ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU” SIBIU

REFERAT
ISTORIA INTELLIGENCE ÎN CONFRUNTĂRILE
INTERNAȚIONALE

ISTORIA ORDINULUI IEZUIT

Realizat de:

Sublocotenent: PALIU Cristina

CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: FONDAREA ORDINULUI IEZUIT
1.1. Ignațiul de Loyola
1.2. Fondare campaniei
1.3. Privilegiile campaniei
CAPITOLUL 2 : IEZUIȚII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ
1.4. Învățătura iezuiților
1.5. Renașterea societății lui Iisus în sec XIX
CAPITOLUL 3: IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII
1.6. Italia, Portugalia, Spania
1.7. Germania
1.8. Expulzarea iezuiților din Franța
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri, persoanele religioase erau considerate foarte
periculase, mai ales atunci când constituau o organizație și aveau autoritate.
Acestia se bucurau de respect din partea ignoranților, care nu vedeau dorința
necurată de putere a acestora. Pentru a sprijinii cauza lor, acești oameni religioși,
care pretindeau că-L iubesc pe Dumnezeu, vor recurge în cele din urmă la crimă, la
revoluții și nu în ultimul rând la războaie. Acești oameni sunt caracterizați ca fiind
șireți, inteligenți, politicieni religioși, plini de mister și secrete.

Subiectul ,, Iezuiții” nu va fi niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi

priveşte este atât de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga
câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea acestui sistem
misterios care a început în urmă cu patru secole „pentru gloria măreaţă a lui
Dumnezeu”, dar de fapt pentru gloria Papei.

Lucrarea de față, prezintă modul în care Ordinul Iezuit a fost format, precum
și unele întâmplări și evenimente petrecute de-a lungul istoriei, cu scopul
cunoașterii și înțelegerii activităților întreprinse de aceștia.

În urma atingerii acestui deziderat am fundamentat demersul ştiinţific pe

înţelegerea conceptului religios al ordinului, evidenţiind importanţa acestuia în
evenimentele istorice petrecute de-a lungul timpului.
Cu alte cuvinte, nucleul prezentei lucrări se constituie din prezentarea
modului de organizare şi desfăşurare al ordinului, precum şi rolul lor în cadrul
operaţiilor religioase întreprinse .

3
 CAPITOLUL 1 : FONDAREA ORDINULUI IEZUIT

1.1. Ignațiul de Loyola

Ignatie de Loyola, fondatorul ordinului iezuit al misionarilor și educatorilor

romano-catolici, moare la Roma. Compania lui Iisus, așa cum este cunoscut oficial
ordinul iezuit, a jucat un rol important în contrareformă și a reușit în cele din urmă
să convertească milioane de oameni din întreaga lume la catolicism.

Sfântul Ignatius Loyola, fondatorul Ordinului Iezuiților

Ignatie, fiul unei familii spaniole nobile și bogate numite Loyolas, s-a născut
în castelul ancestral al familiei sale în 1491. Puțin interesat de problemele bisericii,
s-a format ca cavaler și în 1517 a intrat în slujba unei rude, Antonio Manrique de
Lara, ducele de Najera și viceregele din Navarra. În mai 1521, în timpul asediului
orașului Pamplona de către francezi, picioarele i-au fost spulberate de o ghiulea.
Rănit grav, a fost transportat la castelul familiei sale, unde a fost obligat să mintă în
convalescență timp de mai multe săptămâni. În acest timp, i s-a dat Biblia și o carte
despre sfinți de citit. În februarie 1522 a făcut un pelerinaj la Montserrat, unde se
află o statuie din lemn a Fecioarei Maria și Copilului, presupus sculptată de Sf.

4
Luca. Ignatie și-a atârnat sabia și pumnalul lângă statuie ca simboluri ale
convertirii sale la o viață sfântă. Pentru anul următor, a trăit ca un cerșetor și s-a
rugat șapte ore pe zi, adesea într-o peșteră de lângă Manresa din nord-estul Spaniei.
În acest timp, el a compus un proiect timpuriu al Exercițiilor spirituale, manualul
său pentru meditație și convertire spirituală. În 1523, a făcut un pelerinaj la
Ierusalim.

