Caracteristicile insurgenței în Irak

Realizat de: Sd. Sg. Maj. Paliu Cristina

Sd. Sg. Bogdan Sofia

Cuprins

 Analiza istorică și geografico-militară a spațiului de confruntare;

 Situația politico-militară anterioară confruntarii;
 Desfășurarea operațiilor (tactici abordate);
 Reliefarea caracterului extrem al acțiunilor militare;
 Consecințele politico-militare ale operațiilor;
 Concluzii;
 Bibliografie.

Analiza istorică și geografico-militară a spațiului de confruntare

Republica Irak este un stat din Orientul Mijlociu în Asia de Sud-Vest la confluența
dintre râurile Tigru și Eufrat, care include, de asemenea, sudul Kurdistanului. Are frontiere cu
Kuweit și Arabia Saudită la Sud, Iordania la vest, Siria la Nord-Vest, Turcia la Nord și Iran
(Provincia Kurdistan) la Est
Înlăturarea guvernului lui Saddam Hussein a dus la generarea unui conflict armat
prelungit din cauza invaziei condusă de armata SUA în Irak în anul 2003. Războiul a

1
continuat pentru o mare pare a deceniului următor, când a apărut o insurgență pentru a se
opune forțelor de ocupație și guvernului irakian post-invaziv.
În cadrul unui conflict, distrugerea forțelor inamicului și cucerirea teritoriului sunt
două obiective principale. În momentul în care acestea capătă o valoare tactică redusă, chiar
secundară, iar miza principală devine competiția de guvernare pentru mobilizarea sprijinului
populației, avem de-a face cu două conflicte militare atipice: insurgența și contrainsurgența.
Invazia a început în anul 2003 când Statele Unite, Marea Britanie si câțiva aliați ai
coaliției, au lansat un atac surprinzător fără a declara război. Statele Unite și-au retras oficial
trupele din Irak în 2011, însă insurgența și diversele dimensiuni ale conflictului armat civil au
continuat.
Irakul s-a profilat ca o țintă a unei intervenții din cauza a două aspecte foarte
importante pentru decidenții americani în acel moment – programele irakiene privind
dezvoltarea unor arme de distrugere în masă și riscul ca o armă de distrugere în masă să
ajungă în mâinile rețelei Al Qaeda sau poate al unei alte organizații teroriste. Irakul devenise
notoriu pentru programele sale ce vizau dezvoltarea de arme de distrugere în masă, inclusiv
arme nucleare, și pentru modul cum Saddam Hussein ignorase și sfidase de-a lungul timpului
eforturile americane și ale aliaților Washington-ului de a-l forța să renunțe la aceste programe.
În timpul războiului dintre Iran și Irak, Baghdad-ul a utilizat fără niciun fel de rețineri
arme chimice împotriva trupelor iraniene și chiar împotriva propriilor cetățeni – represiunea
rebelilor kurzi. Din această perspectivă Irakul condus de Saddam Hussein reprezenta o dublă
amenințare – ca proliferator de arme de distrugere în masă și ca utilizator al acestora.
Alături de arme de distrugere în masă, Irakul dezvoltase de-a lungul timpului vectori
purtători capabili să lanseze – rachete balistice, proiectile de artilerie și bombe de aviație.
Irakul a utilizat rachete balistice împotriva țintelor civile și militare atât în timpul războiului
cu Iranul dar și în timpul primului război din Golf împotriva forțelor coaliției și a Israelului.
Inspectorii internaționali trimiși în Irak după înfrângerea acestuia în războiul din 1991 au
descoperit un vast arsenal de arme de distrugere în masă, precum și un program nuclear
militar mult mai avansat decât se credea anterior. Dovezi descoperite recent indică faptul că
programul nuclear irakian se recuperase după atacul israelian asupra reactorului de la Osirak
și accelerase foarte mult după această tentativă de a pune capăt ambițiilor nucleare ale lui
Saddam Hussein.

