GENERALĂ A VIETNAMULUI

Vietnamul este situat la sud de Tropicul Cancerului şi la extremitatea estică a
peninsulei Indochina, se învecinează la nord cu China, la vest cu Laosul şi Cambodgia,
iar la est şi sud este mărginit de Marea Chinei de Sud (anexa nr. 1).
Istoria „viet–nam”-ului („poporul din sud”) a fost dintotdeauna grefată pe lupta
de eliberare de sub dominaţia străină, în special chineză11, spiritul marţial fiind o trasătură
naţională pregnantă. Proximitatea geografică a Chinei a contribuit la menţinerea unor
influenţe ideologice şi culturale chineze, în procesul cristalizării entităţilor statale de pe
teritoriul vietnamez (Tonkin în nord, Annam în centru şi Cochinchina în sud) şi ulterior, a
evoluţiei sistemului social vietnamez în ansamblu.
Începând din 1858 Franţa a început să ia în posesie teritorii din Indochina, iar timp
de aproape un secol societatea vietnameză (în special populaţia din centrele urbane) a fost
influenţată cultural şi religios de preceptele europene. Sfârşitul celui de-al doilea război

9
X X X The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, op. cit., vol. 1, p. 143
10
Honey P. J., The Communism in Northern Vietnam, MIT Press, Cambridge-Massachusetts, 1963, p. 168
11
China a exercitat suzeranitatea asupra teritoriul Vietnamului până la semnarea tratatului de la Tientsin în 1885. (Cf.
Nguyen Khac Vien, Vietnam. A Long History, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1987, p. 31)

13
mondial şi capitularea Japoniei (care ocupase Vietnamul, înlocuind stăpânirea franceză)
au creat posibilitatea obţinerii independenţei naţionale, la 2 septembrie 1945 Ho Chi
Minh anunţând constituirea Republicii Democrate Vietnam, stat independent cu capitala
la Hanoi. Încercările Franţei de a recâştiga controlul asupra fostelor teritorii coloniale a
dus la izbucnirea războiului din Indochina, încheiat în mai 1954. În urma „Acordurilor de
la Geneva” din 21 iulie 1954, suprafaţa de 329600 km2 a Vietnamului a fost împărţită
între cele două entităţi statale temporare, Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de
Nord) - 160600 km2 şi Vietnamul de Sud (devenită ulterior Republica Vietnam, cu
capitala la Saigon) -169000 km2.
Geografic, Vietnamul are forma unei fâşii îngustate la centru, cu extremităţile
reprezentate de „două coşuri de orez”, delta fluviului Roşu la nord, respectiv delta
Mekongului la sud. Lungimea de la nord la sud însumează aproximativ 2000 km, lăţimea
maximă a părţii de nord atinge 480 km, lăţimea maximă a părţii de sud este de
aproximativ 210 km, iar zona de mijloc (centru) nu depăşeste 50 km. 12 Întreaga margine
de vest şi zona centrală a Vietnamului sunt constituite din teren muntos împădurit,
înălţimile terminându-se brusc în zonele înguste de câmpie mărginite de Marea Chinei de
Sud.
Terenul, vegetaţia şi condiţiile meteorologice din Vietnam au influenţat puternic
modul de concepere, planificare şi ducere a acţiunilor militare; gradul de acoperire a
majorităţii regiunilor şi infrastructura teritorială extrem de săracă au necesitat o abordare
diferită de cea convenţională, obligând comandanţii şi statele majore să dezvolte tehnici
şi procedee tactice specifice. Iterăm în continuare succint, caracteristicile teritoriului
Vietnamului de Sud, mediul geografic în care s-a desfăşurat conflictul terestru.
Teritoriul Vietnamului de Sud se compune din forme de relief bine delimitate, în
partea de nord şi centrală, zona muntoasă reprezentată de Munţii Annamites (cu podişul
Central, spre sud) şi câmpia de coastă, iar în partea de sud, delta fluviului Mekong (anexa
nr. 2).
Munţii Annamites, orientaţi pe direcţia nord-sud, se întind pe 52000 km2 (acoperă o
suprafaţă cu o lungime de peste 320 km şi o lăţime de peste 160 km), sunt accidentaţi şi
au la suprafaţă un sol fertil. Forma de relief are înălţimi care descresc de la nord la sud13
şi era acoperită în mare parte cu păduri tropicale. Are în compunere cinci platouri întinse
(cel mai mare fiind Podişul Central), reprezentând 16 % din terenul arabil al ţării şi 22 %
din suprafaţa împădurită.14
În afara comunicaţiilor terenul era în general inaccesibil autovehiculelor pe roţi şi
limita puternic deplasarea şenilatelor şi aterizarea elicopterelor. Pe timpul războiului
nord-vietnamezii au considerat Podişul Central ca având o importanţă strategică,
controlul asupra acesteia fiind esenţial pentru dominarea sudului Vietnamului şi a întregii
zone de sud a peninsulei Indochina. De aici ei şi-au lansat de fiecare dată operaţile
ofensive majore, urmărind fracţionarea în două a Republicii Vietnam, pe direcţia vest-
est.

12
Unele aspecte ale războiului din Vietnam, op. cit., p.5
13
În partea de nord a Vietnamului de sud munţii sunt mai accidentaţi şi au înălţimi de peste 2000 m ( înălţimea maximă este
de 2598 m), în timp ce jumătatea sudică are forma unui platou cu înălţimea de aproximativ 1000 de metri (cf. Vietnam. A
Country Study, US Government Printing Office, Washington D.C., 1989, p. 11)
14
Ibidem, p. 85

14
 Zona de câmpie este îngustă (5-20 km), întreruptă pe alocuri de pinteni muntoşi pe
direcţia vest-est şi se întinde de la nord la sud de-a lungul coastei maritime, în prelungirea
spre vest a plajelor nisipoase. Lăţimea redusă favoriza operaţiile de apărare clasice,
existând posibilitatea eşalonării adânci a dispozitivelor tactice. Ofensiva spre nord sau
spre sud nu avea mari şanse de succes, decât în condiţiile penetrării în adâncimea
teritoriului adversarului cu o parte din forţe, prin zona muntoasă, sau întrebuinţării
desantului maritim prin manevre de întoarcere repetate.
Zona era în general fertilă, legumele şi fructele cultivându-se intensiv. Regiunile
colinare şi de şes adiacente Saigonului erau în părţile de nord şi de vest acoperite cu
junglă şi plantaţii ale arborelui de cauciuc, întinzându-se până la “sanctuarele
cambodgiene” unde, din 1966 erau dislocate în secret multe din unităţile regulate nord-
vietnameze. Denumirea de “sanctuare” a fost dată de militarii americani, deoarece până
în primăvara anului 1970 conducerea politică a S.U.A. le-a interzis să acţioneze în afara
teritoriului Vietnamului de Sud; din acest motiv, bazele nu puteau fi atacate.
Existenţa centrelor urbane, drumurilor, porturilor şi aeroporturilor au dus la
amplasarea în regiunea de câmpie a multor comandamente şi baze logistice americane.
Menţionăm că importanţa acestei zone este reliefată şi de delimitarea a patru „zone de
război”, pe care beligeranţii s-au încleştat în mod repetat, de-a lungul războiului. Zonele
„A” şi „B” delimitau sub formă de semicerc suburbiile şi raioanele de la nord, adiacente
Saigonului, în timp ce zonele „C” şi „D” se întindeau mai departe spre nord-vest
(frontiera cu Cambodgia) şi nord-est (zona muntoasă). Între cele patru zone exista un alt
raion devenit bastion al rezistenţei insurgenţei, cunoscut sub numele de „Triunghiul de
Fier”. Delimitarea acestor zone se poate observa în anexa nr. 3.
Reţeaua hidrografică este reprezentată în primul rând de Mekong, unul din primele
12 fluvii ale lumii, care izvorăşte din China, traversează peninsula Indochina şi se varsă
în Marea Chinei de Sud, prin nouă braţe răsfirate într-o deltă extinsă. Fluviul este
navigabil, pentru vase cu pescaj de până la 6-7 m pe primii 80 km de la gurile de vărsare
şi pentru bărci până la localitatea Kampong Cham din Cambodgia. Delta fluviului
acoperea în 1954 40000 km2, era constituită din zone mlăştinoase şi orezării, străbătută de
o reţea dezvoltată dar nesistematizată de canale şi diguri, terenul fiind într-un procent de
90 % impracticabil pentru autovehicule. Pe lângă fluviul amintit mai există unele cursuri
de apă, având caracteristicile râurilor de munte, care au constituit îndeosebi în sezonul
musonic obstacole naturale importante.
Vietnamul de Sud are un climat musonic tropical, caracterizat de temperaturi
ridicate (în lunile de vară, aproximativ 50C) şi umiditate excesivă, care a îngreunat
pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă, având efecte negative asupra personalului (în
special cel american, neobişnuit cu condiţiile din regiune), echipamentului (putrezire şi
mucegăire) şi tehnicii de luptă (coroziune). Precipitaţiile bogate din sezoanele musonice
au influenţat la rândul lor acţiunile militare, reducând posibilităţile de observare,
comunicare, aprovizionare, numărul de zboruri, mobilitatea pedestră şi mecanizată a
elementelor de manevră, îngreunând funcţionarea tehnicii şi reducând efectele loviturilor.
Infrastructura teritorială era subdezvoltată pe întreg teritoriul Vietnamului, în
unele zone distrusă în urma acţiunilor militare din timpul războiului din Indochina.
Reţeaua feroviară însuma aproximativ 3800 km de linie simplă cu ecartament
normal, era mai densă în Vietnamul de Nord, iar Hanoiul era intersectat de toate căile,

15
dinspre sud (Saigon), est (portul Haiphong), sau de la frontiera chineză. Principala linie
feroviară avea o lungime de 1730 km şi unea până în 1954 cele două mari centre urbane,
Hanoiul şi Saigonul. Reţeaua feroviară a constituit ţinta preferată a beligeranţilor,
insurgenţa comunistă din Sud făcând inoperabile liniile care uneau Saigonul cu alte
centre urbane, iar aviaţia americană lovind sistematic liniile din Nord. Datorită acestui
fapt, căile ferate nu au jucat un rol important în ecuaţia generală a conflictului.
Reţeaua rutieră era constituită din aproximativ 25500 km şosele, din care asfaltate
10000 km (4000 în Nord şi 6000 în Sud) şi pietruite restul. Mai existau în plus potecile
din zonele cu vegetaţie luxuriantă şi drumurile de pământ din zona de câmpie, parţial
accesibile autovehiculelor. Nord-vietnamezii au trebuit să se bazeze pe transportul rutier,
executat în special pe timp de noapte, pentru a evita loviturile aviaţiei americane. Pentru
menţinerea viabilităţii căilor de comunicaţie rutiere au fost constituite şi întrebuinţate
permanent, detaşamente speciale constituite din efectivele forţelor armate şi populaţia
civilă, totalizând aproximativ 1 milion de oameni.15 Reţeaua rutieră din Vietnamul de Sud
este prezentată grafic în anexa nr. 4.
Porturile şi aeroporturile, deşi puţine ca număr au jucat un rol esenţial în
economia războiului. Portul Haiphong şi temporar aeroportul internaţional Hanoi au
constituit după 1964 terminalele de debarcare a ajutorului economic şi militar masiv al
Uniunii Sovietice şi a contribuţiilor altor state de orientare socialist-comunistă. Prin
porturile Saigon şi Da Nang şi aeroportul internaţional Saigon au sosit din S.U.A. pe
perioada desfăşurării războiului, resursele necesare armatei sud-vietnameze şi ulterior a
celei americane (între 1965-1972).
Populaţia Vietnamului a variat ca număr între 1954-1975, în anul 1967 spre
exemplu, totalizând aproximativ 33 milioane locuitori (18 milioane în Nord şi 15
milioane în Sud).16 Din punct de vedere etnic, 12,5 % din populaţie era reprezentată de
minorităţi (meo, cambodgieni, chinezi, etc), în general neagreate de vietnamezi.
Majoritatea populaţiei (86 %) locuia în zona rurală, densitatea cea mai mare fiind în
deltele Fluviului Roşu şi Mekongului. Vietnamezii de la sate erau de religie budistă, în
timp ce la oraşe o parte a populaţiei se convertise la catolicism. 
Economia celor două entităţi statale vietnameze era în 1954 una agrară, bazată în
principal pe cultura orezului şi creşterea animalelor, la care se adăugau pescuitul,
valorificarea bambusului, meşteşugurile, cultivarea altor legume, fructe şi plante tehnice
(în special arborele de cauciuc).
În Nord s-a trecut la sistemul economic cooperatist-socialist, printr-o reformă
dominată de epurarea elementelor burghezo-moşiereşti. Datorită ajutorului primit de la
statele socialiste, Republica Democrată Vietnam şi-a dezvoltat o industrie incipientă, într-
o măsură mai mare decât Republica Vietnam, care a rămas o ţară eminamente agrară.
Regimul politic incompetent de la Saigon, prezenţa insurgenţei în multe raioane,
suprimarea budismului, redislocarea ţăranilor în zonele controlate de guvern, corupţia
funcţionarilor publici, deturnarea ajutorului economic american, au dus la menţinerea
unui mediu economic neprielnic, în majoritatea provinciilor Vietnamului de Sud.

15
X X X Unele aspecte ale războiul din Vietnam, op. cit., p. 9
16
Ibidem, p. 10

Inclusiv preşedintele sud-vietnamez Ngo Dinh Diem şi familia acestuia erau catolici.

16
 Asistenţa medicală era precară, situaţie datorată în principal numărului redus de
spitale, insuficienţei personalului medical calificat, lipsei instrumentarului medical,
medicamentelor şi vaccinurilor. La acestea se adăugau igiena necorespunzătoare şi
omniprezenţa apelor infectate cu dejecţii organice, a şobolanilor, şerpilor veninoşi,
ţânţarilor şi altor vectori purtători. Boli ca malaria, tuberculoza, difteria, febra tifoidă,
encefalita şi meningita acută aveau o incidenţă mărită, primele două fiind responsabile de
moartea a sute de mii de persoane anual, în special din Sud. 17
Încheiem acest subcapitol subliniind importanţa organizării sociale tradiţionale,
care se baza pe relaţia dintre ţăran şi pământul ancestral, pe apartenenţa la familie şi
comunitate, ca pietre unghiulare ale sistemului social vietnamez. 18 Populaţia vietnameză
îşi ducea existenţa în ambianţa ciclului culturii orezului şi venera strămoşii ca sursă a
vieţii, civilizaţiei şi culturii. Moartea nu însemna sfârşitul, ci un nou început. Îngropat
lângă câmpurile de orez, tatăl trăia mai departe prin copii. În familia vietnameză nu exista
proprietatea privată. Tatăl nu era proprietarul pământului ci cel care îl administra şi îl
transfera mai departe copiilor. Pământul era deci ceva sacru, sursa primordială de viaţă,
temelia pe care se încheiau legăturile familiale şi sociale. Fără pământ sătenii nu aveau
identitate socială, erau vagabonzi sau cerşetori. În tradiţia vietnameză sufletul rămânea
întotdeauna lângă cimitirele străbunilor, legarea de pământ, familie şi comunitate
constituind liantul spiritual al existenţei.19 Conceptele migraţionale occidentale erau de
neînţeles pentru majoritatea populaţiei vietnameze.
Familia constituia miniinstituţia de bază, unde nici legea nu intervenea decât
rareori şi atunci în mod formal. Familia era entitatea importantă şi nu individul; prin
aceasta se asigura subzistenţa, se stabileau sarcinile comunitare, se colectau taxele. Mai
departe acest precept se extrapola la nivelul comunităţii rurale (cătune şi sate), unde
exista o organizare tipică: grupul agricultorilor; grupul meşteşugarilor; grupurile de ajutor
reciproc (funcţionau la nevoie, la construirea caselor, acareturilor, la nunţi, înmormântări,
etc); grupul femeilor în vârstă; comitetul de conducere. Satul deţinea proprietăţi, asigura
educarea copiilor, constituia rezerve de alimente, dădea ajutor familiilor, într-un mod
paternal şi autoritar în acelaşi timp. Familia şi comunitatea reprezentau în esenţă viaţa,
loialitatea faţă de acestea fiind considerată cea mai înaltă virtute.
În contextul prezentat în acest capitol s-a desfăşurat între 1954-1975, războiul din
Vietnam.

17
X X X Vietnam-A Country Study, op.cit. p. 134
18
Nguyen Khac Kham, An Introduction to Vietnamese Culture, The Center for East Asian Cultural Studies, Tokyo,
1967, p.14
19
Crawford Ann Caddell, Customs and Culture of Vietnam, Charles E. Tuttle, Rutland - Vermont, 1966, p. 11

17
 CAPITOLUL 2
REUNIFICARE PRIN RĂZBOI POPULAR REVOLUŢIONAR. STRATEGIA
REPUBLICII DEMOCRATE VIETNAM ŞI A FRONTULUI NAŢIONAL DE
ELIBERARE DIN VIETNAMUL DE SUD (VIET CONG)

Războiul din Indochina nu se încheiase încă în mod oficial*, când la 15 iulie 1954
Ho Chi Minh susţinea deja reunificarea prin orice mijloace a întregului Vietnam:
“Trebuie să ne dezvoltam forţele armate şi economia pentru a păşi sigur pe drumul
reunificării. Divizarea patriei reprezintă doar o măsură temporară pe care o vom anula,
la nevoie prin luptă. Obiectivul nostru final constă în realizarea unităţii şi obţinerea
independenţei Vietnamului”20.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv strategic conducerea politico-militară nord-
vietnameză şi-a însuşit învaţămintele războiului din Coreea** şi nu a trecut imediat la
operaţii ofensive directe împotriva Sudului. Contextul geopolitic internaţional nu încuraja
o agresiune armată făţişă şi pentru câţiva ani Hanoiul avea nevoie de linişte în interiorul
graniţelor. În ultima parte a războiului abia terminat Nordul fusese scena celor mai grele
încleştări; economia suferea (producţia de orez a fost în 1954 cu 250.000 tone mai mică
decat necesarul de consum)21, infrastructura teritorială era în mare parte distrusă iar
industria se găsea într-un stadiu incipient. Forţele armate, deşi călite în lupte, suferiseră
pierderi mari şi trebuiau reorganizate şi reechipate.
Din aceste motive Hanoiul a abordat iniţial problema într-un mod diferit, prin
negocieri politice urmate de un război popular revoluţionar purtat oficial de Frontul
Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud. Acesta a fost înfiinţat la 20 decembrie 1960
în provincia Tay Ninh din Vietnamul de Sud, de către reprezentanţi ai conducerii politice
şi militare de la Hanoi, cu scopul de a servi ca umbrelă naţionalistă pentru toţi opozanţii
guvernului de la Saigon. În fapt aceasta structură supremă de conducere a insurgenţei a
fost dominată în totalitate de Partidul Muncitoresc Vietnamez, constituind braţul politic şi
militar al comuniştilor în Sud.

2.1. CONSIDERAŢII PRIVIND STRATEGIA RĂZBOIULUI POPULAR

REVOLUŢIONAR
Strategia acestui tip de război, iniţiată în 1946 şi dezvoltată după 1954 în junglele,
munţii şi delta din Vietnamul de Sud a reprezentat o noutate nu neapărat din punct de
vedere conceptual, ci a modului specific de aplicare. Ho Chi Minh, Vo Nguyen Giap şi
Truong Chinh au fost artizanii acestei strategii politico-militare, prin care se combinau

*
Declaraţia finală a “Conferinţei de la Geneva privind Indochina” a fost semnată la 21 iulie 1954 de reprezentanţii
următoarelor părţi: Comandamentul Franco-Laoţian; Comandamentul Armatei Khmerilor Cambodgieni; Comandamentul
Armatei Populare a Republicii Democrate Vietnam; Comandamentul Franco-Vietnamez.
20
Extras din Raportul lui Ho Chi Minh la Plenara a VI a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Vietnamez, publicat
în “Ho Chi Minh, Selected Writings. 1920 – 1969”, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1977, p. 174
**
În aprilie 1948 Republica Populară Democrată Coreeană şi-a retras reprezentanţii din Sud şi a optat pentru un atac
convenţional masat, doi ani mai târziu (în iunie 1950).
21
X X X Vietnamese Experience. The North, Boston Publishing Company, Boston, 1986, p. 21

18
conceptele teoretice ale revoluţiei chineze maoiste, cu învăţămintele reieşite din războiul
de rezistenţă purtat de Viet Minh**** împotriva colonialismului francez.
Caracteristica marcantă a războiului popular revoluţionar era reprezentată de faptul
că “acţiunile sunt purtate pe toate fronturile, politic, militar, cultural şi diplomatic.
Eforturile politice şi militare sunt coordonate îndeaproape şi constituie baza încleştării
revoluţionare pentru eliberarea şi unificarea patriei.”22
Strategia s-a dorit a fi o formulă care aplicată corect, ducea indiscutabil la
obţinerea victoriei23. În opinia majorităţii cercetătorilor, aceste concepte şi-au pus ulterior
amprenta asupra mişcărilor revoluţionare din ţările subdezvoltate ale Asiei, Africii şi
Americii Latine*.
În concepţia gânditorilor nord-vietnamezi războiul popular revoluţionar trebuia
să reprezinte în esenţă forma violentă care dădea finalitate planului politic, parte
integrantă a strategiei generale care se baza pe trei elemente majore:
a) Folosirea puterii populare pentru obţinerea puterii politice; implementarea unui
program prin care să se îndoctrineze masele reprezenta ulterior un mijloc generator de
putere în toate localităţile24. Din acest motiv Nordul a considerat că în prima etapa a
războiului propaganda armată surclasează ca importanţă acţiunea militară violentă;
b) Recunoaşterea importanţei zonelor rurale pentru construirea bazelor
insurgenţei şi extinderea controlului general. În concepţia strategilor de la Hanoi zonele
rurale includeau jungla, munţii şi delta Vietnamului de Sud. Aceste zone măreau gradul
de protecţie naturală a forţelor proprii şi diminuau efectele superiorităţii tehnologice a
trupelor inamice. Prin stăpânirea zonelor de munte, junglă şi deltă se putea trece gradual,
la obţinerea controlului asupra zonelor de câmpie. Câmpiile deţineau cea mai mare
importanţă pentru ambele tabere deoarece concentrau populaţia şi resursele materiale.
Zonele urbane la rândul lor constituiau centrii nervoşi ai Republicii Vietnam, concentrând
viaţa politică, economică, militară şi culturală. Aici guvernul era puternic şi ca urmare,
acţiunile teroriste şi sabotajele s-au concentrat pe acestea, concomitent cu propaganda din
satele de la şes. Era necesar ca oraşele să fie lipsite de sprijinul zonei rurale, să fie lovite
în toate modurile posibile în scopul de a induce psihologia insecurităţii generale.
c) Menţinerea în permanenţă a ofensivei strategice pentru protejarea bazelor şi
zonelor controlate, lărgirea acestora şi lovirea inamicului în raioanele pe care le
controlează şi le consideră sigure.
Aceste trei caracteristici ale strategiei şi-au pus puternic amprenta asupra
războiului popular revoluţionar.
Războiul popular revoluţionar nu trebuie confundat cu războiul de partizani şi
nici cu revoluţia în sine. La baza acestui tip de război au stat o serie de maxime politice şi
militare acumulate de-a lungul timpului prin scrierile revoluţionarilor chinezi şi
vietnamezi. Cele mai reprezentative au fost “Lecţiile lui Mao Tze Dong” susţinute între

22
Vo Nguyen Giap, general, Victorie mare, misiune sacră, Oficiul tipografic al Guvernului Republicii Democrate Vietnam,
Hanoi, 1967, p. 52
23
Vo Nguyen Giap, general, People War, People Army. The Viet Cong Manual for Insurectional Movements in
Underdeveloped Countries, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1968, p.6
*
A se observa spre exemplu influenţele în lucrarea lui Ernesto Che Ghevara,”The Manual for Latin American Revolutions”,
Harper & Both, New York, 1980
24
Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1980, p. 122

19
26 mai şi 3 iunie 1938 la “Asociaţia pentru studiul războiului de rezistenţă împotriva
Japoniei” de la Yenan şi publicate la Beijing sub titlul “Despre războiul prelungit”,
lucrarea “Război popular, armată populară. Manualul Viet Cong pentru mişcările
insurecţionale din ţările subdezvoltate” a lui Vo Nguyen Giap (1956) şi “Revoluţia din
August” a lui Truong Chinh (1958)*.
Strategia maoistă nu a considerat acţiunile de gherilă ca o formă independentă de
ducere a războiului ci ca un element absolut necesar pentru succesul luptei politice
revoluţionare. Gânditorul chinez a susţinut că strategia revoluţionară nu poate separa
politicul de militar, pentru că “… puterea politică se dezvoltă din ţeava tunului”25. După
Mao existau trei tipuri de activităţi politice care puteau duce la îndeplinirea obiectivelor
revoluţiei: cele îndreptate spre inamic (prozelitismul); cele îndreptate spre populaţie
(propaganda); cele îndreptate spre formaţiunile de gherilă (organizarea şi îndoctrinarea).
Remarcăm faptul că în tezele maoiste activităţile militare se raportează la patru
coordonate principale: spaţiul extins; perioada de angajare prelungită; voinţa maselor;
resursele umane. Războiul în ansamblu cuprinde trei etape principale: rezistenţa prin
acţiuni de gherilă, pentru uzarea şi hărţuirea inamicului; realizarea echilibrului de forţe;
contraofensiva generală. Observăm aici o diferenţă clară faţă de strategiile militare
occidentale care se raportează la mijloacele de lovire, sprijinul logistic complex şi
perioada de angajare scurtă, în scopul descoperirii, angajării şi nimicirii grupărilor
principale de forţe ale inamicului, prin operaţii ofensive decisive.
Ho Chi Minh şi Vo Nguyen Giap au adaptat aceste concepte ţinând cont de faptul
că spaţiul restrâns al Vietnamului şi inamicul specific nu permiteau aplicarea unei
strategii identice26. Iniţiat în timpul rezistenţei anticoloniale, războiul popular
revoluţionar a fost perfecţionat după 1954 prin adaptarea celor trei etape principale şi
adăugarea a două etape preliminare.

Prima etapă preliminară (1954-1958), considerată etapa influenţării psihologice a

cuprins activităţile desfăşurate pentru implementarea unor baze ideologice în rândul
populaţiei, printr-o propagandă agresivă continuă27.
În cursul anului 1955 cadrele şi luptătorii Viet Minh din Sud care au optat să
locuiască în Nord au început deplasarea pe uscat şi pe mare către paralela de 17 grade şi
porturile nord-vietnameze, în conformitate cu prevederile acordurilor de la Geneva. O
parte dintre aceştia însă, după plecarea oficială s-au ascuns în tunelele din junglă sau au
întors ambarcaţiunile la ţărm pe timpul nopţii, pierzandu-se în delta Mekongului. Printre
aceştia se afla şi liderul comunist Le Duan, cunoscut sub numele conspirativ de Anh Bo;
comitetul central al partidului îi ordonase să rămână în Sud pentru a conduce lupta
politică şi la nevoie armată, în vederea unificării patriei. Le Duan va deveni ulterior prim
secretar al Partidului Muncitoresc Vietnamez.
O parte dintre luptătorii regrupaţi în Nord au ascuns în subteran înainte de plecare,
armament şi muniţie care să poată fi folosite în caz de necesitate de către cei care au ales
*
Truong Chinh şi Vo Nguyen Giap au fost principalii colaboratori ai liderului Ho Chi Minh, primul teoretician marcant, iar
cel de-al doilea, conducător militar al forţelor armate populare revoluţionare.
25
Mao Tze Dong, Selected Writings, Vol.I, Foreign Languages Printing Office, Beijing, 1954, p. 11
26
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră, op. cit., p. 7
27
Pike Douglas, Viet Cong. The Organization and Technics of the National Liberation Front of South Vietnam, M.I.T.
Press, Cambridge-Massachusetts, 1966, p. 12

20
sau li s-a ordonat să rămână în Sud. Gherilele înarmate rămase în Sud, în număr de
aproximativ 3.000, au redeschis cinci baze secrete care aparţinuseră Viet Minhului,
situate în zone îndepartate, în jungla de la graniţa cu Cambodgia şi în delta Mekongului,
dar nu au desfăşurat în primii ani acţiuni violente.
Cadrele de partid rămase au fost instruite să-şi desfăşoare activitatea în mod
normal, integraţi în societate fiecare după calificare şi posibilităţi, dar să desfăşoare o
propaganda intensă în centrele urbane şi zonele rurale dens populate, militând iniţial
pentru drepturi şi libertăţi democratice, precum şi pentru desfăşurarea alegerilor generale
prevăzute de Acordurile de la Geneva.28 Majoritatea acestor elemente aveau documente
de identitate legale şi locuri de muncă, pe care le foloseau ca acoperire pentru activităţile
de propagandă desfăşurate în special în zonele rurale.
Preşedintele sud-vietnamez Diem nu a organizat alegeri, 29 ba mai mult, în august
1956 a trecut la ofensivă împotriva foştilor membri Viet Minh, promulgând “Ordonanţa
nr.47” prin care orice activitate de sorginte comunistă urma să fie aspru pedepsită.
Organele represive ale regimului Diem au arestat şi executat în perioada următoare zeci
de mii de foşti luptători şi activişti Viet Minh, deşi aceştia nu comiseseră acte îndreptate
împotriva ordinii de drept.*
Le Duan, conducătorul politic al organizaţiilor de partid din Sud a efectuat în secret
o călătorie la Hanoi în decembrie 1956, prezentând conducerii superioare a partidului un
raport în care se arăta că “… multe voci din rândul maselor cer partidului să stabilească
un program al rezistenţei armate în Sud. Totuşi, considerăm ca aceasta perioadă în care
forţele noastre sunt prea slabe pentru lupta armată trebuie folosită pentru reconstrucţia
mişcării revoluţionare. Când mişcarea va fi suficient revitalizată vom trece la
constituirea forţelor armate.”30 S-a trecut astfel la ofensiva ideologică, profitând de
erorile şi despotismul guvernului sud-vietnamez.

A doua etapă preliminară (1959-1960) a constat în realizarea reţelei

organizaţionale de bază pe orizontală şi verticală, prin crearea structurilor politice,
creşterea numărului subunităţilor de gherilă-propagandă şi desfăşurarea unei activităţi de
îndoctrinare agresivă la nivel districtual şi regional, culminând cu înfiinţarea “Frontului
Naţional de Eliberare” ca organ suprem de conducere a luptei revoluţionare, politico-
ideologice şi armate. În această etapă cadrele de bază din echipele de propagandă
înarmate au recrutat şi instruit celule de 3-4 luptători care la rândul lor au pregătit
subunităţi de valoare pluton şi detaşament (companie), în centrele de pregătire secrete,
situate în toate regiunile Vietnamului de Sud: “ Secret dar continuu organizaţiile
revoluţionare s-au răspândit în toate zonele. Din inima junglei şi din mlaştinile

28
Crăciun Ion, Războiul din junglă, Ed. Militară, Bucureşti, 1964, p. 17
29
Generalul Ngo Dinh Diem, liderul Comitetului Revoluţionar Vietnamez a devenit preşedinte al consiliului de miniştri la 19
iunie 1955; la scurt timp l-a silit pe împăratul Bao Dai să abdice şi s-a autoproclamat preşedinte al statului. La 15 iulie 1955
declara : „ Noi nu am semnat Acordurile de la Geneva. În nici un caz noi nu suntem legaţi de aceste acorduri” ( Cf. Karnow
Stanley, Vietnam. A History, Viking Press, New York, 1983, p. 9)
*
Acţiunile represive sunt consemnate în arhivele sud-vietnameze ca rezultate ale pacificării, cifre statistice fiind prezentate în
principal de autorii americani ( Douglas Pike, “Viet Cong. The Organization and Technics of the National Liberation Front of
South Vietnam”, op. cit., Michael Conley în “The Infrastructure of Communist Insurgency in South Vietnam”, US
Government Printing Office, Washington D.C., 1967, etc).
30
Extras din raportul lui Le Duan către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Vietnamez, 23 decembrie 1956, în Le
Duan, Selected Writings, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1972, p. 8

21
Mekongului unităţile luptătoare ale gherilelor noastre au constituit baza Armatei
Naţionale de Eliberare”.31
Acţiunile au luat amploare ca urmare a infiltrării în Sud începând din 1959 a
cadrelor de partid şi soldaţilor care se retrăseseră în Nord în 1954 şi 1955. Deplasându-se
iniţial în grupuri de 40-50 iar ulterior de 300-500 de persoane, aceştia se infiltrau pe căile
terestre recunoscute de călăuze încă din 1958, prin Laos, în jumătatea de nord a
Vietnamului de Sud. Complexitatea organizării şi eficienţa sistemului politico-militar
realizat în Vietnamul de Sud ne-au convins să ne raliem opiniei unor cercetători străini,
care consideră că dacă esenţa revoluţiei chineze a fost strategia iar a Viet Minhului a fost
rezistenţa, atunci esenţa gherilelor Frontului Naţional de Eliberare a fost organizarea.
Prin aceasta gherilele “au adus o contribuţie marcantă la semantica socio-militară a
revoluţiei”,32 finalitatea văzându-se în faptul că organizarea politico-militară comunistă a
produs schimbări majore asupra tuturor zonelor rurale din Vietnamul de Sud.

În prima etapă principală (1960-1962) Frontul Naţional de Eliberare s-a situat

într-o postură strategică defensivă dar în acelaşi timp a executat acţiuni tactice ofensive
de amploare redusă. Gherilele Viet Cong* atacau obiective punctuale şi izolate prin
procedeul “loveşte şi fugi” după care se ascundeau în junglă, munţi şi deltă sau se disipau
în comunităţile rurale, în rândul populaţiei locale. Obiectivul principal era supravieţuirea
în vederea amplificării efortului politic organizaţional şi dezvoltării capacităţilor militare.
Pe parcursul acestei etape companiile au devenit batalioane iar în 1961 consemnăm
apariţia primelor două regimente Viet Cong. În acelaşi timp însă, strategia politico-
militară a urmărit uzarea şi hărţuirea permanentă a forţelor guvernamentale sud-
vietnameze, blocarea campaniilor de pacificare şi câştigarea sprijinului populaţiei33.
Acţiunile gherilelor au fost executate în relaţie directă cu caracteristicile terenului
şi cele meteo-climaterice, sistemul de comunicaţii la dispoziţie, suportul asigurat de
populaţia locală şi prezenţa inamicului în zonă. Strategii nord-vietnamezi au conştientizat
că “gherilele nu pot obţine singure rezultatele decisive, după cum nici nu pot supravieţui
într-o postură defensivă”34. După aprecierile generalului Giap, la sfârşitul primei etape
principale a războiului se găseau în Vietnamul de Sud două categorii de gherile care
constituiau braţul înarmat al Frontului Naţional de Eliberare: cele permanente, conduse
de luptători experimentaţi (veterani ai rezistenţei anticoloniale franceze), coloana
vertebrală a formaţiunilor armate; miliţiile locale, care desfăşurau acţiuni doar la nivel
districtual, de multe ori intrând în subordinea formaţiunilor permanente.
Din punctul de vedere al strategiei politice prima etapă a marcat perioada efortului
organizaţional decisiv. S-au format organizaţiile în toate regiunile, s-au căutat aliaţi şi s-
au realizat alianţe35. Munca de îndoctrinare şi propagandă s-a extins la nivel naţional. O
31
Extras din Manualul pregătirii de luptă şi politice a Armatei de Eliberare, Oficiul Central pentru Vietnamul de Sud, tipărit
clandestin, 1962
32
Michael Conley, “The Infrastructure of Communist Insurgency in South Vietnam”, op. cit., p. 18
*
Viet Congul sunt de fapt formaţiunile de gherilă a insurgenţei comuniste, denumite astfel de către forţele S.U.A. şi sud-
vietnameze
33
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră, op. cit., p. 18
34
Vo Nguyen Giap, People War, People Army. The Viet Cong Manual for Insurectional Movements in Underdeveloped
Countries, op. cit., p. 37
35
Ho Chi Minh, “The Revolution. Selected Writings. 1920 – 1969”, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1969, p.
84

22
parte din populaţia neutră a fost convinsă printr-o combinaţie de metode persuasive,
intoxicare ideologică, intimidare şi teroare. Obiectivul sociopsihologic central a constat
în îndepărtarea populaţiei de guvern şi intrarea acesteia în ilegalitate. O altă direcţie
importantă de acţiune a Frontului Naţional de Eliberare a constituit-o prozelitismul în
rândul militarilor sud-vietnamezi: ”Scopul prozelitismului este dezorganizarea armatei
inamicului şi câştigarea sprijinului şi simpatiei maselor de soldaţi. Să facem astfel încât
trupa să refuze executarea ordinelor ofiţerilor, să ne ajute să capturăm sau să sabotăm
bazele şi instalaţiile, să dezerteze şi să treacă de partea revoluţiei, iar tinerii să refuze
încorporarea în armata guvernului marionetă.”36
Conducerea politică şi militară de la toate eşaloanele a provenit din elementele de
bază ale partidului, dogma comunistă dictând caracterul proletar al acesteia. S-au
practicat “centralismul democratic” şi evaluările periodice, pentru înlăturarea deviaţiilor
de orice fel şi menţinerea purităţii ideologice. Începând cu această etapă au început să se
folosească extensiv pentru propagandă şi puţinele mijloace mass-media, în principal sub
forma ziarelor regionale clandestine, a caravanelor de proiecţie cinematografică şi uneori,
a staţiilor radio mobile (în deltă).

A doua etapă principală (1962-1964) a fost definită ca etapa echilibrului sau a

“războiului de mişcare” în care lupta politică şi cea armată se desfăşoară la o altă scară.
Abordarea strategică a trecut acum de la conservarea forţelor proprii la slabirea
continuă a forţelor inamicului prin acţiuni de amploare mai mare. Generalul Giap
defineşte războiul de mişcare ca o formă de tranziţie între războiul de gherilă şi cel
convenţional, formă care din punct de vedere tactic cuprinde o serie de acţiuni ofensive
de amploare mai mare 37.
În concepţia strategilor nord-vietnamezi, etapa a marcat sfârşitul angajării decisive
a gherilelor de către forţele guvernamentale şi trecerea la consolidarea teritoriului rămas
sub control absolut. În această etapă s-au constituit unităţi şi mari unităţi de gherilă,
structurate pe regimente şi divizii. Pe lângă acţiunile specifice s-a trecut şi la executarea
unor acţiuni apropiate de cele clasice împotriva armatei regulate sud-vietnameze,
concomitent cu distrugerea aparatului poliţienesc şi administrativ guvernamental din
regiunile controlate38. Pe timpul atacurilor a început aplicarea în sens convenţional a
principiilor luptei armate insistându-se asupra concentrării eforturilor şi unităţii
acţiunilor.
Sfârşitul etapei a fost marcat de realizarea echilibrului militar şi dinamizarea
activităţilor politice. Obiectivul militar a constat în anularea controlului guvernamental
asupra unei bune părţi a zonei rurale a Vietnamului de Sud, iar obiectivul politic a urmărit
ruperea legăturilor psihologice dintre populaţie şi putere.39 Pentru îndeplinirea acestor
obiective o importanţă majoră a căpătat efortul general de constituire a bazelor
revoluţionare: ”Scopul nostru este să realizăm o reţea de baze revoluţionare mari, medii
şi mici, interconectate şi puternice din punct de vedere politic, economic şi militar. Un
36
Truong Chinh, Initiation of the Revolution, traducere după original, Ed. Frederic Praeger, New York, 1963, p.18
37
Vo Nguyen Giap, Victorie mare misiune sacră, op. cit., p. 36
38
Pe parcursul anilor 1963 şi 1964 au avut loc aproximativ 13000 de asasinate şi 4800 de sabotaje ( cf. Michael Conley,
“The Infrastructure of Communist Insurgency in South Vietnam”, op.cit., p. 120-122)
39
Le Hong Linh, Great Victories of the South Vietnamese Patriotic Front in 1963-1964, Foreign Languages Publishing
House, Hanoi, 1965, p. 24

23
astfel de sistem va permite gherilelor noastre să se deplaseze şi să acţioneze cu uşurinţă
într-o zonă sau alta şi va facilita comunicarea şi aprovizionarea. În cadrul acestora vom
pune accentul pe: ridicarea conştiinţei revoluţionare a maselor; recrutarea tinerilor şi
instruirea detaşamentelor de gherilă; producerea de mijloace de luptă improvizate şi
mărirea producţiei agricole.”40 O cantitate enormă de resurse umane a fost angajată în
activităţile de propagandă, convertire şi îndoctrinare. S-au folosit pe scară largă teroarea
şi asasinatele asupra personalităţilor civile şi miltare sud-vietnameze şi s-a trecut la
atacarea bazelor şi instalaţiilor militare prin infiltrare şi concentrarea efortului pe
obiective punctuale. Efortul a fost astfel dirijat pentru a mări eficienţa structurilor
organizaţionale realizate în prima etapă, atacurile fiind sprijinite de elementele loiale din
interiorul obiectivelor. În această etapă au devenit constante atacurile asupra liniilor de
comunicaţie ale inamicului sud-vietnamez, în scopul paralizarii sistemului logistic şi
micşorării mobilităţii forţelor acestuia.41 Succesul strategic era definit de însumarea
succeselor tactice obţinute în sutele de operaţii mărunte, de multe ori independente.42
Acţiunile unităţilor revoluţionare se bazau ”... atât pe cooperarea dintre diferitele
arme şi specialităţi militare cât şi pe acţiunea independentă. Cooperarea se realizează
în general, între infanterie şi una sau mai multe arme de sprijin, în scopul asigurării unei
superiorităţi totale asupra inamicului.”43 Acţiunile independente erau desfăşurate de
către fiecare armă, sub forma descoperirii inamicului, lovirii subunităţilor (unităţilor)
izolate ale acestuia şi distrugerii elementelor de infrastructură sau suprastructură.* Alte
acţiuni caracteristice etapei războiului mobil de gherilă erau distrugerea satelor loiale
guvernului de la Saigon şi dezintegrarea unităţilor sud-vietnameze prin provocarea de
dezertări în masă şi revolte.

Ultima etapă principală a războiului revoluţionar de gherilă (începută la sfârşitul

anului 1964) apare în gândirea militară nord-vietnameză sub diferite denumiri (etapa
asaltului general, atacul poziţiilor fortificate, etapa contraofensivei) dar reflectă în fapt
etapa ofensivei generale. În această etapă lupta a pierdut multe din atributele ideologice
şi a devenit o angajare militară aproape totală. Totuşi, se urmăreau încă întărirea
organizaţiilor sociopolitice şi menţinerea controlului asupra populaţiei din zonele
eliberate. În viziunea lui Giap această etapă finală urma să înceapă odată cu angajarea
deschisă şi amplă a armatei sud-vietnameze, cu forţe de valoare divizie şi corp de armată,
să continue cu o insurecţie populară generală şi să se termine prin colapsul politico-
militar al Saigonului44. Se punea accentul şi pe programul de prozelitism în rândul
ofiţerilor şi soldaţilor sud-vietnamezi, pentru a reduce la maxim capacitatea operaţională
a inamicului. Această etapă finală era reversibilă în cazul în care riposta armată a
inamicului era neaşteptat de puternică şi nu se îndeplinea obiectivul strategic stabilit.

40
Extras din “Directiva Frontului Naţional de Eliberare pentru 1963”, traducere după fotocopie, în Douglas Pike, “Viet
Cong.The Organization and Technics of the National Liberation Front of South Vietnam”, op. cit., p.127
41
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră, op. cit., p. 65
42
Colonel Şerbănescu Ştefan, „Concluzii tactic-operative rezultate din războiul din Vietnam, specifice luptei de apărare a
patriei de către întregul popor”, comunicare ştiinţifică la Sesiunea Academiei Militare, Bucureşti, noiembrie 1976, p. 3
43
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră op. cit., p. 66
*
Spre exemplu, geniştii desfăşurau acţiuni de minare, artileria antiaeriană executa ambuscade împotriva elicopterelor,
subunităţile de aruncătoare loveau cu foc obiectivele inamicului, fără a coopera în cadrul unei operaţii ample.
44
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră, op. cit., p. 33

24
 Desfăşurarea ulterioară a ostilităţilor a consemnat trecerea de la etapa războiului
de mişcare (mobil de gherilă) la ofensiva generală în 1965, 1968, 1972 şi 1975. Eşecurile
înregistrate în primele trei situaţii ne permit să opinăm că strategii nord-vietnamezi s-au
grăbit de fiecare dată să treacă la ofensiva generală, fără a lua în calcul posibilitatea de
ripostă a inamicului şi limitele acţionale ale forţelor proprii.

2.2. ANALIZA OPERAŢIILOR STRATEGICE DESFĂŞURATE

Angajarea armată a Vietnamului de Sud în primii ani după 1954 a reprezentat o
problemă pentru conducerea politico-militară nord-vietnameză, atât din punct de vedere a
posibilităţilor pur militare cât şi a contextului politic internaţional defavorabil, marcat de
crize majore. Dovedind o luciditate deosebită, Ho Chi Minh a înţeles că Vietnamul de
Nord avea nevoie de linişte şi ajutor, iar pentru reconstrucţia şi consolidarea statului
ajutorul economic era mai imperios decât ajutorul militar. Pentru a primi ajutorul necesar
liderul nord-vietnamez a deschis un dialog activ şi a efectuat cu succes mai multe vizite
în capitalele marilor puteri comuniste, începând cu vara lui 1955, 45 negociind abil şi
exploatând în interesul naţional divergenţele sovieto-chineze. Reacţia celor două mari
puteri, deşi decalată temporal, a fost asemănătoare.
China a acordat imediat ajutor economic şi consiliere, urmate de ajutor militar,
U.R.S.S. rămânând iniţial în expectativă. China se implicase puternic în războaiele din
Coreea şi Indochina, sprijinind masiv forţele Phenianului şi Viet Minhul, fără a se teme
de represalii atomice din partea S.U.A.46
Din punct de vedere economic, sprijinul sovietic a venit începând cu 1960 şi s-a
mărit cantitativ după 1961, când Hrusciov a schimbat abordarea problematicii
raporturilor internaţionale şi s-a erijat în avocatul “războaielor drepte, de eliberare”.*
Preşedintele sovietic a concluzionat că un război nuclear cu S.U.A. este dezastruos
şi pentru U.R.S.S. În urma “războiului limitat” din Coreea conducerea politico-militară
de la Moscova avea dubii serioase cu privire la rezultatul final al unui astfel de război;
războiul limitat era legat de războiul total şi putea fi oricând un precursor al acestuia. A
apărut astfel conceptul “războaielor interne, de eliberare” prin care o parte din
capacităţile militare aflate la dispoziţia forţelor comuniste erau folosite pentru cucerirea
puterii în anumite state, prin operaţii de gherilă-insurgenţă la scară largă. Conducerea
sovietică a văzut în posibilitatea câştigării “războaielor interne” din Asia, Africa,
America Centrală şi de Sud cel mai bun mijloc de extindere a comunismului la scară
planetară, fără a implica riscuri militare majore.47 Vietnamul era o ocazie foarte bună, din
1964 începând să sosească masiv şi ajutorul militar, direct şi indirect acordat cu
“oblăduirea” lui Leonid Brejnev. Consideraţiile strategice legate de contracararea politicii

45
Ho a avut întâlnirile la nivel înalt la Beijing, între 27 iunie – 8 iulie şi la Moscova între 12 – 18 iulie ( cf. Fontaine Andre,
Istoria războiului rece, vol. 4, Ed. Militară, Bucureşti, 1994, p. 355)
46
Încă din 1946 Mao Tze Dong considera că “ bomba atomică reprezintă doar un tigru de carton” (citat de Gittings John, în
“The Role of Chinese People Army”, Oxford University Press, New York, 1967, p. 16)
*
Declaraţia a fost inclusă în “Rezoluţia Congresului Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti”, Moscova, 6 ianuarie 1961
47
Datorită echilibrului dat de bipolarism, cele două superputeri nu s-au înfruntat direct, conflictele fiind transferate la periferie
(cf. Hlihor Constantin, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX, Ed. RAO, Bucureşti, 2001, p. 74)

25
americane şi reducerea influenţei Chinei în Asia de Sud-est au dus la implicarea mascată,
masivă a Uniunii Sovietice în conflictul vietnamez.48
Conducerea nord-vietnameză nu a renunţat însă la pregătirea insurecţiei în Sud şi
unificarea prin mijloace militare a ţării, Ho Chi Minh declarând public că “ În ţările unde
organele burgheziei şi în special armata şi poliţia sunt puternice, proletariatul trebuie să
continue pregătirile în vederea luptei armate. În timp ce recunoaştem posibilitatea
reunificării Vietnamului prin mijloace paşnice, trebuie să ne amintim că principalii
inamici ai poporului se pregătesc de război.”49
În 1956 situaţia în Sud se înrăutăţea continuu datorită incapacităţii organelor
politico-administrative de a gestiona problemele populaţiei, corupţiei generalizate şi
execuţiilor la bunul plac al organelor represive. Era o vreme când “dacă nu aveai o armă
şi o ascunzătoare nu erai sigur că-ţi vei păstra capul pe umeri.”50 De la începutul anului
1957 luptătorii din bazele secrete (veterani Viet Minh) au trecut la înarmarea în scop de
autoapărare a unor comunităţi rurale fidele revoluţiei şi la acţiuni de “pedepsire a
inamicilor şi exterminare a trădătorilor”. Constatăm astfel trecerea la acţiuni izolate
împotriva organelor represive de la Saigon deşi nu exista aprobarea oficială a conducerii
de la Hanoi. Abia în 1958, la cererea expresă a organizaţiilor de partid din Sud, biroul
permanent a trebuit să ia în calcul declanşarea unei campanii violente, iar în ianuarie
1959 Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Vietnamez a organizat în grabă cea de
a XII a Plenară la care s-a luat hotărârea “ de a se trece la lupta armată combinată cu
lupta politică, pentru victoria revoluţiei în Sud şi unificarea Vietnamului.”51
În urma hotărârii adoptate s-a trecut imediat la constituirea într-un mod organizat a
formaţiunilor paramilitare de gherilă, subordonate ulterior Frontului Naţional de Eliberare
sub numele de “forţele armate populare de eliberare” cunoscute şi ca “Viet Cong”. A
urmat o perioadă de aproximativ cinci ani în care s-au pus în aplicare la nivel strategic
primele două etape ale războiului popular revoluţionar sub forma acţiunilor violente
generalizate, având ca scop uzura fizică şi psihică a oponentului. Între 1960-1964
terorizarea populaţiei proguvernamentale, asasinatele, răpirile şi sabotajele au fost
completate cu acţiuni ofensive limitate asupra posturilor, garnizoanelor izolate şi
unităţilor armatei sud-vietnameze, ducând la degradarea continuă a capacităţii
operaţionale a acesteia şi de rezistenţă a populaţiei.
Temerile legate de o intervenţie americană în scopul evitării colapsului predictibil
al guvernului de la Saigon au făcut ca în decembrie 1963 Hanoiul se ia decizia trecerii în
timp scurt la etapa finală a războiului. 52 În acest sens Republica Democrată Vietnam a
început să intervină direct în Sud cu asistenţă militară intensificată, iar din aprilie 1964 cu
mari unităţi şi unităţi regulate infiltrate, la sfârşitul anului începându-se tranziţia către
ultima etapă a războiului popular revoluţionar.

48
Pentru a reliefa implicarea U.R.S.S. în conflict amintim că în 1960 ajutorul de natură economică acordat Republicii
Democrate Vietnam reprezenta aproximativ jumătate din cel oferit de China, în 1964 acesta din urmă fiind depăşit, iar în anii
următori dublat (cf. General Sarin Oleg & colonel Dvoretsky Lev, Agresiunile U.R.S.S. împotriva lumii .1919-1989, Ed.
Antet, Bucureşti, 1997, p.127)
49
Ho Chi Minh, Selected Writings. 1920 - 1969, op. cit., p. 224
50
Ly Qui Chung, The Unheard Voices of Vietnam, Praeger Press, New York, 1970, p. 12
51
X X X History of the Vietnamese Working Party (1930-1975), Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1978, p.83
52
Nguyen Thi Dinh, Nu exista altă cale. Memorii, Oficiul tipografic guvernamental, Hanoi, 1976, p. 49

26
 Strategia militară nord vietnameză dezvoltată începând cu 1956 şi implementată
din 1965 a fost foarte bună prin concepţie, dar nefinalizată cu acelaşi calificativ la nivel
de execuţie. În principal, acestă strategie se baza pe configuraţia geografică alungită a
Vietnamului de Sud care permitea penetrarea dinspre frontiera de vest pe direcţii multiple
şi pe vegetaţia abundentă care acoperea o mare parte din teritoriul republicii, dând
posibilitatea forţelor revoluţionare să pătrundă în ascuns până la zonele dens populate din
deltă şi de pe câmpia de coastă. Alte avantaje fructificate au fost slaba coeziune a
instituţiilor civile şi militare ale guvernului de la Saigon, reţeaua extinsă de informaţii
care a penetrat aceste instituţii până la cel mai înalt nivel, lipsa rezervelor strategice de
contracarare ale Saigonului şi nu în ultimul rând, mobilitatea pedestră superioară a
unităţilor permanente Viet Cong şi forţelor regulate nord-vietnameze.
Conceptul strategic prevedea executarea a trei atacuri ample, direcţionate către
provinciile din nord, Podişul Central şi Saigon.53 Asupra capitalei s-a încercat pe toată
perioada desfăşurării conflictului, menţinerea unei ameninţări credibile care să atragă o
mare parte din forţele regulate sud-vietnameze, lăsând liber accesul Viet Congului la
zonele rurale dens populate. După hărţuirea intensă şi înfrângerea forţelor inamice în
bătălii de uzură în provinciile vestice se urmăreau impunerea controlului asupra zonelor
de coastă şi aplicarea loviturii finale Saigonului. Pentru a da substanţă acestei ameninţări
s-au creat adevărate “zone de război” în raioanele puternic împădurite şi slab populate de
la nord şi nord-vest de Saigon, precum şi o serie de baze secrete în junglă, de-a lungul
frontierei cu Cambodgia (un model de bază este prezentat în anexa nr. 5). Din aceste zone
de război şi baze secrete au apărut numeroase itinerare de infiltrare, prin parcurgerea
cărora trupele ajungeau la marginea Saigonului într-un timp scurt. Divizia 9 Viet Cong,
prima mare unitate de elită a Armatei Populare de Eliberare din Vietnamul de Sud era
dispusă în totalitate în aceste raioane.
În provinciile nordice ale Vietnamului de Sud, nord-vietnamezii au fructificat
avantajele legate de existenţa zonei demilitarizate şi reliefului muntos, acestea
permiţându-le executarea atacurilor din mai multe direcţii asupra grupării de forţe
inamice care nu avea unde să se replieze şi putea fi izolată foarte uşor prin interzicerea
comunicaţiei de coastă. Periodic, Hanoiul a concentrat cantităţi importante de forţe şi
mijloace în provinciile de nord ale Vietnamului de Sud, ameninţând în principal oraşul
Hue, capitala străveche a fostului regat Annamit, simbolul naţional al Vietnamului.
În Podişul Central, forţele Hanoiului au urmărit permanent să ia sub control
provinciile de la frontiera de vest, pentru a fi în măsură să declanşeze acţiuni ofensive de-
a lungul drumului naţional 19 (de la vest la est), având ca finalitate fracţionarea în două a
Sudului. Podişul Central constituia din punct de vedere al controlului guvernului de la
Saigon un “călcâi al lui Ahile” deorece populaţia “meo” care îl locuia nu fusese
recunoscută, nu avea drepturi şi nu se supunea controlului guvernamental. Ştiind acest
lucru nord vietnamezii au atacat cu predilecţie în această zonă, convinşi fiind de
inexistenţa sprijinului populaţiei locale pentru armata sud vietnameză. Subliniem că prin
controlul acestei zone se izolau forţele dislocate în jumătatea de nord a Vietnamului de
Sud şi se aducea presiunea militară aproape de Saigon prin disponibilizarea multor forţe
care fuseseră angajate iniţial.

53
Dosarele Marii Victorii, nr. 23/1975, vol. 1, Arhiva Naţională, Oraşul Ho Chi Minh, p.16

27
 Prin orchestrarea atentă a atacurilor asupra acestor trei raioane principale se dorea
ca inamicul să-şi disloce trupele fracţionat, prin toate provinciile, uşurându-se astfel
succesul ofensivei strategice nord vietnameze. Aceasta urma să fie declanşată pe mai
multe direcţii, după concentrarea în ascuns a unor mari cantităţi de forţe şi mijloace,
cărora trupele sud vietnameze de pe direcţiile de atac nu le-ar fi făcut faţă pentru că
infrastructura de comunicaţii săracă, blocarea comunicaţiilor de elementele paramilitare
Viet Cong şi unităţile regulate infiltrate, precum şi mijloacele tehnice insuficiente nu
permiteau concentrarea rapidă şi introducerea în operaţie a rezervelor strategice ale
Saigonului, în sprijinul forţelor atacate.
Atacurile din provinciile de nord şi centrale au urmărit întotdeauna atragerea
inamicului în capcana reprezentată de întrebuinţarea prematură a rezervelor strategice,
dislocate de regula în apropierea Saigonului. S-a reuşit acest lucru şi în 1972 şi în 1975,
confuzia generală care s-a instaurat în rândul conducerii politice sud vietnameze ducând
la extenuarea diviziei aeropurtate şi a celei de infanterie marină, datorită deselor
redislocări dintr-o zonă a statului în alta, în scopul întăririi apărării în raioanele atacate.
Atacurile executate pe direcţiile principale erau însoţite de o multitudine de atacuri
de diversiune care aveau ca obiectiv scoaterea forţelor sud-vietnameze din zonele dens
populate şi angajarea lor în condiţiile impuse de nord-vietnamezi, acţiunile gherilelor şi
unităţilor infiltrate ducând la blocarea şi izolarea inamicului în zone îndepartate de
coastă. Centrele populate rămâneau astfel slab apărate, o pradă uşoară pentru forţele care
atacau pe direcţiile principale.

Ofensiva din toamna anului 1965 şi regândirea strategiei

Chiar dacă nu a fost la fel de vizibil ca în Coreea, Republica Democrată Vietnam a
lansat o ofensivă strategică pentru cucerirea Vietnamului de Sud înainte ca S.U.A. să
aducă în teatrul de operaţii suficiente forţe şi mijloace de contracarare. La baza concepţiei
operaţiei a stat directiva conducerii politice de la Hanoi care fixa cu exactitate
obiectivele de urmărit: “Ştrangularea Republicii Vietnam în zona îngustă de la sud de
Hue; cucerirea uneia sau mai multor provincii din Podişul Central şi instaurarea în
regiune a unui guvern autonom popular; izolarea Saigonului de restul ţării.”54 Generalul
Vo Nguyen Giap a sperat să obţină o victorie spectaculoasă, asemănătoare celei de la
Dien Bien Phu, prin fracţionarea în două a Vietnamului de Sud de-a lungul liniei Pleiku,
An Khe, Qui Nhon (anexa nr. 8). Planul lui prevedea introducerea a trei divizii nord-
vietnameze complete de-a lungul acestui ax, între octombrie 1965 şi aprilie 1966 şi
penetrarea prin infiltrare şi luptă până în zona de coastă.
Conform analizei situaţiei făcute de Giap şi statul său major acele trei divizii
dislocate în secret în baze sigure din Cambodgia, urmau să atace prin surprindere,
sprijinite de formaţiunile Viet Cong dispuse prin toată zona invadată (anexa nr. 6) şi să
obţină succesul scontat deoarece erau superioare oricărei forţe de contracarare cu care
americanii şi sud-vietnamezii puteau reacţiona*. Concomitent, urmau să se desfăşoare
54
Extras din Directiva Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Vietnamez către Armata Populară
de Eliberare, 23 septembrie 1965, apud Tran Van Tra, Vietnam. Istoria Teatrului de Operaţii B-2, Tipografia unificată,
Oraşul Ho Chi Minh, 1982, p. 11
*
În acea perioadă S.U.A. nu dispuneau în Vietnam de unităţi combatante terestre ci de consilieri militari, forţe aeriene de
sprijin, unităţi logistice şi de pază a bazelor şi instalaţiilor militare.

28
acţiuni de anvergură pentru fixarea rezervelor inamicului în zonele de dislocare ale
acestora. Mai mult, terenul greu accesibil limita întrebuinţarea forţelor de reacţie pe care
le-ar fi putut trimite Saigonul.
În esenţă, planul lui Giap a constat în executarea unei manevre prin Cambodgia
(oficial neutră) şi concentrarea eforturilor pe direcţia principală de ofensivă în Podişul
Central în vederea fracţionării în două a Sudului, concomitent cu menţinerea economiei
forţelor şi mijloacelor în jurul Saigonului, centrelor populate şi zonei demilitarizate.
Strategii nord-vietnamezi mizau însă şi pe declanşarea insurecţiei generale în zonele
rurale, care împreună cu atacurile unităţilor Viet Cong şi ofensiva marilor unităţi regulate
din nord urma să conducă la prabuşirea Republicii Vietnam55.
Cercetarea surselor disponibile arată că în octombrie 1965 au început acţiunile dar
încă de la început s-a observat o lipsă de coordonare între formaţiunile Viet Cong şi
unităţile regulate la care s-a adăugat o atitudine neaşteptat de neutră a populaţiei din
zonele rurale care nu a declanşat insurecţia generală aşa cum se aşteptau liderii politici şi
militari de la Hanoi. În noiembrie 1965 o divizie de infanterie nord-vietnameză infiltrată
a fost atacată prin surprindere de forţe din Divizia 1 Cavalerie (Aeromobilă) S.U.A., în
cadrul primei angajări terestre dintre cele două armate. Luptele principale s-au desfăşurat
în jungla din Podişul Central al Vietnamului de Sud şi au durat 10 zile. Regimentele 32,
33 şi 66 Infanterie nord-vietnameze s-au retras după ce au suferit mari pierderi şi au
realizat ca sunt total depăşite din punct de vedere al capacităţii de manevră şi puterii de
foc56.
Această înfrângere, coroborată cu imposibilitatea declanşării insurecţiei generale a
forţat Hanoiul să revină la etapa a doua a războiului, pentru a putea menţine postura
ofensivă strategică prin uzarea şi hărţuirea la scară largă a forţelor americane şi sud-
vietnameze57.
Datorită prezenţei puternice în teatru a forţelor americane, Vietnamul de Nord a
trebuit să-şi regândească strategia. Pentru aceasta trebuia gasită o soluţie acceptabilă în
faţa unei dileme cruciale. Rezultatele decisive se obţin numai prin concentrarea
eforturilor adică prin masarea forţelor şi mijloacelor dar această masare le face mult mai
vulnerabile în faţa unui foc nimicitor. Pe de altă parte, dispersarea şi retragerea
permanentă de la contact nu duce niciodata la obţinerea rezultatelor decisive amintite.
Neavând mijloacele tehnice pentru a soluţiona dilema, nordiştii au revenit la etapa a doua
a războiului, dezvoltând o nouă strategie.
Aceasta consta în prelungirea pentru o perioadă cât mai mare a războiului
aşteptând erodarea sprijinului naţiunii americane faţă de acesta 58. Soluţia: impunerea în
timp a unor costuri politice, economice şi militare inacceptabile; mobilizarea graduală a
opiniei internaţionale împotriva S.U.A.; provocarea continuă a cât mai multor pierderi în
scopul declanşării în S.U.A. a protestelor antirăzboi în masă.
Opinăm aici că Nordul şi-a adaugat un avantaj deosebit în confruntarea cu Sudul.
Datorită deciziei S.U.A. (făcută publică) de a nu invada Nordul, Republica Democrată
55
Truong Nhu Tang, A Viet Cong Memoires, Vintage Books, New York, 1985, p. 56
56
Stanton Shelby, Anatomy of a Division. 1st Cavalry in Vietnam, Presidio Press, Novato-California, 1987, p. 43
57
Quang Doi Nhan Don, Împotriva agresiunii S.U.A., articol publicat la Hanoi în periodicul “Armata poporului” nr. 3782/ 7
august 1966 ( traducere în limba engleză după fotocopie)
58
Summers Harry, colonel, On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War, Presidio Press, Novato-
California, 1984, p.39

29
Vietnam59 a fost în măsură să-şi îndeplinească acest obiectiv strategic intermediar de
hărţuire şi uzură a inamicului, respectând strict principiul economei forţelor. Astfel,
Nordul a susţinut logistic Viet Congul, l-a întărit trimiţând unităţi regulate în Sud dar în
acelaşi timp şi-a păstrat o mare parte din forţe în “sanctuarul” oferit de propriul teritoriu.
S-a revenit la insurgenţa din Sud deoarece aceasta constituia o structură politică
sănătoasă, o maşină de propagandă şi lovire mobilă care opera la toate nivelele.
Direcţiile viitoare de acţiune pentru formaţiunile revoluţionare au fost precizate cu
claritate de conducerea politico-militară de la Hanoi: ”creşterea puterii de luptă a forţelor
regionale şi miliţiilor locale; ridicarea nivelului de pregătire politico-ideologică a
luptătorilor; perfecţionarea cunoştinţelor tehnico-tactice şi metodice; redistribuirea
echipamentului pe unităţi şi subunităţi în funcţie de misiunile primite; îmbunătăţirea
traiului zilnic al luptătorilor şi a asistenţei medicale acordate; sporirea eficienţei
cadrelor politice la toate eşaloanele.”60
Misiunea de bază a nord-vietnamezilor a devenit sprijinirea Viet Congului pentru
măcinarea armatei sud-vietnameze şi anularea eforturilor de pacificare rurală şi de
distrugere a infrastructurii organizaţionale comuniste, desfăşurate de Saigon.
Perioada 1965-1968 corespunde unei ofensive tactice americano-sud vietnameze
constând în principal în operaţii de tipul “caută şi nimiceşte”* în urma cărora s-a
menţinut echilibrul de putere în Vietnamul de Sud.

Ofensiva “Tet” din iarna anului 1968

La sfârşitul anului 1967, deşi gherilele permanente Viet Cong şi forţele regulate
nord-vietnameze infiltrate în sud fuseseră nevoite să se refugieze în “sanctuarele” din
Laos şi Cambodgia în urma presiunii americane şi a pierderilor grele suferite, generalul
Vo Nguyen Giap a planificat o ofensivă strategică atât de îndrăzneaţă încât atunci când o
parte din planuri au căzut în mâna americanilor, aceştia au crezut ca este vorba de o
acţiune elaborată de inducere în eroare. Planurile au fost capturate în noiembrie 1967 de o
companie din Divizia 101 Aeropurtată S.U.A. care a atacat şi nimicit un punct de
comandă al unui regiment nord-vietnamez infiltrat în Sud.
Reţinem din surse multiple că această ofensivă care urma să devină momentul de
cotitură al implicării americane în război îşi are originile în ziua de 6 iulie 1967, când
liderii nord-vietnamezi s-au întâlnit la funeraliile naţionale ale generalului Nguyen Chi
Thanh, fost comandant al forţelor armate ale Frontului Naţional de Eliberare din Sud. Din
perspectiva strict militară războiul nu decurgea încurajator deoarece superioritatea
americană era covârşitoare. În aceste condiţii, Giap a făcut o propunere biroului politic
prin care se urmărea îndeplinirea obiectivului politic strategic printr-o lovitură năucitoare,

59
Palmer Dave, general, Summons of the Trumpet, Doubleday & Co., New York, 1976, p. 38
60
Vo Nguyen Giap, Victorie mare, misiune sacră, op. cit., p. 114
*
Operaţie neconvenţională cu caracter ofensiv, parte componentă a strategiei contrainsurgenţă dezvoltată de teoreticienii
militari americani după 1960. Consta în: descoperirea inamicului prin elemente de cercetare terestre şi aeriene; poziţionarea
elementelor de manevră şi de sprijin cu ajutorul elicopterelor, mijloacelor mecanizate şi /sau a navelor fluviale; angajarea
decisivă a inamicului prin acţiuni directe sprijinite printr-un volum copleşitor de foc .

30
executată cu toate forţele şi mijloacele aflate în stare operaţională61. În concepţia acestuia
succesul final ar fi justificat pe deplin pierderile probabile.
Generalul nord-vietnamez se baza pe ceea ce susţinuse anterior în scrierile sale, că
“strategia şi tactica războiului nostru popular revoluţionar au demonstrat slăbiciunile
doctrinei militare burgheze privind raportul general de forţe. Chiar dacă inamicul este
numeros, totuşi unităţile sale sunt ineficiente; chiar dacă posedă mobilitate mare, reacţia
lui este înceată; concentrează efortul, dar loveşte în gol; are multe avioane şi tunuri dar
nu deţine iniţiativa; are soldaţi bine antrenaţi dar cu un moral scăzut, incomparabil cu
cel al luptătorilor armatei populare.”62
Strategia lui Giap, împrumutată din doctrina comunistă chineză se baza pe
conceptul ofensivei din interior urmată de insurecţia generală în urma căreia populaţia
din sud s-ar fi raliat cauzei comuniste şi sub conducerea Frontului Naţional de Eliberare
ar fi răsturnat guvernul de la Saigon. Planificatorii nord-vietnamezi au luat în considerare
trei presupuneri vitale pentru succesul operaţiei: armata sud-vietnameză nu va lupta
eficient şi se va dezintegra; populaţia va declanşa insurecţia generală; forţele americane
nu vor rezista undei de şoc. Se observă cu uşurinţă că insurecţia generală constituia un
element principal şi distinct al dogmei revoluţionare nord-vietnameze.
Planurile au fost ţinute în secret iar operaţia a fost precedată de ample acţiuni de
inducere în eroare. În toamna anului 1967 Viet Congul şi forţele regulate infiltrate s-au
angajat în confruntări multiple cu inamicul, la sud de zona demilitarizată şi de-a lungul
frontierei cu Laosul şi Cambodgia. Prin aceste acţiuni strategii nord-vietnamezi urmăreau
scoterea forţelor americane şi sud-vietnameze din zonele urbane şi dislocarea lor în
zonele de frontieră, uşurând astfel fixarea lor ulterioară. Planurile prevedeau declanşarea
unei ofensive simultane în peste 120 de localităţi, după poziţionarea prealabilă a forţelor
şi recunoaşterea directă a obiectivelor de atacat (anexa nr. 7).
Giap a profitat de sărbătoarea Crăciunului (când mulţi militari americani plecaseră
în concediu) pentru a-şi infiltra şi pozitiona strategic forţele şi pentru a crea posibilitatea
executării recunoaşterilor tactice. În dimineaţa zilei de 31 ianuarie 1968 la ora 01.30 a
fost atacat palatul prezidenţial din Saigon; “Ofensiva Tet”* începuse. Până în seara zilei
atacurile s-au generalizat, cuprinzând cinci din cele şase municipii autonome, 36 din cele
44 reşedinţe provinciale şi 64 de reşedinţe districtuale. Deşi au realizat o surprindere
totală, forţele comuniste nu au reuşit să o exploateze eficient deoarece au eludat
principiul concentrării eforturilor63.
Din punct de vedere militar ofensiva a fost un eşec total. Unităţile Viet Cong care
au reprezentat 70% din totalul forţelor întrebuinţate au suferit pierderi imense (în special
în Saigon şi în celelalte oraşe mari din sud), în urma cărora nu s-au mai refăcut practic,
niciodată; după Ofensiva “Tet” greul luptei a fost preluat de unităţile nord-vietnameze
infiltrate. Armata sud-vietnameză nu a intrat în colaps iar insurecţia generală nu s-a
declanşat nici de data aceasta.

61
Extras din interviul luat de postul de televiziune american PBS lui Vo Nguyen Giap în luna mai 1990, pentru realizarea
serialului T.V. “ Vietnam-a Battlefield ”, videocasetă titrată în limba engleză .
62
Vo Nguyen Giap, Victorie mare misiune sacră, op. cit., p. 86
*
Denumirea de “Ofensiva Tet” provine de la “Tet Mau Than” adică “Anul Maimuţei”, numele anului nou vietnamez,
conform calendarului oriental lunar.
63
Summers Harry, colonel, On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War, op. cit., p. 101

31
 Paradoxal însă, ofensiva a reprezentat o victorie psihologică strategică împotriva
forţelor americane. Posibilitatea lansării unei ofensive de aşa anvergură într-o perioada
când se credea că Frontul Naţional de Eliberare este în mare măsură anihilat şi Republica
Democrată Vietnam era în pragul colapsului datorită bombardamentelor aeriene intense,
a indus în rândurile conducerii politice şi a publicului american convingerea că războiul
nu poate fi deocamdată câştigat prin mijloace militare.
Imaginile asediului ambasadei S.U.A. în Saigon, televizate în direct şi
comentariile mass-media privind necesitatea trimiterii de trupe suplimentare în Vietnam
au dus la explozia în masă a protestelor opiniei publice americane. Ofensiva lui Giap a
obţinut un rezultat psihologic colosal: încetarea totală a sprijinului populaţiei americane
în favoarea războiului din Vietnam. La presiunea acesteia, în septembrie 1969
preşedintele Nixon a început retragerea graduală a trupelor americane din Vietnamul de
Sud. Strategia comunistă îşi atinsese obiectivul parţial al scoaterii americanilor din
război.
Răbdarea americană a fost înfrântă prin prelungirea conflictului, producerea de
pierderi umane şi provocarea de costuri materiale uriaşe. S-a reuşit de asemenea crearea
unei imagini internaţionale conform căreia S.U.A. duceau un război “..nelegitim şi imoral
împotriva unei ţărişoare mici şi sărace care nu dorea decât o unificare paşnică cu fraţii
din sud.”64

Reîntoarcerea la războiul mobil de gherilă. Pregătirea şi desfăşurarea

“ Ofensivei de Paşte “ ( “Nguyen Hue” )
Ca şi în 1965, în urma înfrângerii Ofensivei “Tet” forţele comuniste au reluat
etapa a doua a războiului popular revoluţionar pentru a reechilibra raportul de forţe. În
acelaşi timp au dezvoltat o altă strategie care să le permită executarea unor operaţii
decisive cu întrebuinţarea unor cantităţi mari de forţe regulate. În esenţă
această strategie a profitat tot de avantajul configuraţiei geografice alungite şi înguste a
Vietnamului de Sud, care oferea posibilitatea penetrării multiple a frontierei de vest iar
regiunile de nord şi centrală erau “..înguste, sălbatice şi puţin locuite”65. Totodată,
strategia s-a bazat pe slăbiciunea politico-militară a Sudului şi a exploatat mobilitatea
pedestră şi samarizată a formaţiunilor Viet Cong într-un teren acoperit şi greu accesibil.
Conceptul strategic prevedea angajarea inamicului printr-o manevră pe direcţii
exterioare, de la nord şi de la vest, prin Laos şi Cambodgia. Începând cu 1965 s-au
menţinut permanent în Sud forţe care să ameninţe Saigonul prin crearea de baze ascunse
în zonele de junglă sau puternic împădurite situate la nord de capitală, precum şi în
Cambodgia în apropierea frontierei cu Vietnamul. Pentru a uşura acţiunile lansate din
Cambodgia s-au stabilit şi dezvoltat itinerare de deplasare şi culuare de mobilitate de
lăţime redusă, prin care forţele puteau ajunge la Saigon pe jos, într-o jumătate de zi.*
Timp de patru ani (până în 1972), forţele regulate nord-vietnameze au preluat în
mare parte misiunile Viet Congului, acţionând rapid şi retrăgându-se în “sanctuarele” din
Laos şi Cambodgia. În acelaşi timp, pe teritoriul Vietnamului de Nord a continuat crearea
64
Quang Doi Nhan Don, Împotriva agresiunii S.U.A., op. cit.
65
X X X Vietnam. A Country Study, op. cit. p. 12
*
Cea mai apropiată bază din Cambodgia era dispusă la o distanţă de 45 km de Saigon.

32
de noi unităţi, s-a primit tehnică militară performantă din U.R.S.S. şi China şi s-a
implementat (cu ajutorul consilierilor militari sovietici) doctrina acţiunilor militare
întrunite66.
La începutul anului 1972 nord-vietnamezii erau gata să lanseze o nouă ofensivă
strategică hotărâtoare. Forţele terestre americane fuseseră retrase deja din Vietnam iar
armata sud-vietnameză era în reconstrucţie. Aceasta operaţie denumită “Ofensiva de
Paşte” (S.U.A.) sau “Campania Nguyen Hue” (R.D.V.) consta în executarea a trei
atacuri puternice, distincte, separate în timp, prin care se angajau decisiv forţele sud-
vietnameze.
Din punctul de vedere al artei militare această campanie a reprezentat o modi-
ficare majoră a strategiei şi tacticii nord-vietnameze care a renunţat la metodele
tradiţionale întrebuinţate anterior în încercările de cucerire a Sudului. Armata regulată
nord-vietnameză a introdus în operaţie mari cantităţi de forţe şi mijloace şi a întrebuinţat
pe larg tactica acţiunilor întrunite, făcând din această ofensivă cea mai mare campanie
planificată şi desfăşurată de Hanoi până la acea dată.
De ce a ales Nordul soluţia aceasta? O analiză atentă a contextului politico-militar
strategic ne oferă un răspuns clar: situaţia politică din S.U.A. nu îi permitea preşedintelui
Nixon să redisloce trupele în Vietnam; armata sud-vietnameză avea forţele împrăştiate şi
obosite în urma acţiunilor antigherilă, incapabile de a se concentra şi a riposta în timp
util; forţele terestre ale S.U.A. se retrăseseră deja din teatru; U.R.S.S. şi China trimiseseră
cantităţi uriaşe de armament şi tehnică modernă, desfăşurând şi o activitate intensă de
consiliere privind tactica acţiunilor întrunite.
Planul de ofensivă prevedea executarea unui atac cu mai multe divizii de pe
aliniamentul zonei demilitarizate, pe direcţia nord-sud, concomitent cu declanşarea altei
acţiuni ofensive din Laos, de la vest la est. Giap spera să-l determine pe preşedintele sud-
vietnamez Thieu să ordone introducerea în operaţie a rezervelor pentru a proteja
provinciile din nord şi a interzice ofensiva nord-vietnameză cât mai aproape de zona
demilitarizată67. Imediat după ce rezervele sud-vietnameze erau introduse în operaţia de
apărare Giap urma să lanseze cel de-al doilea atac din Cambodgia, pe direcţia vest-est în
vederea încercuirii Saigonului. Ultima fază a campaniei prevedea executarea unui al
treilea atac din Podişul Central, pe direcţia vest-est având ca misiune finală atingerea
coastei maritime. Ofensiva ar fi dus astfel la fracţionarea în două a Vietnamului de Sud,
nimicirea forţelor principale sud-vietnameze şi încercuirea Saigonului, adică la colapsul
Republicii Vietnam.
Pe 30 martie 1972 două divizii nord-vietnameze întărite cu tancuri T-54 au trecut
la ofensivă traversând zona demilitarizată şi înaintând spre sud. Concomitent, o a treia
divizie a atacat din vest (Laos) în lungul drumului naţional nr. 9, înaintând spre Quang
Tri şi Hue. Trei zile mai târziu încă două divizii dislocate în “sanctuarele” din
Cambodgia au trecut la ofensivă pe direcţia Loc Ninh, An Loc, reuşind să-l încercuiască
în timp scurt pe acesta din urmă (pe 4 aprilie a mai fost introdusă în operaţie o a treia
divizie). Pe 17 aprilie nord-vietnamezii au atacat din nou cu trei divizii prin Podişul
Central, iar pe 25 aprilie au introdus în operaţie alte două divizii, în lungul zonei de

66
Gaiduk Ilya, Soviet Union and the War in Vietnam, Ivan R. Dee, Chicago, 1996, p.74
67
Dosarele Marii Victorii, nr. 24/1975, vol. 2, Arhiva Naţională, Oraşul Ho Chi Minh

33
coastă de la Marea Chinei de Sud. La operaţie au participat în total 12 divizii de
infanterie (una a fost menţinută în rezerva strategică), sprijinite de artilerie şi blindate
(tancuri şi transportoare). Manevra strategică este prezentată în anexa nr. 8.
Ofensiva s-a desfăşurat iniţial cu succes, armata sud-vietnameză fiind în
imposibilitatea de a realiza un dispozitiv de apărare stabil. Ulterior însă, când au
intervenit masiv şi continuu forţele aeriene şi artileria navală americană situaţia s-a
schimbat şi nord-vietnamezii au fost opriţi pe toate direcţiile. În iunie, în faţa
contraofensivei sud-vietnameze diviziile din Nord s-au retras, pierzând provincia Quang
Tri. Pierderile Hanoiului au fost mari (aproximativ 100.000 de militari, 50% din piesele
de artilerie şi 55% din mijloacele blindate)68 dar teritoriul luat sub control în urma
ofensivei constituia un avantaj strategic deosebit pentru campaniile viitoare.
Forţele Republicii Democrate Vietnam au trecut la consolidarea poziţiilor cucerite,
revenind pentru a treia oară la etapa a doua a războiului, prin desfăşurarea acţiunilor de
gherilă. În acelaşi timp, s-au completat vechile unităţi, s-au înfiinţat altele noi, s-a înlocuit
tehnica pierdută cu alta mai performantă, s-a îmbunătăţit cooperarea interarme şi s-a
menţinut un flux continuu de infiltrare a unităţilor regulate în Sud69. Până în februarie
1975 nord-vietnamezii au mai executat acţiuni cu caracter local, extinzând raioanele
aflate sub control (anexa nr. 9).

Ofensiva strategică finală

În 1974 Giap a întocmit planurile unei ofensive strategice finale şi le-a înaintat
spre aprobare biroului politic al comitetului central al partidului (în octombrie), cu ocazia
unei consfătuiri desfăşurate la Marele Stat Major. Conducerea nord-vietnameză nu dorea
să treacă la această ofensivă strategică până când nu avea certitudinea că S.U.A. nu va
mai interveni masiv în conflict, aşa cum a făcut-o în 1972. Din acest motiv, încă înainte
de expunerea concepţiei operaţiei s-a ridicat problema acestei intervenţii. După o analiză
atentă, Le Duan (înaltul reprezentant al guvernului) a concluzionat că “ S.U.A. şi-a retras
de peste un an forţele din Sud şi le-a redislocat în bazele de origine. Este foarte puţin
probabil să le aducă înapoi şi chiar dacă ar încerca să le aducă, nu ar mai putea să
împiedice în timp util colapsul clicii de la Saigon”70.
Pregătirile pentru realizarea condiţiilor de trecere la ofensivă s-au desfăşurat după
o concepţie clară, folosindu-se la maxim timpul şi resursele umane şi materiale la
dispoziţie. Spre exemplu, coridorul strategic “Ho Chi Minh” a fost dezvoltat cu ajutorul a
30.000 de militari şi 60.000 de civili, atât de mult într-o perioadă de doi ani încât
lungimea totală a comunicaţiilor componente a ajuns la peste 20.000 km. S-au realizat
peste 5.000 km de conducte prin albia râurilor şi prin trecătorile muntoase, cu ajutorul
cărora s-a putut aproviziona cu carburant tehnica aflată în ofensivă71. În acelaşi timp,
peste 10.000 de vehicule de transport au asigurat suportul logistic al ofensivei.
68
Pierderile foarte mari suferite în această campanie sunt recunoscute şi de comandanţii nord-vietnamezi (cf. general Dung
Van Tien, Our Great Spring Victory, vol. I, op.cit., p.110
69
Military Assistance Command Vietnam, The War Retrospective (1968 – 1972), US Army Center for Military History,
Washington D.C., p. 445
70
Gl. Van Tien Dung, op. cit., p.6
71
Stevens Richard Linn, The Trail. A History of “Ho Chi Minh Corridor” and the Role of Nature in the Vietnam War,
Garland, New York, 1993, p. 176

34
 În ceea ce priveşte reorganizarea forţelor, aceasta a avut în vedere crearea
posibilităţilor de angajare a unor bătălii generale care să ducă la anihilarea rapidă a
inamicului. Nu mai puteau fi organizate doar divizii independente sau grupări tactice
întrunite de valoare divizie ci apărea necesitatea unor structuri militare mai mari şi mai
mobile, compuse din mari unităţi şi unităţi de arme şi specialităţi diferite. În 1974 s-au
înfiinţat patru corpuri de armată şi au fost dislocate în zonele strategice vitale pentru
asigurarea mobilităţii ulterioare.
Marele Stat Major nord-vietnamez a abordat în detaliu problema definirii zonei
principale de angajare (sau în terminologie clasică, a câmpului de luptă) pentru că în tot
Vietnamul de Sud armata inamică îşi desfăşurase deja forţele în dispozitive de apărare
puternice şi mobile: în Regiunea Militară I (marginită la nord de zona demilitarizată) –5
divizii; în Regiunea Militară III (includea dispozitivul de apărare a Saigonului) –3
divizii; în Regiunea Militară IV –3 divizii; în Regiunea Militară II (includea Podişul
Central) – 2 divizii (cu rezerve mobile limitate), întinse pentru a acoperi o suprafaţă cât
mai mare72.
Conducerea strategică nord-vietnameză a sesizat corect importanţa ocupării
Podişului Central şi potenţialul de dezvoltare a ofensivei ulterioare, prin pătrunderea în
adâncime de la nord la sud până în apropierea Saigonului şi fracţionarea dispozitivului
inamic pe direcţia vest-est, în lungul comunicaţiilor existente. Acea zonă de podiş avea
doar variaţii mici în altitudine, permitea construirea de drumuri suplimentare şi mai ales
permitea folosirea la parametri înalţi a posibilităţilor tehnico-tactice ale tehnicii din
dotare. S-a ales Podişul Central ca zonă strategică de declanşare a ofensivei finale.
Tactica pe care urmau să o folosească nord-vietnamezii implica întrebuinţarea
forţelor de valoare divizie sau regiment pentru a tăia căile de comunicaţii, fracţionând
strategic forţele sudiste şi izolând Podişul Central de zona de coastă. Simultan trebuiau
executate acţiuni de diversiune în scopul atragerii inamicului la nord-vest de Podişul
Central73. Raportul de forţe în Podişul Central era favorabil nord-vietnamezilor: 5,5/ 1 în
infanterie; 2,1/ 1 în artilerie; 1,2/ 1 în mijloace blindate74. Pentru a împiedica manevra de
forţe şi mijloace din Regiunile Militare I şi III către Regiunea Militara II s-a hotărât
declanşarea unor atacuri secundare şi asupra acestora.
Pe 10 martie 1975 la ora 02.00 armata nord-vietnameză a trecut la ofensiva
strategică în Podişul Central printr-o prima lovitură la Ban Me Thuot unde a concentrat
trei divizii împotriva unui singur regiment sud-vietnamez. Exploatând succesul tactic,
nord-vietnamezii au trecut rapid la consolidarea aliniamentului cucerit. La scurt timp,
prin aplicarea corectă a principiilor concentrării eforturilor şi manevrei, generalul Dung a
continuat ofensiva (cu 17 divizii) înfrângând rapid armata sud-vietnameză care nu a mai
beneficiat de sprijinul american (anexa nr. 10).
Cele patru corpuri de armată ale generalului Dung au pus în practică motto-ul
afişat permanent în sălile de operaţii: “Cu viteza fulgerului şi mai mult decât atât!
Îndrăzneală continuă şi mai mult decât atât!”75. Corpul 2 Armată spre exemplu, a primit

72
Cao Van Vien, general, The Final Colapse, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1979, p. 23
73
Dung Van Tien, general, op. cit. ,vol. 2, p. 54
74
Le Gro William, Vietnam from Cease- fire to Capitulation, US Army Center for Military History, Washington D.C.,
1981, p. 169
75
Dung Van Tien , general., op. cit., p. 73

35
misiunea de a ajunge pe un aliniament în Sud în 18 zile ; aceasta însemna deplasarea a
peste 2000 de vehicule pe o distanţă de 900 km, forţarea a şase cursuri de apă şi ducerea
acţiunilor de luptă pe tot parcursul, realizând un ritm de ofensivă de 50 km/zi. Ofiţerii de
stat major nord-vietnamezi, uitând oarecum de modestie au declarat ulterior că “…trupele
noastre înaintau atât de rapid încât nu se puteau actualiza la timp hărţile”76.
Operaţia finală pentru încercuirea Saigonului a evidenţiat din nou principiul
concentrării eforturilor, susţinut intens şi de conducerea politică nord-vietnameză:
“Inamicul are cinci divizii iar noi înaintăm cu 15, excluzând rezerva strategică. Nu
putem pierde. Aceasta este convingerea Comitetului Central al Partidului!”77. Acţiunile
au urmat cursul aşteptat: C.4 A. a avansat dinspre est; C.2 A. a blocat Saigonul dinspre
sud-est; Diviziile 5 şi 8 I. au avansat dinspre sud şi sud-vest; C.1 şi 3 A. au încercuit
capitala pe la nord, respectiv pe la vest. La 29 aprilie cele patru corpuri de armată nord-
vietnameze au definitivat încercuirea Saigonului şi pe 30 aprilie 1975 guvernul sud-
vietnamez a capitulat.
Această ofensivă strategică finală a întrunit toate condiţiile unei operaţii clasice
manevriere, duse cu mijloace convenţionale: a dus la îndeplinirea obiectivului politico-
militar strategic; a menţinut libertatea de acţiune a forţelor proprii şi initiaţiva la toate
eşaloanele; a impus ritmul şi cursul angajării; a exploatat vulnerabilităţile armatei sud-
vietnameze folosind în avantajul propriu situaţiile neaşteptate sau rapid schimbătoare.
Strategia ofensivă comunistă dezvoltată şi perfecţionată după 1954 de liderii
politici şi militari ai Republicii Democrate Vietnam şi-a arătat în sfârşit roadele, în
primăvara anului 1975.