,,A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii deschişi. Un caz clar
al visului cu ochii deschişi este o continuare a jocului imaginar din copilărie în
viaţa de adult... dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică, rezultatul este
nevroza şi capitularea voinţei; astfel ceea ce este real ocupă locul doi...1”

După întoarcerea sa în Spania în 1524, Ignatie a decis să obțină o educație

extinsă pentru a se pregăti pentru misiunea sa spirituală. A studiat la Barcelona și
la Universitatea din Alcala, unde a început să dobândească adepți. Suspectat de
erezie, a fost judecat la Alcala, iar mai târziu la Salamanca, dar ambele ori a fost
achitat. I s-a interzis să predea până când a ajuns la preoție și a mers la
Universitatea din Paris pentru a-și continua studiile.

În august 1534, mișcarea iezuită s-a născut când Ignatie a condus șase dintre
adepții săi la Montmartre, lângă Paris, unde grupul a făcut jurământuri de sărăcie și
castitate și a făcut planuri pentru a lucra pentru conversia musulmanilor. Dacă
călătoria în Țara Sfântă nu era posibilă, ei au jurat să se ofere papei pentru lucrarea
apostolică. În 1537, Ignatie și majoritatea însoțitorilor săi au fost hirotoniți.
Incapabili să călătorească la Ierusalim din cauza războaielor turcești, s-au dus în
schimb la Roma pentru a se întâlni cu papa și a cere permisiunea de a forma un nou
ordin religios. În septembrie 1540, Papa Paul al III-lea a aprobat schița lui Ignatie a
Societății lui Iisus, deoarece ordinul iezuit este cunoscut formal.

Sub conducerea carismatică a lui Ignatie, Compania lui Isus a crescut rapid.
Misionarii iezuiți au jucat un rol principal în contrareformă și au câștigat înapoi
mulți dintre credincioșii europeni pierduți de protestantism. În timpul vieții lui
Ignatie, iezuiții au fost trimiși și în India, Brazilia, regiunea Congo și Etiopia.
Educația a avut cea mai mare importanță pentru iezuiți, iar la Roma Ignatie a
fondat Colegiul Roman (numit mai târziu Universitatea Gregoriană) și
1
R. P. Fessard S. J. : ,,Libre meditation sur un message de Pie XII” , Editura Plon, Paris 1957, p.
9

5
Germanicum, o școală pentru preoții germani. De asemenea, iezuiții au condus mai
multe organizații caritabile, cum ar fi una pentru foști prostituate și una pentru
evreii convertiți. Când Ignatie de Loyola a murit la 31 iulie 1556, erau peste 1.000
de preoți iezuiți.

Dl. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al dogmei i-a fost relevat ca
un favor special venit de Sus prin intermediul instituţiiei transcedentale. ,,Multe
mistere ale Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a pretins
că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe toată perioada sa de
studiu. Totuşi nu a fost niciodată capabil să explice ce mistere erau acelea care
brusc i-au devenit clare. I-a rămas doar o amintire înceţoşată, un sentiment a ceva
miraculos, ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o altă inteligenţă2”.

În secolul următor, iezuiții au înființat ministere pe tot globul. „Robele

negre”, așa cum erau cunoscute în America nativă, au precedat adesea țările
europene în infiltrarea lor în țări și societăți străine. Viața unui iezuit era cu un risc
imens, iar mii de preoți au fost persecutați sau uciși de autoritățile străine ostile
misiunii lor de convertire. Cu toate acestea, în unele națiuni, precum India și
China, iezuiții erau venerați ca oameni de înțelepciune și știință.

Odată cu apariția naționalismului în secolul al XVIII-lea, majoritatea țărilor

europene i-au suprimat pe iezuiți, iar în 1773 papa Clement al XIV-lea a dizolvat
ordinul sub presiunea monarhilor borboni. Cu toate acestea, în 1814, Papa Pius al
VII-lea a cedat cererii populare și a restabilit iezuiții ca un ordin, iar aceștia își
continuă activitatea misionară până în prezent. Ignatie de Loyola a fost canonizat
ca sfânt catolic în 1622. Ziua sărbătorii sale este 31 iulie.