Situația politico-militară anterioară confruntarii

2
 Decizia de a invada Irakul a fost facilitată de o serie de cauze circumstanțiale. A
existat percepția că într-un fel sau altul că Saddam Hussein fie ar fi avut ceva de-a face cu
atentatele de la 11 septembrie, fie colaborează cu Al Qaeda. Această percepție a fost utilizată
pentru a justifica intervenția americană, deși ulterior s-a dovedit lipsită de fundament. O cauză
circumstanțială care a jucat un rol important în decizia de lansare a invaziei a fost percepția la
nivelul administrației că situația Irakului de după primul război din Golf reprezenta un
anacronism.
Mai mult supraviețuirea regimului lui Saddam Hussein și modul în care acesta a sfidat
eforturile anterioare SUA de a-l dezarma a fost considerat un afront adus puterii americane.
Efectele măsurile luate anterior invaziei din 2003 de a restricționa și degrada puterea lui
Saddam Hussein au fost complet subestimate de administrația George W. Bush. Operațiunile
din zonele de interdicție aeriană din nordul și sudul Irakului (Northern Watch, Southern
Watch), loviturile aeriene din 1993, Desert Strike, Desert Fox au erodat capabilitățile militare
ale Bagdad-ului. La acestea se adaugă efectele sancțiunilor economice și ale embargoului
privind vânzările de armament către Irak. În martie 2003 la debutul Operațiunii Iraqi
Freedom, Irakul nu putea rezista din punct de vedere militar unui atac militar.

Desfășurarea operațiilor (tactici abordate)

Tactica angajată și schimbarea constantă a metodelor de implementare au ajutat
insurgenții să rămână cu un pas înaintea superiorității tehnologice militare americane. IED-
urile au fost principala amenințare la adresa trupelor americane pe teren, contribuind la 65%
din decese americane, potrivit secretarului apărării Gates. Insurgenții s-au concentrat, de
asemenea, pe doborârea elicopterelor americane. Pe lângă IED, VBIED și atentatele
sinucigașe, primele câteva săptămâni ale planului de securitate din Bagdad au văzut mai multe
tactici noi de înaltă tehnologie.
Acestei ocupații i s-au opus forțe din interiorul Irakului. În primele luni de ocupație,
duzine de irakieni s-au implicat în manifestații antiamericane, în părțile șiite ale țării.
Ayatollah-ul (șef religios la musulmani) Sayed Mohammed Baqir al-Hakim, care s-a întors în
Irak după decenii de exil la scurt timp după ocupație a declarat: "Pe noi nu ne sperie trupele
britanice și americane. Țara vrea să-și păstreze suveranitatea, iar forțele coaliției vor trebui să
plece."
În iunie 2003, s-a dezbătut public în SUA dacă forma de luptă a rezistenței se poate
chema război de gherilă. La 17 iunie, generalul John P. Abizaid a spus că forțele din Irak
"realizau ceea ce eu aș descrie ca o campanie de gherilă clasică contra noastră. Este un

3
conflict de intensitate joasă în termenii noștri doctrinari, dar oricum am descri-o este un
război." Într-o declarație adresată congresului pe 18 iunie, delegatul secretarului pentru
Apărare Paul Wolfowitz spunea: "Acolo se desfășoară un război de gherilă, însă noi îl putem
câștiga."
Conducta petrolieră din nord, care se continuă până în Turcia, a fost obiect al
sabotajului, fiind distrusă imediat după ce SUA și-au anunțat intenția de a transporta petrolul
în afara țării pe această rută, iar de asemenea pe 23 iunie a fost distrusă o conductă importantă
care aproviziona Siria și Libanul. Prin aceste atacuri s-a micșorat capacitatea de transport de
petrol a Statelor Unite, în nordul irakian. În sud, un atac din 22 iunie a distrus cea mai
importantă conductă de petrol pentru transportul petrolului la rafinăriile din Bagdad.
Ca mijloc de presiune pentru ca SUA și aliații lor să abandoneze teritoriul irakian, la 8
aprilie 2004 a început o campanie spontană de sechestrări a cetățenilor națiunilor invadatoare,
soldată cu reținerea a trei japonezi, opt sud-coreeni și doi israelieni arabi. La sfârșitul acelei
luni, cifra prizonierilor a crescut la 40, lucru care a determinat țările coaliției să ceară
cetățenilor civili să abandoneze Irakul. Trupele filipineze chiar, s-au retras cu totul de pe
teritoriul irakian după ce au negociat cu un grupare din rezistența eliberarea cetățenilor săi.
Din 2006 până în 2008, luptele au implicat atât conflictul armat împotriva coaliției
militare conduse de americani, cât și violența sectară între diferitele grupuri etnice din cadrul
populației.
După ce forțele de securitate irakiene au preluat conducerea operațiunilor de securitate
la 30 iunie 2009, Irakul a cunoscut o reducere dramatică a violenței de toate tipurile legate de
război.
În 2010, punctul scăzut al efortului al-Qaeda din Irak, bombardamentele auto au scăzut
la o medie de 10 pe lună și atacurile cu locații multiple au avut loc doar de două sau de trei ori
pe an.