76
Ibidem, p. 105
77
Le Duc Tho, Consfătuire cu comandanţii corpurilor de armată, Xuan Loc, 12 aprilie 1975, publicată în periodicul “Armata
Poporului” nr. 7010, Hanoi, 11 mai 1975 ( traducere în limba engleză după fotocopie)

36
 CAPITOLUL 3
“CONTAINMENT” PRIN CONTRAINSURGENŢĂ ŞI BOMBARDAMENT
AERIAN CA EXPONENTE DE BAZĂ ALE STRATEGIEI S.U.A.

Pentru a surprinde corect strategia S.U.A. în Vietnam trebuie să facem o analiză

completă nu numai asupra operaţiilor militare desfăşurate ci şi asupra transformărilor
conceptual-doctrinare care au avut loc după cel de al doilea război mondial şi influenţei
factorului politic american asupra tuturor deciziilor militare majore.
Punctul de plecare în această analiză îl reprezintă doctrina “containmentului”,
pilonul de bază al strategiei americane de blocare a expansiunii comunismului în Europa
şi Asia. Containmentul îşi are originea în “ Telegrama lungă” a lui Kennan, percepută
pozitiv la Washington şi exprimată sub formă doctrinară ca “... necesitatea blocării
tendinţelor expansioniste ale U.R.S.S. prin intervenţia în forţă în orice punct în care
aceasta ar atenta la interesele unei lumi libere şi stabile”.78
În Vietnam “containmentul” a fost legat de la început de comunism. În timpul
celui de al doilea război mondial, preşedintele Roosevelt a agreat ideea independenţei
coloniilor franceze din Indochina, dar succesorii săi din perioada de după război au
sprijinit colonialismul francez, datorită necesităţii de a avea în Franţa un aliat militar şi
politic important în limitarea expansiunii sovietice în Europa şi Asia. Ştiindu-l pe Ho Chi
Minh un comunist fervent s-a considerat că acesta era sub influenţa puternică a Moscovei
şi Beijingului şi ca urmare, încă din 1950 S.U.A. au asigurat Franţei asistenţa militară şi
economică pentru înfrângerea forţelor Viet Minhului. Tot în 1950 un studiu ordonat de
preşedintele Truman a subliniat importanţa strategică a Vietnamului ca rută naturală de
invazie în Asia de Sud-Est, anticipând totodată gravele repercursiuni asupra întregii
regiuni în cazul victoriei comuniste în peninsulă. Strategii americani au dezvoltat ulterior
acest concept cunoscut sub numele de “teoria dominoului”79 prin care se considera că
dacă o ţară liberă va cădea pradă comunismului atunci toate celelalte ţări din zonă vor
intra rând pe rând sub aceeaşi influenţă.80
“Containmentul” a fost pus în pericol ca urmare a înfrângerii franceze de la Dien
Bien Phu (1954) şi divizării temporare a Vietnamului. Coroborată cu războiul din Coreea
care se încheiase prin semnarea unui armistiţiu, această înfrângere a determinat
conducerea politică americană să ia toate măsurile pentru a preveni expansiunea
comunistă viitoare. După război Kissinger rezumă sec acest aspect subliniind că “...am
intrat în războiul din Coreea din teama că o victorie comunistă ar constitui un pericol
major pentru interesele noastre în Asia. Zece ani mai târziu ne-am implicat în Vietnam

Kennan George ( diplomat american, specialist în relaţii externe, în misiune la Moscova între iulie 1944 - aprilie 1946) a
trimis Departamentului de Stat al S.U.A. la 22 februarie 1946, o analiză în 8.000 de cuvinte a ideologiei şi acţiunilor sovietice
concluzionând ca U.R.S.S. reprezintă o forţă politică şi militară fanatică, hotărâtă să distrugă societatea capitalistă.
78
Kennan George, The Sources of USSR Conduct, articol publicat anonim în revista “ Foreign Affairs “, Washington D.C.,
July 1947
79
Teoria “dominoului” a fost exprimată public pentru prima dată de preşedintele Eisenhower la conferinţa de presă din 7
aprilie 1954, anticipând înfrângerea franceză de la Dien Bien Phu (cf. “US -Vietnam Relations. 1945-1967 ”, no. 9/ 1971, US
Government Printing Office, Washington D.C., p. 332)
80
Raportul Consiliului Naţional de Securitate din 24 iunie 1952, arhiva Consiliului Naţional de Securitate, Washington D.C.,
dosar nr. 124/1952

37
considerând că războiul din Peninsula Indochina reprezintă manifestarea unei strategii
globale, comuniste, bine coordonate.”81 La 8 septembrie 1954 s-a semnat la Manilla
“Protocolul Organizaţiei Tratatului Asiei de Sud-Est” ( S.E.A.T.O.) ca alianţă defensivă
regională iar la 23 octombrie S.U.A. şi-a asumat prin preşedintele Einsenhower
responsabilitatea instruirii şi sprijinirii forţelor armate ale Vietnamului de Sud. Între
1961-1969 preşedinţii Kennedy şi Johnson au continuat politica containmentului în
Vietnam prin escaladarea angajării şi creşterea numărului personalului în teatru. La 25
iulie 1969 însă, preşedintele Nixon a lansat doctrina care îi poartă numele, prin care se
arăta că S.U.A. îşi va respecta obligaţiile asumate prin tratatele încheiate, va continua să
asigure scutul nuclear ţărilor aliate şi le va sprijini economic şi militar dar “ va urmări ca
aceste ţări să îşi asume responsabilitatea apărării naţionale prin forţele armate
proprii”82. Pentru Republica Vietnam începea “vietnamizarea”. Forţele americane urmau
să transfere gradual responsabilitatea apărării Sudului către armata naţională a Republicii
Vietnam după care erau redislocate în bazele de origine. Se lansa astfel conceptul
“puterii surogat”, transformând vietnamizarea în modelul sau paradigma acestuia.83

3.1. EVOLUŢIA CONCEPTELOR DOCTRINARE AMERICANE ÎNTRE

1946-1973
Între 1946-1953 S.U.A. a menţinut “strategia anihilării” care se baza pe acţiunile
ofensive convenţionale şi avea ca obiectiv final “nimicirea forţelor armate ale inamicului
şi anularea voinţei de luptă a acestuia.”84
În 1949 U.R.S.S. a detonat prima bombă nucleară punând capăt monopolului
S.U.A. în acest domeniu şi creând o mare îngrijorare la Washington. Temerile
americanilor privind o ofensivă ideologică şi posibil militară comunistă s-au accentuat în
timpul războiului din Coreea (1950-1953), când la intrarea Chinei în conflict s-au trezit
într-o confruntare bipolară cu ceea ce se credea a fi un bloc monolitic comunist mondial,
dirijat de U.R.S.S.; în fapt, intervenţia chineză în Coreea a schimbat natura strategiei
militare a S.U.A. prin apariţia germenilor “războiului limitat”, cu obiective politico-
militare limitate. Coreea a devenit însă în final, un conflict limitat doar datorită
restricţiilor impuse de administraţia Truman în privinţa angajării inamicului din punct de
vedere al spaţiului şi mijloacelor de luptă. În august 1953 sovieticii au testat prima bombă
termonucleară şi au trecut la dezvoltarea rapidă a sistemelor moderne de vectori pentru
transportul la ţintă a muniţiilor nucleare.
Aceste evenimente au dus la modificarea strategiei militare americane, odată cu
alegerea lui Einsenhower în funcţia de preşedinte. Din 1953, posibilitatea folosirii
armamentului nuclear a început să domine gândirea politico-militară americană sub
forma “ripostei masive” 85 prin care se sublinia că S.U.A. nu va riposta în mod direct
atacurilor comuniste, sub forma razboiului limitat din Coreea ci îşi rezervă dreptul de a
răspunde cu lovituri nucleare masate, în locul şi la momentul potrivit. Fiind susţinută de
superioritatea nucleară certă asupra U.R.S.S., această strategie intenţiona să evite
81
Henry Kissinger, The White House Years, op. cit., p. 64
82
Ibidem, p. 225
83
Podhoretz Norman, The Present Danger, Harper & Bros, New York, martie 1980, p. 39
84
F.M.100-5,Operations, Department of US Army, Washington D.C., August 1949, p. 5-6
85
Dulles John Foster, The Massive Retalliation Doctrine, în “The American Defense Policy”, 4th edition, Johns Hopkins
University Press, Baltimore, 1977, p. 65-67

38
implicarea americană în războaie limitate nepopulare, prin ameninţarea cu escaladarea
imediată a conflictului şi trecerea la întrebuinţarea armamentului nuclear.
În acea perioadă mulţi analişti politico-militari credeau că armamentul nuclear a
schimbat întreaga natură a războiului şi toate teoriile gândirii militare anterioare erau
învechite. Militarii însă nu au fost acaparaţi cu totul de acest concept, în special datorită
inflexibilităţii acestuia. Generalul Maxwell Taylor spre exemplu arăta că “... loviturile
nucleare masate oferă liderilor noştri doar două soluţii: declanşarea războiului nuclear
total sau compromisul şi retragerea”86.
Ştiind că “dacă se trece de la abstract la lumea reală toate lucrurile arată
diferit”87, unii teoreticieni au susţinut ca arma nucleară să constituie un mijloc tactic-
operativ ajutător în ducerea razboiului manevrier şi nu unul distrugător reciproc de
civilizaţii, stipulând în regulament că “loviturile nucleare constituie o putere de foc
suplimentară de mare magnitudine, care amplifică focul mijloacelor convenţionale”.88
Astfel, s-a considerat de la început că soluţia extremă a întrebuinţării
armamentului nuclear nu este folositoare, mai ales în cadrul conflictelor limitate ca cel
din Vietnam. Regulamentul general al operaţiilor militare (1954) definea războiul limitat
doar prin prisma obiectivelor limitate: “ Natura situaţiilor politice din lume poate
necesita întrebuinţarea forţelor armate în războaie cu obiective limitate constând în
înfrângerea forţelor armate ale agresorului şi restaurarea integrităţii teritoriale şi
politice a naţiunii prietene.”89 În opinia majorităţii analiştilor militari însă, războiul din
Vietnam s-a dovedit ulterior a fi limitat mai mult prin prisma forţelor şi mijloacelor
implicate decât prin prisma obiectivelor strategice.
Susţinând nonsensul întrebuinţării fără discriminare a armelor nucleare Taylor
considera necesară regândirea strategiei militare americane sub forma ripostei flexibile”*,
care ar fi creat posibilităţi de reacţie adecvate în faţa întregului spectru al provocărilor
posibile. Această strategie a vizat în primul rând Vietnamul şi a fost pusă în practică
începând cu 1961 de preşedintele Kennedy care declara: ”Apărarea noastră trebuie să fie
flexibilă şi hotărâtă. Orice agresor potenţial care ar ataca în orice parte a lumii libere
folosind armament convenţional sau nuclear, trebuie să ştie că răspunsul nostru va fi
corespunzător, selectiv, rapid şi eficient.”90
Noua strategie politico-militară a administraţiei Kennedy extindea doctrina
“containmentului” de la aspectul convenţional la cel neconvenţional, caracteristic
agresiunilor mascate, insurgenţelor sau revoluţiilor interne.
În scopul de a oferi o bază doctrinară pentru viitor, teoreticienii americani au
îmbunătăţit regulamentul general prin introducerea în ediţia din 1962 a conceptului de
“spectru al războiului” şi redefinirea războiului limitat tocmai prin limitarea forţelor şi
mijloacelor care puteau fi întrebuinţate. Acest regulament (rămas în vigoare până în
1968) preciza că spectrul războiului cuprinde toate formele de confruntare, începand cu
războiul rece, continuând cu războiul limitat şi terminând cu războiul total (nuclear),
86
Taylor Maxwell, general, The Uncertain Trumpet, Harper & Bros, New York, 1959, p. 5 p.17
87
Clausewitz Carl von, On War, Princeton University Press, New Jersey, 1976, vol.I, p. 78
88
F.M.100-5, Operations, Department of US Army, Washington D.C., September 1954, p. 40
89
Ibidem, p.6
*
Strategia a fost dezvoltată de generalul (r) Maxwell Taylor, fost şef al Statului Major al Forţelor Terestre S.U.A. şi adoptată
imediat de Kennedy ca formă de răspuns în faţa “războaielor de eliberare” sprijinite de U.R.S.S. şi China.
90
Public Files of US Presidents - John F. Kennedy, US Government printing Office, Washington D.C., 1962, p. 232

39
stipulând că “linia de despărţire dintre războiul rece şi războiul limitat nu este nici
distinctă, nici absolută.”91 Exista totuşi o diferenţă majoră între războiul rece şi războiul
limitat; războiul rece era în esenţă o perioadă de pace cu stări de tensiune ridicată, în timp
ce războiul limitat reprezenta o perioadă de război efectiv, implicând desfăşurarea
ostilităţilor militare.
Inferioritatea militară a insurgenţei din Sud precum şi a forţelor armate ale
Hanoiului făcea din războiul din Vietnam modelul perfect, deoarece regulamentul
preciza că într-un război limitat “…obiectivul esenţial al armatei este terminarea rapidă
şi decisivă a conflictului într-o manieră astfel calculată încât să prevină transformarea
acestuia într-un război total (nuclear)”92.
Adoptarea strategiei ripostei flexibile a constituit de la început o provocare pentru
U.R.S.S. şi China care au schimbat rapid regulile jocului prin susţinerea “războaielor
drepte, de eliberare”. Aceste războaie constituiau de fapt strategia concepută de U.R.S.S.
în vederea anulării superiorităţii strategice nucleare americane, în cadrul raportului
general de putere. Acest nou tip de război al cărui exponent era chiar Vietnamul a avut un
efect imediat asupra gânditorilor americani care au intuit corect că la baza conceptului
stătea războiul revoluţionar de gherilă a lui Mao Tze Dong.
Imediat după întoarcerea de la întâlnirea cu Hruşciov (Viena, 3-4 iunie 1961),
preşedintele Kennedy a subliniat nevoia ca forţele armate americane să dezvolte
capabilităţi contrainsurgenţă, în special pentru a instrui armatele statelor subdezvoltate
aliate: “Acum avem în faţă o altă ameninţare. Nu mai deţinem monopolul nuclear.
Rachetele lor pot contracara rachetele noastre şi trupele lor pot face faţă trupelor
noastre dacă am interveni în aceste aşa-zise războaie de eliberare. În astfel de condiţii,
conflictele locale pe care ei le sprijină se pot termina în favoarea lor prin insurgenţă
bazată pe acţiuni de gherilă. A devenit clar că această luptă pe terenul statelor
subdezvoltate va constitui o criză continuă a acestui deceniu”93. Preşedintele Kenedy a
dorit să extindă “containmentul” în Indochina fără a angaja direct forţele armate
americane în Vietnam, în continuarea unui conflict pe care Charles de Gaulle îl numea
“...o mlaştină politică şi militară fără margini”.94
Conceptul contrainsurgenţă (contrainsurecţional)* a căpătat o atenţie prioritară
la nivel politic, devenind baza teoretică pentru războiul limitat neconvenţional din
Vietnam. Generalul Maxwell Taylor a fost numit reprezentant special al preşedintelui pe
probleme militare şi a primit sarcina monitorizării eforturilor de implementare a
conceptului amintit. Mai mult, preşedintele a trimis o scrisoare deschisă conducerii
armatei în care arăta nevoia dezvoltării şi introducerii în pregătire a unor noi aspecte
doctrinare, strategice şi tactice.95 Noua strategie a fost dezvoltată de “Grupul Special
Contrainsurgenţă” care consta dintr-o comisie mixtă compusă din reprezentanţi civili ai

91
F.M.100-5, Operations, Department of US Army, Washington D.C., 19 February 1962, p.5
92
Ibidem, p. 9
93
Extras dintr-un discurs al preşedintelui John F. Kennedy, apud colonel Harry Summers, On Strategy. A Critical Analysis
of the Vietnam War, op. cit., p. 21
94
Brodie Bernard, War and Politics, Macmillan Co, New York, 1973, p. 142
*
Denumirea conceptelor diferă în funcţie de perspectiva abordării; cei ce declanşează mişcarea politico-militară
antiguvernamentală o denumesc insurecţie iar cei ce o combat o denumesc insurgenţă.
95
Ney Virgil, The Evolution of US Army Operations Manual for. Memorandum no. 244 of Operations Working Group,
Department of US Army, Washington D.C., January 1966, p. 104

40
Departamentului de Stat şi militari din Departamentul Apărării. Prin compunerea sa
comisia reflecta convingerea preşedintelui Kennedy conform căreia “războiul
neconvenţional nu a fost niciodată o problemă pur militară ci una politico-militară”.96
Pentru forţele terestre americane care urmau să depună efortul principal pentru
contracararea insurgenţei, noul tip de angajare implica modificări conceptuale şi
organizaţionale dramatice în conceperea, planificarea şi executarea operaţiilor.
Modificările au fost sugerate chiar de preşedintele Kennedy care adresându-se promoţiei
1962 a Academiei Militare “West Point” sublinia: “Acesta este un alt tip de război, nou
ca intensitate, străvechi ca origine, purtat de gherile prin sabotaje, asasinate şi
ambuscade. Acestea urmăresc victoria prin hărţuirea şi obosirea inamicului în loc de
angajarea deschisă. Pentru contracararea acestui tip de război trebuie să dezvoltăm o
nouă strategie, un alt tip de forţe, un alt mod de instruire.”97
Comandanţii din forţele terestre nu au fost entuziasmaţi de noua concepţie a
preşedintelui şi nu au luat măsuri urgente de conformare ceea ce a dus la reproşuri
oficiale ale acestuia.98 Forţele terestre nu manifestau rea voinţă în abordarea problematicii
legate de contrainsurgenţă ci susţineau că prioritatea trebuia acordată pregătirii pentru
respingerea unei posibile agresiuni sovietice asupra Europei, argumentând că armata care
învinge într-un război total poate obţine acelaşi rezultat, într-un conflict de joasă
intensitate.
Pentru a transpune totuşi în practică ordinul preşedintelui s-au luat măsuri pentru
introducerea operaţiilor de contrainsurgenţă ca obiect de studiu în colegiile de stat major,
şcolile militare, centrele de perfecţionare-dezvoltare şi de instrucţie. Având la bază
învăţămintele reieşite din angajările antigherilă anterioare ale englezilor şi francezilor (în
Malaysia respectiv Indochina), instituţiile de învăţământ, centrele de pregătire şi
publicaţiile militare au trecut gradual la elaborarea şi diseminarea doctrinei
contrainsurgenţă.
Forţele terestre aveau destule regulamente privind operaţiile antigherilă, operaţii
privite însă ca un element complementar al războiului convenţional, o modalitate prin
care se anihilau eforturile formaţiunilor de partizani şi nu cele ale mişcărilor insurgente.
Contrainsurgenţa presupunea în fapt dezvoltarea şi perfecţionarea unor procedee tactice
specifice, care conjugate cu măsuri de atragere a sprijinului populaţiei duceau la
înfrângerea formaţiunilor de gherilă, braţul înarmat al mişcărilor revoluţionare comuniste.
Prin contrainsurgenţă se acţiona selectiv, numai asupra obiectivelor stabilite şi
confirmate, limitând întrebuinţarea mijloacelor distructive astfel încât să se evite la
maxim pierderile colaterale. Dezvoltarea conceptului contrainsurgenţă a condus la
apariţia de noi regulamente sau la completarea celor vechi99 precum şi la o nouă abordare
a problemelor legate de instruirea, echiparea, dotarea, asigurarea mobilităţii şi protecţiei
forţelor. Contrainsurgenţa a devenit astfel doctrina forţelor terestre, acaparând
gândirea militară americană pentru următorul deceniu.
96
Weigley Russell F., The American Way of War, Indiana University Press, Bloomington, 1977, p. 457
97
Extras din discursul preşedintelui Kennedy, apud Hilsman Roger, The Awakening of a Nation, Doubleday & Co, New
York, 1967, p. 414
98
Scoville Thomas W., Reorganization for Pacification, US Army Military History Center, Washington D.C., 1982, p. 50
99
Regulamentele contrainsurgenţă au început să intre în vigoare începând cu 1951 dar abia in 1963 au devenit obligatorii
pentru toate unităţile din forţele terestre (cf. Krepinewich Andrew F., US Army and the Vietnam, Johns Hopkins University
Press, Baltimore, 1986, p. 39)

41
 3.2. OFENSIVĂ PRIN CONTRAINSURGENŢĂ ŞI BOMBARDAMENT
AERIAN STRATEGIC
De la înfrângerea franceză din mai 1954 şi până la asasinarea preşedintelui Diem în
noiembrie 1963, strategia americană a vizat acordarea de ajutor economic şi militar
pentru con- solidarea Republicii Vietnam ca stat viabil şi independent, implicarea
iniţială directă în conflict fiind minimă. Latura militară a ajutorului a vizat constituirea
unei armate sud-vietnameze puternice, prin consiliere şi dotare cu armament, tehnică şi
echipament militar. În această perioadă structura forţei a fost revizuită de mai multe ori,
astfel încât să răspundă atât ameninţării interne cât şi pericolului unei agresiuni externe.
Responsabilitatea creării, dotării şi instruirii forţelor sud-vietnameze a revenit “Grupului
de Asistenţă şi Consiliere Militară Vietnam”.100
După finalizarea problemelor organizaţional-structurale, în condiţiile intensificării
operaţiilor insurgenţei comuniste, s-a trecut la abordarea conceptelor operaţionale
specifice contrainsurgenţei. În iulie 1961 colonelul Edward Lansdale* a prezentat
generalului Taylor un raport intitulat “Resursele necesare pentru războiul neconvenţional
în Asia de Sud-Est” în urma căruia s-a desfăşurat o vizita de evaluare a situaţiei din
Vietnam. Militarii din comisia de evaluare au propus scoaterea forţelor sud-vietnameze
din postura defensivă statică şi angajarea lor în acţiuni ofensive mobile. Pentru asigurarea
mobilităţii s-a decis sprijinirea acestora cu elicoptere deservite de personal navigant şi
auxiliar american, iar pentru asigurarea sprijinului oportun cu foc s-a hotărât constituirea
unui centru de sprijin aerian tactic.
Strategia Washingtonului urmărea astfel neutralizarea insurgenţei comuniste
nu prin întrebuinţarea în masă a forţelor S.U.A. ci a armatei şi formaţiunilor
paramilitare sud-vietnameze, instruite de consilierii americani. Consilierii proveneau în
majoritate din rândul forţelor speciale şi erau pregătiţi atât în domeniul tacticii războiului
neconvenţional cât şi al sprijinului populaţiei civile (organizarea şi conducerea
comunităţilor, medicina preventivă, construcţii, etc.). Această strategie, în paralel cu
anihilarea gherilelor comuniste urmărea consolidarea societăţii civile prin expertiză şi
ajutor, dublate de puterea exemplului, remediindu-se lipsa de coeziune naţională care
constituia unul din factorii de expunere a ţărilor subdezvoltate, la insurgenţă şi război de
gherilă.101 Implementată gradual dar rapid, strategia s-a dovedit a fi iniţial, eficientă. În
1964 echipele de evaluare constatau că forţele sud-vietnameze sunt în general pregătite
pe linia contrainsurgenţei şi desfăşoară deja acţiuni specifice.102
Din 1962 prezenţa militară americană în Vietnam a început să crească simţitor şi
preşedintele Kennedy a ordonat constituirea unui nou comandament pentru conducerea

100
“Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară Vietnam” a fost înfiinţat de americani în septembrie 1950, pentru sprijinirea
eforturilor Franţei în vederea creării unei armate sud-vietnameze anticomuniste. La 12 august 1954 preşedintele Eisenhower a
aprobat raportul nr. 5429/1 al Consiliului Naţional de Securitate, prin care se solicita dezvoltarea structurii grupului, în
vederea trecerii la instruirea directă a unităţilor sud-vietnameze. (cf. Collins Lawton James, brigadier general, The
Development and Training of the South -Vietnamese Army (1950-1972), Vietnamese Studies, US Army Military History
Center,, Washington D.C., 1975, p. 3 şi 11)
*
Încă de la sfârşitul anului 1954 o echipă de specialişti americani în domeniul războiului neconvenţional condusă de
colonelul Edward Lansdale, fusese detaşată în Vietnam pentru a asista guvernul anticomunist de la Saigon în operaţiile
antigherilă, dar activitatea acesteia a fost mai mult simbolică.
101
Hilsman Roger, The Making of a Nation. Foreign Policy of Kennedy Administration, Dell, New York, 1968, p. 52
102
Westmoreland William, general, A Soldier’s Reports, Doubleday, Garden City- New York, 1980, p. 91

42
operaţională a forţelor care urmau să sosească în teatru. Aceasta structură denumită
“Comandamentul pentru Asistenţă Militară Vietnam” a fost înfiinţată la 8 februarie
1962 la Saigon şi a preluat toate sarcinile “Grupului de Asistenţă şi Consiliere Militară”,
mai puţin consilierea forţelor armate sud-vietnameze.103 Comandamentul a fost
subordonat comandantului Comandamentului Strategic Pacific (dislocat în Hawaii), şi a
avut de la început o compunere complexă.
Postura de comandament unificat subordonat a făcut ca direcţionarea strategică
militară să vină de la Honolulu şi nu de la Saigon. Exercitarea atribuţiunilor privind
comanda şi controlul forţelor se făcea asfel în concordanţă cu limitele delegării de
autoritate, restrângându-se la acţiunile terestre din Sud (structura nu a avut niciodată
autoritatea de a direcţiona operaţiile aeriene asupra Vietnamului de Nord sau blocada
navală a zonelor de coastă). În acelaşi timp însă, acest comandament reprezenta şi
interfaţa cu guvernul sud-vietnamez, fiind implicat în rezolvarea unor probleme interne
ale statului. Situaţia s-a complicat de multe ori prin intervenţia directă a preşedintelui,
secretarului de stat şi secretarului apărării S.U.A. asupra problemelor pur militare, fără a
ţine cont de situaţia generală din teatru. Mai mult, preluarea ulterioară a sarcinii de
consiliere a armatei naţiunii gazdă104 şi faptul că forţele sud-vietnameze nu i se
subordonau operaţional au făcut ca acest comandament să devină mai mult o structura
administrativă decât una de conducere operativ-strategică.
La începutul anului 1964 situaţia generală din Vietnamul de Sud a adus în atenţia
liderilor americani necesitatea intensificării campaniei împotriva insurgenţei comuniste
prin întrebuinţarea forţelor terestre S.U.A. şi posibilitatea lansării unor atacuri cu
mijloace aeriene şi navale împotriva Vietnamului de Nord. Deşi nu a aprobat propunerile,
preşedintele Johnson a ordonat întocmirea unor planuri de operaţii pentru lovirea din aer
a Nordului, în cadrul unor acţiuni rapide de pedepsire sau a unor campanii de durată.
În a doua jumătate a anului situaţia s-a deteriorat, echipele de evaluare
recomandând şefului statului major interarme trimiterea a cinci divizii americane în
Vietnam; patru divizii urmau să realizeze un aliniament de apărare la sud de zona
demilitarizată şi să menţină sub control frontiera cu Laosul, iar o divizie urma să apere
enclavele de coastă şi să controleze Podişul Central. 105 După studierea rapoartelor, în
martie 1965 preşedintele comitetului întrunit al şefilor categoriilor de forţe a propus
secretarului apărării şi preşedintelui trimiterea a trei divizii (două americane şi una sud-
coreeană) în Vietnam cu misiunea de a executa operaţii ofensive, lăsând însă la
latitudinea şefului Comandamentului pentru Asistenţă Militară modul de întrebuinţare a
acestora. În acelaşi timp, generalul Westmoreland (şef al structurii în perioada 1964-
1968) se confrunta cu probleme legate de securitatea bazei aeriene americane de la Bien
Hoa (în apropierea Saigonului) făcând presiuni pentru trimiterea unei brigăzi de
infanterie. În mai 1965 a sosit în teatru prima structură combatantă a forţelor terestre,
Brigada 173 Aeropurtată.

103
Summers Harry G., colonel., The Vietnam War Almanach, Facts on File Publications, New York, 1985, p. 235
104
“Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară” a fost desfiinţat în mai 1964, personalul fiind preluat de noul comandament
(cf. Stanton Shelby, Vietnam. Order of Battle, U.S. News and World Report Books, Washington D.C., 1981, p. 28).
105
Palmer Bruce Jr., general, The 25 Years War. America’s Military Role in Vietnam, University Press, Kentucky, 1984, p.
40

43
 La acel moment rolul şi tactica forţelor terestre în Vietnam nu erau bine definite,
comandanţii oscilând între postura defensivă statică sau cea ofensivă, mobilă. Prima
postură a fost susţinută sub o forma îmbunatăţită de generalul Taylor (numit ambasador
în Vietnam), devenind ulterior cunoscută sub numele de “strategia enclavelor”.
Taylor era precaut în privinţa impactului psihologic pe care l-ar avea asupra sud-
vietnamezilor preluarea de către americani a operaţiilor contrainsurgenţă şi a limitat
posibilităţile de acţiune ale acestora. Preşedintele Johnson a aprobat în şedinţa Consiliului
Naţional de Securitate din 1-2 aprilie 1965 întrebuinţarea forţelor terestre americane
dislocate în Vietnam, până la o distanţă de maxim 50 mile (80 km) de bazele proprii, în
scopul sprijinirii unităţilor sud-vietnameze şi interzicerii acţiunilor în forţă ale
inamicului.106
Prin această strategie forţele americane puteau fi întrebuinţate exclusiv pentru
apărarea bazelor logistice şi a aeroporturilor, prin acţiuni de protecţie şi respingere a
formaţiunilor de gherilă în zone limitrofe obiectivelor. Opinăm că scopul final al
strategiei americane nu urmărea neutralizarea insurgenţei ci păstrarea a ceea ce mai
rămăsese sub controlul forţelor guvernamentale, prin crearea unor enclave în care accesul
insurgenţilor trebuia să fie interzis în totalitate.
Începând cu 1964 natura războiului a început să se schimbe datorită intervenţiei
directe cu trupe a Republicii Democrate Vietnam. Succesele Viet Congului asupra
forţelor sud-vietnameze au făcut ca S.U.A. să se gândească la o altă abordare strategică.
În concepţia statului major interarme strategia enclavelor nu se dovedea viabilă deoarece
era prea statică pentru a conduce la succesul acţiunilor antigherilă. S-a accentuat astfel
importanţa trecerii la ofensivă în Sud prin “executarea unei cercetări continue şi agresive
în toate regiunile, interdicţia din aer a rutelor de infiltrare şi curăţarea metodică a
tuturor focarelor de insurgenţă prin operaţii planificate şi coordonate riguros”.107 Pentru
a anihila gherilele şi a opri intervenţia Nordului s-a hotărât trecerea la ofensiva
strategică prin desfăşurarea de operaţii contrainsurgenţă ample în Sud, campanii de
bombardament aerian în Nord şi blocarea întregii zone costiere de la Marea Chinei de
Sud.
În iulie 1965, în cadrul unei întâlniri de importanţă crucială pentru desfăşurarea
ulterioară a războiului, secretarul apărării Robert McNamara a aprobat cererile
generalului Westmoreland privind trimiterea în Vietnam până la sfârşitul anului a
200.000 de militari; obiectivul militar principal al războiului consta acum în nimicirea
insurgenţei din Sud prin întrebuinţarea forţelor americane. Pentru ca operaţiile din
Vietnam să devină cea mai importantă componentă a eforturilor de apărare în Asia de
Sud-Est comitetul întrunit al şefilor statelor majore a susţinut în august un concept
strategic general articulat pe trei elemente: obligarea Hanoiului să renunţe la susţinerea
insurgenţei în Vietnamul de Sud; înfrângerea Viet Congului şi întărirea controlului
guvernamental în toată republica; descurajarea tendinţelor intervenţioniste ale Chinei. În
sprijinul acestui concept se propunea executarea mobilizării parţiale, nu doar pentru a
asigura baza de susţinere pentru forţele din Asia de Sud-Est ci şi pentru a reconstitui

106
Kinnard Douglas, The War Managers, University Press of New England, Hanover – New Hampshire, 1977, p.39
107
Extras din raportul înaintat preşedintelui Johnson la 29 noiembrie 1964 de către şeful Statului Major Interarme (cf.
Sheehan Neil, Pentagon Papers, Bantam Books, New York, 1971, p. 378)

44
rezerva strategică în ţară.108 În perioada următoare efectivele militare americane în
Vietnam s-au mărit, ajungând în 1968 la un maxim de 536.000.
Amintim aici că în sprijinul Vietnamului de Sud au fost dislocate şi alte
contingente naţionale ale “lumii libere”, în afara celui american. Cel mai numeros a fost
contingentul din Coreea de Sud (50.000 militari), urmat de cel din Tailanda (11.570
militari) şi cel din Australia (7.670 militari), ultimul având o contribuţie deosebită în
cadrul operaţiilor de contrainsurgenţă combinate. Contingentul din Filipine (2060
militari) a fost întrebuinţat în special în acţiuni de sprijin civil a dezvoltării, iar
contingentul din Noua Zeelandă (550 militari) a executat şi operaţii specifice forţelor
speciale.109

Operaţiile de contrainsurgenţă
Opinăm că acestea au constat în nimicirea formaţiunilor paramilitare Viet Cong şi
a unităţilor nord-vietnameze regulate infiltrate, prin procedee antigherilă, precum şi în
campaniile de pacificare a zonelor rurale. Teoreticienii militari americani au înaintat în
1964 Departamentului Apărării spre aprobare un concept strategic contrainsurgenţă care
a stat ulterior la baza planului de campanie al generalului Westmoreland.
Conceptul strategic prevedea desfăşurarea unui război terestru în Sud, pe
parcursul a trei etape principale: 1) până la sfârşitul anului 1965 stoparea cursei
ascendente a succeselor Viet Cong prin întrebuinţarea doar a unei cantităţi de forţe şi
mijloace strict necesare; 2) în prima jumătate a anului 1966 trecerea la ofensivă în zonele
importante, pentru nimicirea forţelor inamice şi instaurarea programelor de pacificare; 3)
dacă inamicul nu renunţa, distrugerea tuturor bazelor şi nimicirea forţelor rămase, într-o
perioadă de 12 până la 18 luni de la încheierea etapei a doua. 110
Când unităţile terestre americane au început să sosească în Vietnam, generalul
Westmoreland le-a dislocat asfel încât să susţină efortul contrainsurgenţă, împrăştiindu-le
prin tot Vietnamul de Sud.* Pentru a îndeplini sarcinile primite, statul major al lui
Westmoreland a trecut rapid la elaborarea unor procedee tactice care să răspundă
condiţiilor legate de factorii situaţiei din teatrul de operaţii. Artizanul acestor procedee a
fost generalul de brigadă William De Puy, şeful direcţiei operaţii (J-3) a comandamen-
tului. La propunerea acestuia, din iunie 1964 Comandamentul pentru Asistenţă Militară
Vietnam şi structurile militare subordonate au adoptat o nouă abordare tactică
contrainsurgenţă şi o terminologie operaţională legată de procedeele tactice dezvoltate la
nivel teoretic.
În esenţă, contrainsurgenţa era de factură modernă, se înscria în preceptele
doctrinare ale războiului limitat şi urmărea “măcinarea” unităţilor inamicului prin
fructificarea avantajelor oferite de puterea de foc covârşitoare şi mobilitatea tactică de
neegalat a forţelor americane. Nu mai era timp de contrainsurgenţă tradiţională (care se
baza pe atragerea şi controlul populaţiei), deoarece inamicul trecuse la ultima etapă a
războiului popular revoluţionar, acţionând în forţă cu regimente şi divizii. Susţinem aici
108
Sharpe Ulysse S.G., amiral, Strategy for Defeat, Presidio Press, Novato –California, 1978, p. 10
109
The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, op. cit., vol. II, p. 330
110
Westmoreland William, general, A Soldier’s Reports, op cit., p. 142
*
Considerăm că generalul american a comis şi o inadvertenţă tactică deoarece a dislocat de-a lungul zonei demilitarizate
Diviziile 1 şi 3 infanterie marină, mari unităţi care nu erau organizate şi înzestrate pentru a duce acţiuni clasice de apărare,
îndelungate.

45
că “măcinarea” este în fapt un produs al gândirii militare americane moderne, prin care
tehnologia şi consumurile materiale aduc victoria şi salvează vieţi omeneşti.
Aplicarea masată a puterii de foc disponibile ca urmare a superiorităţii tehnologice
a fost susţinută şi de Samuel Huntington care a articulat o nouă teorie a angajării militare
în Vietnam. În opoziţie cu Sir Robert Thompson (teoreticianul contrainsurgenţei britanice
în Malaysia) care considera că în războiul popular revoluţionar iniţiat de maoişti o
importanţă majoră o are asigurarea controlului asupra populaţiei (pentru oprirea fluxului
de resurse), Huntington susţinea întrebuinţarea pe larg a maşinii de război americane,
pentru că “ dacă forţa mecanică şi puterea convenţională sunt aplicate la o scară atât de
mare încât să producă migrarea în masă a populaţiei de la sate către oraşe, atunci
principalul element care dă substanţă doctrinei maoiste a războiului revoluţionar,
încetează să existe. Revoluţia rurală inspirată de Mao este asfel înăbuşită de revoluţia
urbană susţinută de America.”111
Aşa cum am amintit anterior, prima angajare majoră de tip contrainsurgenţă
modernă a forţelor terestre americane s-a desfăşurat cu succes între 14-24 noiembrie 1965
în valea Ia Drang, împotriva unităţilor regulate nord-vietnameze. Rapiditatea intervenţiei,
capacitatea de manevră incredibilă asigurată de aeromobilitate şi sprijinul de foc
covârşitor au şocat conducerea politico-militară de la Hanoi care a ordonat imediat
revenirea la războiul mobil de gherilă şi redislocarea forţelor regulate infiltrate, în baze
secrete amenajate în Laos şi Cambodgia.
Deşi era momentul trecerii la ofensiva strategică împotriva Vietnamului de Nord
pe măsura sosirii altor forţe din S.U.A., pericolul unei intervenţii directe chino-sovietice
în conflict a anulat această posibilitate. Teama conducerii politice americane a protejat
Vietnamul de Nord de o invazie mai mult decât toate forţele şi mijloacele pe care le-a
întrebuinţat ulterior în război. Generalii americani au argumentat că deşi o ofensivă
strategică împotriva Nordului nu ar fi fost fezabilă din punct de vedere politic, s-ar fi
putut trece la o ofensivă tactică în scopul izolării zonei de operaţii la extremitatea
nordică. În acest sens s-a cerut aprobarea măcar pentru a izola extremitatea nordică a
Vietnamului de Sud şi Laosului prin construirea unei zone fortificate de-a lungul
paralelei de 17 grade. Se considera că prin aceste acţiuni va fi tăiată posibilitatea fizică a
inamicului de a deplasa forţe şi mijloace prin coridorul laoţian, peste zona demilitarizată
sau prin Cambodgia. Conducerea politică americană nu a înţeles dimensiunea reală a
implicării nord-vietnameze prin fluxul uman şi material trimis în Sud şi a considerat că
acţiunile de tipul “caută şi nimiceşte” sunt suficiente pentru neutralizarea eforturilor
comuniste.
Operaţiile în ansamblu au fost de o deosebită complexitate, dată de caracterul
întrunit şi combinat, multitudinea forţelor şi mijloacelor întrebuinţate, spaţiul de
desfăşurare, incertitudinea asupra situaţiei reale a inamicului, perioada de angajare şi
efortul de susţinere logistică a elementelor de manevră şi de sprijin. În Vietnam nu
existau noţiunile de front sau spatele frontului deoarece acţiunile desfăşurate în cadrul
celor 80 de operaţii (executate între 1965-1972)112 au avut un caracter insular şi creşteau
în amploare pe măsură ce se descopereau noi forţe inamice. Harta din centrul de operaţii
111
Huntington Samuel P., Bases of Accomodation, articol în periodicul „Foreign Affairs” no. 46, Washington D.C., July
1968
112
Summers Harry G., colonel, The Vietnam War Almanach, op. cit., p. 275

46
al comandamentului era plină de semne convenţionale roşii şi albastre atât de amestecate
încat numai un specialist în operaţii antigherilă putea “citi” situaţia de ansamblu.
Nu putem încadra operaţiile în norme spaţio-temporale precise dar toate au avut ca
scop descoperirea, fixarea, manevrarea şi nimicirea forţelor Viet Cong şi nord-
vietnameze infiltrate în Sud. Operaţia “Junction City” spre exemplu, considerată de mulţi
cercetători momentul de cotitură al războiului s-a desfăşurat în trei provincii, între 22
februarie - 14 mai 1967 şi s-au întrebuinţat 26 de batalioane (22 americane şi 4 sud-
vietnameze) provenind din trei divizii şi trei brigăzi independente. 113 Între 1965-1967
operaţiile de contrainsurgenţă s-au succedat la intervale de timp scurte şi au avut o
eficienţă deosebită, reducând la maximum capacitatea operaţională a unităţilor
permanente Viet Cong şi a celor regulate nord-vietnameze infiltrate în Sud. Pentru a mări
eficacitatea întrebuinţării forţelor, la nivel operativ-strategic s-a înfiinţat prima brigadă de
elicoptere (mai 1966), destinată să asigure transportul şi sprijinul de foc nemijlocit al
elementelor din diviziile de infanterie.
În 1967 generalul Westmoreland a cerut permisiunea de a acţiona în Laos şi
Cambodgia pentru a distruge “sanctuarele” nord-vietnameze şi a executa o operaţie de
debarcare a desantului maritim la nord de zona demilitarizată dar cererea a fost respinsă
de preşedintele Johnson. Din punct de vedere militar era nevoie de alte forţe şi pentru a
nu redisloca mari unităţi din garnizoanele europene sau asiatice era necesară o mobilizare
parţială, lucru de neconceput pentru naţiunea americană. Din punct de vedere politic, nu
s-a dorit crearea de tensiuni extreme cu U.R.S.S. şi China prin ducerea acţiunilor militare
pe teritoriul altor state.
Permisiunea de a acţiona în afara teritoriului Vietnamului de Sud a fost acordată de
preşedintele Nixon în aprilie 1970114 când a şi început o operaţie constând în 13 acţiuni
tactice de descoperire şi distrugere a sanctuarelor nord-vietnameze din Cambodgia, într-o
fâşie de teren cu o lăţime de 19 mile (30,5 km), în lungul frontierei (anexa nr. 11).
Operaţia terestră, sprijinită aerian prin loperaţia “Patio” s-a încheiat la 30 iunie.
Considerăm că operaţiile de contrainsurgenţă au avut un succes strategic
temporar, deoarece au permis menţinerea Republicii Vietnam ca stat liber şi
independent, prin înfrângerea sistematică a Viet Congului şi forţelor regulate nord-
vietnameze infiltrate în Sud. Operaţiile au devenit o constantă pentru forţele americane
chiar şi după ce s-a echilibrat raportul de forţe strategic.
În cadrul strategiei contrainsurgenţă un rol deosebit l-au jucat şi campaniile de
pacificare a zonelor rurale. Pacificarea a constituit unul din obiectivele primordiale ale
efortului american în Vietnam.115 Prin pacificare se urmăreau: securizarea zonelor fidele
guvernului de la Saigon; neutralizarea infrastructurii comuniste subterane; restabilirea
controlului guvernamental asupra zonelor în care influenţa Viet Congului era puternică,
prin implicarea populaţiei locale; normalizarea vieţii economice şi sociale. Elementul
economic presupunea construirea şi repararea de drumuri, poduri, surse de captare a apei,
spaţii de locuit şi de depozitare a recoltelor, acordarea asistenţei medicale, dotarea

113
Rogers William B., lieutenant general, Cedar Falls – Junction City.The Turning Point,Vietnamese Studies, Department of
US Army, Washington D.C., 1974, hărţile anexă
114
Porter Gareth, Vietnam - A History in Documents, New American Library, New York, 1979, p. 368
115
Scoville Thomas, Reorganization to Support Pacification,US Government Printing Office, Washington D.C., 1982, p. 5

47
şcolilor, etc. Elementul militar presupunea acţiuni specifice pentru descoperirea, izolarea
şi nimicirea (capturarea) elementelor insurgente.
Obiectivele strategice ale pacificării erau scurtarea duratei războiului prin
încetarea sprijinului acordat de comunităţile rurale insurgenţilor şi iniţierea reformei
societăţii civile sud-vietnameze. Campaniile de pacificare s-au desfăşurat pe toată
perioada războiului şi au implicat într-un efort comun, forţe civile şi militare americane şi
sud-vietnameze. Între 1959-1974 s-au implementat cu mai mult sau mai puţin succes
cinci programe de pacificare. În prima jumătate a perioadei rezultatele au fost
nesatisfăcătoare datorită caracterului formal al activităţilor, impus de trupele
guvernamentale sud-vietnameze care nu au încercat o apropiere reală de populaţia rurală,
limitându-se la colectarea de taxe, munca forţată, proclamaţii oficiale şi patrulări scurte.
Gherilele Viet Cong au profitat de această atitudine amintind sătenilor că “…forţele
guvernului marionetă vor pleca în curând, dar noi vom rămâne aici pentru totdeauna.”116
Progrese mari pe linia contrainsurgenţei s-au înregistrat după implicarea directă a
forţelor americane prin înfiinţarea în mai 1967 a “Centrului pentru Operaţii Civile şi
Sprijinul Dezvoltării”. Această structură de consiliere generală a avut un rol important în
aplicarea strategiei americano-sud vietnameze de pacificare, membrii ei consiliind peste
900.000 de sud-vietnamezi (funcţionari guvernamentali, militari, politişti, personal
administrativ, medical, etc), fiind prezenţi în fiecare district şi provincie a Republicii
Vietnam.117 Efectele pe termen scurt au fost benefice, dar şi-au arătat reversul după
1973. Implicarea americană puternică a făcut ca sud-vietnamezii să aştepte ajutorul din
altă parte, fără a se mai baza pe ei înşişi. Prin urmare, când au rămas singuri nu s-au mai
descurcat în faţa insurgenţei interne şi pericolului agresiunii externe, strategia pierzând
din eficienţă.118

Operaţiile aeriene ofensive desfăşurate asupra Vietnamului

Datorită situaţiei geopolitice tensionate de după războiul din Coreea, gânditorii
forţelor aeriene americane s-au concentrat pe ameninţarea sovietică şi nu şi-au adus o
contribuţie esenţială la schimbul de idei cu privire la noua strategie care trebuia adoptată
în Asia de Sud-est. Comandanţii forţelor aeriene nu erau interesaţi de contrainsurgenţă
motivând că doctrina categoriei de forţe subliniază rolul aviaţiei ca mijloc strategic de
descurajare şi ripostă rapidă în conflictele convenţionale, inclusiv nucleare.119 Construirea
“zidului Berlinului”(începută pe 13 august 1961) şi criza cubaneză (toamna lui 1962)120
au constituit două evenimente din istoria războiului rece, folosite drept argument de către
conducerea forţelor aeriene pentru a-şi motiva poziţia adoptată. Acestă conduită a încetat
brusc după criza cubaneză, când conducerea politică a cerut o reorientare rapidă.
Interpelat de congres cu privire la posibila angajare în Vietnam, generalul Curtic
Le May, şeful Statului Major al Forţelor Aeriene a susţinut că “ dacă avem puterea să

116
Le Hong Linh, Great Victories of the Patriotic Front of South Vietnam in 1963-1964, op. cit., p.22
117
Komer Robert, Bureaucracy Does Its Thing. Institutional Constraints on US-GVN Performance in Vietnam, Rand
Corporation, Santa Monica – California, 1972, p. 41
118
Hosmer Stephen & Co, The Fall of the South. Statements of South Vietnamese Political and Military Leaders, Rand
Corporation, Santa Monica – California, 1978, p. 37
119
Mrozek Donald, Air Power and the Ground War in Vietnam, Air University Press, Maxwell Air Force Base -Alabama,
1988, p.6
120
Fontaine Andre, Istoria războiului rece, op. cit., p. 367-369

48
oprim un război la scară mare, atunci cu aceeaşi putere trebuie să fim capabili să oprim
un război la scară mică.”121 Prin poziţia adoptată generalul susţinea menţinerea
capabilităţilor militare convenţionale şi pentru eventualitatea angajării într-un război
local, de joasă intensitate; se elimina astfel riscul diminuării bugetului datorită
incapacităţii de a răspunde provocărilor războaielor neconvenţionale, considerate de
preşedintele Kennedy prioritare ca importanţă, chiar de la instalarea în funcţie. Pe lângă
şeful categoriei de forţe şi alţi generali au început să susţină necesitatea întrebuinţării
forţelor aeriene ca mijloc strategic de descurajare a războaielor neconvenţionale locale,
ideea de bază fiind că “... cine are capabilităţi strategice evident superioare, are şi
posibilitatea de a controla escaladarea.”122 S.U.A. putea deci să controleze intensitatea
conflictului, indiferent de tipologia acestuia.
Comandanţii din forţele aeriene au continuat să considere campania aeriană
independentă ca supapă de control a evoluţiei conflictelor. Se susţinea în continuare că
prevederile doctrinare tradiţionale îşi dovediseră valabilitatea în cel de al doilea război
mondial şi în războiul din Coreea aşa că operaţiile puteau fi concepute şi executate cu
anumite adaptări şi în conflictul vietnamez. Doctrina nu trebuia modificată radical ci doar
adaptată “deoarece strategia aeriană întruchipa în esenţă un proces repetativ şi nu unul
evolutiv.”123 Nu se dorea iritarea conducerii politice dar nici alocarea unei mari părţi din
resursele categoriei de forţe, pentru îndeplinirea unor misiuni împotriva insurgenţei din
Vietnamul de Sud. În opoziţie cu secretarul apărării Robert McNamara care dorea ca
Vietnamul să devină un laborator pentru conflictele de joasă intensitate, aviatorii opinau
că “principala ameninţare la adresa intereselor S.U.A. în Orientul Îndepărtat este
reprezentată de China, iar structura de forţe trebuie constituită pentru a răspunde
acesteia.”124
În final, în Vietnam puterea aeriană a fost întrebuinţată pe o scară nemaiîntâlnită în
istoria artei militare universale, atât ca mijloc strategic de bombardament cât şi ca mijloc
tactic de sprijin apropiat. Operaţiile aeriene au jucat în final un rol major în cadrul
strategiei, prin sprijinul operaţiilor forţelor terestre în Sud, lovirea infrastructurii nord-
vietnameze şi interzicerea fluxului uman şi material prin coridorul “Ho Chi Minh”, de-a
lungul frontierei cu Laosul şi Cambodgia.
Intervenţia directă în conflict a Republicii Democrate Vietnam în 1964 a dus la
intensificarea acţiunilor de gherilă la scară largă asupra obiectivelor din Vietnamul de
Sud şi implicit asupra bazelor şi instalaţiilor americane, aducând Saigonul în pragul
colapsului. În urma aprobării preşedintelui Johnson dată în decembrie 1964, forţele
aeriene americane au trecut la contracarare prin implementarea strategiei loviturilor
aeriene de răspuns. În februarie 1965 s-a desfăşurat prima campanie aeriană de pedepsire
a Republicii Democrate Vietnam ca răspuns la atacurile asupra bazelor S.U.A. din Sud.
În cadrul acestei campanii cu nume de cod “Flaming Dart” au fost lovite obiective situate
la extremitatea sudică a Vietnamului de Nord125.
121
Futrell Robert, Ideas, Concept and Doctrines. The History of Military Thinking in US Air Force between 1907 – 1964,
Air University Press, Maxwell Air Force Base – Alabama, 1971, p. 358
122
Ibidem, p. 344
123
Momyer W. William, general, Air Power in Three Wars, US Government Printing Office, Washington D.C., 1978, p.4
124
Ibidem, p. 7
125
Schlight John, A War too Long, The Historic Programmed of US Air Force, US Government Printing Office,
Washington D.C., 1996, p. 63

49
 Rezultatele limitate ale primei campanii au condus la iniţierea unei operaţii aeriene
strategice în luna martie a aceluiaşi an, denumită “Rolling Thunder” şi destinată
interzicerii rutelor de aprovizionare din Vietnamul de Nord care conduceau către
coridorul “Ho Chi Minh”; aceasta urma să devină cea mai lungă operaţie din istoria
forţelor aeriene americane. La ea au participat unităţi de aviaţie dislocate în bazele
aeriene din Vietnamul de Sud şi Thailanda, precum şi cele de pe portavioanele staţionate
în Marea Chinei de Sud. În aprilie 1965 se luase deja hotărârea pentru intensificarea
operaţiilor împotriva Nordului: “ preşedintele a aprobat strategia militară în Vietnam şi
Laos pentru perioada următoare. Vom continua operaţia “Rolling Thunder” într-un
tempo mai alert, fiind pregătiţi să executăm şi lovituri aeriene de răspuns la operaţiile
Viet Congului. Vom începe lovirea din aer a liniilor de comunicaţie, inclusiv a celor de
cale ferată de la nord şi nord-est de Hanoi. Va lua amploare împrăştierea de manifeste
din avion, pentru a se obţine un efect psihologic maxim asupra populaţiei nord-
vietnameze. În acelaşi timp vom studia problema blocării şi minării din aer a porturilor
nord-vietnameze. Aceasta ar putea avea complicaţii politice majore, în special în relaţiile
cu Uniunea Sovietică, dar ar oferi şi multe avantaje.”126
La 29 iunie preşedintele Johnson a ridicat restricţiile privind obiectivele angajate
şi în iulie 1966 loviturile aeriene s-au extins asupra depozitelor de armament, muniţii şi
substanţe petroliere, iar din primăvara anului 1967 s-a început lovirea centralelor
electrice, fabricilor şi aerodromurilor din regiunile Hanoi şi Haiphong. Această campanie
a continuat cu întreruperi pana la 1 noiembrie 1968 într-un efort major de persuasiune şi
interdicţie strategică, fiind controlată în totalitate de Casa Albă (de cele mai multe ori
ţintele erau selectate personal de preşedinte). Între 1965-1968 s-au lansat peste 643.000
de tone de bombe asupra Vietnamului de Nord, la un cost de 922 de aparate doborâte.127
Între aprilie 1965- noiembrie 1968 s-au desfăşurat în paralel cu “Rolling Thunder”
alte operaţii aeriene de amploare mai mică, având ca obiective interzicerea fluxului
logistic şi a infiltrărilor unităţilor nord-vietnameze precum şi lovirea bazelor de la
suprafaţă şi subterane ale insurgenţilor. În cadrul acestor operaţii s-au lovit obiective
situate la frontiera cu Laosul (“Barrel Roll”, “ Steel Target”, “Tiger Hound”) sau în
zonele din Vietnamul de Sud controlate de Viet Cong (“Arc Light”, unde s-au
întrebuinţat bombardierele strategice B-52 pentru distrugerea complexelor de tunele).
Intensitatea activităţilor inamice de-a lungul coridorului “Ho Chi Minh” a condus
la declanşarea începând cu 15 noiembrie 1968 a operaţiei aeriene strategice “Commando
Hunt” prin care se urmărea nimicirea mijloacelor de transport descoperite pe coridor, prin
campanii cu durata de şase luni128. Pe timpul primei campanii s-a testat şi eficacitatea
sistemelor de senzori amplasate de-a lungul comunicaţiei principale a coridorului. În
total, până la terminarea operaţiei în ianuarie 1973 s-au executat şapte campanii, care deşi
au dus la distrugerea a peste 10.000 de vehicule de transport nu au reuşit să oprească
fluxul logistic către insurgenţii din Sud.

126
Extras din Memorandumul nr. 328 al Consiliului Naţional de Securitate din 6 aprilie 1965, în Porter Gareth, “Vietnam.
– A History in Documents”, op. cit., p.308
127
Momyer William, op. cit., p.40
128
Berger Carl, US Air Force in South East Asia between 1961-1973, US Government Printing Office, Washington D.C.,
1977, p. 188

50
 Ofensiva nord-vietnameză din primăvara anului 1972 a surprins nepregătite forţele
Saigonului, silindu-le să se retragă pe toate direcţiile. Pentru a preveni înfrângerea totală
a armatei sud-vietnameze preşedintele Nixon a ordonat declanşarea imediată a unei
operaţii aeriene strategice de oprire a invaziei prin lovirea masată a unităţilor regulate ale
inamicului, bombardarea şi izolarea Nordului. Această operaţie cunoscută sub numele de
“Linebacker” (anexa nr. 12) s-a dovedit a fi un succes total, un model de întrebuinţare a
puterii aeriene în condiţiile războiului din Vietnam129. În cadrul operaţiei au avut loc
41.000 ieşiri/avion lovindu-se zece baze aeriene pentru aparatele MIG, şase centrale
electrice principale şi toate depozitele petroliere din Nord, concomitent cu angajarea
decisivă din aer a elementelor de dispozitiv ale marilor unităţi nord-vietnameze aflate la
contact sau în adâncime. Mai mult, o parte din bombardierele B-52 şi avioanele speciale
ale marinei au minat din aer porturile nord-vietnameze, blocând aprovizionarea pe cale
maritimă. Operaţia a oprit ofensiva terestră inamică, a permis trecerea la
contraofensivă a forţelor sud-vietnameze şi a adus Nordul la masa tratativelor.
În octombrie 1972 ca urmare a progreselor înregistrate în cadrul negocierilor de
pace de la Paris s-a decis stoparea bombardamentelor. La începutul lui decembrie însă,
negocierile au fost întrerupte unilateral de Republica Democrată Vietnam şi preşedintele
Nixon a ordonat reluarea într-o formă intensificată a campaniei aeriene împotriva
Nordului. Denumită “Linebacker II” sau “Bombardamentul de Crăciun”, aceasta
campanie s-a desfăşurat între 18-29 decembrie 1972 şi a avut o intensitate deosebită, dată
de cele 1800 de ieşiri/avion (dintre care 739 de B-52) în 11 zile, în urma cărora s-au
lansat peste 20.000 de tone de bombe asupra obiectivelor militare şi economice din
Hanoi, Haiphong, Vinh şi alte oraşe nord-vietnameze.130 Hanoiul s-a apărat lansând
aproape toate rachetele sol-aer pe care le avea (peste 1000) şi ridicând în aer toate
escadrilele de vânătoare-interceptare operaţionale, reuşind însă să doboare doar 26 de
aparate americane. Precizia şi violenţa bombardamentelor au îngenuncheat Nordul,
silindu-l să ceară reînceperea urgentă a tratativelor de pace. Oprirea bombardamentelor s-
a produs la 29 decembrie şi o lună mai târziu (27 ianuarie 1973) se semna în sfârşit
Acordul de pace de la Paris.
Nu putem încheia prezentarea succintă a operaţiilor aeriene fără a aminti că mai
mult de jumătate din misiunile îndeplinite de aviaţie au fost executate în cadrul
sprijinului tactic al forţelor terestre americane şi sud-vietnameze. Între 1962-1973
avioanele americane au lansat aproape 8 milioane de tone de bombe asupra Vietnamului,
Laosului şi Cambodgiei. Jumatate din această cantitate a explodat în Vietnamul de Sud
care a devenit astfel cea mai bombardată ţara din istoria militară universală. În urma
operaţiilor de bombardament forţele aeriene americane au pierdut un număr de 2257 de
avioane.131
Analizând aceste campanii constatăm că bombardamentele asupra Vietnamului de
Nord au fost oprite de S.U.A. de mai multe ori, pentru perioade diferite de timp, în
speranţa ca inamicul va răspunde prin stoparea activităţilor agresive şi reducerea
nivelului conflictului. De fiecare dată însă Republica Democrată Vietnam a folosit

129
Schlight John, A War too Long, The Historic Programmed of US Air Force, op. cit., p. 93
130
Allison George, Linebacker II, The Monography of US Air Force in South-East Asia, vol. VI, US Government Printing
Office, Washington D.C., 1979, p. 65
131
X X X The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, op. cit., vol. I, p. 13

51
pauzele dintre bombardamente pentru a trimite masiv trupe, armament şi materiale în
scopul întăririi forţelor din Sud. Aceste decizii ale conducerii politice americane au redus
serios efectul strategic de ansamblu al campaniilor aeriene, spre disperarea comandanţilor
militari. Mai mult, campaniile aeriene asupra Nordului au dat naştere unei teorii care a
avut efecte devastatoare asupra operaţiilor ofensive americane, “teoria ripostei
graduale”.
Promovată de Taylor (“părintele” ripostei flexibile) şi susţinută de McNamara şi
subsecretarul apărării McNaughton, aceasta prevedea lovirea iniţială a unor obiective
importante, stabilite cu precizie dinainte. Ulterior, puterea loviturilor şi numărul
obiectivelor lovite creşteau gradual, pe etape, în toate zonele importante din Vietnam,
astfel încât trecerea de la o etapă la alta să fie uşor de recunoscut. Se credea că Ho Chi
Minh şi conducerea comunistă vor observa tendinţa distructivă crescândă şi vor opri
războiul în Sud, în timp util pentru a evita distrugerea totală a Vietnamului de Nord.
Generalii americani nu au fost de acord cu această teorie argumentând că forţa militară se
foloseşte masat şi rapid pentru a se obţine un impact maxim cu pierderi minime: “Pentru
a afecta voinţa Hanoiului trebuie să-i lovim punctele vitale imediat, cu toată puterea,
demonstrând că suntem în măsură să întrebuinţăm o forţă nelimitată până când va
ceda.”132

Blocada navală
În vederea interzicerii acţiunilor de aprovizionare pe mare a forţelor insurgente şi
trupelor infiltrate ale Vietnamului de Nord, strategii americani au prevăzut instituirea
graduală a unei blocade totale de către unităţile navale americane dislocate în Marea
Chinei de Sud. Acţiunile au început în aprilie 1965 când s-a declanşat operaţia “Market
Time” în scopul detectării şi interzicerii traficului maritim şi aerian în Marea Chinei de
Sud, la sud de paralela de 17 grade. 133 Pentru a mări eficienţa acţiunilor în iulie 1965 s-a
constituit “Forţa pentru supravegherea coastei” urmărindu-se capturarea sau
scufundarea ambarcaţiunilor care încercau să aprovizioneze Viet Congul.
Sporirea cantităţilor de echipamente şi materiale trimise de ţările socialiste în
sprijinul Republicii Democrate Vietnam a determinat iniţierea operaţiei “Sea Dragon”
prin care s-a trecut la blocarea traficului maritim şi la nord de paralela de 17 grade134. La
8 mai 1972, ca urmare a ofensivei comuniste s-a executat minarea din aer a porturilor
nord-vietnameze (din ordinul preşedintelui Nixon), prin care s-a întrerupt aprovizionarea
atât de necesară Hanoiului. Blocada navală, alături de campaniile strategice de
bombardament aerian a jucat un rol important în sprijinirea strategiei contrainsurgenţă în
Vietnamul de Sud.

3.3. CONSIDERAŢII PRIVIND STRATEGIA POLITICO - MILITARĂ A

REPUBLICII VIETNAM
Investigarea surselor disponibile ne permite să afirmăm că strategia politico-
militară a Republicii Vietnam a avut un caracter defensiv şi s-a materializat parţial în

132
Palmer Dave Richard, general, Summons of the Trumpet, op. cit., p. 75
133
Sharpe Ulysse S.G., amiral & Westmoreland William, general, Report about the Vietnam War, US Government Printing
Office, Washington D.C., 1968, p.36
134
Ibidem. , p.51

52
ansamblul de măsuri şi acţiuni privind rezistenţa împotriva agresiunii Nordului,
eliminarea organizaţiilor subversive din Sud şi construirea republicii libere. Cu alte
cuvinte, “obiectivele naţionale strategice pot fi definite prin supravieţuire şi
independenţă.”135 Caracterul defensiv al strategiei reflecta în totalitate statutul unui stat
nou, creat într-o conjunctură geopolitică dificilă. Din punct de vedere politic, propaganda
comunistă desfaşurată în Sud avea aderenţă la comunităţile din zonele rurale şi crea
greutăţi în identificarea ţăranilor ca cetăţeni ai unui alt stat, guvernat de la Saigon. Din
punct de vedere militar, Vietnamul de Nord avea în primii ani după 1954 un avantaj net
asupra Sudului, forţele sale armate fiind călite în confruntările din războiul cu Franţa.
Preşedintele Ngo Dinh Diem considera că strategia republicii trebuia să răspundă
la două ameninţări distincte: prima era insurgenţa alimentată în Sud de elementele
politice şi militare comuniste, rămase după migraţia de populaţie stipulată în acordurile
de la Geneva; a doua era invadarea ţării de către armata regulată nord-vietnameză.
Pentru a face faţă acestor ameninţări Sudul a încercat să articuleze o strategie politico-
militară cu puternice influenţe americane, care să ducă la apărarea teritoriului împotriva
unei agresiuni externe şi la contracararea insurgenţei interne. Elementele cheie pentru
succesul acestei strategii au fost reorganizarea, dotarea şi instruirea forţelor armate,
precum şi pacificarea zonelor rurale prin programe strategice săteşti. Misiunea apărării
frontierelor în faţa agresiunii externe revenea forţelor regulate, în timp ce forţele
paramilitare desfăşurau acţiuni contrainsurgenţă, de pacificare şi menţinere a ordinii
publice. Reorganizarea, dotarea şi instruirea forţelor armate sunt prezentate în detaliu în
capitolul 8.
“Americanizarea”
În 1955, odată cu sosirea consilierilor americani, conceptele şi metodele de
instruire ale forţelor terestre S.U.A. au fost adoptate de armata sud-vietnameză. În primii
ani instruirea a vizat însuşirea tacticii generale în vederea respingerii agresiunii
convenţionale a forţelor regulate nord-vietnameze dar după 1960 efortul a fost
redirecţionat către tactica contrainsurgenţă.
Începând cu 1965, când au început să sosească masiv forţele americane în teatru,
comandanţii sud-vietnamezi de la toate eşaloanele au rămas impresionaţi de organizarea
şi dotarea acestora, sistemul de comandă şi control, eficienţa operaţiilor contrainsurgenţă,
născându-se dorinţa copierii sistemului militar american. Acest curent al “americanizării”
dictat de realităţile practice a devenit irezistibil, cu efecte majore asupra strategiei
viitoare. Analizând perioada participării americane directe opinăm că Saigonul nu a avut
până în 1973 o strategie militară proprie din motive subiective şi obiective. Cele
subiective sunt legate de ineficienţa, lipsa de profesionalism şi imaginaţie a statului major
general sud-vietnamez iar cele obiective se datorează influenţei americane cvasi-totale: “
Americanii au dictat marea strategie a conflictului. Deţinând monopolul asupra
armamentului şi echipamentului, au influenţat decisiv modul cum trebuia pusă în
aplicare strategia, tacticile şi tehnicile care trebuiau întrebuinţate.”136 În 1969 la o
întâlnire cu membrii Parlamentului Republicii Vietnam, generalul Cao Van Vien (şeful
statului major general) raporta: “ Noi vietnamezii nu avem o doctrină militară deoarece

135
Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1980, p. 6
136
Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, op. cit., p. 169

53
comanda tuturor operaţiilor este în mâinile şi în responsabilitatea părţii americane. Noi
urmăm doctrina militară americană.”137
Au existat totuşi unele încercări valoroase de articulare a unei strategii militare
coerente din partea sud-vietnamezilor. În 1965 şeful statului major sud-vietnamez a
redactat lucrarea “ Strategia izolării” în care evidenţia necesitatea opririi infiltrării nord-
vietnameze în Sud şi compara izolarea Vietnamului de Nord cu închiderea unui robinet.
În concepţia sa trebuia realizată o zonă fortificată de-a lungul paralelei de 17 grade, de pe
ţărmul mării până în Laos, urmată de o operaţie de debarcare a desantului maritim la nord
de paralela de 18 grade. Acest concept izolaţionist nu a fost pus în aplicare şi în 1972,
generalul Vien a publicat lucrarea adăugând următoarea concluzie: ”În alianţă cu S.U.A.,
Republica Vietnam a fost lipsită de iniţiativă şi condamnată la apărarea strategică.”138
Un alt exemplu este cel al generalului Ngo Quang Truong, (comandant al Corpului
I Armată sud-vietnamez) care considera oprirea infiltrării resurselor umane şi materiale
nord-vietnameze ca cerinţa fundamentală a primei etape a strategiei comune americano-
sud vietnameze. În opinia generalului, Republica Vietnam ar fi fost apoi în măsură să-şi
rezolve problemele interne într-un mod mai mult decât satisfăcător.
Programele strategice pentru zonele rurale
Refuzul de a desfăşura alegerile generale şi declararea la 26 octombrie 1955 a
Republicii Vietnam au condus în anii care au urmat la amplificarea rezistenţei comuniste.
În faţa ameninţărilor, concomitent cu reorganizarea armatei, conducerea politică de la
Saigon a luat mai multe măsuri de importanţă strategică.
Prima măsură a vizat îmbunătăţirea reţelei de comunicaţii pentru a permite
manevra rapidă a marilor unităţi şi unităţilor. În această direcţie constatăm punerea în
aplicare în 1958 a unui plan strategic de dezvoltare a comunicaţiilor rutiere, în urma
caruia s-au realizat legături de rocadă între toate regiunile militare din Sud*.
O altă măsură a urmărit reorganizarea administrativ-teritorială în scopul
poziţionării reşedinţelor provinciale în zonele cheie, unde activitatea formaţiunilor
insurgente era intensă. Rezultatele acestei măsuri au constat în întărirea controlului
guvernamental asupra resurselor, definirea precisă a zonelor de responsabilitate ale
marilor unităţi, dislocarea “economică” a forţelor, mărirea posibilităţilor reale de
cercetare-supraveghere şi angajare oportună a inamicului.
Ultima măsură a avut ca obiectiv strămutarea refugiaţilor139 şi a populaţiei din
zonele de importanţă secundară în raioane de maximă importanţă militară, de-a lungul
şoselelor strategice sau lângă centurile defensive din jurul oraşelor. Aceasta din urmă
validează concepţia conducerii sud-vietnameze, conform căreia populaţia reprezenta
principala resursă strategică necesară pentru succesul efortului general de apărare.
Cu ajutorul S.U.A. s-a trecut la implementarea succesivă a mai multor programe
strategice care au urmărit întărirea controlului guvernamental în zonele rurale,
dezvoltarea economică generală şi realizarea capacităţilor de autoapărare la nivel local.

137
Hosmer S. & Co, The Fall of the South. Statements of South Vietnamese Political and Military Leaders, op.cit., p. 46
138
General Cao Van Vien, extras dintr-un articol publicat în revista “Military Review”, Washington D.C., aprilie 1972
*
În Vietnamul de Sud existau patru regiuni militare, în responsabilitatea administrativă a patru corpuri de armată.
139
Dupa încheierea acordurilor de la Geneva 800.000 de vietnamezi au ales să părăsească Nordul şi să locuiască în Sud
(cf.Nguyen Cao Ky, Twenty Years and Twenty Days, Stein & Day, New York, 1976, p.12)

54
 Primul program a început în iulie 1959 sub numele de “Comunitatea agrară” şi a
constat în amenajarea unor raioane apărate de formaţiunile paramilitare, în interiorul
cărora populaţia urma să îşi desfăşoare în siguranţă activităţile economico-sociale.140
Aceste raioane erau amenajate în zone controlate iniţial de insurgenţi precum şi de-a
lungul principalelor artere de comunicaţie, urmărindu-se formarea de coridoare sigure,
necesare populaţiei civile pentru desfăşurarea activităţilor de comerţ şi armatei pentru
deplasarea forţelor de intervenţie sau reacţie rapidă. În final, după amenajarea a 23 de
raioane în 11 provincii, programul s-a dovedit un eşec, fiind abandonat în 1961.
Conducerea politico-militară sud-vietnameza nu a luat în considerare importanţa
tradiţiilor vietnameze şi ineficienţa formaţiunilor paramilitare. Ţăranii nu au acceptat să
fie strămutaţi de pe pamânturile strămoşeşti şi nici să trăiască în cadrul unor unităţi
administrative artificiale, cu care nu aveau nimic in comun. Din punct de vedere militar,
perimetrul extins al raioanelor, numărul mare al populaţiei, conducerea greoaie, slaba
dotare şi instruire a formaţiunilor paramilitare au dus la ineficienţa apărării în faţa
atacurilor din exterior şi la lipsa controlului intern.
În martie 1962 s-a trecut la implementarea “Programului satelor strategice”
dezvoltat după conceptul conform căruia dacă satul ca entitate administrativă de bază este
apărat, atunci întreaga republică va fi apărată.141 Se considera că dacă satele erau
pregătite corespunzator pentru apărare şi cooperarea locală între formaţiunile paramilitare
era bine organizată, toate zonele des populate ale statului erau în siguranţă faţă de
acţiunile gherilelor Viet Cong. Din punct de vedere militar conceptul era simplu în esenţă
dar greu de materializat practic, deoarece presupunea amenajarea în zonele dens populate
a unei reţele vaste de poziţii şi micro-raioane de apărare insulare care să se sprijine
reciproc. Această reţea urma să permită detectarea rapidă a tuturor mişcărilor gherilelor şi
să protejeze comunităţile rurale de incursiunile acestora. Prin formarea acestor insule se
separau masele de gherile, privându-le pe acestea din urmă de hrană, adăpost, resurse
umane şi financiare. Din servilism şi mânaţi de interese meschine, reprezentanţii din
teritoriu ai guvernului şi-au depăşit atribuţiile şi au încercat să implementeze programul
cu forţa, prin metode coercitive. Mai mult, doar o mică parte din resursele materiale şi
financiare alocate de guvern pentru acest program au ajuns la ţărani, cea mai mare parte
fiind deturnată în folosul personal al conducerii locale. Munca forţată şi taxele impuse
aminteau în fapt de defunctul sistem colonial francez. După lovitura de palat din 1
noiembrie 1963, generalul locotenent Ton That Dinh, ministrul de interne al noului
guvern a anunţat sistarea programului. Lovitura de palat a fost urmată de o perioadă
politică instabilă care a dus la erodarea situaţiei generale de securitate. Conducerea
militară era preocupată mai mult de luptele interne pentru putere decât de articularea unei
strategii de securitate coerente.142 Gherilele Viet Cong au profitat de ocazie trecând la
ocuparea satelor considerate importante şi la distrugerea sistematică a amenajărilor din
raioanele rămase. Extinderea ariei aflate sub controlul gherilelor a permis constituirea
bazelor de dislocare a unităţilor regulate nord-vietnameze, care au început să se infiltreze
în Sud.

140
Staley Eugene, The Strategic Hamlets Programme, Viking Press, New York, 1983, p.11
141
Tran Dinh Tho, The Pacification, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1980, p.27
142
Lewy Guenter, America in Vietnam, Oxford University Press, New York, 1978, p. 172

55
 În faţa presiunii comuniste S.U.A. au intervenit în Vietnamul de Sud cu infanteria
marină, în martie 1965. Cu această ocazie conducerea politico-militară de la Saigon a
hotărât să continue efortul de pacificare şi dezvoltare a zonelor rurale, concomitent cu
distrugerea infrastructurii Viet Cong. În martie 1964 apăruse la nivel de concept “Planul
Victoriei”, pus în aplicare cu ajutor american în anii următori. Planul era în esenţă similar
cu “Programul satelor strategice” dar se implementa doar în zonele dens populate şi de
o mare importanţă economică. O modificare majoră era aceea că apărarea acestor raioane
revenea şi forţelor regulate sud-vietnameze. Între 1965-1969 forţele americane şi-au
asumat responsabilitatea nimicirii forţelor principale ale insurgenţilor şi interzicerii
pătrunderii trupelor nord-vietnameze la sud de linia de demarcaţie, iar armata sud-
vietnameză a trecut la susţinerea eforturilor de pacificare şi dezvoltare a zonelor rurale.
Între 1966-1974 cu ajutorul intensificat al S.U.A. (în domeniul dezvoltării comunităţilor
civile) s-au mai implementat trei programe de pacificare143care nu au diferit în esenţă de
“Planul Victoriei”.
Pentru a se anihila insurgenţa s-a hotărât trecerea la descoperirea şi lichidarea
reţelelor subversive care operau în Sud atât la oraşe cât şi în zonele rurale dens populate.
Asfel, în 1967 a fost iniţiată operaţia “Phoenix” ca un program strategic pe termen lung
desfăşurat în comun de serviciul de informaţii, poliţia şi armata sud-vietnameză. Prin
program se urmăreau descoperirea, capturarea sau nimicirea agenţilor Viet Cong care
locuiau legal în Sud, a colaboraţioniştilor şi formaţiunilor de gherilă disipate în rândul
populaţiei sau ascunse în interiorul comunităţilor locale. Responsabilitatea coordonării
programului revenea comandanţilor regiunilor militare. În cadrul programului s-a pus
accentul pe atragerea de partea guvernului a agenţilor Viet Cong capturaţi şi folosirea lor
ca sursă principală de informaţii. Deşi au existat probleme majore legate de eficienţa
poliţiei, lipsa de experienţă a comandanţilor la nivel districtual şi local, lipsa de
entuziasm a comandanţilor unităţilor militare regulate faţă de acest tip de acţiuni, în
general programul a avut succes, neutralizând multe ramificaţii ale reţelelor
organizaţionale ale insurgenţei comuniste.
“Vietnamizarea”
Retragerea forţelor S.U.A. din teatru începând cu 1969 au făcut necesare mărirea şi
modernizarea armatei sud-vietnameze, instituţie care urma să preia atât operaţiile
contrainsurgenţă cât şi apărarea împotriva unei eventuale invazii nord-vietnameze. La
solicitarea conducerii de la Saigon S.U.A. a fost de acord să asigure ajutor financiar,
echipament şi tehnică militară modernă pentru o armată de 1,1 milioane soldaţi. Două au
fost motivele care au stat la baza solicitării sud-vietnameze. Primul a fost legat de faptul
că militarii sud-vietnamezi dotaţi, instruiţi şi consiliaţi de americani erau obişnuiţi cu
organizarea, dotarea, puterea de foc şi mobilitatea aliaţilor, aspirând la întrebuinţarea
aceluiaşi echipament şi la executarea aceloraşi procedee tactice. Al doilea motiv se baza
pe considerentul mutării în viitor a eforturilor nord-vietnameze de la acţiunile de gherilă
neconvenţionale către operaţiile convenţionale clasice. Hanoiul constituise divizii noi şi
primise cantităţi impresionante de armament şi tehnică modernă de la statele comuniste.

143
Acestea au fost: 1966-1967 “Programul revoluţionar de dezvoltare”; 1968-1970 “Campania de pacificare accelerată”;
1971-1974 “Programul de apărare şi dezvoltare a comunităţilor” (cf. Tran Dinh Tho, The Pacification, op. cit.)

56
În aceste condiţii se dorea în mod expres dotarea forţelor sud-vietnameze cu material
militar cel puţin la fel de modern ca acela intrat în înzestrarea unităţilor inamicului.
La nivel strategic, preluarea operaţiilor şi succesul parţial al programelor de
pacificare au dus la creşterea cantităţilor de forţe şi mijloace necesare pentru asigurarea
securităţii interne. Astfel, din 1970 forţele paramilitare au fost integrate în armata sud-
vietnameză şi dotate cu material militar de o mai bună calitate. Analizând rezultatele de
ansamblu până în 1972 considerăm că o parte din forţele Saigonului deveniseră eficiente
în acţiunile de contrainsurgenţă dar nu realizaseră progrese notabile pe linia pregătirii în
vederea planificării şi executării operaţiilor clasice de apărare şi ofensivă. Cu alte cuvinte,
armata sud-vietnameză îndeplinea cu prioritate misiunile caracteristice jandarmeriei,
neglijând instruirea în vederea îndeplinirii misiunilor de bază ale forţelor regulate, fapt
care a condus la o slabă performanţă în operaţiile de apărare din 1972, respectiv 1975.
Ofensiva nord-vietnameză din primăvara anului 1972 a surprins conducerea
militară de la Saigon, marile unităţi sud-vietnameze dând în general o ripostă slabă şi
retrăgându-se pe toate direcţiile. Numai intervenţia imediată şi devastatoare a forţelor
aeriene şi navale americane a făcut posibile oprirea inamicului, regruparea şi trecerea
ulterioară la o contraofensivă limitată a armatei Saigonului.
Încheierea retragerii forţelor americane în primele luni ale lui 1973 a marcat
începutul reducerii drastice a ajutorului militar şi financiar acordat Saigonului. În urma
înştiinţării primite de la ambasadorul S.U.A. la Saigon (în septembrie 1973) conform
căreia pentru anul fiscal 1974 (începea la 1 octombrie 1973) Congresul S.U.A. va reduce
semnificativ ajutorul militar acordat Republicii Vietnam, conducerea armatei sud-
vietnameze a luat unele măsuri de reducere a consumurilor şi de redirecţionare a
pregătirii în vederea suplinirii lipsei tehnicii americane. Cumulată cu rămânerea nord-
vietnamezilor în teritoriile cucerite în Sud în urma ofensivei din 1972 (Acordul de la
Paris semnat la 27 ianuarie 1973 nu prevedea retragerea acestora), măsura a pus forţele
sud-vietnameze într-un dezavantaj strategic evident, silindu-le să treacă la “războiul
săracului”.
Cu o armată decadentă, în 1975 Saigonul nu a rezistat în faţa ofensivei comuniste
şi a capitulat necondiţionat. Conducerea sud-vietnameză nu a înţeles că “doctrina Nixon”
va schimba profund datele situaţiei privind ajutorul american. Colonelul Hoang Ngoc
Lung, unul dintre teoreticienii militari marcanţi ai Republicii Vietnam face o apreciere
lucidă asupra acestui subiect arătând că ”Vietnamizarea a însemnat mai mult decât
modernizarea şi lărgirea forţelor armate sud-vietnameze; a fost în esenţă o strategie care
obliga Republica Vietnam să supravieţuiască în condiţiile unei participări americane
mult reduse. Dacă preşedintele Thieu şi Statul Major General Întrunit ar fi înţeles acest
lucru, probabil că ar fi încercat să elaboreze o strategie care să răspundă acestei
situaţii.”144 Constatăm însă că nu s-a făcut nici o ajustare în doctrina, organizarea sau
instruirea forţelor sud-vietnameze pentru a compensa pe câmpul de luptă lipsa trupelor,
mobilităţii şi puterii de foc americane.

144
Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, op. cit., p. 56

57
 CAPITOLUL 4
DE LA SUPRAVIEŢUIRE LA RĂZBOIUL MOBIL DE GHERILĂ.
EVOLUŢIA FORMAŢIUNILOR PARAMILITARE VIET CONG

Istoria formaţiunilor paramilitare Viet Cong începe la puţin timp după încheierea
războiului din Indochina, când cadrele comuniste rămase în Vietnamul de Sud au început
să desfăşoare activităţi de propagandă în zonele rurale, în scopul atragerii sprijinului
populaţiei locale de partea insurgenţei şi creării infrastructurii politice, organizaţionale.
Începând cu 1959 această activitate a fost dublată de acţiuni violente, executate asupra
obiectivelor importante ale guvernului de la Saigon, urmărindu-se slăbirea acestuia prin
toate mijloacele. După 1962 gherilele au trecut la acţiuni de amploare mai mare,
desfăşurate asupra obiectivelor militare şi civile importante, în cadrul etapei războiului
mobil de gherilă, întrebuinţând în acest scop unităţile permanente de valoare batalion şi
regiment.
Gânditorii nord-vietnamezi au luat în considerare încă din 1954 posibilitatea
atragerii populaţiei rurale din Vietnamul de Sud de partea Hanoiului şi declanşarea
acţiunilor de gherilă-propagandă, gradual, sporind în intensitate pe măsura dezvoltării
infrastructurii organizaţionale. Caracteristicile reliefului şi infrastructura săracă permiteau
constituirea bazelor secrete din care să pornească acţiunile de gherilă-propagandă a celor
aproximativ 50.000 agenţi rămaşi în Sud145. În războiul abia încheiat avansul tehnologic
general, organizarea şi instruirea superioară a trupelor inamicului a condus la pierderi
uriaşe în rândul unităţilor Viet Minh, atunci când acestea au comis imprudenţa de a
angaja deschis forţele franceze. Aşa ceva nu mai era de dorit în noul conflict vietnamez şi
ca urmare supravieţuirea insurgenţei a devenit la fel de importantă ca reducerea
capacităţii de luptă a inamicului şi îndoctrinarea populaţiei.
Pentru a supravieţui, gherilele trebuiau să folosească la maxim acoperirile asigurate
de jungla, înălţimile împădurite şi delta Vietnamului de Sud, să profite de cunoaşterea în
detaliu a raioanelor de acţiune şi să evite cu orice preţ angajarea unui inamic superior sau
egal numeric. În concepţia nord-vietnameză gherilele erau slabe şi aveau neapărat nevoie
de sprijinul total al populaţiei din zonă. Fiind incapabile să-şi înfrângă oponentul prin
acţiuni fizice, militare directe, gherilele trebuiau să urmărească iniţial obţinerea de efecte
psihologice care să slăbească încrederea populaţiei în forţele guvernamentale şi să
mărească încrederea în forţele insurgente. Încă din perioada realizării reţelei
organizaţionale acestea au acţionat pentru a transforma sprijinul populaţiei locale într-un
avantaj decisiv; controlul populaţiei din zona rurală devenea imperios necesar în
condiţiile în care nu se putea menţine spaţiul şi nici nu existau forţele şi mijloacele
necesare distrugerii potenţialului inamicului prin operaţii de amploare. Ulterior, gherilele
urmau să treacă şi la executarea de lovituri directe, asupra obiectivelor izolate dar nu
atacau niciodată dacă nu aveau o superioritate covârşitoare şi nu menţineau angajarea
suficient de mult încât să fie încercuite sau fixate şi întoarse.

145
Pike Douglas, “Viet Cong. The Organization and Technics of the National Liberation Front of South Vietnam”, op. cit,
p. 4

58
 Inamicul trebuia forţat să lupte în condiţiile impuse de gherile, condiţii care
transformau slăbiciunile în elemente de putere şi demonstrau superioritatea finală a
mobilizării psihologice asupra celei tehnico-industriale.146 Liderii Viet Cong au fost
instruiţi să dea continuitate acţiunilor de uzură şi hărţuire, creând prin violenţă şi teroare
un climat general de insecuritate. În acelaşi timp insurgenţii nu trebuiau să rişte o
înfrângere datorită impactului negativ asupra populaţiei din zonă şi formaţiunilor locale
nou create. Gherilele vietnameze au folosit astfel acţiunea însăşi ca o armă psihologică.
Acţiunile de gherilă erau considerate de către conducerea Frontului Naţional de
Eliberare ca forma de bază a luptei armate, care împreună cu lupta politică dădea
substanţă războiului popular revoluţionar147. Tradiţia rezistenţei împotriva ocupaţiei
străine şi cultura comunităţii rurale vietnameze, disponibilitatea resurselor umane,
acceptarea riscurilor legate de acţiunile militare violente şi strategia politico-militară a
Hanoiului au modelat tactica formaţiunilor insurgente. Acţiunile militare nu au fost
niciodată tratate ca o entitate separată ci ca latura violentă a luptei revoluţionare, “oţelul
care dă rezistenţă întregii structuri”148.