1.2.Fondare campaniei

Primii iezuiți - Ignatie și șase dintre studenții săi - au jurat sărăcie și castitate
și au făcut planuri de a lucra pentru convertirea musulmanilor. Dacă călătoria în
Țara Sfântă nu era posibilă, ei au jurat să se ofere papei pentru lucrarea apostolică.
2
H. Boehmer, Profesor al Universităţii din Bonn, ,,Les Jesuites”, Armand Colin, Paris, 1910, pp
12-13

6
Incapabili să călătorească la Ierusalim din cauza războaielor turcești, s-au dus în
schimb la Roma pentru a se întâlni cu papa și a cere permisiunea de a forma un nou
ordin religios. În septembrie 1540, Papa Paul al III-lea a aprobat schița lui Ignatie
despre Compania lui Iisus și s-a născut ordinul iezuit.

Sub conducerea carismatică a lui Ignatie, Compania lui Isus a crescut rapid.
Misionarii iezuiți au jucat un rol principal în contrareformă și au câștigat înapoi
mulți dintre credincioșii europeni pierduți de protestantism. În timpul vieții lui
Ignatie, iezuiții au fost trimiși și în India, Brazilia, regiunea Congo și Etiopia.
Educația a avut cea mai mare importanță pentru iezuiți, iar la Roma Ignatie a
fondat Colegiul Roman (numit mai târziu Universitatea Gregoriană) și
Germanicum, o școală pentru preoții germani. De asemenea, iezuiții au condus mai
multe organizații caritabile, cum ar fi una pentru foști prostituate și una pentru
evreii convertiți. Când Ignatie de Loyola a murit în iulie 1556, erau peste 1.000 de
preoți iezuiți.

În secolul următor, iezuiții au înființat ministere pe tot globul. „Robele

negre”, așa cum erau cunoscute în America nativă, au precedat adesea alți europeni
în infiltrarea lor în țări și societăți străine. Viața unui iezuit era cu un risc imens, iar
mii de preoți au fost persecutați sau uciși de autoritățile străine ostile misiunii lor
de convertire. Cu toate acestea, în unele națiuni, precum India și China, iezuiții au
fost întâmpinați ca oameni cu înțelepciune și știință.

Încă de la început aceste școli iezuiți au devenit o parte atât de influentă a

reformei catolice, încât această romană întreprindere iezuită a fost numită mai
târziu „o renaștere a bisericii infantile”.

Iezuiții au fost mereu profund implicați în bursă, în știință și în explorare.

Până în 1750, 30 din cele 130 de observatoare astronomice ale lumii erau conduse
de astronomi iezuiți și 35 de cratere lunare au fost numite pentru a onora oamenii
de știință iezuiți. Așa-numitul Calendar „gregorian” a fost opera iezuitului
Christopher Clavius, „cel mai influent profesor al Renașterii”.

Cinci dintre cele opt râuri majore ale lumii au fost cartografiate pentru prima
dată de exploratorii iezuiți. Două dintre statuile din Statuary Hall din Capitol din
Washington sunt iezuiți: Eusebio Kino și Jacques Marquette. O ștampilă braziliană
din 1978 a sărbătorit fondarea iezuitului din São Paulo. Iezuiții spanioli au plecat

7
în Paraguay în 1607, au construit așezări care au durat între 1607 și 1767 pentru
indigeni și i-au învățat cum să guverneze și să se apere împotriva comercianților de
sclavi spanioli.

De asemenea, au predat agricultură, arhitectură, metalurgie, muzică și

topografie. Nativii din Guaraní din Paraguay tipăreau cărți despre artă și literatură,
precum și texte școlare în aceste așezări înainte de revoluția americană. Această
utopie a fost brusc zdrobită de influenții comercianți de sclavi care au reușit să
intimideze coroana spaniolă în distrugerea așezărilor. Regele Carol al III-lea i-a
expulzat pe iezuiți în 1767, când Paraguay se lăuda cu 57 de așezări care deserveau
113.716 nativi. Aceste așezări iezuiți au fost numite „un triumf al umanității care
pare să expire cruzimile primilor cuceritori” de către Voltaire - cu greu un prieten
al iezuiților. Istoria Americii Latine ar fi fost destul de diferită dacă această formă
de așezare ar fi fost lăsată să se dezvolte conform propriului impuls, oferind
democrației cu un secol înainte de America de Nord.