Reliefarea caracterului extrem al acțiunilor militare

Caracterul extrem al acțiunilor a fost redat de luptele care au implicat atât
conflictul armat împotriva coaliției militare conduse de americani, cât și violența sectară între
diferitele grupuri etnice din cadrul populației. Prin bombe, morţi şi răniţi, teroriştii au reuşit să
înspăimînte populaţia irakiană, îngreunând misiunea forțelor aliate

4
 Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom,
apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi, de ambele părţi,
majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate
victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni
(27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18),
bulgari (13), români (4) etc.

Consecințele politico-militare ale operațiilor

Practic nici unul din obiectivele americane nu au fost atinse. Statele Unite n-au reuşit,
aşa cum sperau, să creeze o mare democraţie în Irak care să devină un exemplu pentru
întregul Orient mijlociu şi apropiat. Americanii n-au reuşit nici să-şi conserve influenţa la
Bagdad. Principalul duşman al Americii în regiune, Iranul, a avut numai de ciştigat din
slăbirea Irakului şi se impune acum ca un actor regional inconturnabil.
Trebuie spus că America a ieşit epuizată şi cu un deficit bugetar enorm din cei zece
ani de prezenţă în Irak, la care se adaugă de fapt şi eşecul afgan. De unde şi ezitările
Washingtonu-ului în ceea ce priveşte Siria.
Concentrarea atenției și resurselor asupra problemelor Orientului Mijlociu au avut
drept efect la nivel global ignorarea altor tendințe internaționale ce au periclitat poziția SUA
în cadrul sistemului internațional. Schimbarea prin forță a regimului lui Saddam Hussein a
avut drept efect accelerare programelor nucleare ale Coreei de Nord și ale Iranului, precum și
a dezvoltării mijloacelor asimetrice necesare subminării puterii american. Un stat ce posedă
arme nucleare va fi practic protejat de soarta Irakului – această este concluzia trasă de
Pyongyang – care a reușit să dezvolte arme nucleare, iar Iranul în prezent nu este departe de a
obține capacitatea de a produce asemenea arme.
  Bilanţul este de aproxilativ 4 500 de militari ucişi şi 30 000 răniţi. Sechelele acestui
război sunt însă teribile: Un sfert din contingentul american care a servit în Irak suferă de boli
fizice şi psihice, cazurile de depresie nervoasă sunt extrem de numeroase, mulţi militari s-au
sinucis odată întorşi acasă, mii de familii au fost dizlocate sau au avut de suferit în diverse
feluri. Dincolo de costul uman mai trebuie evaluat şi costul economic al războiului: 2 000 de
miliarde de dolari doar pentru cheltuielile directe.
Ocupația Irakului, reconstrucția acestei țări și combaterea insurgenței au contribuit,
alături de operațiunile din Afganistan desfășurate în paralel, la sporirea deficitului bugetar al
SUA, care în prezent a depășit fabuloasa sumă de 15 trilioane de dolari. Alături de criza

5
economică și financiară din 2008, cheltuielile militare pentru a susține ocupația Irakului au
avut efecte negative asupra puterii economice a SUA.

Bibliografie

 https://civitaspolitics.org/2013/03/28/razboiul-din-irak-dupa-10-ani
 https://www.rfi.ro/special-paris-63463-la-ce-servit-r-zboiul-din-irak-bilan-dup-10-ani-
de-la-invazie
 https://spodas.unap.ro/revista/index.php/revista/article/viewFile/397/372
 https://en.wikipedia.org/wiki/Iraqi_insurgency_(2003%E2%80%932011)#Scope_and_
size_of_the_Insurgency
 https://en.wikipedia.org/wiki/Iraqi_insurgency_(2011%E2%80%932013)