4.1. EVOLUŢIA STRUCTURAL - ORGANIZAŢIONALĂ A VIET

CONGULUI
Organizarea insurgenţei a cunoscut o complexitate deosebită dată de subordonarea
ierarhică dublă şi imposibilitatea separării politicului de militar. Astfel, toate trupele
insurgenţei comuniste din Sud, cunoscute sub numele de Armata Populară de Eliberare
(Viet Cong) se subordonau Biroului Politic Central pentru Vietnamul de Sud. La baza
organizării stătea celula de trei luptători, element preluat de la gherilele comuniste
chineze care îl considerau indispensabil pentru sprijinul mutual în toate împrejurările,
înlăturarea intimităţii şi împiedicarea dezertărilor sau deviaţiilor de la normele stabilite.
Celula a constituit de la început elementul fundamental al organizării politico-militare
a Viet Congului reprezentând şi primul eşalon la nivelul căruia se desfăşura munca
politico-educativă. Şeful celulei era răspunzător pentru toate acţiunile desfăşurate şi lupta
întotdeauna având la dreapta şi la stânga sa pe ceilalţi doi membri. În fiecare sat se
înfiinţau şi celule de acţiuni speciale, puternic motivate şi îndoctrinate, considerate un
pericol major de către structurile guvernamentale sud-vietnameze. În prima etapă
principală a războiului popular revoluţionar (1960-1962) aceste celule au desfăşurat
multe din acţiunile tactice de lovire şi hărţuire pe obiective punctuale multiple. Acţionând
într-un teren pe care îl cunoşteau în detaliu, erau pretutindeni şi nicăieri ; comiteau răpiri
şi asasinate, executau sabotaje în oraşe şi demonstraţii de forţă în satele
proguvernamentale.
Urmând în general regula de 3 s-au organizat grupe, plutoane, companii, iar în
timp, batalioane, regimente şi divizii. Începând cu eşalonul companie sau pluton
independent existau comisari care răspundeau de îndoctrinarea politică şi menţinerea
moralului şi loialităţii luptătorilor, având o autoritate egală cu cea a comandantului.
Efectivele gherilelor au crescut pe măsură ce efortul organizaţional a dat rezultate.

146
Mao Tze Dong, Selected Writings, vol. I, op.cit., p. 8
147
Vo Nguyen Giap, Military Art in the People War. Selected Writings, Russell S tetler, New York, 1970, p. 6
148
Douglas Pike, “Viet Cong. The Organization and Technics of the National Liberation Front of South Vietnam”, op. cit,
p.99

59
Echipele mobile de instructori militari şi propagandişti au devenit elementele formatoare
ale subunităţilor de gherilă, îndoctrinându-le şi dezvoltându-le deprinderile de luptători
eficienţi şi disciplinaţi.
Ofiţerii Viet Cong proveneau din veteranii Viet Minh şi erau foarte respectaţi în
comunităţile din zonele rurale, constituind liantul formaţiunilor nou create. Gherilele de
rând erau în general tineri neşcoliţi, bărbaţi şi femei provenind din familiile de ţărani din
zonele rurale ale Vietnamului de Sud. Singura educaţie o primeau de la Frontul National
de Eliberare care în fapt îi indoctrina politico-ideologic. Viet Congul încuraja înrolarea
tinerilor deoarece aceştia erau mai uşor de influenţat şi manipulat, dispuşi să rişte,
rezistenţi fizic şi odata îndoctrinaţi, greu de racolat ca agenţi dubli. Vârsta considerată
optimă pentru înrolare era de 18 ani dar multe din acţiunile de sabotaj în centrele urbane
au fost executate şi de tineri cu vârste mai mici.
Prin conţinutul materialelor predate de echipele de îndoctrinare şi instruire Viet
Congul portretiza revoluţia ca o luptă politică şi armată dusă în principal de tineretul
clasei muncitoare de la oraşe şi sate. Astfel, pe lângă instruirea pur militară se alocau
multe ore pentru pregătirea politică în centrul căreia stăteau loialitatea faţă de patrie şi
partid şi conştientizarea apartenenţei la cauză, ca elemente liant pentru disciplina
formaţiunilor.
La baza acestui sistem de instruire stăteau preceptele lui Mao Tze Dong care
sublinia: “Disciplina gherilelor trebuie să fie liber consimţită. Disciplina impusă prin
măsuri coercitive nu are eficienţă”149. Fără o motivaţie solidă gherilele ar fi considerat de
nesuportat privaţiunile şi pericolele la care erau supuşi. De fapt, mii de luptători Viet
Cong nu au fost pe deplin convinşi de justeţea propagandei comuniste şi au ajuns să
treacă de partea forţelor guvernamentale, ajutând ulterior la vânarea foştilor camarazi.
Formaţiunile paramilitare Viet Cong erau împărţite în miliţii locale şi forţe
permanente.
Miliţiile locale se formau la nivelul cătunelor (celule de trei luptători sau grupe) şi
satelor (plutoane). Acestea erau gherilele care pe timp de zi îşi lucrau pământul, pozând
în cetăţeni pasnici, iar pe timp de noapte comiteau sabotaje, aruncau poduri în aer sau
executau ambuscade. Denumite du kich, aceste formaţiuni primeau doar o instruire
elementară în care îndoctrinarea politico-ideologică reprezenta o mare parte din tematica
de pregătire. Problemele pur militare erau predate de veteranii Viet Minh care
participaseră la războiul din Indochina.
Armamentul a fost la început primitiv, constând din arme albe şi arme de foc
vechi, rămase din perioada colonială franceză. Abordând acest aspect, instructorii de la
cursurile de îndoctrinare ţinute după 1955 încercau să convingă recruţii insurgenţei că
“spiritul revoluţiei este mult mai important decât calitatea armamentului”150. Ulterior, în
urma capturilor de armament de provenienţă americană şi a ajutorului militar trimis de
China, Uniunea Sovietică şi alte state socialiste, situaţia s-a îmbunătăţit foarte mult.
Miliţiile locale se împărţeau la rândul lor în două categorii: formaţiunile de autoapărare
şi cele de lovire. Formaţiunile de autoapărare erau compuse din barbaţi şi femei (în
general cu vârsta de peste 40 de ani), având ca misiune apărarea satelor şi cătunelor.

149
Mao Tze Dong, Guerilla Warfare, US Army Military Academy Printing Office, West Point, New York, 1973, p. 24
150
Le Duan, Socialist Revolution in Vietnam, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1965, p. 37

60
Conducerea acestor formaţiuni era încredinţată bătrânilor satului care aveau o influenţă
deosebita asupra tuturor locuitorilor şi erau folosiţi pentru a câştiga zonele rurale de
partea insurgenţei. Formaţiunile de lovire (forţele regionale) aveau o mobilitate mai
mare şi executau misiuni în afara perimetrelor localităţilor. Erau formate din luptători
tineri şi mai bine instruiţi, care constituiau şi baza de selecţie pentru gherilele
permanente. Miliţiile locale acţionau de obicei doar în districtul de care aparţineau satele
care dădeau luptătorii şi îndeplineau în primul rând un rol social de sprijin a insurgenţei,
iar în al doilea rând un rol tactic prin asigurarea logisticii unităţilor permanente.
Gherilele permanente constituiau forţa principală a Viet Congului. Deşi unităţi
permanente, acestea se bazau în acţiunile lor tot pe tactica de gherilă şi nu aveau multe în
comun cu unităţile unei armate regulate. Luptătorii nu purtau uniformă militară în sensul
clasic, gândeau şi acţionau ca gherilele, fiind exponenţii categoriei superioare a acestora.
Formaţiunile aveau o mobilitate pedestră superioară inamicului, dată de cunoaşterea
perfectă a zonei de acţiune şi de simplitatea echipării luptătorilor. Gherilele purtau de
obicei pălării conice din paie de orez şi o ţinută din material textil subtire, cu o eşarfă la
gât care arăta că sunt luptători Viet Cong. Erau încălţaţi cu sandale de cauciuc, dormeau
în hamace făcute din fibre vegetale sau material de paraşută şi duceau cu ei un pumn de
orez şi un bidon cu apă. Alte două piese de echipament erau arma şi lampa improvizată,
necesară traiului în tunele.
Diferenţele sunt uşor de observat în ceea ce priveşte organizarea structurilor şi
asigurarea suportului logistic. Orice unitate a unei armate regulate este compusă din
elemente de conducere, de manevră, de sprijin a luptei şi de sprijin logistic,
interacţionând în cadrul unui sistem complex, direcţionat ierarhic. Unitatea de gherilă
însă era în majoritatea situaţiilor total autonomă. Cu excepţia acţiunilor de anvergură
planificate de eşaloanele superioare şi desfăşurate cu forţe de valoare regiment/divizie,
nimeni nu o coordona şi nici nu îi asigura cele necesare traiului şi luptei. Această izolare
menţinea o mentalitate specifică, diferenţiind gherilele de militarii forţelor regulate.
Psihologia acestor două categorii era total diferită deoarece pentru gherile nu existau
noţiunile de front, spatele frontului, protecţia forţei sau asigurare logistică centralizată.
Inamicul, mult mai numeros şi mai puternic, se găsea pretutindeni vânând în permanenţă
elementele insurgente. În aceste condiţii gherilele loveau mai întâi pentru a supravieţui şi
apoi pentru a da finalitate unui plan de acţiune coerent.
Ca şi miliţiile locale, gherilele permanente erau împărţite în două categorii: forţele
teritoriale şi forţele principale.
Forţele teritoriale îşi au originea în subunităţile de propagandă înarmate care au
constituit baza efortului organizaţional comunist în zonele rurale ale Vietnamului de Sud.
Erau compuse din forţe de valoare companie şi acţionau la nivelul districtelor, conduse de
către comitetul de partid districtual sau provincial. Aceste companii independente
acţionau în funcţie de situaţia inamicului, caracteristicile geografice ale zonei şi nivelul
de îndoctrinare a populaţiei: “Compania acţionează întrunit, pe plutoane, sau se
dispersează în funcţie de circumstanţele momentului. Elementele companiei penetrează
periodic teritoriul învecinat aflat sub controlul inamicului, desfăşoară activităţi de

Conform structurii politico-militare paralele a Viet Congului, miliţiile locale se subordonau comitetului de partid sătesc,
companiile teritoriale celui districtual, batalioanele celui regional, regimentele şi diviziile Biroului Politic Central pentru
Vietnamul de Sud.

61
propagandă, distruge satele proguvernamentale întărite, ucide tiranii locali şi nimiceşte
subunităţile izolate ale lacheilor de la Saigon.”151
Forţele principale erau compuse din două tipuri de batalioane: cele înregimentate
şi cele independente, care la nevoie puteau fi luate sub comandă operaţională de alte
eşaloane. Iniţial, din lipsă de personal şi armament aceste unităţi nu au existat,
înfiinţându-se abia în 1961152. Considerate ca elemente de forţă a insurecţiei, batalioanele
Viet Cong erau formate din luptători tineri, experimentaţi, care făcuseră parte din
gherilele locale sau teritoriale, îndoctrinaţi politico-ideologic şi buni cunoscători ai
tehnicilor şi procedeelor tactice întrebuinţate în războiul de gherilă. Aceştia trebuiau “să
fie capabili să îndoctrineze şi să organizeze masele, să lupte bine, să poată prelua
oricând funcţiile de conducere.”153 Batalioanele Viet Cong executau misiunile principale
de lovire a obiectivelor inamice, colectau taxele din zonele fidele, coordonau activităţile
de producţie şi stocare a alimentelor. Structurile de informaţii sud-vietnameze raportau la
începutul anului 1965 existenţa a 47 de batalioane Viet Cong, organizate în cadrul a cinci
regimente şi a altor structuri regionale independente154. Regimentele Viet Cong aveau trei
batalioane de infanterie şi un batalion armament (aruncătoare de bombe calibru mare,
mitraliere şi tunuri antiaeriene calibru mic, tunuri fără recul). Batalionul de armament
constituia doar o structura administrativă şi era dat în întărire pe subunităţi, batalioanelor
de infanterie.
Batalionul de infanterie a reprezentat de-a lungul războiului unitatea tactică de
bază a gherilelor permanente ( anexa nr. 13), încadrarea statelor de organizare fiind încă
de la început strâns legată de situaţia resurselor umane şi materiale disponibile în zonele
de dislocare, precum şi de intensitatea acţiunilor de luptă desfăşurate. Batalioanele aveau
astfel efective cuprinse între 400 şi 600 de luptători, iar companiile 80-130. Două treimi
din batalioane erau dislocate în jumătatea sudică a Vietnamului de Sud, concentrând
efortul asupra obiectivelor dispuse în apropierea Saigonului.
Conducerea forţelor permanente se exercita prin comandamentele tactice
constituite începând cu vara anului 1961 pe lângă comitetele militare regionale sau uneori
interprovinciale ale Frontului Naţional de Eliberare. Structura acestor comandamente era
flexibilă, în funcţie de situaţia de ansamblu şi cantităţile de forţe şi mijloace care urmau
să fie conduse.

4.2. TACTICA FORMAŢIUNILOR INSURGENTE

A fost influenţată în mod fundamental de condiţiile de teren şi hidro-
meteorologice, trăsăturile socio-culturale ale comunităţii rurale vietnameze, evoluţia
structurilor luptătoare şi dotarea cu armament, tehnică şi echipamente militare. Gherilele
au transformat jungla şi delta în arme iar comunităţile rurale în puncte de sprijin a
insurgenţei. Vegetaţia abundentă şi foliajul etajat prezentau patru avantaje majore pentru
insurgenţă: mascau acţiunile proprii împotriva cercetării terestre şi aeriene; permiteau
constituirea de baze, depozite şi refugii secrete; împiedicau manevra de forţe şi mijloace a

151
Extras din“Manualul pregătirii de luptă şi politice a Armatei de Eliberare”, op.cit., p. 9
152
Primul batalion a fost înfiinţat în februarie 1961 prin unirea a trei companii teritoriale provinciale şi a fost subordonat
Regiunii a V a Militare (cf. Nguyen Khac Vien, Vietnam-A Long History, op.cit., p. 388)
153
Extras din “Manualul pregătirii de luptă şi politice a Armatei de Eliberare”, op. cit., p. 11
154
U.S Army Weekly Combat Intelligence & Security Review, no. 4, Washington D.C., April 1965, p.14

62
elementelor inamice (în special mecanizate); reduceau la maxim efectele manevrei de foc
a acestora. Reţeaua de comunicaţii extrem de săracă obliga inamicul să folosească
aceleaşi itinerare şi permitea elementelor de gherilă să organizeze şi execute ambuscade
nimicitoare, precum şi să se retragă şi dispară rapid, avantajate fiind de mobilitatea
pedestră superioară dată de echipamentul uşor şi cunoaşterea în detaliu a raionului de
acţiune. Comandanţii şi instructorii militari Viet Cong au pus un accent deosebit pe
mascare şi folosirea condiţiilor de vizibilitate redusă, ca multiplicatori de potenţial în
angajarea unui inamic net superior atât în plan cantitativ cât şi calitativ, pentru că “… un
inamic care nu poate fi văzut, nu poate fi nimicit.” 155 Jungla era deci o armă eficientă şi
formaţiunile insurgente au luptat rareori în afara protecţiei oferite de aceasta.
Comunităţile fidele din zonele rurale reprezentau izvorul nesecat de susţinere a
gherilelor. Din aceste sate proveneau alimentele şi se recrutau luptătorii, acolo se
constituiau elementele administraţiei paralele şi găseau adăpost echipele de propagandă.
Tactica Viet Congului urmărea unirea în timp a satelor controlate în enclave mari, care nu
puteau fi lichidate cu uşurinţă. Aceste enclave permiteau dispunerea în siguranţă a
punctelor de comandă şi constituiau în viitor aliniamente de plecare la ofensivă a forţelor
regulate nord-vietnameze infiltrate.
Dotarea precară şi instruirea sumară a gherilelor ţărăneşti au făcut imperios
necesară realizarea surprinderii inamicului în toate acţiunile executate, prin păstrarea
secretului, folosirea întunericului şi executarea acţiunilor pe baza unor informaţii precise
despre obiectivele de atacat.156
Realizarea unui sistem de informaţii compus din reţele complexe la nivel local şi
regional în cadrul cărora activau, pe lângă elementele specifice, mii de bătrâni, femei şi
copii a constituit astfel, o altă prioritate pentru conducerea insurgenţei. Viet Minhul
atrăsese pe timpul războiului anticolonial mulţi naţionalişti educaţi, membri ai clasei de
mijloc sud-vietnameze, care deţineau poziţii importante în politică, economie,
administraţie, în armata şi poliţia guvernamentală. Guvernarea despotică a preşedintelui
Diem i-a convins pe mulţi dintre aceştia să continue susţinerea cauzei naţionalist-
revoluţionare, transformându-se în “coloana a V a” a Viet Congului.
Sistemul de informaţii era subordonat direct Oficiului Central pentru Vietnamul de
Sud şi cuprindea trei direcţii: informaţii interne; informaţii externe; protecţie. Prima
direcţie funcţiona ca poliţie secretă în regiunile controlate de Viet Cong în timp ce ultima
asigura protecţia comandamentelor şi personalului de rang înalt din ierarhia politico-
militară de la nivel naţional şi regional. Direcţia informaţii externe reprezenta în fapt baza
sistemului de informaţii al insurgenţei. Agenţii erau recrutaţi cu predilecţie din rândul
tineretului muncitor al păturilor sărace şi al militarilor sud-vietnamezi, direct sau prin
intermediul membrilor de familie. O mare atenţie s-a acordat racolării personalului civil
care deservea bazele americane sau lucra în oraşe, în locurile frecventate de militari
(restaurante, gări, pieţe, cinematografe, baruri, bordeluri, frizerii, croitorii, etc).
Eficienţa sistemului de informaţii a fost probată cu ocazia multor operaţii
contrainsurgenţă americano-sud vietnameze, când inamicul dispărea cu câteva ore înainte
de declanşarea acestora, lăsând în urma doar raioane părăsite, înţesate cu mine şi
155
Extras din “Manualul pregătirii de luptă şi politice a Armatei de Eliberare”, op. cit., p. 18
156
Unele date privind organizarea, înzestrarea, instruirea şi ducerea luptei de partizani în războiul din Vietnam, în Buletin
informativ asupra cunoaşterii armatelor străine, nr. 3, Tipografia M.F.A., Bucureşti, 1986, p. 116

63
dispozitive capcană. Fără a dispune de minunile tehnologiei moderne care susţineau
efortul american, insurgenţii au reuşit să transforme o parte din populaţia civilă într-o
sursă inepuizabilă şi credibilă de informaţii. Multe din activităţile specifice nu au fost
dezvăluite niciodată dar extinderea acestora a fost unanim recunoscută, un studiu al
Departamentului de Stat al S.U.A. subliniind că “..operaţiile de informaţii în sprijinul
Viet Congului sunt desfăşurate prin elementele celui mai extins sistem de acest fel din
lume.”157
Din punct de vedere al operaţiilor, investigarea surselor disponibile ne permite să
afirmăm că planurile de acţiune erau întotdeauna simple, uşor de înţeles şi executat, vizau
un singur obiectiv şi prevedeau mai multe variante de retragere. După cercetarea şi
depolitizarea acestor surse concluzionăm că acţiunile concepute, planificate şi executate
de gherilele vietnameze se înscriu în cinci categorii distincte: terorizarea populaţiei
proguvernamentale, a militarilor sud-vietnamezi şi instaurarea unei stări generale de
nesiguranţă prin hărţuirea satelor şi posturilor militare izolate, ameninţarea cu forţa şi
executarea de răpiri, asasinate şi sabotaje; ambuscade şi capcane; hărţuirea (lovirea)
prin foc a obiectivelor militare; minarea comunicaţiilor şi raioanelor importante; atacuri
multidirecţionale asupra obiectivelor statice şi mobile ale inamicului (raiduri, când
acţiunile se desfăşurau în teritoriul controlat de inamic). Considerăm necesar a aminti că
operaţiile s-au desfăşurat fără a fi restricţionate de existenţa unor reguli de angajare.
Terorizarea populaţiei de la sate avea ca scop realizarea coerciţiei maselor şi
îndepărtarea acesteia de sub controlul guvernului. Desfăşurată în paralel cu activitatea de
îndoctrinare politico-ideologică, terorizarea era selectivă, asupra acelora care împiedicau
eforturile de atragere a populaţiei de partea insurgenţei. În cele mai multe cazuri se
încerca iniţial câştigarea sătenilor de partea insurgenţei prin exploatarea trăsăturilor
socio-culturale ancestrale ale societăţii rurale vietnameze. Gherilele se doreau a fi
percepute ca fii şi protectori ai comunităţii: ajutau la muncile agricole, participau activ
la viaţa socială, acordau respectul cuvenit femeilor şi bătrânilor, evitau acţiunile care
puteau atrage distrugerea recoltelor şi nu luau nimic cu forţa. Echipele de propagandă,
exponentul efortului organizaţional al Viet Congului, mergeau din sat în sat şi desfăşurau
acţiuni specifice de racolare şi îndoctrinare. Dacă eforturile nu dădeau rezultatele
scontate, reprezentanţii administraţiei locale şi sătenii recalcitranţi erau trecuţi pe o listă
care ajungea în posesia grupelor de pedepsire. Acestea (valoare grupă-pluton) intrau în
satele indecise sau refractare la apelurile echipelor de propagandă (de obicei la ivirea
zorilor, înainte să se plece la activităţile agricole) şi băteau, răpeau sau asasinau opozanţii
mişcării comuniste.
Satele amenajate pentru apărare de către guvernul de la Saigon prin “Programul
satelor strategice” erau hărţuite zile şi săptămâni întregi, prin foc automat, de aruncătoare
sau executat de lunetişti, menţinând apărătorii într-o alertă permanentă. Megafoanele care
transmiteau mesaje în puterea nopţii, asasinatele cu autor necunoscut şi fluturaşii de
propagandă împraştiaţi de către agenţii Viet Cong infiltraţi prin legendare, contribuiau la
menţinerea unei stări de tensiune care avea efecte negative puternice asupra capacităţii de

157
US – Vietnam Relations 1945-1967, dosar 9/ 1971, arhiva Departamentului de Stat, Washington D.C.

Nu există o statistică exactă a incidentelor violente provocate de Viet Cong, dar din sursele americane şi sud-vietnameze
rezultă că numărul acestora a crescut constant până la implicarea directă a S.U.A. în conflict, ajungând în 1965 la aproximativ
26.500.

64
rezistenţă a locuitorilor. Dacă treceai de partea Viet Cong erai un patriot, iar dacă nu, un
trădător. Manifestele insurgenţei comuniste erau afişate în toate satele vietnameze,
chemând la nesupunere: “Nu executaţi ordinele americanilor şi lacheilor vietnamezi, nu
vindeţi orez la oraş şi nu arboraţi drapelul inamicului. Rămâneţi pe loc şi continuaţi
munca, iar dacă vreţi să părăsiţi zona, mai întâi cereţi permisiunea noastră. Este de
datoria tuturor să sprijine revoluţia şi dacă ne veţi executa ordinele veţi fi iertaţi şi
ajutaţi de Armata de Eliberare. Dacă veţi colabora cu inamicul, vă vom pedepsi cu
asprime.”158 În fapt se urmărea ca sătenii să înţeleagă că dacă ajută insurgenţa nu au
motiv să se teamă de gherile.
Terorizarea militarilor sud-vietnamezi se aplica tot selective şi urmărea
dezorganizarea subunităţilor dislocate în zonele rurale. Chiar şi când se atacau posturile
izolate ale armatei, se evita uciderea în masă a militarilor. Fiecare soldat ucis crea un val
de nemulţumire în rândul familiei, prietenilor, comunităţii în general. Era mai bine să-l
convingi sau să-l sperii şi să-l faci să dezerteze sau să treacă de partea revoluţiei, decât
să-l ucizi. Acest tip de acţiuni au fost desfăşurate în special în prima etapă a războiului şi
au urmărit pe lângă asigurarea controlului asupra populaţiei din zonele rurale, capturarea
de armament, muniţie şi echipament, dezorganizarea operaţiilor antigherilă şi slăbirea
moralului unităţilor militare sud-vietnameze.
Sabotajele constituiau principalele acţiuni de slăbire a statului sud-vietnamez şi se
desfăşurau într-un ritm alert, săptămână de săptămână.159 Gherilelor li s-a ordonat să nu
acţioneze asupra instalaţiilor economice fixe, de mare importanţă pentru ţară (spre
exemplu construcţiile hidroelectrice) dar li s-a dat mână liberă asupra instalaţiilor
militare, podurilor, drumurilor şi liniilor de cale ferată, aeroporturilor, infrastructurii de
telecomunicaţii (linii şi centrale telefonice, echipament telegrafic), depozitelor de hrană,
carburanţi, pentru a exercita o presiune continuă asupra guvernului sud-vietnamez.
Călătorii care se urcau în tren găseau deseori fluturaşi tipăriţi şi plasaţi de agenţii Viet
Cong, având de regulă, următorul conţinut: ”Compatrioţi, deoarece trenurile sunt folosite
de clica de la Saigon pentru susţinerea efortului de război, sunteţi în pericol. Nu
călătoriţi cu trenul decât atunci când nu există altă modalitate şi evitaţi cu orice preţ
garniturile care au ataşate vagoane transportând soldaţi, armament sau echipamente
militare. Protestaţi energic împotriva amestecării soldaţilor printre pasagerii civili.”160
Acţiunile teroriste se desfăşurau cu precădere în centrele urbane, dovedind că
vietnamezii aveau foarte multă ingeniozitate. Pe lângă elementele specializate în acţiuni
teroriste care acţionau individual şi/sau în echipă asupra unor ţinte de interes deosebit,
observăm că din convingere sau obligaţie, tineri, bătrâni, femei şi copii familiarizaţi cu
zona şi instruiţi sumar asupra modului de acţiune, au participat activ la eforturile de
creare a haosului general. Grenada de mână şi minele capcană erau cele mai comune
mijloace prin care se executau aceste acţiuni. Grenadele erau aruncate în cafenele,
restaurante, pieţe, vehicule oprite în intersecţii, iar ghidoanele bicicletelor şi coşurile de
răchită pentru cumpărături erau umplute cu exploziv, plasate şi detonate în locuri alese.
158
Extras dintr-un manifest de propagandă antiguvernamentală cu titlul “ NU!”, afişat în octombrie 1962 în provincia Quang
Nam, traducere în limba engleză după fotocopie, arhiva US Army Center for Military History, Washington D.C.
159
În septembrie 1964 spre exemplu, Viet Congul a executat nu mai puţin de 482 de sabotaje (cf. Michael Conley, “The
Infrastructure of Communist Insurgency in South Vietnam”, op. cit., p.121)
160
Extras din “Atenţie ! “, manifest al insurgenţei descoperit în gările Saigon şi Hue începând cu luna iunie 1962, traducere
în limba engleză după fotocopie, arhiva electronică a US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA

65
Uşile, ferestrele, mobilierul din instituţii, scările, motoarele autovehiculelor şi maşinilor
industriale erau infestate cu mine capcană. În sticlele de vin ale restaurantelor frecventate
de militari şi oameni politici se injecta otravă cu seringi hipodermice. Focurile lunetiştilor
executate pe timp de noapte completa acest tablou al terorii, care în prima jumătate a
anului 1965 adusese Saigonul în pragul colapsului. Apreciem astfel că acţiunile
desfăşurate de gherile au urmărit îndeplinirea obiectivelor insurgenţei şi prin producerea
de efecte psihologice.
Ambuscada a reprezentat un procedeu tactic de bază, întrebuinţat de gherile pentru
a produce pierderi forţelor sud-vietnameze şi americane, a captura armament, muniţie şi
echipament militar, a interzice deplasarea coloanelor pe anumite comunicaţii (reducând
fluxul de aprovizionare a unităţilor şi bazelor inamicului), a-l influenţa psihologic prin
inducerea unei stări de insecuritate în subconştientul soldatului de rand.
Ambuscada este un procedeu tactic arhicunoscut în arta militară. Ceea ce ne-a
surprins însă în cercetarea noastră este gradul de dezvoltare a conceptului şi
ingeniozitatea transpunerii în practică; ambuscada s-a executat sub diferite tipuri de către
toate formaţiunile paramilitare, ziua şi noaptea, în junglă, munte, deltă, pe comunicaţii,
canale şi în culturi de orez, începând din 1957 şi până la terminarea războiului în 1975.
Considerăm că ambuscada era în general, de trei tipuri: deliberată, pentru nimicirea
forţelor de intervenţie sau a rezervelor; organizată în grabă, pentru nimicirea coloanelor
despre care se primeau informaţii că vor trece prin zonă, sau a subunităţilor inamice
întâlnite din întâmplare; prin aşteptare, pentru nimicirea inamicului care trecea la
anumite ore pe un segment de comunicaţie mai mult sau mai puţin circulat.
Ambuscada deliberată se executa cu forţe de valoare batalion întărit sau chiar
regiment, în conjuncţie cu un atac asupra obiectivelor izolate ale inamicului, urmărind
nimicirea forţelor de intervenţie sau a rezervelor care soseau în ajutorul celor atacaţi.
Astfel de ambuscade se organizau în detaliu, cu săptămâni înainte de data
planificată pentru execuţie, făcându-se şi repetiţii cu forţele participante, în zone de
junglă aflate la distanţe mari de centrele populate. Gruparea de forţe care acţiona era
compusă din următoarele elemente: detaşamentul de angajare a obiectivului (1-2
companii întărite cu aruncătoare); detaşamentul de ambuscadă (companie întărită sau
batalion, fracţionate pe elementul de fixare, elementul de asalt şi elementul de sprijin);
detaşamentul de acoperire (1-2 plutoane sprijinite de aruncătoarele elementului de sprijin
din detaşamentul de ambuscadă).
Ambuscada organizată în grabă se executa asupra coloanelor care urmau să treacă
în timp scurt prin zona de acţiune a formaţiunii de gherilă. După ce se primeau
informaţiile despre obiectiv, în funcţie de mărimea acestuia şi forţele aflate la dispoziţie
se cerea sau nu sprijinul altor formaţiuni de gherilă care operau în zonele învecinate şi
puteau ajunge în raionul ambuscadei în timp util. Forţele participante se fracţionau în:
echipa de observare; echipa de imobilizare a coloanei; elementul de atac şi captură;
elementul de sprijin; elementul de acoperire. Conducerea era unitară şi revenea
comandantului formaţiunii în al cărui raion de responsabilitate se executa ambuscada.


Acest tip de ambuscadă a constituit procedeul tactic preferat de formaţiunile Viet Cong pentru nimicirea subunităţilor sud-
vietnameze mecanizate, în perioada 1962-1965

66
 Ambuscada prin aşteptare se organiza de formaţiuni de valoare mică (grupă-
pluton) în lungul drumurilor, digurilor, canalelor sau pe marginea zonelor de aterizare a
elicopterelor atât pe timp de zi cât şi pe timp de noapte. Acţiunea reprezenta de cele mai
multe ori, etapa finală a misiunilor de patrulare şi hărţuire a inamicului într-un anumit
raion.161 Consta în dispunerea liniară (sau semicirculară) şi mascată a forţelor pe latura cu
vegetaţie abundentă a segmentului de comunicaţie (zonei de aterizare), aşteptare în
dispozitiv şi angajarea obiectivului care trecea prin zonă sau ateriza, cu armament
automat, grenade de mână şi antiblindate, mine cu încărcătura direcţionată, comandate de
la distanţă. Dispozitivul ambuscadei era compus din echipa de observare şi echipa de atac
şi captură.
Capcana se organiza şi executa cu forţe de valoare mică (de obicei celulă-grupă) şi
consta în urmărirea şi capturarea unui obiectiv mobil izolat (lideri militari, personalităţi
civile, curieri, autovehicule care transportau bani, carburanţi-lubrefianţi, medicamente,
hrană, echipament, etc.). În general avea caracter deliberat, bazându-se pe informaţii de
ultima oră şi se executa în toate zonele, inclusiv în localităţi. Obiectivul era urmărit de
agenţii Viet Cong prin supravegherea punctuală pe itinerar, prin contact vizual sau prin
combinarea acestor tehnici. Capcana era executată de echipa de asalt, sprijinită de un
element care tăia căile de retragere ale obiectivului urmărit. Uneori capcana se organiza şi
executa în grabă, dacă obiectivul devia de la traseul pe care se pregătiseră blocarea şi
asaltul, sau pentru a fructifica o oportunitate.
Hărţuirea (lovirea) prin foc a obiectivelor militare era un procedeu simplu,
întrebuinţat de gherile pe toată perioada războiului. Acţiunile au fost executate în
principal de subunităţile de aruncătoare dar după sosirea pe coridorul logistic “Ho Chi
Minh” a unor cantităţi mari de artilerie s-au întrebuinţat şi obuzierele.
După ce conducerea politico-militară locală selecta obiectivul de lovit se destina
subunitatea care urma să acţioneze, se planifica modul de acţiune şi se exersau retragerea
(sau exfiltrarea) şi ascunderea materialului. În funcţie de distanţa până la obiectiv şi
densitatea forţelor inamicului în zona de acţiune, subunitatea începea deplasarea către
obiectiv cu 1-2 zile înainte de data planificată pentru execuţie. Concomitent, elementele
locale de informaţii procurau ultimele date referitoare la inamicul din zonă şi obiectivul
de atacat. Hărţuirea consta în fapt în lovirea pe timp de noapte a obiectivului sau doar a
unei porţiuni a acestuia, cu foc de aruncătoare sau obuziere, pentru o anumită perioadă de
timp, în limita unui consum de muniţie dinainte stabilit.162 Acţiunile urmăreau atât
influenţarea psihologică a inamicului din interiorul obiectivelor cât şi producerea de
pierderi umane şi materiale: ”Forţele americane sunt dislocate în baze mari care
concentrează trupe, echipamente şi instalaţii. Suntem convinşi că ori de câte ori le lovim
provocăm panică şi pierderi în oameni şi echipament. Aceste baze nu au niciodată
suficiente forţe pentru a controla în întregime zona rurală adiacentă.”163
În unele cazuri, când se bombardau bazele de aviaţie şi depozitele de armament,
muniţii sau carburanţi-lubrefianţi misiunile nu mai vizau hărţuirea inamicului ci

161
Truong Nhu Tang, A Viet Cong Memoires, op. cit., p.21
162
Bombardamentele nu durau niciodată mai puţin de două minute sau mai mult de douăzeci (cf. Nguyen Thi Dinh, Nu
există altă cale. Memorii, op. cit., p. 36)
163
Extras din interogatoriul lui Van Tien Thieu (cdt detaşament Viet Cong), în “Afer Action Report”, 1st Infantry Batallion /
2 Brigade / 25th Infantry Division. (US), 14 May 1968, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA
nd

67
distrugerea parţială sau totală a capacităţilor militare ale acestuia, în perimetrul respectiv.
După executarea bombardamentului subunitatea se retrăgea în grabă pe itinerarul
recunoscut din timp, pentru a nu fi încercuită şi nimicită de subunităţile de intervenţie ale
inamicului, iar pe traseu ascundea aruncătoarele sau obuzierele (demontate) în locuri de
depozitare secrete (situate în junglă sau deltă) sau în cel mai apropiat complex de tunele.
Răniţii erau lăsaţi în grija locuitorilor din satele fidele (care îi tratau tot în interiorul
tunelelor) sau în gropile camuflate (pentru staţionarea curierilor şi elementelor de
cercetare), situate de-a lungul comunicaţiilor şi potecilor164.
Instrucţia la material în vederea dobândirii deprinderilor specifice se desfăşura în
bazele secrete din junglă şi deltă sau în tunelele de lângă zonele populate din câmpie, în
cadrul a zeci de mini-centre pentru pregătirea pe specialităţi militare a luptătorilor de
gherilă recruţi. O variantă a unei acţiuni de lovire cu foc este prezentată în anexa nr. 6.
Minarea comunicaţiilor şi raioanelor importante a reprezentat un alt procedeu
ieftin şi eficient, cu ajutorul căruia se produceau pierderi importante forţelor americane şi
sud-vietnameze, menţinându-se o stare de insecuritate în toate districtele din Vietnamul
de Sud. La acţiunile de minare participau pe lângă elementele specializate ale unităţilor
permanente, gherilele locale şi populaţia civilă din satele fidele Frontului Naţional de
Eliberare. Minele se plantau pe timp de noapte, de regulă în intersecţii, pe segmente de
drum care făceau legătura între oraşe sau între bazele militare, pe potecile din junglă care
permiteau rocada între drumurile de acces, la intrarea în vaduri, pe malurile râurilor, pe
diguri, în zonele de aterizare a elicopterelor, în apropierea perimetrelor bazelor secrete şi
a raioanelor pregătite pentru lupta în încercuire. Vegetaţia abundentă din regiune favoriza
mascarea şi crea dificultăţi mari pentru subunităţile de deminare ale inamicului. În multe
situaţii, după ce inamicul executa deminarea unor segmente de comunicaţie sau raioane
gherilele le reminau în nopţile următoare. Eficienţa acţiunilor de minare a fost atât de
mare încât forţele americane şi sud-vietnameze au fost silite să cureţe vegetaţia de pe
marginea drumurilor, bazelor şi zonelor de aterizare, în timp ce patrulele şi-au redus
mobilitatea, fiind silite să se deplaseze prin junglă sau deltă, în afara drumurilor şi
potecilor.
Atacurile asupra obiectivelor militare fixe şi mobile izolate (raidurile) au
reprezentat baza acţiunilor de amploare atât pentru formaţiunile Viet Cong cât şi pentru
unităţile regulate nord-vietnameze infiltrate în Sud şi se executau respectând ad-literam
preceptele maoiste: “Când inamicul avansează, noi ne retragem; când staţionează, îl
hărţuim; când este obosit, îl atacăm; când se retrage, îl urmărim.”165 Acţiunile erau
rapide şi se executau de regulă pe timp de noapte, urmărind realizarea surprinderii.
Începând din 1960 gherilele au trecut la planificarea şi executarea unor atacuri
coordonate asupra posturilor de poliţie şi a garnizoanelor mici şi izolate ale armatei sud-
vietnameze.
Comandanţii de la nivel districtual şi regional hotărau ce obiective vor fi atacate,
în funcţie de caracteristicile acestora, resursele umane şi materiale la dispoziţie precum şi

164
Mulţi dintre răniţii abandonaţi temporar, chiar dacă nu aveau răni deosebit de grave mureau din cauza lipsei asistenţei
medicale şi necesităţii de a sta ascunşi, pe perioada cât inamicul desfăşura acţiunile de scotocire (cf. Doctor Vo Hoang Le,
Raport asupra serviciilor medicale în regiunea Militară a IV a, 1 octombrie 1967, traducere din limba engleză, după
fotocopie în limba vietnameză, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA)
165
Mao Tze Dong, Guerilla Warfare, op. cit. p.16

68
de scopul urmărit. Forţele destinate să acţioneze realizau un raport de forţe covârşitor
care descuraja din start riposta celor atacaţi. De regulă, se concentrau în ascuns, infiltrau
elemente proprii în interiorul obiectivului pe care îl încercuiau şi atacau pe timp de
noapte, capturau armament, muniţie şi echipament, intimidau sau ucideau militarii din
unităţile regulate sud-vietnameze (care oricum în acea perioadă erau în cel mai fericit caz
mediocre ca performanţă operaţională) iar uneori încercau atragerea unora dintre ei de
partea insurgenţei.
După ce s-a reuşit constituirea unităţilor permanente de nivel batalion şi regiment a
început etapa războiului mobil de gherilă (1962), în cadrul căreia acţiunile vizau în
special nimicirea forţelor paramilitare şi regulate sud-vietnameze şi ulterior, americane.
Abordarea tactică viza în general încercuirea obiectivului prin apropiere în ascuns, pe
timp de noapte sau prin lansarea de atacuri multidirecţionale, succesive sau concomitente.
Obiectivele preferate de unităţile Viet Cong erau: pichetele şi taberele întărite ale
formaţiunilor paramilitare sud-vietnameze (consiliate de forţele speciale americane),
dispuse în zona de frontieră; bazele de sprijin cu foc americane; subunităţile inamice nou
dislocate în junglă, în perimetrele pregătite sumar pentru apărare, pe timpul odihnei de
noapte; subunităţile de geniu care amenajau baze şi helidromuri; subunităţile care
executau misiuni de scotocire; patrulele de cercetare cu rază lungă de acţiune; convoaiele.
Unităţile Viet Cong evitau contactul în zona frontierei şi în interior atâta timp cât
interesul operaţional nu necesita acest lucru. Scopul lor era să infiltreze unităţile şi
coloanele de aprovizionare fără a fi descoperite. Remarcăm astfel că în cazul taberelor
întărite şi bazelor de foc erau atacate preponderant cele dispuse în apropierea rutelor de
infiltrare a unităţilor regulate nord-vietnameze sau care puteau lovi raioanele bazelor
secrete de dislocare a unităţilor de gherilă permanente şi a punctelor de comandă
regionale. La atacul taberelor se foloseau agenţii Viet Cong infiltraţi prin legendare în
rândul apărătorilor, cu 3-4 luni în urmă. Agenţii atrăgeau alţi luptători prin promisiuni
(pământ, mijloace financiare) sau prin ameninţări (familia omorâtă, gospodăria
incendiată, etc). Cei racolaţi primeau misiuni de procurare a informaţiilor necesare
organizării atacurilor ulterioare: dispunerea buncărelor, depozitelor şi a punctului de
comandă; componenţa sistemului de pază şi apărare; contabilizarea aprovizionării
taberei; întocmirea schemei cu dispunerea tuturor elementelor taberei. În noaptea atacului
omorau santinelele dintr-un sector şi ajutau subunităţile Viet Cong să se deplaseze pe
traseele din câmpurile de mine şi obstacolele neexplozive. Analizând acţiunile importante
ale unităţilor permanente Viet Cong opinăm că tehnica infiltrării preliminare a devenit o
obişnuinţă la atacarea taberelor întărite. Agenţii constituiau şi cea mai bună sursă de
informaţii ducând la compromiterea unora dintre acţiunile antigherilă planificate de
forţele americane şi sud-vietnameze.
Pregătirea atacului începea cu acţiunile elementele de cercetare care monitorizau
obiectivul de pe timp de zi şi întocmeau schema acestuia detaliat, cu însemnarea exactă a
buncărelor şi mijloacelor de foc. Comandanţii de subunităţi executau recunoaşteri la
limita acoperirilor din teren după care se făceau repetiţii. La lăsarea întunericului, în
lungul itinerarelor marcate pentru fiecare subunitate se formau coloanele de atac. Ultima

Pentru atacarea perimetrelor de apărare inamice Viet Congul concentra forţe importante (pentru o companie americană se
concentrau 2-3 batalioane), pentru a fi în măsura să nimicească rapid inamicul, înainte de sosirea forţelor de reacţie şi intrarea
în acţiune a elementelor de sprijin cu foc.

69
se forma coloana care urma să execute atacul principal (avea în compunere aproximativ
50% din forţele şi mijloacele la dispoziţie). Coloanele se apropiau de obiectivul de atacat
din 2-3 direcţii, cu batalioanele pe 1-2 şiruri. Aruncătoarele de grenade şi mitralierele cu
unităţile de foc erau amplasate pe poziţiile de bază, înainte de plecarea coloanelor de atac.
Aruncătoarele de bombe (din 1965 şi obuzierele) deschideau focul concentrat (de
regula la miezul nopţii), de la distanţe de 800-1200 metri de obiectiv, marcând începerea
acţiunii iar coloanele de atac începeau deplasarea către aliniamentul de asalt.
Concomitent cu focul executat de aruncătoarele de bombe, aruncătoarele de grenade şi
tunurile fără recul distrugeau buncărele, piesele de artilerie şi depozitele semiîngropate
din componenţa obiectivului. De obicei se lansa un asalt de înşelare din una sau două
direcţii; ulterior, elementele insurgente infiltrate în rândul forţelor inamice facilitau
asaltul principal executat pe o a treia direcţie, sabotând apărarea, în timp ce pe primele
două direcţii se executa foc de fixare . Tehnica asaltului principal presupunea apropierea
târâş de obiectiv până la distanţa de aruncare a grenadelor de mână după care urma
asaltul în pas alergător, sub forma valului uman. Asaltul principal era precedat de
acţiunile grupelor de pionieri şi se executa în 2-3 valuri. După penetrarea inelului exterior
al apărării asaltul era urmat de un alt atac pe o alta direcţie, lansat în scopul de a atrage
rezervele inamicului şi a facilita ruperea inelului interior pe direcţia asaltului principal (o
variantă de atac, în anexa nr. 14).
O acţiune militară importantă pentru gherilele Viet Cong a fost cucerirea satului
catolic Binh Gia (situat la est de Saigon) la 28 decembrie 1964 când două regimente ale
Diviziei 9 Viet Cong au angajat şi înfrânt unităţile regulate sud-vietnameze şi
formaţiunile paramilitare teritoriale din zonă, nimicind un batalion “rangers” şi unul de
infanterie marină. Această luptă a constituit un eveniment major pentru ambele parţi
implicate în conflict; Viet Congul considera că prin această încleştare s-a încheiat etapa
războiului mobil de gherilă, iar Saigonul a realizat ca ameninţarea insurgenţei comuniste
a ajuns la un nivel la care nu i se mai poate face faţă prin forţele proprii. Din acest
moment Viet Congul domina efectiv zonele rurale, în vara lui 1965 acţiunile militare
intensificate aducând Saigonul în pragul colapsului. Dominaţia era atât de evidentă încât
în vara anului 1965 Viet Congul a desfăşurat o paradă a victoriei prin oraşul Cu Chi (20
km nord-est Saigon), iar Regimentul 49 Infanterie sud-vietnamez, dislocat la marginea
acestuia nu a îndrăznit să iasă din cazarma fortificată.
După 1965, infiltrarea în masă a forţelor regulate nord-vietnameze şi sosirea
armamentului modern au permis unităţilor Viet Cong să continue planificarea şi
executarea acţiunilor de amploare, în care se întrebuinţau forţe de valoare batalion întărit
sau regiment, sprijinite de subunităţi de arme nord-vietnameze. Am întâlnit astfel acţiuni
ofensive executate cu: batalionul, sprijinit de un pluton de tancuri şi o baterie de
obuziere; 1-2 batalioane întărite cu 1-2 plutoane pionieri şi un pluton aruncătoare de
flăcări din organica regimentelor nord-vietnameze infiltrate; regimentul sprijinit de un
divizion de obuziere (batalionul sprijinit de o baterie de obuziere devenise ceva obişnuit
la atacul taberelor întărite şi bazelor de foc).166 Hanoiul avea acum în Sud cantităţi mari


Tehnica valului de asalt a fost preluată tot de la gherilele comuniste maoiste, fiind folosită şi în războiul din Indochina.
166
La 8 mai 1968 între orele 02.10-04.00 tabăra Con Thien din provincia Quang Tri a fost lovită de peste 1500 proiectile de
artilerie şi bombe de aruncător, dintre care de 3 ori câte 250 de proiectile în decurs de patru minute, premergător asalturilor

70
de artilerie, proiectile reactive, aruncătoare calibru mare, artilerie antiaeriană până la
calibrul 37mm, mitraliere grele ăi mult armament automat individual, modern.
Conducerea forţelor se realiza la ordinul elementului politic şi nu mai exista nici o
deosebire din punct de vedere al subordonării ierarhice între unităţile de gherilă Viet
Cong şi cele regulate nord-vietnameze; divizia Viet Cong lua în subordine regimente
regulate nord-vietnameze, regimentele Viet Cong erau sprijinite de divizioane de artilerie
nord-vietnameze, regimentele nord-vietnameze luau în subordine subunităţi şi unităţi Viet
Cong, dar exista o conducere unitară în cadrul unui efort comun bine coordonat. Cu toate
că formaţiunile au fost bine coordonate şi conduse, dând dovadă de ingeniozitate şi spirit
de sacrificiu, după intervenţia directă a forţelor americane Viet Congul s-a văzut pus într-
o postură dificilă impusă de operaţiile contrainsurgenţă: “Ştiam că vor veni. Au
bombardat cu aviaţia şi artileria, au fotografiat, au trimis elicoperele şi patrulele de
cercetare. Toate acestea arătau clar că timpurile îmbrâncelilor cu forţele guvernului
marionetă s-au terminat şi urmau operaţii americane de amploare.”167 Între 1966 - 1969,
în urma operaţiilor de tipul “caută şi nimiceşte” executate de trupele americane şi a
ofensivei “Tet” Viet Congul a suferit pierderi atât de mari încât nu a mai participat decât
cu efective reprezentând 20% din forţele care au desfăşurat campanile ofensive din 1972
respectiv 1975.

apropiate ale companiilor Viet Cong (cf. Kelley Francis, colonel, US Army Special Forces (1961-1971), Vietnamese Studies,
Department of US Army, Washington D.C., 1973, p. 111).
167
Declaraţii ale cpt. Nguyen Thanh Linh, comandantul B.7 Viet Cong dislocat în baza secretă subterană de la Cu Chi (cf.
Mangold Tom & Penycate John, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, Random House, New York, 1985,
p. 46)

71
 CAPITOLUL 5
DE LA RĂZBOIUL MOBIL DE GHERILĂ LA OFENSIVA
CONVENŢIONALĂ. EVOLUŢIA FORŢELOR REGULATE NORD-
VIETNAMEZE

Când conducerea politico-militară de la Hanoi a hotărât în 1959 trecerea la

eliberarea şi unificarea ţării prin lupta armată, forţele regulate reprezentau Armata
Populară a Republicii Democrate Vietnam şi cu o experienţă de două decenii şi jumătate,
continuau să întruchipeze spiritul marţial al moştenirii istorice şi culturale a acestui
popor.

5.1. EVOLUŢIA STRUCTURAL – ORGANIZAŢIONALĂ A ARMATEI

La originea acestei armate au stat formaţiunile de gherilă constituite în Indochina
cu sprijinul forţelor aliate, pe timpul celui de-al doilea război mondial, în scopul de a
lupta împotriva japonezilor care ocupaseră o porţiune întinsa din Asia de sud-est. O mare
parte din aceste formaţiuni au fost organizate de Partidul Comunist Indochinezşi
transformate în subunităţi de luptă şi propagandă, destinate să ducă lupta de gherilă şi să
organizeze şi mobilizeze comunităţile rurale.
Conceptul de gherilă-propagandă a fost iniţiat de Ho Chi Minh şi dezvoltat cu
ajutorul unui profesor de istorie din Hanoi, numit Vo Nguyen Giap. Acest concept a stat
la baza organizării şi dezvoltării forţelor Viet Minh, care au luptat împotriva Corpului
Expediţionar Francez în războiul din Indochina. De la 13 companii totalizând
aproximativ 1000 de luptători împinşi de unităţile franceze pe înălţimile de la est de
Hanoi în 1946, Viet Minhul a ajuns în primăvara anului 1954 la şase divizii regulate cu
peste 50.000 de luptători, care au înfrânt gruparea franceză de la Dien Bien Phu. Pe lângă
forţele regulate, Viet Minhul mai avea la terminarea războiului zeci de unităţi teritoriale
şi militii locale.
Imediat după terminarea războiului anticolonial, unităţile regulate Viet Minh au
devenit elementele formatoare ale armatei populare. Constatăm astfel o “metamorfoză”
rapidă, armata de gherile devenind după două decenii o armată modernă care va juca şi
după 1975 un rol major în peninsula Indochina. Structurile de manevră au fost
reorganizate şi mărite, s-au înfiinţat structuri de sprijin, logistice şi de învăţământ, au
apărut primele prevederi care reglementau instituţia militară şi s-a solicitat ajutor militar
statelor socialiste (în special Chinei şi Uniunii Sovietice). În perspectiva trecerii în câţiva
ani la “eliberarea şi unificarea” Vietnamului, comitetul central al partidului a hotărât în
martie 1957 să introducă serviciul militar obligatoriu.168
Instruirea militarilor a evoluat ca activitate distinctă pe parcursul desfăşurării
războiului, fiind desfăşurată cu ajutorul veteranilor din războiul abia încheiat şi ulterior al
consilierilor sovietici şi cadrelor vietnameze care au studiat în U.R.S.S. Recruţii
parcurgeau o perioadă de instrucţie de bază cu durata de patru luni după care erau
repartizaţi la centrele de pregătire pe specialităţi militare. În funcţie de situaţia militară de

Partidul a fost reorganizat în 1945 şi apoi în 1951 când a luat denumirea de “Partidul Muncitoresc Vietnamez”.
168
Hotărârea a fost luată la cea de a XII a plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Vietnamez (cf. Dosarele
Marii Victorii vol I, 23/ 1975, Arhiva naţională, oraşul Ho Chi Minh)

72
ansamblu şi nevoia de trupe în Sud pregătirea de specialitate avea o durată variabilă.
Pregătirea gradaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor se făcea însă mult mai riguros decât în
armata sud-vietnameză, personalul primind o instruire tactică şi tehnică extensivă,
dublată de o permanentă îndoctrinare ideologică. Organizarea structurilor avea la bază
subordonarea ierarhică paralelă (militară şi politică) conform căreia la toate eşaloanele
consilierii politici dispuneau de o autoritate egală cu cea a comandantului.
A rezultat astfel o armată de conscripţie condusă de un corp de cadre pregătite şi
puternic motivate, unde toate activităţile sociale şi militare erau centrate în jurul unităţii
ca entitate distinctă. Coeziunea realizată transforma unitatea într-o forţă pentru care
obiectivele politice şi militare erau inseparabile şi obligatoriu de îndeplinit.
Prezenţa consilierilor militari sovietici a avut o importanţă covârşitoare în
transformarea armatei nord-vietnameze. Tehnica modernă primită sub forma ajutorului
militar necesita un corp de instructori fără de care nu putea fi întrebuinţată cu succes.
Caracteristicile tehnice ale armamentului şi echipamentului permiteau o abordare tactică
mult mai largă a formelor de luptă precum şi dezvoltarea unor noi procedee tactice care
să mărească eficienţa acţiunilor militare executate. Vietnamezii nu aveau însă nici
experienţa, nici baza de cunoştinţe necesară operării tehnicii moderne. Mai mult, în
primii ani de război comandamentele şi statele majore întâmpinau greutăţi în conceperea
şi planificarea acţiunilor militare iar elementele de execuţie le transpuneau în practică în
mod defectuos. 169 Din aceste motive consilierii sovietici au trebuit să depună un efort
continuu în direcţia pregătirii teoretice şi practice, generale, de specialitate şi de
comandament a militarilor vietnamezi, de multe ori participând activ la acţiunile de luptă
desfăşurate de unităţi şi mari unităţi.170
Profunzimea implicării şi succesele înregistrate conduc la aprecierea că activitatea
consilierilor a contribuit decisiv la crearea armatei regulate nord-vietnameze, privită prin
prisma caracteristicilor definitorii ale unui sistem militar modern.
Din 1959 cadrele provenite din elementele care se regrupaseră în Nord171 în 1954-
1955 au început să se infiltreze în mod organizat în Sud, pentru a organiza şi conduce
formaţiunile de gherilă Viet Cong. După ce aceşti militari şi propagandişti s-au infiltrat
cu miile şi au început activitatea formatoare, în 1961 a fost înfiinţat de către generalul
maior Tran Nam Trung împreună cu o echipă politico-militară de la Hanoi, ”Oficiul
Central pentru Vietnamul de Sud ” ca structură supremă de comandă a insurgenţei.
Din punct de vedere militar această structură era un punct de comanda înaintat,
încadrat cu personal militar experimentat şi cu comisari politici de la eşaloanele
superioare ale armatei. Iniţial acest punct de comandă a fost dispus în colţul de vest al
provinciei Tay Ninh, în zona de responsabilitate a Corpului 3 Armată sud-vietnamez, în
jungla de lângă frontiera cu Cambodgia. Constituind un obiectiv de maximă importanţă
pentru inamic, structura era intenţionat subdimensionată, se baza pe mobilitatea pedestră
samarizată şi schimbarea periodică a locului de dispunere pentru a evita capturarea sau
nimicirea.
169
Arzamasţev Boris, colonel, Îndatoriri în războiul din Vietnam, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-Ştiinţifice, vol. 12, p.
127
170
Juravsky Nicolai, maior, Echipaj vietnamez, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-Ştiinţifice, vol. 9, p. 61
171
În toamna anului 1956 armata nord-vietnameză a fost reorganizată, din luptătorii regrupaţi din Sud, înfiinţându-se cinci
divizii de infanterie: 305, 324, 325, 330, 338 (cf. XXX Vietnam, războiul rezistenţei antiamericane, Ed. Armatei Populare,
Hanoi, 1982, p.27, traducere în limba engleză, din limba vietnameză).

73
 După ce în toamna anului 1963 Hanoiul a decis să intervină direct în sprijinul
insurgenţei cu unităţi regulate, s-a intensificat efortul pe linia înfiinţării de noi mari
unităţi (în special de infanterie) capabile să lupte cu succes în jungla, delta şi munţii
Vietnamului de Sud. Din aprilie 1964 unităţile nord-vietnameze au început infiltrarea şi
ulterior acţiunile în Sud, în cooperare cu formaţiunile de gherilă.
Batalionul de infanterie a rămas în continuare structura de bază pentru executarea
acţiunilor specifice gherilei mobile, avea o organizare asemănătoare cu unităţile
permanente ale gherilelor Viet Cong şi efective de 400-500 militari.
Regimentul de infanterie constituia unitatea tactică de manevră fiind întrebuinţat
în toate acţiunile de amploare şi era compus de regulă din trei batalioane de infanterie, un
batalion armament (subunităţi de aruncătoare de bombe calibru mare, tunuri fără recul,
mitraliere şi tunuri antiaeriene calibru mic) şi în funcţie de tehnica la dispoziţie, din
subunităţi de armă (pluton cercetare, pluton transmisiuni, companie geniu, companie
logistică, etc.) totalizand aproximativ 1500 oameni.172
Divizia de infanterie reprezenta marea unitate tactică a armatei dar organizarea şi
efectivele difereau în funcţie de misiuni şi resursele la dispoziţie. Deşi în general aceasta
era compusă din trei regimente de infanterie şi un regiment de artilerie, au existat
structuri cu 2-6 regimente de infanterie, 1-2 regimente de artilerie şi chiar cu un regiment
de geniu.
Procesul de generare a forţelor s-a intensificat începând din martie 1965 când
diviziile care se infiltrau au început să lase nuclee de mobilizare în garnizoanele din
Nord. Aceste nuclee încorporau şi instruiau noi contingente care intrau ulterior în
compunerea rezervei strategice pentru apărarea Nordului, în faţa unei invazii americano-
sud vietnameze. Nucleele primeau acelaşi indicativ numeric ca marea unitate “mamă”,
urmat de o literă. Uneori, când structura de bază care acţiona în Sud suferea pierderi mari
noua mare unitate era adusă din Nord şi prelua indicativul celei inlocuite. Mai mult,
datorită faptului că începând cu 1968 armata regulată a preluat efortul de război în Sud,
diviziile nord-vietnameze au început sa aibă în compunere şi regimente Viet Cong.
După încheierea retragerii din teatru a forţelor americane, începând cu toamna
anului 1972 conducerea militară nord-vietnameză a trecut la reorganizarea diviziilor în
vederea trecerii la ofensiva finală. Această transformare operată după o lungă perioadă de
timp în care vechile divizii au luptat efectiv, a dus la creşterea numărului de mari unităţi
dar şi la efective mai mici, incomparabile cu cele ale adversarului.173 Totalul general la
nivelul diviziilor a fost influenţat de faptul că regimentele de artilerie şi geniu au trecut
(cu câteva excepţii) în subordinea directă a corpurilor de armată, apărarea antiaeriană se
asigura la nivel zonal iar personalul care asigura aprovizionarea, transportul şi asistenţa
medicală se subordona structurilor administrative ale Oficiului Central pentru Vietnamul
de Sud.
Necesitatea de a avea grupări de forţe care să acţioneze independent pe mai multe
direcţii în vederea penetrării multiple către zona de coastă şi încercuirii Saigonului a

172
Şerbănescu Ştefan, colonel, Învăţăminte rezultate din acţiunile militare desfăşurate în Vietnam, în “Probleme de artă
militară”, nr. 5/1974, Tipografia militară a M.Ap.N., Bucureşti, p. 62
173
Diviziile nord-vietnameze aveau uneori mai puţin de 4 -5.000 de militari, în timp ce unele divizii americane organizate pe
brigăzi şi unităţi de divizie aveau efective care depaşeau 20.000 soldaţi (cf. XXX The Enciclopedy of the Vietnam War. A
Political, Social and Military History, op. cit., anexe).

74
impus constituirea unor structuri operative. Prima structură care a evoluat într-o grupare
de valoare corp de armată a fost ”Grupul 559 Asigurare şi Transport” compus în final
din patru divizii (aprovizionare-transport, geniu, artilerie antiaeriană şi infanterie) care
acţionau direct pe coridorul logistic “Ho Chi Minh” şi trei divizii de sector care acţionau
pe segmentele derivate din acesta. Prima structură combatantă de nivel operativ a fost
Corpul LXX înfiinţat în octombrie 1970 din diviziile 304, 308 şi 320 infanterie; ulterior,
în perioada octombrie 1973 - martie 1975 forţele terestre regulate au fost reorganizate pe
patru corpuri de armată cu care s-a desfăşurat campania ofensivă finală din primăvara
anului 1975.

5.2. CONSIDERAŢII PRIVIND TACTICA FORŢELOR REGULATE

Tactica unităţilor nord-vietnameze a evoluat în concordanţă cu situaţia strategică
de ansamblu. La început gânditorii de la Hanoi considerau că propaganda naţionalist-
comunistă şi acţiunile de gherilă generalizate, ajutate de o ofensiva limitată a unor forţe
regulate infiltrate în Sud vor asigura succesul unei insurecţii generale. Intervenţia
americană directă în conflict şi constituirea unor forţe armate sud-vietnameze mari şi
foarte bine echipate cu armament şi tehnică modernă au făcut ca Hanoiul să regândească
strategia şi tactica unităţilor sale.
Devenea clar că acţiunile de gherilă şi ofensiva limitată nu erau suficiente pentru
obţinerea victoriei. Armata trebuia să-şi mărească numărul de mari unităţi şi să fie
capabilă să desfăşoare operaţii ofensive de amploare pentru nimicirea principalelor
grupări de forţe ale inamicului. De la acţiunile simple, desfăşurate în mod independent de
unităţile de infanterie şi subunităţile de artilerie, aruncătoare, geniu şi artilerie antiaeriană
s-a trecut la acţiuni în cooperare şi în final întrunite ale diviziilor şi corpurilor de armată,
în care erau integrate toate elementele de manevră şi sprijin a luptei.
Acţiunile au început în primăvara anului 1964 odată cu infiltrarea pe batalioane a
primelor unităţi nord-vietnameze în Vietnamul de Sud. După ce se regrupau pe regimente
lângă graniţă, forţele înaintau către bazele permanente de dislocare din Sud, precedate de
formaţiuni Viet Cong care le asigurau cercetarea şi siguranţa de flanc şi spate. În primul
an conducerea militară de la Hanoi a evitat angajarea directă a acestor unităţi în acţiuni
mobile de gherilă, urmărindu-se infiltrarea în secret a unor cantităţi de forţe şi mijloace
însumând trei divizii, necesare pentru declanşarea în 1965 a ultimei etape a războiului
popular revolutionar. Pe parcursul etapei diviziile urmau să fracţioneze teritoriul
Republicii Vietnam şi să sprijine insurecţia generală care ar fi produs colapsul regimului
de la Saigon. Totuşi, multe unităţi şi subunităţi de artilerie, geniu, antiaeriană şi chiar
tancuri au sprijinit actiunile ofensive de amploare desfăşurate de formaţiunile
paramilitare Viet Cong.
Iminenţa intervenţiei americane în conflict a dus la devansarea etapei finale a
războiului popular şi la acţiunea directă a unităţilor regulate nord-vietnameze. În prima
încleştare între divizii desfăşurată între 14-24 noiembrie 1965 în zona Ia Drang,
regimentele nord-vietnameze infiltrate în Sud au fost surprinse de capacitatea de manevră
a inamicului şi copleşite de efectul focului de sprijin, conştientizând inferioritatea
tehnico-tactică clară faţă de forţele aeromobile americane. Înfrângerea suferită a dus la
regândirea abordării tactice a conflictului prin mărirea gradului de protecţie a forţei şi
recâştigarea iniţiativei, ca rezultat al intensificării acţiunilor ofensive de mică amploare.

75
 Forţele nord-vietnameze au renunţat temporar la operaţiile de amploare cu forţe de
valoare divizie, trecând la amenajarea de baze secrete în jungla vietnameză, Laos şi
Cambodgia, concomitent cu executarea de acţiuni caracteristice etapei războiului de
gherilă mobil: hărţuirea inamicului şi interdicţia liniilor de comunicaţie ale acestuia;
atacarea cu forţe de valoare batalion întărit a instalaţiilor, bazelor şi subunităţilor inamice
izolate, aflate în adâncimea teritoriului sud-vietnamez; sprijinirea formaţiunilor Viet
Cong cu subunităţi de arme (în special artilerie); angajarea inamicului cu forţe de valoare
regiment, în zonele controlate de Viet Cong; securizarea bazelor şi liniilor de comunicaţie
proprii din Laos, Cambodgia şi Vietnam.
Tacticienii nord-vietnamezi au realizat de la început că puterea de foc şi
aeromobilitatea asigurau americanilor avantaje clare faţă de forţele proprii şi din acest
motiv la conceperea, planificarea şi executarea acţiunilor s-au bazat pe concentrarea
rapidă şi în ascuns a trupelor, atacul violent şi de scurtă durată, dispersarea şi/sau
retragerea în siguranţă. În cadrul acestor acţiuni raidul, ambuscada şi lovirea cu foc au
constituit procedeele tactice operaţionale de bază.
Dislocarea, suportul general şi protecţia forţei au constituit probleme de
importanţă crucială pentru desfăşurarea cu succes a operaţiilor specifice războiului
popular revoluţionar, în condiţiile unei superiorităţi evidente a inamicului în mijloace
militare.
Supravieţuirea unităţilor pe câmpul de luptă depindea de abilitatea de a rămâne
nedescoperite, de a evita contactul sau de a rupe lupta rapid, atunci când forţele inamice
erau de valoare cel puţin egală, etapa de retragere devenind astfel la fel de importantă ca
etapa angajării propriuzise. Forţele nord-vietnameze erau foarte sensibile la infiltrările
elementelor de cercetare şi a detaşamentelor de misiuni speciale ale inamicului, din acest
motiv adoptând măsuri simple şi eficiente de contracarare. Printre acestea amintim
plantarea ţepuşelor de bambus în luminişurile din junglă care puteau fi folosite ca puncte
de aterizare a elicopterelor, amplasarea de mine antipersonal (inclusiv improvizate),
menţinerea sub observaţie permanentă a luminişurilor situate în apropierea raioanelor
bazelor proprii, monitorizarea frecvenţelor radio folosite de inamic, plasarea cercetaşilor
în locaşe de supraveghere tip “oală” la intersecţia potecilor, canalelor, digurilor, la
confluenţa râurilor, lângă locurile de trecere prin vad şi zonele de aterizare a
elicopterelor. Se foloseau cu predilecţie ambuscadele la aşteptare, cu camuflarea
armamentul antiaerian în material vegetal, dispunerea tunurilor fără recul în colibe şi
buncare acoperite, iar a aruncătoarelor de grenade în copaci, pentru a executa foc
împotriva elicopterelor.
Unităţile nord-vietnameze nu foloseau complexele subterane ale Viet Congului
pentru protecţie decât în caz de pericol major şi atunci doar pentru un timp scurt. În
general se protejau împotriva acţiunilor executate prin surprindere de inamic amenajând
în junglă raioane fortificate care cuprindeau 1-2 aliniamente de buncăre, tunele de
comunicaţie, depozite subterane, adăposturi de toate tipurile şi câmpuri de mine. În
majoritatea situaţiilor când angajarea decurgea nefavorabil rezervele contraatacau pentru
a permite forţelor principale să rupă lupta şi să se retragă în mod organizat. Dacă
itinerarele de retragere erau blocate se încercau fixarea şi manevrarea spre exterior, pe la
unul din flancuri a dispozitivului de blocare şi ulterior revenirea pe itinerarul de bază.

76
 Atunci când inamicul realiza încercuirea raionului se urmărea ruperea acesteia pe
segmentul unde vegetaţia era cea mai abundentă sau unde terenul crea greutăţi de
coordonare pentru adversar, folosindu-se diversiunea creată de subunităţile de acoperire
pe 1-2 direcţii. Pentru asigurarea retragerii subunităţilor de acoperire se destinau
aruncătoare şi lunetişti (executau foc prin alternanţă şi se deplasau către înapoi prin
salturi lungi). Uneori, când valoarea forţelor care ieşeau din încercuire era mare se
destinau şi subunităţi de valoare grupă-pluton pentru a organiza şi executa ambuscade
asupra forţelor de urmărire. Dacă nu se putea rupe încercuirea se încerca exfiltrarea
individuală sau pe grupuri mici (pe timp de întuneric sau în condiţii de vizibilitate
redusă), urmată de regruparea în punctele stabilite dinainte şi continuarea retragerii către
bazele secrete.
Amenajarea de baze a constituit o activitate permanentă la care participau pe lângă
militari şi populaţia civilă proinsurgenţă. Operaţiile contrainsurgenţă desfăşurate de
forţele americane duceau deseori la descoperirea şi distrugerea bazelor secrete din junglă
ceea ce necesita realizarea în timp a altora noi. O mare importanţă pentru forţele nord-
vietnameze au avut bazele de la frontiera de est a Cambodgiei, “sanctuarele” unde se
regrupau şi refăceau unităţile care acţionaseră în Sud. Aceste baze erau de fapt complexe
de tabere întărite (amenajate pentru apărarea circulară), în care se cartiruiau forţe de
valoare batalion-regiment. În interior, pe lângă spaţiile de cartiruire semiîngropate se
găseau depozite subterane permanente (de hrană, îmbracăminte, încalţăminte) şi
temporare (de armament şi muniţie). Alte tabere serveau ca puncte de comandă sau centre
de instrucţie pentru recruţii din Sud şi aveau în compunere generatoare electrice, centre
de transmisiuni, săli de mese, săli de specialitate sau de stat major, puncte medicale.
Construcţiile de tipul semiîngropat aveau de multe ori pereţii căptuşiţi cu beton iar pe
acoperişul din bârne se punea un strat de pământ decopertat cu tot cu vegetaţie. Această
tehnică ajuta la realizarea unei mascări perfecte împotriva cercetării din aer a inamicului.
Securizarea bazelor şi liniilor de comunicaţie proprii din Laos, Cambodgia şi
Vietnam s-a realizat cu forţe însumând aproximativ 70.000 militari în trei divizii de
sector (compuse dintr-un număr variabil de regimente de infanterie, geniu şi antiaeriene).
Acţiunile specifice au constat în: executarea cercetării permanente a raioanelor de
dislocare şi zonelor adiacente, pe obiective şi direcţii; apărarea nemijlocită a perimetrelor
bazelor, staţiilor de descărcare şi punctelor de transbordare; apărarea antiaeriană a
punctelor obligatorii de trecere, parcurilor de tehnică şi depozitelor de pe marginea
culuarelor de infiltrare; menţinerea practicabilităţii drumurilor şi potecilor; nimicirea
patrulelor de cercetare şi a subunităţilor de deminare inamice; minarea căilor de acces
către baze şi întrebuinţarea la scară largă a capcanelor neexplozive.
Aceste acţiuni au reprezentat punctul de plecare pentru constituirea ulterioară a
enclavelor de interior şi de frontieră. Enclavele au fost dezvoltate în apropierea
segmentelor terminale ale coridorului logistic “Ho Chi Minh”, a bazelor din Cambodgia
şi a fiefurilor insurgenţei din Sud, unindu-se în timp în fâşii paralele cu frontiera de vest a
Vietnamului de Sud şi în “zone eliberate” din interior.
Din punctul de vedere al normelor tactice amintim că în teritoriul controlat, pentru
a reduce efectele loviturilor aeriene ale inamicului divizia se dispersa pe unităţi şi
subunităţi într-un raion de aproximativ 200 km pătraţi, iar regimentul într-unul de
aproximativ 40 km pătraţi.

77
 Suportul logistic al acţiunilor era asigurat nu de elemente organice ci de unităţile
de deservire a coridorului logistic şi a bazelor secrete. Acesta consta în poziţionarea
preliminară (în ascuns) a eşaloanelor de materiale în apropierea obiectivului de atacat. O
parte a muniţiei, rezervelor de hrană şi materialelor medicale era dispusă din loc în loc, în
ascunzători semiîngropate, de-a lungul itinerarelor planificate pentru retragere.
Transportul catre înainte a materialelor necesare se desfăşura pe timp de noapte,
samarizat.
Legăturile între unităţi şi comandamente se realizau iniţial prin întrebuinţarea
extensivă a curierilor şi într-o oarecare măsură a porumbeilor. Pe măsura dezvoltării
coridorului “Ho Chi Minh“ s-au realizat legături fir între conducerea de la Hanoi,
raioanele de concentrare de lângă frontieră, bazele de dislocare şi unele comandamente.
Legăturile radio au început să fie folosite în special odată cu declanşarea ofensivei
“Nguyen Hue“ din primăvara anului 1972.
Acţiunile militare specifice etapei războiului de gherilă mobil se desfăşurau în
general în aceeaşi manieră ca cele ale Viet Congului, cu deosebirea că unităţile nord-
vietnameze nu acţionau de regulă în regiunile dens populate situate în câmpie şi deltă.
Acestea acţionau în special în zona Podişului Central şi în jungla de lângă frontiera cu
Cambodgia, pentru a atrage forţele americane şi sud-vietnameze, în scopul uşurării
acţiunilor desfăşurate de gherilele Viet Cong pentru nimicirea inamicului din deltă şi
câmpie şi pentru obţinerea controlului total asupra zonelor rurale.
Dispozitivul de luptă era de regulă constituit pe un eşalon cu o rezervă, dar
condiţiile de teren şi incertitudinile legate de poziţionarea forţelor inamice impuneau
introducerea succesivă în luptă a elementelor de manevră şi de sprijin. Subunităţile
izolate şi coloanele inamicului erau atacate în forţă şi fixate de front, încercându-se în
secret învăluirea simplă sau dublă. Elementul de fixare devenea mobil după o scurtă
perioadă de timp şi prin salturi repetate urmărea să fracţioneze coloana sau cel puţin să
realizeze contactul apropiat cu inamicul. Acest lucru era absolut necesar deoarece se ştia
că în câteva minute de la declanşarea acţiunii elementele americane de sprijin vor trimite
un “iad de foc” asupra zonei.
Bazele americane de sprijin cu foc, taberele întărite ale formaţiunilor paramilitare
sud-vietnameze şi perimetrele defensive temporare erau încercuite şi atacate pe timp de
noapte, folosindu-se cantităţi de forţe şi mijloace care să asigure un raport de forţe
covârşitor şi implicit o victorie rapidă, cu efecte psihologice puternice atât asupra
inamicului cât şi a populaţiei civile din zona adiacentă acţiunii. Spre exemplu, bazele
semipermanente americane în care erau dislocate câte o baterie de obuziere şi o companie
de infanterie erau atacate de regulă, cu un regiment întărit.
În privinţa atacurilor deliberate de amploare, în cele mai multe cazuri planurile de
acţiune prevedeau infiltrarea peste zona demilitarizată sau frontiera cu Laosul şi
Cambodgia, regruparea pe regimente, încercuirea obiectivului inamic şi atacarea acestuia
prin asalturi succesive de la distanţă apropiată.
Pentru menţinerea unor zone cheie şi atragerea forţelor americane în vederea
nimicirii, unele unităţi ocupau, amenajau şi menţineau raioane de apărare batalionare
insulare, dispuse pe forme dominante de teren şi mascate împotriva observării terestre şi
din aer a inamicului. Raioanele de apărare erau compuse din puncte de sprijin de
companie şi pluton, conectate printr-o reţea dezvoltată de tranşee şi buncăre, prevăzute

78
uneori cu căi de manevră sau retragere subterane. Lupta era angajată iniţial doar de
subunităţile descoperite de inamic şi numai când apăreau situaţii foarte avantajoase intrau
în acţiune forţele din punctele de sprijin nedescoperite. Pe lângă subunităţile din apărare,
alte forţe se dispuneau mascat, pe subunităţi de valoare mică în zone situate în apropierea
raionului insular. După ce inamicul angaja forţele din raion din mai multe direcţii
subunităţile din exterior treceau la acţiune în spatele acestuia, lovindu-i elementele de
dispozitiv din apropiere. Chiar dacă inamicul reuşea să cucerească raionul de apărare şi
forţa trupele nord-vietnameze să se retragă cu mari pierderi, acestea se întorceau după
câteva săptămani şi îl reamenajau.
Acţiunile militare specifice etapei ofensivei generale au fost concepute,
planificate şi desfăşurate astfel încât să aibă ca finalitate îndeplinirea obiectivului militar
al războiului, cucerirea Vietnamului de Sud. Din analiza surselor rezultă că Hanoiul a
trecut la etapa ofensivei generale în toamna lui 1965, iarna anului 1968, primăvara lui
1972, respectiv 1975. În primele trei cazuri operaţiile nu au avut succesul scontat din
motive care ţin de analiza superficială a factorilor situaţiei, incapacitatea
comandamentelor proprii de a planifica şi conduce operaţii manevriere de amploare şi
lipsa de experienţă a trupelor regulate pe linia tacticii generale clasice.
În 1965 operaţia s-a planificat în grabă, pentru a putea fi executată înainte ca
S.U.A. să aducă în teatru suficiente forţe şi mijloace de contracarare. Din punct de vedere
tactic asistăm la iniţierea unor acţiuni ofensive desfăşurate concomitent dar independent,
de mai multe divizii, în scopul cuceririi unui număr mare de obiective şi pătrunderii până
în zona de coastă.
Dispozitivul de luptă al regimentului de infanterie era constituit din elementele de
manevră pe un eşalon cu o rezervă şi mai cuprindea punctul de comandă, subunitatea de
aruncătoare din organică şi obuzierele primite în sprijin. Subunităţile de tunuri fără recul,
mitraliere antiaeriene şi pionieri erau date ca întărire elementelor de manevră. Constatăm
întrebuinţarea eşaloanelor de materiale prepoziţionate şi lipsa din dispozitiv a elementelor
logistice întâlnite la unităţile armatelor regulate ale altor state.
Lipsa acţiunilor ample pe direcţii şi prezenţa acţiunilor statice de încercuire şi
asediu cu forţe de valoare batalion-regiment, ne permit să opinăm că tactica unităţilor
nord-vietnameze în această operaţie a fost de fapt un hibrid între formele, procedeele şi
tehnicile specifice războiului mobil de gherilă şi cele ale acţiunilor ofensive limitate,
convenţionale, clasice. Intrarea neaşteptată în acţiune a trupelor S.U.A. a dus la
insuccesul operaţiei, după înfrângere forţele Hanoiului fiind redirecţionate către bazele
secrete.
Ofensiva “Tet” din iarna anului 1968 a adus ca noutate tactică acţiunile
desfăşurate de unităţile regulate nord-vietnameze pentru cucerirea şi menţinerea
localităţilor ca puncte de sprijin a insurecţiei174 Cooperarea şi sprijinul cu foc între
unităţile care au acţionat în oraşe nu au fost însă temeinic organizate, un rezultat firesc al
lipsei de experienţă a comandanţilor şi trupei. S-au întâmpinat greutăţi mari în asigurarea
continuităţii suportului logistic, în special în direcţiile aprovizionării trupelor şi evacuării
răniţilor.

174
Efimov G. P., colonel, Oraşele în războaiele locale, în “Voennaia Mîsl” nr. 5, Moscova, 1976, p. 36

79
 Ineficienţa gherilelor Viet Cong în acţiunile deschise din zonele urbane, eludarea
principiului concentrării eforturilor şi lipsa de coordonare la nivel operaţional au dus din
nou la insuccesul operaţiei. Anexa nr. 15 prezintă manevra pentru cucerirea oraşului Hue.
Ofensiva “ Nguyen Hue“ din primăvara anului 1972 a reprezentat un moment de
cotitură pentru armata regulată deoarece prin concepţia strategică de ansamblu, cantitatea
de forţe şi mijloace planificate să acţioneze şi tactica acţiunilor marilor unităţi s-a trecut
la o abordare total diferită a conflictului, înlocuindu-se acţiunile de gherilă cu cele
clasice, caracteristice etapei finale a războiului popular revolutionar.
Retragerea forţelor terestre americane din teatru crea posibilitatea înfrângerii
rapide a armatei sud-vietnameze şi îndeplinirii obiectivelor strategice ale războiului,
pentru prima dată în istorie forţele nord-vietnameze executând o ofensivă cu mijloace
mecanizate, pe direcţii independente.
Amintim aici că lipsa mijloacelor aeromobile, gradul de acoperire a terenului şi
infrastructura teritorială săracă, limitau la maxim manevra de forţe şi mijloace de pe o
direcţie pe alta, silind marile unităţi să atace pe coloane de regiment, cu desfăşurarea
graduală în dispozitiv de luptă a unităţilor şi subunităţilor, în funcţie de lărgimea
culuarului de mobilitate. La nivelul diviziei şi regimentului s-a constituit eşalonul al
doilea ca element necesar dezvoltării ofensivei pe direcţii prin executarea manevrei în
adâncime. Acţiunile pe direcţii au impus ca element tactic necesar, manevra de blocare şi
ocolire a unor obiective inamice, în vederea menţinerii tempoului stabilit.175 Obiectivele
inamice rămase sub forma raioanelor insulare trebuiau ulterior nimicite prin efortul
comun al unităţilor regulate şi formaţiunilor paramilitare Viet Cong din zona ocupată.
În cadrul acestei operaţii ofensive s-a încercat pentru prima dată integrarea
acţiunilor elementelor de manevră şi sprijin. Întrebuinţarea necorespunzătoare a
blindatelor şi lipsa unei protecţii antiaeriene eficiente a forţelor terestre aflate în ofensivă
au scos la iveală lacunele tacticii nord-vietnameze, împiedicând obţinerea succesului
scontat. Totuşi, chiar dacă în final ofensiva a fost oprită şi armata sud-vietnameză a
executat cu succes o contraofensivă cu obiectiv limitat, campania a marcat trecerea
definitivă a iniţiativei strategice şi tactice de partea Hanoiului.
Campania finală din primăvara lui 1975 a adus în sfârşit succesul militar complet
pentru forţele nord-vietnameze şi insurgenţa din Sud. Între 1972-1974 consilierii sovietici
au depus un efort susţinut pe linia pregătirii comandamentelor şi marilor unităţi pe linia
tacticii acţiunilor întrunite. Comandanţii nord-vietnamezi au conştientizat în final
necesitatea flexibilităţii conducerii şi integrării acţiunilor artileriei şi blindatelor cu cele
ale infanteriei.
Regimentele de infanterie care au constituit vârfurile de lance ale diviziilor din
eşalonul întâi al corpurilor de armată au fost întărite cu tancuri şi autotunuri, cooperarea
realizându-se în condiţii foarte bune. Regimentele de artilerie au sprijinit eficient ofensiva
diviziilor iar mijloacele antiaeriene au fost alocate judicios până la nivel batalion.
Protejarea flancurilor prin blocarea coridoarelor de pătrundere cu subunităţi antitanc
dispuse în poziţii fixe şi realizarea conducerii din puncte de comandă mobile au
contribuit la rândul lor la menţinerea unui ritm înalt al ofensivei. Rezistenţa în sincopă a
unităţilor armatei sud-vietnameze a permis exploatarea la maxim a mobilităţii, capacităţii

175
Losik Oleg A.,mareşal, Războaiele locale şi arta militară, în „ Voennaia Mîsl”, nr. 6, Moscova, 1981, p. 23

80
de manevră şi puterii de foc a diviziilor nordiste. Menţionăm că, la fel ca şi în cazul Viet
Congului, forţele regulate nord-vietnameze nu au folosit reguli de angajare pe timpul
desfăşurării operaţiilor.

5.3. ANALIZA SUCCINTĂ A EVOLUŢIEI PRINCIPALELOR GENURI

DE ARMĂ DIN FORŢELE TERESTRE
Armata nord-vietnameză a evoluat de la o armată de gherile în 1954 la o armată
modernă, care în 1975 surclasa din punct de vedere operaţional, uriaşa armată sud-
vietnameză.
Infanteria a constituit la început mai mult de 85% din totalul unităţilor dar pe
măsura sosirii din exterior a armamentului şi tehnicii moderne acest procent s-a micşorat
la mai puţin de 60%.176 Armamentul automat şi ulterior mijloacele mecanizate au mărit
puterea de foc şi mobilitatea batalioanelor, care au înfrant în multe ocazii oponentul sud-
vietnamez sau au opus o rezistenţă dârză unităţilor americane. Pistolul-mitralieră AK-47,
puşca-mitralieră RPK, mitralierele calibrul 7,62 respectiv 12,7 milimetri, aruncătoarele
de grenade portative şi tunurile fără recul s-au dovedit ideale pentru condiţiile de teren
din Vietnam, sporind eficacacitatea procedeelor specifice războiului de gherilă.
Condiţiile de angajare şi tactica adoptată au impus lupta la încercuire ca o forma
principală de luptă cu caracter ofensiv, alături de raid şi ambuscadă ca procedee deja
consacrate. În urma instruirii pe linia tacticii clasice, începând cu acţiunile din cadrul
operaţiei ofensive din primăvara anului 1972, marile unităţi (unităţile) de infanterie nord-
vietnameze au aplicat grupărilor sud-vietnameze lovitura frontală şi învăluirea (simplă şi
dublă) ca forme principale de manevră. Transportoarele amfibii blindate au fost folosite
cu preponderenţă pentru a asigura protecţia subunităţilor de manevră împotriva efectului
focului armamentului automat de infanterie şi a schijelor de artilerie, precum şi pentru
executarea manevrei de întoarcere prin pătrunderea în adâncime, atunci când exista
această posibilitate.
Din cadrul marilor unităţi de infanterie s-au format gradual unităţile de asalt,
cunoscute şi ca detaşamente de acţiuni speciale (forţe speciale de cercetare), care au
executat majoritatea raidurilor pe mare adâncime, împotriva obiectivelor inamice de
maximă importanţă. Potenţialul extrem al acestor forţe a dus la mărirea numărului de
unităţi şi la constituirea în mai 1967 a Comandamentului Forţelor Speciale, în subordinea
directă a Statului Major General.
Detaşamentele acţionau astfel: în faza iniţială a atacului, independent de infanterie,
prin apropiere în ascuns, pe timp de noapte, pentru crearea culuarelor prin câmpurile de
mine şi obstacolele neexplozive sau pentru anihilarea elementelor de observare-ascultare
şi de la armamentul de serviciu al inamicului şi crearea unor breşe în inelul exterior al
poziţiei de apărare; pe timpul atacului infanteriei, împreună cu aceasta, pentru distrugerea
buncărelor de pe direcţia principală, a punctelor de comandă şi centrelor de transmisiuni;
în acţiuni speciale independente, în mediul terestru şi acvatic (raiduri pentru lovirea
obiectivelor militare importante cum sunt aerodromurile, porturile, centrele de depozitare,
centrele de transmisiuni, comandamentele, parcurile de tehnică militară, amplasarea
minelor acvatice, distrugerea podurilor şi navelor militare şi civile ale inamicului). Pentru

176
Vo Nguyen Giap, general, Selected Writings, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1977, p. 368

81
aceste detaşamente era important să poată penetra adânc în teritoriul controlat de inamic
şi să acţioneze rapid pe timp de noapte, provocând pierderi (distrugeri) maxime în timp
scurt.177 Organizarea unui detaşament de asalt este prezentată în anexa nr. 16.
În multe situaţii, pe timpul etapei războiului mobil de gherilă infanteria şi
detaşamentele de asalt acţionau împreună, atacurile executate simultan din mai multe
direcţii fiind precedate de pătrunderi adânci în interiorul dispozitivului inamic.
Generalul Giap era foarte încrezator în capabilităţile acestor grupări afirmând că
“…indiferent de cât de bine este pregătită apărarea unităţilor americane şi a forţelor
marionetă, aceasta poate fi penetrată iar obiectivele distruse (nimicite) de trupele de şoc
şi forţele speciale ale noastre, prin întrebuinţarea unor tactici specifice.”178 Începând cu
luna iulie 1967 a început şi convertirea unor unităţi permanente ale gherilelor Viet Cong
în detaşamente de asalt, astfel încât în iunie 1968 existau 9 batalioane şi 16 companii de
asalt independente, în iulie 1969 aceste cifre ajungând la 27 batalioane şi 39 companii
independente.179
Blindatele nu au constituit punctul forte al armatei nord-vietnameze până la
campanile din 1972, respectiv 1975. Datorită capacităţilor industriale reduse şi lipsei
elementelor unui sistem militar modern, tehnica nu s-a produs în ţară ci a sosit în timp din
exterior, nu exista o tradiţie a armei tancuri, echipajele erau slab instruite iar acţiunile nu
erau integrate cu cele ale unităţilor de infanterie şi artilerie. Specialitatea militară blindate
a fost înfiinţată în octombrie 1959 şi cuprindea subunităţile şi unităţile de tancuri,
transportoare blindate şi autotunuri.
Până în 1972 unele subunităţi de tancuri de valoare pluton-companie au fost
folosite sporadic, în sprijinul gherilelor permanente Viet Cong şi a unităţilor regulate de
infanterie dislocate în Laos. Retragerea forţelor terestre americane din teatru a încurajat
conducerea militară nord-vietnameză să folosească tancurile, astfel că în 1972 la
declanşarea “Ofensivei de Paşte” regimente întregi cu sute de maşini de luptă au
precedat coloanele mecanizate şi pedestre ale infanteriei pe toate direcţiile. Lipsa
cooperării cu celelalte arme, comunicarea slabă între subunităţi şi posibilitatea redusă de
manevră în afara comunicaţiilor s-au dovedit impedimente majore care au permis în
schimb unităţilor sud-vietnameze de la contact şi elicopterelor antiblindate americane să
distrugă peste 50% dintre ele.
După 1972 au continuat să sosească în cantităţi mari tancurile T-54 şi T-55, iar
consilierii sovietici au pus un accent deosebit pe tactica acţiunilor întrunite ale
elementelor de manevră şi sprijin la nivelul marilor unităţi. Organizate administrativ pe
regimente subordonate corpurilor de armată şi operaţional pe batalioane sub controlul
tactic temporar al diviziilor, tancurile au jucat un rol important în campania finală din
1975, devenind vârfurile de lance ale regimentelor de infanterie din eşalonul întâi.