1.3.cPrivilegiile campaniei

Cu titlul de actician de la Conciliul de la Trent, după 1558, Lainez, a devenit

General al Ordinului , având autoritatea de a organiza ordinal după bunul plac.
Acesta scrie împreunuă cu Salmeron ,, Declarațiile”, urmând mai apoi să fie
introduse în Constituție, pentru a se forma comentariile. Scopul acestora era să
accentueze despotismul general care era ales pe viață. La Roma, se afla sediul,
unde administrația ordinului era realizată de un consilier, un guvernator și asistenți
ai acestor. Ordinul era împărțit în cinci congregații: Germania, Franța, Spania,
Anglia și America. De asemenea, aceste congregații erau împărțite, la rândul lor în,
în provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii și
asistenții erau numiți de congregație. Toate celelalte posture erau numite de
Generalul Ordinului, care acesta mai avea puterea de a emite ordonanțe fără să
modifice Constituția, administra averea Campaniei și direcționa activitățiile ei.
Acesta răspundea numai înaintea papei.

Papa, a acordat, acestei miliții, anumite privilegii exorbitante în comparative

cu ale altor ordine religioase. Conform Constituției lor, iezuiții, erau exceptați de la
8
regulile vieții monarhale. Aceștia erau călugări, și nimic nu-i distingea de
preoțimea clasică. Dar, contrar acesteia şi altor 19 ordine religioase, ei nu erau
supuşi autorităţii episcopului. Încă din 1545, o bulă a papei Paul III i-a împuternicit
să predice, să asculte confesiunile, să acorde sacramentele şi să spună liturghia.
Singura slujbă pe care n-o puteau ţine era căsătoria. Ei aveau puterea să ierte
păcatele, să schimbe legămintele (jurămintele) cu unele mai uşor de îndeplinit, sau
chiar să le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: : „Puterea generalului în ceea ce
priveşte iertarea păcatelor şi dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice
pedeapsă a vreunui membru al Societăţii, înainte sau după intrarea lui în Ordin; el
putea absolvi toate păcatele lor, chiar şi păcatul ereziei, a schismei, a falsificării
scrierilor apostolilor, etc... Generalul îi absolvă – personal sau prin delegat – pe toţi
cei ce sînt sub autoritatea lui şi care sînt excomunicaţi, suspendaţi sau sub
interdicţie şi ale căror fapte nu sînt cunoscute, înafară de tribunalul papal, de prea
mulţi... El, deasemenea, absolvă de bigamie, pagube cauzate altora, crimă,
asasinat... atât timp cît aceste fapte rele nu sînt cunoscute public şi nu fac obiectul
vreunui scandal”3.

În cele din urmă, papa Grigore XIII a permis Campaniei să se ocupe de

activitățile bancare și să facă comerț, permisiune de care iezuiții s-au folosit foarte
mult timp.

„Papii au cerut chiar regilor şi suveranilor să garanteze şi să apere aceste

privilegii; ei ameninţau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge. În 1574, o
bulă a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea iniţială aceste
privilegii, împotriva tuturor încercărilor de a fi modificate sau micşorate, chiar
dacă asemenea modificări erau documentate prin revocări papale. Garantând
iezuiţilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constituţiei bisericii,
papalitatea voia nu numai să le dea acestora nişte arme puternice pentru a lupta
împotriva "necredincioşilor", dar şi să-i folosească pe iezuiţi ca gardă de corp care
să le apere puterea neîngrădită în biserică şi împotriva bisericii... Pentru a păstra
supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului mediu,
papii au vândut biserici Ordinului iezuiţilor şi, în consecinţă, s-au predat pe ei
înşişi în mâinile lor... Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi, atunci existenţa

3
Gaston Bally: ,,Les Jesuites” (Chambery, Imprimerie Nouvelle, 1902, pp. 11-13)

9
iezuiţilor depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. În acest fel,
interesele ambelor părţi erau strâns legate împreună”.4

Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea
civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. „Astfel, mulţi
oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi
Fredinand III, Sigismond III, regele Poloniei, care a aparţinut oficial Societăţii,
Cardinalul Infant, un duce al Savoiei. Toţi aceşti au avut o contribuţie
importantă.”5

CAPITOLUL 2 : IEZUIȚII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ

4
Gaston Bally, op.cit., pp. 9-10, 16-17
5
Pierre Dominique: ,,La politique des Jesuites” (Grasset, Paris 1955, p. 37)

10
 2.1.CÎnvățătura iezuiților

„MetodaDpedagocigă a Societăţii”, dupăCcum scrieCR.P. Charmot, S.J,

„constă înaprimul rând în înconjurareaaelevilor cu oareţea măreaţă
deCrugăciuni...”