177
Forţele speciale de cercetare vietnameze, folosite în războiul de apărare a patriei, în Buletin informativ asupra
cunoaşterii armatelor străine, Nr. 1 / 1977, Tipografia militară a M.Ap.N., Bucureşti
178
General Vo Nguyen Giap, citat de generalul maior Ewing Ott David în “Field Artillery (1954-1973)”, Department of US
Army, Washington D.C., 1975, p. 23
179
Military Assistance Command Vietnam, Study about the Organisation, Weapons, Training, Tactics and Proficiency of
Sapper Detachments, October 1969, p. 50, US Army Military Institute, Carlisle Barracks-PA

Cele mai importante acţiuni desfăşurate de subunităţile de tancuri până în 1972 au fost atacarea taberei forţelor paramilitare
sud-vietnameze de la Lang Vei (februarie 1968) şi respingerea ofensivei sud-vietnameze în Laos (operaţia “Lam Son 719”,
februarie 1971)

82
Enclavele cucerite până în iarna anului 1974 au permis introducerea în operaţie a
mijloacelor blindate de pe aliniamente favorabile şi dezvoltarea ofensivei în zone de teren
accesibil, în lungul coridoarelor de mobilitate. Autotunurile de tipul SU-76 şi SU-122 nu
au fost întrebuinţate ca mijloace mobile cu tragere indirectă, ci ca elemente de asalt a
poziţiilor fortificate.
Artileria şi aruncătoarele au constituit elementul de sprijin fără de care manevra
unităţilor nord-vietnameze nu ar fi avut mari sanse de succes. Aruncătoarele s-au dovedit
ideale pentru sprijinul de foc al subunităţilor şi unităţilor de infanterie în condiţiile în care
vegetaţia abundentă, lucrările de hidroamelioraţii şi infrastructura teritorială săracă
limitau puternic manevra artileriei. Cele mai întâlnite tipuri au fost aruncătoarele calibrul
82 mm din compania de armament a batalionului şi 120 mm din organica batalionului de
armament a regimentului de infanterie. Erau preferate aruncătoarele de 82 mm deoarece
aveau o greutate mică, puteau trage şi bombe de aruncător calibrul 81 mm capturate de la
americani iar distanţa de tragere de peste 3.000 metri era considerată suficientă, atât
pentru sprijinul atacurilor cât şi pentru acoperirea retragerii. În majoritatea acţiunilor,
asaltul asupra obiectivului sau retragerea erau precedate de executarea focului cu
subunităţile de aruncătoare, concentrat, respectiv de baraj. Procedeele tactice
întrebuinţate cu predilecţie de unităţile de infanterie nu necesitau o coordonare complexă
iar servanţii vietnamezi s-au dovedit a fi buni specialişti.
Insuficienţa şi neangajarea aviaţiei, elicopterelor şi sistemelor de armament naval
şi fluvial au făcut ca artileria să susţină atât acţiunile de gherilă cât şi pe cele clasice, pe
toată durata desfăşurării conflictului. Artileria a executat misiuni de foc în orice condiţii
de vizibilitate şi meteo-climaterice fiind întrebuinţată iniţial pentru lovirea obiectivelor
fixe importante şi de dimensiuni mari ale inamicului (baze de cartiruire, centre de
transmisiuni, baze logistice, puncte de comandă, hangare şi piste de decolare) situate la
mare distanţă de raionul poziţiilor de tragere. Această tehnică a executării focului de la
mare distanţă era necesară pentru a se îngreuia riposta inamică şi facilita retragerea
materialului în raioane mascate sau demontarea acestuia şi ascunderea în cele mai
apropiate complexe subterane.
După ce forţele regulate nord-vietnameze au preluat efortul de război, bateriile şi
divizioanele de artilerie (în special obuziere) au sprijinit atacurile batalioanelor şi
regimentelor de infanterie asupra obiectivelor izolate, fixe şi mobile, situate în jungla şi
podişul Vietnamului de Sud. În campania ofensivă din primăvara lui 1975 au fost
întrebuinţate peste 400 piese de artilerie, pe direcţia de ofensivă din Podişul Central
diviziile Hanoiului realizând un raport de forţe de peste 2:1. Materialul întrebuinţat era de
provenienţă sovietică (tunuri cal 85 mm, obuziere cal. 122 şi 152 mm) sau americană,
capturat de la francezi şi ulterior de la sud-vietnamezi (obuziere cal. 75, 105, 175 mm).
Unităţile de artilerie au fost dislocate cu predilecţie în apropierea zonei
demilitarizate şi de-a lungul coridorului logistic “Ho Chi Minh”, unitatea administrativă
de bază fiind regimentul iar cea tactică, divizionul. Numărul total de piese din organica
unităţilor a variat în funcţie de acţiunile desfăşurate şi existenţa materialului, în general
regimentul având 36 de mijloace de foc, în cadrul a trei divizioane (calibrele variau,
divizioanele fiind dotate cu tunuri şi obuziere de 105, 122, 130, 152 mm, şi mai rar de 85
şi 100 mm). Instrucţia la material a subunităţilor de artilerie cuprindea şi un modul
privind întrebuinţarea mijloacelor capturate, în special obuzierele calibrele 75 şi 105 mm.

83
 Începând cu 1966 au intrat în masă în dotarea marilor unităţi, subunităţile şi
unităţile de aruncătoare proiectile reactive, de fabricaţie sovietică şi chineză. Acestea erau
preferate în multe situaţii obuzierelor deoarece tuburile se detaşau, aveau o greutate mai
mică şi puteau fi transportate mai uşor, subunităţile având aproape aceeaşi mobilitate
pedestră ca infanteria. Deasemenea, datorită traiectoriei întinse şi joase acestea puteau fi
localizate cu greu de complexele de contrabaterie ale inamicului.180
Instrucţiunea nord-vietnameză privind întrebuinţarea proiectilelor reactive preciza
că “…proiectilele reactive vor fi întrebuinţate pentru lovirea obiectivelor inamice
dispuse pe o suprafaţă mare (de regulă 400x400 de metri), cum sunt punctele de sprijin,
aerodromurile, depozitele, localităţile mici, precum şi pentru sprijinul nemijlocit al
infanteriei.”181Proiectilele reactive erau lansate unul câte unul sau mai multe odată, prin
mijloace improvizate (bipieduri şi trepieduri de lemn, sisteme de dare a focului cu sârme
şi baterii, etc), folosind înălţător şi derivă rudimentare. Uneori acestea puteu fi lansate
fără bipied sau trepied, “…folosindu-se orice ridicătură din teren, dig, crater de bombă,
muşuroi de furnici, berma locaşelor de tragere, etc.”182 Pentru a se evita nimicirea de
către inamic a subunităţii de aruncătoare, în etapa războiului mobil de gherilă nu se
lansau niciodată mai mult de cinci proiectile din aceeaşi poziţie. În total timpul cât
subunitatea rămânea în acelaşi loc era de maxim 20 de minute, jumătate din această
perioadă fiind întrebuinţată pentru efectuarea lansărilor.
La sfârşitul anului 1969 aruncătoarele de proiectile reactive au devenit mijlocul
preferat al artileriştilor nord-vietnamezi, fiind organizate pe regimente sau divizioane şi
chiar baterii independente. Regimentul avea în organică o baterie de comandă şi stat
major, o companie de cercetare şi trei baterii de lansare. Numărul de lansatoare varia în
funcţie de tipul unităţii şi proiectilele întrebuinţate. Bateria de calibru 107 mm avea 12
lansatoare, cea de 122 mm 6, iar cea de 140 mm, 16. Deşi s-au întrebuinţat muniţii de
calibre diferite (107, 122, 140 mm), proiectilul reactiv cal. 122 mm al instalaţiei de
lansare BM-21 de provenienţă sovietică a devenit mijlocul reactiv standard al armatei
nord-vietnameze.
Evoluţia forţelor aeriene nord-vietnameze este prezentată în subcapitolul 6.4. în
cadrul analizei sistemului apărării antiaeriene a teritoriului. Nu am abordat în cadrul
lucrării problema evoluţiei forţelor navale deoarece acestea nu au avut o contribuţie
importantă în cadrul operaţiilor, blocada maritimă americană silindu-le să rămână în
porturi.

180
Ott Ewing David, major general, Field Artillery(1954-1973), op. cit., p. 11
181
“Instrucţiuni privind întrebuinţarea aruncătoarelor de proiectile reactive în războiul popular”, Departamentul de
armamente şi muniţii, Hanoi, 1967, p. 3
182
Ibidem, p. 5

84
 CAPITOLUL 6
ELEMENTE DEFINITORII ALE REZISTENŢEI VIETNAMEZE

6.1. COMPLEXELE SUBTERANE DIN VIETNAMUL DE SUD

Întrebuinţarea tunelelor nu reprezintă o noutate în istoria artei militare; în secolul
XX acestea au fost folosite în primul război mondial (pe frontul de vest), în cadrul
rezistenţei chineze antijaponeze din anii ’30, în apărarea insulelor din Pacific (în perioada
1943-1945), în războiul din Coreea şi în războiul din Indochina. Niciodată însă tunelele
nu au stat la baza strategiei de rezistenţă şi nu au influenţat major pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor militare aşa cum s-a întâmplat în Vietnam. Niciodată nu s-au
construit complexe de o aşa amploare şi nu s-a dezvoltat o tactică atât de mult legată de
acestea.
6.1.1. Geneza tunelelor şi caracteristicile generale ale acestora. Viaţa
în subteran
Iniţial, în Vietnam tunelele au început să fie construite la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial pentru supravieţuire şi comunicare, fiind folosite pe o scară redusă şi în
războiul din Indochina: ”Tunelele au început să se construiască în zonele ocupate
temporar de inamic. Forţele revoluţionare erau puţine şi nu se puteau confrunta deschis
cu acesta. Trebuia mai întâi să supravieţuim, conservându-ne forţele şi apoi să trecem la
acţiuni continue de hărţuire, alegând obiectivul, locul şi momentul atacului. În 1948
aveam deja un sistem de tunele în anumite sate, care făcea legătura cu fiecare familie şi
fiecare cătun.”183
După divizarea Vietnamului în urma Acordurilor de la Geneva aceste tunele au
devenit sanctuarele cadrelor comuniste şi ulterior, ale subunităţilor de gherilă-propagandă
care operau în Sud. Pe măsura ce insurgenţa a prins rădăcini o mare parte din populaţia
rurală a Vietnamului de Sud a participat activ la activităţile de rezistenţă, printre care s-au
situat la loc de cinste cele legate de amenajarea şi apărarea complexelor subterane:
“ Când ai început să sapi tunele părul tău era negru iar acum este ca zapada mama,
Atunci săpai să-ţi protejezi copiii iar acum din tunelele tale ies divizii întregi.
Cei douăzeci de ani petrecuţi în întunericul din tunele te-au orbit mamă,
Dar pentru noi tu ai reprezentat întotdeauna lumina.”184
În 1960 conducerea politico-militară a insurgenţei a hotărât să amenajeze noi baze
Viet Cong şi să le extindă pe cele existente. Ca urmare a acestei decizii, în următorii ani
s-a trecut la realizarea unor complexe de tunele care puteau să adăpostească la nevoie
divizii întregi, asigurându-le traiul în subteran pentru luni de zile. 185După 1961 s-a
început săparea tunelelor care urmau să facă legătura între districte şi chiar regiuni din
Vietnamul de Sud. Începând cu 1965 tunelele au devenit vizuinile din care formaţiunile
Viet Cong planificau şi iniţiau atacurile sau locurile unde acestea se adăposteau în faţa
183
Extras din interviul acordat de maiorul Nguyen Quot (fost comandant de detaşament Viet Cong), postului de televiziune
american PBS, Cu Chi, Republica Socialistă Vietnam, mai 1995, videocasetă titrată în limba engleză.
184
Fragment din poemul “Mama şi glia străbună”, autor Duong Houng Ly, Tipografia unificată, secţia limbi străine, oraşul
Ho Chi Minh, 1977, traducere în limba engleză din limba vietnameză
185
În 1960 numai în zona Cu Chi s-au realizat 30 km de tunele de comunicaţie, în afara spaţiilor de cartiruire sau pentru
lucrul de stat major (cf. interviului căpitanului Ba Huyet, fost comandant companie Viet Cong, acordat postului de
televiziune american PBS, Cu Chi, mai 1995, videocasetă titrată în limba engleză)

85
loviturilor celei mai sofisticate maşini de război a omenirii. Anexa nr. 17 prezintă o
variantă de tunel.
În funcţie de destinaţie, complexele de tunele aveau o dezvoltare variabilă şi
serveau pentru: dislocarea permanentă a comandamentelor politico-militare şi structurilor
administrative paralele; constituirea centrelor logistice; manevra subterană în raioanele
amenajate pentru apărare; manevra pentru poziţionarea în secret a forţelor şi mijloacelor,
în vederea executării atacului sau pentru ieşirea din încercuire; funcţionarea bazelor de
instrucţie; adăpostirea permanentă a gherilelor locale şi familiilor acestora; adăpostirea
temporară a gherilelor permanente şi unităţilor nord-vietnameze infiltrate; funcţionarea
spitalelor, atelierelor cu specific civil şi de fabricat armament şi muniţie; legătura între
districte şi regiuni; adăpostirea temporară a elementelor de cercetare, curierilor şi
răniţilor, în lungul rutelor de infiltrare.
Tunelele se construiau manual prin metoda “la întâlnire”, care imprima şi o uşoară
pantă coborâtoare pentru a permite apei infiltrate să se scurgă către puţurile de colectare.
Raioanele se alegeau de obicei în apropierea cursurilor de apă, unde straturile de argilă
erau mult mai groase şi mai compacte, permiţând realizarea unor construcţii stabile,
întărite cu material lemnos şi uneori cu ciment.
Toata lumea lucra la complexele subterane dar săpatul propriu-zis era făcut de
tineret. Aceasta activitate era o îndatorire zilnică deoarece pe măsură ce forţele americane
au trecut la operaţiile contrainsurgenţă era nevoie de tunele de rezervă pentru a compensa
pe cele distruse. Un lucru important pe care americanii l-au descoperit relativ târziu a fost
acela că tunelele erau construite astfel încât elementele componente ale unui complex să
poată fi la nevoie izolate. Solul argilos din Vietnamul de Sud era de regulă compact,
suportând greutatea unui tanc. Norma de săpat cerută în documentele de propagandă şi
îndoctrinare era de un metru cub/persoana/zi dar în medie se săpa între ½ şi ¾ mc.
Pământul rezultat era aruncat în râuri sau se folosea la construirea de case, diguri,
grajduri şi garduri în satele din apropiere. Uneori era aruncat în mlaştini şi acoperit cu
plante acvatice.
O mare importanţă se acorda camuflajului şi inducerii în eroare. Vegetaţia era
plantată cu atenţie iar de multe ori intrările tunelelor erau dispuse în sate, sub sobele de
gătit, în cotineţe, grajduri sau cocina porcilor. Existau deasemenea tunele secrete,
cunoscute doar de un număr restrâns de persoane (de obicei cadrele de la eşaloanele
politico-militare superioare) şi tunele false. Pentru a mări rezistenţa la bombardamente,
din 1966 s-a trecut la construirea adăposturilor subterane de formă conică. Această formă
constituia şi un amplificator de sunet, atenţionând gherilele asupra iminenţei unui atac
aerian. Complexele subterane se compuneau de regulă din galerii de comunicaţie, spaţii
cu întrebuinţare diversă, surse de apă, galerii de ventilaţie, poziţii de luptă şi galerii false.
Între segmentele terminale ale coridorului logistic “Ho Chi Minh” şi complexele
subterane, sau numai între acestea din urmă existau tunele de legătură cu lungimi de zeci
de kilometri. Pentru a permite retragerea în siguranţă a forţelor proprii şi a anula efectul
explozivilor şi substanţelor incendiare şi chimice folosite de inamic, în toate situaţiile


Deşi pare incredibil, chiar lângă Saigon exista un complex din care o autoritate insurgentă paralelă controla o mare parte din
teritoriul adiacent capitalei. În toate zonele controlate, Viet Congul înlătura reprezentanţii administraţiei guvernamentale şi
instala propria administraţie prin care colecta taxe, recruta tineri pentru unităţile luptătoare şi forţa de muncă pentru
activităţile specifice amenajării şi gestionării tunelelor.

86
tunelele erau prevăzute cu ieşiri secrete iar galeriile de comunicaţie care legau elementele
componente erau construite în zig-zag (unghiuri de 60-120 grade). Uneori, tunelele aveau
chiar căi de intrare sau ieşire pe sub apă. Din studiul surselor, pentru galeriile de
comunicaţie rezultă în general, următoarele dimensiuni: lăţimea între 0,8-1,2 metri;
înălţimea între 0,8-1,8 metri; grosimea minimă a stratului de pământ de deasupra-1,5
metri186. Segmentele care făceau legătura între poziţiile de luptă şi galeriile principale
erau chiar mai înguste, pentru a crea greutăţi urmăritorilor inamici. Tot în acest scop
intrările în tunel aveau forma literei L, astfel încât cine intra în tunel cu picioarele nu se
mai putea întoarce şi trebuia să înainteze târâş, incapabil de a vedea în faţă. În tunelele de
comunicaţie care legau elementele principale ale complexelor existau inclusiv indicatoare
şi călăuze pentru cei nou veniţi (recruţi şi unităţi regulate din nord, infiltrate în Sud)187.
Un sistem ingenios de trape permitea trecerea dintr-un tunel în altul, pe orizontala
şi pe verticală (multe tunele erau construite pe mai multe nivele). Trapele trebuiau să fie
foarte bine mascate pentru a se împiedica descoperirea de către inamic. Astfel, chiar dacă
inamicul descoperea tunelul, avea acces doar la o mică parte din acesta şi nu distrugea tot
complexul. De multe ori, unele porţiuni de tunel distruse de bombardamente şi explozii
erau ocupate din nou şi transformate în buncăre, cu acoperişul format din mai multe
straturi (bârne şi grengi de copac, tulpini de bambus, pământ, vegetaţie cu tot cu humus.
Trapele erau realizate din două rânduri de scânduri late de 2-3 cm şi groase de 1 cm,
dispuse orizontal şi vertical, cu celofan între ele pentru a opri gazele. Pe scânduri se
punea argilă umedă şi rădăcini iar trapele de la suprafaţă erau acoperite cu vegetaţie luată
cu tot cu solul decopertat.
Spaţiile cu întrebuinţare diversă aveau forme şi mărimi diferite care variau de la
alveole individuale mici la depozite, spitale sau încăperi de stat major de dimensiuni
mari. Spaţiul era judicios întrebuinţat, permiţând traiul unui număr mare de persoane.
Ceea ce se găsea în subteran era impresionant: state majore planificând operaţiile
viitoare; centre de comunicaţii; femei şi copii asamblând mine antipersonal şi dispozitive
capcană neexplozive, cu mijloace primitive; ateliere care copiau armament de infanterie
şi grenade; depozite imense de orez, sare, fructe şi peşte uscat; cimitire; depozite de
armament, inclusiv obuziere calibrul 105mm, unse şi împachetate, gata de a fi asamblate
şi folosite; depozite de munişii (loviturile pentru tunurile fără recul calibrul 57mm şi
bombele de aruncător erau împachetate individual în materiale unsuroase şi apoi în lăzi);
spitale, unde echipele medicale operau răniţii la lumina lămpilor; tipografii; săli de
instrucţie la material unde se formau şi perfecţionau deprinderile de artilerişti,
transmisionişti, genişti, infanterişti; bucătării improvizate; trupe de teatru jucând piese cu
teme patriotice. Viet Congul ţinea în tunele inclusiv prizonierii americani pe care îi
trimetea folosind întunericul şi staţiile de legătură, până la capetele coridorului “Ho Chi
Minh” de unde erau preluaţi de alte elemente şi duşi la Hanoi. O variantă de tunel este
prezentată în anexa nr. 18.
Galeriile de ventilaţie constituiau un element primordial pentru respiraţia în
subteran, erau înguste, construite oblic de la suprafaţă şi acoperite la câţiva centimetri de

186
Tehnici de amenajare şi mascare a tunelelor, manual de specialitate tipărit clandestin, Oficiul Central pentru Vietnamul
de Sud, 1965, p. 3, traducere în limba engleză, după fotocopie, US Army Military Institute, Carlisle Barracks-PA
187
Ibidem, p. 6

87
gură cu pălării de protecţie, pentru a nu permite ca pe timpul ploilor din sezonul musonic
apa să inunde tunelele.
De obicei tunelele aveau trei intrări, dispuse precum vârfurile unui triunghi.
Acestea asigurau intrarea şi ieşirea, manevra subterană şi la nevoie retragerea. Intrările
trebuiau să reziste la foc, inundaţii şi atacuri chimice şi din acest motiv lucrările erau
realizate în locuri uscate, înalte, bine ventilate. Unele intrări erau în interiorul unor poziţii
de apărare semiîngropate acoperite cu vegetaţie, de unde se ducea lupta cu inamicul în
vederea câştigării de timp pentru retragerea organizată a forţelor principale şi pregătirea
pentru lupta în tunel a subunităţilor de acoperire. Aceste poziţii aveau de obicei,
următoarele forme şi dimensiuni: pătrat cu latura de 1,5 m; dreptunghi cu laturile de
1x1,8 m; cerc cu diametrul de 1,5 m.188
Activităţile din tunele se desfăşurau în funcţie de inamicul din zonă. Când
americanii treceau la “pieptanarea” raionului sau pământul de deasupra tremura de
explozii şi sub apăsarea şenilelor toata activitatea subterană înceta, făcându-se o linişte
totală; după ce americanii părăseau zona reîncepea “zumzăitul” activităţilor obişnuite.
Iluminatul era asigurat cu ajutorul lămpilor pe bază de ulei vegetal dar existau şi
generatoare electrice manuale (unde echipele special destinate învârteau la manivelă sau
dădeau la pedale ore întregi) şi mai rar, mecanice pe benzină (în punctele de comandă de
divizie, la biroul politic central, la spitalele subterane mari, etc.).
Una din problemele mari întâmpinate de gherilele Viet Cong era legată de
asigurarea hrănirii. La lăsarea întunericului se aprindeau bucătăriile de campanie şi se
pregătea hrana pentru a doua zi (fumul ieşea afară prin galerii speciale, situate la mare
distanţă de bucătărie). Sistemul nu funcţiona întotdeauna, fumul se împrăştia în tunel iar
căldura degajată mărea temperatura ambiantă, făcând respiraţia imposibilă. În aceste
situaţii gătitul se întrerupea sau se gătea afară, la adăpostul întunericului şi sub protecţia
unor subunităţi. Uneori, când americanii scotoceau zona şi menţineau patrule numeroase
în acţiune şi pe timpul nopţii se răbda de foame zile întregi. Umiditatea înrăutăţea situaţia
în tunel, iar orezul care se umezea şi altera degaja un miros atât de greu încât de multe ori
americanii credeau că au descoperit un alt cimitir subteran. Toaletele primitive constând
din gropi căptuşite cu piatră adăugau un plus la capitolul greutăţi.
Studiile realizate arată că în majoritatea timpului aerul în interiorul complexelor
era de nerespirat pentru standardele normale; lipsa unei ventilaţii corespunzătoare, fumul
şi diferitele mirosuri transformau viaţa subterană într-un iad: “ Era un miros insuportabil
în tunele. Vietnamezii urinau şi defecau în toalete improvizate, fumul de la bucătării se
răspândea peste tot, cimitirele subterane produceau alte mirosuri datorită căldurii
ucigătoare, punctele medicale adaugau şi ele ceva la acest amestec şi peste toate,
transpiraţia generală a sute de oameni care nu se spălau cu lunile.”189 Pe măsură ce se
cobora la alte nivele, aerul era tot mai puţin şi mai contaminat.

188
Tehnici de amenajare şi mascare a tunelelor, op. cit. p. 10

Galeriile aveau segmentul terminal în tulpini vegetale scobite şi acoperite la 2-3 cm de pălării speciale care disipau fumul
printre plantele din jur, făcând asfel aproape imposibilă observarea.
189
Extras din raportul căpitanului William Pelfrey, comandant al unei subunităţi americane de luptă în subteran, către
comandantul componentei terestre din Vietnam (cf. Manhold Tom & Penycate John, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story
of Vietnam, op. cit., p.145)

88
 O placere supremă era de a găti şi servi masa noaptea, afară. De multe ori se mânca
orez rece, fiert de mai multe zile sau fructe uscate şi peşte uscat. Pe timpul operaţiilor
contrainsurgenţă de amploare hrana zilnică se reducea la orez, sare şi apă, iar uneori doar
la apă; la mare cinste erau raţiile capturate de la militarii sud-vietnamezi sau cele aruncate
de militarii americani neglijenţi. Deşi uneori mai mâncau şi carne de pui sau de bivol,
şobolanii reprezentau o sursă importantă de proteine. Pentru a avea mâncare suficientă
gherilele ajutau sătenii din zonele fidele la cultivatul şi recoltatul orezului, maniocului,
bananelor şi cartofilor dulci. Pentru păstrarea hranei de mare folos erau containerele şi
ambalajele de lemn, plastic, metal sau carton lăsate pe teren de inamic (lăzi, canistre,
bidonaşe, cutii, folii de nailon, etc.). Cu toate eforturile făcute în vederea asigurării
hranei, nu s-a reuşit învingerea inamicului denumit malnutriţie. Pe lângă malnutriţie,
inamici periculoşi ai Viet Congului au mai fost tuberculoza şi malaria, fără a uita să
amintim şerpii veninoşi, multitudinea de insecte şi microorganisme.
Asistenţa medicală se asigura în complexele subterane cu ajutorul punctelor şi
dispensarelor medicale, unele regiuni militare având şi spital de linie. Acţiunile specifice
războiului de gherilă mobil dezavantajau răniţii Viet Cong care nu puteau primi asistenţa
medicală la timp. Aceştia, având răni provocate în special de schijele bombelor de aviaţie
sau proiectilele de artilerie, împiedicau retragerea rapidă a formaţiunilor; din acest motiv,
erau ascunşi în locuri amenajate din timp de-a lungul căilor de retragere, urmând a fi
recuperaţi după ce inamicul părăsea zona. Perioada mare de timp care trecea până la
aducerea la spital şi lipsa fluidelor intravenoase duceau la moartea a multora dintre ei.
Personalul medical era puţin dar lucra în condiţii incredibile, operând de multe ori fără
anestezic, sub bombardamentul aviaţiei sau artileriei.  Instrumentarul medical era trimis
din Nord, procurat prin achiziţionare de pe piaţa neagră din Saigon, sau prin furt din
spitalele militare americane. Statistic, pierderile indirecte ale gherilelor în Vietnam s-au
datorat în ordine descrescătoare rănilor primite în luptă, malariei, tuberculozei şi
dezinteriei.
În unele complexe subterane aflate în raioane importante, controlate pe timp de zi
de americani, gherilele locuiau împreună cu familiile. În acele conditii vitrege femeile
naşteau şi creşteau copii, spălau, găteau şi săpau la tunele, confecţionau mine improvizate
sau participau la acţiunile de luptă alături de bărbaţi. Pentru a menţine moralul ridicat şi a
demonstra că Nordul era cu trup şi suflet de partea gherilelor revoluţionare din Sud,
echipe mobile cu aparate de cinematecă, trupe de teatru, scriitori şi ziarişti constituiau
adevărate “caravane culturale,” mergând din tunel în tunel după un program bine stabilit.
Determinarea extremă a acestor gherile a atras atenţia conducerii politice şi
militare americane, Robert McNamara (ministrul apărării) subliniind că “Economia lor
este una agrară, simplă iar populaţia nu este familiarizată cu viaţa confortabilă pe care
mulţi dintre occidentali o consideră firească. Moralul lor nu este la pământ pentru că
sunt obişnuiţi cu disciplina şi acceptă privaţiunile şi moartea ca pe ceva normal.”190 O
apreciere lucidă asupra acestor condiţii vitrege ne permite să afirmăm că mulţi militari
din armatele moderne ale perioadei 1960-1970 probabil nu ar fi rezistat un timp
îndelungat în condiţii similare, fără o pregătire specială.

Lipsurile făceau ca inclusiv sângele răniţilor să fie recuperat, filtrat şi introdus din nou în corp. Jumătate din pacienţi
mureau datorită şocurilor, dar cealaltă jumatate supravieţuiau.
190
Manhold Tom & Penycate John, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, op. cit., p. 93

89
 3.1.2. Importanţa complexelor subterane pentru planificarea şi
desfăşurarea acţiunilor specifice războiului de gherilă
Activităţile de propagandă, recrutare, planificare, pregătire şi desfăşurare a
acţiunilor de gherilă au presupus de la început existenţa unor anumite baze subterane.
Tunele deveneau astfel o necesitate strategică şi tactică a insurgenţei, punctele de sprijin
care dădeau substanţă rezistenţei. Pentru ca formaţiunile să conştientizeze importanţa
tunelelor conducerea insurgenţei a elaborat şi multiplicat un manual care cuprindea
instrucţiunile de amenajare a acestora şi tactica luptei în subteran. Rolul primordial al
tunelelor era subliniat în acest manual ca “un mijloc de întărire a vitalităţii combative a
satelor şi de protecţie a structurilor politice şi militare revoluţionare. Dacă tunelele sunt
folosite doar ca adăposturi, multe din avantajale tactice potenţiale sunt irosite.”191
Acestea trebuiau deci să constituie raioane de apărare şi sprijin logistic, de multe ori
transformând satele în adevărate fortăreţe: “ Chiar dacă inamicul este mult superior în
armament şi tehnică modernă noi îl vom anjaga prin surprindere folosind căile
subterane. Tunelele sunt inima rezistenţei unor forţe limitate ca tărie şi slab
înzestrate.”192 Manualul, de o valoare deosebită avea doar zece file şi era editat de Oficiul
Central pentru Vietnamul de Sud în tipografiile instalate şi operate în subteran.
Gradul de importanţă al amenajărilor subterane rezulta inclusiv din rapoartele
oficiale sud-vietnameze care subliniau că “…tunelele au un rol de baza în cadrul
rezistenţei inamicului şi sunt construite în special în zonele controlate de Viet Cong.
Pentru a distruge complet un sistem de tunele trebuie să desfăşuram operaţii de durată
mare şi să plătim un preţ piperat. Admitem că tunelele şi poziţiile de apărare ale Viet
Cong sunt greu de descoperit. Acţiunile de scotocire de scurtă durată a bazelor
acestora, desfăşurate de unităţi nefamiliarizate cu terenul şi care nu dispun de informaţii
sigure, rareori duc la obţinerea rezultatelor dorite.”193 În alte rapoarte ofiţerii sud-
vietnamezi detaliau problematica tunelelor arătând că acestea sunt compartimentate şi
complexe, limitarea acţiunilor proprii doar la aruncarea grenadelor de mână şi cu gaze
lacrimogene la intrările descoperite ducând la ineficienţă.
Studiul acestor rapoarte ne permite să opinăm că militarii sud-vietnamezi
cunoşteau bine fenomenul dar nu treceau la acţiune în tunele din lipsa de motivaţie, frică
sau pentru că erau trădători. Uneori patrulele sud-vietnameze nici nu raportau despre
descoperirea tunelelor sau se făceau că nu văd intrările subterane. Mulţi dintre
comandanţii Viet Cong au confirmat după război suspiciunile americanilor legate de
comportamentul aliaţilor. Amintim aici declaraţia lui Nguyen Thanh Linh care
accentuează că “…soldaţii sud-vietnamezi nu intrau niciodată în tunele şi de multe ori ne
încurajau pe noi cei din subteran să ne odihnim bine, pentru a-i lovi cu succes pe
americani pe timpul nopţii.”194 Nu este asfel de mirare cum au reuşit insurgenţii să
realizeze sisteme subterane atât de complexe până la sosirea forţelor americane în 1965.
Odată cu introducerea masivă a acestora în teatru tacticienii Viet Cong au realizat că

191
Tehnici de amenajare şi mascare a tunelelor , op. cit., p. 1
192
Ibidem, p. 2
193
Extras din Raportul comandantului C. 3 A (sud-vietnamez) către Palatul prezidenţial din Saigon şi Comandamentul
pentru Asistenţă Militară în Vietnam, septembrie 1963, fotocopie, US Army Center for Military History, Washington D.C.,
fond Vietnam - 1963
194
Truong Nhu Tang, A Viet Cong Memoires, op. cit., p. 22

90
trebuie să se bazeze pe infrastructura subterană şi mai mult decât înainte, pentru a putea
supravieţui şi uza forţele şi voinţa de luptă a noului inamic.
Existau tunele în multe din zonele Vietnamului de Sud, dar cele mai extinse
complexe se găseau în regiunile care legau Saigonul de Cambodgia. Aceste reţele de
tunele se întindeau pe sute de kilometri şi conectau sate, districte şi regiuni. Strategii
nord-vietnamezi nu au renunţat niciodată la ideea atacului direct asupra Saigonului ca o
modalitate rapidă de înfrângere a guvernului din Sud. Din acest motiv multe din
ramificaţiile coridorului logistic “Ho Chi Minh” se terminau în aceste zone, pentru a
permite reamenajarea şi menţinerea permanentă a bazelor logistice şi de dislocare a
comandamentelor şi forţelor, necesare atât în faza războiului mobil de gherilă cât şi în
faza contraofensivei generale.
Importanţa strategică a celor trei zone de la vest şi nord de capitală a făcut ca în
timp în regiune să se desfăşoare multe operaţii tactice, iar solul şi subsolul acesteia să fie
împânzite de comandamente, forţe şi mijloace ale beligeranţilor. Pentru sud-vietnamezi
această regiune delimita zona de responsabilitate a Corpului 3 Armată, iar pentru Viet
Cong reprezenta Regiunea a IV a Militară. Toate operaţiile tactice ale Viet Congului
(uneori şi cele ale forţelor regulate nord-vietnameze) se planificau în punctele de
comandă din complexele subterane, în special în cel de la Cu Chi: “ Cu Chi era arcul
care putea lovi Saigonul, centrul nervos al inamicului.”195 Era ca o ţeapă înfiptă în ochi,
un punct de plecare la acţiune pentru agentură, propagandişti, sabotori, echipe de
execuţie. O mare parte a ofensivei “Tet” a fost pregătită în aceste tunele.
Americanii au curăţat zona de mai multe ori deoarece de aici se menţinea o
ameninţare constantă la adresa securităţii Saigonului şi a propriului comandament.
Districtul Cu Chi a devenit astfel cel mai devastat raion din istoria războaielor, fiind
bombardat, mitraliat, gazat şi defoliat la o scară nemaiîntâlnită. Pentru mulţi ani,
excluzând raioanele de dislocare a unor forţe americane şi sud-vietnameze, zona a fost
considerată “liberă la angajare”, adică artileria putea executa tragerile de hărţuire şi
interdicţie fără restricţii, iar piloţii puteau lansa oriunde pe traiectul de întoarcere la bază,
bombele rămase sau napalmul nefolosit. În memoriile insurgenţei districtul Cu Chi este
glorificat cu nume ca “zona de foc” sau “pământul de oţel”196.
Rapoartele înaintate eşaloanelor superioare de către comandanţii forţelor americane
participante la operaţiile contrainsurgenţă ne arată cu claritate de ce aceste raioane erau
atât de importante: “Sistemul de fortificaţii al inamicului în zona de operaţii avea o
complexitate şi extindere nemaiîntâlnită. Includea buncăre şi tranşee care se sprijineau
reciproc, precum şi un labirint de tunele pe mai multe nivele, unele întărite cu beton şi
oţel. Aceste tunele erau protejate cu mine antipersonal tip “claymore”, comandate de la
distanţă şi cu mine capcană amplasate la fiecare intrare.”197
Cercetarea ulterioară a complexelor subterane a scos la iveală şi importanţa
acestora pentru exercitarea conducerii şi instruirea pe specialităţi militare a formaţiunilor,
existând în cadrul fiecaruia câte un sector destinat punctelor de comandă şi centrelor de

195
Nguyen Khac Vien, Year 1968, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1978, p. 14
196
Tom Mangold & John Penycate, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, op. cit., p. 32
197
After Action Report No. I-66/ 22 March 1966, Operation Crimp, 173rd Airborne Brigade commander, to US Army
Command Vietnam, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA

91
instrucţie.198 Uneori tunelele se construiau special pentru a adăposti subunităţi de
transmisiuni ale armatei nord-vietnameze, infiltrate în Sud cu misiunea de a intercepta,
monitoriza şi înregistra convorbirile radio ale inamicului. Aceste subunităţi aveau
echipament performant de producţie sovietică şi dispuneau de translatori şi spărgători de
cifru instruiţi în Uniunea Sovietică.
Ingeniozitatea insurgenţilor privind întrebuinţarea tunelelor a uimit în multe situaţii
inamicul. În 1966 spre exemplu, gherilele au capturat un tanc M-48 de la o unitate sud-
vietnameză şi l-au îngropat, transformându-l în element de bază al punctului de comandă
de regiment. Americanii l-au descoperit în 1969 înconjurat de un complex de tunele şi au
constatat cu uimire că bateriile, motorul, instalaţia de iluminare şi statia radio erau în
perfectă stare de funcţionare.199
Sistemele de tunele îşi datorau eficienţa flexibilităţii şi tenacităţii luptătorilor care
le construiau şi ocupau permanent, apărarea convenţională a acestora fiind în afara
discuţiei. Viet Congul nu avea resurse pentru aşa ceva iar conducerea politică de la Hanoi
nu dorea ca forţele să fie angajate în încleştări statice de durată cu un inamic net superior
în forţe şi mijloace. Tunelele asigurau condiţiile pentru planificarea şi iniţierea în secret a
acţiunilor specifice etapei războiului mobil de gherilă precum şi protecţia temporară a
forţelor angajate. Cel mai important lucru era ca tunelele să nu fie descoperite, pentru că
ele reprezentau pilonul de bază al rezistenţei, dându-i tarie şi continuitate. Mascarea
perfectă şi păstrarea secretului deveneau astfel cerinţe fundamentale pentru supravieţuirea
acestora.
Tactica formaţiunilor Viet Cong prevedea ca unităţile permanente să nu stea în
tunele decât înainte de lansarea unei operaţii sau pentru a scăpa de urmărirea inamicului.
Odată descoperit, tunelul nu era un loc ideal pentru a duce lupta cu forţe numeroase. În
acea situaţie o anumită subunitate trecea în poziţiile de apărare şi locaşele de tragere
existente la capetele tunelelor şi încercau să întârzie cât mai mult apropierea inamicului
de tunel. Inamicul era angajat iniţial numai din poziţiile apropiate intrării care fusese
descoperită, aşteptându-se manevra de apropiere a acestuia. Ulterior, deschidea focul o
altă subunitate, în flancul sau spatele elementelor de manevră inamice, din alte poziţii
semiîngropate şi mascate, rămase nedescoperite. În acest timp forţele principale,
personalul auxiliar, răniţii, echipamentul important şi documentele secrete părăseau zona
pe căi ascunse. Rămâneau câţiva luptători specializaţi în ducerea acţiunilor în subteran
care ocupau poziţiile stabilite dinainte şi semnalizau celor de afară să rupă lupta şi să se
retragă (tot prin tunel). Lupta în tunel se desfăşura în general ca “şoarecele şi pisica” într-
un labirint. Gherilele rămase amplasau cu grija pe căile de acces dispozitivele capcană
pregătite din timp şi aşteptau în linişte totală sosirea echipelor americane de luptă în
subteran, denumite “şobolanii de tunele”. După ce americanii treceau de şerpii, ţăruşii
ascuţiţi sau minele antipersonal de pe traseu erau aşteptaţi de gherilele dispuse în locaşe
înguste şi mascate fiind înjunghiaţi din lateral sau din spate. Se evitau împuşcăturile
198
Dupa 1965, cadre militare nord-vietnameze predau cursuri pe linie de specialitate gherilelor din Sud: servanţi aruncătoare
şi obuziere (15 zile); geniu-distrugeri, servanţi tunuri fără recul, protecţie împotriva efectelor armei chimice şi a mijloacelor
incendiare, servanţi mitraliere, fiecare având o durată de 10 zile (cf. Military Assistance Command Vietnam, Study about the
Viet Cong Training, April 1965, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks –PA)

În 1970 americanii au descoperit un astfel de centru SIGINT dispus în subteran în zona Cu Chi, lângă râul Thi Tinh, centru
care intercepta comunicaţiile Diviziilor 1 şi 25 Infanterie S.U.A. şi ale Corpului III Armată sud-vietnamez.
199
Tom Mangold & John Penycate, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, op. cit., p.101

92
deoarece demascau ascunzătorile. În urma acţiunilor de răspuns ale inamicului gherilele
treceau la un alt nivel al complexului, accesând trapele de legătura şi aşteptând din nou
“la cotitură”. Galeriile nedescoperite permiteau uneori căderea în spatele inamicului, prin
ocolire laterală sau coborâre. Luptătorii Viet Cong încercau să ţină pe loc inamicul
suficient de mult pentru a permite redislocarea în siguranţă a ocupanţilor tunelului.
Uneori se lăsau intenţionat în tunele documente false pentru a-i induce în eroare pe
americani şi a căştiga timp pentru retragere, ştiindu-se importanţa acordată capturării şi
studierii acestora.
În situaţia când tunelele constituiau o parte integrantă a unor raioane care trebuiau
menţinute pentru o perioadă mare de timp, lupta era crâncenă. Au existat situaţii când
batalioanele Viet Cong au fost nimicite de inamic şi reconstituite de mai multe ori200iar
tunelele la rândul lor au fost distruse şi reconstruite. Caracterul dârz al angajării era
determinat de pregătirea pentru apărare a raionului şi tactica adoptată de forţele care îl
ocupau şi apărau. Gherilele plantau mine şi dispozitive capcană pe perimetrul defensiv
(exemple în anexa nr.19), executau lucrări complexe de fortificaţii, constituiau rezerve
de muniţie, hrană şi materiale medicale. Reţeaua de tunele era în aceste cazuri construită
în principal pentru a da tărie rezistenţei în raion. Aceasta permitea manevra subterană de
pe o direcţie pe alta, din adâncime spre marginea perimetrului şi invers, constituirea
grupării de forţe şi executarea contraatacurilor din flanc şi spate, uneori chiar dinapoia
unor poziţii deja cucerite de inamic. Pentru a întârzia înaintarea inamicului şi a-l induce
în eroare asupra perimetrului defensiv principal, câteva grupe se fracţionau pe celule şi se
dispersau pe marginile cătunelor apropiate, unde existau poziţii de tragere vremelnice,
camuflate şi pregătite din timp. Poziţiile, cunoscute sub numele de “gropi de paianjen”
erau de fapt alveole semiîngropate individuale, acoperite cu grengi şi ierburi, conectate
uneori la tunelele de comunicaţie. O atenţie deosebită se acorda nimicirii blindatelor şi
elicoperelor de atac ale inamicului. Când americanii executau salturi către înapoi
gherilele ştiau că va urma bombardamentul de artilerie sau aviaţie şi se retrăgeau în
tunele. Când observatorii şi trăgătorii de la armamentul de serviciu raportau că vin
distrugătoarele de tranşee, detaşamentele de asalt întărite cu pionieri şi aruncătoare de
flăcări se ştia că va urma distrugerea generală şi se retrăgeau imediat, amplasând din loc
în loc dispozitive capcană. În funcţie de timpul la dispoziţie acestea se instalau la
armament, cadavre, lăzi cu documente, chiar în săculeţii cu orez.
Pentru monitorizarea căilor de comunicaţii şi lovirea bazelor inamice se realizau
complexe subterane insulare în apropierea acestora. La baza acestora stătea o centură
principală din care porneau ramificaţii terminate cu poziţii de apărare sau “gropi de
paianjen” care se sprijineau reciproc, foarte bine mascate şi înconjurate de capcane
explozive şi neexplozive. Aceste lucrări erau ocupate doar temporar, pe timpul pregătirii
şi executării acţiunilor specifice de gherilă
Nu întotdeauna ocupanţii unui complex subteran aveau posibilitatea să se retragă,
impactul direct al bombelor de aviaţie surpând segmente lungi ale tunelelor de
comunicaţie şi omorând sute de persoane. Gazele întrebuinţate de americani înrăutaţeau
lucrurile, punând la încercare etanşietatea trapelor şi mijloacele de protecţie. Măştile
200
În raionul Cu Chi au murit 12.000 de luptători între 1966- 1973, Batalionul 7 Viet Cong spre exemplu, rămânând doar cu
patru luptători, veterani din 1965 (Cf. Pham Cuong, Cu Chi- Terre de Feu, Editions en langues étrangères, Hanoi, 1982, p.
46).

93
contra gazelor primite din Nord sau capturate de la inamic nu existau în cantităţi
suficiente şi drept urmare unele mijloace erau improvizate, confecţionate din material
textil, benzi elastice şi filtru din bumbac şi cărbune pisat. În unele situaţii se foloseau
chiar cârpe umezite în urină şi aplicate pe gură şi nas.
Tunelele au constituit pentru mulţi ani unicul scut de protecţie pentru formaţiunile
Viet Cong şi populaţia fidelă acestora: “Tunelele au reprezentat totul pentru noi. Ele ne
asigurau supravieţuirea şi ne creau o mare libertate de acţiune, atâta timp cât
americanii nu le descopereau. Puteam observa mişcările inamicului şi decideam cum
vom acţiona în continuare. Amplasam mine şi executam foc din orice direcţie doream.
Nu aveam planuri de luptă complexe, dar oricine avea o puşcă, o mitralieră sau o mină,
ştia cum să le folosească. Dacă tunelul era descoperit trebuia însă să ne retragem în
scurt timp.“201 Chiar dacă inamicul a reuşit să distrugă multe complexe subterane,
rezistenţa formaţiunilor Viet Cong a continuat pentru că “…nimic nu era de neînlocuit şi
o luam mereu de la început.”202
Cu toate neajunsurile, tunelele au constituit infrastructura de bază pe care s-au
articulat strategia războiului prelungit şi tactica formaţiunilor insurgente, lupta în
subteran conducând în final la triumful mijloacelor primitive asupra tehnologiei
moderne.

6.2. CORIDORUL LOGISTIC “HO CHI MINH”

În dimineaţa zilei de 19 mai 1959, cu ocazia aniversării zilei de naştere a lui Ho
Chi Minh, generalul maior Nguyen Van Vinh din Comitetul Militar Central al Partidului
Muncitoresc Vietnamez l-a instruit pe maiorul Vo Ban să treacă la acţiune în vederea
deschiderii unei rute de aprovizionare a gherilelor din Sud. Ruta urma să fie deschisă pe
itinerarele recunoscute în cursul anului 1958 şi dezvoltată pe măsura alocării resurselor
necesare. În final, aceasta avea să se extindă într-un coridor compus dintr-o vastă reţea de
drumuri, poteci şi conducte care urmau un traseu neregulat, din provinciile de sud-est a
Vietnamului de Nord, de-a lungul frontierei de est a Laosului şi Cambodgiei, până în
provinciile de vest ale Vietnamului de Sud (anexa nr. 18).
Coridorul, cunoscut sub denumirea de “Calea lui Ho Chi Minh” a devenit
principala modalitate prin care Hanoiul a trimis resursele umane şi materiale în sprijinul
acţiunilor militare desfăşurate în Sud. Hotărârea conducerii politico-militare nord-
vietnameze de a limita acţiunile militare numai la teritoriul Vietnamului de Sud a
transformat aprovizionarea şi redislocarea unităţilor regulate, în elemente de primă
importanţă în susţinerea noii strategii a războiului prelungit. Mobilitatea şi puterea
aeriană a inamicului împiedica însă realizarea unui sistem logistic clasic.
Pentru a face faţă, nord-vietnamezii au folosit un sistem logistic neconvenţional,
fructificând la maxim caracteristicile fizico-geografice ale teatrului de operaţii unde ies în
evidenţă climatul tropical şi subtropical, pădurile vaste şi zonele muntoase greu
accesibile. Sezonul musonic aducea precipitaţii bogate cu efect puternic asupra
practicabilităţii căilor de comunicaţii. Astfel, majoritatea cantităţilor de materiale erau

201
Extras din interviul căpitanului Nguyen Thanh Linh, fost comandant de companie Viet Cong în tunelele de la Cu Chi,
acordat postului de televiziune american PBS, Cu Chi, mai 1995, videocasetă titrată îm limba engleză.
202
Nguyen Van Minh, colonel, Operaţiile desfăşurate în districtele Saigon şi Gia Dinh, Oficiul tipografic al Armatei
Populare, Hanoi, 1986, p. 35, traducere în limba engleză din limba vietnameză.

94
transportate pe coridor pe timpul sezonului uscat în sudul Laosului, adică între lunile
noiembrie şi aprilie. Vegetaţia etajată din jungla care acoperea o mare parte din suprafaţa
Vietnamului asigura mascarea împotriva observării terestre şi din aer a inamicului,
restricţionând în acelaşi timp manevra forţelor mecanizate. Zonele muntoase permiteau
amenajarea unor depozite de dimensiuni mari, aproape imposibil de lovit din aer şi uşor
de apărat împotriva atacurilor terestre.
Tacticienii de la Hanoi au apelat din nou la sistemul logistic pe bază de cărăuşi,
care funcţionase bine pe timpul războiului din Indochina. Folosirea cărăuşilor nu
depindea de tehnică, piese de schimb, carburanţi-lubrefianţi şi personal specializat. A
existat totuşi o problemă; deşi nord-vietnamezii reuşeau să infiltreze unităţi întregi şi să
constituie depozite mari în zone protejate, nu aveau posibilitatea să le deplaseze către
înainte destul de rapid pentru a da caracter de continuitate unor operaţii desfăşurate în
Sud. Bombardamentele aeriene americane şi perioadele de timp necesare pentru
constituirea stocurilor unităţilor infiltrate şi a gherilelor permanente au limitat numărul
operaţiilor de amploare planificate şi executate de insurgenţi, până în 1971. Ulterior,
îmbunătăţirea calităţii coridorului, sistemul apărării antiaeriene şi retragerea forţelor
americane din teatru au permis desfăşurarea unui flux logistic suficient pentru a susţine
campaniile ofensive clasice din 1972 respectiv 1975. Fluxul de pe coridor este surprins in
anexa nr. 21.
Istoria amenajării coridorului “Ho Chi Minh” începe în iunie 1959 când unitatea
denumită Grupul 559, compusă din 500 de militari de specialităţile geniu şi infanterie şi
condusă de maiorul Ban a trecut la executarea misiunii primite începând să construiască
depozite, puncte de cartiruire şi puncte de comandă de-a lungul sistemului antic de poteci
care conectau istoric nordul şi sudul Indochinei. Eforturile şi-au arătat roadele imediat, în
august primele douăzeci de lăzi cu muniţie de infanterie ajungând la formaţiunile
insurgente Viet Cong din provincia Thua Thien, iar până în decembrie aproximativ 1800
de militari şi propagandişti s-au infiltrat în Sud.
În primul an s-au folosit cărăuşii pentru a transporta materialele necesare gherilelor
din Sud. Acest sistem avea însă şi un dezavantaj major; distanţele mari care trebuiau
parcurse şi posibilităţile limitate de aprovizionare pe traseu impuneau cărăuşilor să-şi
care multe raţii de hrană, limitând astfel cantitatea de materiale transportată. Necesităţile
militare au condus la amenajarea în 1960 a unor noi itinerare în Laos, pe versantul vestic
şi puternic accidentat al munţilor Truong Son. Segmentele coridorului au început să fie
lăţite gradu
Tot în 1960, pentru activităţile de transport au început să se folosească pe scară
largă bicicletele. Bicicletele erau întărite cu un ghidon metalic suplimentar şi puteau să
transporte încărcături de 100-150 kilograme, în unele situaţii chiar mai mari. Comparativ
cu cărăuşii, întrebuinţarea bicicletelor a dus la creşterea de 3-4 ori a cantităţilor de
materiale transportate şi de 1,5-2 ori a vitezei de deplasare.
Hanoiul a continuat să extindă coridorul pe parcursul următorilor doi ani, atât din
punct de vedere al căilor de comunicaţie cât şi al punctelor fixe şi staţiilor intermediare.
Pentru instruirea intensivă pe linia pregătirii fizice şi mascării forţelor care urmau să fie
infiltrate au fost înfiinţate centre speciale, la Son Tay şi Xuan Mai. Se dorea ca viteza de


Denumirea de Grupul 559 vine de la data constituirii (luna a cincea a anului 1959)

95
infiltrare a subunităţilor, cu echipament şi materiale suplimentare samarizate, în condiţiile
pericolului atacului aerian al inamicului să fie de minim 10 kilometri pe zi.
În toamna lui 1962 maiorul Ban s-a deplasat timp de o lună de zile de-a lungul
coridorului observând condiţiile de trafic şi s-a declarat impresionat de fluxul continuu la
care “participau alături de militari, civili vietnamezi şi etnici minoritari, ajutând la
transportul materialelor şi oferind hrană, în ciuda propriilor lipsuri.”203La sfârşitul
anului nord-vietnamezii măriseră cantităţile de echipamente specifice şi efectivele pentru
amenajarea şi gestionarea coridorului (peste 6.000 de militari, în cadrul cărora intrau şi
efectivele unui regiment de geniu). Reţeaua de comunicaţii se întindea acum pe mai mult
de 1.000 de kilometri, în proporţie de peste 90% mascată împotriva observării din aer a
inamicului. Până în vara anului 1962 geniştii lăţiseră unele segmente de drum, permiţând
camioanelor să înceapă transportul de materiale pe acestea, într-un volum de 400-500
tone pe lună.
În octombrie 1964, după ce conducerea politico-militară de la Hanoi a decis să
participe la război cu unităţi regulate, prima dintre acestea, Regimentul 95 Infanterie a
început marşul pe jos şi infiltrarea de-a lungul coridorului, ajungând la începutul lunii
decembrie în provincia Kontum din Podişul Central sud-vietnamez. În noiembrie şi
decembrie alte două regimente au început infiltrarea sosind în Sud în ianuarie, respectiv
februarie 1965.
Necesităţile militare legate de intensificarea efortului de război au dus în 1965 la
mărirea efectivelor şi echipamentelor destinate să îmbunătăţească starea coridorului. Mii
de genişti asistaţi de consilieri chinezi şi sovietici au transformat potecile înguste în
drumuri, au construit sau consolidat poduri şi au amenajat vaduri de trecere prin
acoperirea fundului râurilor. Convoaiele de camioane erau acum în măsură să parcurgă
într-o noapte distanţe cuprinse între 80-120 kilometri, transportând aproximativ 1.500
tone de materiale pe lună. Cu toate că inamicul trecuse la executarea unor atacuri aeriene
puternice, fluxul de resurse era neîntrerupt, numărul total al militarilor infiltraţi crescând
de la 12.000 în 1964 la 33.000 în 1965.204
Dezvoltarea rapidă a coridorului a condus în mod firesc la reorganizarea conducerii
zonale. Raionul de responsabilitate al Grupului 559 s-a transformat în zonă militară
specială, subordonată direct comitetului militar central al partidului. La comanda grupării
de forţe a fost numit generalul Phan Trong Tue care l-a menţinut în funcţia de locţiitor pe
colonelul Vo Ban. Între 1966-1967 acţiunile militare din Sud au cunoscut o intensitate
fără precedent, operaţiile contrainsurgenţă desfăşurate de forţele americane făcând
necesară infiltrarea unor cantităţi şi mai mari de resurse umane şi materiale. Pentru a face
posibilă această cerinţă coridorul a fost extins şi mai mult, ajungând “un labirint extins
format din sute de drumuri, poteci, cursuri de apă, poduri, peşteri şi tunele.”205
Segmentele traversau munţi şi păduri, continuau prin desişurile de bambus sau pe sub
vegetaţia etajată din junglă şi se sfârşeau în tunelele din provinciile de graniţă ale
Vietnamului de Sud.
Convoaiele se deplasau noaptea iar pe timp de zi erau dispuse mascat, la 50-100 de
metri de comunicaţie. În funcţie de mediul înconjurător, pentru mascare se foloseau
203
Vo Ban, Deschiderea Căii, în “Curierul Vietnamului”, Hanoi, 16 mai 1984
204
Holliday L.P. şi Gurfield R.M., Viet Cong’s Logistics, Rand Corporation, Santa Monica, California, June 1968, p.23
205
The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military Histor, vol.I, op. cit., p. 290

96
materiale vegetale, sau nisip, pământ şi piatră întinse pe copertine speciale. Din loc în loc
erau construite staţii intermediare de cartiruire şi legătură situate la distanţe variabile (10-
30 kilometri), în funcţie de accesibilitatea comunicaţiei şi expunerea la atacurile aeriene
ale inamicului. Fiecare staţie intermediară asigura hrană, cazare, asistenţă medicală şi
călăuze până la jumătatea distanţei către staţia următoare. Era apărată de o subunitate al
caror efective variau de la 15 la 60 de militari (nivelul maxim era asigurat la staţiile
aflate pe itinerarele principale), în timp ce echipele de genişti şi lucrători civili se găseau
în punctele vulnerabile de pe traseu, pentru repararea comunicaţiei sau acordarea
asistenţei de mentenanţă. În funcţie de distanţa şi importanţa segmentului de parcurs, din
loc în loc (la fiecare a 3 a sau a 5 a staţie) existau depozite de carburanţi-lubrefianţi
conectate prin legături fir. Camioanele erau repartizate pe segmente de drum astfel încât
şoferii şi mecanicii să se familiarizeze cu terenul, să execute misiunile de transport în
condiţii optime şi să asigure întoarcerea camioanelor în aceeaşi noapte.
La sfârşitul anului 1970 Grupul 559 ajunsese la nivelul de corp de armată, adică
şapte divizii (70.000 militari) care asigurau deservirea şi apărarea coridorului. Menţionăm
aici că cele şapte divizii nu au constituit elemente distincte de dispozitiv; unităţile din
compunerea acestora au fost subordonate unor structuri eterogene de valoare regiment,
compuse de regulă din: 1 batalion infanterie; 1 batalion geniu; 1 batalion aprovizionare-
transport; 1 divizion antiaerian; 1 companie transmisiuni precum şi din subunităţile de
mentenanţă şi de deservire a staţiilor de cartiruire şi legătură. Aceste structuri erau
responsabile pentru câte un segment al coridorului, incluzând depozitele, parcurile de
tehnică şi legăturile telefonice aferente. În acea perioadă peste 10.000 tone de materiale şi
aproximativ 8.000 de oameni se infiltrau lunar către bazele secrete din Laos (anexa
nr.22).
În 1971, după eşecul operaţiei “Lam Son 719” executată de forţele sud-vietnameze
în scopul fracţionării multiple a coridorului, nord-vietnamezii au luat sub control
localităţile Attopeu şi Saravane în sudul Laosului, extinzând ramificaţiile coridorului
către vest. Coridorul fusese îmbunătăţit din punct de vedere al calităţii drumurilor şi avea
în compunere 14 staţii principale în Laos şi 3 în Vietnamul de Sud. Aceste staţii
principale se întindeau pe suprafeţe alungite, variabile ca dimensiuni şi serveau ca
depozite de materiale, carburanţi-lubrefianţi, ateliere de reparaţii, parcuri de tehnică
militară, puncte de legătură, etc. Camioane “Zil” de provenienţă sovietică, coloane de
artilerie, tancuri sau transportoare blindate se deplasau spre Sud, atât pe timp de zi cât şi
pe timp de noapte.
După 1972, pentru a facilita aprovizionarea tehnicii de luptă prezentă în cantităţi
tot mai mari în Sud s-a trecut la construirea unei conducte de carburant care făcea
legătura între marginea de sud-vest a Vietnamului de Nord şi localitatea Loc Ninh în
Vietnamul de Sud. Tot în această perioadă sistemul de legături fir a ajuns la o dezvoltare
considerabilă (20.000 km de cablu), uşurând comunicarea până la nivelul unităţilor.
Protejaţi de natura mamă şi de un sistem antiaerian sofisticat, nord-vietnamezii deţineau
acum controlul absolut asupra coridorului logistic ale carui ramificaţii se întindeau pe o
lungime de peste 4300 km.


Cercetările noastre arată că de regulă, staţiile eru dispuse la distanţa care putea fi parcursă într-o zi de marş.

97
 Strategii americani au recunoscut importanţa vitală a acestui coridor şi ca urmare,
pe parcursul războiului au fost planificate şi desfăşurate o serie de operaţii terestre şi
campanii aeriene masive de interdicţie. În opinia istoricilor americani acest efort de
interdicţie a reprezentat “ bătălia crucială a războiului din Vietnam şi una dintre cele mai
semnificative încleştări din istoria contemporană.”206 În perioada 1964-1966 forţele
americane au executat fără succes trei operaţii terestre de nivel tactic în scopul opririi
fluxului logistic pe coridor. În decembrie 1967 s-a reuşit crearea unei bariere electronice
ajutătoare compuse din 20.000 de senzori iar la 15 noiembrie 1968 s-a declanşat oficial
operaţia aeriană “Commando Hut” în scopul interzicerii traficului de-a lungul
coridorului. Operaţia se va încheia pe 31 martie 1972 după lansarea a peste trei milioane
de tone de bombe, care deşi au produs pierderi mari în personal, tehnică şi materiale nu
au stopat fluxul logistic către Sud.
Încheiem aceste scurte consideraţii amintind că pe lângă coridorul “Ho Chi Minh”,
în primii ani de după 1959 asigurarea logistică a forţelor din Sud s-a făcut şi pe cale
maritimă, aceasta având ca puncte iniţiale porturile Haiphong şi Dong Hai din Vietnamul
de Nord, iar ca punct final portul Sihanoukville din sudul Cambodgiei. Aprovizionarea pe
cale maritimă s-a desfăşurat în condiţii bune până la instituirea de către S.U.A. a blocadei
maritime, în aprilie 1965. Materialele aduse în port de către Grupul 759 erau transportate
prin estul Cambodgiei, pe o altă reţea de poteci denumită “Calea Sihanouk” care măsura
peste 1.000 km şi avea segmentele terminale în provinciile Quang Duc, Binh Long, Kien
Giang şi în bazele secrete principale de lângă frontiera cu Cambodgia. Începute relativ
târziu faţă de cele din Laos, operaţiile forţelor americane în Cambodgia nu au reuşit să
interzică nici aici fluxul logistic, deşi au condus la distrugerea multor baze nord-
vietnameze.
Hanoiul a câştigat în final bătălia logistică pentru Vietnamul de Sud.

6.3. ÎNTREBUINŢAREA MINELOR ŞI DISPOZITIVELOR CAPCANĂ

NEEXPLOZIVE
Întrebuinţarea minelor şi obstacolelor reprezintă ceva obişnuit în acţiunile militare
şi nu suscită un interes aparte. Atenţia noastră a fost atrasă însă de calitatea de
multiplicator de potenţial pe care acestea au avut-o în războiul din Vietnam. În acest
conflict gherilele nu au plantat câmpuri de mine şi obstacole neexplozive în înţelesul
clasic al cuvântului iar acţiunile de minare nu au urmărit neapărat îndeplinirea funcţiilor
de contramobilitate şi protecţie. În schimb acestea s-au dovedit un mijloc de distrugere şi
nimicire preferat, întrebuinţat independent sau ca înlocuitor al artileriei.
Pe parcursul războiului s-au utilizat extensiv atât minele cu funcţionare la contact
(prin tracţiune sau apăsare) cât şi cele comandate de la distanţă. Folosite în formaţii
mixte, minele au constituit un element de distrugere şi nimicire principal, prin activare
întâmplătoare sau în cadrul miilor de ambuscade organizate în raioane şi pe comunicaţii.
Dispozitivele capcană neexplozive au cunoscut la rândul lor o dezvoltare fără
precedent, fiind amplasate de formaţiunile Viet Cong în mod independent sau împreună
cu minele antipersonal, pe marginea comunicaţiilor, pe potecile din junglă şi deltă, pe

206
Stevens Richard Linn, The Trail. History of the “Ho Chi Minh Corridor”and the Role of Nature in the Vietnam War,
op. cit., p.67

98
marginea râurilor, în luminişuri şi zonele de aterizare a elicopterelor, la intrările false ale
tunelelor şi pe căile de acces către satele controlate.
Minele antipersonal şi dispozitivele capcană neexplozive au reprezentat un mijloc
eficient de luptă împotriva unui inamic superior în forţe şi mijloace, fiind bine integrate
cu unele procedee de luptă specifice războiului de gherilă.
Grenada de mână defensivă a fost una dintre cele mai des utilizate mine
antipersonal cu acţionare la tracţiune, o prezenţă constantă pe perimetrele defensive ale
bazelor insurgenţei. Uneori nu se folosea sârma de tracţiune ci se scotea inelul de
siguranţă iar grenada era introdusă într-un recipient ai cărui pereţi împiedicau
funcţionarea (cutii de coca-cola, ambalaje de muniţie, tulpini sau fructe scobite, etc).
Când aceste recipiente dispuse pe poteci sau în vegetaţia de pe margine erau deplasate ca
urmare a contactului, grenada “scăpa” în exterior şi exploda (anexa nr. 19).
Pe lângă grenada de mână s-au întrebuinţat extensiv minele improvizate,
semiîngropate, mascate sau camuflate în alte recipiente. Acestea conţineau o încărcătură
de exploziv care varia de la 0,3 la 2,5 kilograme şi aveau ca înveliş exterior cutii
metalice, recipiente de plastic sau de carton, săculeţi de pânză, fructe sau tulpini vegetale
scobite, etc. Cele mai neobişnuite dispozitive explozive au fost mina din nuca de cocos,
scobită şi umplută cu exploziv şi bucăţi de metal (cu acţionare la tracţiune) şi mina din
bambus compusă din tulpini scobite şi umplute cu exploziv, schije mici, cuie tocate sau
bucăţi de sticlă (cu acţionare tot la tracţiune).
În privinţa minelor cu funcţionare la apăsare amintim mina din cartuşe de
infanterie şi mina “cutie”. Pentru primul tip, cartuşul legat de o tulpină vegetală era fixat
cu capsa pe vârful unui cui bătut oblic într-o bucată de scândură. Al doilea tip necesita un
detonator la apăsare, prins de un material rigid, dispus deasupra unei cutii metalice sau
din lemn umplută cu exploziv. Statistica arată că minele antipersonal utilizate erau de
multe ori improvizate, confecţionate din bucăţi de tablă, cuie, beton, bombe de aruncător
şi proiectile de artilerie calibru mic. Viet Congul a folosit într-o oarecare măsura şi
minele cu efect dirijat tip “claymore” capturate în special de la armata sud-vietnameză.
Dispozitivele capcană neexplozive au jucat la rândul lor un rol important în
ecuaţia generală a acţiunilor de gherilă, prin îndeplinirea parţiala a funcţiei de
contramobilitate, producerea de pierderi şi influenţarea puternică a moralului inamicului.
Dispozitivele erau realizate din material lemnos şi fibre vegetale care se găseau din
abundenţă în junglă şi deltă. Pe timpul războiului gherilele au confecţionat o mare
varietate de dispozitive rudimentare, cele mai des întalnite fiind următoarele: arcul cu
sageţi, declanşat la apăsare sau tracţiune; gropile cilindrice sau paralelipipedice cu ţăruşi
de bambus ascuţiţi; grapa cu ţăruşi infectaţi bacteriologic, acţionată la tracţiune; “ariciul”
din ţepuşe de bambus (avea mărimea unui dovleac, acoperit cu noroi şi vegetaţie, legat de
ramurile copacilor, acţionând la tracţiune prin pendulare); buşteanul suspendat; grapa cu
cuie, simplu sau dublu basculantă, acţionată la apăsare; groapa cu ţepuşe dispuse către
interior (rănirea se producea la scoaterea piciorului).
Pierderile americane ca urmare a minelor antipersonal şi dispozitivelor capcană au
fost semnificative, statisticile infanteriei marine spre exemplu, creditându-le cu 23% din

Minele “claymore” erau dispozitive de producţie americană comandate prin fir şi direcţionau prin explozie sute de bile
metalice într-un con de 60 de grade, până la înălţimea de doi metri, fiind eficace până la distanţa de 50 metri, cu un procentaj
de lovire de 95%.

99
raniţii înregistraţi în perioada iulie 1965-decembrie 1966. 207 O analiza pertinentă asupra
acestui subiect scoate la iveală că efectul psihologic al acestor mine a fost mult mai mare
decăt cel letal. Echipamentul de protecţie antischijă al inamicului restrângea suprafaţa de
lovire în special la picioare, producând de obicei rănirea şi nu moartea. Răniţii afectau
însă starea morală a camarazilor şi imobilizau temporar formaţiunea inamică expunând-o
uneori la focul executat cu armamentul automat din poziţii de ambuscadă mascate.
Rănirea a 2-3 militari americani era întotdeauna un bun prilej pentru Viet Cong de a
doborâ câteva elicoptere sosite în zonă, pentru sprijin şi evacuare.
Minele antivehicul erau reprezentate de încărcături concentrate de exploziv,
proiectile de artilerie calibru mare şi bombe de aviaţie neexplodate. Mai rar au fost
folosite şi minele antitanc de provenienţă chineză şi sovietică. Acţiunile prevedeau
plantarea minelor în şiruri neregulate, pentru a acoperi un segment de comunicaţie sau
intrarea într-un raion. Uneori se minau şi fâşiile de pe marginile comunicaţiilor, în
locurile unde starea acestora impunea varientarea, locurile de trecere prin vad, digurile şi
trecerile peste canale.
O tehnică preferată era plantarea minelor antitanc exact pe urmele lăsate de şenile
cu scurt timp în urmă. În acest scop porţiunea de sol cu urme de şenile era decopertată cu
atenţie, se săpa şi planta mina după care solul decopertat era aşezat la loc. În unele situaţii
se distrugea intenţionat o parte din lăţimea comunicaţiei, silind blindatele să intre puţin în
vegetaţia de pe margine, unde erau amplasate mine acoperite cu pământ decopertat cu tot
cu materialul vegetal. Infrastructura de comunicaţii săracă, terenul acoperit cu junglă şi
reţelele de canale au limitat posibilităţile de deplasare ale autovehiculelor şi de manevră
ale subunităţilor blindate inamice, permiţând desfăşurarea cu succes a acţiunilor de
minare. În opinia cercetătorilor americani eficacitatea acestor acţiuni este evidentă, 70%
din pierderile în blindate fiind atribuite minelor.208 Pentru a arăta tradiţia rezistenţei
vietnameze în folosirea extensivă a minelor amintim că în războiul din Indochina 85%
din pierderile în blindate ale forţelor franceze s-au datorat acestora.
Un concept nou întâlnit în Vietnam a fost acela al câmpurilor de mine mobile, pus
în practică de formaţiunile Viet Cong. În urma informaţiilor cu privire la iminenţa
declanşării de către americani a acţiunilor contrainsurgenţă într-o anumită zonă, toate
minele disponibile se transportau şi plantau acolo la adăpostul întunericului şi a vegetaţiei
abundente. Dacă operaţia inamică nu se mai executa, minele erau deplantate şi adunate cu
atenţie, depozitate în tunele sau ascunzători semiîngropate, sau erau transportate în alt
raion.
Un alt element de noutate este reprezentat de întrebuinţarea acestora împotriva
elicopterelor. În interiorul zonelor de aterizare folosite frecvent de forţele americane şi
sud-vietnameze se plantau mine diverse în scopul distrugerii sau avarierii aparatelor de
zbor: încărcături concentrate de exploziv sau bombe de aviaţie cu detonare la tracţiune;
mine conice “săritoare” cu funcţionare la tracţiune; mine tip DH 10 cu acţiunea

207
Study about Viet Cong’s Mining Operations, US Marine Corps Combat Development Command, USMC Base Quantico,
Virginia, 1966, p. 5
208
The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, vol. I, op. cit., p. 442

O încărcătură suplimentară propulsa mina în aer la un metru de sol după care se producea explozia.

100
direcţionată verticalşi mine “de tufiş” declanşate de curenţii de aer ai rotorului.
Tehnica minării zonelor de aterizare şi atragerea elicopterelor încărcate cu trupe a avut
succes mare doar în primele operaţii, ulterior americanii contracarând-o prin
bombardarea zonei înainte de debarcarea desantului.
Din analiza surselor disponibile reiese că acţiunile de minare nu s-au limitat numai
la raioane, obiective şi comunicaţii terestre ci s-au desfăşurat şi asupra căilor de navigaţie
fluviale şi a obiectivelor de pe acestea. Viet Congul şi unităţile nord-vietnameze au
întrebuinţat mii de mine plutitoare şi ancorate împotriva vaselor americane şi aliate, la o
scară mult mai largă decât în războiul din Indochina.
Între 1959-1964 minele Viet Congului, deseori improvizate, au reuşit să scufunde
sau să avarieze multe ambarcaţiuni militare şi civile care navigau pe râurile şi canalele
din Vietnamul de Sud. Intensitatea acţiunilor de minare a dus uneori la oprirea temporară
a traficului comercial pe calea apei. Viet Congul a deţinut controlul asupra unor porţiuni
ale fluviului Mekong şi a râului Long Tao până la sosirea în zonă la 20 mai 1966 a
Divizionului 11 Deminare al marinei americane, urmat de alte unităţi de patrulare fluvială
şi asalt. După sosirea acestor forţe Viet Congul şi-a schimbat tactica, trecând la
executarea ambuscadelor fluviale, din complexe de buncăre amenajate pe malul apei şi
mascate corespunzător. Minele se amplasau sau lansau astfel încât să imobilizeze
temporar ambarcaţiunile civile şi militare inamice în vederea lovirii cu proiectile reactive
calibrul 122 mm, proiectile ale tunurilor fără recul calibrul 57 mm, grenade antiblindate
şi cu focul mitralierelor de toate calibrele.
Confecţionarea şi întrebuinţarea extensivă a tipurilor de mine prezentate mai sus au
fost posibile datorită eforturilor deosebite ale insurgenţei locale din Vietnamul de Sud.
Pentru o periodă relativ extinsă a conflictului (în special între 1959-1965) sprijinul
Nordului a fost limitat, obligând gherilele să se descurce cu resursele din zonă. În aceste
condiţii capturarea depozitelor unităţilor izolate ale armatei sud-vietnameze şi adunarea
muniţiei americane neexplodate au reprezentat principalele metode de procurare a
minelor tip şi a proiectilelor necesare pentru confecţionarea minelor improvizate.
După 1965 redislocarea unităţilor sud-vitnameze şi desfiinţarea posturilor izolate a
redus posibilităţile de capturare a depozitelor, lăsând adunarea muniţiei neexplodate
unica sursă de aprovizionare complementară. Această activitate a avut un caracter
permanent, desfăşurându-se în cadrul unui sistem bine organizat, compus din gherilele
locale şi populaţia proinsurgenţă din zonele rurale. La începerea bombardamentului de
aviaţie sau artilerie observatorii dispuşi în locaşe înguste tip „oală” sau în poziţiile de
luptă de lângă intrările tunelelor însemnau pe schema raionului locurile unde existau
bombe sau proiectile neexplodate. La terminarea bombardamentului alţi luptători se
alăturau observatorilor şi se trecea la “pieptănarea” cu atenţie a raioanelor, pentru a
confirma datele însemnate şi a descoperi alte muniţii. Pe baza acestor scheme, echipele
de transport treceau la adunarea muniţiei în locurile special destinate unde alte elemente
treceau la dezasamblare. Cu o minuţiozitate proverbială, vietnamezii tăiau cu fierăstrăul


Acest tip de mine era o copie a minelor comandate de tip “claymore” de fabricaţie americană. Pentru a acţiona împotriva
elicopterelor, minele erau dispuse cu partea din faţă îndreptată în plan vertical.

“Minele de tufiş” erau dispozitive explozive de greutate redusă ancorate de tulpinile arbuştilor din zonă şi mascate cu
material vegetal. La aterizarea elicopterelor, curenţii de aer puternici provocau destinderea ca un arc a tulpinilor, lansând în
aer minele, concomitent cu extragerea cuiului de siguranţă.

101
proiectilele şi bombele (turnând apă pe lama zimţată pentru a nu se încălzi), deşurubau
focoasele şi recuperau pulberea. Materialele rezultate erau folosite de alte echipe la
confecţionarea minelor improvizate. Deşi uneori aceste muniţii detonau în procesul
recuperării sau dezasamblării omorând zeci de persoane, activitatea nu se oprea.
După unele estimări un procent de 5-6 % din bombele de aviaţie nu au explodat. O
mare parte din acestea au fost recuperate de Viet Cong şi refolosite sub diferite forme.209
Dacă ne amintim că în Vietnamul de Sud s-au lansat sau tras milioane de tone de bombe
şi proiectile, constatăm că procentul muniţiei neexplodate înseamnă de fapt sute de mii de
tone. Inventivitatea vietnamezilor nu s-a oprit la adunarea muniţiei neexplodate; schijele
bombelor şi proiectilelor erau adunate în cadrul unor acţiuni organizate şi se foloseau la
fabricarea grenadelor de mână sau a minelor antipersonal prezentate mai sus. Aşa cum
am amintit, se fabricau şi mine antiblindate din exploziv concentrat, dispus în lăzi de
muniţie goale, proiectile de artilerie de calibrul 155 mm şi bombe de aviaţie de toate
tipurile. În general conţineau 2,5 -5 kg de exploziv şi funcţionau atât la apăsare,
împotriva vehiculelor uşor blindate, pe roţi sau şenilate cât şi la tracţiune sau comandate
prin fir.
Minele şi dispozitivele capcană au fost folosite pe o scară atât de largă de gherilele
vietnameze pentru că erau ieftine, uşor de realizat, eficiente din punct de vedere al
impactului fizic şi psihologic. Acestea au fost responsabile în final pentru 11% dintre
morţii şi 17% dintre răniţii americani, cu menţiunea că rata mortalităţii a fost menţinută la
acest nivel de buna funcţionare a sistemului de evacuare medicală aeriană210.

6.4. ASPECTE PRIVIND APĂRAREA ANTIAERIANĂ A REPUBLICII

DEMOCRATE VIETNAM
Sistemul apărării antiaeriene a Republicii Democrate Vietnam s-a extins rapid
începând din 1965, devenind unul dintre cele mai formidabile sisteme antiaeriene
integrate cunoscute în arta militară modernă şi primul testat în angajări de durată. În
august 1964 când forţele aeriene americane dislocate în Marea Chinei de Sud au executat
primele lovituri aeriene asupra unor obiective din Vietnamului de Nord, apărarea
antiaeriană a acestui stat era slabă, asemănătoare cu cea a Coreei în 1950. Ca mijloace
specifice avea în total mai puţin de 1.000 tunuri şi mitraliere antiaeriene de calibre
diferite, 22 instalaţii radar şi doar 4 complexe radar pentru conducerea focului bateriilor
de tunuri calibru mijlociu şi mare.211 Această situaţie avea să se schimbe însă radical după
ce la 17 noiembrie 1964 la Moscova, Prezidiul Comitetului Central al Partidului
Comunist Unit Sovietic a hotărât să ofere Vietnamului de Nord un ajutor militar
substanţial.212 Începând cu 1965 armata nord-vietnameză a primit avioane de vânătoare,
rachete şi tunuri antiaeriene, radare şi mijloace de comunicaţii moderne astfel încât la
sfârşitul anului 1968 avea 8050 tunuri şi mitraliere antiaeriene, aproximativ 160 avioane

209
Russe Stolfi, Mining Operations in the Recent History, Report no. 1582, US Army Ballistical Research Laboratory,
Aberdeen- Maryland, 1972
210
Viet Cong Mines, Booby Traps and Mining Techniques, May 1971, p. 68, Department of US Army, US Army Military
History Institute, Carlisle Barracks-PA
211
Lavelle A.J, Battle over the North Vietnam’s Sky, US Government Printing Office, Washington D.C., 1976, p. 5
212
Sarin Oleg, general &Dvoretski Lev, colonel, Război contra speciei umane. Agresiunile U.R.S.S. împotriva lumii (1919-
1989), op.cit., p. 124

102
de vânătoare (din care 106 dislocate pe aerodromuri din China), 40 divizioane rachete şi
peste 400 complexe radar.
Sosirea în masă a consilierilor militari sovietici în Vietnam a dus la îmbunătăţirea
radicală a pregătirii de specialitate a armatei nord-vietnameze; subliniem aici că pe
specialităţi militare, cel mai numeros contingent sovietic era cel de antiaeriană. 213 Iniţial,
în 1965-1966 echipajele erau compuse exclusiv din specialişti sovietici care doreau să
demonstreze conducerii politico-militare nord-vietnameze că eşecurile nord-vietnameze
în doborârea aparatelor americane se datorează slabei pregătiri a personalului şi nu
calităţii echipamentului. În urma succeselor repurtate de bateriile deservite de militari
sovietici, nord-vietnamezii au fost de acord cu înfiinţarea rapidă a unor centre de
instrucţie şi abordarea apărării antiaeriene a teritoriului în concordanţă cu propunerile
consilierilor. Concomitent s-a trecut la reorganizarea pe regimente a vechilor unităţi de
antiaeriană şi la constituirea altora noi pe măsură ce soseau echipamentele din U.R.S.S.
Sistemul antiaerian integrat propus de sovietici cuprindea din punct de vedere
conceptual trei elemente: descoperirea timpurie; legătura de transmisiuni între
subsistemul de descoperire şi subsistemul de ripostă; riposta. Descoperirea timpurie
avertiza celelalte elemente ale sistemului şi obiectivele de apărat asupra atacurilor aeriene
iminente ale inamicului, atât prin masuri active cât şi prin măsuri pasive. O importanţă
majoră au avut-o mijloacele de avertizare a populaţiei asupra pericolului atacului aerian şi
adăposturile antiaeriene construite la tot pasul. Legăturile subsistemului de comunicaţii
asigurau funcţionarea eficientă a sistemului prin mijloace fir şi radio. Deoarece modelul
sovietic sub care opera sistemul presupunea un control strict centralizat, legăturile rapide
şi eficiente reprezentau cheia succesului pentru subsistemul de ripostă. Subsistemul de
ripostă era compus la rândul lui din trei tipuri de mijloace specifice: artileria antiaeriană
de toate calibrele; aviaţia de vânătoare-interceptare; rachetele sol-aer.
Artileria antiaeriană nord-vietnameză angaja ţintele inamice la înălţimi diferite,
în funcţie de calibru şi înălţimea eficace de tragere. De la un sistem primitiv în 1964, cu
ajutorul Moscovei s-a ajuns în câţiva ani la unul dezvoltat, compus dintr-o mare varietate
de mijloace moderne, de la calibrul 12,7 la calibrul 100 mm, capabile să angajeze ţinte la
înălţimi de până la 15.000 de metri214. Artileria antiaeriană a devenit cu adevarat
redutabilă în 1968 cand peste 8.000 de piese au putut fi conduse prin complexe radar
îndeplinind cu succes misiuni de protecţie antiaeriană a obiectivelor militare şi civile din
regiunile Hanoi şi Haiphong. Prin compararea surselor cercetate putem afirma că artileria
antiaeriană a produs aproximativ 80% din pierderile înregistrate de aviaţia americană,
având o eficacitate excepţională la altitudini mici, datorită gradului de acoperire a
spaţiului aerian şi densităţii proiectilelor lansate.215 Baterii de calibre diferite erau dispuse
în jurul obiectivelor importante ca ciorchinii, pentru a acoperi cu foc tot spaţiul aerian la
înălţime mare, medie şi mică.
Pentru nimicirea ţintelor aeriene care zburau la joasă înălţime, la bateriile de tunuri
antiaeriene calibru mic se adăugau subunităţile de mitraliere antiaeriene cu piesele
instalate pe acoperişul clădirilor din zonele urbane, precum şi tot armamentul automat.
Aceste mijloace constituiau de fapt “apărarea antiaeriană populară” care se baza pe
213
Ibidem, p. 135
214
XXX Vietnamese Experience. The North, op.cit, p. 34
215
Berger Carl, US Air Forces in South-East Asia between 1961-1973, op.cit., p. 11

103
cantităţile mari de armament individual şi de grupă cu care fuseseră dotaţi cetăţenii din
zonele urbane. Înştiinţaţi prin difuzoare, civilii înarmaţi îşi ocupau poziţiile de tragere
stabilite din timp şi la semnalul cunoscut deschideau o perdea de foc în întâmpinarea
ţintelor aeriene inamice. Pentru a mări şansele de supravieţuire a subunităţilor
comandanţii nord-vietnamezi au hotărât să dispună bateriile în apropierea unor obiective
civile (şcoli, grădiniţe, spitale), puţin probabil a fi atacate de aviaţia americană, datorită
aderenţei stricte a piloţilor la regulile de angajare, care interziceau acest lucru.
În vederea nimicirii ţintelor aeriene grupate ale inamicului, în afara spaţiului aerian
al oraşelor s-a practicat ambuscada antiaeriană independentă. Pe timpul nopţii se
amenajau poziţii de lansare false a rachetelor sol-aer, iar în apropierea acestora existau
baterii de artilerie antiaeriană, dispuse în poziţii de tragere reale, foarte bine mascate.216
Cercetarea aeriana inamică descoperea noile poziţii de lansare a rachetelor şi imediat se
trimitea o formaţie de bombardiere împotriva acestora. Bateriile antiaeriene deschideau
focul prin surprindere, pe timpul cât formaţia inamică executa bombardamentul asupra
poziţiilor false.
Cu ajutorul echipamentului modern şi al consilierilor sovietici s-au obţinut de la
început rezultate deosebite, de necrezut cu câtva timp în urmă. Astfel, în perioada
ianuarie 1965-decembrie 1966 artileria antiaeriană nord-vietnameză a doborât 384
avioane americane şi a avariat mai mult de 900, peste 53% din aparate fiind lovite la
înălţimi sub 1500 metri.217
În privinţa aviaţiei de vânătoare, în momentul producerii incidentului din golful
Tonkin (2 august 1964) armata nord-vietnameză nu deţinea nici personal nici aparate
aeriene specifice. Două zile mai târziu China a trimis primele avioane MIG-15 şi MIG-17
pe un aerodrom de lângă Hanoi iar la sfârşitul anului 1966 U.R.S.S. avea deja în Vietnam
escadrile întregi, inclusiv de MIG-21şi sute de piloţi, tehnicieni de aviaţie şi operatori
radar.
Aviaţia nord-vietnameză a acţionat sporadic în mod independent, pe durata
desfăşurării conflictului. În perioada iunie 1965-august 1967 prezenţa acesteia în spaţiul
aerian a fost nesemnificativă, abia în septembrie 1967 consemnându-se 20 ieşiri MIG pe
lună. Cele mai importante angajări ale aviaţiei de vânătoare-interceptare s-au desfăşurat
între noiembrie 1967 şi noiembrie 1968, în efortul de contracarare a operaţiei strategice
de bombardament aerian executată de americani sub numele de cod “Rolling Thunder”.
De cele mai multe ori acţiunile se desfăşurau în cooperare cu bateriile de rachete
sol-aer, utilizându-se ca procedee tactice ambuscada antiaeriană şi ambuscada aeriană.
Ambuscada antiaeriană consta în atragerea de către MIG-uri a avioanelor americane în
zone puternic apărate antiaerian urmată de concentrarea focului rachetelor antiaeriene
asupra ţintelor inamice. Uneori se organizau ambuscade prin dislocarea bateriilor de
rachete antiaeriene în raioane greu accesibile care intersectau culuarul de zbor pe care se
întorceau formaţiile de avioane americane, după executarea misiunilor de bombardament.
Deşi condiţiile junglei tropicale creau greutăţi în deplasarea şi instalarea echipamentelor,

216
Konţevoi Gheorghi, Loviturile aeriene asupra obiectivelor cu apărare antiaeriană puternică, în “Zarubejnoe Voennoe
Obozrenie”, nr. 9/1975, Moscova, p. 50
217
Momyer William, Air Power in Three Wars, op.cit., p. 63

Pentru cei trei ani şi jumătate cât a durat operaţia, multe surse americane indică nivelul pierderilor în avioane de vânătoare-
interceptare în urma confruntării directe, la 48 aparate americane şi 111 nord-vietnameze.

104
mascarea perfectă contribuia din plin la succesul ambuscadei. 218 Ambuscada aeriană
presupunea deschiderea focului cu rachetele antiaeriene pe culuare bine stabilite şi
angajarea de către MIG-uri a avioanelor americane obligate să devieze de la itinerarul de
bază, în ambuscade la aşteptare.219
Pe toată perioada desfăşurării conflictului s-a practicat metoda dirijării de la sol a
piloţilor sovietici şi nord-vietnamezi. În mod obişnuit avioanele MIG erau direcţionate în
spatele formaţiilor aeriene americane şi în funcţie de situaţie atacau fie la început, forţând
aparatele F-105 să-şi largheze bombele în alte zone decât cele planificate, fie după ce
avioanele americane executaseră bombardamentul iar avioanele de escortă F-4 rămâneau
cu o cantitate redusă de combustibil. Aceste tactici aeriene s-au dovedit a fi eficiente în
special pe perioada 1965- 1968 când forţele americane au desfăşurat operaţia “Rolling
Thunder”.
Rachetele antiaeriene, în principal de tipul S-75 “Dvina”(dirijată prin radar) şi
ulterior “Desna” şi “Volhov”(cu dirijare în infraroşu) au mărit semnificativ potenţialul
antiaerian al armatei nord-vietnameze, constituind al treilea element al subsistemului de
ripostă. Caracteristicile tehnico-tactice ale acestor sisteme moderne permiteau angajarea
cu succes a aparatele aeriene americane. Sistemul “Dvina” spre exemplu, putea să
doboare ţinte care zburau cu viteze de 1500 km/h la altitudini de până la 22 km, dar nu
era eficace în faţa ţintelor care zburau la joasă înălţime. În condiţii ideale, “Desna” putea
nimici ţintele aeriene până la o altitudine de treizeci şi patru de km în vreme ce “Volhov”
putea ajunge şi la 43 km, angajând ţinte care se deplasau cu viteze de până la 2300
km/h.220
Datorită complexităţii echipamentelor şi nivelului redus de pregătire pe linie de
specialitate a militarilor nord-vietnamezi, bateriile de rachete antiaeriene care apărau
obiectivele de importanţă strategică din Vietnamul de Nord au avut în compunere şi
militari sovietici. Succesele înregistrate de acestea au compensat oarecum rezultatele
mediocre obţinute de bateriile operate doar de militari vietnamezi. Din datele statistice
prezente în sursele cercetate rezultă că antiaeriana nord-vietnameză a lansat între 1965-
1972 mii de rachete, din care doar câteva procente au doborât ţinta. Aceste rezultate nu
sunt surprinzătoare dacă luăm în considerare pregătirea militară săracă, lipsa de
experienţă a vietnamezilor în domeniul rachetelor antiaeriene, precum şi perioada de
instruire extrem de scurtă (între doua săptămâni şi o lună) în urma căreia aceştia trebuiau
să devină specialişti, consilierii sovietici subliniind: “Cunoştinţele primitive şi slaba
calificare de ansamblu a soldaţilor vietnamezi reduceau eficacitatea puterii de foc a
sistemelor.”221 Cu toate acestea, rachetele antiaeriene au constituit o ameninţare
permanentă pentru formaţiile de avioane americane care zburau la înălţimi medii şi mari,

218
Drîza Alexei, general locotenent, Memorii din serviciul în Vietnam, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-Ştiinţifice, vol.
12, p. 45-47
219
Acţiunile de luptă ale trupelor apărării antiaeriene şi forţelor aeriene militare ale armatei populare vietnameze din
decembrie 1972, Buletinul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Bucureşti, 1981, caietul nr. 1, traducere din
limba rusă
220
Războiul din Vietnam, Arhiva Centrală a Ministerului Apărării al U.R.S.S., Moscova, 215/12112, Vol. 14, p. 26-27

Sursele arată şi aici procente de doborâre diferite; cele americane indică 2 %, cele vietnameze 15 %, cele sovietice 5-6
%.
221
Războiul din Vietnam, Arhiva Centrală a Ministerului Apărării al U.R.S.S., Moscova, 215/ 121141, vol. 36, p. 82

105
în special în faza iniţială a operaţiei “Rolling Thunder”, până la intrarea în dotare a
echipamentelor de bruiaj de tipurile Wild Weasels, AGM-45 Shrikes şi ALQ-71.222
După 1970 calitatea personalului vietnamez care încadra unităţile antiaeriene s-a
ameliorat pentru că mulţi ofiţeri studiaseră în Uniunea Sovietică şi erau în măsură să
conducă focul bateriilor şi să instruiască la rândul lor alte contingente.
Echipamentul performant şi personalul pregătit au permis constituirea unui sistem
dezvoltat şi eficient, în măsură să interzică aviaţiei americane controlul total al spaţiului
aerian. Sistemul apărării antiaeriene a Republicii Democrate Vietnam a contribuit imens
la susţinerea insurgenţei din Sud prin protejarea capacităţilor militare şi economice din
Nord, devenind ulterior un model pentru armatele multor naţiuni. În anexa nr 24 sunt
prezentate iconografic mijloacele antiaeriene folosite cu predilecţie de nord-vietnamezi.

222
Lon Nordeen, Air War in the Missiles’ Age, Smithsonian Institution Press, Washington D.C., 1985, p. 57

106
 CAPITOLUL 7
CONTRAINSURGENŢA MODERNĂ. CONSIDERAŢII PRIVIND
EVOLUŢIA FORŢELOR AMERICANE

7.1. UN MEDIU DIFERIT, O NOUĂ ABORDARE. EVOLUŢIA ŞI

IMPLEMENTAREA DOCTRINEI CONTRAINSURGENŢĂ
În 1955, când s-a trecut la formarea şi instruirea noii armate sud-vietnameze, multe
din şcolile militare şi centrele de instrucţie ale armatei americane nici măcar nu
încorporaseră în programele pregătirii pentru luptă învăţămintele reieşite în urma
războiului din Coreea, încheiat printr-un armistiţiu cu doi ani in urmă. Terenul muntos,
puternic accidentat din Coreea a fost doar parţial accesibil tehnicii de luptă, reducând
mult din avantajul tehnologic american şi influenţând acţiunile tactice care ar fi trebuit să
se bazeze pe mobilitate şi putere de foc superioare, date de întrebuinţarea în masă a
aviaţiei, blindatelor şi artileriei. În aceste condiţii, tactica operaţiilor defensive şi ofensive
convenţionale mecanizate, desfăşurate pe spaţiul european împotriva forţelor Uniunii
Sovietice şi aliaţilor acesteia, a reprezentat în continuare baza instruirii forţelor terestre
americane, până în 1961.
În Vietnamul de Sud însă, tactica aplicată de gherilele Viet Cong şi forţele regulate
nord-vietnameze nu a avut mai nimic în comun cu cea întrebuinţată de beligeranţi în cel
de-al doilea război mondial sau în războiul din Coreea. Evitarea contactului deschis,
dislocarea în tunele şi baze secrete amenajate în teren acoperit şi greu accesibil, folosirea
întunericului şi recurgerea la procedeele specifice de gherilă în locul şi la momentul ales,
au constituit elemente definitorii ale insurgenţei vietnameze.
În acest război, până în 1972, nu s-au constituit grupări mari de forţe care să
urmărească înfrângerea oponentului prin operaţii decisive, desfăşurate pe un spaţiu bine
determinat.223 La nivel strategic s-ar fi putut vorbi de o limită teritorială, reprezentată de
zona demilitarizată la nord şi frontiera cu Laosul şi Cambodgia la vest; la nivel operativ
şi tactic însă nu existau noţiunile de front sau spatele frontului, neexistând implicit, nici
aliniamente de contact. Inamicul era “pretutindeni şi nicăieri”, acţiunile pe obiective
dând angajării caracterul de insularitate. Inamicul “alunecos” şi jungla deasă reduceau
eficacitatea învăluirilor şi întoarcerilor ca forme clasice ale manevrei tactice.
Spaţiul nu a fost împărţit pe fâşii sau zone de responsabilitate permanente, nici
pentru inamic nici pentru trupele proprii, având încă de la început o influenţă radicală
asupra tuturor aspectelor tactice224. Acţiunile s-au desfăşurat de regulă la distanţe mari de
bazele de dislocare, ridicând mari probleme pe linia asigurării acţiunilor şi protecţiei
trupelor.

223
Până la retragerea forţelor terestre americane din teatru, armata nord-vietnameză nu a îndrăznit să declanşeze o agresiune
convenţionala pe scară largă. În primăvara anului 1972 în Vietnamul de Sud mai rămăsese doar o singură brigadă de
infanterie, cu misiunea de a asigura paza şi apărarea unor structuri de sprijin (cf. Karnow Stanley, Vietnam. A History, op.cit
, p. 165)
224
Teritoriul Vietnamului de Sud a fost împărţit în patru zone de responsabilitate a corpurilor de armată sud-vietnameze.
Această împărţire nu a influenţat desfăşurarea operaţiilor contrainsurgenţă de amploare ci efortul de pacificare, liniile de
despărţire având deci nu un rol tactic, ci unul administrativ. Forţele americane au organizat şi executat operaţiile in toate
regiunile ( cf. Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, op.cit., p. 6)

107
 O alta diferenţă a fost aceea că operaţiile contrainsurgenţă au dus practic la
angajarea obiectivelor din întreg Vietnamul de Sud, de multe ori repetat, pe acelaşi
spaţiu, fără a fi limitate la adâncimea tactică a unui aliniament de contact. Caracterul
omnidirecţional al ameninţării a influenţat decisiv dislocarea forţelor şi mijloacelor în
teatrul de operaţii, constituindu-se gradual complexe de perimetre întărite (baze de
cartiruire, logistice, aerodromuri, baze de foc, etc), conectate prin căi de comunicaţie
aeriene şi terestre.
Aprofundăm analiza aspectelor conceptuale, adăugând că în mod tradiţional, teoria
artei militare arată că manevra şi focul sunt elementele definitorii ale angajării. De-a
lungul istoriei manevra şi focul au dominat prin alternanţă câmpul de luptă ; fiind o
angajare neconvenţională de tipul insurgenţă-contrainsurgenţă, Vietnamul apărea pentru
forţele americane ca un mediu ideal în care manevra devenea dominantă. În realitate, mai
mult decât în oricare dintre războaiele anterioare, întrebuinţarea puterii de foc pentru
evitarea pierderilor de vieţi omeneşti a devenit un imperativ tactic al comandanţilor
americani, siliţi să “consume cu largheţe gloanţe şi nu vieţi”.

Procesul general de reorientare tactică a armatei americane s-a dovedit până la

urmă a fi deosebit de dificil şi a început timid în 1956 când a fost înfiinţat “Centrul de
Instrucţie pentru Operaţii Speciale” în Hawaii. În acest centru, copiat în mare măsura
după “Şcoala de război în junglă” înfiinţată anterior de britanici în Malaiezia, s-a instruit
în următorii ani Divizia 25 Infanterie S.U.A., devenind prima mare unitate pregătită să
desfăşoare operaţii antigherilă în junglele din Asia de Sud-est. Preocuparea americană
privind intensificarea acţiunilor insurgenţei comuniste în Vietnamul de Sud după 1959, a
dus la apariţia în prim plan a forţelor speciale, considerate de preşedintele Kennedy ca
fiind “cel mai bun element contrainsurgenţă”.
În 1961, în urma ordinului direct al preşedintelui, la Colegiul de Comandă şi Stat
Major al Forţelor Terestre de la Fort Leavenworth (Kansas) s-au examinat în detaliu de
către teoreticienii militari americani, posibilităţile de contracarare a “războaielor de
eliberare” susţinute de marile puteri comuniste; în urma analizei s-a propus eşaloanelor
de decizie trecerea la dezvoltarea capabilităţilor contrainsurgenţă a unităţilor armatei, pe
scheletul programelor de instruire ale forţelor speciale. Amintim aici că forţele speciale
erau instruite să se infiltreze pe uscat, pe apă sau prin aer, adânc în teritoriul inamic (ostil)
pentru a distruge (nimici) obiective de importanţă strategică, a elibera prizonieri (ostateci)
şi a culege informaţii de importanţă deosebită (a verifica informaţiile culese prin alte
surse). Cea de a doua misiune principală consta în crearea, echiparea, instruirea şi
consilierea forţelor armate regulate şi paramilitare ale statelor prietene.
Conceptele de întrebuinţare a forţelor speciale au fost dezvoltate şi ajustate din
mers, insurgenţa de sorginte comunistă fiind o noua experienţă pentru Statele Unite;
astfel, multe din tehnicile şi procedeele antigherilă au fost dezvoltate şi experimentate
prin execuţie în teren, după conceptul “încercăm şi vedem rezultatul”. Noul mediu de
angajare aducea în prim plan o modificare majoră; forţele speciale organizate şi instruite
să desfăşoare acţiuni militare neconvenţionale în condiţiile unui război convenţional, pe

În primul război mondial spre exemplu, focul masat a constituit elementul tactic dominant, în timp ce în cel de al doilea
război mondial manevra în adâncime a grupărilor blindate sprijinite de aviaţie a fost elementul cheie la nivel tactic şi
operativ.

108
teritoriul inamic, s-au văzut nevoite să ducă acţiuni de luptă împotriva gherilelor
insurgenţei comuniste, pe teritoriul statului prieten.
Cu toate că forţele speciale şi Divizia 25 Infanterie erau întradevăr pregătite să
acţioneze imediat în Vietnam, celelalte mari unităţi nu aveau cunoştinte solide şi
deprinderi adecvate privind lupta în deltă şi junglă, împotriva unui inamic “alunecos”,
îndoctrinat, motivat politico-ideologic şi nu în ultimul rând, ingenios.
Începând cu luna noiembrie 1961 preşedintele Kennedy a acordat o mare atenţie
pregătirii pe linia contrainsurgenţei, ordonînd măsuri de modificare a programelor de
instruire din toate instituţiile militare de învăţământ, specificând inclusiv faptul că în
viitor, promovarea la gradele de colonel şi general va depinde de cunoştinţele şi expertiza
demonstrată în noul domeniu. În final, în faţa unor reticenţe ale militarilor, preşedintele a
ordonat ca elita forţelor terestre cu grad de colonel şi general să fie trimisă la “Centrul de
Instruire pentru Război Special” de la Fort Bragg (Carolina de Nord), pentru parcurgerea
cursurilor de contrainsurgenţă.
La 18 ianuarie 1962 Kennedy a înfiinţat “Grupul Special Contrainsurgenţă”, în
care a plasat personalităţi cu funcţii înalte în administraţia centrală. Insistenţa conducerii
politice cu privire la dezvoltarea capacităţilor contrainsurgenţă, a nedumerit conducerea
militară americană în general şi a forţelor terestre în special. Ideea că un grup de civili
lipsiţi de expertiză cereau specialiştilor să renunţe la conceptele doctrinare anterioare în
favoarea altora noi, genera rezistenţă din partea militarilor. Aceştia erau convinşi că se
vor găsi soluţii pentru conflictele de joasă intensitate, fără transformarea radicală a
forţelor armate. Totuşi, pentru a transpune în practică ordinele preşedintelui, forţele
terestre au luat o serie de măsuri pentru introducerea operaţiilor de contrainsurgenţă ca
obiect de studiu în structurile sale, în special cele de instrucţie.
Având la bază învăţămintele reieşite din angajările împotriva mişcărilor insurgente
ale englezilor şi francezilor (Malaesia, Indochina), instituţiile de învăţământ, centrele de
pregătire şi publicaţiile de specialitate au trecut gradual la elaborarea şi diseminarea
elementelor doctrinei contrainsurgenţă.

Din punct de vedere doctrinar, forţele terestre americane aveau destule

regulamente privind operaţiile antigherilă, dar acestea erau privite ca un element
complementar al războiului convenţional, o modalitate prin care se anihilau eforturile
formaţiunilor de partizani şi nu ale mişcărilor insurgente. Primul regulament apăruse în
1951 sub numele de FM 31-20 “Operaţii împotriva formaţiunilor de gherilă”, urmat în
1953 de FM 31-15 “Operaţii împotriva asaltului aeropurtat al inamicului, acţiunilor de
gherilă şi infiltrărilor”, care în esenţă arăta măsurile care trebuiau luate pentru asigurarea
securităţii zonei de spate, în cadrul fâşiei de responsabilitate alocate marii unităţi. Cadrul
de implementare era deci tot convenţional.
FM 31-21, „Războiul de gherilă” a fost tipărit în 1955 şi se referea la executarea
operaţiilor antigherilă de către unităţi şi mari unităţi în contextul războiului convenţional.
Ediţia din 1963 realizată de „Centrul pentru Război Special” a adăugat un capitol despre
contrainsurgenţă.225 În sfârşit, în noiembrie 1963 a apărut FM 31-22, intitulat „Forţele de

225
FM 31-21, Guerila Warfare and Special Forces Operations, US Government Printing Office, Washington D.C.,
September 1963

109
Contrainsurgenţă ale Trupelor de Uscat”, dedicat în special forţelor speciale şi în mai
mică măsură, celorlalte mari unităţi. Manualul FM 100-5 „Operaţiile”, considerat baza
doctrinară a forţelor terestre, nu a făcut referire la contrainsurgenţă până în 1962. În acea
ediţie (februarie 1962), ca urmare a presiunilor politice au fost adăugate două capitole
despre contrainsurgenţă: capitolul 10 -Operaţii neconvenţionale şi capitolul 11- Operaţii
împotriva forţelor neregulate. În capitolul 11 se preciza că „...operaţiile desfăşurate în
scopul eliminării forţelor neregulate sunt de natură ofensivă. Forţele convenţionale
trebuie să câştioge şi menţină iniţiativa încă de la început.” 226
Din coroborarea datelor existente în sursele americane tragem concluzia că
manualele amintite nu au adus clarificări de esenţă asupra problematicii
contrainsurgenţei. Graba a dus în primii ani după 1961 la abordarea mecanică a
conceptului de contrainsurgenţă, fără o analiză profundă a fenomenului. Constatăm
astfel, că în 1964 nu exista un manual care să articuleze coerent această doctrină, iar în
februarie 1965, în ajunul trimiterii primelor unităţi combatante în Vietnam, se lucra încă
la „Manualul consilierului militar” şi la planurile de integrare a instruirii cu tematică de
contrainsurgenţă, în programele şcolilor militare şi centrelor de instrucţie. Ne raliem
opiniei unor specialişti americani care susţineau că prevederile regulamentare existente
până la intervenţia directă în conflict, reflectau răspunsul armatei la un mediu pe care nu
îl înţelegea (deoarece nu îl mai întâlnise), răspuns cerut cu insistenţă de conducerea
politică.
După implicarea directă în conflict, comandanţii americani au început să se
familiarizeze cu doctrina contrainsurgenţă, mulţi dintre ei contribuind efectiv la
dezvoltarea conceptelor, pe baza experienţei acumulate în cadrul operaţiilor. Manualul
FM 31-16, Operaţiile antigherilă, publicat într-un moment când în Vietnam acţiunile
erau în toi (1967), a adăugat în sfârşit contrainsurgenţa la misiunile de bază ale marilor
unităţi (unităţilor). Remarcăm totuşi că teoreticienii militari nu susţineau efectuarea unor
modificări organizatorice substanţiale, sau reducerea volumului de foc pe timpul
executării noului tip de operaţii.227
În afara manualelor şi regulamentelor, un rol important în dezvoltarea şi
diseminarea noilor concepte doctrinare a revenit publicaţiilor de specialitate. În multe
situaţii publicaţiile erau editate de instituţiile de învăţământ, ofiţerii cursanţi aducîndu-ţi
contribuţia la îmbunătăţirea conceptelor teoretice prezentate prin programă.
Până în 1962 publicaţiile nu au abordat problema mişcărilor insurgente, deşi
acestea proliferaseră; principala ameninţare o reprezentau totuşi blindatele sovietice din
Europa. Studiind colecţiile anuale ale publicaţiilor „Military Affairs” şi „Army” spre
exemplu, am descoperit doar câteva articole generale despre războiul neconvenţional.
Studiile referitoare la mişcările insurgente din Filipine, Cuba, Malazsia, Indochina şi
Algeria, lipseau cu desăvârşire. Din 1962 însă, în urma statuării contrainsurgenţei ca
misiune princopală a armatei, egală ca importanţă cu cea a ducerii războiului
convenţional, au început să apară articole referitoare la insurgenţă.
Urmănd trendul impus, specialiştii militari au început să publice articole prin care
susţineau că în oparaţiile de contrainsurgenţă se pot aplica conceptele tactice tradiţionale,

226
FM 100-5, Operations, US Government Printing Office, Washington D.C., February, 1962
227
FM 31-16, Counter Guerila Operations, US Government Printing Office, Washington D.C., 1967, p. 36-57

110
modificate. De regulă, nu se lua în considerare diminuarea rolului blindatelor şi artileriei
spre exemplu, considerându-se că avantajele oferite de acestea nu se pierd ca urmare a
întrebuinţării în alt tip de teren, împotriva altui inamic; ceea ce exista trebuia doar
adaptat.
Au existat însă şi ofiţeri care au sesizat necesitatea dezvoltării doctrinei
contrainsurgenţă într-o concepţie unitară, propunând şi modificări structurale ale marilor
unităţi terestre. Ecourile acestor frământări au dus la organizarea unei conferinţe de
informare pe problema contrainsurgenţei, în perioada 23-24 martie 1962, la
Comandamentul Forţelor Terestre Continentale. Cu acestă ocazie s-a aprobat
instrucţiunea 515-2 „Contrainsurgenţa”, ca material de orientare pentru întreg personalul
forţelor terestre.228

În privinţa instruirii practice amintim că acţiunile neconvenţionale au constituit

iniţial obiectul Centrului de război special de la Fort Bragg (Carolina de Nord). În
octombrie 1961 centrul a primit de la preşedintele Kennedy misiunea de a sprijini
dezvoltarea capabilităţilor contrainsurgenţă la nivelul întregii armate.
Primul curs s-a intitulat „Cursul orientativ de război special şi contrainsurgenţă”
şi a fost parcurs de ofiţeri cu grade superioare din armata americană. În ianuarie 1962 s-a
înfiinţat „Cursul pentru instructori şi consilieri militari” în scopul de a pregăti ofiţerii şi
subofiţerii care urmau să fie detaşaţi la Comandamentul pentru Asistenţă Militară
Vietnam. Cursul era intensiv, avea o durată de 4 săptămâni şi includea în program şi 25-
30 de ore de limba vietnameză.229 O altă măsură luată de centru a fost înfiinţarea
echipelor mobile de instruire pe linia operaţiilor neconvenţionale, care călătoreau din
garnizoană în garnizoană şi desfăşurau activităţi de pregătire.
La 30 martie 1962 conducerea forţelor terestre a ordonat şcolilor, centrelor de
instrucţie şi comandamentelor din subordine, să mărească numărul de ore alocat
contrainsurgenţei. În urma acestui ordin contrainsurgenţa şi-a intrat „în drepturi”, la
cursul de bază pentru ofiţerii de infanterie spre exemplu, reprezentând (în 1963) 21% din
totalul orelor de pregătire. Anul 1965 a fost o perioadă de vârf pentru instruirea pe linia
contrainsurgenţei, ştiindu-se cu certitudine că multe unităţi vor fi dislocate în Vietnam.
Drept urmare, la Şcoala de infanterie 56% din orele de pregătire aveau legătură cu
operaţiile neconvenţionale.
La şcoala de blindate de la Fort Knox (Kentucky) nu s-au operat modificări majore
în structura planurilor de învăţământ, în legătură cu operaţiile neconvenţionale. În
schimb, corpul de cadre didactice a încercat să adapteze unele concepte doctrinare
tradiţionale, pentru a da posibilitatea unităţilor şi subunităţilor de blindate să acţioneze cu
succes pe timpul conflictelor de joasă intensitate.
Contrainsurgenţa a devenit obiect de studiu şi la Colegiul de Comandă şi Stat
Major al Forţelor Terestre, începând cu anul de învăţământ 1962-1963, când prin
programă i s-au alocat 48 de ore.230

228
Bowman Stephen, major, US Army and the Counterinsurgency War. The Developpement of the Doctrine (1946-1964),
Duke University, 1980, p. 96
229
Krepinevich Andrew F. Jr., US Army and the Vietnam, op.cit., p. 48
230
US Army Command and Staff College, Curriculum for the Command and Staff Course, Fort Leavenworth , Kansas, 1963

111
 După o analiză pertinentă considerăm că după 1962 s-au luat în mod gradual o
serie de măsuri care să pregătescă marile unităţi şi unităţile în vederea noului mediu de
angajare. Contrar opiniei unor cercetători americani (Harry Summers, Andrew
Krepinevich, Douglas Kinnard, etc.) care după război au criticat dur insuficienţa
pregătirii pe linia contrainsurgenţei, susţinem că factorii militari de decizie au procedat
corect, direcţionînd instruirea şi organizarea armatei în funcţie de cerinţele globale ale
momentului istoric. Nu trebuie să pierdem din vedere că în deceniul VII principalul
pericol la adresa SUA venea din partea armatelor sovietice şi nu a insurgenţei
vietnemeze. Se justifica astfel pe deplin menţinerea tacticii operaţiilor convenţionale ca
disciplină de bază în cadrul programelor de pregătire ale centrelor de instrucţie, şcolilor
militare şi colegiilor.
Analizând problematica din punct de vedere al modificărilor structurale şi
experimentării conceptelor, constatăm că în concordanţă cu noua doctrină a “ripostei
flexibile”, în funcţie de inamicul probabil şi spaţiul de angajare, gânditorii militari
americani au proiectat alte structuri de forţe şi au experimentat, dezvoltat şi implementat
cu ajutorul mijloacelor tehnice moderne tactica operaţiilor de contrainsurgenţă în cadrul
războiului neconvenţional, definit în 1964 ca “ansamblul acţiunilor de gherilă şi
subversive desfăşurate împotriva unui stat ostil.”231

Restructurarea forţelor a început în luna martie 1961, preşedintele Kennedy

ordonând secretarului apărării Robert McNamara “să dezvolte o structură de forţe
adecvată noilor necesităţi militare, indiferent de plafoanele bugetare aprobate. După
stabilirea structurii finale echiparea elementelor componente să se facă la cel mai mic
cost posibil.”232
La 9 octombrie 1961 s-a înfiinţat U.S. Strike Command (Comandamentul de
Lovire) cunoscut sub denumirea de STRICOM, o structură capabilă să conducă simultan
forţele angajate în mai multe conflicte, limitate, convenţionale şi/sau neconvenţionale.
Acest comandament urma să conducă 8 divizii terestre mecanizate, sprijinite de unităţi de
elicoptere ş aviaţe tactică contribuind în fapt la transpunerea în practică a conceptului
ripostei flexibile. Prin această structură s-a revenit la gruparea aero-terestră care
dominase bătăliile din războaiele anterioare, de această dată având o mai mare
flexibilitate. STRICOM constituia în esenţă o rezervă strategică generală compusă din
forţe operaţionalizate, “gata de a întări alte comandamente sau a planifica şi desfăşura în
regim de urgenţă operaţii ordonate de Comitetul întrunit al şefilor de state majore.”233
Specialiştii militari americani considerau că prin această structură, atât în mediul
convenţional cât şi în cel neconvenţional combinarea expertizei tactice, puterii de foc
covârşitoare, comunicaţiilor rapide, sprijinului aerian şi mobilităţii crescânde datorate

231
Dictionary of Military Terminology, Department of the Army, Washington D.C.,1964, p.185
232
McNamara Robert, Secretary of Defense, Report for the Defense Board, House of Representative, US Congress, no.
3162/1961, US Government Printing Office, Washington D.C.,1962

În forţele terestre au rezultat divizii mai “grele“ decât cele întrebuinţate în Coreea, dar sistemul modular le asigura o
flexibilitate mai mare.
233
Extras din alocuţiunea gl.Earle Wheeler, şeful Statului Major al Forţelor Terestre, la Rotary Club Martinsburg, West
Virginia, 25 mai 1967 (Apud Andrew Krepinewich Jr., US Army and the Vietnam, op. cit, p.117)

112
transportoarelor blindate şi mijloacelor aeriene, va asigura superioritatea tehnico-tactică
necesară obţinerii succesului.
La stabilirea structurilor de forţe destinate în principal contrainsurgenţei s-a avut în
vedere că diviziile terestre erau organizate şi echipate în principal pentru a duce un
război convenţional pe spaţiul european cu forţele sovietice şi nu unul cu insurgenţa
vietnameză. Soluţia era întrebuinţarea forţelor speciale şi a structurilor aeromobile, ca
elemente suple, flexibile, uşor de angajat în operaţii neconvenţionale. Aceste forţe urmau
să opereze în cadrul “Grupului de Legătură şi Asistenţă pentru Lumea Liberă”, compus
din: 1 grup de forţe speciale (valoare batalion), 1 batalion acţiuni psihologice, 5
detaşamente sprijin (CIMIC, geniu, informaţii, transmisiuni, medical), un număr variabil
de brigăzi din forţele terestre, special instruite.
În ianuarie 1962 o comisie a forţelor terestre a analizat capabilităţile
contrainsurgenţă existente în acel moment, concluzionând că armata americană nu este în
măsură să răspundă concomitent, la mişcări insurgente din mai multe zone ale globului.
Mai mult, forţele speciale erau prea puţine şi prea preţioase pentru a fi folosite în acţiuni
de contrainsurgenţă; pentru acest scop trebuiau nominalizate şi instruite mari unităţi şi
unităţi de infanterie şi aeropurtate. Comisia a propus ca diviziile 1, 2, 25 Infanterie şi
Grupările Tactice “Pacific 1” şi “Pacific 2” să aibă ca misiune de bază contrainsurgenţa.
Acesta devenea în acelaşi timp misiune complementară pentru Divizia 82 Aeropurtată,
Divizia 4 Infanterie, Divizia 101 Aeropurtată.234
În acelaşi timp se operau unele modificări şi la nivelul diviziilor, prin introducerea
în organica acestora a comandamentelor de brigadă şi a unităţilor de elicoptere.
Concomitent, trimiterea unităţilor de elicoptere în Vietnam, pentru sprijinirea armatei
sud-vietnameze a întărit convingerea gânditorilor americani că aeromobilitatea reprezenta
soluţia tehnico-tactică de bază, pentru combaterea mişcărilor insurgente de pe
mapamond. La începutul lui 1965, în ajunul intrării în război forţele contrainsurgenţă
erau compuse din 5 brigăzi de infanterie care serveau ca forţe de susţinere pentru 7
grupuri (valoare batalion) de forţe speciale. Derularea evenimentelor ulterioare va scoate
la iveală un paradox, deoarece tocmai aceste brigăzi nu au fost desfăşurate în Vietnam.
Ca urmare a rapoartelor sosite din Vietnam, din a doua jumătate a anului 1965 o
parte din unităţile americane au fost gradual organizate, instruite şi echipate pentru a fi
capabile să acţioneze independent sau în cooperare cu forţele sud-vietnameze, în teren
greu accesibil, împotriva tuturor formaţiunilor regulate şi paramilitare ale insurgenţei
comuniste.
În condiţiile ostilităţii opiniei publice americane faţă de acest război (apărut la
scurt timp după cel din Coreea), s-a hotărât fructificarea avansului tehnologic pentru a
micşora pierderile de vieţi: “Cea mai valoroasă resursă a noastră sunt oamenii. Din
acest motiv trebuie să multiplicăm capabilităţile militarilor noştri printr-o mare putere
de foc. Este scump în dolari dar ieftin în vieţi omeneşti.”235
În acest sens unii specialişti militari propuneau ca elementele de manevră să devină
forţe de cercetare şi fixare, în timp ce artileria terestră şi navală, aviaţia şi elicopterele de
atac constituiau elementele distructive. În continuare, desfăşurarea ostilităţilor va
234
Krepinevich Andrew Jr, US Army and the Vietnam, op. cit., p.134
235
Secretarul apărării Robert McNamara, citat de Graff Henry în “The Tuesday Cabinet”, Prentice-Hal, Englewood Cliffs,
New Jersey, 1970, p. 82

113
demonstra că integrarea acestor multiple mijloace de lovire cu schema de manevră în
vederea obţinerii efectului tactic dorit, devenea provocarea supremă pentru comandantul
grupării de forţe terestre. Lua naştere atfel, “era măcinării”.
Comentând succinct latura experimentării operaţiilor neconvenţionale, amintim
că în 1963 cadrele didactice de la Colegiul de Comandă şi Stat Major al Forţelor
Terestre au întocmit şi condus aplicaţii tactice cu tematică de contrainsurgenţă, în scopul
de a experimenta procedurile şi a determina care sunt structurile de forţe optime. Ofiţerii
studenţi din Marea Britanie, care anterior sosirii la colegiu executaserăp acţiuni împotriva
insurgenţei din Malaiezia nu au fost de acord cu modul de abordare propus de americani,
deoarece acesta nu acorda prioritate controlului populaţiei din zonă, în faţa acţiunilor
directe de nimicire. Obiecţiile lor nu au fost luate în considerare, americanii rămânând
avocaţii înfrângerii mişcărilor insurgente prin descoperirea, angajarea şi nimicirea rapidă
a forţelor principale de gherilă, utilizând avantajale superiorităţii tehnologice.
Instruirea pe linia tacticii convenţionale şi-a lăsat puternic amprenta asupra
percepţiei militarilor americani, aceştia imaginându-şi cu greu scenarii tactice diferite de
cele din războaiele anterioare. La aceasta a contribuit şi insuficienţa cursurilor şi
instructorilor pe linia contrainsurgenţei, în 1962 cursurile specifice fiind parcurse doar de
ofiţerii superiori.
Cu toate neajunsurile, noile concepte tactice care deviau de la doctrina curentă au
fost acceptate gradual, pe masură ce îşi dovedeau eficacitatea în cadrul experimentărilor,
fără a le înlocui în totalitate pe cele vechi.
În vara anului 1962 o echipă condusă de generalul Edward Rowny şi compusă din
30 militari şi 25 tehnicieni civili s-au deplasat în Vietnam, pentru a explora posibilităţile
de îmbunătăţire a modului de ducere a războiului de contrainsurgenţă. În cadrul acestui
program denumit “ACTIV” (“Army Concept Team in Vietnam”)236 urmau a fi evaluate
concepte operaţionale şi organizaţionale, tehnici şi procedee noi sau îmbunătăţite, în
acelaşi timp analizându-se performanţele tehnice ale diferitelor tipuri de armament şi
echipamente întrebuinţate în cadrul acţiunilor.
Aeromobilitatea, întrebuinţarea blindatelor în junglă, logistica acţiunilor militare în
raioane insulare, supravegherea şi cercetarea electronică, comanda şi controlul de pe
platforme aeriene, au reprezentat câteva din conceptele evaluate între 1962-1966. În
paralel cu acest program, în 1962 s-a înfiinţat în Maryland un laborator pentru
dezvoltarea echipamentelor necesare trupelor în războiul neconvenţional; până în 1967
aproximativ 90% din proiecte au fost orientate spre cerinţele câmpului de luptă din
Vietnam, multe fiind cu adevărat folositoare.
Ca urmare a studiilor şi rapoartelor de după 1962, tactica americană a devenit mai
flexibilă, uşor de ajustat în funcţie de situaţia concretă, multe din inovaţiile tactice şi
tehnice apărute în Vietnam constituind în fapt răspunsul adecvat la metodele de acţiune
întrebuinţate de oponent în teatrul de operaţii. În final, într-un teren greu accesibil care
favoriza mascarea şi acţiunea unităţilor echipate sumar şi dotate cu armament uşor,
întrebuinţarea avantajului tehnologic a constituit baza elementelor conceptuale ale tacticii
contrainsurgenţă moderne.
236
Andrew F. Krepinewich, US Army and the Vietnam, op.cit., p.68

Amintim radarul care penetra prin vegetaţia etajată, raţiile alimentare gata preparate de dimensiuni şi greutate reduse,
substanţele contra insectelor, completul de luptă în subteran, etc.

114
 7.2. OPERAŢII SPECIFICE CONTRAINSURGENŢEI ŞI RĂZBOIULUI
LIMITAT
Intensificarea acţiunilor violente ale insurgenţei comuniste în Vietnamul de Sud
după 1959 a dat de gândit ofiţerilor americani din compunerea Grupului de Asistenţă şi
Consiliere Militară, care erau conştienţi de nevoia unei noi abordări conceptuale în faţa
noului mediu de angajare. Un exponent al noului curent de gândire a fost generalul
locotenent Lionel C. McGarr, comandant al structurii amintite, între 1960-1962. Chiar
dacă nu a pus accentul pe cunoaşterea elementelor specifice ale culturii vietnameze,
generalul a fost un promotor al tacticii contrainsurgenţă folosită ulterior de forţele sud-
vietnameze şi americane. În concepţia generalului, contrainsurgenţa modernă era în
esenţă o adaptare flexibilă a tacticii convenţionale la inamic şi spaţiul de angajare: “ Noi
nu putem spera să egalăm mobilitatea pedestră a Viet Congului doar cu mijloacele
mecanizate. Într-un teren acoperit, caracterizat de lipsa drumurilor, liniile de
comunicaţie vor fi reprezentate de potecile din junglă, căile fluviale navigabile şi
coridoarele aeriene.”237 Misiunea de bază a forţelor terestre americane rămânea astfel,
descoperirea, angajarea şi nimicirea forţelor principale ale inamicului, dar printr-o
abordare diferită, într-un alt mediu de conflict.
La începutul anului 1965 situaţia de ansamblu din Vietnam impunea intervenţia
rapidă a forţelor terestre americane, deoarece unităţile gherilelor comuniste şi cele nord-
vietnameze regulate infiltrate trebuiau nimicite înainte de declanşarea insurecţiei
generale. Nu mai era timp de contrainsurgenţă tradiţională, pentru că inamicul trecuse
deja la ultima fază a războiului popular revoluţionar, întrebuinţând grupări semnificative
de forţe şi preluând controlul asupra unei mari părţi din teritoriul sud-vietnamez. Forţele
adverse trebuiau angajate prin operaţii apropiate conceptual celor caracteristice
conflictelor convenţionale limitate, dar mult mai flexibile, fructificând la maximum
avantajele puterii de foc şi mobilităţii tactice. Această contrainsurgenţă modernă oferea
posibilitatea “măcinării” adversarului în timp scurt, fiind de preferat contrainsurgenţei
tradiţionale care era o mare consumatoare de timp.
Referitor la acest subiect, unii cercetători americani blamează armata pentru că nu
a abordat contrainsurgenţa în mod tradiţional (cum au procedat britanicii în Malaezia),
neinfluenţând comunităţile rurale şi lăsând intact rezervorul de resurse umane şi materiale
al insurgenţei comuniste. Îndrăznim să îi contrazicem, argumentând că la momentul
intervenţiei americane insurgenţa vietnameză era mult prea puternică, incomparabilă cu
cea din Malaezia. Era prea târziu pentru abordarea contrainsurgenţei tradiţionale.
Controlul populaţiei şi asigurarea securităţii regionale nu se puteau realiza atâta timp cât
gherilele constituiseră regimente şi divizii, fiind în măsură să declanşeze operaţii ample
în orice regiune. Subliniem şi faptul că infrastructura organizaţională a insurgenţei era
foarte dezvoltată, cu mii de agenţi infiltraţi la toate nivelele conducerii politice şi militare
sud-vietnameze. Mai mult, corupţia şi incompetenţa administraţiei locale, regionale şi
centrale direcţionate de la Saigon, contribuiau la exacerbarea tensiunilor generale.
Unităţile sud-vietnameze erau nemotivate, compuse în majoritate din orăşeni care nu

237
Memorandum of MAAG commander to his staff, Tactics and Technics for Counterinsurgency Operations, Saigon,
February 10, 1962, p.3, US Army Military History Center, Washington D.C.

115
înţelegeau situaţia din comunităţile rurale şi nu se implicau decât formal în acţiunile de
pacificare menite să “cucerească conştiinţe şi inimi”.
Conducerea politică şi militară americană a înţeles că eforturile pe linia pacificării
zonelor rurale sud-vietnameze reprezentau un element critic pentru obţinerea succesului
final; totuşi diferenţele culturale şi de limbă238 creau un baraj în calea implicării
americane directe în domeniul pacificării, aceasta fiind, cu toate neajunsurile, atributul
armatei sud-vietnameze. În Vietnamul de Sud populaţia era concentrată în zonele înguste
de câmpie şi în delta Mekongului, acolo unde se găseau firesc şi majoritatea obiectivelor
economice. Forţele sud-vietnameze urmau să protejeze aceste zone, interzicând accesul
insurgenţilor. Celelalte zone colinare şi muntoase acoperite cu junglă, constituiau un
câmp de bătălie pe care urmau să fie angajate forţele principale ale insurgenţei şi cele
nord-vietnameze infiltrate. Lupta urma să se desfăşoare nu pentru menţinerea spaţiului ci
pentru “măcinarea “ forţei vii a inamicului şi distrugerea bazelor sale.239
Din aceste considerente angajarea şi nimicirea forţelor principale ale Viet
Congului şi a unităţilor nord-vietnameze infiltrate în Sud, defineau rolul tactic de bază
al trupelor americane. Pe lângă această angajare a insurgenţei din Sud s-a hotărât lovirea
din aer a obiectivelor care dădeau substanţă potenţialului militar al Republicii Democrate
Vietnam şi impunerea unei blocade navale, pentru a se anula posibilitatea agresiunii
făţişe sau susţinerii mascate a insurgenţei.
Problema principală cu care se vor confrunta forţele americane pe parcursul
războiului era legată de decizia conducerii politice de a limita angajarea terestră la
teritoriul Republicii Vietnam, făcând imposibile interzicerea concentrării resurselor
umane în Nord şi blocarea inamicului care se deplasa prin Laos şi Cambodgia. Faţă de
această situaţie, gânditorii militari aveau de depus eforturi considerabile pentru
dezvoltarea unui sistem de ripostă capabil să anihileze formaţiunile principale ale
insurgenţei comuniste, limitându-se la acţiuni desfăşurate în Sud. Conflictul vietnamez
urma să reprezinte o provocare majoră pentru specialişti, la nivelul tuturor aspectelor
organizaţionale şi operaţionale.
Generalul Taylor subliniază după război că forţele terestre americane au fost
forţate să adopte “măcinarea”, tocmai datorită interdicţiei de a acţiona în afara
teritoriului sud-vietnamez. În condiţiile în care bătăliile de anihilare a adversarului nu se
mai puteau desfăşura prin angajare extinsă în Nord şi dincolo de frontiera vestică,
“măcinarea” reprezenta singura abordare prin care se puteau fructifica avantajele
tehnologice americane.

7. 2. 1. Sistemul de informaţii
La scurt timp de la sosirea în teatru, americanii au realizat că descoperirea şi
angajarea acestui inamic “alunecos” va necesita un sistem de informaţii nou, amplu şi
eficient.
În conflictele anterioare tacticienii americani folosiseră metoda analizei pe
elemente asupra terenului, condiţiilor meteorologice, tăriei şi dispunerii forţelor inamice,
238
Interviu cu colonelul Paul Francik (fost translator în Vietnam), Comandamentul Central al Forţelor Armate S.U.A.,
Tampa-Florida, ianuarie 2004
239
Enthoven Alain C.& Wayne Smith K., How Much is Enough ?. The Development of Defence Programmes between 1961-
1969, Harper & Row, New York, 1971

116
în relaţie cu misiunile forţelor proprii, deoarece informaţiile transmise de elementele de
cercetare de la contact şi de pe adâncimea tactică a dispozitivului inamic, erau
considerate suficiente pentru conceperea şi planificarea operaţiilor viitoare ale marilor
unităţi tactice şi operative.
Această metodă tradiţională de colectare, analiză şi diseminare a informaţiilor s-a
dovedit a fi prea lentă în condiţiile noului conflict, apărând necesitatea dezvoltării unor
metode noi. Cea mai importantă metodă întrebuinţată s-a dovedit a fi analiza tipurilor de
acţiuni preferate ale inamicului, prin care se puteau prevedea cu o exactitate relativă,
multe din evenimentele viitoare. Prin coroborarea datelor obţinute din surse multiple şi
monitorizarea activităţilor inamicului şi populaţiei civile pe perioade lungi de timp,
ieşeau la iveală tendinţe acţionale, manifestate în aceleaşi raioane. Pentru a se observa
clar activităţile intense ale inamicului în zona de responsabilitate, se întrebuinţa marcajul
cu culori diferite pentru fiecare din ultimele 3-5 zile. În funcţie de caracterul acestora se
puteau deduce intenţiile viitoare ale inamicului şi se puteau lovi obiectivele sau grupările
de forţe ale acestuia, concentrate în diferite raioane.240
Acţiunile din Vietnam au adus în atenţie surse de informaţii noi, reprezentate de
patrulele de cercetare cu rază lungă de acţiune 241, senzorii acustici, magnetici şi seismici,
platformele aeriene pentru cercetarea la sol, radarele de supraveghere terestră, alte
echipamente electronooptice de cercetare-supraveghere. Durata de timp în care
informaţia ajungea la centrul de colectare era, în funcţie de elementul care o transmitea,
de la câteva minute, până la 72 de ore.
În opinia noastră americanii s-au bazat mult pe informaţiile pe bază de semnale
electromagnetice, care puteu fi manipulate cu uşurinţă de inamic. Acest fapt devenise o
necesitate deoarece sursele de agentură de încredere au fost relativ puţine, americanii
fiind nevoiţi să apeleze la mijloacele electronice.
Din punct de vedere al instruirii, considerăm că instituţia de bază pentru pregătirea
elementelor de cercetare în Vietnam a fost “Centrul de instruire a cercetaşilor”
(“Recondo School”). Acesta era subordonat Comandamentului pentru Asistenţă Militară
Vietnam, încadrat cu instructori din forţele speciale şi desfăşura mai multe tipuri de
cursuri: cercetare-comando (3 săptămâni); paraşutism (1 săptămână), după absolvirea
cursului de cercetare; curs patrule de cercetare cu rază lungă de acţiune (1 săptămână);
curs evadare şi supravieţuire (2 săptămâni); cursuri speciale.
Din punct de vedere acţional, amintim că pătrunderea elementelor de cercetare în
raioanele suspecte a adăposti grupări de forţe inamice se făcea prin mai multe procedee,
cel mai des folosit fiind cu elicopterul, apoi cu bărcile de asalt (vedetele fluviale de
patrulare), prin paraşutare, pe jos, prin rămânere. Pentru pătrundere, de cele mai multe


Datele erau procurate prin observare şi fotografiere terestră şi aeriană, cu ajutorul senzorilor şi echipamentelor cu
funcţionare în spectrul infraroşu, din rapoartele patrulelor de cercetare şi agenţilor vietnamezi, prin contabilizarea traficului
fluvial intern, a atacurilor Viet Cong asupra obiectivelor izolate apărate de forţele neregulate sud-vietnameze, a locurilor unde
s-au descoperit depozite şi ascunzători subterane, etc.
240
Eficienţa metodei a fost dovedită în multe situaţii, un exemplu fiind Operaţia “Cedar Falls” (ianuarie 1967), unde 156
din cele 177 de puncte ocupate de inamic, au fost descoperite de Regimentul 11 Cavalerie Blindată la distanţe medii de până
în 200 metri faţă de coordonatele cunoscute de structurile de informaţii de la divizii şi gruparea operativă. (cf. Rogers
William Bernard, lt. gen., Cedar Falls – Junction City. The Turning Point, op.cit., p. 22)
241
Acestea erau compuse de obicei din 6 militari şi acţionau cel puţin 72 de ore (cf. MACV, Military History Section, “Long
Range Reconnaissance Patrols” in Military Assistance Command History, vol I, US Army Military History Center,
Washington D.C.,1968, p. 244).

117
ori, elementele debarcau în zone cu vegetaţie deasă, ajungând la sol prin coborâre pe
frânghie (scară flexibilă), sau se deplasau în cadrul unor detaşamente tactice de valoare
companie, după care rămâneau în raion. Deplasarea se executa în linişte totală, folosindu-
se acoperirile din teren pentru a se evita detecţia; se practica tehnica schimbării bruşte a
direcţiei de deplasare, la intervale de timp neregulate (aşa numitul “dog leg” / “piciorul
câinelui”). Staţia radio trecea pe emisie numai în situaţii urgente, pentru comunicarea în
cadrul elementelor folosindu-se extensiv semnele şi semnalele de mână şi braţ. Locurile
pentru odihnă sau regrupare erau de bază şi de rezervă, stabilite dinainte şi trebuiau să
îndeplinească pe cât posibil următoarele condiţii: să asigure mascarea forţelor; să fie
lângă o sursă de apă; să poată fi apărate circular. Recuperarea patrulelor (exfiltrarea) se
făcea de obicei cu elicopterul.
Un rol important pentru obţinerea informaţiilor din raioanele situate la mare
depărtare de bazele proprii a revenit batalionului de cercetare al Diviziei 1 Cavalerie
Aeromobilă, care acţiona pe elemente aeriene şi terestre, resubordonate operaţional altor
structuri. Cercetarea din aer se executa şi cu ajutorul aviaţiei de cercetare şi a
elicopterelor de toate tipurile. Consemnăm cu această ocazie, apariţia în Vietnam a primei
generaţii de avioane de cercetare fără pilot, care acţionau în cadrul unui sistem integrat de
descoperire şi lovire. Când elicopterele nu puteau confirma datele obţinute prin alte surse,
referitoare la anumite raioane sau obiective, se introduceau în acţiune elementele de
cercetare terestră. O simplă radiogramă a unui element putea duce în câteva ore la o
operaţie de nivel brigadă-divizie. O altă structură apărută în Vietnam şi care merită a fi
amintită, a fost compania de informaţii militare a Diviziei 1 Cavalerie Aeromobilă, aflată
în subordinea secţiei G-2, pe sheletul ei constituindu-se centrul de informaţii, în cadrul
centrului tactic de operaţii al diviziei, cu secţii de colectare şi analiză, interogare şi
investigare, interpretare semnale, contraspionaj.
Centralizarea informaţiilor se realiza de regulă la eşalonul divizie, iar diseminarea
se făcea rapid până la batalioane. Tot divizia îşi constituia reţele proprii de informatori,
deşi aceasta nu era normal sarcina sa ci a grupărilor operative.
Cooperarea între structurile de informaţii şi elementele de manevră şi sprijin a
luptei s-a realizat la un nivel superior, în majoritatea cazurilor produsul informaţional
ajungând la destinatar în timp util pentru a se putea asigura o reacţie eficientă; în Vietnam
inamicul era angajat imediat după descoperire, de regulă cu cavaleria aeriană şi
subunităţile de reacţie aeromobile. Cooperarea cu sud-vietnamezii se realiza prin
trimiterea de ofiţeri de legatură de la fiecare brigadă, la centrul provincial de coordonare
a informaţiilor (structuri ale armatei sud-vietnameze, forţelor regionale, poliţiei,
serviciilor de informaţii).
Sursele americane şi chiar cele sud-vietnameze confirmă că activitatea sistemului
de informaţii militare a fost marcată în egală măsură de succese şi eşecuri, mulţi dintre
informatori şi membrii autorităţilor sud-vietnameze dovedindu-se pe rând, a fi agenţi
Viet Cong.242 Inamicul părea a fi în multe situaţii cu un pas înainte; în urma acţiunilor
desfăşurate, doar în aproximativ 30% din situaţii se realiza contactul cu inamicul sau se

242
McChristian Joseph, major general, The Role of Military Intelligence (1965-1967), Vietnamese Studies, Department of the
Army , Washington D.C., 1974, p. 35

118
descopereau ascunzători şi depozite semiîngropate (tunele, centre de instrucţie, puncte de
comandă, puncte de transmisiuni,etc). În celelalte cazuri se lovea în gol !

7. 2. 2. Operaţii specifice
Încercând să elucidăm aspectele conceperii, planificării şi executării operaţiilor
specifice noului tip de angajare, subliniem că după 1965 unităţile Viet Cong/nord-
vietnameze se deplasau permanent în zona de frontieră, sau rămâneau ascunse în
complexele subterane din zonele populate, făcând dificilă localizarea şi angajarea de către
forţele americane. Una dintre principalele cauze care crea probleme acţiunilor de
interdicţie a infiltrării insurgenţilor era reprezentată de lipsa adâncimii spaţiale dintre
frontiera cu Laosul şi Cambodgia şi zonele dens populate din câmpia de coastă şi deltă.
Distanţele erau relativ scurte iar insurgenţii dispuneau de o multitudine de rute acoperite
pe care se puteau deplasa rapid, ajungând la marginea oraşelor în intervale de timp
cuprinse între câteva ore şi o zi de marş.243
Intenţia comandanţilor americani a fost ca unităţile insurgenţei şi cele nord
vietnameze infiltrate să fie blocate şi nimicite cât mai aproape de frontieră, evitându-se
contactul dintre acestea şi populaţia civilă. Lungimea frontierei cu Laosul şi Cambodgia,
vegetaţia luxuriantă şi folosirea cu predilecţie de către inamic a întunericului pentru
executarea deplasărilor au pus forţele contrainsurgenţă în imposibilitatea de a realiza o
interdicţie directă eficientă. În aceste condiţii a apărut necesitatea executării unei cercetări
continue şi agresive a raioanelor din apropierea frontierei, precum şi a folosirii unor
şiretlicuri pentru a face grupările principale inamice să accepte lupta, considerând ca au
realizat surprinderea unor unităţi izolate americane şi pot obţine o victorie rapidă prin
concentrarea unor forţe importante.
Americanii şi-au făcut un obicei în a trimite forţe izolate de valoare companie sau
batalion de infanterie, în misiuni de scotocire a unor zone situate la distanţe mari de
bazele de dislocare, o ofertă tentantă pentru inamicul din zonă. Practica a demonstrat că
cel mai mare succes se obţinea când inamicul decidea să atace o unitate americană care
apăra un perimetru amenajat din timp. Mijloacele de sprijin cu foc aflate la dispoziţia
asediaţilor şi manevra rapidă cu elicopterele, blindatele şi mijloacele fluviale, duceau
invariabil la respingerea cu mari pierderi a inamicului sau la încercuirea şi nimicirea
acestuia.
În opinia majorităţii analiştilor străini, la care ne raliem fără rezerve, “scoaterea”
inamicului la luptă şi angajarea acestuia cu toate mijloacele la dispoziţie, pentru a-i
“măcina” capacitatea operaţională, a reprezentat esenţa operaţiilor ofensive
desfăşurate de americani.
Aceste concept al “măcinării” a devenit motto-ul tacticii americane şi s-a
materializat în principal sub forma operaţiilor de tipul “search and destroy” (“caută şi
nimiceşte/distruge”). Pentru neutralizarea insurgenţei comuniste s-au mai desfăşurat
operaţii de tipul “clear and hold” (“curăţă şi menţine”), precum şi acţiuni de apărare a
obiectivelor (raioanelor) importante.
Din punct de vedere al tendinţelor acţionale subliniem că unităţile forţelor terestre
promovau în special conceptul “caută şi nimiceşte” ca cea mai rapidă modalitate de

243
Particularităţile tacticii trupelor de uscat ale S.U.A. în Vietnam, în “Voennîi Zarubejnik”, Moscova, nr. 9/1972, p.44

119
descoperire, angajare şi nimicire a forţelor principale ale inamicului, în corelaţie cu
operaţiile de pacificare desfăşurate de sud-vietnamezi. Infanteria marină urmărea însă,
realizarea unor enclave costiere protejate, din care să se execute concomitent, operaţii de
tipul “curăţă şi menţine” şi acţiuni de pacificare a zonei rurale, raioanele controlate
extinzându-se permanent şi unindu-se până la crearea unor fâşii la nivel naţional, de unde
se putea trece la acţiuni ofensive de amploare împotriva grupărilor inamice împinse în
zonele slab populate.244
La o analiză atentă constatăm că cele două concepte nu se excludeau ci se
completau reciproc. Primul nu lua în consideraţie infrastructura organizaţională extinsă a
insurgenţei comuniste în zonele rurale, precum şi capacitatea de disipare a gherilelor în
rândul comunităţilor locale. Al doilea concept nu acorda importanţa cuvenită grupărilor
insurgente de valoare mare şi unităţilor regulate nord-vietnameze, infiltrate în Sud. În
opinia noastră, luate împreună, cele două concepte ar fi răspuns mai bine cerinţelor
mediului de angajare.
Conceptul “caută şi nimiceşte” a fost susţinut de mulţi specialişti militari
americani, unul din promotori fiind generalul maior William De Puy care l-a
perfecţionat când a preluat comanda Diviziei 1 Infanterie / Gruparea Operativă II.
Acest concept ofensiv era iniţiat printr-o cercetare intensă şi continuă, executată
de elementele terestre, aeriene şi/sau fluviale, până la localizarea exactă a grupării
principale de forţe a inamicului. După ce elementele de cercetare/supraveghere/scotocire
descopereau inamicul, se ordona executarea unui foc masat cu artileria, elicopterele de
atac şi aviaţia tactică de sprijin apropiat, asupra zonelor de aterizare în care urmau să fie
poziţionate unele elemente de manevră, în scopul nimicirii eventualelor mijloace
antiaeriene sau antiblindate, camuflate în vegetaţia luxuriantă şi foliajul etajat al junglei.
În acelaşi timp executau deplasarea către contact elementele de manevră pe mijloace
mecanizate, sau se executa asaltul amfibiu (cînd operaţiile se desfăşurau în apropierea
litoralului).
Când elicopterele de trasport începeau aterizarea şi celelalte elemente de manevră
ajungeau pe aliniamentele de începere a asaltului, focul mijloacelor de sprijin se muta pe
raioanele unde fusese semnalat inamicul, până la regruparea elementelor debarcate şi
intrarea organizată în luptă. Inamicul era angajat din mai multe direcţii, uneori încercuit,
manevrat astfel încât să ajungă în zone de nimicire stabilite cu precizie, unde era lovit
decisiv cu toate categoriile de mijloace de sprijin cu foc disponibile. Inamicul care reuşea
să scape din cleşte era urmărit cu elicopterele, dar şi cu mijloacele mecanizate (acolo
unde gradul de practicabilitate a terenului permitea acest lucru), blocat şi angajat din nou,
până la nimicire.
Aşa cum am precizat mai sus, pentru atragerea inamicului la luptă se foloseau în
unele situaţii forţe “momeală”. Batalioanele de infanterie “momeală” trebuiau sa lupte ca
un tot unitar, considerând că efectivele şi mijloacele organice sunt suficiente pentru a face
faţă oricărui atac inamic. Din acest motiv companiile de infanterie erau descurajate să
înainteze dincolo de distanţa de sprijin reciproc, sau să iniţieze acţiuni independente.

244
Interviu cu gl. lt. Richard Christmas (fost comandant de companie în Vietnam), Universitatea Infanteriei Marine,
Quantico-Virginia, iunie 1996

Generalul a îndeplinit iniţial funcţia de şef al direcţiei operaţii şi planificare - J3 / Comandamentul pentru Asistenţă Militară
Vietnam.

120
Batalioanele încetau scotocirea şi deplasarea cu câteva ore înainte de lăsarea
întunericului, trecând la ocuparea, amenajarea şi apărarea unor perimetre defensive
circulare. Imediat ce se stabileau limitele perimetrului, ofiţerul care coordona sprijinul cu
foc lua pe rând legătura cu artileria (uneori inclusiv cu cea navală), elicopterele şi aviaţia
tactică de sprijin, indicând coordonatele şi semnalele necesare astfel încât loviturile să nu
afecteze trupele proprii.
Pentru mulţi gânditori militari, trecerea deliberată la apărarea insulară şi ulterior la
lupta în încercuire poate părea o inadvertenţă tactică. În războiul din Vietnam însă,
atragerea inamicului la luptă reprezenta obiectivul intermediar cel mai important pentru
unităţile americane; prin postura adoptată, unităţile izolate în junglă ofereau o tentaţie
irezistibilă pentru Viet Cong şi forţele regulate nord-vietnameze infiltrate, care trecea
rapid la concentrarea forţelor şi mijloacelor în vederea angajării acestora, în special pe
timp de noapte, devenind dintr-o dată mai uşor de descoperit şi monitorizat. Raionul
insular de apărare temporară devenea punctul central în funcţie de care se executau
manevra aeromobilă, aeropurtată, mecanizată, fluvială sau pedestră şi sprijinul cu foc de
pe mijloace terestre, aeriene şi/sau fluviale (maritime) în vederea îndeplinirii obiectivului
final al fiecărei operaţii, nimicirea forţelor şi distrugerea bazelor inamice descoperite.
Exemplificăm acest concept cu Operaţia “Junction City” desfăşurată între 22
februarie - 14 mai 1967 sub conducerea operaţională a Grupării Operative II, la care au
participat 22 batalioane americane, 4 batalioane sud-vietnameze şi 14 divizioane de
artilerie.
Operaţia urmărea pătrunderea în interiorul unor raioane considerate “fiefuri” ale
insurgenţei comuniste şi neutralizarea activităţii acesteia. Raioanele (Zona de război “C”
şi plantaţia de cauciuc Michelin) situate la distanţe mici de capitală, în nord-vestul şi
vestul acesteia, adăposteau unităţi militare permanente precum şi principalele elemente
de comandă ale insurgenţei comuniste, inclusiv “Biroul Central pentru Vietnamul de
Sud”, forul suprem de conducere a acesteia. Zona, în mare parte acoperită cu junglă, avea
înlţimi de 50-150 m la nord şi est şi de 5-50 m la sud şi vest. Terenul era plat, mlăştinos
pe alocuri în vest, strabătut de două râuri care nu puteau fi trecute prin vad. Americanii se
aşteptau să descopere şi angajeze în raion forţe inamice însumând 12 batalioane de
infanterie, 4 batalioane de armament greu şi 1 divizion de artilerie.
Denumită în faza de pregătire “Gasden”, operaţia avea trei obiective principale:
neutralizarea Divizei 9 Viet Cong şi a Regimentului 101 Infanterie (nord-vietnamez);
distrugerea bazei de dislocare a “Biroului Central pentru Vietnamul de Sud”; nimicirea
insurgenţilor şi distrugerea taberelor, bazelor şi instalaţiilor descoperite în zona de
operaţii.245 Planul includea şi un asalt prin paraşutare cu două brigăzi (Bg.1/D.101
Aeropurtată şi Bg.173 Aeropurtată Independentă), asalt care va constitui de fapt primul
de acest fel de la războiul din Coreea. În decembrie 1966 numele de cod al operaţiei s-a
schimbat în “Junction City”, rămânând numele “Gasden” doar pentru planul de inducere
în eroare a inamicului.
Faza iniţială (2–13 februarie) prevedea executarea unor acţiuni de inducere în
eroare a inamicului, de colectare a informaţiilor necesare şi de poziţionare a unor unităţi
şi eşaloane de materiale. Planul de inducere în eroare consta în principal din acţiuni de

245
Rogers Bernard William, lt. general, Cedar Falls – Junction City. The Turning Point, Vietnamese Studies, op. cit., p. 46

121
scotocire a unor zone situate la est şi vest de zona vizată, cu unele unităţi din două divizii
americane ( D.1 şi 25 Infanterie).
La 14 februarie s-a declanşat Operaţia “Junction City” în Zona de război “C”, pe
o suprafaţă aproximativă de 80 X 50 km. Unităţi din cinci brigăzi americane au fost
dispuse în poziţii de blocare sub forma unei potcoave, cele din Divizia 25 Infanterie
blocând la vest, de-a lungul frontierei cu Cambodgia iar cele din Divizia 1 Infanterie şi
Brigada 173 Aeropurtată, blocând la nord şi la est, de-a lungul drumului naţional 4.
În ziua de 15 februarie, o brigadă din Divizia 25 Infanterie şi Regimentul 11
Cavalerie Blindată, poziţionate din data de 14 la deschiderea potcoavei, au trecut la atac
cu forţele desfăşurate, împingând inamicul în potcoavă. Potcoava a fost ulterior închisă
printr-o manevră aeromobilă cu mai multe batalioane, fiecare dintre ele întărit cu o
baterie de obuziere calibrul 105 mm. Asalturile aeromobile şi manevrele mecanizate au
continuat, în funcţie de datele situaţiei, fiind constituite şi 13 baze de foc temporare,
întrebuinţate în acelaşi timp şi ca raioane de staţionare a rezervelor. Batalioanele de geniu
ale diviziilor au curăţat minele, au reparat drumurile şi au lărgit potecile, costruind şi
treceri peste principalele cursuri de apă. Aprovizionarea trupelor şi evacuarea răniţilor s-a
făcut în special cu ajutorul elicopterelor.
A rezultat o operaţie amplă, în care patru regimente inamice au fosat descoperite,
angajate şi înfrânte. S-au descoperit şi distrus baze de dislocare secrete, depozite şi
puncte de comandă subterane, precum şi elementele infrastructurii de comandament a
“Biroului Central pentru Vietnamul de Sud”. Ultima luptă importantă din cadrul
operaţiei s-a desfăşurat la Ap Gu (nordul Zonei de război “C”), în apropierea frontierei cu
Cambodgia, între 31 martie-1 aprilie 1967 când un regiment din Divizia 9 Viet Cong a
atacat chiar îainte de ivirea zorilor B.1/Bg. 26I / D.1 Infanterie (SUA), aflat în raion
insular de apărare temporară, în legatură continuă cu mijloacele de sprijin cu foc. 246
Valurile de atac ale vietnamezilor au fost respinse printr-un bombardament masat
executat cu artileria şi aviaţia tactică. Elementele de cercetare americane au descoperit şi
coloanele de atac ale eşalonului al doilea, direcţionând cu acurateţe focul mijloacelor de
sprijin asupra acestora. Ulterior, s-a executat manevra aeromobilă cu rezervele,
regimentul inamic fiind încercuit, fracţionat şi nimicit pe părţi.
Se va dovedi ulterior că angajarea unităţii americane de către regimentul Viet Cong
a avut drept scop câştigarea de timp în vederea mutării obiectivelor importante
nedescoperite, în zona de frontieră din Cambodgia. Din nefericire pentru americani,
personalul “Biroului Central pentru Vietnamul de Sud” şi o parte din cel al unităţilor
angajate a reuşit să se exfiltreze individual şi pe grupuri mici, jungla dovedindu-se aliat
de nădejde al celor care o cunosc în detaliu. Reprezentarea grafică a operaţiei este
prezentată în anexa nr. 20.
Conceptul “curăţă şi menţine” consta în executarea unor acţiuni de scotocire şi
blocare a unor raioane, prin deplasare pedestră, mecanizată, aeromobilă şi/sau fluvială,
urmate de nimicirea sau capturarea formaţiunilor insurgente de valoare mică din zonă şi
constituirea de baze de foc proprii.
După curăţarea iniţială a zonei, o parte din forţele americane ocupau în ascuns
unele raioane întrebuinţate anterior cu predilecţie de gherile şi rămâneau în zonă timp

246
Palmer Bruce Jr., general., The 25 Years War. American Military Role in Vietnam, op.cit., p. 59

122
îndelungat, desfăşurând activităţi de supraveghere continuă a căilor de pătrundere şi de
cercetare a raioanelor adiacente, lărgind permanent zona de căutare, în vederea detectării
personalului inamic şi descoperirii bazelor de cartiruire, tunelurilor şi depozitelor
secrete.247 Concomitent, se organizau şi executau ambuscade şi patrulări pe rază lungă, în
scopul realizării contactului cu forţe inamice de valoare semnificativă, sau se scotoceau
din nou unele raioane. La iniţierea contactului cu forţe inamice semnificative sau la
descoperirea acestora, operaţia tip “curăţă şi menţine” creştea brusc în intensitate şi
amploare prin introducerea succesivă în acţiune a elementelor de manevră şi mijloacelor
de sprijin disponibile, transformându-se în fapt în operaţie de tipul “caută şi nimiceşte”.
După securizare, zona era preluată de forţele regulate sud-vietnameze în vederea
continuării pacificării.
Operaţia “Meade River” spre exmplu, desfăşurată în perioada 20 noiembrie – 9
decembrie 1968, a vizat “pieptănarea” unor raioane extinse, cu forţe însumând 6
batalioane de infanterie marină şi realizarea în final a unui cordon pe un perimetru de 12
km. Scotocirea a scos la iveală că inamicul ocupase iniţial un raion cu o suprafaţă de
aproximativ 40 km pătraţi (8 x 5 km), retrăgându-se ulterior într-o zonă fortificată şi
mascată care îngloba cătune, canale, diguri şi culturi agricole. Toată zona era înţesată de
tunele, depozite semiîngropate, poziţii de apărare de grupă şi mijloace de foc dispuse
mascat pe diguri, în locuinţe, acareturi şi boscheţi. Se va dovedi ulterior că inamicul era
constituit din trei batalioane de infanterie din regimentele 36, 38 şi 38 B nord-
vietnameze, susţinute de formaţiuni paramilitare Viet Cong de valoare pluton, forţele
totalitând aproximativ 1400 oameni.
Pentru ca inamicul să nu se poată exfiltra americanii au dispus echipe de luptă
formate din câte 3 militari, din 15 în 15 metri, iar pe căile probabile de retragere au
instalat puncte fixe de foc constituite din 2-3 mitraliere. Acestea din urmă erau acoperite
şi cu focul aruncătoarelor organice ale batalioanelor. Rezervele, de valoare companie, au
fost dispuse la 400-500 m de aliniamentul cordonului. Gruparea avea la dispoziţie o forţă
de reacţie aeromobilă de valoare batalion, care putea interveni la 20-30 minute de la
chemare. Pe tot parcursul operaţiei, elementele de manevră au fost sprijinite de 6 baterii
de artilerie dispuse în poziţii de tragere de bază sau vremelnice şi de artileria de pe un
distrugător.
Forţele americane au trecut la acţiune manevrând pentru crearea superiorităţii pe
porţiuni, mutând efortul principal de pe o direcţie pe alta, strângând zilnic cordonul
iniţial. În acest fel s-au disponibilizat gradual o parte din forţe, transformate în rezerve cu
care s-au asaltat efectiv poziţiile fortificate. Dispozitivul inamicului a fost fracţionat prin
atacuri cu obiectiv limitat sprijinite de un volum copleşitor de foc, după care s-a trecut la
nimicirea pe părţi.
Luând în consideraţie caracteristicile mediului de angajare, cercetarile noastre arată
şi importanţa operaţiilor neplanificate, prin prisma necesităţii reacţiei rapide şi
caracterului preponderent tactic al angajarii iniţiale, faptul ca aceasta aparţinea în
principal companiilor şi batalioanelor care realizau contactul, mai puţin regimentelor şi
brigăzilor. Acestea din urmă intrau în operaţie ca element de comandă şi control, după

247
Interviu cu colonel (r) John Carroll (fost comandant de companie în Vietnam), Universitatea Infanteriei Marine,
Quantico-Virginia, octombrie 1995

123
dezvoltarea acţiunilor, ca urmare a descoperirii sau angajării unor forţe inamice
numeroase. În funcţie de situaţie se constituiau rapid grupări tactice, introducându-se
succesiv în acţiune unităţi şi subunităţi de manevră, sprijin a luptei şi sprijin logistic (
vezi operaţia de la anexa nr. 21).
Scenariul era simplu; elementele de manevră nou dislocate în raion înaintau în
urma elementelor de cercetare şi subunităţilor de scotocire şi la realizarea primului
contact, se trecea rapid la amenajarea unei baze de foc cu o companie de infanterie şi o
baterie de artilerie. Pe timpul înaintării ulterioare a elementelor şi angajării forţelor
principale inamice de pe direcţia de atac, în baza de foc temporară se instala şi punctul de
comandă al grupării care acţiona în acel sector. Imediat se lua legătura cu mijloacele de
foc şi elementele logistice repartizate, pentru transmiterea cererilor de sprijin. Scenariul
continua până la terminarea operaţiei, executându-se între timp multe înlocuiri şi
regrupări.
După 1968 acţiunile americane au luat o turnură diferită de cea amintită în paginile
de mai sus. Generalul Creighton Abrams (comandant al Comandamentului pentru
Asistenţă Militară Vietnam între 1968-1972) s-a dovedit a fi un tactician care a înţeles
natura războiului şi a ordonat marilor unităţi să reducă operaţiile cu forţe de valoare
multibatalion. În schimb a susţinut permanent intensificarea acţiunilor patrulelor
multiple, constituite din subunităţi de valoare mică (grupă-pluton, rareori companie),
pentru descoperirea, capturarea (nimicirea) elementelor de propagandă, cercetare şi de
legătură care operau în zonele rurale, precum şi pentru executarea de ambuscade în
vederea interzicerii fluxului de resurse umane şi materiale pe segmentele coridorului
logistic “Ho Chi Minh”, care se terminau în Sud. A înţeles imediat că pentru a funcţiona
efectiv în faza gherilei mobile, inamicul trebuia să se pregătească intens, creând eşaloane
de materiale aproape de viitorul raion de contact. Inamicul nu era susţinut logistic “din
spate” pe principiul “spre înainte”, cum se obişnuia în practica armatelor moderne.
Aceasta însemna că dacă depozitele secrete erau descoperite şi capturate sau distruse,
forţele insurgenţei nu mai aveau posibilitatea de a susţine acţiuni militare de amploare.
Generalul a sesizat corect că forţele regulate nord-vietnameze depindeau de sprijinul
gherilelor şi infrastructura Viet Cong din sate şi cătune, astfel că distrugerea
infrastructurii organizaţionale lipsea forţele regulate de călăuze, agenţi de informaţii,
mână de lucru şi elemente de asigurare logistică.
Apărarea bazelor de dislocare (porturilor, aeroporturilor, centrelor logistice) a
constituit un alt tip de acţiuni, care se bazau pe întrebuinţarea fortificaţiior permanente, a
subunităţilor de protecţie strict necesare şi forţelor de intervenţie pe elicoptere sau maşini
de luptă. Manualul FM 31-50 preciza că “.. fortificaţiile permanente permit organizarea
unei apărări eficace, folosindu-se personal puţin. Acesta disponibilizează majoritatea
forţelor pentru ducerea acţiunilor ofensive.”248
De regulă, structura unei baze fortificate cuprindea: cazemate, cupole de beton
armat pentru mitraliere; poziţiile de tragere ale artileriei, aruncătoarelor şi mijloacelor cu
tragere directă; puncte de comandă; locuri de cartiruire a personalului; depozite de tot
felul; tranşee şi şanţuri de comunicaţie; sistemul de baraje şi obstacole (câmpuri de mine,
reţele de sârmă ghimpată, obstacole puţin vizibile, etc.). În raioanele fortificate cele mai

248
X X X Unele aspecte ale războiului din Vietnam, op. cit., p. 110

124
expuse atacurilor s-au amenajat construcţii cu lucrări subterane, prevăzute cu intrări şi
ieşiri suplimentare, precum şi cu poziţii de tragere (amplasamente) pentru mijloacele de
foc. Aceste lucrări se uneau uneori între ele prin tuneluri subterane, pentru legătura
interioară şi realizarea manevrei de forţe şi mijloace.249În majoritatea cazurilor, raioanele
fortificate aveau 2-3 tranşee exterioare amenajate pentru ducerea luptei la încercuire.
Reţelele de sârmă ghimpată au fost considerate un obstacol eficient împotriva
atacurilor prin surprindere a detaşamentelor de acţiuni speciale sau asalturilor infanteriei.
Acestea au fost realizate sub forma a 7-8 reţele cu lăţimea de 1-1,2 m, cu 15-20 m
interval între ele, începând de la distanţa de 40-50 m de primul aliniament de tranşee
(buncăre). Pe căile de acces din lungul coridoarelor de mobilitate tactice se plantau
câmpuri de mine antipersonal, bine mascate şi acoperite cu foc de front şi de flanc. 250
În zonele adiacente fiecărei baze se executau patrulări continue, până la distanţa de
3-4 km, cu elemente de cercetare şi subunităţi de infanterie de valoare grupă-pluton, cu
misiunea de a descoperi la timp încercările inamicului de a se apropia şi ataca prin
surprindere. În apropierea unor baze se ocupau, amenajau şi apărau puncte de sprijin de
valoare pluton, de unde se extindea acţiunea patrulelor în adâncime, în vederea
supravegherii unor raioane mai mari şi avertizării timpurii a forţelor de intervenţie.
În permanenţă, se găseau în stare de alertă subunităţile de apărare de pe perimetru,
o subunitate de artilerie dispusă în interior, o echipă de conducere în centrul tactic de
operaţii şi o celulă de coordonare a sprijinului cu foc. La chemare, erau în măsură să
răspundă în timp scurt, subunităţi de elicoptere de atac, subunităţi mecanizate,
aeromobile, artileria navală şi aviaţia tactică cu baza la sol sau pe portavioane.
Din studiul surselor existente opinăm că acţiunile de apărare a bazelor au fost
executate cu profesionalism, inamicul nefiind în măsură să le pună cu adevărat în pericol.
Subliniem că supravegherea şi cercetarea raioanelor din jurul obiectivelor s-a desfăşurat
în mod continuu (întrebuinţându-se patrule, elicoptere, senzori şi agenţi), focul artileriei,
elicopterelor de atac şi artileriei navale a fost foarte bine coordonat, iar manevra rapidă de
forţe şi mijloace nu dădea timp de respiro atacatorilor, care rupeau lupta, de regulă fără a
mai executa asaltul principal. Remarcăm existenţa unei cooperări foarte bune între
subunităţile care asigurau apărarea pe perimetru şi forţele de intervenţie care acţionau din
exterior. Nu în ultimul rând, amintim că multe din acţiuni s-au desfăşurat pe timp de
noapte, cu întrebuinţarea primei generaţii de aparate de vedere care amplificau lumina
reziduală a aştrilor cereşti.
Pentru deplasare între obiectivele din afara centrelor urbane protejate, americanii
au dezvoltat ulterior tehnici de protecţie a convoaielor, bazate pe o grupare judicioasă a
componentelor acestora, cercetarea terestră a comunicatiilor şi curăţarea vegetaţiei de pe
marginile acestora, cercetarea din aer a itinerarului de deplasare şi asigurarea la chemare
a sprijinului elicopterelor de atac, cercetarea permanentă a flancurilor, constituirea unor
elemente de siguranţă puternice (inclusiv puncte de foc întărite, în raioanele unde existau
condiţii de executare a ambuscadelor), planificarea deplasării coloanelor astfel încât
aceasta să se execute numai pe timp de zi.

249
Ibidem , p. 38
250
Gogorici Alexandru, colonel, Concluzii şi propuneri privind pregătirea şi înzestrarea forţelor armate, rezultate din
desfăşurarea războiului din Vietnam, Academia Militară, Bucureşti, ianuarie1969, p. 3

125
 Infanteria marină a avut unele unităţi dislocate la sud de zona demilitarizată, pentru
a intersecta principalele culuare de mobilitate a forţelor nord-vietnameze, unde au
amenajat puncte de sprijin independente de valoare companie de infanterie, întărite cu
câte un pluton de tancuri, dispuse în amplasamente. În total, aliniamentul fortificat care
traversa zona îngustă de câmpie avea o dezvoltare frontală de 18 km şi o adâncime de
aproximativ 2,5 km. Înapoia aliniamentului au fost amenajate o serie de baze de foc,
capabile să se sprijine reciproc. În unele din aceste baze au fost instalate unităţi de
artilerie calibrele 175 şi 203 mm, care au executat misiuni de lovire a concentrărilor de
trupe şi materiale nord-vietnameze, la nord de zona demilitarizată. Atacul acestor baze de
către forţele regulate nord-vietnameze a dus la desfăşurarea unor acţiuni militare
defensive şi ofensive, caracteristice războiului convenţional limitat.
Pentru oprirea infiltrărilor unităţilor nord-vietnameze în Sud a existat şi o
iniţiativă a secretarului apărării, Robert McNamara, care viza construirea unei bariere de-
a lungul paralelei de 17 grade latitudine nordică, care separa cele două state vietnameze.
În viziunea politicianului american, o barieră constituită dintr-o multitudine de obstacole,
împânzită cu mijloace electronice de detecţie, supravegheată şi apărată de 10.000-15.000
de militari era suficientă pentru interzicerea infiltrărilor din Nord. Imediat după ce s-a
trecut la construirea “barierei McNamara”, au ieşit la iveală costurile imense în resurse
umane şi materiale, necesare amenajării şi deservirii acesteia, proiectul fiind abandonat.
Specialiştii militari americani au ajuns prin calcule la concluzia că erau necesare 18
batalioane de geniu, doar pentru construirea şi menţinerea drumurilor de acces şi de
rocadă, de-a lungul zonei demilitarizate.251
Lupta în subteran a reprezentat un alt tip de acţiune cu caracter de inovaţie tactică,
datorată multitudinii de complexe de tunele întrebuinţate de Viet Cong.
La scurt timp de la descoperirea şi investigarea primelor complexe subterane,
Comandamentul pentru Asistenţă Militară Vietnam a publicat un document confidenţial
denumit “Operaţiile împotriva complexelor de tunele”, care a fost distribuit tuturor
marilor unităţi din Vietnam. Acesta arăta: “Complexele de tunele reprezintă un obstacol
formidabil şi periculos la adresa operaţiilor curente şi din acest motiv trebuie tratate cu
cea mai mare grijă, sistematic şi cu profesionalism.” 252
Americanii nu fuseseră instruiţi să lupte în tunele. Tot ceea ce învaţaseră, începând
de la tactica elementară a infanteriei şi până la cererea sprijinului cu foc, nu avea nici o
relevanţă în subteran, unde doar norocul, reflexele şi uneori forţa brută contau. Amintim
aici apariţia subunităţilor specializate în lupta în subteran, denumite şi “şobolanii de
tunele”, formate pe bază de voluntariat, din militari curajoşi, subţiri la trup, care nu
sufereau de claustrofobie.
Noua tactică s-a dezvoltat şi perfecţionat pe parcursul desfăşurării operaţiilor
contrainsurgenţă, devenind eficientă după aproximativ un an, când se învăţase ce trebuia
despre caracteristicile tunelelor şi modul de acţiune al celor care le ocupau. S-a înţeles
rapid că în tunele nu era nevoie de putere de foc, căşti şi veste de protecţie ci de curaj,


Cele mai importante acţiuni s-au desfăşurat în iarna anului 1968, în cadrul respingerii atacurilor forţelor nord-vietnameze
asupra bazei Khe Sanh. Aceste atacuri au fost parte componentă a operaţiei “Tet” declanşată pe tot teritoriul Vietnamului de
Sud la 31 ianuarie 1968.
251
BDM Corporation, A Study of Strategic Lessons Learned in Vietnam, vol. 3, Mc Lean, Virginia, 1980, p. 69
252
Manhold John and Penycate John , The Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, op. cit., p. 101

126
îndemanare şi mult noroc. Lupta în tunele a redeşteptat vechea încleştare apropiată, unde
înalta tehnologie nu se regăsea. Pumnalul, pistolul şi lanterna au constituit echipamentul
de bază al şobolanilor de tunele, suplimentat uneori de puştile cu alice cu ţeava retezată,
amortizoarele de zgomot şi grenadele de mână. În subteran era războiul simţurilor, o
vânătoare crudă care nu permitea decât o singură greşeală. Oponenţii se detectau după
transpiraţie, urină, respiraţie, miros de tutun, aftershave, apă de colonie. La lumina
lanternelor se înainta cu precauţie, cercetându-se culuarele şi încăperile, aruncându-se
grenade cu fum, cu CS sau explozive şi trăgând cu pistolul la orice mişcare detectată. Se
avea întotdeauna grijă de acoperirea spatelui, experienţa demonstrând că luptătorii Viet
Cong foloseau galerii ocolitoare mascate, pentru a lovi prin surprindere. Pentru evitarea
minelor surpriză, trapele descoperite se distrugeau cu explozibil, iar materialele,
armamentul şi documentele descoperite nu erau mişcate, aşteptându-se echipele de
deminare.
De regulă, dupa ce tunelele erau explorate, intrau în acţiune subunităţi chimice care
detonau un număr mare de grenade cu CS, sau acetilenă. După o perioadă scurtă
americanii preferau să distrugă de la bun început tunelele din raioanele fortificate, cu
ajutorul bombardierelor B-52 şi cu încărcături concentrate de exploziv. Încheiem aceste
scurte consideraţii pe tema tacticii luptei în subteran, amintind că la descoperirea
tunelelor un rol important l-au jucat şi câinii cercetaşi, organizaţi în plutoane distincte la
nivelul diviziilor.

Formele de manevră şi procedeele tactice întrebuinţate cu predilecţie în

Vietnam au materializat alături de componenta tehnologică, caracterul inovator al
angajării, motiv pentru care le prezentăm mai jos.

A. Forme de manevră:
a. Manevra „pieptănare şi încercuire” - a fost aplicată în special de unităţile de
infanterie marină, prin scotocirea raionului pe unele direcţii de deplasare, poziţionare în
jurul grupării inamice cu ajutorul mijloacelor mecanizate, prin deplasare pe jos, prin
transport cu elicopterele şi prin asalt amfibiu. Forţele care luau parte la operaţie urmăreau
dirijarea grupării inamice sau a grosului acesteia către o zonă de nimicire unde urmau
loviturile concentrate ale artileriei terestre, navale şi ale aviaţiei de sprijin.
b. Manevra „inelul”- asemănătoare cu cea prezentată mai sus, a fost aplicată în
special de forţele terestre care au acţionat în junglă. Această formă de manevră este
materializată prin transportul cu elicopterele a elementelor de manevră cât mai aproape
de raionul de dislocare al grupării inamice şi realizarea încercuirii. În general, manevra s-
a întrebuinţat pentru încercuirea şi angajarea unor forţe inamice de valoare subunitate,
fără a se executa acţiuni de scotocire.
c. Manevra „ciocanul şi nicovala”-era transpusă în practică de două grupări
puternice, iniţial separate distinct în timp şi spaţiu. Prima grupare care constituia
“nicovala” era transportată de regulă cu elicopterele într-un raion, unde ocupa poziţii de
blocare pe un anumit aliniament, sub formă de semicerc. Aceste poziţii erau amenajate


Americanii care constituiau subunităţile de luptă în subteran, au renunţat în general, la aftershave, gumă de mestecat,
bomboane aromate şi fumat.