Maiatârziu, el.îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie ca Sf. Duh să-i
umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu parfum; fie ca El să-i pătrundă atât de
mult cu trecerea timpului încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult
parfumul Celestial şi parfumul lui Hristos.”s

ŞisPărintelesGandier.îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm faptul că educaţia,

aşa cum este văzută de Societate, reprezintă guvernarea similară celei îngerilor.”6

Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim nerăbdători în ceea

ce priveşte unde şi cum este inserat misticismul în educaţie!...” „Nu se realizează
printr-un sistem sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Sufletele copiilor sunt
impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători care sunt literalmente
saturaţi cu ei.”7

Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului iezuit: „Prin

învăţătura sa, scopul accestuia este de a forma nu o elită intelectuală creştină ci o
elită creştină.”8 Puţineleccitate ne spun suficiente despre principalele cobiective ale
acestori educatori. Să vedem cacum modul înccare ei formează acestecelite
creştinecşi ce tip de misticism este „înserat” (sau inoculat), „infiltrat”csau
„pompat”ccopiilor supuşicacestuicsistemceducaţional.

În faţă, după cum este specific acestui Ordin, o găsim pe Fecioara Maria.
„Pentru Loyola, Fecioara a devenit cel mai important lucru din viaţa sa. Venerarea
Fecioarei reprezintă baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire

6
F. Charmot, s. j. : ,,La pedagodie des Jesuites”, Editura Spes, Paris 1943, pp. 413, 415, 417,
442, 493
7
F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493
8
F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493

11
Ordinului. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de multe ori s-a zis, şi
pe bună dreptate, că a fost adevărata religie a iezuiţilor.”9

Acestea.nu.au.fost scrise.de către.un protestant.ci.de.către.J. Huber, profesor

de teologie.catolică.

Loyola.însuşi.a fost.convins.că Fecioara.l-a inspiratcatunci.când.şi-a.pregătit

„Exerciţiile”. Un.iezuit.a avut.o viziune.a Fecioarei Maria, convertind Societatea
cu pelerina sa ca un semn al protecţiei. Încă unul, Rodrigue de Gois, a fost atât de
vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut înăţâdu-se spre cer. Un
novice al Ordinului, care a murit în Roma, în 1581, a fost ajutat de Fecioara Maria
în lupta sa împotriva tentaţiilor diavolului. Pentru a-i da putere aceasta i-a dat din
când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea sânilor ei”.10

Doctrina lui Duns Scot, în ceea ce priveşte „Concepţia Imaculată” a fost

adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost transformat cu succes în dogmă de Papa
Pius IX în 1854.

„Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se deschide printr-o

sută de rugăciuni adresate Mamei lui Dumnezeu>>. În aceasta el expune ideea că
drumul prin care intrăm în Paradis nu este important, important este să intrăm. El
enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care deschide uşa Raiului.
Printre alte lucruri, aceste exerciţii constau în: salutarea Sf Marii în fiecare
dimineaţă şi seară, încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării,
exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au construit toţi
monarhii la un loc, purtatea zi şi noapte a unei mătănii ca şi brăţară etc.”

„Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura salvarea, iar dacă

diavolul, atunci când suntem aproape de moarte, ne pretinde sufletul trebuie să-i
reamintim că Sf. Maria este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu
ea.”11

În plus, fiii lui Loyola, care sunt întotdeauna nerăbdători să se conformeze

spiritului epocii, încearcă şi azi să se acomodeze acestor copilării medievale.

9
J. Huber: ,,Les Jesuites”, Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, pp. 98-99
10
J. Huber, op. Cit., pp. 98-99
11
J. Huber, op. cit., pp. 106-108

12
Astfel, există câteva imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile
auspicii ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS).

Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite culori cu virtuţile

specifice, venerarea sfinţilor, imaginile, relicvele, scuza „miracolului”, adoraţia
Inimii Sfânte, ne-am putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care
„sufletele copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care sunt
saturaţi cu ei”, după cum scria în 1943 R. P. Charmot.

Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.

Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva Universităţilor, colegiile

iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât
Renaşterea a trezit o sete pentru învăţătură. Cunoaştem faptul că aceştia îşi luau
toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această învăţare să nu se întoarcă
împotriva obiectivului lor de învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă
de Biserică.

2.2.cRenașterea societății lui Iisus în sec XIX

Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime

Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.”

Fraza pare suficient de plauzibilă. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să
se despartă de cel mai important al său, în ceea ce privea dominaţia mondială.
Dizgraţia Ordinului, o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată
treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dacă eclipsa oficială a
iezuiţilor a durat 40 de ani, aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în
urma Revoluţiei Franceze. Oricum, eclipsa nu a fost niciodată totală.

Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o
credibilitate neaşteptată. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau
din monarhiile antice.

13
 Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă; ea nu va fi
niciodată acceptată în Imperiu.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat, noii
„monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din
nou la o supunere strictă.

Dar timpurile s-au schimbat. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt
să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor erau mai
mult dăunătoare decât folositoare. În Franţa, restaurarea a experimentat-o într-un
mod amar. Louis XVIII, un politician inteligent şi necredincios a încercat să
limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut, dar cu Charles X la tron, un
om îngust la minte şi sincer, iezuiţilor le-a fost mai uşor. Legea expulzării lor din
1764 încă se aplica. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”, primul tip
de Opus Dei. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani, se găsea
pretutindeni, pretinzând „a curăţa” armata, magistraţii, administraţia şi educaţia.
Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară, plantând cruci comemorative, peste tot
unde mergeau. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Aceasta a impulsionat
credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi
chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul
pretutindeni. Dacă trebuie trimis ceva către noi, am prefera să fie ciuma de la
Marseilla decât mai mulţi misionari.

În 1828, Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda, dar deja era prea
târziu. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830.

Urâţi şi acoperiţi de ruşine, fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa, dar
deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au
tolerat. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri.
Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. Pe
perioada secolului XIX, istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost
plină de urcuşuri şi coborâşuri, ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile
idei.

14
 CAPITOLUL 3: IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII

3.1. Italia, Portugalia, Spania

„Franţa”, spune dl Boehmer, „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în

Italia, aceasta şi-a primit programul şi constituţia. Astfel, Societatea îşi are
rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se răspândească.12

Aceasta este marca sui generis a Societăţii. Această dragoste pentru deformare,
plictis, strălucitor, teatral ar putea părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile
Spirituale”, dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona mintea.
Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză mijloacele”, fiind folosită cu
perseverenţă de către iezuiţi în arte, literatură precum şi în politică şi etică.

Italia abia a fost atinsă de Reformă. Nu în ultimul rând, secta Waldenses care
a supravieţuit încă din perioada Evului Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit
în nordul şi sudul peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. Într-un raport
al iezuitului Possevino, acesta afirma faptul că Emmanuel Philibert din Savoia a
iniţiat o altă persecuţie sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. Acelaşi
lucru s-a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale: „iezuiţii
erau implicaţi în aceste masacre, erau ocupaţi cu convertirea victimelor...”13

Iezuiţii deţineau putere în Parma , la curtea de la Farnese precum şi în Naples, pe

perioada secolelor XVI şi XVII. Dar în Veneţia, unde au fost încărcaţi cu favoruri,
au fost interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai credinioşi servitori
şi purtători de cuvânt ai Papei. În cele din urmă, li s-a permis să se reîntoarcă în
1656 dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar o umbră a
celei deţinute în trecut. Portugalia a fost o ţară aleasă de Ordin. „Aflată deja sub
conducerea Papei Ioan III (1521-1559), aceasta era cea comunitatea religioasă cea
mai puternică din regat.”14

12
H. Boehmer, op. cit., p.82
13
J. Huber, op.cit., p. 165
14
H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88

15
 În Spania, pătrunderea Ordinului s-a produs foarte încet. Clerii şi
dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă lungă de timp. Înşişi suveranii
Charles V şi Philip II, în timp ce acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti
soldaţi ai Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată.