127
sumar pentru apărare şi mascate, având frontul către direcţiile probabile de retragere a
grupării inamice. Cea de a II a grupare, denumită “ciocanul” executa atacul pe una sau
mai multe direcţii, opus poziţiilor de blocare, de regulă pe mijloace mecanizate iar uneori
pedestru, urmărind împingerea grupării inamice către “nicovală”. Inamicul era presat
până la intrarea în zona de nimicire din faţa aliniamentului de blocare unde era lovit
concentrat cu artileria, aviaţia şi elicopterele de atac.
d. Manevra „dublul salt”- a fost întrebuinţată în scopul angajării decisive a unei
grupări inamice, cu două grupări tactice proprii. Manevra consta în două etape: în etapa a
I a o grupare tactică era transportată cu elicopterele în apropierea raionului de dislocare a
grupării inamice şi angaja lupta apropiată cu acesta, de regulă printr-un asalt frontal
prelungit, complementat cu manevre de învăluire simple sau duble. Inamicul era
manevrat astfel încât să se poată retrage pe o direcţie stabilită; etapa a II a consta în
manevra aeromobilă şi debarcarea unei alte grupări tactice care bloca direcţia de
retragere a grupării inamice şi o angaja, silind-o să lupte cu frontul răsturnat, sau să se
predea.
e. Manevra “cleştele” (dubla învăluire)- s-a aplicat în general forţelor inamice
dispuse în apropierea râurilor şi canalelor şi a constat în poziţionarea cu elicopterele a
două grupări tactice proprii, pe ambele maluri ale râului (canalului), urmată de asaltul
simultan, concentric către râu, în scopul împingerii grupărilor inamice cât mai aproape de
mal, în zona de nimicire. Manevra s-a întrebuinţat şi impotriva inamicului care ataca în
forţă localităţile, cu lovitura principală pe o direcţie, având dispozitivul de luptă dispus
relativ compact în adâncime. Manevra urmărea fixarea din spate a inamicului,
concomitent cu nimicirea subunităţilor de artilerie şi armament greu de infanterie şi
executarea asaltului aeromobil, pe marginile axei principale de atac a acestuia.
f. Manevra „contraacţiunea rapidă cu rezervele”- s-a executat de regulă în scopul
nimicirii inamicului care ducea lupta la încercuire la obiective izolate (baze de foc,
perimetre defensive temporare), în adâncimea junglei şi consta în deplasarea unor grupări
tactice cu elicopterele în zona adiacentă obiectivului, debarcarea şi angajarea inamicului
din spate, din mai multe direcţii, acesta fiind prins între cele două inele.
g. Manevra „linia” (atacul frontal)- a reprezentat cea mai simplă formă, aplictă în
angajările unor forţe de valoare subunitate şi a constat în transportul trupelor cu
elicopterele sau mijloacele mecanizate până în apropierea obiectivului şi asaltul frontal
violent asupra acestuia, dintr-un dispozitiv de luptă în linie, sub sprijinul de foc al
elementelor care au asigurat deplasarea.253

B. Procedee tactice:
a. Procedeul „încercuieşte şi scotoceşte” a fost planificat şi executat în scopul
neutralizării reţelelor infrastructurii insurgenţei printr-un efort combinat al forţelor
americane şi sud-vietnameze. Motivul operaţiilor de acest tip era reprezentat de
rămânerea sau reinfiltrarea subunităţilor de gherilă –propagandă ale Viet Congului, în
zonele curăţate de americani, în scopul exercitării controlului asupra populaţiei din


Manevra a fost executată cu succes pentru despresurarea oraşului Quang Tri (capitala provinciei din nordul republicii), în
cadrul respingerii ofensivei “Tet” (1968) a inamicului; era prevăzut de regulamentele în vigoare, dar foarte greu de executat
cu mobilitate pedestră sau mecanizată, în teren greu accesibil.
253
X X X Unele aspecte ale războiului din Vietnam, op. cit., p. 212

128
comunităţile locale şi influenţării atitudinii generale a acesteia. Pentru ca o zonă să poată
fi declarată pacificată, trebuia curăţată din nou prin operaţii de tipul “încercuieşte şi
scotoceşte”.
De regulă operaţia începea pe timp de întuneric, prin poziţionarea în ascuns a
subunităţilor americane în jurul unor sate sau cătune stabilite din timp, încercuirea
urmărind tăierea tuturor posibilităţilor de exfiltrare a gherilelor din interior, dar şi de
infiltrare a altor elemente din exterior.254 La ivirea zorilor, sătenii erau informaţi cu
ajutorul megafoanelor şi a manifestelor împrăştiate din elicopter, cu privire la scotocirea
satului, fiind îndrumaţi să se adune într-un anume loc, în teren deschis, având asupra lor
documentele de identitate emise de guvernul de la Saigon. La scurt timp, subunităţi sud-
vietnameze, echipe medicale şi reprezentanţi ai administraţiei locale intrau în sat şi
scotoceau locuinţele şi acareturile, verificau documentele de identitate, acordau asistenţă
medicală celor care aveau nevoie. Se încerca minimalizarea efectului neplăcut al
scotocirii explicându-se localnicilor necesitatea descoperirii gherilelor şi a ascunzătorilor
acestora. Persoanele suspecte sau cunoscute ca făcând parte din Viet Cong erau reţinute şi
trimise cu elicopterul la centrele de interogare ale eşalonului superior. La nivelul
diviziilor se constituiau centre mixte pentru operaţii poliţieneşti, încadrate cu personal din
unităţile americane şi sud-vietnameze. Aici persoanele reţinute erau interogate şi se
realizau “listele negre”.255
De foarte multe ori se descopereau tunele, ascunzători de muniţie, armament sau
hrană, materiale de propagandă şi ascunşi în diferite locuri, luptători Viet Cong. Sursele
investigate arată că pentru succesul acestui procedeu, erau esenţiale rapiditatea şi
surprinderea, reţeaua de informatori avertizând Viet Congul asupra apropierii forţelor
americane şi sud-vietnameze;
b. Procedeul „plonjarea”- se executa cu subunităţi aeromobile şi consta în blocarea
şi scotocirea unor aşezări de dimensiuni mici. Elicopterele, după ce zburaseră pe un
traiect, dând impresia că se îndreaptă către alt raion, schimbau brusc direcţia şi “cădeau
din cer” în miezul zilei, executând debarcarea forţelor în mai multe locuri, lângă satul
nominalizat pentru scotocire. În acelaşi timp alte elicoptere dotate cu megafoane zburau
circular deasupra satului, avertizând populaţia să nu fugă, căci va fi tratată ca inamic;
c. Procedeul „răpirea” – urmărea capturarea gherilelor locale disipate în cadrul
comunităţii, pe timpul lucrului la culturile agricole. O echipă compusă din două
elicoptere de cercetare, împreună cu ofiţeri de informaţii şi operaţii, executau observarea
din aer a culturilor din zonele suspecte, în vederea descoperirii indivizilor cunoscuţi ca
membri ai Viet Congului. La semnalul transmis prin radio de ofiţerii din elicoptere, sosea
o subunitate aeromobilă americană sau sud-vietnameză, escortată de două elicoptere de
atac. Subunitatea debarca în jurul grupului de persoane de la sol, pe care îl îndruma spre
un loc anume stabilit, în vederea verificării. Acest procedeu s-a dovedit a fi deosebit de
eficient;

254
Simmons Edwin, brigadier general, United States Marine Corps Operations in Vietnam, between 1965-1966, “Naval
Review”, US Naval Academy, Annapolis-MD, 1968, p.18
255
Magnitudinea eforturilor este reflectată în documentele de arhivă ale marilor unităţi americxane; Cp. 545 Poliţie Militară a
D.1 Cavalerie Aeromobilă spre exemplu, a triat 10.407 persoane pe timpul operaţiei “Pershing”, între 26 mai 1967-21
ianuarie 1968 (cf. Stanton Shelby, Anatomy of a Division . 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, op.cit., p.106)

129
 d. Procedeul „răpirea selectivă”- consta în capturarea agenţilor de gherilă
propagandă, prin acţiuni desfăşurate simultan, în mai multe raioane. Procedeul implica
acţiunea informatorilor, a două elicoptere de cercetare, două elicoptere de atac şi două
elicoptere de transport cu infanteria îmbarcată, care cercetau o anumită zonă şi în funcţie
de situaţie se debarcau trupe în mai multe locuri, lângă indivizii căutaţi. Sub protecţia
armamentului de pe elicoptere aceştia erau arestaţi. În cazul când încercau să scape prin
fugă, erau blocaţi prin alte acţiuni ale elicopterelor, sau debarcări de echipe, în sensul
direcţiilor de deplasare;
e. Procedeul “bushmaster” („maestrul tufişurilor”) - era materializat prin
ambuscade multiple, organizate pe timp de noapte de subunităţi de infanterie de valoare
pluton, de-a lungul rutelor probabile de infiltrare ale Viet Congului / forţelor nord-
vietnameze, la distanţe care să permită intervenţia rapidă a altor subunităţi ale companiei
(batalionului). Procedeul a fost întrebuinţat pe larg în perioadele recoltării orezului,
datorită interesului deosebit arătat de Viet Cong pentru procurarea rezervelor de hrană;
f. Procedeul “lighting the bug” („luminarea gânganiei”)- se executa cu elicopterele
pe timp de noapte, în scopul detectării şi interzicerii mişcărilor inamicului, cu ajutorul
aparaturii de vedere şi a proiectoarelor speciale. Patrula aeriană destinată să execute
astfel de misiuni era compusă dintr-o echipă de elicoptere de cercetare şi o echipă
elicoptere de atac. Prima echipă descoperea inamicul, iar cealaltă îl nimicea cu focul
mijloacelor de bord;
g. Procedeul “hunter killer” („vânătorul ucigaş”)- se materializa prin acţiuni de
căutare executate pe timp de noapte, asemănatoare cu “luminarea gânganiei”, dar se
întrebuinţau doar aparatele de vedere şi ochire pe timp de noapte, obiectivul sau direcţia
fiind marcate cu trasoare de către elicopterele de cercetare;
h. Procedeul ”scotocire cu cavaleria”- presupunea acţiuni desfăşurate cu forţe de
valoare pluton aeromobil, debarcate la marginea unui raion şi direcţionate de un ofiţer
dispus într-un elicopter de observare, care zbura deasupra unei zone extinse. În funcţie de
rezultatele observării din aer şi a scotocirii terestre, grupele plutonului deveneau
elemente de fixare, nimicire (capturare), sau era îmbarcat şi debarcat ulterior în alte
raioane din zona de scotocit;
i. Ambuscadele de artilerie- erau materializate prin trageri executate pe timp de
noapte în scopul hărţuirii şi interzicerii deplasării trupelor inamicului în anumite raioane.
Se foloseau datele transmise de senzorii seismici şi acustici, mijloacele de semnalizare cu
funcţionare la tracţiune sau apăsare, elementele de cercetare din posturile de observare-
ascultare dispuse în apropierea itinerarelor probabile de deplasare ale inamicului. O
baterie de artilerie era pregătită 24 din 24 ore să execute foc de baraj la semnal, iar dacă
elementul de cercetare confirma existenţa unor coloane inamice, se executa foc pe
coloană, se trăgeau proiectile de iluminare asupra zonei, se chemau elicopterele de atac
sau artileria reactivă aeromobilă. Începând cu 1967, acţiunile de acest tip au avut o
eficacitate mărită datorită introducerii unor miniseismografe, capabile să detecteze cu
precizie mişcarea grupurilor de persoane, transmiţând automat semnalele la un centru
receptor;
î. Procedeul „focul pe potecă”- derivat din ambuscadele de artilerie, însemna
executarea de către artilerie a focului pe coloană asupra grupărilor inamice detectate că

130
se deplasează noaptea, pe drumuri, poteci, diguri sau pe malurile cursurilor de apă şi
canalelor;
j. Raidurile de artilerie - se executau în scopul lovirii bazelor temporare şi
concentrărilor de trupe nord-vietnameze, când se întruneau cumulat, următoarele condiţii:
acestea se aflau la distanţe foarte mari de raioanele de dispunere ale unităţilor proprii; nu
existau forţe aeromobile pentru angajarea imediată; o altă operaţie majoră era în
desfăşurare la momentul descoperirii; mijloacele blindate nu puteau pătrunde până în
raionul respectiv.

În ceea ce priveşte normele tactice întrebuinţate în Vietnam subliniem că natura

conflictului şi tactica dezvoltată nu au favorizat stabilirea unor standarde. Unităţile de
manevră acţionau în funcţie de inamicul de angajat sau mărimea raionului de scotocit, cu
toate forţele sau doar cu o parte din acestea. Raionul nu avea o mărime stabilită dinainte
ci se acoperea cu forţele disponibile la un anumit moment. Manevra aeromobilă plasa
unele subunităţi la distanţe mari de batalion (brigadă). Punctele de comandă şi eşaloanele
de materiale ocupau deseori acelaşi raion insular, în care se dispunea şi artileria. Sprijinul
de foc venea de multe ori din partea unor mijloace care nu erau în organica unităţii şi
acţionau din afara zonei de responsabilitate temporare a acesteia. S-au folosit pe larg
grupările tactice de valori diferite, întărite la nevoie cu elemente din alte unităţi şi
conduse de structuri de comandă altele decât cele organice.
Cu toată această expunere de motive asupra lipsei normelor tactice, cercetarea
noastră a identificat unele aspecte care pot fi considerate tendinţe acţionale preferate.

Batalionul primea misiunea de a scotoci raioane cu suprafeţe variabile, în funcţie

de densitatea vegetaţiei, de la 15-30 km pătraţi; când încercuia, primea în responsabilitate
raioane de 3-4 km pătraţi. În acţiunile desfăşurate izolat, la distanţe mari de baza de
dislocare permanentă, unitatea organiza perimetre defensive insulare, temporare, apărate
permanent de 1/3 din forţe, întrebuinţându-se şi elemente de noutate cum sunt radarele de
supraveghere şi senzorii de detecţie. De regulă, 1-3 plutoane părăseau perimetrul şi
executau patrulări, pentru descoperirea şi angajarea inamicului, împiedicându-l să atace
prin surprindere forţele proprii. În plus, se organizau şi 2-3 ambuscade cu forţe de valoare
grupă, pe căile probabile de apropiere de perimetru.
Când acţiona ofensiv, batalionul american angaja inamicul atacând cu toate trei
companiile pe un eşalon, avand 1-2 rezerve de valoare pluton. Una din companii era
întărită puternic şi acţiona pe direcţia principală, constituind şi punctul de sprijin în jurul
căruia pivotau celelalte două. Prima subunitate care intra într-un raion era plutonul de
cercetare, acţionând pe mai multe direcţii, până la descoperirea inamicului.
În unele situaţii, batalioanele care aveau în dotare transportoare blindate, îmbarcau
pe elicoptere câte două companii, cea de a treia rămânând subunitate de protecţie a bazei
de foc, punctului de comandă şi eşalonului de materiale. Tehnica celor două companii
rămânea la sol cu mecanicii conductori, ochitorii la armamentul de bord şi 1-2 subofiţeri
de pluton. Maşinile blindate deveneau puncte mobile (fixe) de foc, blocând căile de
retragere ale inamicului manevrat aeromobil, supraveghind prin patrulare zonele
neacoperite, realizând rapid dispozitive de ambuscadă.

131
 Compania de infanterie primea misiuni de cercetare şi scotocire, care se executau
independent sau în cooperare cu alte forţe americane sau sud-vietnameze. Subunitatea se
deplasa de regulă prin junglă, cu un pluton în faţă, întărit cu o grupă de geniu şi secţia de
mitraliere (6 piese) a companiei; urmau secţia de aruncătoare calibrul 60 mm (3 piese),
comanda companiei şi la o distanţă de câţiva zeci de metri în spate, celelalte două
plutoane. Compania avea elemente de siguranţă de front, flanc şi spate, trimise la distanţa
de vedere, elemente care la rândul lor trimiteau cercetaşi la distanţa de vedere.
Când acţiona ofensiv în cadrul batalionului, compania ataca de regulă cu
plutoanele în dispozitiv de luptă în linie, la intervale de vedere, fară rezerve. Când
acţiona independent, ataca pe un eşalon cu o rezervă de valoare maxim pluton, cu
plutonul armament dat întărire la plutoane, mai puţin secţia de aruncătoare care rămânea
la dispoziţia comandantului companiei.
În unele situaţii, când se urmărea atragerea şi nimicirea mai multor unităţi inamice
compania organiza perimetre defensive izolate de pluton, la distanţa de asigurare a
sprijinului reciproc cu foc direct. Comanda companiei şi secţia de aruncătoare se
dispuneau într-unul din perimetrele de pluton, de unde exista cea mai bună legătură radio
cu eşalonul superior şi mijloacele de sprijin şi de unde putea sprijini cu foc de
aruncătoare şi celelalte plutoane.

Plutonul de infanterie a constituit subunitatea de bază pentru descoperirea

inamicului şi angajarea subunităţilor de valoare mică a acestuia. Plutonul de infanterie a
îndeplinit misiuni diverse, de la organizarea de echipe de scotocire, patrule şi
ambuscade, la perimetre defensive izolate, pregătite pentru apărare circulară, sau acţiuni
ofensive iniţiate prin manevra aeromobilă. Subliniem cu această ocazie că asaltul
aeromobil s-a dovedit a fi deosebit de eficient pentru întărirea unei subunităţi (unităţi)
care se apăra pe perimetru, pe timp de noapte, împotriva unor forţe inamice covârşitoare
ca număr.

7. 2. 3. Sprijinul operaţiilor de contrainsurgenţă

S-a manifestat la un nivel nemaiântâlnit în istoria artei militare, atât din punct de
vedere a focului cât şi a asigurării generale a acţiunilor şi susţinerii logistice Din analiza
datelor existente în sursele studiate, opinăm că Vietnamul a devenit primul conflict în
care unităţile de manevră au fost sprijinite extensiv de toate mijloacele de foc aflate la
dispoziţia unui beligerant. Artileria terestră, artileria navală (maritimă şi fluvială),
artileria reactivă aeromobilă, elicopterele de atac, aviaţia tactică de vânătoare-
bombardament şi bombardierele strategice B-52 au tras sau lansat milioane de tone de
proiectile şi bombe, transformând Vietnamul în cea mai bombardată ţară şi unităţile de
manevră americane în cele mai sprijinite forţe din istoria războaielor. Din aceste


Acestea se executau de regulă cu 20 mine antipersonal cu acţiune dirijată (tip “claymore”), dispuse într-o zonă de nimicire
de 100 metri lungime, personalul fiind repartizat pe: 2 echipe de siguranţă cu mitraliere, 1 echipă sprijin spate, 1 echipă
detonare mine; mina “claymore” avea o greutate de 1,8 kg şi conţinea 300 bile metalice, direcţionate prin explozie într-un con
de 60 grade, la înălţimea de 30-150 cm deasupra solului, cu un efect omorâtor de 50 metri; putea fi orientată în direcţia dorită,
se masca uşor şi putea fi comandată de la distanţă prin fir.

132
considerente, în opinia noastră, conflictul vietnamez privit ca tip şi spaţiu de angajare a
egalizat subtil relaţia tradiţională dintre manevră şi foc.

Sprijinul de artilerie a avut o importanţă covârşitoare în noul mediu de angajare,

fapt pentru care îl vom trata în detaliu în cadrul subcapitolului 9.2.

Sprijinul de geniu a constat în sprijinul tactic al forţelor combatante, suplimentar

unităţile de geniu construind şi facilităţile necesare tuturor tipurilor de structuri militare.
Suportul operaţional a fost asigurat în principal cu batalioanele de geniu din
organica diviziilor, care au acţionat pe elemente specifice pentru asigurarea mobilităţii
forţelor proprii şi micşorarea mobilităţii inamicului. O parte din subunităţi erau date în
întărire unităţilor de manevră, pentru a le mări potenţialul de acţiune. Batalionul de
infanterie era întărit de obicei cu un pluton geniu, iar compania de infanterie, cu o grupă
de pionieri. În unele cazuri, plutonul de geniu rămânea în raionul punctului de comandă
al batalionului şi intervenea numai la cererea companiilor de infanterie, când se realiza
contactul cu un inamic dispus în raioane fortificate şi era nevoie de distrugerea
buncărelor şi a altor lucrări. Echipele de pionieri acţionau împreună cu infanteria pentru a
distruge lucrările din bazele secrete, materialele depozitate şi segmentele tunelelor
inamice descoperite.
Unităţile (subunităţile) de geniu date sub controlul operaţional sau comanda
operaţională a diviziei, participau la executarea misiunilor de distrugeri, dar desfăşurau şi
activităţi de cercetare-deminare, amenajarea zonelor de aterizare pentru elicoptere şi a
poziţiilor de apărare din cadrul perimetrelor defensive temporare ale elementelor de
manevră. De multe ori subunitatea de geniu (grupă, pluton) se deplasa în raionul ordonat
cu elicopterele, debarca pe scară flexibilă sau pe frânghie şi sub protecţia subunităţii de
infanterie curaţa vegetaţia cu încărcături de exploziv şi fierăstraie mecanice, amenajând
zona de aterizare sau raionul de dispunere. Când acestea trebuiau să aibă o suprafaţă
mare, se aduceau cu elicopterul 1-2 buldozere.256
Acţiunile de deminare au contribuit din plin la asigurarea suportului operaţional
pentru trupele proprii, executându-se zilnic, în zone de operaţii adiacente bazelor
permanente, pe distanţe de 15-20 km în lungul căilor de comunicaţii principale, pe jos şi
pe mijloace mobile (autoturisme de teren dotate cu detectoare de mine, tancuri dragoare,
etc). Echipamentele grele de geniu erau întrebuinţate în sprijinul direct al infanteriei,
penetrând prin zonele infestate cu mine antipersonal şi dispozitive capcană de pe
perimetrul bazelor inamice şi creând culuare de înaintare pentru subunităţile de manevră.
Alte acţiuni importante au constat în curaţirea terenului, desfăşurată cu subunităţi
mixte de geniu şi infanterie, pe jos şi pe mijloace blindate, în scopul penetrării punctelor
de sprijin inamice, expunerii rutelor principale de infiltrare, interzicerii amenajării de
“sanctuare” şi deschiderii căilor de comunicaţii pentru traficul militar şi civil.
Unităţile de geniu şi-au adus o contribuţie esenţială şi la amenajarea lucrărilor de
fortificaţii permanente din jurul principalelor garnizoane militare, baze aeriene şi

256
Plonger Robert R., major general, US Army Engineers (1965-1970), Vietnamese Studies, Department of US Army,
Washington D. C., 1974 , p.32

133
maritime, au construit porturi, aerodromuri257, drumuri şi poduri. În ceea ce priveşte
aerodromurile, constatăm apariţia unor inovaţii tehnice reprezentate de aplicarea unei
membrane cauciucate (T-17), pentru crearea unor piste de calitate superioară, sau
construirea pistelor cu inserţiuni de aluminium pentru aerodromurile pe care operau
intens aparatele grele de transport.

Sprijinul logistic a fost realizat într-un mod cu totul nou, deoarece conflictul
vietnamez a reprezentat ceva total diferit faţă de tipul de război pentru care fusese
elaborată doctrina logisticii forţelor armate; aici nu a existat o linie a frontului care să
separe beligeranţii şi nici o delimitare a zonei de spate. Nu au existat deci nici zone
specifice de dispunere a elementelor logistice ale diferitelor eşaloane, ci doar raioane
logistice insulare, protejate cu unităţi de arme întrunite. Pentru prima data în istorie,
armata americană a trebuit să constituie baze logistice extinse, într-o ţară unde aproape
toate zonele puteau fi lovite cu foc de către inamic.
Greutăţile au pornit de la faptul că Republica Vietnam era un stat cu un nivel redus
de industrializare, unde nu existau facilităţi logistice moderne, iar sistemul logistic de
interior care deservea forţele armate naţionale era primitiv şi incapabil de a susţine marile
unităţi americane. La aceasta s-au adăugat greutăţile de planificare, datorate faptului că
unităţile logistice erau desfăşurate în teatru, nu în avans aşa cum ar fi trebuit (pentru a se
constitui bazele logistice adecvate), ci concomitent cu unităţile de manevră şi sprijin a
luptei.
Sprijinul logistic general al tuturor forţelor din Vietnam a revenit în
responsabilitatea Comandamentul 1 Logistic, activat începând cu 1 aprilie 1965 la
Saigon. 258 Acest comandament nu asigura însă suportul logistic cu materialele specifice
ale forţelor aeriene şi navale.
Într-o legatură permanentă cu direcţia operaţii şi direcţia logistică a
Comandamentului pentru Asistenţă Militară Vietnam, Comandamentul 1 Logistic a
dezvoltat în 1965 concepţia de asigurare a suportului logistic pentru forţele din Vietnamul
de Sud, conform căreia trebuiau înfiinţate două baze de depozitare majore şi cinci baze de
sprijin. Iniţial, calea maritimă urma să constituie principala rută de aprovizionare, reţeaua
de comunicaţii terestre urmând a fi folosită doar după preluarea controlului de către
forţele americane sau sud-vietnameze Principiul de bază pentru asigurarea suportului se
baza pe “insulele logistice” legate între ele iniţial prin rute aeriene şi maritime, iar
ulterior şi prin rute terestre.
Fiecare bază de sprijin urma să asigure suportul logistic al unităţilor dislocate într-
o anumită regiune şi avea stocuri de aprovizionare pentru 15 zile. Bazele de depozitare
aveau stocuri pentru 45 de zile. Pe măsură ce unităţile soseau în Vietnam, erau arondate
la bazele de sprijin în funcţie de zona în care urmau să fie dislocate.
În afara bazelor de depozitare şi a bazelor de sprijin, mai existau unităţi şi
detaşamente ale Comandamentului 1 Logistic şi în bazele permanente de la Tay Ninh,
Bearcat, Phuoc Vinh, Can Tho, Pleiku, An Khe, Chu Lai. Aceste unităţi şi detaşamente

257
În 2 ani, până în vara lui 1967, geniştii au amenajat sau dezvoltat peste 80 de aerodromuri (cf, maj. gen. Plonger Robert
R., US Army Engineers (1965-1970), op. cit., p.65)
258
Heiser Joseph M. Jr., lt gen., Logistic Support, Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1974, p.
9

134
asigurau suportul direct şi general al tuturor forţelor aliate dintr-o anumită zonă, iar la
nevoie urmau să constituie elemente înaintate de suport logistic, în sprijinul operaţiilor în
curs de desfăşurare, atunci când structurile logistice ale eşalonului care acţiona nu puteau
face faţă cerinţelor. Pentru operaţiile concepute, planificate şi conduse de grupările
operative, Comandamentul 1 Logistic asigura în plus, elemente înaintate de suport
logistic, în măsură să sprijine marile unităţi care acţionau la distanţe foarte mari de bazele
de dislocare.
În continuarea analizei noastre amintim întrebuinţarea eşaloanelor de materiale
containerizate şi trimiterea la unităţi, în funcţie de nevoile generale şi nu particulare ale
acestora. Evidenţiem astfel impactul negativ al concepţiei “aprovizionării automate”
conform căreia materialele trebuiau asigurate ciclic, în cantităţi foarte mari, fără un calcul
precis al necesarului, deoarece operaţiile puteau cere oricând altceva. Faptul se explica
prin durata mare de sosire a materialelor din SUA, personalul logistic insuficient,
existenţa pierderilor pe timpul transportului, inexistenţa posibilităţii procurării
materialelor de la agenţii economici din Vietnam.
Aprovizionarea se făcea din eşaloanele de materiale trimise, la neajungere din
bazele de sprijin şi mai departe, din bazele principale, de la depozitele Comandamentului
Strategic Pacific şi în final, din depozitele continentale din S.U.A. Structurile logistice au
avut de depozitat şi distribuit cantităţi enorme de materiale; spre exemplu numai
cantităţile de muniţie care se primeau lunar, au ajuns de la 40.000 tone în 1966 la peste
100.000 de tone în 1968. 259
Un element de noutate l-a reprezentat întrebuinţarea pe scară largă a elicopterelor
de transport, pentru aprovizionarea trupelor, până la eşalon batalion cu CH-47 şi până la
pluton cu UH-1. Elicopterul greu CH-54 a fost folosit pentru transportul pieselor de
echipament cu greutate mare, în zone inaccesibile altor mijloace şi pentru evacuarea unor
tipuri de tehnică din câmpul de luptă, la centrele de reparaţii. Alte inovaţii au fost
butoaiele de cauciuc de 500 galoane (aproximativ 1900 litri) care puteau fi lansate cu
paraşutele, hrana caldă containerizată şi trimisă la trupe cu elicopterul, containere de
cauciuc de 3 galoane (11,5 litri) pentru apă, care rezistau la impactul cu solul de la o
înălţime de 100 metri, containerizarea din timp a muniţiei de artilerie, pentru a putea fi
deplasată pe calea aerului la unităţi dislocate în inima junglei, etc.
Asigurarea asistenţei medicale a fost iniţial tot în responsabilitatea
comandamentului, dar la scurt timp a devenit evident că structura nu mai poate face faţă
în condiţiile sosirii unor efective foarte mari; s-a aprobat astfel, înfiinţarea Brigăzii 44
Medicale care a preluat asigurarea asistenţei medicale începând cu 1966. 260 Subliniem
aici importanţa evacuării cu elicopterele, element care a salvat multe vieţi şi a menţinut
un moral ridicat al trupei.

Comanda şi controlul forţelor. Comunicaţiile

Comanda şi controlul forţelor americane în Vietnam s-a realizat la nivel strategic
de către Comandamentul de Asistenţă Militară Vietnam, căruia i se subordonau forţele
terestre, aeriene şi navale dislocate pe teritoriul republicii. Categoriile de forţe au avut la
259
Heiser Joseph M. Jr., lt gen., Logistic Support , op.cit., p. 124
260
Neel Spurgeon, major general, Medical Support (1965-1970), Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington
D.C., 1974, p. 6

135
rândul lor comandamente proprii, care se ocupau cu conducerea administrativă a marilor
unităţi şi unităţi specifice.
La nivel operativ, conducerea s-a realizat prin trei grupări de nivel corp de armată,
responsabile pentru zone bine delimitate din Vietnamul de Sud. S-au întâmpinat
probleme serioase în privinţa exercitării unui control general al forţelor din subordine,
pentru că zona primită în responsabilitate coincidea cu zonele tactice ale celor patru
corpuri de armată sud-vietnameze. Mai mult, comandanţii grupărilor operative americane
erau în acelaşi timp şi consilierii direcţi ai omologilor sud-vietnamezi. Principala
problemă se datora inexistenţei unui comandament combinat americano-sud vietnamez,
fapt care a provocat dificultăţi enorme în planificarea şi executarea operaţiilor
ulterioare.261
În lipsa unei conduceri unice, în interiorul zonelor tactice operaţiile se desfăşurau
independent, cu notificarea aliaţilor. Cei doi comandanţi dintr-o regiune militară trasau
zone de responsabilitate pentru fiecare divizie sud-vietnameză şi americană în parte. La
rândul lor, diviziile împărţeau zona pe brigăzi (regimente), iar acestea pe batalioane.
Complexitatea situaţiei creştea la nivelul provinciilor din interiorul zonelor tactice unde
organele administraţiei locale262 conduceau acţiuni cu forţele regionale şi locale, acestea
fiind în esenţă formaţiuni paramilitare.
În cartea sa intitulată “Rapoartele unui soldat” generalul Westmoreland motivează
că nu a susţinut subordonarea operaţională a forţelor sud-vietnameze, deoarece tradiţia
militară colonială franceză încuraja dezvoltarea profesională independentă a organismului
militar, aliaţii dorind să fie ajutaţi dar nu conduşi.263
Revenind la eşalonul operativ american, precizăm că gruparea operativă de valoare
corp de armată era implicată în operaţii mai mult prin alocarea resurselor şi sprijinul
general al structurilor subordonate, decât prin manevrarea efectivă a elementelor. Rolul
primordial era de a decide care sunt priorităţile legate de sprijinul cu foc de artilerie,
alocarea elicopterelor şi subunităţilor de geniu, sprijinul aerian tactic, asigurarea
sistemului de comunicaţii şi suportul logistic al forţelor implicate în operaţii, pe toată
durata desfăşurării acestora.264
În privinţa eşaloanele tactice, amintim că în Vietnam au fost desfăşurate 7 din cele
19 divizii active ale forţelor terestre şi 2 divizii de infanterie marină. Pe lângă divizii, au
mai fost desfăşurate în teatru brigăzi şi regimente independente, subordonate direct
grupărilor operative.
Elementele de noutate apărute în urma reorganizării ROAD au fost apariţia
comandamentelor de brigadă doar ca elemente de conducere şi a batalioanelor de
manevră, ca elemente structurale independente. În funcţie de situaţie, divizia ordona
activarea a 1-3 comandamente de brigadă, cărora le subordona grupări tactice eterogene.

261
Van Creveld, Command in Battle, Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 1985, p. 243
262
Aceste organe de conducere se subordonau direct comandanţilor corpurilor de armată sud-vietnameze, fiind responsabile
atât pentru acţiunile militare, cât şi pentru implementarea programelor de pacificare şi dezvoltare (cf. Dong Van Khuyen, The
Republic of Vietnam Armed Forces, US Army Military History Center, Washington D.C., 1980, p. 35)
263
Westmoreland William, general, A Soldier’s Reports, op.cit., p. 14
264
Palmer Bruce Jr., general, The 25 Years War. American Military Role in Vietnam, op. cit, p. 62

Conceptul “ROAD” (“Reorganization Objective Army Divisions”) implementat gradual după 1962, consta în
reorganizarea şi înzestrarea diviziilor forţelor terestre, astfel încât să poată acţiona în toate mediile de conflict, de la angajarea
nucleară la contrainsurgenţă.

136
În general un comandament de brigadă conducea dintr-un punct de comandă înaintat, 3-5
batalioane de infanterie, 1 batalion blindat, 1 divizion de artilerie, 1-3 subunităţi de
armă.265 Detalii privind organizarea diviziei de infanterie din forţele terestre sunt
prezentate în anexa nr. 22.
Cercetarea noastră scoate la iveală faptul că în Vietnam marile unităţi şi unităţile
au trecut cu regularitate sub controlul operaţional temporar al altor structuri decât cele
ierarhice, operaţiile contrainsurgenţă impunând constituirea unor grupări ad-hoc, care
operau pe zone întinse. Întrebuinţarea gruparii tactice (“task force”) de valoare şi
compunere diferite a devenit formula preferată de angajare a inamicului.
Considerăm necesar a aminti că punctele de comandă ale grupărilor operative şi
diviziilor erau dispuse în interiorul bazelor permanente, acolo unde condiţiile de trai şi de
securitate aminteau de garnizoanele de dislocare la pace; diferenţa dintre un punct de
comandă din junglă asediat de inamic şi un altul din bazele permanente, apărat puternic şi
dotat cu aer condiţionat, era de neimaginat, aceeaşi diferenţă fiind resimţită şi la nivelul
unităţilor. Existenţa unor comunicaţii excelente la nivel tactic şi tactic-operativ şi a
mobilităţii asigurate de elicoptere a creat premisele unei percepţii îndepărtate a angajării
propriuzise, la eşaloanele grupare operativă şi divizie.
Comunicaţiile forţelor americane în Vietnam au fost asigurate de Brigada 1
Transmisiuni şi batalioanele din organica diviziilor. Compusă din 23 batalioane şi având
efective de peste 23.000 militari, brigada a fost de departe cea mai mare structură de
comunicaţii desfăşurată vreodată de armata americană într-un teatru de operaţii.266
Brigada a operat sisteme diverse, de la terminale troposferice mobile şi terminale fixe de
satelit, la reţele radio obişnuite, pentru conducerea operaţională a forţelor.267 În privinţa
operaţiilor curente, amintim că unităţile brigăzii asigurau legăturile dintre
comandamentele grupărilor operative şi marile unităţi (unităţi) din subordine, prin centre
de transmisiuni fixe şi mobile.
La nivel tactic legăturile erau asigurate de batalioanele de transmisiuni ale
diviziilor, care conectau punctul de comandă al diviziei cu elementele de manevră, de
sprijin a luptei şi sprijin logistic organice, cu cele luate sub control operaţional, precum şi
pentru a asigura cooperarea cu unităţile aliate care operau în zona de responsabilitate a
diviziei. În plus, mai trebuiau să asigure facilităţile de comunicaţii în bazele de dislocare
permanente, suplimentându-le pe cele ale sistemului de comunicaţii zonal. O mare
importanţă a avut întrebuinţarea sistemului radio mobil pe canale multiple, devenit
coloana vertebrală a comunicaţiilor diviziei, prin cele 12-24 de staţii care conectau
elementele de comandă şi sprijin cu foc. Aceste comunicaţii sigure au asigurat
comandanţilor o permanentă libertate de acţiune.

265
Hay John Jr., lt. general, Tactical and Material Innovation, Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington
D.C., 1974

Putem da câteva exemple de grupări tactice (task force) : 1 Bg. I conducea 3 B.I., 1 Dn. Art. 105 mm (toate aeromobile), 1
B.Tc şi elemente logistice.; o altă variantă, Bg I conducea 1 B.I., 1 B. Cavalerie Blindată, 1 B. Mc., 1 B. Blindat, 1 Dn. Art.
155 autopropulsat, elemente de sprijin; batalionul conducea 2 Cp. I., 1 Cp. Tc, 1 Bt. Ob. 155 autopropulsată, 1 Pl Geniu pe
Tp.Bl.
266
Rienzi Thomas Matthew, major general, Communications and Electronics (1962-1970), Vietnamese Studies, Department
of the Army, Washington D.C., 1972, p. 5
267
În august 1964 s-a dat în folosinţă primul terminal de satelit, marcând prima întrebuinţare a sateliţilor de comunicaţii
pentru asigurarea legăturilor strategice într-un teatru de operaţii (cf. Rienzi Thomas Matthew, major general,
Communications and Electronics (1962-1970), op. cit., p. 23)

137
 În operaţiile contrainsurgenţă nu au fost întrebuinţate circuitele fir decât în cadrul
perimetrelor defensive temporare, pe distanţe de câteva sute de metri. Acţiunile pe
obiective, desfăşurate la distanţe mari între elementele de dispozitiv au transformat
legătura radio pe unde ultrascurte în coloana vertebrală a comunicaţiilor tactice. Trebuie
să amintim că divizia mai primea în întărire şi mijloace de la batalionul de transmisiuni
repartizat grupării operative, pentru a putea acoperi zonele de responsabilitate. Un
element inovator de mare importanţă în condiţiile angajării din Vietnam a fost constituit
de asigurarea staţiilor radio pe unde ultrascurte cu canale multiple, până la nivelul
plutonului de infanterie, inclusiv.
Natura operaţiilor dinVietnam necesita o nouă abordare a conceptului
comunicaţiilor. Comanda şi controlul unităţilor dislocate pe distanţe de zeci de kilometri
prin junglă sau deltă nu se putea realiza din puncte de comandă clasice. S-a optat pentru
soluţia punctelor de comandă aeromobile, elicopterele dotate cu echipamente specifice
fiind în măsură să asigure necesităţile marilor unităţi tactice.268
Flexibilitatea acestor mijloace permitea comandanţilor să coordoneze manevra la
sol, atacurile executate de elicoptere şi aviaţia tactică, sprijinul cu foc al artileriei terestre
şi navale. Pe de alta parte am constatat că întrebuinţarea acestor mijloace a dus deseori la
interferenţe păguboase pentru bunul mers al acţiunilor, prin darea de către comandanţii de
divizii şi brigăzi a altor ordine decât cele ale comandanţilor batalioanelor şi companiilor
de la sol. O altă inovaţie a constat în întrebuinţarea punctelor de retranslaţie aeromobile şi
aeropurtate, pentru legătura între staţii radio aflate la distanţe mult mai mari decât bătaia
maximă.
Analizând acest aspect, specialiştii americani consideră că deşi a suferit multe
transformări, sistemul de comunicaţii a funcţionat în condiţii foarte bune, indiferent de
situaţie.

Protecţia antiaeriană şi apărarea N.B.C. nu s-au manifestat sub nici o formă, în

Vietnamul de Sud neexistând ameninţări concrete la adresa forţelor americane.
Întrebuinţarea substanţelor defoliante a constituit o altă formă de întrebuinţare a
tehnologiei în sprijinul operaţiilor contrainsurgenţei comuniste, manifestându-se printr-o
campanie desfăşurată cu întreruperi, între 1962-1970. Defoliantele au fost concepute şi
produse în S.U.A. de către ”Agenţia pentru Proiecte de Cercetare Avansate”, pentru a
acţiona asupra vegetaţiei tropicale.269 În Vietnam aceste substanţe au fost folosite iniţial
pentru defolierea vegetaţiei de pe marginile comunicaţiilor şi din unele raioane apropiate
de obiectivele importante, pentru a reduce posibilităţile de mascare şi apropiere în ascuns
a inamicului. Ulterior, împrăştierea defoliantelor a vizat şi distrugerea recoltelor din
zonele fidele insurgenţei, în scopul privării inamicului de o parte din cantităţile de hrană.
Acţiunile au fost executate de forţele aeriene americane sub numele de cod „ Ranch
Hand” şi au avut un trend crescător până în 1967, statisticile anului amintit arătând o

268
Myer Charles L., lt. general., Division-Level Communications (1962-1973), Vietnamese Studies, Department of the Army,
Washington D.C., 1982, , p. 67
269
Lloyd Norman & Spokes John, Big Push on Guerrilla Warfare, op. cit., p. 31

Operaţiile de defoliere se desfăşurau la cererea conducerii sud-vietnameze, cu aprobarea comandantului Comandamentului
de asistenţă militară Vietnam.

138
suprafaţă afectată de 1.570.114 acri.270 Începând cu 1968 suprafaţa afectată s-a redus
gradual, până la 300.000 acri în 1970.
Analizând efectele defoliantelor, amintim că multe rapoarte americane prezentau
măsura ca un element de bun augur pentru desfăşurarea operaţiilor de contrainsurgenţă.
Cităm unul din acestea care preciza: „Considerăm că folosirea erbicidelor obligă Viet
Congul să adopte alternative care îi complică şi îngreuiază operaţiile, având în acelaşi
timp un impact favorabil asupra moralului armatei sud-vietnameze. Distrugerea
recoltelor prin mijloace chimice a contribuit la reducerea resurselor alimentare ale
insurgenţei.”271
Specialiştii americani susţin că prin această măsură s-au îmbunătăţit considerabil
posibilităţile de securizare a comunicaţiilor şi s-a redus enorm arealul în care staţionau de
regulă unităţile permanente Viet Cong şi cele regulate nord-vietnameze infitrate. Din alt
punct de vedere, acţiunile au produs inerent multe accidente; curenţii de aer duceau
substanţele şi în alte raioane decât cele vizate, ducând la distrugerea unor plantaţii
fructifere sau culturi legumicole, influenţând puternic şi populaţia din apropierea
acestora, care se temea că efectul se va face simţit şi la oameni şi animale.
În opinia noastră, nu suntem convinşi că defolierea a înfometat insurgenţa dar
admitem că a avut o contribuţie relativă la micşorarea posibilităţilor de
infiltrare/exfiltrare a unităţilor acesteia, în raioanele controlate de forţele sud-vietnameze
şi americane.

Sprijinul aerian
Aviaţia americană a început iniţial acţiunile în Vietnamul de Sud în 1964 în
sprijinul forţelor sud-vietnameze şi în Laos, pe coridorul logistic “Ho Chi Minh”.
Ulterior, incidentul din golful Tonkin a marcat punctul de plecare al războiului aerian
împotriva Republicii Democrate Vietnam şi a acţiunilor de sprijin apropiat a forţelor
terestre americane în Vietnamul de Sud. La operaţii au participat aviaţia tactică şi cea
strategică a forţelor aeriene, aviaţia de pe portavioanele forţelor navale şi aviaţia
infanteriei marine.
Începem analiza elementelor tactice întrebuinţate arătând că pe parcursul anului
1965 acţiunile au vizat lovirea obiectivelor de interes militar din zona de sud a Republicii
Democrate Vietnam şi a bazelor insurgenţei din Laos şi Vietnamul de Sud, prin atacuri
executate cu formaţii compuse din 15-20 de avioane, care acţionau de regulă dintr-o
singură direcţie, la înălţimi cuprinse între 3000 şi 8000 de metri. Formaţiile de luptă se
compuneau din 3-6 grupe care zburau la 4-6 km între ele, cu intervale de 50-150 m între
aparate. Bombardamentul şi atacurile cu armamentul de bord asupra obiectivelor se
executau în dispozitiv de luptă în coloane de grupe, din picaj, la unghiuri cuprinse între
20-30 grade şi prin mai multe treceri la obiectiv.272
270
National Research Council, The Effects of Herbicides in South Vietnam, Department of Defense, Washington D.C., 1974,
p. A-III-17
271
Military Assistance Command Vietnam, The Evaluation of Defoliation Program, 18 October 1968, US Army Military
History Institute, Carlisle Barracks-PA

Incidentul a avut loc pe data de 4 august 1964, americanii acuzând Republica Democrată Vietnam de atacarea unor nave
proprii în Marea Chinei de Sud.
272
Rijkov Vasili, colonel, Particularităţile acţiunilor de luptă ale aviaţiei S.U.A. în Vietnam, în “Zarubejnoe Voennoe
Obozrenie”, Moscova, nr. 9/1974, p. 45

139
 Pe măsură ce ajutorul militar sovietic a dus la dezvoltarea şi perfecţionarea
sistemului apărării antiaeriene a teritoriului Republicii Democrate Vietnam şi a
coridorului logistic “Ho Chi Minh”, aviaţia americană a trebuit să adopte măsuri de
perfecţionare a metodelor şi procedeelor tactice de întrebuinţare în luptă a forţelor, în
scopul reducerii la maxim a pierderilor. Constatăm astfel apariţia unor traiecte care
ocoleau zonele de foc ale rachetelor antiaeriene, intensificarea cercetării, inclusiv prin
întrebuinţarea primei generaţii de avioane fără pilot, modificarea formaţiilor de luptă şi a
înălţimilor de zbor ale aviaţiei, folosirea bruiajului pentru neutralizarea staţiilor de
radiolocaţie, lovirea mijloacelor antiaeriene cu ajutorul grupelor de înşelare.
Aviaţia de cercetare a acţionat intens în Laos, Vietnamul de Nord şi Vietnamul de
Sud, pe toată durata implicării americane în conflict, printr-o multitudine de tipuri de
aparate, cu o medie de 2-3 ieşiri/avion, cu o durată de 1-2 ore, în care se puteau cerceta 7-
8 obiective terestre. Misiunile s-au executat de la toate înălţimile, acelaşi obiectiv fiind
cercetat de mai multe categorii de mijloace, prin observare vizuală şi fotografiere aeriană.
Aviaţia tactică de vânătoare-bombardament a avut un rol important în
“măcinarea” potenţialului militar inamic, prin lovirea graduală a tuturor obiectivelor
importante din Vietnamul de Nord, Laos şi Vietnamul de Sud, contribuind decisiv sub
forma sprijinului aerian apropiat şi la nimicirea grupărilor inamice angajate în cadrul
operaţiilor contraionsurgenmţă.
Loviturile asupra elementelor de infrastructură au vizat dezorganizarea şi
interzicerea transporturilor pe timp de zi şi pe timp de noapte şi s-au executat în special
cu avioane de tipul F-100 şi F-105D, care au întrebuinţat bombe de aviaţie de 100-450 kg
şi rachete dirijate şi nedirijate de calibrul 70 şi 127 mm. Atacul podurilor cu rachete s-a
făcut din picaj, sub un unghi de 25-30 grade, lansarea acestora făcându-se la o înălţime de
3000-5000 m, de la o distanţă de 6-12 km.273
Atacul obiectivelor neacoperite cu mijloace de apărare antiaeriană s-a executat în
general cu grupe de 2-4 avioane, care au zburat în dispozitiv strâns, sau cu grupe de 4-8
avioane eşalonate în adâncime pe celule, la distanţe de 5-20 km între ele.
Atacul obiectivelor acoperite cu mijloace de apărare antiaeriană a fost, de regulă,
precedat de trimiterea unei grupe de 2-6 avioane de asigurare, care zburau la înălţimi
medii, schimbau brusc direcţia de zbor şi stăteau un timp scurt în zona de lansare,
inducând în eroare unităţile antiaeriene inamice. După grupa de înşelare sosea grupa de
lovire care ieşea la obiectiv în zbor razant, folosind formele de relief existente.
Sprijinul aerian apropiat al forţelor terestre care acţionau în Vietnamul de Sud s-
a executat la chemare, cu formaţii de avioane constituite în funcţie de obiectivul de
angajat. Lipsa ameninţării reprezentate de aviaţia de vânătoare inamică, rachetele
antiaeriene şi artileria antiaeriană de calibru mare a permis zborul la obiectiv fără formaţii
de însoţire, executarea unui număr de treceri sporit şi angajarea obiectivului, din orice
direcţie dorită.
Acţiunile s-au executat de la înălţimi diferite, astfel încât să se evite efectul focului
tunurilor antiaeriene de calibrul 30 mm şi al mitralierelor antiaeriene calibrul 12,7 mm,
folosindu-se rachetele nedirijate, bombele explozive, bombele cu napalm şi tunurile de

273
“Buletin informativ asupra cunoaşterii armatelor străine”, nr. 1/ 1967, Tipografia Ministerului Forţelor Armate,
Bucureşti

140
bord. În toate operaţiile contrainsurgenţă importante, cînd condiţiile meteo au permis,
aviaţia a devenit un element principal de nimicire a grupărilor de forţe inamice, fixate de
infanterie, blindate sau trupele aeromobile.
Aviaţia de bombardament strategic dislocată pe insula Guam a început să
acţioneze în iunie 1965 în Vietnamul de Sud cu bombardierele B-52, lovind la cererea
unităţilor terestre grupările principale de forţe ale insurgenţei comuniste, sau unităţile
regulate nord-vietnameze infiltrate. Pentru executarea acestor misiuni de nivel tactic,
aparatul B-52 destinat iniţial ca vector de transport la ţintă a încărcăturilor nucleare, a fost
modificat astfel încât să transporte o cantitate mare de bombe explozive.274 Iniţial
majoritatea raidurilor s-au executat cu formaţii de 20-30 de aparate, numărul acestora
descrescând ulterior, în funcţie de obiectivul de lovit.
Tactica aviaţiei de bombardament strategic a avut în general un caracter stabil.
Înaintea executării raidurilor, un avion de control B-52 executa recunoaşterea traiectului
de zbor, precizând datele necesare. Decolarea de pe aerodromul Andersen (Guam) se
executa la interval de 1 minut între aparate şi 5 minute între patrule. Zborul se desfăşura
pe patrule de 3 avioane, la înălţimi de 9000-11000 m, cu viteze de aproximativ 800 km/h,
respectându-se cu stricteţe mascarea radio. Alimentarea în aer cu carburant s-a executat la
înălţimi de 8000-9000 m, la mijlocul itinerarului de zbor (deasupra Filipinelor), cu aviane
cisternă KC-135, decolate de la baza aeriană Kadena (Okinawa-Japonia). Cu 300-400 km
înainte de obiectiv s-au redus înălţimea şi viteza de zbor. La atacul obiectivului, bombele
au fost lansate în salve şi în serie, la diferite intervale.

Sprijinul naval
Războiul din Vietnam nu a adus o abundenţă de inovaţii tactice privind
întrebuinţarea forţelor navale, în sensul clasic al cuvântului. Lipsa unui oponent pe
măsură în Marea Chinei de Sud şi caracterul neconvenţional al acţiunilor din Vietnamul
de Sud, au limitat în general operaţiile forţelor navale americane la instituirea unei
blocade costiere a Vietnamului, participarea la bombardarea Vietnamului de Nord şi
asigurarea sprijinului aerian apropiat al forţelor terestre (infanteriei marine) cu aparatele
de pe portavioane.275
Acţiunile aviaţiei de pe portavioane s-au înscris în general în aceleaşi coordonate
cu cele executate de aviaţia tactică a forţelor aeriene. În plus s-au executat misiuni de
minare a unor râuri şi estuare navigabile din Republica Democrată Vietnam,
întrebuinţându-se grupe mici de avioane de tipurile A-4 şi A-6, folosindu-se mine de
fund, magnetice şi acustice.
Gruparea de nave purtătoare de artilerie, compusă dintr-un număr variabil de
distrugătoare276 a fost înfiinţată în octombrie 1966 şi a trecut la executarea unor misiuni
de bombardament a obiectivelor militare de pe litoralul nord-vietnamez sau de sprijin a
infanteriei marine care desfăşura operaţii contrainsurgenţă în Vietnamul de Sud, în
apropierea litoralului.
274
Aparatul putea transporta în interior 27 bombe x 370 kg, iar în exterior, alte 24 de bombe de aceeaşi mărime (cf. Berger
Carl, US Air Force in South-East Asia between 1961-1973, op.cit., p. 45).
275
Marold Edward & Fitzgerald Oscar, US Naval Forces and the Vietnamese Conflict, Naval Historical Center, Washington
D.C., 1986, p. 8
276
În general participau la acţiune 2-4 distrugătoare, cărora li s-a adăugat nava de linie “New Jersey” scoasă din conservare
şi sosită în marea Chinei de Sud în septembrie 1968 (cf. Unele aspecte ale războiului din Vietnam, op. cit., p. 159)

141
 Forţele navale din Vietnamul de Sud au fost reprezentate de unităţi de patrulare de
radă, patrulare fluvială şi dragaj fluvial, care au executat atât acţiuni specifice cât şi
acţiuni în cadrul operaţiilor contrainsurgenţă, deminând unele segmente de comunicaţii
acvatice, lovind formaţiunile gherilelor Viet Cong şi zădărnicind manevra de forţe şi
mijloace a insurgenţei în deltă. O inovaţie tactică importantă a fost reprezentată de
acţiunile executate în delta Mekongului de forţele de asalt fluvial, pe care le prezentăm în
detaliu în subcapitolul 9.4.

Tot în categoria sprijin intră şi operaţiile de război psihologic desfăşurate de

structurile specifice americane, pentru a întări poziţia conducerii politice sud-vietnameze
(prin influenţarea populaţiei din zonele rurale şi mărirea eficienţei programelor de
pacificare) şi a slăbi moralul inamicului. La 1 decembrie 1967 Grupul 4 Operaţii
Psihologice a fost activat la Saigon, cele patru batalioane din subordine acţionând în
zonele de responsabilitate ale grupărilor operative. În 1969, pentru mărirea eficienţei
operaţiilor s-au înfiinţat centre combinate în cele patru zone de responsabilitate ale
corpurilor de armată sud-vietnameze.
Acţiunile specifice nu s-au limitat numai la teritoriul Vietnamului de Sud ci au
vizat şi Vietnamul de Nord, porţiuni din Laos şi Cambodgia, concentrându-se asupra
următoarelor tipuri de ţinte: gherilele Viet Cong, populaţia rurală din Sud, armata
regulată şi populaţia civilă nord-vietnameză. În funcţie de tipul de ţinte s-au întrebuinţat
extensiv împrăştierea/distribuirea de manifeste, transmisiunile radiofonice, prezentarea de
documentare cinematografice, propaganda cu ajutorul difuzoarelor, contactul direct cu
populaţia prin intermediul echipelor civile de sprijin a dezvoltării şi asistenţă medicală.
Deşi mare iniţial, succesul operaţiilor de acest tip s-a diminuat în timp datorită
comportamentului inadecvat al conducerii locale şi armatei regulate sud-vietnameze faţă
de populaţia din zona rurală.
În ceea ce priveşte forţele americane, operaţiile de război psihologic nu au avut un
impact major asupra succesului tactic. Putem sublinia însă efectul negativ pe care l-au
avut mijloacele mass-media americane asupra propriilor trupe, datorită interpretării
trunchiate a realităţii. Pentru mulţi veterani americani “mass-media” trezeşte şi în prezent
un sentiment de ostilitate, aceştia considerând că reporterii au reprezentat un inamic mai
puternic decât insurgenţa comunistă; pe insurgenţii din Sud şi din Nord i-au bătut în
repetate rânduri, în timp ce cu media nu au avut nici o şansă. Amintim astfel că
dispoziţiunile conducerii politice americane au eliminat multe din restricţiile cu privire la
accesul mass-media în câmpul tactic, jurnaliştii având o independenţă totală. Mai mult,
comandanţii militari erau obligaţi să le asigure transportul şi protecţia în zonele de
responsabilitate.
Problema principală care a dus la apariţia resentimentelor a fost legată de
atitudinea multor jurnalişti care nu relatau situaţia veridic, ci căutau doar scene de
senzaţie cu oameni panicaţi, morţi, muribunzi, pagube colaterale, incidente în
funcţionarea tehnicii militare, etc., inducând o aură de dezastru situaţiei din teatru. Aceste
reportaje zilnice au intoxicat opinia publică americană şi au nemulţumit unităţile din
teatru; în fapt aşa cum susţin mulţi analişti occidentali, retragerea forţelor începând cu
anul 1969 a fost provocată de imaginile televizoarelor din sufrageriile americane, într-o
perioadă când forţele proprii stabilizaseră demult situaţia.

142
 În încheierea consideraţiilor pe marginea operaţiilor amintim apariţia regulilor de
angajare pentru unităţile americane. Acestea au fost impuse iniţial pentru a menţine
caracterul limitat al războiului, evitându-se incidentele internaţionale în zona
demilitarizată şi la frontierele cu Laosul şi Cambodgia; ulterior, au fost extinse şi pentru
operaţiile din zonele de interior. În Vietnam, chiar dacă întrebuinţarea masată a puterii de
foc în anumite raioane a dus la producerea de pierderi colaterale, în general, nu se
executa foc fără aprobarea organelor locale sud-vietnameze. Mai mult, pentru angajarea
ţintelor din Vietnamul de Sud, Comandamentul de Asistenţă Militară Vietnam a elaborat
gradual seturi de reguli de angajare, majoritatea acestora vizând evitarea pierderilor de
vieţi omeneşti în rândul civililor, a fratricidului, a distrugerilor materiale colaterale.
Regulile prevedeau diverse limitări sau interdicţii în funcţie de caracteristicile
zonelor în care se desfăşura operaţia (nelocuite, cu aşezări mici şi rare, rurale şi urbane
dens populate). Au existat de asemenea reguli de angajare şi pentru unităţile de aviaţie
care executau misiuni de bombardament pe teritoriul Vietnamului de Nord, fiind interzisă
lansarea încărcăturilor asupra altor obiective decât cele stabilite de conducerea politică de
la Washington, precum şi în cazul când exploziile puteau afecta zone civile populate.

143
 CAPITOLUL 8
ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA FORŢELOR ARMATE
SUD -VIETNAMEZE

Înfiinţată în 1950 de către francezi, Armata Naţională a Vietnamului a cunoscut

după 1954 transformări radicale, ajungând în două decenii o instituţie modernă, menită să
apere noul stat împotriva agresiunilor externe şi interne. Evoluţia forţelor armate a fost
strâns legată de strategia politico-militară defensivă a Republicii Vietnam, materializată
parţial în ansamblul de măsuri şi acţiuni privind rezistenţa împotriva agresiunii Nordului,
eliminarea organizaţiilor subversive din Sud şi construirea republicii libere. Elementele
cheie pentru succesul acestei strategii au fost reorganizarea, dotarea şi instruirea forţelor
armate, precum şi pacificarea zonelor rurale. Până la desfăşurarea în teatru a forţelor
americane (1965), misiunea apărării frontierelor în faţa agresiunii externe revenea
forţelor regulate, în timp ce forţele paramilitare desfăşurau acţiuni contrainsurgenţă, de
pacificare şi menţinere a ordinii publice.

8.1. REORGANIZARE ŞI INSTRUIRE

La sfârşitul anului 1954 au început la Saigon negocierile dintre conducerea
politico-militară sud-vietnameză şi emisarii preşedintelui S.U.A., în vederea stabilirii
ajutorului militar american care urma să fie trimis în Vietnam. În decembrie, în urma
convorbirilor s-a încheiat “Înţelegerea cu privire la dezvoltarea şi instruirea forţelor
armate ale Vietnamului autonom”.277 Conform acesteia S.U.A. se obliga să finanţeze şi
doteze iniţial o armată de 100.000 militari iar Vietnamul de Sud îşi reducea gradual
efectivele militare rămase după războiul abia încheiat. În iunie 1955 ajutorul s-a mărit,
pentru a susţine cifra de 150.000 militari iar Grupul de Asistenţă Militară Vietnam278 a
agreat formarea a zece divizii sud-vietnameze (şase mecanizate şi patru uşoare). Pe lângă
acestea urmau să se mai înfiinţeze patru regimente de infanterie teritoriale. Diviziile
mecanizate (efectiv 8.100 militari) aveau misiunea de a opri o eventuală invazie a forţelor
regulate nord-vietnameze în timp ce diviziile uşoare (efectiv 5.800 militari) urmau să
desfăşoare operaţii contrainsurgenţă.
În noiembrie 1956 s-a început realizarea unui studiu experimental privind
posibilităţile convenţionale reale ale acestor divizii. Rezultatele au condus la desfiinţarea
în următorii trei ani a tuturor diviziilor uşoare şi la reorganizarea celorlalte. Sursele
disponibile arată că în luna septembrie 1959 forţele sud-vietnameze cuprindeau şapte
divizii de infanterie standard şi patru regimente de cavalerie blindată, în curs de
constituire. Precizăm că diviziile nu aveau puterea de foc a celor din armatele statelor
europene occidentale ci se asemănau în această privinţă cu divizia S.U.A. din perioada

277
Fotocopie, dosar 204-58 (281-45) Organizare, funcţiuni, misiuni şi relaţii de comandă (1963), Arhiva Guvernului
Republicii Vietnam, Centrul de Istorie Militară al Forţelor Terestre S.U.A., Washington D.C.
278
Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară pentru Vietnam a fost înfiinţat în septembrie 1950 pentru sprijinirea eforturilor
Franţei în vederea creării unei armate sud-vietnameze anticomuniste. La 12 august 1954 preşedintele Eisenhower a aprobat
raportul nr. 5429/1 al Consiliului de Securitate prin care se solicita dezvoltarea structurii grupului în vederea trecerii la
instruirea directă a unităţilor sud-vietnameze. (cf. Collins Lawton James, brigadier general, The Development and Training of
the South-Vietnamese Army between 1950-1972, op.cit., p. 3 şi 11)

144
1943-1945.279 Detalii privind organizarea armatei sud-vietnameze sunt prezentate în
anexa nr. 23. Această reorganizare a coincis nefericit cu intensificarea acţiunilor
insurgenţei comuniste în toate regiunile din Sud, marile unităţi constituite neavând nici
organizarea, nici instruirea cerute contracarării acestora. Pentru a corecta într-un fel
situaţia, la începutul anului 1960 preşedintele Diem şi şeful statului major general au
ordonat ca la nivelul fiecărui batalion de infanterie să se înfiinţeze o companie uşoară, cu
misiunea de a desfăşura acţiuni contrainsurgenţă.
În 1955, odată cu sosirea primilor consilieri americani pentru structurile centrale şi
marile unităţi tactice, conceptele şi metodele de instruire ale forţelor terestre americane
au început să fie adoptate de armata sud-vietnameză, aceasta trebuind să fie în măsură să
ducă acţiuni defensive de întârziere şi oprire a atacurilor convenţionale nord-vietnameze
peste zona demilitarizată. Începând cu vara anului 1959 s-a extins consilierea, de la
structurile centrale, la nivelul regimentelor de infanterie, batalioanelor de blindate,
infanterie marină şi la divizioanele de artilerie.
Tematica din programul de instruire ignora însă complet operaţiile
contrainsurgenţă. Acest program era identic cu cel folosit pentru instruirea contingentelor
în bazele militare din S.U.A. şi ducea de multe ori la situaţii nedorite deoarece soldaţii
sud-vietnamezi nu erau în măsură să mânuiască tehnica sau să îndeplinească baremele
fizice conform criteriilor de evaluare americane.280 O altă problemă a apărut datorită
insistenţei grupului de consiliere privind desfăşurarea aplicaţiilor tactice la nivel regiment
şi divizie. Datorită nivelului redus de pregatire al sud-vietnamezilor (comandament şi
trupă), acestea erau irelevante şi în plus ţineau blocate forţe care ar fi trebuit să răspundă
viguros acţiunilor intensificate ale gherilelor. Opinăm astfel că produsul final rezultat la
sfârşitul anului 1959, a fost o armată convenţională mediocră.
Analizând cu atenţie situaţia de după 1959 observăm că Vietnamul de Nord a
contracarat strategic eforturile americane, intensificând războiul de gherilă în Sud, ştiind
că forţelor sud-vietnameze le lipseşte instruirea specifică. În aceste împrejurări, în Sud
efortul s-a mutat imediat pe linia instruirii armatei sud-vietnameze în vederea desfăşurării
acţiunilor antigherilă (contrainsurgenţă). Începând din 1960, Grupul de Asistenţă şi
Consiliere (devenit la 8 februarie 1962 Comandamentul pentru Asistenţă Militară
Vietnam) a diversificat instruirea, adăugând contrainsurgenţa ca modul important de
pregătire a unităţilor luptătoare. Subliniem aici rolul esenţial pe care l-au avut consilierii
militari şi forţele speciale americane, în constituirea şi instruirea armatei regulate şi
formaţiunilor paramilitare sud-vietnameze.
Consilierii militari americani îşi desfăşurau activitatea pe echipe, repartizaţi în
funcţie de grad şi nivelul pregătirii profesionale, la eşaloanele divizie, regiment (batalion
la infanteria marină, blindate şi artilerie) ale armatei regulate sud-vietnameze Fiecare
echipă era în esenţă o microstructură mobilă cu mijloace de comunicaţie proprii, în
măsură să însoţească permanent forţele consiliate, pe timpul executării acţiunilor militare
sau în afara acestora. Pe lângă aceste echipe mai existau alte structuri de consiliere,
compuse din experţi militari şi civili care funcţionau la nivelul provinciilor şi districtelor,
pentru implementarea programelor civile de pacificare-dezvoltare.
279
Starry Don A., general, Mounted Combat in Vietnam, Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C.,
1978, p. 17
280
Andrew F. Krepinevich, US Army and the Vietnam, op. cit., p. 23

145
 Forţele speciale au început să sosească în Vietnam începând cu vara anului 1957,
elemente din Grupul 1 înfiinţând Centrul de Instrucţie al Subunităţilor de Comando la
Nha Drang şi trecând la pregătirea primelor detaşamente de militari sud-vietnamezi.
Contribuţia forţelor speciale nu s-a limitat doar la consiliere, Grupul 5 sosit în toamna
anului 1964, desfăşurând şi misiuni împotriva gherilelor precum şi în sprijinul pacificării
zonelor rurale din Vietnamul de Sud. Forţele erau constituite în detaşamente de tipul A, B
şi C, fiecare având misiuni specifice: detaşamentele “Alpha” instruiau şi consiliau forţele
regulate şi neregulate sud-vietnameze; detaşamentele “Bravo” erau întrebuinţate exclusiv
pentru acţiunile cu caracter deosebit; detaşamentele “Charlie” asigurau controlul
operaţional pe zone şi regiuni şi întăreau la nevoie statele majore. În noiembrie 1962
erau dislocate în Vietnam 26 detaşamente “A”, trei detaşamente “B” şi un detaşament
“C”281 iar in decembrie s-a înfiinţat la Saigon Comandamentul pentru Forţele Speciale
din Vietnam. Din raţiuni operaţionale comandamentul a fost mutat în februarie 1963 de la
Saigon la Nha Trang.
Consilierea a căpătat o amploare deosebită după 1961, când Saigonul a agreat
iniţierea unui program de dezvoltare a capabilităţilor contrainsurgenţă, prin crearea unor
forţe sub forma subunităţilor neregulate, compuse din luptători aparţinând etniilor
minoritare.283 Acest program a devenit cunoscut sub numele de “Programul Defensiv al
Forţelor Civile Neregulate”, consfinţind crearea, instruirea şi consilierea forţelor
paramilitare ca misiune de bază a forţelor speciale americane în Vietnam.
Începând cu luna martie 1960 statul major interarme american a trecut la
elaborarea unui plan de operaţii contrainsurgenţă care urma să fie pus în aplicare de
armata sud-vietnameză iar în iunie Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară Vietnam şi-
a dat acordul la cererea preşedintelui Diem privind înfiinţarea companiilor de misiuni
speciale tip “rangers” în cadrul marilor unităţi sud-vietnameze. În 1961, în armata sud-
vietnameză toate aplicaţiile tactice de nivel divizie, regiment şi batalion, cu tematică de
apărare sau ofensivă clasică au fost suspendate şi s-a trecut la implementarea instrucţiei
pe linia contrainsurgenţei la nivel companie şi batalion, cu ajutorul echipelor mobile de
consiliere.
Dotarea şi consilierea s-au extins şi asupra forţelor paramilitare (Corpul de
Autoapărare şi Garda Civilă) care la nivelul anului 1960 “erau echipate şi instruite
nesatisfăcător, conduse mizerabil, incapabile de a face faţă gherilelor”.284
Garda Civilă (identificată ulterior cu Forţele Regionale) fusese creată în aprilie
1955 şi subordonată direct preşedintelui republicii. Din septembrie 1958 aceasta a fost
resubordonată Ministerului de Interne, organizarea fiind făcută pe companii. Fiecare
provincie, în funcţie de mărime, avea între 2 şi 8 companii care se subordonau şefului
acesteia. Mai existau în plus 8 batalioane mobile a câte 500 luptători care reprezentau
forţa de reacţie şi sprijin general, subordonându-se direct ministrului. Misiunile structurii
constau în asigurarea securităţii interne, executarea acţiunilor contrainsurgenţă şi
procurarea de informaţii în folosul armatei regulate.

281
Kelley Francis J., general, US Army Special Forces (1961-1971), op.cit., p.30

Nha Trang era situat la jumătatea distanţei dintre zona demilitarizată şi limita sudică a ţării, putea fi aprovizionat uşor pe
cale maritimă şi asigura un control operaţional eficient pentru toate forţele.
283
Kelley Francis J., general, US Army Special Forces (1961-1971), op. cit., p.10
284
Ibidem, p. 25

146
 Corpul de Autoapărare (redenumit ulterior Forţele Populare) a fost înfiinţat în
aprilie 1956 ca forţă de poliţie şi securitate sătească. În funcţie de numărul de locuitori ai
comunităţii săteşti se organizau echipe (grupe) de 4-10 luptători, constituite la nivel zonal
în plutoane.285
În concepţia conducerii politice sud-vietnameze se dorea ca forţele teritoriale
paramilitare să preia în totalitate misiunea de asigurare a securităţii interne, pentru a crea
posibilitatea armatei regulate să se instruiască în vederea respingerii unui eventual atac
convenţional nord-vietnamez. Realitatea era alta, aceste forţe fiind foarte slabe şi
nemotivate, apărând necesitatea de a le instrui corespunzător. S-a luat astfel măsura
înfiinţării centrelor provinciale de instruire, prin care se asigurau tuturor forţelor
paramilitare cel puţin patru săptămâni de pregătire. Începând cu 1964 perioada de
instruire a crescut la 9 săptămâni pentru forţele regionale, respectiv 6 săptămâni pentru
forţele populare.
Pe lângă această pregătire, amintim implementarea unor programe de pregătire şi
acţiune în comun cu subunităţi americane prin care se urmărea uşurarea eforturilor de
pacificare a zonelor rurale. Cel mai mult s-au implicat în această direcţie unităţile de
infanterie marină, prin programul “Detaşamentele combinate de acţiune”, implementat
începând cu vara anului 1965, iniţial cu forţe din Batalionul 3 din Regimentul 4
Infanterie.286 Din personalul batalionului s-au selectat 60 militari şi s-a trecut la instruirea
intensivă a acestora privind tehnicile contrainsurgenţei convenţionale, vocabularul de
bază al limbii vietnameze şi elemente ale culturii locale. În toamna aceluiaşi an, la fiecare
din cele cinci plutoane ale forţelor populare din zona apropiată raionului de dislocare a
unităţii, s-a alocat câte o grupă de infanterie marină şi un infirmier. Militarii americani au
“intrat” în viaţa comunităţilor locale, devenind o parte integrantă a efortului colectiv de
apărare. Deşi conceptul era viabil, comportamentul multor luptători sud-vietnamezi nu
avea nimic în comun cu rigorile militare. Cu toate eforturile, nu s-a reuşit crearea unor
structuri viabile, gradul de dezintegrare a acestora fiind mai mare decât a unităţilor
armatei regulate. Din acest motiv forţele regulate au continuat să fie instruite şi pe linia
operaţiilor neconvenţionale.
În opinia noastră, în perioada 1961-1971 consilierii şi forţele speciale americane au
reprezentat un element de maximă importanţă în cadrul ajutorului militar acordat de
S.U.A. Republicii Vietnam deoarece au organizat, instruit şi consiliat, practic întreaga
armata a acesteia.
Analizând rezultatele de ansamblu până în 1972, considerăm că o parte din forţele
Saigonului deveniseră eficiente în acţiunile contrainsurgenţei şi de pacificare, dar nu
realizaseră progrese notabile pe linia pregătirii în vederea planificării şi executării
operaţiilor clasice de apărare şi ofensivă. Cu alte cuvinte, armata sud-vietnameză
îndeplinea cu prioritate misiunile caracteristice jandarmeriei, neglijând instruirea în
vederea îndeplinirii misiunilor de bază ale forţelor regulate, fapt care a condus la o slabă
performanţă în operaţiile de apărare din 1972, respectiv 1975.

285
Collins Lawton James, Jr., brigadier general, The Development and Training of South Vietnamese Army between 1952-
1972, op. cit., p. 11
286
US Marines in Vietnam (1954-1973), Military History Section, US Marine Corps HQ, Washington D.C., 1985, p. 58

Erau găsiţi dormind în posturile şi foişoarele de supraveghere, nu se prezentau la instruire sau pentru intrarea în serviciu,
pactizau cu Viet Congul, nu doreau să desfăşoare acţiuni pe timp de noapte, etc.

147
 8.2. CONCEPTE ŞI ACŢIUNI MILITARE
Până în 1954 tactica forţelor regulate se baza pe doctrina franceză, în şcolile
militare de la Thu Duc, Nuoc Ngot (în nord) şi Dalat (în sud) instrucţia fiind condusă de
francezi, după manuale şi regulamente ale armatei franceze. În aprilie 1955, Grupul
American de Consiliere Militară Vietnam, sosit ca element al cooperării americano-sud
vietnameze, a preluat la ordin instruirea armatei naţionale. O primă măsură a constat în
invitarea ofiţerilor vietnamezi să urmeze cursuri de pregătire în S.U.A., în bazele de la
Fort Benning (Georgia) şi Fort Leavenworth (Kansas). La scurt timp, şcolile militare
vietnameze au început să primească manuale americane şi instructori, tactica începând să
fie influenţată de conceptele americane.
Amintim că până în 1959 activităţile insurgenţei comuniste nu au fost numeroase,
forţele de ordine publică sud-vietnameze acţionând independent, în special în centrele
urbane. Datorită neimplicării în acţiunile antiteroriste, armata nu a operat modificări
conceptuale de esenţă, continuând instruirea pe linia tacticii convenţionale, pentru a fi
în măsură să respingă agresiunea armatei regulate nord-vietnameze.
Din punct de vedere acţional, considerăm că pe timpul tranziţiei de la tactica
franceză la tactica americană, fortele regulate sud-vietnameze au dezvoltat sau
perfecţionat cu o rată de succes variabilă, tehnici şi metode specifice pentru securizarea
căilor de comunicaţii rutiere, feroviare şi fluviale, precum şi procedee de contracarare a
activităţilor gherilelor comuniste, prin acţiuni de tip comando.
Amintim aici folosirea blindatelor pentru protecţia convoaielor rutiere şi a
vagoanele blindate armate pentru protecţia garniturilor feroviare. 287 Raioanele care
intersectau comunicaţiile şi favorizau organizarea şi executarea ambuscadelor erau
cercetate şi deminate înaintea trecerii convoiului, ocupate şi securizate prin instalarea de
baraje, constituirea de puncte fixe şi mobile de foc, executarea cercetării şi supravegherea
căilor de apropiere. În cadrul coloanelor şi a garniturilor feroviare existau subunităţi de
protecţie dotate cu staţii radio care le asigurau legătura cu artileria şi elicopterele de
sprijin. Cu toate aceste măsuri nu s-a putut interzice acţiunea gherilelor, care au blocat
sau distrus multe segmente ale infrastructurii feroviare şi rutiere, astfel că la sfârşitul
anului 1964 nu mai existau căi de comunicaţie continue, care să lege provinciile din
nordul republicii cu cele din sud.
Începând cu 1961 gherilele Viet Cong au devenit foarte eficiente, lovind şi
dispărând înainte ca unităţile de infanterie sud-vietnameze să realizeze contactul. Pentru a
face faţă acestei situaţii, conducerea politico-militară de la Saigon a hotărât înfiinţarea
unităţilor de comando şi trecerea imediată la instruirea specifică. Misiunile principale
constau în executarea de raiduri asupra bazelor secrete şi taberelor de instrucţie,
ambuscade pe coridoarele principale de infiltrare şi legatură, cercetarea în adâncime.
Necunoscute până la primirea echipamentului american, blindatele şi operaţiile
mecanizate au reprezentat o provocare pentru ofiţerii sud-vietnamezi, deoarece
mobilitatea satisfacătoare în afara comunicaţiilor şi protecţia asigurată de blindaj


Amintim că inclusiv preşedintele sud-vietnamez Nguyen Van Thieu şi şeful Statului Major Întrunit, generalul Cao Van
Vien s-au instruit la Fort Leavenworth după 1956.
287
Locomotivele erau precedate de osii independente, care produceau detonarea minelor la contact. Pe laturile vagoanelor
blindate şi ale maşinilor de luptă se instalau mine antipersonal comandate prin fir, ca un element de baza antiambuscadă ( cf.
Hoang Ngoc Lung, colonel, Strategy and Tactics, op. cit., p. 42)

148
permiteau angajarea cu succes a unităţilor de gherilă permanente, în multe din regiunile
Vietnamului de Sud.
Operaţiile aeromobile planificate şi desfăşurate cu consiliere americană, pe
elicoptere americane, au constituit un element original care a dat o nouă dimensiune
manevrei, în special în teren greu accesibil. Viet Congul a fost surprins şi aruncat într-o
confuzie generală, atunci când în 1962 unităţile sud-vietnameze au folosit pentru prima
dată elicopterele.
La baza acţiunilor a stat conceptul american “vulturul”, o inovaţie tactică
importantă pusă în aplicare la sfârşitul anului 1962, astfel: subunitatea de manevră sud-
vietnameză era îmbarcată pe elicoptere de transport CH-21 (generaţie mai veche) şi sub
protecţia elicopterelor armate de tip UH-1A, se deplasa în raionul unde fusese semnalat
inamicul; pe traiectul final, o parte din elicopterele armate executau cercetarea raionului
pentru a descoperi inamicul, iar cealaltă parte asigura cu foc debarcarea elementelor de
manevră, care treceau la îndeplinirea misiunii. După terminarea acţiunilor, trupele erau
îmbarcate şi în functie de situaţie, treceau la îndeplinirea altei misiuni într-un alt raion,
sau se deplasau în baza de staţionare.. Conceptul “vulturul” a fost experimentat în
acţiunile armatei sud-vietnameze, constituind elementul de plecare pentru întrebuinţarea
de către S.U.A. a asaltului aeromobil la scară mare.
Pe măsură ce armata sud-vietnameză s-a “americanizat” prin dotare şi instruire s-a
îmbunătăţit paleta de acţiuni contrainsurgenţă întrunite. Puterea de foc şi mobilitatea au
fost cei mai importanţi factori care au influenţat dezvoltarea şi implementarea noilor
tehnici şi procedee, copiate de la americani.
Opinăm că implementarea tacticii americane, convenţionale şi contrainsurgenţă s-a
făcut progresiv, după 1956; în faţa prestigiului armatei aliate, o instituţie bine organizată,
cu proceduri solide de stat major şi o tactică într-o continuă evoluţie, ca urmare a noilor
tipuri de armament şi tehnica intrate în dotare, armata sud-vietnameză tindea la copierea
exactă a conceptelor doctrinare americane.
Statele majore au conceput, planificat şi condus operaţii întrunite care nu au
reuşit să neutralizeze insurgenţa comunistă, în 1965 armata Saigonului pierzând câte un
batalion şi o garnizoană izolată în fiecare saptămână. Începând cu toamna anului 1965,
unităţile sud-vietnameze au trecut la implementarea programelor de pacificare a zonelor
rurale unde nu au îndeplinit obiectivele stabilite.
Merită amintită aici existenţa unei conduceri haotice a armatei sud-vietnameze,
comandanţii diviziilor spre exemplu primind ordine şi de la comandantul corpului de
armată şi de la şeful regiunii. Preşedintele interfera la rândul său cu ceilalţi comandanţi,
transmiţând ordine prin staţia radio instalată în grădina palatului prezidenţial de la
Saigon, direct către anumite regimente, fără a informa nici un eşalon militar despre acest
lucru. Datorită faptului că în vechea armată colonială francezii comandaseră structurile de
la nivel batalion în sus, sud-vietnamezii nu aveau experienţa necesară în conducerea
eşaloanelor mai mari decât compania. Numirea în funcţiile de conducere s-a făcut în
majoritatea cazurilor pe criterii politice şi de camarilă, neavând nici o relevanţă
capacitatea individuală. Abia la insistenţa americanilor s-au stabilit unele reguli de
promovare, bazate pe absolvirea unor forme de învăţământ şi calităţile de lider

149
individuale. Acestea însă nu au fost valabile pentru toată lumea. Situaţia a fost
îmbunătăţită oarecum prin trimiterea unor ofiţeri la studii în S.U.A. şi alte state aliate.288
Cu toate eforturile americane, corpul de cadre a rămas corupt şi nemotivat. Unii
generali se foloseau de programele de pacificare pentru a dezvolta afaceri profitabile în
detrimentul comunităţilor a căror dezvoltare ar fi trebuit să o sprijine, iar alţii dovedeau o
lipsă totală de competenţă în funcţiile pe care erau numiţi. Ofiţerii care erau cu adevărat
profesionişti şi loiali guvernului de la Saigon, se simţeau copleşiţi de ramificaţiile
reţelelor insurgente în interiorul instituţiilor oficiale sud-vietnameze; în 1965 acestea
fuseseră penetrate puternic, de la palatul prezidenţial până la unităţile militare din teren.
Aceşti ofiţeri nu discutau în punctul de comandă decât probleme obişnuite, lipsite de
importanţă, pentru cele esenţiale invitând consilierii americani la o vizită în teren.289
Potenţialul de trădare era evident în unele zone puternic disputate de americani şi
insurgenţi, forţele sud-vietnameze şi Viet Congul evitându-se reciproc. Unii ofiţeri
americani au suspectat şi demonstrat că există o înţelegere tacită dintre unele unităţi sud-
vietnameze şi formaţiunile de gherilă, ajungându-se până la accesul acestora din urmă la
echipamentul, armamentul şi muniţia forţelor guvernamentale.
O altă problemă de maximă gravitate era dezertarea militarilor, în unele luni
numărul dezertorilor depăşindu-l pe cel al recrutărilor. Se fugea cel mai mult de la
unităţile de infanterie şi cel mai puţin de la structurile logistice. Situaţia era agravată de
comandanţii de subunităţi şi unităţi care nu raportau dezertările pentru a putea încasa
drepturile în bani şi materiale ale dezertorilor. Aceste câteva motive prezentate în cadrul
cercetărilor noastre explică oarecum eşecul armatei sud-vietnameze în susţinerea
programelor de pacificare.
Din punctul de vedere al operaţiilor ofensive independente de amploare amintim
că au fost puţine şi se desfăşurau în limitele zonelor de responsabilitate ale corpurilor de
armată din care făceau parte forţele participante, abia în 1970 executându-se prima
operaţie interzonală (forţe aparţinând Corpurilor 3 şi 4 Armată au pătruns în regiunea de
frontieră a Cambodgiei).
Operaţia “Lam Son 719” executată în Laos între 8 februarie - 24 martie 1971 a
reprezentat cea mai importantă campanie ofensivă a forţelor sud-vietnameze, urmărind
tăierea coridorului logistic “Ho Chi Minh” cu o grupare compusă din 15.000 de militari.
În esenţă campania a avut două obiective principale. Primul consta în capturarea şi
menţinerea raionului cu centrul pe localitatea Tchepone în Laos (pe drumul naţional 9, la
40 km vest de Khe Sanh), aceasta reprezentând un punct cheie pentru transbordarea
materialelor trimise din Nord în sprijinul insurgenţei; tot în cadrul acestui efort se
urmărea distrugerea depozitelor de materiale şi bazelor secrete nord-vietnameze apropiate
de localitate, dislocate în zona adiacentă frontierei cu Vietnamul. Al doilea obiectiv, mult
mai nerealist consta în distrugerea coridorului pe segmentul care traversa zona de est a
Laosului, adică pe o lungime de peste 300 km.
288
Până la sfârşitul anului 1960 studiaseră în S.U.A. 5375 ofiţeri (cf. Collins Lawton James, Jr., brigadier general, The
Development and Training of South Vietnamese Army between 1952-1972, op. cit., p. 15)
289
Generalul Palmer aminteşte cum un comandant de divizie sud-vietnamez i-a comunicat în timpul unei “plimbări” în afara
punctului de comandă, că potrivit rapoartelor primite, însuşi şeful informaţiilor diviziei era agent Viet Cong (cf. gl. Palmer
Bruce Jr., The 25 Years War. American Military Role in Vietnam, op. cit., p. 56).

Existau astfel “soldaţii fantomă”, dezertorii de drept şi “soldaţii floare rară”, care treceau pe la unitate odată la câteva luni,
în restul timpului ocupându-se de afaceri oneroase, în care erau implicaţi comandanţii ierarhici .

150
 Concepţia operaţiei a fost destul de complexă, necesitând comunicaţii sigure între
forţele sud-vietnameze şi unităţile de sprijin americane, precum şi o execuţie perfectă.290
Divizia 101 Aeropurtată (S.U.A.) trebuia să apere drumul national 9 până în apropierea
frontierei cu Laosul, ocupând şi vechea bază de foc de la Khe Sanh. Ulterior forţele
americane urmau să organizeze un punct de comandă destinat să coordoneze acţiunile
elicopterelor, sprijinul aerian apropiat, focul artileriei cu bătaie lungă şi reaprovizionarea
(folosindu-se eşaloanele de materiale constituite în baza de foc). Gruparea sud-
vietnameză urma să desfăşoare operaţia terestră, cu sprijinul americanilor. Gruparea
tactică a fost constituită în final din Divizia 1 Infanterie sud-vietnameză, întărită cu
unităţi blindate şi de “rangers”.
Tactica întrebuinţată s-a materializat printr-o ofensivă limitată pentru pătrunderea
în adâncime pe o singură direcţie principală. Dispozitivul de marş al unităţilor a fost
organizat pentru lupta de întâlnire, iar sprijinul de artilerie s-a asigurat prin baze de foc
amenajate gradual pe timpul desfăşurării acţiunilor, astfel încât să poată sprijini
înaintarea unităţilor de manevră. Forţele avansau în coloană pe drumul naţional 9 şi pe
potecile adiacente acestuia, cu blindatele în faţă (desfăşurându-se în dispozitiv de luptă
doar cele care realizau contactul cu inamicul), sau asigurau flancurile grupării din poziţii
de apărare fixe. Rezistenţele inamice din zona muntoasă urmau să fie fixate de front de
forţele care realizau contactul şi nimicite prin manevre de învăluire şi întoarcere
executate cu subunităţi aeromobile sau aeropurtate de valoare companie-batalion. Acestea
din urmă urmau a fi folosite şi pentru asigurarea flancurilor forţelor principale împotriva
încercărilor inamicului de fracţionare a coloanelor de pe comunicaţia principală.
Într-o perioada de cinci zile de la declanşarea operaţiei forţele principale trebuiau
să ajungă în faţa localităţii Tchepone, în măsură să execute asaltul final. Planul prevedea
ca după nimicirea inamicului din raionul localităţii să se rămână în regiune până la
începutul lunii mai şi să se execute acţiuni de distrugere a infrastructurii şi depozitelor de
pe coridor şi din raioanele adiacente, precum şi de nimicire a personalului de apărare şi
deservire.
Se credea că inamicul are în zona maxim 12.000 de oameni, dintre care jumătate
erau personal de deservire iar o mare parte a celeilalte jumătăţi era reprezentată de patrule
răsfirate pe lungimea şi ramificaţiile coridorului, sau asigurau serviciul de luptă la
mijloacele antiaeriene. După analiştii sud-vietnamezi, Nordul nu putea trimite în zonă
forţe de valoare divizie mai devreme de o lună, ceea ce dădea timp suficient grupării
proprii să-şi indeplinească obiectivele; mai mult, chiar dacă unele unităţi mecanizate
inamice ajungeau în zonă, aviaţia americană le putea neutraliza în scurt timp.
Analiza s-a dovedit superficială, în două săptămâni cinci divizii nord-vietnameze
angajând gruparea sud-vietnameză. Ofensiva a fost oprită, gruparea Saigonului trecând în
grabă la apărare cu o parte din forţe pe un aliniament discontinuu situat la 16-20 km în
interiorul Laosului, dispozitivul sprijinindu-se pe bazele de foc amenajate anterior;
celelalte forţe au fost blocate în coloană de-a lungul drumului naţional 9. Nici în ceea ce
priveşte sprijinul aerian, efectul nu a fost cel scontat; condiţiile meteorologice improprii
au împiedicat majoritatea escadrilelor americane să acţioneze în sprijinul unităţilor sud-

290
Tolston John J., lt. general, Airmobility (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C.,
1973, p.138

151
vietnameze de la sol, singurele parţial active fiind cele de B-52. Diviziile nord-
vietnameze au trecut la contraofensivă prin executarea unei intense pregătiri de artilerie şi
atacarea metodică a bazelor de foc cu unităţi de infanterie sprijinite de tancuri,
concomitent cu aducerea în zonă a unei mari cantităţi de mijloace antiaeriene. Una câte
una, aceste baze au fost cucerite, gruparea sud-vietnameză fiind nevoită să se retragă
pentru a preveni nimicirea totală. Operaţia este prezentată grafic în anexa nr. 24.
Acesta operaţie ofensivă, ca şi acţiunile de apărare din 1972 şi 1975 au demonstrat
incapacitatea comandamentelor sud-vietnameze de la nivel corp de armată şi divizie de a
concepe, planifica şi conduce acţiuni de amploare fără ajutorul consilierilor americani.291
Acţiunile desfăşurate după retragerea din teatru a forţelor terestre americane au
confirmat că în general, sud-vietnamezii nu au fost suficient de bine motivaţi, instruiţi,
disciplinaţi sau conduşi, unităţile nefiind în măsură să menţină un aliniament de apărare,
sau să execute o retragere organizată. Lipsa coerenţei acţiunilor, inexistenţa unei
conduceri unitare, retragerea haotică, laşitatea şi trădarea în masă ne-au convins să
concluzionăm că acţiunile de după 1971 nu constituie subiecte de artă militară care să
merite a fi analizate.

8.3. FORMAŢIUNILE NEREGULATE. CONTRIBUŢIA FORŢELOR

SPECIALE AMERICANE
Strategia sud-vietnameză urmărea oprirea infiltrărilor insurgenţilor comunişti din
Laos şi Cambodgia prin întrebuinţarea forţelor neregulate constituite din membrii
triburilor minoritare “meo” sau “hmong” în zonele de podiş şi munte. Chiar dacă nu se
reuşea oprirea infiltrării, fâşia extinsă reprezenta un tampon în care inamicul era
descoperit şi putea fi angajat de forţele regulate, până la ajungerea în zonele agricole dens
populate din câmpie şi deltă. Rolul esenţial în crearea, instruirea şi echiparea acestor
formaţiuni a revenit forţelor speciale americane.
Dezvoltarea zonală şi supravegherea frontierei
Începând cu 1961, în Vietnamul de Sud s-au stabilit baze de instruire şi operaţii
pentru anumite centre zonale în care acţionau detaşamente americane, în colaborare cu
subunităţi sud-vietnameze. Obiectivul urmărit era realizarea unor sisteme de apărare a
satelor, bazate pe instruirea elementară a sătenilor privind cunoaşterea şi întrebuinţarea
armamentului de infanterie (inclusiv aruncătoare) şi tactica la nivel individ, grupă, pluton.
Eforturile americane s-au îndreptat de asemenea asupra ridicării nivelului de viaţă al
populaţiei, dezvoltării identităţii proprii şi asigurării loialităţii faţă de guvern. Pe lângă
consilieri, mai existau echipe de specialişti în construcţii, acţiuni psihologice, CIMIC şi
medicale (acestea din urmă au acordat asistenta medicala calificata montagniarzilor
pentru prima data in istoria existentei tribale).292


Nord-vietnamezii ştiau că bombardierele B-52 execută misiuni numai asupra raioanelor situate la distanţe mari de trupele
proprii şi din acest motiv menţineau contactul apropiat, sub forma asalturilor repetate.
291
Hoang Ngoc Lung, colonel,.Strategy and Tactics, op. cit., p.88

Au existat totuşi câteva mari unităţi care s-au comportat bine de-a lungul războiului: Divizia 1 Infanterie, Divizia
Aeropurtată şi Divizia de Infanterie Marină.
292
Grupul 5 Forţe Speciale a iniţiat şi sprijinit între 1964-1970, mii de proiecte economice, sociale, educaţionale şi medicale
săteşti, a ajutat aproximativ 480.000 refugiaţi, a participat la construirea sau repararea a 6500 puţuri de apă, peste 2000 km
drumuri, 129 biserici, 110 spitale, aproximativ 400 dispensare, 1003 săli de clasă şi 670 de poduri (cf. Francis J. Kelley,
general, US Army Special Forces (1961-1971), op. cit., p.155)

152
 Centrul de greutate al programului era reprezentat de tabăra întărită, între 1961-
1965 înfiinţându-se mai mult de 80, fiecare în măsură să desfăşoare acţiuni independente
sau în cooperare cu forţele din taberele apropiate. Activităţile îndreptate spre amenajarea
şi operarea taberelor se desfăşurau de regulă în următoarea ordine: executarea
recunoaşterilor şi alegerea zonei de amplasare; sosirea subunităţii de geniu-construcţii şi
a celei de protecţie; realizarea lucrărilor de bază concomitent cu recrutarea şi instruirea
localnicilor din zonă; organizarea subunităţilor şi dislocarea în tabără; continuarea
lucrărilor de fortificaţii; trecerea la îndeplinirea misiunilor specifice. Amenajarea
taberelor nu era însă singurul pas necesar; efortul trebuia continuat pe linia atragerii
comunităţilor tribale de partea contrainsurgenţei.
De o mare importanţă erau negocierile desfăşurate cu liderii locali care cereau
recunoaştere din partea autorităţilor, hrană, bani, asistenţă medicală, armament, muniţie şi
instruire în schimbul acceptării controlului guvernamental sud-vietnamez şi participării la
acţiunile contrainsurgenţă. Aceste negocieri erau urmate de arborarea drapelului sud-
vietnamez şi începerea activităţilor de pregătire pentru apărare a satului: construirea de
adăposturi şi depozite; săparea locaşelor de tragere pe perimetru; ridicarea de colibe care
să adăpostească punctul medical şi staţia radio; realizarea sistemului de cercetare-
avertizare prin posturi fixe şi mobile; amenajarea unui poligon de instrucţie la marginea
satului.
De la un sat, se ajungea la complexe de 30-40 de sate, fiecare cu gard de protecţie,
elemente de cercetare şi de securitate. Înrolarea se făcea fără probleme, resursele umane
fiind disponibile şi motivate de condiţiile oferite. În funcţie de instruire şi cunoştinţe,
luptătorii erau repartizaţi subunităţilor de lovire, miliţiilor săteşti sau cercetaşilor
montani. Programul de instruire pentru subunităţile de lovire dura şase săptămâni, iar
pentru miliţiile săteşti şi cercetaşii montani, două săptămâni.
Tabăra întărită şi satele pregătite pentru apărare constituiau astfel un centru de
dezvoltare zonal care îndeplinea următoarele misiuni: generarea şi instruirea forţelor
neregulate; readucerea populaţiei locale sub controlul guvernului; acţiuni de luptă pentru
apărarea satelor şi interzicerea activităţilor Viet Cong în zonă; desfăşurarea de acţiuni
combinate cu unităţile regulate sud-vietnameze; crearea unui sistem de informaţii zonal
care să includă (fără a se limita numai la atât) patrule de cercetare, posturi de observare,
elemente de agentură; supravegherea frontierei; implementarea de programe civice în
folosul populaţiei din zonele rurale.
În vederea interzicerii acţiunilor insurgenţei în raionul centrului de dezvoltare, se
constituiau două subsisteme, de cercetare-avertizare, respectiv de ripostă. Subsistemul de
avertizare era compus din subunităţi de pază, observatori, patrule, inclusiv o parte a
femeilor şi copiilor din sate, care anunţau liderul local şi echipele de consilieri ori de câte
ori semnalau elemente Viet Cong în apropiere. Subsistemul de ripostă era reprezentat de
miliţiile săteşti şi subunităţile de lovire. Satele erau fortificate uşor şi apărate de miliţii, în
scopul de a opri pătrunderea inamicului până când soseau forţele de lovire din tabăra
întărită. Miliţiile erau instruite şi să intervină în sprijinul satelor atacate, sau să asigure
introducerea în luptă a forţelor de lovire, prin fixarea inamicului pe un anumit aliniament.
Suportul logistic general al centrelor de dezvoltare zonale era asigurat prin canalele
forţelor terestre americane iar distribuirea armamentului şi plata soldelor se făceau prin
intermediul liderilor locali.

153
 Forţele de lovire se dispuneau în taberele întărite, în timp ce miliţiile de
autoapărare asigurau apărarea satelor. Tabăra avea două perimetre de apărare, exterior şi
interior, precum şi un inel al rezistenţei finale. În funcţie de spaţiul amenajat şi resursele
umane din zonă, tabăra era ocupată de 1-4 companii, cu efective de până la 150 luptători
fiecare şi o echipă a forţelor speciale americane. Pentru a uniformiza într-un fel efectivele
paramilitare, în martie 1964 Comandamentul Forţelor Speciale din Vietnam a realizat un
stat de organizare de bază, pentru detaşamentele neregulate. Prezentăm organizarea
forţelor de lovire neregulate, în anexa nr. 25.
Până la sfârşitul lui 1965 când au sosit forţele americane în teatru, tabăra era
izolată pe timp de noapte şi putea fi sprijinită doar de artileria cu bătaie lungă, atunci
când exista o unitate de acest fel în apropiere. Ceea ce ne-a atras atenţia la taberele
întărite a fost amenajarea judicioasă a lucrărilor genistice şi dispunerea pieselor de
mitralieră şi aruncătoare, astfel încât la pătrunderea temporară a inamicului pe una din
direcţii, printr-o simplă repliere se rearticula dispozitivul de apărare (anexa nr. 26).
Taberele din apropierea culuarelor de infiltrare a forţelor nord-vietnameze au fost atacate
constant de către unităţile permanente Viet Cong, întărite cu subunităţi de artilerie,
pionieri, aruncătoare de flăcări (uneori chiar cu tancuri uşoare), unele dintre ele fiind
cucerite.
Din noiembrie 1963 s-a trecut la înfiinţarea taberelor întărite în apropierea
frontierei (10-20 de km), pentru a se mări eficienţa eforturilor de interdicţie a infiltrării
insurgenţilor din Laos şi Cambodgia. Se considera că mijloacele de foc, sistemul de
informaţii şi mobilitatea pedestră a formaţiunilor neregulate, puteau asigura un control
relativ asupra unui spaţiu cu raza de până la 10 km în jurul taberelor întărite. Distanţa
ideală dintre două tabere era astfel de 20 km, dar până la urmă condiţiile de teren şi
existenţa neuniformă a resurselor umane a făcut ca distanţa medie dintre acestea să fie de
40-45 km. Au apărut imediat subunităţile de supraveghere a frontierei ca o altă categorie,
având ca misiuni principale descoperirea deplasărilor unităţilor Viet Cong şi nord-
vietnameze şi nimicirea subunităţilor de valoare mică. Instruirea acestor subunităţi dura 8
săptămâni şi se desfăşura în cadrul centrelor de dezvoltare zonale. Fiecare tabără era
autorizată să aibă 4 companii, din care 2 se găseau permanent pe frontieră, operând din
poziţii înaintate, prin desfăşurare liniară, pe plutoane, secţii şi echipe de cercetare-
supraveghere, compuse din 5 luptători. Acţiunile de supraveghere a frontierei nu au fost
nici pe departe atât de eficace pe cât au sperat planificatorii. Taberele erau amenajate la
distanţe prea mari între ele, iar comandanţii băştinaşi ai sububnităţilor aveau mari
probleme când trebuiau să acţioneze independent.

Acţiunile combinate, ale formaţiunilor neregulate şi forţelor speciale

Pe măsură ce programul a fost implementat a apărut necesitatea executării unor
acţiuni ofensive, datorită faptului că multe raioane şi coridoare de infiltrare erau deja
controlate de Viet Cong. Între 1962-1964, aceste acţiuni ofensive au îmbrăcat de regulă,
forma ambuscadelor şi patrulărilor de angajare executate de compania neregulată

Mai existau şi 76 pichete fixe de grăniceri încadrate cu 3860 militari sud-vietnamezi. Considerăm că pentru o frontieră aşa
lungă, forţele nu erau nici pe departe suficiente.

Din cercetările noastre, totalul de 63 de companii pe lunga graniţă a Vietnamului de Sud era insuficient; în termenii
misiunii continue 24 din 24 de ore, un pluton acoperea aproximativ 45 km.

154
consiliată de doi militari americani (un ofiţer şi un subofiţer), pe anumite segmente ale
coridoarelor de infiltrare sau în raioane apropiate, frecventate de inamic. De multe ori
subunităţile de nivel pluton şi companie erau conduse de militari din forţele speciale sud-
vietnameze, care nu aveau nici pregătirea, nici voinţa americanilor; evitau să fracţioneze
subunitatea pe elemente, evitau acţiunile pe timp de noapte şi nu erau apropiaţi de
oamenii pe care îi comandau, forţând consilierii americani să le atragă atenţia sau să preia
ei înşişi comanda.
În ianuarie 1965, pentru a se pregăti introducerea masivă în teatru a trupelor
americane a fost definit un nou program contrainsurgenţă pentru forţele speciale. Acesta
consta într-un efort combinat, militar şi civil, care urmărea îndeplinirea a trei obiective:
nimicirea formaţiunilor Viet Cong şi crearea unui mediu permisiv în zonele rurale;
asigurarea unui control guvernamental ferm asupra populaţiei; angajarea participării în
masă a populaţiei la realizarea programelor guvernamentale. Din punct de vedere al
acţiunilor pur militare s-a pus accentul pe nimicirea bazelor şi formaţiunilor Viet Cong
izolate, descoperite, concomitent cu supravegherea şi controlul graniţelor şi interzicerea
rutelor de infiltrare.
În perioada 1966-1967 a fost regândită amplasarea taberelor întărite, în zonele
considerate fiefuri ale Viet Congului şi s-a îmbunătăţit sprijinul de artilerie şi aerian
tactic, pe timpul ciocnirilor dese cu unităţile de gherilă. Pe lângă redislocarea taberelor s-
au luat mai multe măsuri care reliefau caracterul ofensiv al noului program.
Una dintre acestea a constat în înfiinţarea în toamna lui 1966 a forţelor de lovire
mobile, tip gherilă, de valoare companie, bine instruite (chiar brevetate ca desant
paraşutat), dislocate temporar în tabere speciale şi folosite ca rezervă sau forţe de reacţie
rapidă, pentru a întări taberele asediate, sau a angaja forţele insurgente în cooperare cu
subunităţile şi unităţile regulate sud-vietnameze. Acest concept al forţelor mobile de
gherilă urmărea angajarea formatiunilor insurgente, prin adoptarea aceloraşi procedee
tactice.
Subunităţile erau organizate, echipate şi instruite pentru a acţiona în zone
îndepărtate, situate în afara controlului guvernamental, adevărate “colţuri de rai” pentru
formaţiunile Viet Cong. Trăind şi acţionând ca gherilele, aceste subunităţi nu aveau baze
de dislocare proprii, ci se mişcau permanent, infiltrându-se în anumite zone şi procurând
informaţii de-a lungul axului de deplasare; erau instruite să acţioneze independent,
rămâneau în acţiune pentru o perioadă de 30-60 de zile şi erau aprovizionate pe cale
aeriană. Subunităţile cautau să descopere bazele Viet Cong, pe care în funcţie de situaţie
le monitorizau în secret, le hărţuiau sau le atacau.
O altă măsură menită să mărească posibilităţile de descoperire şi angajare a
elementelor insurgente a fost reprezentată de iniţierea şi implementarea proiectului
“Delta”. Proiectul prevedea constituirea unei structuri tactice compuse în esenţă din două
subunităţi de cercetare şi o forţă de reacţie rapidă, numărând peste 1200 de militari
aparţinând subunităţilor neregulate şi forţelor speciale americane şi sud-vietnameze.
Prima subunitate de cercetare era compusă din 12 echipe de cercetare pe direcţii şi
supraveghere comunicaţii (fiecare a câte 5 oameni), iar a doua din 12 echipe de cercetare
a raioanelor şi obiectivelor, cu câte 10 militari fiecare. Forţa de reacţie era reprezentată de
un batalion “ranger” sud-vietnamez.

155
 Grupul 5 Forţe Speciale (SUA) a dezvoltat capacităţile neconvenţionale prin
implementarea altor două proiecte, denumite “Sigma” şi “Omega” mărind posibilităţile
de cercetare la mare distanţă ale proiectului “Delta”. Elementele de bază ale celor două
structuri tactice identice erau compania de cercetare şi forţa de reacţie.. Prin aceste
programe acţiunile contrainsurgenţă au căpătat un caracter combinat şi la nivelul forţelor
speciale şi formaţiunilor neregulate.
Pe timpul ofensivei “Tet” (februarie - aprilie 1968) s-a trecut forţat la lărgirea
spectrului operaţional al formaţiunilor neregulate, acestea fiind întrebuinţate pentru
apărarea unor centre urbane, o misiune nouă pe care unele dintre ele au îndeplinit-o în
condiţii bune, demonstrând că se adaptează uşor şi pot deprinde din mers tehnicile luptei
în localitate. Ca urmare a succesului repurtat, din primăvara anului 1968 formaţiunile au
preluat o parte din responsabilităţile unor unităţi regulate, care deveneau astfel
disponibile pentru operaţii de amploare împotriva forţelor nord-vietnameze. Folosirea
forţelor neregulate de autoapărare şi de lovire în operaţii întrunite şi combinate a dus în
cele din urmă la asimilarea în cadrul armatei sud-vietnameze.
Încheiem analiza noastră asupra acestui subiect opinând că, deşi formate din
luptători provenind dintr-o societate arhaică, formaţiunile neregulate s-au dovedit a fi cele
mai redutabile trupe ale regimului de la Saigon, depăşind net ca performanţă operaţională
majoritatea unităţilor regulate sud-vietnameze.

156
 CAPITOLUL 9
ELEMENTE INOVATOARE DEFINITORII PENTRU TACTICA
AMERICANĂ

9.1. ELICOPTERUL ŞI AEROMOBILITATEA

Apărut în forma primitivă în S.U.A. în 1923 sub numele de “autogiro”, elicopterul
a devenit un mijloc care a revoluţionat modul de ducere a acţiunilor militare în a doua
jumătate a secolului XX. Întrebuinţarea de către armata americană a elicopterelor în
scopuri militare îşi are originile în războiul din Coreea, unde au îndeplinit anumite
misiuni de sprijin logistic (în special de evacuare medicală). Pericolul declanşării în
Europa a unui război convenţional care implica inclusiv folosirea mijloacelor nucleare, a
dus la examinarea posibilităţilor legate de întrebuinţarea elicopterelor nu doar pentru
transport, ci şi pentru executarea manevrei.
În acea perioadă armata americană avea ca elemente de manevră divizii de
infanterie uşoară, mecanizate (blindate) şi aeropurtate (de paraşutişti), fiecare cu
capabilităţi şi limite operaţionale; infanteria uşoară avea o viteză de deplasare redusă şi
putea fi aprovizionată cu greutate; unităţile mecanizate aveau o viteză mai mare, dar
depindeau de gradul de accesibilitate a terenului; paraşutiştii puteau fi desantaţi în raioane
din adâncime, dar odată ajunşi la sol se transformau în infanterie uşoară, cu o capacitate
de manevră redusă, fără mijloace grele şi în afara sprijinului artileriei trupelor proprii.
Posibilităţile de protecţie a acestor forţe împotriva efectelor loviturilor nucleare ale
inamicului erau limitate, apărând necesitatea unei abordări tactic-operative radicale, care
să permită supravieţuirea şi menţinerea capacităţilor operaţionale normale.
Generalul locotenent James Gavin, comandantul unui corp de armată american
dislocat în Germania a desfăşurat în 1952 jocuri de război, în urma cărora forţele sale
sufereau pierderi imense datorită loviturilor nucleare tactice sovietice. Pentru a se
preîntâmpina un astfel de deznodământ în realitate, generalul a avansat ideea folosirii în
masă a elicopterelor pentru dispersarea forţelor în apărare şi concentrarea lor în ofensivă,
în locul şi la momentul oportun. Experienţa din Coreea, propunerile lui Gavin şi intuiţia
au făcut ca şi alţi teoreticieni şi comandanţi americani să prevadă potenţialul imens al
elicopterelor, conducerea forţelor terestre fiind convinsă în 1952 să înfiinţeze 12 escadrile
de elicoptere de transport. Deşi acceptat iniţial doar ca mijloc alternativ pentru transportul
trupelor şi materialelor, elicopterul se va dovedi ulterior o soluţie inovatoare radicală, de
executare a manevrei pe câmpul de luptă.
Aeromobilitatea a reprezentat un concept inovator dezvoltat de forţele terestre
americane după 1955, prin care se propunea folosirea în masă a elicopterelor pentru
înlocuirea mijloacelor mecanizate, de transport, de cercetare şi de luptă. Deşi dezvoltat
pentru angajarea convenţională din Europa, conceptul a fost verificat în Vietnam,
iniţiatorii acestuia susţinând că într-un teren greu accesibil elicopterele puteau fi folosite
cu mare succes în misiuni de descoperire a inamicului şi de transport a trupelor, în
vederea realizării contactului, pentru sprijinul nemijlocit cu foc şi manevra artileriei,
pentru asigurarea comunicaţiilor, aprovizionarea şi evacuarea trupelor. Aeromobilitatea a
reprezentat o capabilitate esenţială pentru tactica întrebuinţată de forţele americane în
războiul din Vietnam; deşi numai două mari unităţi (Divizia 1 Cavalerie şi ulterior

157
Divizia 101 Aeropurtată) au fost destinate ca structuri pur aeromobile, înfiinţarea unei
mari unităţi şi a altor unităţi de elicoptere care sprijineau celelalte divizii, a asigurat
mijloace suficiente în vederea desfăşurării operaţiilor de contrainsurgenţă în toate
regiunile Vietnamului de Sud.
Revenind la generalul Gavin, amintim că după ce a fost numit în funcţia de şef al
direcţiei operaţii a forţelor terestre, a continuat eforturile pe linia implementării
aeromobilităţii, printre altele reuşind să-l convingă pe şeful Statului Major al Forţelor
Terestre ale SUA, de necesitatea înfiinţării în 1954 a funcţiei de şef al aviaţiei categoriei
de forţe. Generalul a prezentat ulterior conducerii politice şi militare americane, un
proiect al întrebuinţării elicopterelor pentru îndeplinirea misiunilor tradiţionale ale
unităţilor mecanizate şi de cavalerie (blindate). În esenţă, coloana de marş terestră era
înlocuită de formaţia aeriană care cuprindea aceleaşi elemente de dispozitiv (cercetare,
siguranţă, elemente de manevră, sprijin a luptei şi support logistic), dar asigura o
mobilitate incredibilă. În viziunea specialistului militar, toate unităţile forţelor terestre
trebuiau dotate cu elicoptere, acestea fiind mijloacele tactice ale viitorului. Conducerea
forţelor terestre nu a agreat propunerile generalului, considerând că marile unităţi
mecanizate reprezintă încă cel mai adecvat mijloc de ripostă, în mediul angajării
convenţionale cu forţele sovietice din Europa. Mai mult, costurile foarte mari ale
proiectului nu puteau fi suportate în condiţiile în care preşedintele Eisenhower ordonase
reducerea drastică a alocaţiilor bugetare ale forţelor terestre, în favoarea structurilor
aeriene de bombardament nuclear strategic.
După Gavin a fost rândul generalului Hamilton Howze să susţină conceptul, prin
încercarea de a convinge statul major că aeromobilitatea nu duce la modificarea de esenţă
a conceptelor tactice tradiţionale, ci le dă flexibilitate, inclusiv în condiţiile caracteristice
spaţiului european. Pentru a convinge superiorii de fezabilitatea conceptului, Howze a
organizat şi coordonat o serie de experimente în perioada 1956-1958, la Colegiul de
Comandă şi Stat Major al Forţelor Terestre. Experimentele au constat de fapt în jocuri de
război, în cadrul cărora grupările operative aliate aveau şi câte o brigadă de cavalerie
aeromobilă, care substituia o divizie mecanizată, cu misiunea de a întârzia şi opri
înaintarea a câte trei divizii sovietice, pe spaţiul R.F. Germania. Rezultatele au fost
promiţătoare, inamicul fiind oprit de obicei, doar pe direcţia unde acţiona brigada
aeromobilă.
Din punct de vedere tehnic, încercările de transformare a elicopterului într-un
mijloc de lovire au început în iunie 1956, când colonelul Jay Vanderpool, comandantul
Şcolii de Aviaţie a Forţelor Terestre de la Fort Rucker (Alabama), a ordonat montarea
unui sistem de lansare a rachetelor nedirijate şi a mai multor mitraliere grele pe câteva
elicoptere, după care s-a trecut la executarea tragerilor din aer asupra ţintelor dispuse la
sol. Deşi la început această acţiune a stârnit comentarii ironice în cercurile militare
conservatoare americane, rezultatele spectaculoase au făcut ca doi ani mai târziu,
subunitatea experimentală să devină oficial Compania 7292 Cercetare-lovire.293
După acest succes tehnic s-au făcut primii paşi în direcţia elaborării unor cursuri
necesare instituţiilor de învăţământ. Colonelul John Tolson, profesor titular al cursului
“Operaţii aeropurtate” de la Şcoala de Infanterie de la Fort Benning (Georgia) şi

293
Tolson. John, lt general, Airmobility (1961-1971), op. cit., p.5-6

158
admirator al lui Gavin a introdus un modul de pregătire denumit “Aeromobilitatea”, în
cadrul căruia cursanţii luau contact cu conceptul general, în acelaşi timp observând
experimentele efectuate cu o escadrilă de elicoptere. Apărea astfel primul material de
studiu referitor la aeromobilitate, aflat la îndemâna ofiţerilor studenţi.
Eforturile de înzestrare cu elicoptere au căpătat o turnură ascendentă în octombrie
1959, când generalul locotenent Arthur Trudeau, şeful biroului dezvoltare-experimentare
din Statul Major al Forţelor Terestre, a iniţiat realizarea mai multor studii privind
posibilităţile acestora de a executa misiuni de cercetare-supraveghere şi transport aerian
tactic. Cerinţele reieşite au fost înaintate în decembrie, reprezentanţilor firmelor care
produceau elicoptere, în vederea analizării posibilităţilor de realizare a unor aparate care
sa le întrunească. Începând cu luna februarie 1960 au fost analizate pe rând 119 proiecte,
comisia dând avizul pentru câteva tipuri de elicoptere care puteau executa misiuni de
cercetare, supraveghere şi conducere a focului, sau puteau fi folosite ca puncte de
comandă mobile şi pentru transportul trupelor. 294
Noua orientare generală contrainsurgenţă impusă de preşedintele Kennedy, a făcut
ca în vara anului 1962 o comisie din Statul Major al Forţelor Terestre condusă de
generalul Hamilton Howze (devenit comandantul Corpului XVIII Aeropurtat), să înceapă
la sugestia secretarului apărării McNamara, elaborarea unui proiect de experimentare a
acţiunilor aeromobile în întregul spectru de conflict.295 Comisia a înaintat raportul final
pe 20 august, propunând ca prim pas înfiinţarea unei divizii de asalt aerian cu 459 aparate
(95% erau elicoptere) şi a unei brigazi de cavalerie aeriană cu 316 aparate, 144 dintre ele
fiind elicoptere de atac.
Costurile înfiinţării acestor structuri erau cu 50% mai mari decât cele necesare
pentru marile unităţi mecanizate reorganizate; în fapt se înlocuiau mijloacele blindate cu
elicoptere. Comisia a propus cinci variante de organizare-înzestrare pe termen mediu, cea
preferată constând în înlocuirea a cinci divizii mecanizate (din cele 16 active) cu divizii
de asalt aerian. În plus, forţele terestre urmau să mai înfiinţeze trei brigăzi de cavalerie
aeriană şi cinci brigăzi de transport aerian. Conducerea Statului Major al Forţelor Terestre
a fost de acord cu propunerile “Comisiei Howze”, dar numai pentru înfiinţarea unei
divizii de asalt aerian şi a unei brigăzi de transport.
Întrebuinţate în sprijinul unităţilor sud-vietnameze începând cu 1962, elicopterele
se dovedeau ideale pentru conflictele de joasă intensitate, în angajările directe,
contrainsurgenţă; gherilele nu aveau mijloace antiaeriene suficiente şi puteau fi
manevrate şi lovite mult mai uşor din aer. Prevăzând intervenţia directă în Vietnam,
susţinătorii aeromobilităţii subliniau că diviziile americane erau organizate şi echipate
pentru un război convenţional în Europa şi nu pentru conflicte neconvenţionale limitate,
desfăşurate în junglele, deltele şi munţii “lumii a treia”, unde infrastructura teritorială era
săracă sau lipsea cu desăvârşire. Unităţile aeromobile deveneau astfel un element esenţial
pentru efortul de contrainsurgenţă.
Administraţia Kennedy s-a dovedit receptivă şi a ordonat experimentarea
conceptului, în Vietnam prin programul “ACTIV” şi în S.U.A., în centrele de instrucţie.
Primele experimente în cadrul programului “ACTIV” s-au desfăşurat în 1962, când
294
X X X Dosar cu proiectele aparatelor aeriene ale Forţelor Terestre, Fort Monroe, Virginia, 29 februarie 1960
295
Enthoven Alain & Wayne Smith, How Much is Enough ? The Development of Defense Programmes between 1961-1969,
op.cit., p. 100

159
consilierii americani au constituit subunităţi de reacţie rapidă sud-vietnameze, care
foloseau elicoptere de transport CH-21 şi CH-34 pentru blocarea sau urmărirea
inamicului şi elicoptere utilitare UH-1A “Huey”, pe care fuseseră montate rachete
nedirijate şi mitraliere pentru escortă. Acestea din urmă au însoţit elicoperele încărcate cu
militari sud-vietnamezi pe timpul acţiunilor antigherilă, dovedindu-se fiabile, cu un
coeficient bun de supravieţuire, indicate pentru executarea cercetării, supravegherii şi
sprijinului nemijlocit cu foc. Studiul întreprins a arătat că elicopterele Huey sunt bune şi
pentru transportul trupelor şi iluminarea câmpului de luptă. În urma studiului, elicopterul
UH-1A Huey a înlocuit vechile modele B-26 şi T-28 pentru escorta aparatelor de
transport. Ulterior, până în mai 1964 noile modele UH-1B au înlocuit elicopterele CH-21,
preluând şi misiunea de transport a trupelor.
Experimentul a fost urmat de testarea avioanelor uşoare OV-1 “Mohawks” şi CV-2
“Caribou”, precum şi a elicopterului CH-47 “Chinook”. Aparatele OV-1 s-au comportat
bine pe timpul evaluării, procurând prin cercetare din aer multe date şi informaţii despre
activităţile gherilelor Viet Cong din raioanele îndepartate, iar cele de tipul CV-2 au adus
în atenţie posibilităţile de întrebuinţare ca puncte de comandă şi mijloace de sprijin aerian
(transport trupe şi aprovizionare).
Armarea elicopterului CH-47 cu o gamă variată de mitraliere şi lansatoare de
grenade nu s-a dovedit o idee deosebită; deşi avea o mare putere de foc, elicopterul era
mai greoi şi reprezenta o ţintă uşoară, în final hotărându-se întrebuinţarea acestuia doar
pentru transportul trupelor şi echipamentului. 296 Acţiunile desfăşurate de forţele sud-
vietnameze consiliate de americani au dovedit că folosirea elicopterelor înseamna o mare
mobilitate, surprinderea inamicului, asigurarea eficientă a sprijinului cu foc,
aprovizionării şi evacuării medicale.
În acelaşi an au început testările şi la Şcoala de Infanterie de la Fort Benning
(Georgia), rezultatele încurajatoare ducând la constituirea Diviziei 11 Asalt Aerian, care
din 1963 a încorporat şi nucleul Brigăzii 10 Transport Aerian. Programul de teste a luat
amploare în septembrie 1963 când s-a desfăşurat prima aplicaţie tactică cu trupe, cu un
batalion aeromobil, la Fort Stewart-Georgia. Rezultatele tactice promiţătoare au făcut ca
în ianuarie 1964, Statul Major al Forţelor Terestre să întărească hotărârea de includere a
unei divizii aeromobile în structura de forţe, concomitent cu desfiinţarea unei divizii
mecanizate.
Începând cu luna mai 1964 s-a trecut la executarea unor ample aplicaţii tactice cu
trupe, sub numele de cod “Hawk Star”, în cadrul cărora s-a urmărit modul de acţiune a
diferitelor elemente aeromobile din componenţa marilor unităţi, pe timpul îndeplinirii
misiunilor specifice. Aplicaţiile au fost desfăşurate în general după scenarii
convenţionale, operaţiile de contrainsurgenţă fiind exersate doar prin câteva acţiuni cu
durata de cinci zile, a unor forţe de valoare companie, maxim batalion. Comentând
rezultatele de ansamblu, echipa de evaluare a concluzionat că ” avantajele mobilităţii şi
manevrabilităţii crescute, inerente diviziei de asalt aerian oferă un potenţial combativ
care poate influenţa de o manieră decisivă rezultatul tuturor operaţiilor tactice
desfăşurate.”297
296
Tolson. John, lt general, Airmobility (1961-1971), op. cit., p.34
297
Extras din The Evaluation of the Aeromobility, January 15, 1965, Fort Benning-Georgia, Department of US Army, US
Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA, annex D, p. 3

160
 În luna august a aceluiaşi an au apărut primele instrucţiuni generale referitoare la
conceperea, planificarea şi executarea operaţiilor aeromobile, precum şi instrucţiuni
specifice pentru fiecare categorie de mijloace (elicoptere de cercetare, de transport şi de
atac, puncte de comandş aeromobile, artileria reactivă aeriană, etc). Conform
instrucţiunilor generale, puterea de foc şi mobilitatea trebuiau întrebuinţate la parametrii
maximi, indiferent de mediul de conflict:
“Puterea de foc şi mobilitatea sunt întrebuinţate pentru a fixa forţele inamice, a le
reduce puterea de foc şi limita capacitatea de manevră, sprijinind elementele de manevră
ale forţelor proprii în vederea ocupării terenului şi nimicirii inamicului. Operaţiile
aeromobile sunt caracterizate de rapiditate în execuţie şi retragere coordonată.”298
La 15 iunie 1965, după ani de experimentări şi instrucţie intensivă, structura s-a
transformat în Divizia 1 Cavalerie (Aeromobilă), care a reprezentat prima forţă
aeromobilă combatantă din istoria artei militare, “o piatră unghiulară în evoluţia
organizatorică a forţelor terestre americane”.299 Forţele terestre au adoptat în sfârşit
aeromobilitatea, cu elicopterul UH-1B ca mijloc principal pentru manevra infanteriei şi
sprijinul apropiat cu foc şi CH-47 ca mijloc de bază pentru sprijinul logistic şi manevra
artileriei.
Tot în 1965 divizia a fost desfăşurată în Vietnam, având în organică pe lângă
elementele clasice şi 3 grupuri de elicoptere de asalt cu 4 escadrile fiecare şi 1 grup
elicoptere de transport cu 3 escadrile; la o singură ieşire divizia putea manevra cel puţin
1/3 din forţe şi mijloace. Organizarea diviziei este prezentată în anexa nr. 27.
Această structură a fost una dintre cele mai puternice maşinării de război construite
vreodată şi cu certitudine cea mai bine instruită şi echipată mare unitate americană
trimisă până atunci în luptă, care a combinat misiunile tradiţionale ale cavaleriei, cu
posibilităţile oferite de asaltul aeromobil, producând o revoluţie asupra modului de
ducere a acţiunilor militare. Amintim aici că în regulamentele americane misiunile
cavaleriei (de fapt unităţi mecanizate şi blindate) constau în: executarea cercetării şi
supravegherii; iniţierea contactului cu inamicul; executarea manevrelor de învăluire şi
întoarcere; executarea acţiunilor de întârziere şi acoperirea retragerii forţelor principale;
urmărirea inamicului care se retrage; asigurarea flancurilor şi intervalelor.
Misiunea oficială a diviziei de cavalerie aeromobilă a fost executarea cercetării în
folosul forţelor principale, angajarea inamicului în operaţii de intensitate medie,
asigurarea securităţii şi controlului asupra populaţiei şi resurselor dintr-o anumită zonă.
Divizia a intrat cu adevărat în luptă lângă Ia Drang (în centrul Vietnamului de Sud, în
apropierea frontierei de vest), în cadrul primei angajări directe între forţele americane şi
nord-vietnameze (19 octombrie - 26 niembrie 1965), surprinzând total trei regimente de
298
Department of US Army, The Airmobility Concept, December 1963, US Army Military History Institute, Carlisle
Barracks-PA
299
Ney Virgil, Evolution of US Army Division (1938-1968), Memorandum M-365, US Army Combat Development
Command, Fort Belvoir, Virginia, 1969, p. 92

Elicopterul UH-1 poreclit Huey, putea transporta 8 militari echipaţi pentru luptă şi un echipaj de 2-4 persoane care deservea
şi armamentul montat pe părţile laterale ale aparatului.

Pe perioada războiului, grupul de asalt standard era compus din 3 escadrile de manevră x 20 elicoptere UH-1 şi o escadrilă
de atac x 12 AH-1 Cobra; grupul de transport avea în compunere 48 elicoptere CH-47 Chinook sau CH-54 Tarhe (pentru
manevra artileriei de calibru mare şi recuperarea aparatelor uşoare şi medii doborâte). La nivelul diviziei exista şi o escadrilă
de elicoptere pentru stat major, compusă din 10 UH-1, dotate cu aparatură de comunicaţii, acestea fiind folosite ca mijloace
de legatură sau puncte de comandă aeromobile.

161
infanterie inamice, prin valurile de elicoptere de transport care “cădeau” din cer şi focul
eficace al elicopterelor de atac. Această bătălie a demonstrat validitatea conceptului de
asalt aeromobil, mai mult decât toate celelalte angajări ulterioare din Vietnam. În primele
zile s-au înregistrat pierderi semnificative la unele subunităţi, pentru că deşi conceptul era
fezabil, trebuia perfecţionat. Pentru o armată orientată către operaţiile terestre
mecanizate, reacţia rapidă şi flexibilă a unităţilor aeromobile în spaţiul extins al văii Ia
Drang a fost ceva de necrezut. În 37 de zile elicopterele diviziei au manevrat 22
batalioane de infanterie şi 66 baterii de artilerie, pe distanţe de 100-120 km, elementele
înaintate dovedindu-se foarte eficiente în executarea acţiunilor de cercetare şi
supraveghere pe spaţii extinse, de întârziere a înaintării inamicului şi a raidurilor în
adâncime.
Tactica folosită pe timpul a zece zile de lupte intense a devenit un reper pentru
operaţiile americane ulterioare. Celulele de elicoptere de cercetare H-13 şi de atac UH-1
din Grupul 9 Lovire au descoperit forţele inamice lângă Ia Drang. Imediat, elicopterele de
transport CH-47 au executat manevra artileriei în două zone de aterizare, pentru a fi în
măsură să sprijine cu foc debarcarea infanteriei. În continuare, elicopterele de atac au
executat foc de acoperire asupra zonelor adiacente raioanelor de debarcare a desantului,
până la intrarea acestuia în luptă în mod organizat. O parte din elicopterele de transport
au executat manevra de blocare prin poziţionarea unor unităţi înapoia inamicului. La
cerere, elicopterele de atac au sprijinit nemijlocit acţiunile de la sol, în cooperare cu
artileria şi aviaţia de bombardament. Alte elicoptere de transport au redislocat rezerva, au
aprovizionat unităţile cu muniţie, hrană şi materiale, au evacuat răniţii. La terminarea
luptelor, sub protecţia elicopterelor de atac, personalul, tehnica şi echipamentul au fost
îmbarcate pe elicopterele de transport şi deplasate pe calea aerului în bazele permanente.
Considerăm că importanţa supremă a aeromobilităţii s-a observat în cadrul
manevrelor de poziţionare a forţelor în vederea angajării inamicului. Imediat ce s-a
descoperit inamicul, trupele au început debarcarea în apropiere şi l-au angajat, în condiţii
de siguranţă, sub protecţia elicopterelor de atac. Legăturile radio au permis comandanţilor
aflaţi de multe ori în punctele de comandă aeromobile, să monitorizeze transmisiile
elementelor de cercetare terestră şi aeriană, direcţionând debarcarea altor forţe în funcţie
de desfăşurarea luptei. Manevra rapidă a artileriei cu ajutorul elicopterelor de transport
medii şi grele a asigurat sprijinul oportun pentru subunităţile de infanterie, care luptau în
raioane izolate, fără a dispune de mijloace organice.
Pentru prima dată în istoria artei militare, o structură proiectată şi structurată
pentru a exploata la maxim avantajele manevrei pe verticală şi-a dovedit valoarea,
materializând practic conceptul de aeromobilitate. Prin aeromobilitate s-a găsit un
răspuns adecvat fluidităţii situaţiilor de pe câmpul de luptă, conducerea militară
americană hotărând să mărească numărul de elicoptere dislocate în teatru.
Deoarece doar o parte din structuri aveau în organică elicopere, forţele terestre au
dislocat unităţi de elicoptere în toate zonele de responsabilitate de corp de armată.
Acestea intrau la ordin sub controlul operaţional al grupării de forţe, asigurând
transportul, protecţia şi susţinerea logistică. Pentru centralizarea conducerii, eficientizarea
instruirii specifice şi uşurarea aprovizionării şi mentenanţei, în 1966 a fost creată Brigada

162
1 Elicoptere, avându-l la comandă pe generalul George Seneff.300 Sub conducerea
acestuia s-au înfiinţat rapid centre de antrenament, s-au elaborat regulamentele necesare
(inclusiv procedurile de operare standard) şi s-a alocat fiecărei divizii câte un stat major
de escadrilă. În 1968 brigada avea 3 grupuri de elicoptere de atac (9 escadrile) şi 4
regimente de elicoptere de transport (14 escadrile).
La rândul sau infanteria marină a acordat o importanţă deosebită elicopterelor, în
special celor de transport, care dădeau o nouă dimensiune operaţiilor expediţionare
amfibii, tipurile CH-34 şi CH-37 fiind întrebuinţate din 1962 pentru transportul
subunităţilor sud-vietnameze. În martie 1966 a intrat în dotare elicopterul mediu de
transport CH-46, urmat în ianuarie 1967 de elicopterul greu de transport CH-53, iar în
august 1969 înlocuirea vechilor modele era terminată.301 Deşi începute în primii ani după
războiul din Coreea, experimentele cu elicoptere armate nu s-au concretizat decât în 1965
sub forma lui UH-1E, deoarece infanteria marină se baza pe sprijinul nemijlocit al
aviaţiei tactice organice, prezente în compunerea tuturor grupărilor operaţionale aero-
terestre. Pe parcursul derulării conflictului au fost aduse îmbunătăţiri tehnice aparatelor
de zbor existente şi au aparut altele noi. Cea mai spectaculoasă apariţie a fost elicopterul
de atac AH-1G “Cobra”, intrat în dotare în 1968, foarte manevrabil, mai rapid decât
“Huey” şi capabil a lua la bord cu 75 % mai multă muniţie. Succesele repurtate de
primele escadrile au făcut ca programul de înlocuire să fie accelerat, în aprilie 1969 mai
mult de jumătate din cele 680 elicoptere dislocate în Vietnam fiind de tipul “Cobra”.
Importanţa elicopterelor de atac înzestrate cu diverse tipuri de armament a dus la
repartizarea acestora în cadrul tuturor structurilor, în subordinea forţelor terestre existând
nu mai puţin de cinci tipuri de unităţi autorizate să le utilizeze: batalioanele de asalt;
escadrila de elicoptere de atac din organica diviziilor aeromobile; escadrila de sprijin
general din subordinea operaţionala a diviziei de infanterie; compania de cavalerie
aeriană din regimentul de cavalerie, sau subordonată operaţional diviziei de infanterie;
divizionul aeromobil de rachete din diviziile aeromobile. Infanteria marină avea în
Vietnam 120 de elicoptere de atac, grupate în opt escadrile care sprijineau două divizii de
infanterie.
În condiţiile unei vegetaţii luxuriante şi a infrastructurii de comunicaţii sărace,
observarea terestră şi coordonarea unităţilor (atât pentru manevra de forţe şi mijloace cât
şi pentru manevra de foc) se făceau cu greutate de la sol. Elicopterele de atac au anulat
parţial aceste limite, escortând elicopterele de cercetare, utilitare şi de transport, protejând
din aer coloanele în marş (pe jos sau pe autovehicule) şi navele fluviale, sprijinind
nemijlocit elementele de manevră de la sol, prin lovirea inamicului la chemare şi
asigurarea flancurilor şi spatelui dispozitivului.
Aeromobilitatea s-a dovedit a fi cheia succesului tactic în Vietnam, conflictul
devenind ulterior cunoscut şi sub numele de “războiul elicopterului”.302 Chiar dacă s-au
înregistrat pierderi în personal şi tehnică, în toate operaţiile desfăşurate de forţele
americane inamicul a fost surprins, manevrat şi înfrânt. Asaltul aeromobil a reprezentat o
constantă în cadrul operaţiilor de contrainsurgenţă, esenţa tacticii întrebuinţate,

300
Stanton Shelby, Anatomy of a Division. 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, op. cit., p.22
301
McCutcheon Keith B., lt. general, Marine Aviation in Vietnam, in “Naval Review-1971”, US Naval Institute, Annapolis,
1971, p. 131-133
302
Hay John H. Jr, lt. general, Tactical and Technical Innovations, op. cit., p.6

163
elicopterele acţionând într-o continuă cooperare cu infanteria, blindatele şi artileria, în
funcţie de cerinţele misiunii. Conceptul acţional a căpătat astfel o altă dimensiune, prin
posibilităţile de depăşire a obstacolelor (naturale şi artificiale) şi anularea valorii tactice a
acestora, prin flexibilitatea în alegerea itinerarului şi momentului deplasării, prin
surprinderea totală a inamicului.
Elicopterul a permis învăluirea, întoarcerea, blocarea şi încercuirea inamicului,
executarea manevrei artileriei, aprovizionarea cu uşurinţă a trupelor proprii şi evacuarea
rapidă a răniţilor. Pe toată durata războiului, această maşinărie a asigurat o platformă
aeriană mobilă pentru o parte a mijloacelor de sprijin cu foc şi a facilitat la maxim
infiltrarea şi exfiltrarea elementelor de cercetare şi detaşamentelor de misiuni speciale, în
şi din teritoriul controlat de inamic. Nu în ultimul rând, amintim că datorită elicopterului
trupele intrau în luptă odihnite, fără a căra armament, muniţie şi materiale în marşuri
istovitoare prin jungla vietnameză, în condiţiile unor temperaturi ridicate şi a unei
umidităţi excesive.303
În finalul consideraţiilor noastre asupra acestui subiect, amintim că pentru a mări
şansele de supravieţuire a elicopterelor pe câmpul de luptă se întrebuinţa aviaţia de
vânătoare-bombardament asupra raioanelor puternic apărate antiaerian, supremaţia
aeriană fiind o condiţie esenţială pentru succesul operaţiilor aeromobile.

9.2. SPRIJINUL DE ARTILERIE ŞI BAZA DE FOC

În Vietnamul de Sud, tactica aplicată de gherilele Viet Cong şi forţele regulate
nord-vietnameze a impus modificări conceptuale şi pentru structurile americane de sprijin
a luptei.
Opinăm astfel că acţiunile în focar şi caracterul omnidirecţional al ameninţării, au
influenţat decisiv dislocarea forţelor şi sprijinul de foc în teatrul de operaţii, modificând
total doctrina operaţională a artileriei.
În martie 1962 Grupul de Asistenţă şi Consiliere Militară Vietnam a început
publicarea unei serii de rapoarte despre învăţămintele reieşite din acţiunile de
contrainsurgenţă desfăşurate de sud-vietnamezi începând cu 1959. Raportul nr 31
publicat în septembrie 1963 se referea la organizarea şi întrebuinţarea artileriei.
Observaţiile făcute în acest raport au ajutat ulterior la definirea tacticii artileriei
americane, după implicarea directă în conflict. Raportul sublinia că “artileria trebuie
organizată şi întrebuinţată în operaţii de contrainsurgenţă într-un mod care să răspundă
noilor cerinţe, într-un mediu în care nu există zone de angajare bine definite. În
Vietnamul de Sud zona de operaţii este constituită din întregul teritoriu al Republicii.”304
În operaţiile convenţionale artileria americană acţiona de regulă pe divizioane, în
sprijinul direct sau general al unei unităţi sau mari unităţi. Un divizion dat in sprijinul
direct al unei brigăzi spre exemplu, sprijinea întreaga brigadă, fără a repartiza câte o
baterie pentru fiecare batalion de infanterie. Divizionul stabilea un centru de conducere
care concentra focul bateriilor asupra unui sector din fâşia de responsabilitate a brigăzii.
În Vietnam suprafaţa extinsă a zonei de responsabilitate a brigăzii făcea imposibilă
asigurarea sprijinului cu foc de către divizion în toate situaţiile. Pentru a se putea acoperi

303
Tolson John, lt. general, Airmobility (1961-1971), op. cit., p. 45
304
Ewing Ott David, major general, Field Artillery (1954-1973), op.cit., p. 3

164
cu foc întreaga suprafaţă, sprijinindu-se astfel toate manevrele infanteriei, divizionul a
fost împărţit pe baterii, fiecare în sprijinul direct al unui batalion. Comandantul
batalionului de infanterie şi comandantul bateriei de artilerie erau amândoi responsabili
pentru poziţionarea corespunzătoare a bateriei astfel încât să sprijine manevrele
batalionului. Descentralizarea a mers uneori mai departe, bateria acţionând pe plutoane
care executau misiuni de foc în mod independent. Bateriile de artilerie nu aveau aceeaşi
libertate de mişcare ca pe câmpul de luptă convenţional ci se deplasau în permanenţă cu
batalioanele de infanterie pe care le sprijineau.
În acest conflict cooperarea dintre artilerie şi infanterie a fost în fapt o legătură
foarte strânsă. Total diferit faţă de locul ocupat într-un dispozitiv tactic convenţional,
bateria de artilerie se vedea izolată într-un raion îndepărtat, împreună cu batalionul de
infanterie. Fiecare din aceste două structuri devenea astfel dependentă de cealaltă pentru
a supravieţui în noul tip de angajare; artileria avea nevoie de protecţie iar infanteria
trebuia sprijinită cu foc. Această relaţie a fost strânsă prin menţinerea aceloraşi subunităţi
şi unităţi de artilerie în sprijinul aceloraşi unităţi (mari unităţi) de infanterie.
La nivelul marilor unităţi tactice exista firesc, artileria organică. Fiecare brigadă
avea în responsabilitate continuă o anumită zonă, fiind sprijinită direct de câte unul din
cele trei divizioane de obuziere (calibrul 105 mm) ale diviziei. La rândul ei brigada dădea
artileria din organică (cel puţin un divizion de 105 mm) în sprijinul direct al unităţilor de
manevră.
La dispoziţia şefului artileriei diviziei mai rămânea doar divizionul greu (compus
din 3 baterii calibrul 155 mm şi o baterie calibrul 203 mm), întrebuinţat în sprijin general,
pentru suplimentarea focului în anumite raioane, în funcţie de intensitatea angajării.305
Chiar dacă responsabilitatea de conducere a focului de către şeful artileriei diviziei s-a
diminuat, în schimb au crescut responsabilităţile pe linia aprovizionării şi mentenanţei
(cereri pentru elicoptere de transport, transportoare şenilate, camioane, etc) precum şi
pentru planificarea, solicitarea şi coordonarea sprijinului cu foc a structurilor diviziei.
În afara artileriei diviziilor au existat unităţile subordonate statului major al
artileriei din structurile operative de nivel corp de armată. Comandat de un general de
brigadă, acest stat major al artileriei conducea toate unităţile de sprijin general şi direct.
Aceste unităţi erau independente sau se subordonau unei structuri denumite grup de
artilerie, compus din 3-6 divizioane de calibre diferite. Toate grupările operative au avut
cel puţin câte 2 grupuri de artilerie şi mai multe divizioane de artilerie independente.
Poziţiile de tragere pentru fiecare unitate de grupare operativă se stabileau cu atenţie, în
relaţie cu celelalte unităţi de la divizii şi brigăzi.
Din cauza spaţiului extins, sprijinul general de artilerie s-a transformat într-un
mijloc de acoperire cu foc a unor raioane de teren cât mai mari, de multe ori fără a suplini
focul unităţilor de divizie. În fapt acestea executau misiuni de foc oriunde li se cerea, în
limita bătăii materialului. Uneori, când diviziile acţionau în teren foarte greu accesibil şi
divizionul organic autopropulsat de 155 mm nu putea urma elementele de manevră,

305
Brigăzile independente (de infanterie, aeropurtate, etc) aveau în organică un divizion obuziere 105 mm. Regimentul 11
Cavalerie Blindată nu avea în organică divizion de artilerie, dar fiecare din cele trei batalioane avea în organică o baterie de
obuziere de 155 mm. Divizia 1 Cavalerie Aeromobilă avea şi un divizion de artilerie reactivă aeromobilă, pe 39 elicoptere
(cf. Dastrup Boyd L., The King of Battle. The History of US Army Field Artillery, US Army Doctrine and Training Center,
Fort Monroe-Virginia, 1992, p.132-134)

165
atunci comandantul grupării operative dădea un divizion de 155 mm aerotransportabil,
din unităţile de artilerie de grupare operativă în OPCON(control operaţional) la divizie,
pentru perioada desfăşurării operaţiei. Artileria diviziei executa misiuni de foc în sprijinul
brigăzilor (regimentelor), pentru a suplimenta focul divizioanelor organice sau a acoperi
raioane nelovite de focul acestora. Bateriile care sprijineau batalioanele de infanterie,
intrau sub OPCON la divizionul brigăzii care conducea operaţia. În Vietnam au existat
cazuri când un divizion conducea focul a 6 baterii (3 organice, 3 OPCON).306
Coordonarea sprijinului cu foc se realiza prin centrul de coordonare condus de o
echipă de ofiţeri (un ofiţer) de artilerie, având în componenţă reprezentanţi ai categoriilor
de mijloace de sprijin. Acest centru se înfiinţa la toate eşaloanele mai mari decât
compania şi coordona focul aruncătoarele organice, artileriei terestre, artileriei
antiaeriene, elicopterelor de atac, artileriei aeromobile, artileriei de pe mijloace navale şi
fluviale, loviturile aviaţiei tactice de sprijin apropiat şi bombardierelor strategice. La
eşalonul companie, comandantul acesteia era şi coordonatorul sprijinului cu foc, ajutat de
observatorul de artilerie. În Vietnam coordonarea focului de sprijin a unităţilor tactice nu
a fost deloc uşoară, deoarece au devenit disponibile o multitudine de categorii de
mijloace. O noutate cu care s-a confruntat ofiţerul de artilerie cu coordonarea sprijinului
cu foc a fost coordonarea acţiunilor în spaţiul aerian de deasupra raionului operaţiei. Au
luat fiinţă centre de avertizare şi control, de regulă la eşaloanele batalion şi brigadă,
pentru a informa aparatele aeriene care zburau în zonă, despre misiunile de foc ce se
executau cu alte mijloace. Mai mult, fiecare categorie de mijloace trebuia să notifice
centrul de control înainte să execute focul de sprijin. Anexa nr. 28 prezintă o variantă de
coordonare focului.
O problema mare a fost aceea a menţinerii servanţilor în alertă 24 din 24 de ore,
deoarece acţiunile cercetării şi infanteriei se desfăşurau permanent, în toate zonele de
responsabilitate. Uneori, de la o simplă angajare a unei patrule destinate să realizeze
contactul cu inamicul, se ajungea gradual la operaţii ample cu forţe de nivel divizie, în
care artileria executa manevra aeromobilă de multe ori în cursul aceleiaşi operaţii,
câteodată cu bateriile separate, chiar pe plutoane şi cu multiple centre de conducere a
focului. Statul de organizare al bateriilor nu permitea executarea serviciului la material în
ture, servanţii fiind deosebit de solicitaţi. În urma rapoartelor înaintate de comandanţii
unităţilor, s-a permis comandanţilor de mari unităţi să facă modificări la statele de
organizare, astfel încât să se rezolve problema suprasolicitării servanţilor.
Din punct de vedere al inovaţiilor tactice, menţionăm întrebuinţarea bazelor de
foc, executarea raidurilor de artilerie, acţiunile specifice apărării raioanelor de dislocare
permanente şi artileria de pe mijloace plutitoare.
Baza de foc, o inovaţie esenţială a războiului, a constituit principala modalitate
prin care se putea asigura un sprijin oportun, indiferent de zona în care se desfăşurau
acţiunile de luptă. În Vietnam comandanţii unităţilor de infanterie au apreciat la maxim
valoarea artileriei de sprijin direct şi din acest motiv la conceperea planurilor de operaţii,
aceştia au lucrat împreună cu comandanţii unităţilor (subunităţilor) de artilerie, pentru a

306
Ewing Ott David, major general, Field Artillery (1954-1973), op. cit., p. 26

Amintim că specificul acţiunilor de luptă din Vietnam solicitau reacţia rapidă, de forţe şi de foc. Dacă forţa de reacţie sosea
în 20-30 minute în raionul angajării, artileria trebuia să răspundă solicitării de sprijin cu foc în 2 minute. Artileria nu avea
voie să fie prinsă pe picior greşit.

166
avea siguranţa ca manevrele preconizate pot fi sprijinite pe toată durata execuţiei. Dacă
planurile prevedeau dispersarea puternică a batalioanelor de manevră şi sprijinul nu se
putea executa dintr-un singur raion al poziţiilor de tragere, atunci bateriile erau
fracţionate pe plutoane şi ocupau mai multe poziţii, chiar dacă volumul focului de sprijin
se reducea. Pe timpul acţiunilor, unităţile de infanterie au manevrat fără sprijinul artileriei
doar în situaţii deosebite, pe timpul cât artileria executa manevra aeromobilă pentru
schimbarea raioanelor poziţiilor de tragere, în acest timp sprijinul fiind acordat de
artileria reactivă aeromobilă şi elicopterele de atac şi sprijin nemijlocit.
Existenţa capacităţilor aeromobile a permis ca unităţile (subunităţile) de artilerie să
urmeze unităţile de infanterie pe care le sprijineau direct, practic peste tot. Odată ce
artileria era amplasată în noul raion al poziţiilor de tragere, devenea dintr-o dată
vulnerabilă în faţa atacurilor inamicului, care se putea concentra rapid în ascuns şi ataca
în forţă din orice direcţie. Bateriile de tragere nu aveau nici personalul necesar, nici
mijloacele şi nici instruirea care să le permită respingerea atacurilor, concomitent cu
executarea misiunilor de foc. Din acest motiv, infanteria a asigurat încă de la început
subunităţi de protecţie pentru artilerie.
Aceste raioane de tragere şi apărare, puternic amenajate genistic şi ocupate de
unitatea de artilerie şi infanteria de protecţie au devenit cunoscute sub numele de baze
de foc. Baza de foc era comandată de ofiţerul cel mai mare în grad, indiferent că era
artilerist sau infanterist. Din baza de foc unitatea (subunitatea) de artilerie putea executa
misiuni de sprijin sau interdicţie în toate direcţiile, până la limita bătăii materialului,
răspunzând tuturor cererilor unităţilor de manevră sau elementelor de cercetare, aflate în
raza de acţiune. Poziţia pentru baza de foc era selectată în comun de cei doi comandanţi,
astfel încât artileria să poată executa focul de sprijin în toata zona dată în responsabilitate.
De asemenea, baza trebuia să fie în raza de lovire a altei unităţi de artilerie, care să poată
executa misiuni de foc în sprijinul apărătorilor bazei. Alte consideraţii se refereau la tipul
solului (dacă suporta foarte bine greutatea obuzierelor), posibilitatea de a fi apărată
împotriva atacurilor omnidirecţionale ale inamicului, pentru perioade lungi de timp,
posibilitatea de a fi aprovizionată (întărită, evacuată) pe calea aerului. Responsabilitatea
principala a comandantului unităţii (subunităţii) de infanterie era apărarea bazei, aceasta
fiind întrebuinţată de multe ori ca punct de comandă sau raion de constituire a eşaloanelor
de materiale, pentru gruparea de forţe care executa operaţii contrainsurgenţei din zonă.
Bazele de foc aveau caracter permanent (pentru lovirea elementelor insurgente,
imediat după descoperirea acestora de către elementele de cercetare sau patrulele cu rază
lungă de acţiune) sau temporar (amenajate pentru susţinerea manevrelor executate în
cadrul unei anumite operaţii conduse de divizie sau gruparea operativă). Statul major al
artileriei diviziei sau grupării operative alegea întotdeauna pentru unităţile subordonate
cele mai bune poziţii, nu pentru a acorda sprijinul direct, ci sprijinul general. Din acest
motiv, în unele situaţii aceste unităţi erau dislocate în interiorul unor baze de foc deja
existente, astfel încât se găseau mai multe unităţi de artilerie în interior.
Organizarea unei baze de foc reflecta flexibilitatea şi ingeniozitatea soldatului
american, fiind imposibil să stabilim elemente standard. Totuşi, unele probleme pot fi
citate ca având caracter de generalitate. Spre exemplu, bateriile calibrul 105 sau 155 mm
cu câte 6 piese se amplasau în formă de stea, cu a şasea piesă în centrul stelei, aceasta
configuraţie avantajând executarea misiunilor la 360 grade. Pe timpul executării

167
misiunilor în condiţii de întuneric, piesa din centru trăgea proiectile de iluminare, în timp
ce celelalte cinci executau misiunile de foc cerute de infanteria de la contact. Subunităţile
de tragere cu 3 sau 4 piese se dispuneau în triunghi sau pătrat, iar bateriile de 175 şi 203
mm preferau dispozitivul rectangular, cu piesele dispuse cât mai departe de centrul
poziţiei (unde se aflau centrul de comandă şi subunitatea administrativ-logistică).
Infanteria amenaja un perimetru defensiv, de preferinţă circular, centrat pe raionul
poziţiilor de tragere. Perimetrul era delimitat de un aliniament de buncăre pentru doi
militari sau amplasamente pentru mitraliere şi aruncătoare de grenade. În faţa acestor
buncăre se amplasau câmpuri de mine antipersonal (în unele raioane din regiunile de nord
ale Vietnamului de Sud chiar antiblindate) şi obstacole neexplozive, împânzite de
mijloace de avertizare declanşate la apăsare şi/sau tracţiune. Infanteriştii apărau baza cu
armamentul din dotare, în cadrul căruia existau subunităţile de aruncătoare calibrul 81
sau 107mm. Aruncătoarele puteau sprijini infanteria care apăra baza pe timpul cât aceasta
era atacată, dând posibilitatea artileriei să continue executarea misiunilor de foc în
sprijinul operaţiei contrainsurgenţă aflată în desfăşurare, în altă parte a zonei de
responsabilitate.
Responsabilităţile infanteriei nu se limitau la apărarea pasivă a bazei, ci includeau
executarea unei patrulări agresive şi continue pe porţiuni întinse de teren din afara
acesteia, în scopul de a interzice apropierea în ascuns a elementelor de cercetare şi a
forţelor principale ale inamicului. Pentru o bază de foc temporară de nivel baterie de
artilerie se asigura o companie de infanterie, rămânând 3 companii pentru executarea
manevrelor batalionului.
Atunci când nu executa misiuni de foc în sprijinul unei operaţii, artileria contribuia
la apărarea bazei, executând foc de contrabaterie (pe aruncătoarele şi obuzierele
inamicului) şi trageri prin ochire directă împotriva infanteriei şi blindatelor inamicului
(începând cu 1972). Împotriva infanteriei se folosea începând cu toamna anului 1966,
proiectilul “beehive” cu sute de bile sau minisăgeţi metalice, din acest motiv buncărele
infanteriei proprii fiind amenajate astfel încât militarii să nu sufere de pe urma muniţiei
trase asupra valurilor de asalt inamice, la distanţe scurte (50-150m). Exclusiv pentru
apărarea bazei, bateriile de artilerie executau focul la distanţe cuprinse între 200 şi 1000
m, cu focosul programat să explodeze la înalţimi variabile (până la 10 metri) faţă de sol.
Programarea pentru înălţimea maximă ajuta la nimicirea lunetiştilor şi observatorilor
inamici, dispuşi în copacii din jungla care înconjura de cele mai multe ori baza.
Focul de contrabaterie se planifica din timp, stabilindu-se pe hartă locurile
probabile de unde inamicul ar putea deschide focul, pe baza informaţiilor provenite de la
cercetarea aeriană, patrulele proprii şi elementele de cercetare ale eşalonului superior,
cunoscându-se distanţa preferată de la care inamicul deschide focul.
Artileria mai executa şi misiuni de foc în cadrul sprijinului mutual interbaze, când
una sau mai multe dintre acestea erau atacate prin surprindere de forţe inamice
numeroase şi asediate pentru o perioadă lungă de timp. De fiecare dată când se amenaja o
nouă bază se lua legătura cu bazele din raza de acţiune, pentru a se planifica modul de
sprijin mutual cu foc. În multe situaţii focul de sprijin mutual s-a dovedit a fi un factor


În Vietnam batalionul de infanterie acţiona tactic cu 4 companii, prin redistribuirea personalului din subunităţile de
armament.

168
principal în cadrul eforturilor de respingere a atacurilor în masă ale inamiculuii, în special
când condiţiile meteo erau nefavorabile manevrei aeromobile sau mecanizate.
În cadrul bateriei, poziţia de tragere a piesei era amenajată astfel încât să asigure
protecţia servanţilor şi gurii de foc împotriva focului executat de inamic prin ochire
directă, cu armamentul uşor şi greu de infanterie. S-au folosit pe o scară largă sacii de
nisip, grinzile de lemn, cutiile de muniţie şi lăzile de materiale umplute cu pământ. La o
distanţă de 6-8 metri de poziţia de tragere a piesei se întindeau plase de sârmă, în scopul
protecţiei împotriva proiectilelor şi grenadelor reactive. Pentru întărirea locului unde era
amplasată piesa se foloseau buşteni dispuşi orizontal, butoaie umplute cu pământ sau
şenilele vehiculelor distruse, dispuse vertical, elicoidal. Platforma de tragere devenea
astfel mult mai stabilă. O variantă a unei baze de foc este prezentată în anexa nr. 29.
Pentru operaţiile de amploare desfăşurate cu forţe aparţinând mai multor divizii,
datorită lipsei raioanelor favorabile de teren şi a limitării forţelor destinate să asigure
protecţia nemijlocită a artileriei se amenajau baze de foc temporare, de regulă în zonele
de aterizare a elicopterelor, în care se dispuneau mai multe unităţi de artilerie, de la
eşaloane diferite. În funcţie de derularea acţiunilor şi nevoile de sprijin direct şi general,
bateriile de 155 mm ale unităţilor eşalonului superior erau manevrate între bazele de foc
permanente sau temporare ale unităţilor subordonate. În operaţiile conduse de gruparea
operativă, artileria era coordonată de şeful artileriei structurii, prin statul major al
artileriei, dispus în interiorul punctului de comandă de bază.
Un alt element de noutate a fost reprezentat de întrebuinţarea senzorilor, pentru
executarea misiunilor de hărţuire a insurgenţei şi interdicţie a căilor de apropiere spre
obiectivele importante. Seismici, acustici şi magnetici, plantaţi independent sau în serie,
în anumite puncte, raioane şi pe segmente de comunicaţie, în raza de acţiune a artileriei
din bazele de foc, senzorii au fost întrebuinţaţi în masă începând cu vara anului 1968. 307
Logistica artileriei din bazele de foc se executa combinat, în funcţie de distanţele la
care se aflau acestea în interior. Logisticienii americani preferau iniţial să aprovizioneze
unităţile de artilerie cu ajutorul convoaielor terestre, dar menţinerea deschisă a unor
segmente lungi de drum în inima junglei s-a dovedit a fi extrem de dificil.
Ulterior se foloseau elicopterele, avioanele C-130 şi uneori navele fluviale. O
unitatea de foc pentru bateria de obuziere calibrul 105 mm spre exemplu, putea fi
transportată rapid de 5 elicoptere CH-47 Chinook. Acest elicopter de capacitate medie
(33 militari sau cargo extern de 3,5 tone) a fost întrebuinţat cu predilecţie pentru
aprovizionarea bazelor de foc. Elicopterul greu de transport CH-54 Tarhe, poreclit
“macaraua zburătoare” a sosit în Vietnam după CH-47 Chinook. Avea o capacitate de
ridicare de până la 8 tone cargo extern, o escadrilă fiind în măsură să aprovizioneze la un
singur transport mai multe baze. Important pentru artilerişti era şi faptul că aparatul putea
să transporte obuzierul de 155 mm.
Avioanele C-130 Hercules executau transporturi pe distanţe lungi, între
aerodromurile de pe coastă şi cele din adâncimea teritoriului, amenajate în cadrul bazelor
de foc (aterizau în bazele de foc prevăzute cu piste de aterizare-decolare, sau paraşutau

307
Bariera electronică a secretarului apărării Mc Namara, începută pe paralela de 17 grade la mijlocul anului 1967 dar
neterminată, necesita resurse uriaşe şi nu garanta stoparea infiltrărilor. Când s-a renunţat la barieră la mijlocul lui 1968,
senzorii au devenit disponibili pentru monitorizarea raioanelor îndepărtate şi a culuarelor de infiltrare ale inamicului ( cf. The
Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, vol. I, op.cit., p. 416)

169
containerele de aprovizionare acolo unde nu existau piste). Navele fluviale aprovizionau
atât infanteria cât şi artileria, în zonele unde reţeaua de râuri, lacuri şi canale favoriza
acest mod de deplasare.
Raidul de artilerie a constituit un procedeu tactic ofensiv întrunit, în cadrul căruia
efortul infanteriei şi elicopterelor sprijinea manevra şi executarea misiunii de foc a
artileriei. Acest procedeu se executa când se descopereau obiective importante în zonele
îndepărtate (situate mult în afara bătăii materialului din bazele de foc), pentru distrugerea
(nimicirea) cărora era nevoie de foc masat şi nu existau timpul sau condiţiile necesare
executării asaltului aeromobil (lipsa de forţe datorată angajării în alte operaţii în curs de
desfăşurare, condiţii meteo nefavorabile, apărarea antiaeriană inamică din acel raion era
foarte puternică, etc).
Procedeul implica transportul cu elicopterele a unităţii de artilerie într-un raion
temporar al poziţiilor de tragere, executarea misiunii de foc asupra obiectivului stabilit şi
înapoierea în raionul iniţial. Cercetarea şi securizarea raionului temporar se executau de
către elementele de cercetare şi subunităţile de infanterie, dinainte de sosirea unităţii de
artilerie şi până la redislocarea acesteia, după executarea misiunii de foc. Decizia de
executare a unui raid de artilerie revenea comenzii diviziei iar comanda şi controlul
acţiunii, unui stat major de brigadă. Valoarea forţelor care executau acţiunea varia în
funcţie de situaţie, dar de regulă gruparea de raid era compusă din: o baterie de obuziere
calibrul 105 mm; o secţie de obuziere calibrul 155 mm (3 piese); o companie de
infanterie; o celulă de observare aeriană de la statul major al artileriei diviziei; o escadrilă
de elicoptere de transport.308
Apărarea raioanelor bazelor permanente cuprindea misiunile de foc executate
de artileria din bazele permanente de dislocare a eşaloanelor mai mari decât batalionul
(divizionul). Aceste raioane erau ocupate de statele majore, unităţile de manevră de
rezervă (reacţie rapidă) şi elementele esenţiale de sprijin ale brigăzilor, diviziilor,
grupărilor operative şi altor comandamente, precum şi de bazele aeriene şi centrele
logistice.
Pentru asigurarea securităţii bazei se destinau prin rotaţie unităţi de infanterie care
executau apărarea pe perimetru, patrulau în afara bazei până dincolo de bătaia maximă a
proiectilelor reactive şi aruncătoarelor inamicului şi constituiau subunităţi de intervenţie
rapidă, pe mijloace mecanizate şi elicoptere. În cadrul fiecărei baze exista şi câte o unitate
de artilerie care participa la efortul de apărare, mărimea acesteia variind în funcţie de
mărimea eşalonului şi extinderea bazei. Pentru întărirea apărării se întrebuinţau radare de
supraveghere terestră şi contrabaterie, aflate în dotarea artileriei de la divizie, împreună
cu radarele de detectare a personalului aflate în dotarea unităţilor de infanterie şi
proiectoarele de mare putere. În multe baze existau centre de coordonare a apărării, unde
se centralizau datele şi de unde se direcţionau acţiunile de cercetare şi patrulare în
vederea iniţierii contactului, paza, respingerea atacurilor, urmărirea inamicului care se
retrăgea, asigurarea sprijinului cu foc sau interdicţia unor culuare de apropiere.
Artileria de pe mijloace plutitoare a fost constituită datorită necesităţii de a
contracara insurgenţa în zona de sud a Repubicii Vietnam. Aici, terenul din delta
Mekongului a constituit un impediment major pentru operaţiile desfăşurate. Drumurile

308
Hay John H, Jr., lt. general, Tactical and Material Innovations. Vietnamese Studies, op.cit., p. 66

170
erau foarte puţine, aveau lungimi reduse iar pământul uscat şi stabil era acoperit în
totalitate de aşezări umane. Dacă artileria şi-ar fi amenajat raionul poziţiilor de tragere în
satele şi cătunele din deltă, atunci populaţia civilă din zonă nu ar mai fi putut să ducă o
viaţă normală, apărănd atitudinea ostilă faţă de trupele sud-vietnameze şi americane. Din
acest considerent s-a încercat iniţial defrişarea unor porţiuni de teren relativ uscate, care
ar fi putut constitui raioane pentru poziţiile de tragere ale artileriei. După scurt timp însă,
în marea majoritate a cazurilor se constata că piesele se afundă şi sunt greu de manevrat.
Pentru a rezolva temporar problema amplasării pieselor de artilerie s-au
confecţionat platforme metalice cu suprafeţe variabile, care erau transportate cu
elicopterele CH-47 Chinook . Platforma asigura spaţiu pentru obuzier, echipa de servanţi
şi câteva proiectile, permiţând şi îndreptarea piesei în orice direcţie. Principalul
dezavantaj era reprezentat de faptul că servanţii erau expuşi cu totul focului executat de
inamic. Un alt elicopter Chinook transporta piesa de 105 mm şi unitatea de foc. Un
elicopter greu CH-54 Tarhe putea transporta în acelaşi timp platforma, obuzierul şi
unitatea de foc.
După problemele apărute în cursul primelor acţiuni, a devenit evident că o grupare
tactică operând în deltă nu se putea baza pe vehiculele terestre pentru reaprovizionare,
întărire şi evacuare. A apărut astfel nevoia întrebuinţării elicopterelor şi a navelor fluviale
pentru manevra şi sprijinul infanteriei.
Din punct de vedere al inovaţiilor tehnico-tactice cu privire la întrebuinţarea
artileriei, subliniem constituirea în delta Mekongului a “Forţei Fluviale Întrunite“, din
Bg. 2/ D.9 Infanterie şi Flotila Fluvială de Asalt 1(din subordinea marinei). Pentru a
îmbunătăţi calitatea sprijinului de foc a elementelor de manevră, Dn. 1 Obuziere care
asigura sprijinul direct al brigăzii a fost îmbarcat în decembrie 1966 pe mijloace de
debarcare, ce puteau fi deplasate şi ancorate la mal Spaţiul redus împiedica îndreptarea
rapidă a obuzierului în toate direcţiile şi drept urmare, timpul de răspuns la cererea de
sprijin cu foc era uneori destul de mare. Ulterior s-au experimentat şi alte mijloace
plutitoare, reprezentate de barje costruite din diverse tipuri de pontoane. În final s-a optat
pentru barja prevazută cu plăci de protecţie blindate, care permitea amplasarea a două
obuziere calibrul 105 mm. În centrul barjei era amenajat locul de cartiruire a
personalului. Trei barje şi cinci mijloace de debarcare constituiau o baterie plutitoare.309
Artileria de pe mijloace plutitoare a asigurat un sprijin deosebit pentru elementele
de manevră care au operat în deltă, toate operaţiile executate de forţele americane fiind
încununate de succes. Muniţia cel mai des întrebuinţată a fost proiectilul antipersonal
“beehive”, ideal pentru nimicirea inamicului dispus în dispozitiv de ambuscadă în
vegetaţia din deltă.

9.3. ÎNTREBUINŢAREA BLINDATELOR ÎN JUNGLĂ

Întrebuinţarea blindatelor în Vietnam a îmbrăcat forma unui proces lent şi
neplanificat. Infanteria marină a sosit în teatru începând din martie 1965, aducându-şi
toate mijloacele organice, inclusiv tancurile, lucru surprinzător pentru mulţi ofiţeri
superiori din compunerea Comandamentului pentru Asistenţă Militară. În concepţia

309
Fulton William B., major general, Operations in the Mekong Delta (1966-1969). Vietnamese Studies, Department of the
Army, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1975, p.11

171
acestora, contrainsurgenţa în condiţiile mediului vietnamez consta în angajarea infanteriei
şi nu a blindatelor. Totuşi, pe măsură ce marile unităţi au sosit în teatru, şi-au adus şi
mijloacele mecanizate şi blindate.
Imediat după sosire, unităţile mecanizate şi blindate au trebuit să-şi dezvolte
propriile tehnici, metode şi procedee tactice, pentru a se putea descurca în condiţiile lipsei
suportului doctrinar şi instruirii pentru operaţii în junglă.310 Până la sfârşitul implicării în
conflict, S.U.A. a întrebuinţat un regiment de cavalerie blindată, şase batalioane separate
de cavalerie blindată, trei batalioane de tancuri şi un număr variabil de batalioane
mecanizate, într-un mediu considerat iniţial total neprielnic.311
Pentru a opina cu privire la rolul blindatelor în junglă am încercat să înţelegem care
au fost principalele misiuni îndeplinite şi ce elemente tactice specifice au fost dezvoltate.
Din cercetarea lucrărilor apărute pe această temă şi a unor rapoarte în urma executării
acţiunilor, considerăm că principalele misiuni îndeplinite de blindate în Vietnam au fost:
„caută şi nimiceşte”; securizarea obiectivelor izolate; misiuni caracteristice rezervei
(forţei de intervenţie). În abordarea noastră am încercat să examinăm eficacitatea
blindatelor în junglă, în corelaţie cu tactica întrebuinţată de inamic şi limitările terenului.
Operaţiile de tipul „caută şi nimiceşte” au reprezentat 75% din misiunile ofensive
executate de unităţile blindate în Vietnam.312 Acţiunile din cadrul acestora se focalizau
asupra „pieptănării” unei anumite zone, în scopul de a angaja şi nimici inamicul
descoperit, sau a-l împinge către o forţă de blocare, până în zona de nimicire. Nu se
urmărea deci menţinerea terenului ci nimicirea inamicului şi distrugerea bazelor sale.
Pentru executarea operaţiei s-au dezvoltat în timp tehnici specifice, legate în primul
rând de caracteristicile terenului. În majoritatea situaţiilor grupările tactice erau
interarme, bazate pe subunităţi de blindate şi subunităţi de infanterie.
O tehnică se baza pe deplasarea tancurilor în faţa infanteriei pentru a crea poteci, a
detona minele şi dispozitivele explozive improvizate antipersonal şi a distruge
obstacolele neexplozive de pe direcţia de acţiune. Aceste dispozitive aveau un efect
nesemnificativ asupra blindatelor, dar erau devastatoare în cazul infanteriei.313 Infanteria
asigura protecţia apropiată a blindatelor şi manevrau inamicul după fixarea cu foc
executată de mijloacele acestora. Totuşi, subliniem că deşi erau foarte eficiente în
acţiunile de curăţare a unor zone de junglă, o parte din blindate au fost avariate sau
distruse, de minele antitanc camuflate în vegetaţia deasă şi de loviturile mijloacelor
antitanc executate de la distanţă mică. Majoritatea pierderilor s-au datorat avariilor
şenilelor, sau altor piese ale sistemului de suspensie.
O altă tehnică consta în dispunerea blindatelor în poziţii de blocare pe culuarele de
retragere ale inamicului şi curăţarea zonei din direcţii convergente, cu infanteria
debarcată. Pentru această tehnică blindatele foloseau drumurile şi culuarele de mobilitate
care permiteau deplasarea cu viteză sporită.314 Un avantaj semnificativ al acestei tehnici

310
Starry Don, Armored Combat in Vietnam, Arno Press, New York, 1980, p. 65
311
Dunstan Simon, Vietnam Tracks. Armor in Battle (1945-1975), Presidio Press, Novato-California, 1982, p. 102
312
Chua T. G. , Armor in Closed Terrain. Army Experiences in Vietnam, US Marine Corps Development and Educational
Command, Quantico, Virginia, 29 March 1989, p. 85
313
Oldinsky Frederick E., Armor in Vietnam, U.S. Army Armor School, Fort Knox, Kentucky, 1976, p. 85
314
Viteza de deplasare a blindatelor în junglă varia în funcţie de gradul de accesibilitate a terenului, de la 0,2 –20 km/h (cf.
Starry Don, general, The Employment of Armor in Vietnam, Bobbs-Merill, New York, 1980, p. 11)

172
era flexibilitatea forţelor îmbarcate, care puteau acţiona pe jos sau pe maşinile de luptă, în
funcţie de teren şi inamicul descoperit.
Unităţile de cavalerie blindată au îndeplinit misiunile, în general cu forţele
îmbarcate pe maşinile de luptă. Transportorul blindat al acestora a fost modificat prin
adăugarea unor mitraliere suplimentare şi a plăcilor blindate în partea superioară,
suplimentând puterea de foc şi gradul de protecţie al echipajului. Modificările făcute
aproape că transformau transportorul blindat într-un tanc uşor. În acest mod se putea
duce lupta cu forţele îmbarcate, dând flexibiliotate acţiunilor şi obţinându-se un grad
maxim de mobilitate.
Cu aceste mijloace, cavaleria blindată a făcut unele modificări la tehnicile deja
consacrate. Una dintre acestea a fost „încercuirea mică” prin care blindatele manevrau
rapid şi încercuiau un raion mic de teren, curăţându-l ulterior pe părţi, printr-o primă
trecere cu o parte din mijloacele blindate şi apoi printr-o trecere cu infanteria debarcată.
Tehnica se dovedea excelentă când se descopereau buncăre, puncte sau mici raioane
fortificate, loviturile tunului de pe tanc distrugându-le sistematic.315
Un alt tip de acţiune caracteristică operaţiilor „caută şi nimiceşte” era „cercetarea
în forţă”, prin care o grupare tactică constituită din tancuri şi transportoare blindate
modificate pătrundea prin surprindere, ca lama unui cuţit, pe o adâncime de 6-8 km în
zonele suspecte a adăposti grupări de forţe inamice. Gruparea avea în organică şi la
dispoziţie suficiente mijloace de foc pentru a angaja lupta cu orice inamic, până la sosirea
în raionul de acţiune a forţelor de intervenţie. Organizarea regimentului de cavalerie
blindată este prezentată în anexa nr. 30.
Securizarea obiectivelor izolate a reprezentat un alt tip de misiune pentru care s-au
întrebuinţat intens blindatele, datorită puterii de foc pe care o puteau concentra asupra
unei zone specifice şi vitezei de reacţie în diferite situaţii, în teren frământat şi parţial
acoperit. Blindatele au fost folosite în mod regulat pentru protecţia punctelor de comandă,
apărarea bazelor de dislocare temporare, perimetrelor defensive, podurilor şi bazelor de
foc, protecţia detaşamentelor genistice care executau lucrări specifice, în zone izolate,
aflate în afara controlului permanent. Pe lângă protecţia acestor tipuri de obiective,
blindatele au executat escorta convoaielor şi securizarea unui segment de comunicaţie sau
a unui raion. Căile de
aprovizionare pentru forţele sud-vietnameze şi americane erau lungi şi traversau în cea
mai mare parte raioane de teren acoperit cu junglă, ideale pentru organizarea de către
inamic a ambuscadelor sau pentru plantarea minelor. Din acest motiv comandanţii
americani au decis trimiterea de subunităţi blindate (inclusiv de tancuri) care să asigure
securitatea convoaielor. Tancurile erau preferate datorită blindajului rezistent şi puterii de
foc absolut necesare pentru neutralizarea unor ambuscade inamice. Un alt considerent era
legat de protecţia echipajelor maşinilor de luptă. Echipajele tancurilor aveau şanse de
supravieţuire mult mai mari dcât cele ale transportoarelor blindate, în cazul unui atac
inamic cu grenade antiblindate sau al detonării unei mine antivehicul. Tancurile puteau
înfrânge inamicul dispus în poziţii de ambuscadă prin asalt direct şi lovirea imediată a
punctelor de foc, fiind în măsură să manevreze rapid pe marginile segmentului de

315
Patton George S., Jr., Senior Officer Debriefing Report, 11th Cavalry Regiment, U.S. Army Military Personnel Center,
Alexandria-VA, 1969, p. 10

173
comunicaţie, în vederea evitării loviturilor sau plasării înapoia elementelor de dispozitiv
ale ambuscadei.
O tehnică testată dar neacceptată la nivel general, presupunea constituirea unor
poziţii întărite din loc în loc, pe itinerarul de marş. Unitatea blindată destinată pentru
misiune pleca din baza proprie de dislocare, se deplasa de-a lungul unei rute prestabilite
şi constituia un punct întărit pe care îl apăra până la trecerea convoiului.
Cea mai eficace metodă pentru asigurarea protecţiei convoaielor şi comunicaţiilor
se numea „thunder run” („cursa tunet”) şi consta în deplasarea unei formaţii blindate, pe
un anumit segment de comunicaţie, pe timp de noapte, la intervale de timp neregulate, în
scopul descoperirii şi nimicirii subunităţilor de pionieri ale inamicului care încercau să
blocheze comunicaţia prin acţiuni de minare.316 Considerăm că deşi au avut succes în
multe situaţii, comandanţii nu au acordat suficientă atenţie cercetării itinerarelor de
deplasare, blindatele americane suferind destul de mult din cauza minelor plantate de
inamic pe comunicaţii şi în afara acestora. Cercetarea surselor atribuie un procent de 75
% din blindatele avariate, acţiunii minelor.317
Multe din acţiunile de succes s-au desfăşurat pe timpul apărării bazelor de sprijin
cu foc. Cea mai des folosită tehnică a fost amplasarea maşinilor blindate în jurul
perimetrului defensiv, cu infanteria dispusă în lucrări genistice, printre vehicule. 318 În
acest mod se asigura sprijinul mutual în cazul atacului inamic. În funcţie de cantitatea de
forţe şi mijloace la dispoziţie se constituia o subunitate de reacţie pe maşini blindate,
destinată lichidării pătrunderilor inamicului în interiorul perimetrului defensiv sau
întăririi temporare a unui sector slăbit.
Un exemplu îl constituie lupta de lângă satul Ben Het, desfăşurată la 3 martie 1969,
pentru protecţia unei baze de foc care supraveghea şi lovea coridorul logistic „Ho Chi
Minh”. Lupta a constat într-un atac pe timp de noapte, executat de un batalion de
infanterie nord-vietnamez sprijinit de transportoare blindate, întărit cu o companie de
tancuri uşoare model PT-76 şi respingerea acestuia cu succes de subunitatea de infanterie
de protecţie şi o companie de tancuri americană, la lumina bombelor de iluminare trase
cu aruncătoarele din bază. Aceasta a constituit prima ciocnire tanc contra tanc a
războiului.
Flexibilitatea şi mobilitatea grupărilor blindate s-au manifestat cu pregnanţă şi pe
timpul îndeplinirii misiunilor caracteristice rezervei (forţelor de intervenţie). Sunt multe
exemple de subunităţi blindate care au reacţionat exemplar la ameninţări surpriză ale
inamicului, de obicei sub forma ambuscadelor asupra convoaielor şi atacurilor
obiectivelor izolate. Abilitatea blindatelor de a ajunge rapid în raionul de intervenţie şi
puterea de foc cu care intrau în luptă, înclinau balanţa în favoarea forţelor americane.
Putem da ca exemplu aici acţiunea unei companii de cavalerie blindată, chemată în sprijin
de o companie de infanterie căzută în ambuscadă în jungla vietnameză, pe 3 martie 1968.
Rapiditatea intervenţiei a descumpănit forţele nord-vietnameze, care tocmai reglau tirul
aruncătoarelor de bombe pe raionul în care se grupase pentru lupta în încercuire
compania de infanterie americană. Tancurile au intrat ca un pumnal în dispozitivul de

316
Dunstan Simon, Vietnamese Tracks. The Armor in Combat (1945-1975), op.cit, p. 81
317
Starry Don, general, Mounted Combat in Vietnam, op.cit., p. 79
318
Oldinsky Frederick E., Armor in Vietnam, op.cit., p. 101

174
ambuscadă, în formaţia „spic”, distrugând lucrările de fortificaţii şi nimicind punctele de
foc prin lovituri trase de la 40-50 metri.319
Unităţile blindate au dezvoltat o altă tehnică, deosebit de eficientă pentru nimicirea
forţelor inamice, denumită „pile on” („aglomerarea”). Acestă tehnică presupunea
întrebuinţarea a două grupări blindate, de mărimi diferite. Prima grupare era mică şi
executa cercetarea prin luptă, urmărind realizarea contactului cu inamicul şi determinarea
naturii şi posibilităţilor acestuia. Cealaltă grupare, mult mai mare, constituită în forţă de
intervenţie, intra în acţiune din direcţii avantajoase, manevrând astfel încât să întoarcă sau
învăluie gruparea principală a inamicului. Până la sosirea grupării de intervenţie, prima
grupare era sprijinită de artileria terestră, artileria reactivă aeromobilă şi/ sau aviaţia
tactică (artileria navală).
Merită amintit în cadrul analizei noastre, participarea blindatelor la operaţiile de
tipul „curăţă şi menţine” , în special pentru asigurarea sprijinului cu foc a infanteriei care
executa pieptănarea unor raioane întinse şi ca mijloc de blocare a inamicului care reuşise
exfiltrarea din interiorul cordonului de securitate.
Cavaleria blindată a fost întrebuinţată extensiv ca mijloc de cercetare, fiind
împrăştiată uneori pe spaţii extinse, prin plantaţiile agricole, în lungul potecilor şi pe
malurile râurilor, în scopul descoperirii grupărilor principale de forţe inamice şi realizării
contactului.
Concluzionăm că elementele tactice dezvoltate de unităţile blindate în Vietnam au
reprezentat răspunsul direct la acţiunea sau reacţia inamicului, într-un teren departe
de cel ideal pentru această armă. Grupările blindate şi-au menţinut flexibilitatea pe
durata conflictului, lucru demonstrat de varietatea misiunilor încredinţate şi performanţa
operaţională. Batalioanele de tancuri, cavalerie blindată şi mecanizate şi-au îndeplinit
misiunile într-un mod cu totul diferit faţă de prevederile doctrinare tradiţionale. Acestea
nu au spart fronturi şi nu au manevrat adânc în adâncimea dispozitivului inamic, dar au
asigurat protecţie obiectivelor fixe şi mobile, au sprijinit infanteria acţionând ca
multiplicator de mobilitate şi platforme de foc mobile în junglă, au participat la
distrugerea lucrărilor de fortificaţii permanente şi cucerirea raioanelor pregătite pentru
ducerea luptei în încercuire, au întors grupările inamice când terenul le-a permis acest
lucru. Blindatele au avut rolul lor în Vietnam „...dovedind că pot fi întrebuinţate cu
succes chiar şi în junglă.”320

9.4. ÎNTREBUINŢAREA GRUPĂRILOR TACTICE ÎNTRUNITE ÎN DELTA

MEKONGULUI
Pe parcursul cercetărilor noastre am constatat că faţă de celelalte mari unităţi
tactice, Divizia 9 Infanterie (S.U.A.) dislocată la sud-est de Saigon a fost într-o situaţie
diferită, fiind nevoită să-şi deplaseze centrul de greutate către adâncimea deltei
Mekongului, unde zonele ocupate de teren uscat erau ca şi inexistente. Pentru a se rezolva
problema s-a dragat pământ din canale, s-a turnat beton, constituindu-se baze de dislocare
a unităţilor, iar una din brigăzile diviziei a fost dislocată prin rotaţie, pe o bază plutitoare.

319
Contact Report, 1-1 Cavalry, Americal Division, Tam Ky, Republic of Vietnam, 4 March 1968, US Army Military History
Institute, Carlisle Barracks-PA
320
Patton George S., Jr., Senior Officer Debriefing Report, 11th Cavalry Regiment, op. cit, p. 8

175
 Ştiindu-se că în cel de al doilea război mondial marina americană a transformat
unele nave pentru debarcarea tancurilor în barăci pentru personalul din insulele din
Pacific, s-a luat în calcul ideea construirii unei baze plutitoare şi amenajarea de locuri
pentru aterizarea elicopterelor, pe barje. Iniţiatorii conceptului au fost generalul de
brigadă William De Puy şi locţiitorul său, capitanul de marină (comandor) David F.
Welch, care a solicitat superiorilor disponibilizarea unor nave pentru această grupare.
În decembrie 1965, cu ocazia informării lunare a Comandamentului pentru
Asistenţă Militară Vietnam, De Puy a prezentat generalului Westmoreland şi
comandanţilor de mari unităţi, concepţia constituirii şi întrebuinţării grupării fluviale
întrunite. Această grupare urma să fie compusă dintr-o brigadă terestră şi o structură a
forţelor navale. În regiunea deltei urmau să fie amenajate două baze terestre, una pentru
un comandament de divizie, la un loc cu o brigadă şi alta pentru o altă brigadă. A treia
brigadă urma să fie dispusă pe mijloace plutitoare, în cadrul grupării întrunite. Fiecare
divizion de asalt fluvial era compus din 52 nave de debarcare tip LCM-6, ca mijloace
blindate de transport desant, 5 LCM-6 ca puncte de comandă şi centre de transmisiuni;
10 LCM-6 ca monitoare; 32 vedete de patrulare şi sprijin, 2 LCM-6 ca cisterne. La
acestea se adăuga unitatea de salvare-întreţinere compusă din 9 nave cu destinaţie diversă
(atelier, macarale, nave de salvare, docuri plutitoare). Comandantul Comandamentului
Strategic Pacific a solicitat la 19 februarie 1966 întocmirea unui studiu detaliat referitor la
posibilităţile constituirii acestei forţe.
La 15 martie 1966 studiul intitulat “Conceptul forţei mobile pe mijloace
plutitoare” a fost înaintat spre aprobare amiralului Ulysses S. Grant Sharp. Studiul
recomanda ca gruparea să aibă în compunere o brigadă de forţe terestre (3 batalioane de
infanterie, 1 divizion de artilerie, structuri de sprijin a luptei şi logistice) şi o structură a
forţelor navale cu nave de debarcare şi 2 grupuri de nave fluviale de asalt, care puteau
îmbarca şi manevra un batalion de infanterie întărit.
Brigada urma să fie organizată conform statului în vigoare, bineînţeles fără tunurile
fără recul calibrul 106 mm, rachetele anti-tanc dirijate, sau camioane. În loc de 6 tunuri
fără recul calibrul 90 mm la compania de infanterie, rămâneau 3, pentru a se mări
mobilitatea subunităţii, iar subunitatea de aruncătoare calibrul 107 mm de la batalion
urma să fie transportată cu mijloace fluviale sau aeriene. Apăreau în plus 3 secţii radar
contrabaterie - aruncătoare. De la eşalonul superior brigada primea o echipă de chirurgie
mobilă, 3-5 echipe de controlori aerieni, staţii radio suplimentare ANPRC-25 conform
cererii.
Fiecare divizion de asalt fluvial era compus din 52 nave de debarcare tip LCM-6,
ca mijloace blindate de transport desant, 5 LCM-6 ca puncte de comandă şi centre de
transmisiuni; 10 LCM-6 ca monitoare; 32 vedete de patrulare şi sprijin, 2 LCM-6 ca
cisterne. La acestea se adăuga unitatea de slavare-întreţinere compusă din 9 nave cu
destinaţie diversă (atelier, macarale, nave de salvare, docuri plutitoare).
La 5 iulie 1966 secretarul apărării Robert McNamara a aprobat înfiinţarea “Forţei
Fluviale Întrunite”, iar la 1 august 1966, Comandamentul pentru Asistenţă Militară
Vietnam a emis Directiva de planificare 4-66, “Operaţii în deltă”, în care se prevedea
întrebuinţarea grupării fluviale întrunite, pe grupuri de asalt, imediat după sosirea în

176
teatru.321 Începând cu15 ianuarie 1967 Divizia 9 Infanterie a fost desfăşurată în
Vietnam, realizând legătura cu gruparea fluvială formată din două grupuri de asalt
subordonate Flotilei 1 Asalt Fluvial. Divizia avea 7 batalioane de infanterie şi două
batalioane mecanizate, fiind întărită cu un batalion din Divizia 25 Infanterie şi un batalion
australian. Cu 11 batalioane de manevră în subordine, divizia urma să desfăşoare acţiuni
în zonele de responsabilitate ale Corpurilor III şi IV Armată sud-vietnameze, având
forţele dislocate între acestea.
În conformitate cu conceptul aprobat, misiunile grupării fluviale întrunite erau:
protejarea liniilor de comunicaţii necesare pentru desfăşurarea operaţiilor forţelor
americane; executarea operaţiilor ofensive împotriva forţelor Viet Cong şi a bazelor
acestora din regiune; izolarea zonelor populate de bazele Viet Cong; interzicerea fluxului
de aprovizionare al Viet Congului; constituirea forţelor de intervenţie pentru zona
deltei.322
Gruparea urma să fie sprijinită de elicoptere şi aviaţie. Divizioanele de asalt aveau
misiunea de a asigura protecţia grupării tactice (cap, coadă, flancuri), luând măsuri de
descoperire şi neutralizare a minelor acvatice, scafandrilor de luptă inamici şi navelor
sinucigaşe.
În planificarea şi executarea acţiunilor gruparea se baza pe informaţiile asigurate
de structurile locale sud-vietnameze, care de multe ori trădau. Pentru buna desfăşurare a
operaţiilor, elemente terestre, îmbarcate pe vedete de asalt şi pe elicoptere, executau
recunoaşteri, procurau date despre dispunerea şi adâncimea canalelor, înălţimea
malurilor, locurile de ancorare, poziţiile pentru artilerie, zonele de aterizare pentru
elicoptere, raioanele în care inamicul putea organiza ambuscade, etc. Operaţiile urmau a
fi desfăşurate prin angajarea elementelor de manevră pe uscat, pe apă şi din aer. Distanţa
la care se desfăşurau acţiunile putea ajunge şi la 50-60 km de bază.
Elicopterele şi aviaţia tactică trebuiau să asigure sprijinul operaţiei, la fel artileria
terestră şi navele de sprijin. Elicopterele de transport erau întrebuinţate pentru executarea
asaltului aeromobil dintr-o anumită direcţie, pentru poziţionarea forţelor în poziţii de
blocare, pentru manevra artileriei şi nu pentru aprovizionare. Elicopterele de atac erau
întrebuinţate pentru escorta formaţiei aeromobile sau a convoiului fluvial.
Vedetele de patrulare şi sprijin urmau să asigure protecţia transportoarelor de trupe
până la debarcarea acestora, la nevoie şi după debarcare, cu focul armamentului de bord.
O parte din navele de asalt manevrau pentru a interzice retragerea inamicului pe calea
apei. O parte din vedete constituiau puncte de foc fixe şi mobile, sprijinind manevra
infanteriei. Monitoarele asigurau protecţia bazei şi la cerere, sprijin cu foc pentru
infanterie.
Subliniem aici că elicopterele zburau înaintea convoiului fluvial pentru a
descoperi eventualele ambuscade organizate pe traseu de Viet Cong, sau activităţile de
minare ale acestora. Pentru asigurarea protecţiei forţei, când baza ancora la mal, o
subunitate de infanterie ocupa poziţii de apărare, trimiţând posturi de observare-ascultare,
patrule şi pânde. Navele-baracă ancorau în mijlocul fluviului, iar o forţă de reacţie

321
Compunerea grupului de asalt fluvial a fost stabilită astfel: 26 nave transportoare de trupe; 16 vedete de patrulare şi
sprijin; 5 monitoare; 2 puncte de comandă plutitoare; 2 cisterne ( cf. Gurtov Merlin, The War in Delta, Rand Corporation,
Santa Monica-California, 1967, p. 30)
322
Fulton William B., major general, Operations in the Mekong Delta (1966-1969), op.cit., p. 32

177
întrunită era pregătită în permanenţă să intervină. 323 Pentru fiecare batalion care acţiona,
se destina o navă blindată ca punct medical.
Comanda şi controlul se exercita din navele-punct comandă, care aveau instalat
echipament de comunicaţii. Exista câte o navă pentru punctul de comandă al brigăzii şi
punctele de comandă ale batalioanelor. La nevoie se întrebuinţau puncte de comandă
aeromobile, trimise de la unitatea de elicoptere dată sub comandă operaţională la divizie.
Se estima că un batalion de infanterie sprijinit de mijloace aeriene şi navale poate
scotoci şi curăţa sistematic, un raion de 40 km pătraţi într-o perioadă de 4-6 zile, în
funcţie de efectivele şi rezistenţa inamicului din interior.
Gruparea urma să rămână în raioanele în care prezenţa inamicului era puternică, pe
perioade de 4-6 săptămâni. Operaţiile terestre erau planificate pentru 4-5 zile (chiar mai
mult când operaţia se desfăşura cu brigada), după care trupele se odihneau pentru 2-3
zile, timp în care se executa şi întreţinerea armamentului şi echipamentului. Se considera
că gruparea poate desfăşura patru operaţii într-o lună. Brigada terestră urma să rămână
pe baza plutitoare pentru 6 luni, fiind apoi rotită cu una din celelalte două brigăzi.
Sprijinul cu foc se acorda conform procedurilor standard. Mijloacele aeriene de
sprijin erau alocate de centrul pentru sprijin aerian şi dirijate de controlorii aerieni
înaintaţi, prezenţi la fiecare batalion. Elicoperele de atac erau alocate la cerere, de către
centrul de coordonare a sprijinului cu foc de la divizie, iar artileria asigura sprijinul
general al brigăzii, sau direct al unuia din batalioane. La acestea se adaugă sprijinul cu
foc executat de navele grupării întrunite, direcţionate de centrul de coordonare a
sprijinului cu foc de la brigadă, sau de la batalionul pe care îl sprijineau.
Prima operaţie a grupării fluviale, cu numele de cod “River Raider” s-a executat
între 16 februarie - 20 martie 1967, de către Batalionul 3 Infanterie sprijinit de Divizionul
91 Asalt Fluvial. Cu această ocazie a intrat în funcţiune centrul de operaţii întrunit,
elementele componente ale acestuia fiind în măsură să-şi desfăşoare activitatea specifică
atât pe uscat, cât şi pe mijloace navale. După analiza rezultatelor acesteia, la cererea
colonelului Fulton (comandantul Bg. 2) s-au asigurat barje platformă de aterizare
(remorcate de nave tip LCM-8), pe care puteau ateriza câte 3 elicoptere UH-1B. 
Ulterior operaţiile au cunoscut o dezvoltare mai mare, pe măsura angajării forţelor
principale ale Viet Congului. Cercetarea surselor disponibile ne permite să opinăm că de
regulă, brigada acţiona ofensiv în delta cu forţe însumând 2-3 batalioane de infanterie, 1
divizion de artilerie, 1 escadrilă de elicoptere şi subunităţi de sprijin.
Începând cu prima operaţie, tactica s-a diversificat, îmbogăţindu-se registrul de
metode, tehnici şi procedee întrebuinţate. Amintim aici atragerea inamicului prin oferirea
unor ţinte irezistibile (puncte de comandă de batalion, nave ancorate, depozite de
materiale), apărate de forţe puţine (pluton de infanterie). La lăsarea întunericului
rămâneau în zonă numai momâile şi se organizau ambuscade terestre şi fluviale, pe căile
de apropiere către baza semipermanentă, se pregăteau forţe de blocare, forţe de fixare,
forţe de manevră, se planifica focul de artilerie şi intervenţia elicopterelor de atac. O altă
metodă se materializa printr-un şiretlic, forţele retragându-se dimineaţa, cu tot convoiul şi
ieşind din raion; rămâneau subunităţi şi elemente de cercetare dispuse mascat, care la

323
Fulton William B., major general, Operations in the Mekong Delta (1966-1969), op.cit., p. 35

Acestea puteau fi şi alimentate pe loc cu carburant

178
reapariţia formaţiunilor Viet Cong în zonă transmiteau informaţiile, iar la ordin angajau
inamicul, fixându-l până la executarea asaltului aeromobil, combinat cu cel de pe
mijloace fluviale. Subliniem importanţa elicopterelor de cercetare şi de atac, care erau de
un real folos, acţionând noaptea pentru detectarea traficului pe canalele secundare.
Manevrele ofensive de bază pentru forţa fluvială întrunită se desfăşurau în scopul
încercuirii inamicului, sau forţării acestuia să se retragă către poziţiile de blocare, cu
elicopterele de atac şi vedetele fluviale asigurând flancurile elementului de asalt.
Batalionul acţiona într-un raion bine delimitat, stabilind obiective pentru fiecare
companie, coordonând sprijinul cu foc şi manevrând la nevoie rezerva, în funcţie de
derularea operaţiei. Compania constituia elementul de bază pentru acţiuni în deltă şi îşi
îndeplinea misiunea cu sprijinul unei secţii de asalt fluvial compusă dintr-un monitor şi
trei vedete de patrulare şi sprijin.
Acţiunile începeau cu dispunerea trupelor în poziţii de blocare la flancuri şi în
spatele inamicului descoperit. În continuare începea pregătirea debarcării prin executarea
unui foc violent de artilerie pe mal, urmat de focul de pe mijloacele fluviale. Asaltul car
urma unoriunei debarcări fără pregătire de foc implica cucerirea obiectivelor iniţiale de
pluton (constând în nimicirea grupurilor inamice din apropierea malurilor), apoi a
obiectivului de companie (gruparea de interior a inamicului). După debarcare, unele
vedete continuau să sprijine infanteria, altele ocupau poziţii de blocare, iar unele executau
acţiuni de interdicţie. Când forţele rămâneau peste noapte pe grinduri, până se
descopereau alte grupări inamice, amenajau perimetre defensive insulare.
Încheiem analiza noastră amintind că forţele americane au mai executat cu succes
şi acţiuni care nu implicau debarcarea şi asaltul, materializate sub forma raidurilor pe
timp de noapte. Bazându-se pe informaţii recente privind concentrarea unor forţe
inamice, gruparea intra adânc în deltă, până într-un anumit raion. În linişte, companiile de
infanterie blocau căile de retragere pe uscat, iar vedetele fluviale blocau posibilităţile de
exfiltrare pe apă. Acţiunea decisivă aparţinea bateriilor de artilerie de pe barje, care
deschideau prin surprindere un foc cu efect devastator asupra raionului ocupat de inamic.
Elementele care încercau să scape erau vânate, pe uscat, pe apă şi din aer. O variantă a
unei operaţii este prezentată în anexa nr. 31.

179
 CONSIDERAŢII FINALE

Încheierea războiului din Indochina în vara anului 1954 nu a dus la instaurarea

păcii în peninsulă. Republica Democrată Vietnam, susţinută prin ajutorul furnizat de
China şi ulterior U.R.S.S. şi alte state socialiste, a dezvoltat o strategie pentru cucerirea
Vietnamului de Sud printr-o ofensivă generală, în principal politico-socială până în 1958,
politico-socio-militară între 1959-1971 şi pur militară începând cu 1972.
La baza strategiei nord-vietnameze a stat conceptul războiului popular revoluţionar
dezvoltat de gânditorii vietnamezi prin adaptarea şi perfecţionarea tezelor maoiste.
Războiul popular revoluţionar ar fi trebuit să se încheie în 1965-1966, printr-o ofensivă a
forţelor regulate infiltrate în Sud, sprijinite de unităţile de gherilă şi declanşarea
insurecţiei generale. Intervenţia masivă a forţelor americane şi neutralitatea generală a
populaţiei au dus la modificarea strategiei iniţiale.
La sfârşitul anului 1965 s-a hotărât prelungirea războiului şi revenirea la acţiunile
mobile de gherilă, având în atenţie trei obiective parţiale: scoaterea S.U.A. din război;
preluarea controlului asupra zonelor rurale; uzura, harţuirea şi dezorganizarea armatei
sud-vietnameze. Menţinerea în stare operaţionala a coridorului logistic “Ho Chi Minh” a
permis aprovizionarea gherilelor Viet Cong şi a unităţilor regulate infiltrate cu cele
necesare ducerii războiului mobil de gherilă. Continuarea acţiunilor de gherilă indiferent
de rezultate, propaganda naţionalist-comunistă continuă şi prelungirea la nesfârşit a
războiului şi-au arătat roadele. Populaţia din zonele rurale a căpătat încredere în şansele
insurgenţei şi s-a îndepărtat de forţele guvernamentale, corupte şi ineficiente. Înfrângerile
tactice constante nu au reuşit să pună la îndoială eficienţa strategiei; costau oameni şi
timp, resurse pe care insurgenţii le aveau din abundenţă, dar adversarii nu.
Retragerea forţelor americane din teatru a permis revenirea în primăvara anului
1972 la faza ofensivei generale. Armamentul, tehnica şi consilierea sovietică şi-au spus
cuvântul, armata nord-vietnameză fiind în măsură să execute în condiţii foarte bune o
ofensivă majoră folosind tactica acţiunilor întrunite. Succesul iniţial al operaţiei a validat
strategia iar trupele nordiste s-au dovedit a fi net superioare celor sudiste. Chiar dacă
intervenţia imediată a forţelor aeriene şi navale americane a dus la oprirea operaţiei şi a
permis forţelor sud-vietnameze trecerea ulterioară la o contraofensivă parţială, raioanele
cucerite şi menţinute dupa încheierea “Acordului de pace de la Paris” (27 ianuarie 1973),
au permis declanşarea ofensivei strategice din primăvara anului 1975 de pe poziţii
avantajoase, în timp ce s-a menţinut un control politic total asupra populaţiei.
Tenacitatea regimului de la Hanoi şi-a spus în final cuvântul, liderii acestuia
întrebuinţând toate resursele umane şi materiale la dispoziţie, în vederea îndeplinirii
obiectivelor strategice, considerând că rezultatele finale justifică pierderile.
Îndoctrinarea maselor şi transformarea acestora într-o maşină de propagandă şi
lovire a constituit succesul major al conducerii politico-militare nord-vietnameze.
Insurgenţa a supravieţuit prin voinţă, capacitate de adaptare şi spirit de sacrificiu,
elemente care au compensat lipsa mijloacelor militare în prima parte a conflictului.
Sistemul militar nord-vietnamez a dovedit o mare capacitate de a absorbi pierderi anuale
uriaşe, recuperând şi înlocuind temporar vechile forţe, recrutând, instruind şi introducând
în luptă altele noi. Abordarea temporală a conflictului nu avea o mare importanţă, victoria

180
finală fiind ţelul a mai multor generaţii; cu cât războiul se prelungea, cu atât hotărârea de
a continua lupta creştea. Clădită pe o voinţă incredibilă, strategia nord-vietnameză a
învins!
S.U.A. s-au implicat în conflictul vietnamez, fidele strategiei globale a
“containmentului” nedorind să permită extinderea influenţei sovietice în peninsula
Indochina. Între 1954-1964 implicarea americană a constat în trimiterea de resurse
financiare, materiale şi umane (consilieri) pentru consolidarea politică, economică şi
militară a Republicii Vietnam. Accentuarea presiunii insurgenţei comuniste, infiltrarea
masivă a unităţilor regulate nord-vietnameze, ineficienţa acţiunilor antigherilă ale forţelor
sud-vietnameze şi iminenţa colapsului republicii au dus în primăvara anului 1965 la
implicarea militară directă a S.U.A. în conflict.
Conducerea politică şi militară americană nu a avut un tablou real al gravităţii
situaţiei din Vietnam. Când forţele americane au început să sosească în masă în teatru, au
considerat că este firesc să găsească o armată sud vietnameză înfrântă şi demoralizată,
precum şi o economie nefuncţională. Atât armata cât şi economia sud vietnameză puteau
fi ajutate, asfel încât sâ fie în măsură să asigure suficienţa de apărare a statului. Ceea ce
nu s-a văzut imediat dar a avut o influenţă covârşitoare pentru derularea ulterioară a
conflictului, a fost extinderea reţelelor insurgenţei comuniste în oraşe şi sate, precum şi
gradul de penetrare a agenţilor acesteia în toate instituţiile statului sud-vietnamez. Nimeni
nu a înţeles în primăvara lui 1965 cât de puternice şi răspândite sunt formaţiunile
insurgente în zona rurală, iar ceea ce se vedea era doar “vârful icebergului”.
S-a hotărât de la început adoptarea unei posturi strategice ofensive care să ducă în
18 luni la terminarea războiului, regulamentele militare americane stipulând clar că
“Ofensiva este absolut necesară pentru obţinerea rezultatelor decisive şi menţinerea
libertăţii de acţiune. ” 324 Dacă abordăm ofensiva din punct de vedere strategic atunci
rezultatele ei ar fi trebuit să ducă la îndeplinirea obiectivelor politice ale războiului, ceea
ce nu s-a întâmplat în Vietnam. Neutralizarea insurgenţei din Sud nu a avut decât parţial
valoare strategică ci preponderent tactică, deoarece nu s-au angajat forţele principale
nord-vietnameze. Operaţiile de contrainsurgenţă de tipul “caută şi nimiceşte”, deşi au
avut un succes deosebit, nu au dus la lichidarea insurgenţei. Nimicirea unităţilor Viet
Cong şi a celor regulate nord-vietnameze infiltrate şi distrugerea bazelor acestora au fost
elemente importante în ansamblu, dar nu au împiedicat infiltrarea altor forţe, constituirea
altor unităţi şi continuarea războiului de gherilă. Deci în majoritatea situaţiilor victoriile
obţinute au fost tactice şi foarte rar strategice.
La fel şi campaniile de pacificare desfăşurate în special de forţele sud-vietnameze,
au reuşit să menţină o stare de neutralitate relativă a populaţiei din unele zone rurale, dar
nu au putut interzice infiltrarea, acţiunile de propagandă şi de represalii ale Viet
Congului.
Considerăm că de fapt importanţă strategică deplină au avut doar operaţiile
ofensive aeriene executate de forţele S.U.A. deoarece au urmărit îngenuncherea
Vietnamului de Nord şi aducerea lui la masa tratativelor. La rândul lor însă, aceste
campanii au avut doar un succes parţial. Refuzul conducerii politice americane de a
invada terestru Nordul a facut imposibilă îndeplinirea celor trei obiective militare

324
F.M.100-5, Regulamentul general al operaţiilor militare, februarie 1962, op. cit., p. 46

181
strategice tradiţionale: “nimicirea forţelor armate ale inamicului, ocuparea teritoriului şi
anularea voinţei acestuia de a lupta” 325.
Angajarea din aer a Vietnamului de Nord s-a dovedit a fi insuficientă, deoarece
interdicţia impusă de preşedinţii americani de a nu se bombarda anumite zone a fost
fructificată de nord-vietnamezi, care şi-au mutat centrul de greutate al efortului de război
tocmai în acele zone. Prezenţa navelor sovietice în porturile nord-vietnameze a fost un alt
element care a avantajat Hanoiul, lipsa loviturilor aeriene americane permiţând
descărcarea în siguranţă a materialelor sosite şi stocarea lor în zone protejate.
Ca şi în cazul războiului din Coreea s-a dovedit că liderii politici ai S.U.A. s-au
limitat la strategia “containmentului” şi nu au intenţionat să recâştige controlul
asupra unor teritorii aflate deja sub influenţă chino-sovietică. Cu alte cuvinte nu s-a
urmărit înfrângerea Nordului şi eliminarea comunismului din regiune ci “păstrarea
statutului Vietnamului de Sud ca un stat membru al lumii libere”326. Victoriile tactice
obţinute de forţele terestre în Sud şi bombardamentele strategice aeriene executate în
Nord au reuşit să păstreze acest statut până când peste ocean, naţiunea americană nu a
mai vrut cu nici un chip războiul, impunând preşedintelui Nixon oprirea implicarii în
Vietnam şi aducerea trupelor acasă.
În privinţa operaţiilor combinate, situaţia din Vietnam a fost oarecum
asemănătoare cu cea din Coreea dar aici comandanţii americani ai Comandamentului de
Asistenţă Militară nu au luat sub control operaţional forţele sud-vietnameze, din
considerentul sentimentelor naţionaliste tradiţionale vietnameze. Efortul nu a putut fi
conjugat şi s-au creat mari probleme de coordonare a tuturor acţiunilor militare.
Abordând acest subiect, fostul ministru sud-vietnamez al apărării sublinia în 1978 că: “
S.U.A. şi Republica Vietnam au dus două războaie diferite împotriva aceluiaşi inamic. Ar
fi trebuit să avem un singur comandament aliat, responsabil pentru coordonarea
detaliată a tuturor forţelor, aşa cum s-a întâmplat în războiul din Coreea.”327
Analizând strategia Vietnamului de Sud putem afirma că obiectivele naţionale şi
îndeplinirea acestora s-au bazat pe presupunerea că sprijinul american va fi disponibil
permanent, până când nu va mai fi nevoie de el. Acest sprijin a fost perceput ca făcând
parte din strategia americană de blocare a expansiunii comuniste în Europa şi Asia şi s-a
presupus că “pionul anticomunist” reprezentat de Republica Vietnam va fi susţinut, cel
puţin militar, chiar şi după declanşarea vietnamizării. Presupunerea s-a dovedit în final a
fi greşită. Tehnologia superioară, organizarea militară flexibilă şi tactica modernă au
permis forţelor americane să înfrângă sistematic toate unităţile Viet Cong şi nord-
vietnameze, aflate la sud de paralela de 17 grade. Sud vietnamezii însă nu s-au dovedit a
fi hotărâţi să invingă şi să păstreze statutul de ţară liberă a republicii, inerţia, corupţia şi
lipsa de profesionalism confirmând artificialitatea statului.
Coborând nivelul analizei noastre subliniem că insurgenţa comunistă a avut la
dispoziţie o generaţie valoroasă de gânditori militari şi două tipuri de structuri militare
hotărâte să învingă. Gherilele Viet Cong şi forţele regulate nord-vietnameze au evoluat pe
timpul războiului ca adevărate organisme vii, au desfăşurat cu mai mult sau mai puţin

325
Carl von Clausewitz, Despre război, op. cit., p. 92
326
Summers Harry, colonel, Despre strategie. Analiza critică a războiului din Vietnam, op. cit., p.40
327
Tran Van Don, Our Endless War, Presidio Press, San Rafael-California, 1978, p. 156

182
succes operaţii ample, aplicând atât tactica acţiunilor de gherilă cât şi tactica acţiunilor
militare convenţionale, reuşind în final să cucerească Vietnamului de Sud.
Caracteristicile teatrului de operaţii au permis aplicarea tacticii specifice războiului
de gherilă, iar ajutorul extern a contribuit decisiv la asigurarea continuităţii acţiunilor
militare pentru o lungă perioadă de timp. Alegerea locului, momentului şi procedeului de
lovire a inamicului au permis până în vara anului 1965 obţinerea multor succese militare
asupra unităţilor sud-vietnameze, nemotivate şi comandate necorespunzător. Mobilitatea
pedestră a gherilelor într-un teren greu accesibil cunoscut s-a dovedit a fi superioară celei
asigurate inamicului de mijloacele mecanizate, în acelaşi teren, dar necunoscut. Acţiunile
izolate de tipul “loveşte şi fugi” executate cu armament vechi sau capturat şi mijloace
primitive au lăsat loc treptat, acţiunilor de amploare, pe măsura intrării în dotare a
armamentului modern de infanterie, antiblindate şi antiaerian. Pe toată perioada
conflictului formaţiunile paramilitare Viet Cong au acţionat în zonele dens populate din
câmpie şi delta Mekongului, preluând gradual controlul asupra comunităţilor rurale,
măcinând fizic şi psihic forţele armate regulate şi teritoriale ale guvernului de la Saigon.
Folosirea continuă a complexelor de tunele au permis gherilelor să supravieţuiască
şi să se dezvolte la adăpost de “uraganul de foc” inamic. Tunelele au evoluat ca răspuns
al gherilelor ţărăneşti, slab echipate, în faţa provocărilor războiului de înaltă tehnologie;
aşa cum “vulturul american” stăpânea văzduhul, “cârtiţa vietnameză” era stăpână în
subteran. În istoria artei militare nimeni nu a mai demonstrat o aşa abilitate în a-şi
ascunde şi proteja trupele, comandamentele şi elementele logistice.
Întrebuinţarea extensivă a mijloacelor explozive şi neexplozive improvizate a
constituit o altă modalitate inedită de răspuns, adecvată condiţiilor de ansamblu,
îndeplinind rolul de componentă tactică pasivă şi în acelaşi timp activă prin sporirea
gradului de protecţie a forţelor proprii, reducerea mobilităţii, producerea de pierderi şi
scăderea moralului inamicului.
Armata regulată nord-vietnameză a suferit la rândul ei transformări radicale,
imensa cantitate de material militar extern ajutând-o să devina în final o structură
mecanizată modernă. Unităţile infiltrate în Sud sau dislocate în bazele secrete din
Cambodgia au acţionat din zonele de frontieră către interior, până în 1972 atacând şi
retrăgându-se în scopul de a măcina continuu armata sud-vietnameză şi hărţui forţele
americane prin aplicarea corectă a principiilor concentrării eforturilor şi economiei de
forţe.
În primii ani după 1964 tactica unităţilor nord-vietnameze se baza exclusiv pe
lupta la încercuire şi procedeele specifice de gherilă. Planurile de operaţii nu erau
flexibile, capacitatea de manevră cu forţe numeroase era redusă, sprijinul aerian nu
exista, legăturile erau precare iar susţinerea logistică se putea asigura doar temporar, cu
ajutorul eşaloanelor de materiale prepoziţionate. Datorită acestor inconveniente acţiunile
se puteau desfăşura doar atunci când erau întrunite condiţiile necesare, reacţia neaşteptată
a inamicului ducând de multe ori nu la modificarea planului de operaţii ci la retragere.
După 1965, materialul militar şi expertiza tehnico-tactică externă au modificat
gradual starea unităţilor regulate. Încet dar sigur, marile unităţi ale Hanoiului au fost
instruite pe linia tacticii convenţionale, pentru a fi capabile să desfăşoare acţiuni militare
prin care să fructifice avantajele oferite de armamentul şi tehnica modernă. Considerăm
că aportul consilierilor militari sovietici a fost incalculabil, nord-vietnamezii neavând

183
practic nici un fel de experienţă în întrebuinţarea materialului militar modern. Este
incredibil cum o armată de foste gherile ţărăneşti, capabile să desfăşoare doar acţiuni
statice a reuşit într-un deceniu să ajungă la performanţa de a planifica şi desfăşura
operaţii ofensive întrunite, cu un pronunţat caracter manevrier. Tinerii ţărani nord-
vietnamezi au trecut direct de la coarnele plugului la manşa avioanelor MIG, sau la
comanda sistemele de lansare a rachetelor antiaeriene ultramoderne, iar formaţiunile
pedestre care se infiltrau în 1964 pe coridorul “Ho Chi Minh” în vederea atacării unor
obiective izolate, au fost înlocuite în 1972 cu coloane mecanizate care înaintau viguros
către Saigon. Ambuscadele şi raidurile executate în 1965 cu forţe de valoare batalion
asupra obiectivelor izolate au lăsat loc în 1975 loviturilor în adâncime cu grupări de
valoare corp de armată.
Performanţele operaţionale ale Viet Congului şi armatei regulate nord-vietnameze
în Vietnamul de Sud trebuie totuşi privite în final din unghiuri diferite, în relaţie directă
cu inamicul angajat. În confruntarea deschisă cu marile unităţi şi unităţile americane
forţele insurgenţei au fost manevrate, lovite cu foc, nimicite/neutralizate/decimate, silite
să se retragă ori de câte ori s-a realizat contactul, succesele limitându-se doar la
ambuscade şi raiduri izolate organizate cu subunităţi de valoare mică. Împotriva unităţilor
sud-vietnameze însă, Viet Congul şi forţele regulate nord-vietnameze au luptat admirabil,
înfrângându-le în majoritatea încleştărilor.
În opinia noastră, organizarea perfectă, îndoctrinarea, sprijinul material extern şi
consilierea permanentă au susţinut evoluţia continuă a marilor unităţi şi unităţi ale
insurgenţei vietnameze atât din punct de vedere al structurilor şi dotării cât şi al
conceperii, pregătirii şi executării operaţiilor. Paradoxul ţepuşei de bambus şi rachetei
dirijate ultramoderne a reprezentat o adaptare pragmatică a mijloacelor militare la
obiectivele politice, o recunoaştere a capabilităţilor şi limitelor proprii şi ale adversarului,
o aplicare eficientă a doctrinei războiului popular revolutionar prelungit.
Neacceptată în concepţia occidentală datorită pierderilor umane şi duratei angajării,
arta militară a Hanoiului a condus la îndeplinirea obiectivelor strategice ale războiului,
încadrându-se perfect în preceptele teoriei clausewitziene.
Încheiem acest demers cu analiza performanţelor operaţionale americane,
menţionând că pe lângă contextul global tensionat al anilor 60’, războiul din Vietnam a
coincis şi cu o perioadă de mari tensiuni sociale în S.U.A., când vechile precepte morale
erau considerate depăşite, iar istoria nu mai avea nimic de oferit. În aceste condiţii forţele
armate au avut de menţinut „containmentul”, păstrând capacităţile pentru apărarea
bastionului numit Europa, concomitent cu ducerea unui război neconvenţional pentru
care nu au fost la început pregătite, cu un personal în parte nemotivat, influenţat de
mişcările antirăzboi ale societăţii civile proprii.
Paradoxal, unul din aspectele importante ale războiului din Vietnam, legat de
tactica adoptată şi suportul tehnico-material este acela că forţele americane au avut
succes în tot ceea ce au întreprins. Pe câmpul de luptă acestea nu au pierdut nici o bătălie;
de fiecare dată forţele Viet Congului şi cele regulate nord-vietnameze s-au retras, după ce
au suferit pierderi grele, însuşi generalul Giap recunoscând după război ca a pierdut peste
600.000 de oameni în perioada 1965-1969. 328

328
Summers G. Harry, colonel, On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War, op.cit., p. 10.

184
 Subliniem astfel că Sudul a căzut la patru ani de la retragerea majorităţii unităţilor
combatante americane (1971), nefiind în măsură cu o armată de peste un milion de
oameni să fructifice şi amplifice efectele “măcinării” forţelor inamice, desfăşurate de
americani timp de şase ani. Armata sud-vietnameză nu a reuşit să devină o structură
eficientă, demnă de marele aliat. Corupţia, trădarea, lipsa de profesionalism şi laşitatea au
fost principalele “calităţi” ale unei mari părţi din personalul de conducere. Trupa la
rândul ei nu s-a dovedit mai performantă, fiind profund afectată de racilele unei societăţi
putrede.
În perioada implicării maxime, armata americană a fost capabilă să deplaseze între
SUA şi Vietnam aproximativ un milion de soldaţi, să-i hrănească, echipeze, cazeze şi
aprovizioneze la un nivel de susţinere necunoscut în istoria militară universală.
Proiectarea unei forţe de o aşa mărime, într-un teatru de operaţii aflat la o distanţă
echivalentă cu jumătate din circumferinţa globului, a constituit o sarcină extrem de
dificilă, căreia componentele logistice ale armatei i-au făcut faţă în mod admirabil.
Din punct de vedere al acţiunilor de luptă terestre Vietnamul a fost un război al
infanteriei, multe din contacte fiind realizate între subunităţi de valoare pluton-companie.
Comandanţii au articulat unităţile de infanterie, artileria şi celelalte componente pentru
sprijin, în funcţie de teren şi natura particulară a insurgenţei. Companiile de infanterie
spre exemplu au renunţat la unele categorii de armament greu pentru a-şi spori
mobilitatea, în noile condiţii de teren şi climă. Înainte de Vietnam forţele terestre erau
organizate pentru a fi în măsură să ducă un război mecanizat în Europa, astfel încât
majoritatea diviziilor erau blindate sau mecanizate. A apărut astfel necesitatea de a
converti o parte din divizii în infanterie uşoară, pentru a face faţă situaţiei din Vietnam.
Elicopterul a devenit cea mai importantă inovaţie a războiului, deoarece a asigurat
mobilitatea tactica şi sprijinul de foc al trupelor proprii, adăugând cu adevarat o a treia
dimensiune câmpului de luptă. Variantele întrebuinţate au fost numeroase, cuprinzând
elicopere de cercetare, de transport mediu şi greu, de escorta şi pentru sprijin cu foc, de
atac cu capabilităţi antiblindate. Două divizii aeromobile, Divizia 1 Cavalerie şi Divizia
101 Aeropurtată şi escadrilele brigăzii de elicoptere au materializat perfect conceptul de
aeromobilitate.
Deşi a fost un război al infanteriei uşoare, blindatele au avut un rol important,
acţionând într-un mod total deosebit faţă de cel obişnuit pentru această armă. Fiecare
divizie avea propriul batalion de tancuri/cavalerie blindată, iar cel puţin unul din
batalioanele de infanterie era mecanizat (pe transportoare blindate). Acestea au îndeplinit
o mare varietate de misiuni, de la cercetare şi asigurarea securităţii obiectivelor de natură
diversă, la acţiuni ofensive, mobilitatea în teren acoperit de junglă, combinată cu
protecţia asigurată infanteriei şi sprijinul de foc continuu, dovedindu-se multiplicatori de
potenţial.
Artileria a acţionat foarte bine în Vietnam. În ciuda terenului neobişnuit de acoperit
în care orientarea şi determinarea coordonatelor se făceau cu dificultate, elementele de
manevră au fost susţinute foarte bine 24 de ore din 24. Cea de a doua inovaţie tactică
majoră a războiului a fost baza de sprijin cu foc. Aceasta nu era doar un raion amenajat
pentru apărare circulară, ci constituia elementul principal prin care se asigura sprijinul cu
foc, atât în acţiunile cu caracter ofensiv, cât şi în acţiunile cu caracter defensiv,
desfăşurate în raza bătaii materialului.

185
 La toate eşaloanele comandanţii au dovedit că stăpânesc cunoştinţele tactice,
manevrând şi întrebuinţând corect elementele şi structurile de sprijin. Chiar dacă erau
dezavantajaţi de faptul că forţele nord-vietnameze erau dislocate în Cambodgia şi se
infiltrau în Sud pentru a ataca obiectivele alese, unităţile americane au dovedit o alertă
ridicată şi o capacitate de reacţie deosebită, angajându-le decisiv în majoritatea cazurilor
când acestea s-au infiltrat în masă. Reamintim aici că până în mai 1970 forţelor terestre
americane le-a fost interzis să acţioneze în Laos şi Cambodgia, iar operaţiile forţelor
aeriene au fost restricţionate constant de conducerea politică.
Performanţa consilierilor americani a fost foarte bună, aceştia constituind
elementul de sprijin pentru înfiinţarea, instruirea şi consilierea forţelor armate sud-
vietnameze, precum şi pentru implementarea programelor de dezvoltare civică. Deoarece
au însoţit şi consiliat structuri neexperimentate în tactica contrainsurgenţă, de multe ori
nemotivate şi cu un potenţial ridicat de trădare, consilierii s-au supus unui risc mai mare
în comparaţie cu militarii din unităţile americane.
În ceea ce priveşte sprijinul aerian apropiat, relaţiile dintre forţele terestre şi fortele
aeriene au fost foarte bune, cooperarea desfăşurându-se fără probleme. Sprijinul aerian la
chemare era disponibil într-un timp scurt, ziua şi noaptea, în aproape orice condiţii meteo.
Reamintim aici inovaţia tactică prin care bombardierele strategice B-52 au fost
întrebuinţate în sprijinul acţiunilor tactice ale forţelor terestre.
Logistica forţelor americane în Vietnam a fost excepţională, în măsură să asigure
toate cerinţele de suport, atât pentru armata americană, cât şi pentru cea sud-vietnameză.
Bazele permanente erau atât de confortabile, încât au avut un efect psihologic nefast
asupra multor militari, datorită diferenţei extreme faţă de condiţiile de trai din posturile
izolate. Militarii sud-vietnamezi s-au obişnuit şi ei cu confortul, iar după plecarea
americanilor nu s-au putut adapta la cerinţele războiului, obişnuiti fiind ca americanii să
lupte în locul lor.
Vietnamul a constituit locul de apariţie şi experimentare a primelor generaţii de
muniţii dirijate, a aparatelor de vedere pe timp de noapte, a senzorilor, a aparatelor
aeriene fără pilot, etc. S-au întrebuinţat pe scară largă paletizarea şi containerizarea
hranei, muniţiei şi materialelor, realimentarea în aer, evacuarea medicală cu elicopterul,
aprovizionarea prin paraşutare.
Considerăm că inovaţiile tactice şi materiale, dublate de performanţa acţională în
teren şi suportul exemplar, au dus la abordarea unui conflict neconvenţional, într-o
manieră care a devenit o provocare pentru paradigmele tradiţionale ale acţiunilor militare.
Opinăm că războiul nu a fost pierdut de armata americană !
Încheiem consideraţiile finale ale demersului ştiinţific amintind replicile foştilor
inamici, aflaţi faţă în faţă la masa tratativelor, pe 25 aprilie 1975 la Hanoi, cu ocazia
negocierilor de pace bilaterale:
Colonelul Harry Summers (negociator şef, delegaţia S.U.A.) – “ Ştiţi că nu ne-aţi
învins niciodata pe câmpul de luptă!”
Colonelul Nguyen Tu (şef delegaţie R.D.Vietnam) – “Da, dar ne-am îndeplinit
obiectivul strategic şi în afară de aceasta, totul este irelevant !” 329

329
Summers Harry G., Colonel, On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War, op. cit., 1984, p. 4

186
 BIBLIOGRAFIE

Documente arhivă:
Arhive Republica Democrată Vietnam: 23/1975, Dosarele Marii Victorii vol. I, Arhiva naţională, oraşul
Ho Chi Minh; 24/1975, Dosarele Marii Victorii vol. II, Arhiva naţională, oraşul Ho Chi Minh;
Arhive Republica Vietnam: 204-58 /1963, Guvernul; 251-33/ 1965, Organizare forţe armate; 281-45/
1966, Statul Major General Întrunit; 204-58 (281-45) ”Organizare, funcţiuni, misiuni şi relaţii de
comandă (1963)”; 293-12/ 1968, Forţele armate ale Republicii Vietnam;
Arhive S.U.A. : 124/24 iunie 1952, arhiva Consiliului Naţional de Securitate; Buletinul Departamentului
de Stat, 15 noiembrie 1954, arhiva Departamentului de Stat; 9/1971, Relaţiile S.U.A.-Vietnam 1945-
1967, arhiva Departamentului de Stat, Washington D.C;
Arhive militare:
”The Aeromobility Concept”, December 1963, Department of US Army, US Army Military History
Institute, Carlisle Barracks-PA;
“After Action Report“, 14 May 1968, 1st Batallion / 2nd Brigade / 25th Infantry Division, to commander,
US Army Command Vietnam; US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
“After Action Report“, Operation ”Crimp”, no. I-66 / 22 March 1966, 173rd Airborne Brigade, to
commander US Army Command Vietnam, US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
”After action report”, Operations in the Iron Triangle, based on Operations Order 25-65, 10 November
1965, 173rd Airborne Brigade, US Army Center for Military History, Washington D.C.;
“Air Support”, 26/1998, arhiva Centrului de Studii pentru Mobilitate şi Război Aerian, Fort Dix, New
Jersey;
”Contact Report”, 1-1 Cavalry, Americal Division, Tam Ky, Republic of Vietnam, 4 March 1968, US
Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
“Evaluation of the Aeromobility”, January 15, 1965, Fort Benning-Georgia, Department of US Army,
US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
“The Evaluation of Defoliation Program”, 18 October 1968, Military Assistance Command Vietnam,
US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
“The Effects of Herbicides in South Vietnam”, National Research Council, Department of Defense,
Washington D.C., 1974;
“Long Range Reconnaissance Patrols”, Military Assistance Command Vietnam, Military History
Section, in Military Assistance Command History, vol. I, 1968;
Manifest de atenţionare a populaţiei civile sud-vietnameze cu titlul ATENŢIE, descoperit în gările
Saigon şi Hue începând cu luna iunie 1962; Institutul de Istorie Militară al US Army, Carlisle Barracks-
PA ;
Manifest de propagandă antiamericană şi antiguvernamentală cu titlul ”NU”, provincia Quang Nam,
Vietnamul de Sud, octombrie 1962; Institutul de Istorie Militară al US Army, Carlisle Barracks-PA ;
Manifest al Frontului Naţional de Eliberare din Vietnamul de Sud, martie 1962, fotocopie, arhiva
Comandamentului pentru Asistenţă Militară Vietnam – fond 1962, US Army Military Institute, Carlisle
Barracks-PA ;
”Operations Order no. 31214-A” , 17 July 1967, Field Force III, US Army Center for Military History,
Washington D.C.;
OPLAN 58-66, Operational Plan for ”Cedar Fall Operation”, Long Binh, 12 December 1966,HQ II
Field Force Vietnam, US Army Center for Military History, Washington D.C.;
”Raportul comandantului C. 3 A (sud-vietnamez) către Palatul prezidenţial din Saigon şi
Comandamentul pentru Asistenţă Militară în Vietnam”, 20 septembrie 1963, fotocopie, US Army
Center for Military History, Washington D.C. ;
”Report about the creation of counterguerilla forces” , 7 November 1961, US Army HQ, Chief of
operations division, US Army Center for Military History, Washington D.C.;

187
“Report following the interrogation of prisoner Nguyen Van Binh“, no. 963 din 1 April 1968, Combined
Interrogation Center, Military assistance Command Vietnam; arhiva US Army Military Institute,
Carlisle Barracks-PA ;
“Report no.1562, Mining and Demining Operations in Vietnam“, US Army Ballistical Research
Laboratory, Aberdeen-Maryland, 1972;
The War Retrospective (1968 – 1972), Military Assistance Command Vietnam, US Army Center for
Military History, Washington D.C.;
”Raport asupra serviciilor medicale în regiunea Militară a IV a”, 1 octombrie 1967, Vo Hoang Le,
doctor; document capturat la 14.10 1967 şi tradus de Centrul Combinat pentru Exploatarea
Documentelor; US Army Military History Institute, Carlisle Barracks-PA;
”Study about Viet Cong’s Mining Operations”, US Marine Corps Combat Development Command,
USMC Base Quantico, Virginia;
”Study about the Viet Cong Training”, April 1965, Military Assistance Command Vietnam, arhiva US
Army Military History, Carlisle Barracks-PA;
”Study about the Organisation, Weapons, Training, Tactics and Proficiency of Sapper Detachments”,
October 1969, Military Assistance Command Vietnam, US Army Military Institute, Carlisle Barracks-
PA ;
”Tactics and Technics for Counterinsurgency Operations”, Saigon, February 10, 1962, Memorandum of
MAAG commander to his staff, US Army Center for Military History, Washington D.C.;
Training Directive No. 350-1, “Counterinsurgency Training”, Fort Monroe-Virginia, April 3, 1967, US
Army Continental Command, US Army Center for Military History, Washington D.C.;
Viet Cong Mines, Booby Traps and Mining Techniques, May 1971, Department of US Army, US Army
Military History Institute, Carlisle Barracks-PA.

Interviuri înregistrate cu veterani vietnamezi:

Ba Huyet, căpitan, Cu Chi, R.S.Vietnam, mai 1990, videocasetă titrată în limba engleză, proprietate a
postului TV american PBS;
Bui Thi Me, profesoară şi fostă activistă a insurgenţei, Oraşul Ho Chi Minh, R.S.Vietnam, iunie 1995,
videocasetă titrată în limba engleză, proprietate a postului TV Discovery Communications Inc;
Nguyen Quot, maior, Cu Chi, R.S.Vietnam, mai 1990, videocasetă titrată în limba engleză, proprietate a
postului TV american PBS;
Nguyen Thanh Linh, căpitan, fost comandant detaşament Viet Cong, Oraşul Ho Chi Minh, R.S.Vietnam,
mai 1990, videocasetă titrată în limba engleză, proprietate a postului TV american PBS;
Vo Nguyen Giap, general, Hanoi, mai 1990, videocasetă titrată în limba engleză, proprietate a postului
TV american PBS.

Interviuri realizate de autor cu veterani americani:

Carroll John, colonel (r), Universitatea Infanteriei Marine, Quantico-Virginia, octombrie 1995;
Christmas Richard, general locotenent, Universitatea Infanteriei Marine, Quantico-Virginia, iunie 1996;
Francik Paul, colonel, Comandamentul Central al Forţelor Armate ale S.U.A., Tampa-Florida, ianuarie
2004.

Regulamente şi manuale:
Experienţe în acţiunile de minare, 1969, manual Viet Cong, traducere în limba engleză după originalul
în limba vietnameză, US Army Military History Institute;
FM 31-15, Operations Against Enemy’s Airborne Assaults, Guerilla Actions and Infiltrations (Operaţii
împotriva asaltului aeropurtat al inamicului, acţiunilor de gherilă şi infiltrărilor), Department of the
Army, 1951;
FM 31-16, Counterguerilla Operations (Operaţiile antigherilă), Department of the Army, 1967;
FM 31-20, Operations Against Guerilla Forces (Operaţii împotriva forţelor de gherilă), Department of
the Army, 1967;

188
FM 31-21, Guerila Warfare and Special Forces Operations (Războiul de gherilă şi operaţiile forţelor
speciale), Department of the Army, ediţiile 1958, 1961 şi 1963;
FM 31-22, Counterinsurgency forces (Forţele Contrainsurgenţă), Department of the Army, ediţie
revăzută, noiembrie 1963;
FM 100-5, Operations (Operaţiile), Department of the Army, ediţiile februarie 1962 şi septembrie
1968;
Handbook for US Forces in Vietnam, Saigon, December 1968, US Army Military History Institute;
“Instrucţiuni privind întrebuinţarea aruncătoarelor de proiectile reactive în războiul popular”,
Departamentul de armamente şi muniţii, Hanoi, 1967 ;
“Manualul pregătirii de luptă şi politice a Armatei de Eliberare“, Oficiul Central pentru Vietnamul de
Sud, tipărit clandestin, 1962;
“Mine şi dispozitive capcană folosite de Viet Cong”, instrucţiune a armatei sud-vietnameze, noiembrie
1965;
Tehnici de amenajare şi mascare a tunelelor, manual de specialitate tipărit clandestin, Oficiul Central
pentru Vietnamul de Sud, 1965 ; arhiva US Army Military History, Carlisle Barracks-PA;
515-2, Counterinsurgency, US Army Continental Command, 1962, arhiva US Army Military History,
Carlisle Barracks-PA.

Programe cursuri:
Colegiul de Război al Forţelor Terestre, Carlisle Barracks-Pennsylvania, 1964-1973;
Cursul avansat ofiţeri de blindate, Şcoala de blindate, Fort Knox-Kentucky, 1960-1967
Cursul avansat ofiţeri infanterie, Şcoala de Infanterie, Fort Benning-Georgia, 1965-1969;
Cursul de bază ofiţeri de blindate, Şcoala de blindate, Fort Knox-Kentucky, 1960-1967;
Cursul de bază ofiţeri infanterie, Şcoala de Infanterie, Fort Benning-Georgia, 1965-1969;
Cursul de carieră ofiţeri infanterie, Şcoala de Infanterie, Fort Benning-Georgia, 1959-1964;
Cursul de comandă şi stat major, Colegiul de Comandă şi Stat major al Forţelor Terestre, Fort
Leawenworth-Kansas, 1963-1967;
Cursul de orientare ofiţeri de infanterie, Şcoala de Infanterie, Fort Benning-Georgia, 1959-1964.

Lucrări ale autorilor vietnamezi:

Cao Van Vien, general & All, Indochina Monographies. The American Adviser, US Army Military
History Center, Washington D.C., 1980;
Cao Van Vien, general & Khuyen Dong Van, Considerations about the Vietnam War, US Army
Military History Center, Washington D.C., 1980;
Cao Van Vien, general, The Final Colapse, US Army Military History Center, Washington D.C., 1979;
Cao Van Vien, general, Strategy of Isolation, “Military Review”, US Army Command and General Staff
College, April 1972;
Don Tran Van, Our Endless War, Presidio Press, San Rafael – California, 1978;
Dong Van Khuyen, The Republic of Vietnam Armed Forces, Indochina Monographs, U.S. Army
Military History Center, Washington D.C., 1980;
Dung Van Tien, general, Our Great Spring Victory, vol. I, Foreign Information Office, Hanoi, 7 June
1976;
Dung Van Tien, general, Our Great Spring Victory, vol. II, Foreign Information Office, Hanoi, 11 May
1977;
Dung Van Tien, general, People War Against the Air War of Destruction, Vietnamese Studies - no. 20,
Foreign languages Publishing House, Hanoi, 1968;
Dung Van Tien, general, Victorie mare, misiune măreaţă, în ziarul “Poporul”, 23 iunie 1967;
Duong Huong Ly, Mama şi glia străbună, Tipografia unificată, secţia limbi străine, oraşul Ho Chi Minh,
1977;
Le Duan, Socialist Revolution in Vietnam, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1965;
Le Duan, Selected Writings, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1972;

189
Le Duan, Scrisoare din partea biroului politic permanent al Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Vietnamez, către Frontul Naţional de Eliberare din Sud, noiembrie 1965, biblioteca
electronică Vassar College (students.vassar.edu-vietnam);
Le Duc Tho, Consfătuire cu comandanţii corpurilor de armată, Xuan Loc, 12 aprilie 1975, în “Armata
Poporului”, Hanoi, nr. 7010/ 11, mai 1975;
Le Hong Linh, Great Victories of the South Vietnamese Patriotic Front in 1963-1964, Foreign
Languages Publishing House, Hanoi, 1965;
Le Quang Hoa, Munca Ideologică, în periodicul “Armata Poporului”, nr. 3410/ 14 iulie 1965;
Ly Qui Chung, The Unheard Voices of Vietnam, Praeger Press, New York, 1970;
Ho Chi Minh, The Revolution. Selected Writings. 1920 – 1969, Foreign Languages Publishing House,
Hanoi, 1969;
Ho Chi Minh, Selected Writings. 1920 – 1969, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1977;
Lung Hoang Ngoc, colonel, The General Offensive of 1968-1969, US Army Center for Military
History, Washington D.C., 1979;
Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, US Army Center for Military History, Washington
D.C., 1980;
Ngo Quang Truong, Territorial Forces, US Army Center for Military History, Washington D.C., 1981;
Nguyen Cao Ky, Twenty Years and Twenty Days, Stein & Day, New York, 1976;
Nguyen Khac Kham, An Introduction to Vietnamese Culture, The Center for East Asian Cultural
Studies, Tokyo, 1967;
Nguyen Khac Vien, Guerre chimique, Etudes Vietnamiennes, Hanoi, 1971;
Nguyen Khac Vien, Year 1968, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1978;
Nguyen Khac Vien, The Long Resistance. 1858 – 1975, Foreign Languages Publishing House, Hanoi,
1975;
Nguyen Khac Vien, Vietnam-A Long History, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1987;
Nguyen Thi Dinh, Nu există altă cale. Memorii, Oficiul tipografic al Guvernului Republicii Democrate
Vietnam, Hanoi, 1976;
Nguyen Tien Hung & Jerold Schelecter, The Files of the Palace, Harper & Row, New York, 1986;
Nguyen Van Minh, colonel, Operaţii desfăşurate în districtele Saigon şi Gia Dinh, Oficiul tipografic al
Armatei Populare, Hanoi, 1986;
Pham Cao Duong, History of the Vietnamese People, Trayen Thong Vet, Fountain Valley-California,
1987;
Pham Cuong, Cu Chi – Terre de Feu, Editions en langues étrangères, Hanoi, 1982;
Pham Van Dong, Selected Writings, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1977;
Pham Van Dong, Our Fight in the Past and Present Time, Foreign Languages Publishing House, Hanoi,
1955;
Quang Doi Nhan Don, Împotriva agresiunii S.U.A., articol publicat la Hanoi in periodicul “Armata
poporului” nr.3782/ 7 august 1966;
Tran Dinh Tho, The Pacification, US Army Military History Center, Washington D.C., 1980;
Tran Van Don, Our Endless War, Presidio Press, San Rafael-California, 1978;
Tran Van Tra, Vietnam. Istoria teatrului de operaţii B-2, Tipografia unificată, oraşul Ho Chi Minh,
1982;
Tran Van Tung, Vietnam, Praeger Press, New York, 1959;
Truong Chinh, Forward, on the Way Shown by Karl Marx, Foreign Languages Publishing House,
Hanoi, 1969;
Truong Chinh, Initiation of the Revolution, Frederic Praeger, New York, 1963;
Truong Chinh, Selected Writings, Gioi, Hanoi, 1994;
Truong Nhu Tang, A Viet Cong Memoires, Vintage Books, New York, 1985;
Vo Ban, Deschiderea Căii, în “Curierul Vietnamului”, Hanoi, 16 mai 1984;
Vo Nguyen Giap, general, Dien Bien Phu, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1964;
Vo Nguyen Giap, Guerre du peuple contre guerre aeronavale, Editions en langues étrangères, Hanoi,
1977;

190
Vo Nguyen Giap, National Liberation War in Vietnam. General Line, Strategy, Tactics, Foreign
Languages Publishing House, Hanoi, 1971;
Vo Nguyen Giap, general, People War, People Army. The Viet Cong Manual for Insurectional
Movements in Underdeveloped Countries, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1961;
Vo Nguyen Giap, Military Art in the People War. Selected Writings, Russell Stetler, New York, 1970;
Vo Nguyen Giap, general, Viet Nam People’s War Has Defeated the US War of Destruction, Foreign
Languages Publishing House, Hanoi, 1969;
Vo Nguyen Giap, general, Victorie mare, misiune sacră, Oficiul tipografic al Guvernului Republicii
Democrate Vietnam, Hanoi, 1967;
X X X From Khe Sanh to Chepone, Foreign Languages Publishing House, Hanoi, 1971;
X X X History of the Vietnamese Working Party (1930-1975), Foreign Languages Publishing House,
Hanoi, 1978;
X X X Istoria Armatei Populare a Vietnamului, Ed. Militară, Hanoi, 1994;
X X X Vietnam, războiul rezistenţei antiamericane, Ed. Armatei Populare, Hanoi, 1982.

Lucrări ale autorilor americani:

Allison George, Linebacker II. The Monography of US Air Force in South-East Asia, vol. VI, US
Government Printing Office, Washington D.C., 1979;
Berger Carl, US Air Force in South-East Asia between 1961-1973, US Government Printing Office,
Washington D.C., 1977;
Bowman Stephen, major, US Army and the Counterinsurgency War. The Development of the Doctrine
(1946-1964), Duke University, 1980;
Brodie Bernard, War and Politics, Macmillan Co, New York, 1973;
Chua T. G. , Armor in Closed Terrain. Army Experiences in Vietnam, US Marine Corps Development
and Educational Command, Quantico, Virginia, 29 March 1989;
Collins Lawton James jr., brigadier general, The Development and Training of the South- Vietnamese
Army (1950-1972), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1975;
Conley Michael, The Communist Infrastructure in South Vietnam, US Government Printing Office,
Washington D.C., 1967;
Cosmas Graham & Terrence Murray, US Marines in Vietnam (1970-1971), USMC HQ, History and
Museums Section,Washington D.C., 1973;
Crawford Ann Cadell, Customs and Culture of Vietnam, Charles E. Tuttle, Rutland - Vermont, 1966;
Dastrup Boyd L., The King of Battle. The History of U.S. Army Field Artilery, US Army Doctrine and
Training Center, Fort Monroe-Virginia, 1992;
Dulles Foster John, The Massive Retaliation Doctrine, in John Endicott & Roy Stafford, „US Defense
Policy”, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1977;
Dunstan Simon, Vietnamese Tracks. The Armor in Combat (1945-1975), Presidio Press, Novato-
California, 1982;
Enthoven C Allain & Wayne K. Smith, How much is enough ? The development of Defence
Programmes between 1961-1969, Harper & Row, New York, 1971;
Ewell Julian, lt. general & Hunt Ira, major general, Sharpening the Combat Edge. The Role of Analysis
in the Process of Decision Making, Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C.,
1974;
Ewing Ott David, general, Field Artillery (1954-1973), Vietnamese Studies, US Government Printing
Office, Washington D.C., 1975;
Futrell Robert, Ideas, Concepts and Doctrines. The History of Military Thinking in US Air Force (1907
– 1964), Air University Press, Maxwell Air Force Base-Alabama, 1971;
Fulton William B., major general, Operations in the Mekong Delta (1966-1969), Vietnamese Studies,
Department of US Army, Washington D.C., 1973
Gaddis J. Lewis, Strategy of Containment. A Critical Appraisal of US National Security Policy after the
Second World War, Oxford University Press, New York, 1977;
Galvin John, The Air Assault. Development of Airmobile Tactics, Hawthorn Books, New York, 1969;

191
Graff Henry, The Tuesday Cabinet, Prentice-Hal, Englewood Cliffs, New Jersey, 1970;
Gurtov Melvin, The War in Delta, Rand Corporation, Santa Monica- California, 1967;
Hamilton H. Howze, general, Tactical Employment of Air Assault Division, “Army” magazine, no. 13,
September 1963;
Hay John H., Jr., Tactical and Material Innovations, Vietnamese Studies, Department of the Army,
Washington D.C., 1974;
Heiser Joseph M. Jr., lt. general, The Logistic Support,Vietnamese Studies, Department of US Army,
Washington D.C., 1974;
Hickey Gerald, The Sons of Mountains. Etnohistory of Vietnamese Central Highlands, Yale University
Press, 1982;
Hilsman Roger, The Making of a Nation. Foreign Policy of Kennedy Administration, Dell, New York,
1968;
Holliday L.P. & Gurfield R.M., Viet Cong Logistics, Rand Corporation, Santa Monica, California, 1968;
Honey P.J., The Communism in North Vietnam, MIT Press, Cambridge-Massachusetts, 1963;
Hosmer Stephen & Co, The Fall of South Vietnam. Statements of South Vietnamese Political and
Military Leaders, Rand Corporation, Santa Monica – California, 1978;
Huntington Samuel P., Bases of Accomodation, in ”Foreign Affairs” no. 46, Washington D.C., July
1968;
Johnsons Chalmers, Autopsy on People’s War, Berkeley University of California Press, 1972;
Karnow Stanley, Vietnam. A History, Viking Press, New York, 1983;
Kelley Francis J., colonel, US Army Special Forces (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US
Army, Washington D.C., 1973;
Kennan George, Sources of the Soviet Conduct, in ”Foreign Affairs”, July 1947;
Kinnard Douglas, The War Managers, University of New England, Hanover-NJ, 1977;
Kissinger Henry, The White House Years, Brown & Co, Boston – Massachusetts, 1979;
Komer Robert W., Bureaucracy Does Its Thing. Institutional Constraints on US-GVN Performance in
Vietnam, Rand Corporation, Santa Monica-California, 1972;
Komer Robert W., The Impact of Pacification over Insurgency in South Vietnam, Rand Corporation,
Santa Monica-California, 1970;
Krepinevich Andrew, US Army and the Vietnam, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1986;
Lavelle A.J., Battle over the North Vietnam Sky, US Government Printing Office, Washington D.C.,
1976 ;
Le Gro William, Vietnam from Cease-fire to Capitulation, US Army Military History Center,
Washington D.C., 1981;
Lewy Guenter, America in Vietnam, Oxford University Press, New York, 1978;
Lon Nordeen, Air War in the Missiles’ Age, Smithsonian Institution Press, Washington D.C., 1985;
Mangold John and Penycate John, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, Random House,
New York, 1985;
Marold Edward & Fitzgerald Oscar, US Naval Forces and the Vietnamese Conflict, Naval Historical
Center, Washington D.C., 1986;
McChristian Joseph, major general, The Role of Military Intelligence (1965-1967), Vietnamese Studies,
Department of the Army , Washington D.C., 1974;
McCutcheon Keith B., lt. general, Marine Aviation in Vietnam, in “Naval Review-1971”, US Naval
Institute, Annapolis, 1971;
McNamara Robert, Secretary of Defense, Report for the Defense Board, House of Representative, US
Congress, no. 3162/1961, US Government Printing Office, Washington D.C.,1962;
Momyer W. William, general, Air Power in Three Wars, US Government Printing Office, Washington
D.C., 1978;
Mrozek Donald, Air Power and the Ground War in Vietnam, Air University Press, Maxwell Air Force
Base-Alabama, 1988;
Myer Charles L., lt. general., Division-Level Communications (1962-1973), Vietnamese Studies,
Department of the Army, Washington D.C., 1982;

192
Neel Spurgeon, major general, Medical Support (1965-1970), Vietnamese Studies, Department of the
Army, Washington D.C.,1974;
Ney Virgil, Evolution of US Army Division (1938-1968), Memorandum M-365, US Army Combat
Development Command, Fort Belvoir, Virginia, 1969;
Ney Virgil, The Evolution of US Army Operations Manual, Memorandum no. 244 of Operations
Working Group, Department of US Army, Washington D.C., January 1966;
Oldinsky Frederick E., Armor in Vietnam, U.S. Army Armor School, Fort Knox, Kentucky, 1976;
Palmer Dave Richard, general, The Summons of the Trumpet, Doubleday & Co, New York, 1976;
Palmer Bruce Jr., general, The 25 Years War. America’s Military Role in Vietnam, University Press,
Kentucky, 1984;
Patton George S., Jr., Senior Officer Debriefing Report, 11th Cavalry Regiment, U.S. Army Military
Personnel Center, Alexandria-VA, 1969;
Pike Douglas, Viet Cong. The Organization and Techniques of the National Liberation Front of South
Vietnam, M.I.T. Press, Cambridge-Massachusetts, 1966;
Plonger Robert, general, US Army Engineers (1965-1967), Vietnamese Studies, Department of US
Army,Washington D.C., 1974;
Podhoretz Norman, The Present Danger, Harper & Bros, New York, March 1980;
Porter Gareth, Vietnam - A History in Documents, New American Library, New York, 1979;
Rienzi Thomas Matthew, major general, Communications and Electronics (1962-1970), Vietnamese
Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1972;
Rogers William B., lieutenant general, Cedar Falls-Junction City. The Turning Point, Vietnamese
Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1974;
Russe Stolfi, Mining Operations in the Recent History, Report no. 1582, US Army Ballistical Research
Laboratory, Aberdeen- Maryland, 1972 ;
Schlight John, A War Too Long, The Historical Programme of the Air Force, US Government Printing
Office, Washington D.C., 1996;
Schreadley R. L., From the Rivers to the Sea: The United States Navy in Vietnam, Naval Institute Press,
Annapolis- Maryland, 1992;
Scoville Thomas, Reorganization to Support Pacification, US Government Printing Office, Washington
D.C., 1982;
Sharpe Ulysse S.G., admiral & Westmoreland C. William, general, Report about the Vietnam War, US
Government Printing Office, Washington D.C., 1968;
Sharpe Ulysse S.G., admiral, Strategy for Defeat, Presidio Press, Novato-California, 1978;
Sheehan Neil, Pentagon Papers, Bantam Books, New York, 1971;
Simmons Edwin, brigadier general, United States Marine Corps Operations in Vietnam, between 1965-
1966, “Naval Review”, US Naval Academy, Annapolis-MD, 1968;
Stanton Shelby, Anatomy of a Division. 1st Cavalry Division (Airmobile) in Vietnam, Presidio Press,
Novato-California, 1987;
Shelby Stanton, Vietnam Order of Battle, US News and World Report Books, Washington D.C., 1981;
Staley Eugene, The Strategic Hamlets Programme, Viking Press, New York, 1983;
Starry Don, Armored Combat in Vietnam, Arno Press, New York, 1980;
Starry Don, general, The Employment of Armor in Vietnam, Bobbs-Merrill, New York, 1980;
Starry Donn A., general, Mounted Combat in Vietnam, Vietnamese Studies, Department of US Army,
Washington D.C., 1978;
Stevens Richard Linn, The Trail. History of ”Ho Chi Minh Corridor” and the Role of Nature in the
Vietnam War, Garland, New York, 1993;
Summers G. Harry, colonel, On Strategy. A Critical Analysis of the Vietnam War, Presidio Press,
Novato-California, 1984;
Summers Harry G., colonel, The Vietnam War Almanach, Facts on file Publications, New York, 1985;
Taylor Maxwell D., general, The Uncertain Trumpet, Harper & Bros, New York, 1959;
Tolston J. John, lieutenant general, Aeromobility (1961-1971), Vietnamese Studies, Department of US
Army, Washington D.C., 1973;

193
Van Creveld, Command in Battle, Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 1985;
Westmoreland William, general, A Soldier’s Reports, Doubleday, Garden City- New York, 1980;
Weigley Russell, The American Way of War. A History of US Military Strategy, MacMillan, New York,
1973;
X X X BDM Corporation, A Study of Strategic Lessons Learned in Vietnam, US Government Printing
Office, Washington, D.C., 1979;
X X X Dictionary of Military Terminology, Department of the Army, Washington D.C., 1964;
X X X Dosar cu proiectele aparatelor aeriene ale Forţelor Terestre, Fort Monroe, Virginia, 29
februarie 1960;
X X X The Enciclopedy of the Vietnam War. A Political, Social and Military History, ABC-CLIO,
Santa Barbara-California, 1998;
X X X Riverine Warfare, US Naval History Division, US Government Printing Office, Washington
D.C., 1972;
X X X US Marines in Vietnam (1954-1973), Military History Section, US Marine Corps HQ,
Washington D.C., 1985;
X X X Public Files of US Presidents, John F. Kennedy, US Government Printing Office, 1961;
X X X Vietnam. A Country Study, US Government Printing Office, Washington D.C., 1989;
X X X Vietnamese Experience. The North, Boston Publishing Company, Boston, 1986.

Lucrări ale altor autori:

Arzamasţev Boris, colonel, Îndatoriri în războiul din Vietnam, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-
Ştiinţifice, vol. 12;
Crăciun Ion, Războiul din junglă, Ed. Militară, Bucureşti, 1964;
Clausewitz Carl, von, On War, vol. I, Princeton University Press, New Jersey, 1976;
Drîza Alexei, general locotenent, Memorii din serviciul în Vietnam, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-
Ştiinţifice, vol. 12;
Efimov G.P., Oraşele în războaiele locale, în „Voennaia Mîsl” nr. 5/ 1976, traducere în limba română,
biblioteca Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti;
Fontaine Andre, Istoria războiului rece, vol. 4, Ed. Militară, Bucureşti, 1994;
Gaiduk Ilya, Soviet Union and the Vietnam War, Ivan R. Dee, Chicago, 1996;
Gogorici Alexandru, colonel, Concluzii şi propuneri privind pregătirea şi înzestrarea forţelor armate,
rezultate din desfăşurarea războiului din Vietnam, Academia Militară, Bucureşti, ianuarie1969;
Hlihor Constantin, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX, Ed. RAO, Bucureşti, 2001;
Juravski Nikolai, maior, Echipaj vietnamez, Moscova, Arhiva Societăţii Militar-Ştiinţifice, vol. 9;
Konţevoi Gheorghi, Loviturile aeriene asupra obiectivelor cu apărare antiaeriană puternică, în
“Zarubejnoe Voennoe Obozrenie”, Moscova, nr. 9/ 1975, traducere în limba română, biblioteca
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti;
Losik O.A., mareşal, Războaiele locale şi arta militară, în “Voennaia Mîsl”, Moscova, nr. 6/1981,
traducere în limba română, biblioteca Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti;
Mao Tze Dong, Guerilla Warfare, US Army Military Academy Printing Office, West Point, New York,
1973;
Mao Tze Dong, Selected Writings, vol. I, Foreign Languages Printing Office, Beijing, 1954;
Maslennikov Piotr, colonel, Organizarea conducerii trupelor S.U.A. în războiul din Vietnam, în
“Voenno-istoriceskii Jurnal”, Moscova, nr. 10/ 1975, traducere în limba română, biblioteca Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti;
Obrea Eugeniu, Dosarul „războiului secret” din Laos, Editura Militară, Bucureşti, 1973;
Rijkov Vasili, colonel, Particularităţile acţiunilor de luptă ale aviaţiei S.U.A. în Vietnam, în
“Zarubejnoe Voennoe Obozrenie”, Moscova, nr. 9/1974, traducere în limba română, biblioteca
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti;
Sarin Oleg & Dvoretsky Lev, Război contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva
lumii (1919-1989), Ed. Antet, Bucuresti, 1997;
Sihanouk Norodom, Chroniques de guerre et d’espoir, Hachette/Stock, Paris, 1979;

194
Şerbănescu Ştefan, colonel, Concluzii tactic-operative rezultate din războiul din Vietnam, specifice
luptei de apărare a patriei de către întregul popor, Academia Militară, Bucureşti, noiembrie 1976;
Şerbănescu Ştefan, colonel, Învăţăminte rezultate din acţiunile militare desfăşurate în Vietnam, în
“Probleme de artă militară” nr. 5, Tipografia militară a M.Ap.N., Bucureşti, 1974;
Thompson Robert, sir, Vietnam - No Escape, David McKay, New York, 1969;
X X X Particularităţile tacticii trupelor de uscat ale S.U.A. în Vietnam, în “Voennîi Zarubejnik”,
Moscova, nr. 9/1972, traducere în limba română, biblioteca Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti;
X X X Războiul din Vietnam, Arhiva Centrală a Ministerului Apărării al U.R.S.S., Moscova, vol. 14,
36;
X X X Unele aspecte ale războiului din Vietnam, Marele Stat Major, Editura Militară, Bucureşti, 1969;

Periodice vietnameze, americane, ruseşti şi româneşti:

“Air Force”, Colorado Springs- Colorado, colecţiile 1965 – 1972;
„Armata Poporului”, Hanoi, numere separate din perioada 1965-1973;
“Armor”, Fort Knox-Kentucky, colecţiile 1962 – 1972;
“Army”, Washington D.C., colecţiile 1962 – 1972;
“Buletinul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului”, Tipografia Ministerului Forţelor
Armate, Bucureşti, colecţiile 1966-1981;
“Buletin informativ asupra cunoaşterii armatelor străine”, Tipografia Ministerului Forţelor Armate,
Bucureşti, colecţiile 1966-1986;
„Curierul Vietnamului”, numere separate din perioada 1965-1973;
“Navy”, Washington D.C., colecţiile 1966-1968;
„Poporul”, Hanoi, numere separate din perioada 1964-1973;
“Probleme de artă militară”, Tipografia Ministerului Forţelor Armate, Bucureşti, colecţiile 1966-1974;
“Revista Trupelor de Uscat”, Tipografia Ministerului Forţelor Armate, Bucureşti, colecţiile 1962-1975;
“U.S. Army Weekly Combat Intelligence & Security Review”, no. 4, 1965;
“Voenno-istoriceskii Jurnal”, Moscova, colecţia 1975;
“Voennaia Mîsl”, Moscova, colecţiile 1976 - 1981;
“Zarubejnoe Voennoe Obozrenie”, Moscova, colecţiile 1974-1975;
“Voennîi Zarubejnik”, Moscova, colecţia 1972.

195
 LISTA ANEXELOR

1.Harta politică a Vietnamului

2.Relieful Vietnamului de Sud
3.Zonele de război din Regiunea Militară a III a
4.Căile de comunicaţie rutiere din Vietnamul de Sud
5.Bază secretă nord-vietnameză (variantă)
6.Controlul teritoriului în vara anului 1965
7.Ofensiva “Tet” (februarie – mai 1968)
8.Ofensiva de Paşte (30 martie – 25 aprilie 1972)
9.Situaţia controlului teritoriului în ianuarie - februarie 1975
10.Ofensiva finală. Campania “Ho Chi Minh” (10 martie - 30 aprilie 1975)
11.Operaţia ofensivă din Cambodgia ( mai-iunie 1970
12.Operaţii aeriene de bombardament strategic
13.Organizarea batalionului Viet Cong
14.Atacul unei baze de foc americane (11-12 noiembrie 1965)
15.Manevra tactică a forţelor nord-vietnameze pentru cucerirea oraşului Hue (30 - 31
ianuarie 1968
16.Organizarea detaşamentului de asalt nord-vietnamez (o variantă)
17.Complex subteran al Viet Congului (o variantă)
18.Rutele logistice ale insurgenţei
19.Capcane explozive (exemple)
20.Operaţia “Junction City” ( Etapa I)
21.Operaţie de tipul “caută şi nimiceşte” (plantaţia Michelin, 10 martie 1967)
22.Organizarea diviziei de infanterie a S.U.A.
23.Organizarea armatei sud-vietnameze (septembrie 1959)
24.Operaţia “Lam Son 719”
25.Organizarea detaşamentului neregulat “Meo”
26.Tabără întărită a forţelor neregulate (model)
27.Organizarea Diviziei 1 Cavalerie Aeromobilă (S.U.A.)
28.Organizarea sprijinului de foc al unei baze americane (o variantă)
29.Baza de foc (o variantă)
30.Organizarea regimentului de cavalerie blindată (S.U.A.)
31.Operaţie fluvială întrunită în delta Mekongului (o variantă)

196
 Anexa nr. 1

HARTA POLITICĂ A VIETNAMULUI

 Anexa nr. 2

RELIEFUL VIETNAMULUI DE SUD

*Sursa: Starry Donn A., general, Mounted Combat in Vietnam,

Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1978
Anexa nr.3
 Anexa nr. 3
ZONELE DE RĂZBOI
DIN REGIUNEA MILITARĂ A III A
 Anexa nr. 4
CĂILE DE COMUNICAŢIE RUTIERE
DIN VIETNAMUL DE SUD

* Sursa: Plonger Robert, general, US Army Engineers (1965-1967),

Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1974
 Anexa nr. 5

BAZĂ SECRETĂ NORD-VIETNAMEZĂ (variantă)

 Anexa nr. 6

CONTROLUL TERITORIULUI ÎN VARA ANULUI 1965

 Anexa nr. 7
OFENSIVA “TET”
 Anexa nr. 8

OFENSIVA DE PASTE (30 MARTIE – 25 APRILIE)

 Anexa nr. 9
SITUAŢIA CONTROLULUI TERITORIULUI
ÎN IANUARIE - FEBRUARIE 1975
 Anexa nr. 10
OFENSIVA FINALĂ. CAMPANIA “HO CHI MINH”
(10 MARTIE - 30 APRILIE 1975)
 Anexa nr. 11

OPERAŢIA OFENSIVĂ DIN CAMBODGIA ( MAI-IUNIE 1970)

 Anexa nr. 12

OPERAŢII AERIENE DE BOMBARDAMENT STRATEGIC

 Anexa nr. 14
ATACUL UNEI BAZE DE FOC AMERICANE
(11-12 Noiembrie 1965)

*Sursa: Hay John H., Jr., general, Tactical and Material Innovations,
Vietnamese Studies, Department of the Army, Washington D.C., 1974
 Anexa nr. 15

MANEVRA TACTICĂ A FORŢELOR NORD-VIETNAMEZE

PENTRU CUCERIREA ORAŞULUI HUE
(30 - 31 IANUARIE 1968

* Sursa: Vietnamese Experience: The North, Boston Publishing

Company, Boston, 1986
 Anexa nr. 18

RUTELE LOGISTICE ALE INSURGENŢEI

 Anexa nr. 19

CAPCANE EXPLOZIVE (exemple)

 Anexa nr. 26

TABĂRĂ ÎNTĂRITĂ A FORŢELOR NEREGULATE (model)

*Prelucrare după Kelley Francis J., colonel, US Army Special Forces (1961-
1971), Vietnamese Studies, Department of US Army, Washington D.C., 1973
 Anexa nr. 28

ORGANIZAREA SPRIJINULUI DE FOC

AL UNEI BAZE AMERICANE (o variantă)
 Anexa nr. 29

BAZA DE FOC (o variantă)

 Anexa nr. 31
OPERAŢIE FLUVIALĂ ÎNTRUNITĂ
ÎN DELTA MEKONGULUI (o variantă)

* Prelucrare după Fulton William B., major general, Operations in the

Mekong Delta (1966-1969), Vietnamese Studies, Department of US Army,
Washington D.C., 1973
 Anexa nr. 17
COMPLEX SUBTERAN AL VIET CONGULUI (o variantă)

*Sursa: Mangold John & Penycate John, Tunnels of Cu Chi. The Untold Story of Vietnam, Random House, New
York, 1985
 Anexa nr. 20
OPERAŢIA “JUNCTION CITY” ( Etapa I)
 Anexa nr. 21
OPERAŢIE DE TIPUL “CAUTĂ ŞI NIMICEŞTE” (Plantaţia Michelin, 10 martie 1967)

* Sursa: Hay John H., Jr., Tactical and Material Innovations, Vietnamese Studies, Department of the Army,
Washington D.C., 1974
 Anexa nr. 24
OPERAŢIA “LAM SON 719”

* Prelucrare după Lung Hoang Ngoc, colonel, Strategy and Tactics, US Army Center for Military History,
Washington D.C., 1980
 Anexa nr. 27

* Prelucrare după originalul în limba engleză, Stanton Shelby, Anatomy of a Division. 1st Cavalry Division
(Airmobile) in Vietnam, Presidio Press, Novato-California, 1987
 Anexa nr. 13

ORGANIZAREA BATALIONULUI VIET CONG

COMANDA
BATALIONULUI

Pl. Pl.
Transmisiuni Cercetare

Cp. Cp. Pl. Geniu Cp. Cp.

Infanterie Infanterie Armament Infanterie

Pl. Pl. Pl. Mitraliere Pl. Ar.

Infanterie Infanterie grele Bombe
cal. 82(120) mm

Pl. Pl. Pl. Antitanc

Infanterie Armament (T.F.R.)

Gr. mitraliere Gr. aruncătoare Secţie ar. bombe

uşoare grenade antitanc cal. 60 (82) mm
 Anexa nr. 16
ORGANIZAREA DETAŞAMENTULUI DE ASALT NORD-VIETNAMEZ (variantă)

C-DA
DETAŞAMENTULUI

EL. DE EL. DE EL. DE REZERVA

SECURITATE ASALT SPRIJIN CU FOC

Echipa de asalt Echipa de asalt

Nr. 1 Nr. 2

Celula 1 penetrare Celula 1 penetrare Celula 2 penetrare

Celula 2 asalt Celula 1 asalt Celula 2 asalt

Celula 3 asalt
 Anexa nr. 30

ORGANIZAREA REGIMENTULUI DE CAVALERIE BLINDATĂ (S.U.A.)

C-DA.
REG.

Cp.
St. Mj. şi B. B. B. Cp. Cav.
Dsv. Blindat Blindat Blindat Aeriană

Cp. Cp. Cp. Cp. Cp. Bt. Ob.

St. Mj. şi Blindată Blindată Blindată Tancuri Autoprop
Dsv.
 Anexa nr. 25
ORGANIZAREA DETAŞAMENTULUI NEREGULAT “MEO”

GRUPA
C-DĂ

Pluton Pluton Pluton Pluton Pluton

Armament Cercetare Puşcaşi Puşcaşi Puşcaşi

Secţie Secţie Comanda

Comanda Grupă Grupă Grupă
Ar. Mitraliere Plutonului
Plutonului Infanterie Infanterie Infanterie
Bombe (7,62 mm)
(60 mm)

* Efectiv total : 185 luptători

 Anexa nr. 23
ORGANIZAREA ARMATEI SUD-VIETNAMEZE (SEPTEMBRIE 1959)

STATUL MAJOR
GENERAL
ÎNTRUNIT

3 CDM. CORP DIVIZIE GRUP REGIMENT Dn. ARTILERIE

DE ARMATĂ INFANTERIE AEROPURTAT CAVALERIE INDEPENDENT X 8
STANDARD X 7 BLINDATĂ X 4

REGIMENT REGIMENT Cp. STAT MAJOR

INFANTERIE ARTILERIE ŞI DESERVIRE
X 3

DIVIZION BATALION BATALION

ARUNCĂTOARE GENIU TANCURI UŞOARE

GRUP SPRIJIN DIVIZION

(Cp. Trs., Cp. Log.) AUTOTUNURI
X 2
 Anexa nr. 22
ORGANIZAREA DIVIZIEI DE INFANTERIE A S.U.A.

COMANDA DIVIZIEI

3 COMANDAMENTE DE BRIGADĂ COMPANIA DESERVIRE CDM.

STATUL MAJOR AL ARTILERIEI 10 BATALIOANE DE INFANTERIE

BATALION CAVALERIE BLINDATĂ 3 DIVIZIOANE OBUZIERE cal. 105 mm

DIVIZION OBUZIERE cal. 155 mm ESCADRILĂ ELICOPTERE

BATALION APROVIZIONARE-TRANSPORT BATALION MEDICAL

BATALION MENTENANŢĂ BATALION TRANSMISIUNI

COMPANIE POLIŢIE MILITARĂ BATALION GENIU