3.2. Germania

„Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa, Olanda, Polonia,

Germania, locul acelei lupte istorice dintre catolicism şi protestantism. Astfel că
aceste ţări erau principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus”15

Situaţia era gravă în Germania. „Nu doar pesimiştii notorii ci şi gânditorii şi

înţelepţii catolici considerau cauza Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape
pierdute. De fapt, chiar şi în Austria şi în Boemia, ruptura de Roma a fost atât de
vagă încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria în câteva
decade. Atunci cum se explică faptul că această schimbare nu s-a produs şi că ţara
a fost împărţită în două? Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu
prezenta ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a recunoscut
întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau responsabili de această răsturnare a
evenimentelor.”16

Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste evenimente: „Cauza

catolică putea spera la un succes real numai dacă Părinţii erau capabili să
influenţeze şi să ghideze prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Spovedaniile le-
a oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei politice şi astfel
o acţiune eficace.”17

„Înălţarea puterii iezuite”, spune Tomek, „coincidea cu marea decădere a ţării în

ceea ce privea cultura lor naţională. Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol
mai târziu se datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.”

15
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 114
16
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 144
17
Rene Fulop – Miller : ,,Les Jesuites et le secret de leur puissance” , Librairie Plon, Paris, 1933,
pp. 98, 102

16
 „Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi pacea a fost instaurată
asigurându-le protestanţilor germani aceleaşi drepturi politice de care se bucurau
catolicii, iezuiţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Totul a fost
însă în zadar.”18

Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I, împărat pe atunci, promisiunea de

a presecuta protestanţii de pe tărâmul său şi mai ales pe cei din Ungaria. „Escortat
de dragoni imperiali, iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671. Maghiarii au
ripostat şi au pronit un război care avea să dureze aproape o întreagă generaţie.
Acea insurecţie a avut succes sub conducerea lui Francis Kakoczi. Învingătorul
dorea izgonirea iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu
influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, astfel că expulzarea s-a
realizat doar în anul 1707...”

„Prinţul Eugene a învinovăţit, cu o dură francheţe, politica dusă de casa imperială

şi intrigile iezuite în Ungaria”. El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria
datorită persecutărilor preotestanţilor.” Într-o zi acesta a exclamat cu amărăciune
că etica turcilor era cu mult superioară celei iezuite, fapt plauzibil, cel puţin în
practica. „Nu doreau doar să domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă
şi moarte asupram oamenilor.”

„Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele dominaţiei iezuite:

comprimarea tutror dorinţelor progresive şi ridiculizarea sistematică a oamenilor.”

„Mizeria profundă care a urmat războiului religios, politica fără putere,

decadenţa intelectuală, corupţia morală, scăderea îngrozitoare a populaţiei şi
sărăcirea întregii Germanii au fost rezultatele acţiunilor ordinului.”19

18
Rene Fulop-Miller, op.cit., II, pp. 104-105
19
J. Huber, op. cit., pp. 183-186

17
 3.3. Expulzarea iezuiților din Franța

Iezuiții au fost numiți maeștrii școlii din Europa în secolele 16, 17 și 18, nu numai
din cauza școlilor lor, ci și pentru preeminența lor ca oameni de știință și a mii de
manuale pe care le-au compus. În primele două secole, iezuiții au fost implicați
într-o explozie de activitate intelectuală și au fost angajați în peste 740 de școli.

Apoi, brusc, toate s-au pierdut în 1773. Papa Clement al XIV-lea a cedat
presiunilor din partea curților borbone, temându-se de pierderea statelor sale papale
și anticipând că alte țări europene vor urma exemplul lui Henric al VIII-lea (care a
abandonat Biserica Catolică și a luat întreaga țară cu el), a emis scurtul său
Dominus ac Redemptor suprimând Compania lui Isus. Această Societate religioasă
de 23.000 de oameni dedicați slujirii bisericii a fost desființată. Proprietatea multor
școli ale Societății a fost fie vândută, fie transformată într-un sistem controlat de
stat. Bibliotecile Societății au fost despărțite și cărțile fie au fost arse, vândute sau
smulse de cei care au colaborat la Suprimare. Ca și când nu ar fi sigur de el însuși,
Papa a promulgat documentul de suprimare într-o manieră neobișnuită, care a
provocat dificultăți canonice nedumeritoare. Așadar, când Ecaterina, împărăteasa
Rusiei, a respins în mod direct scurtul și a interzis promulgarea acestuia, 200 de
iezuiți au continuat să funcționeze în Rusia.

Faptul că iezuiții își iau în serios jurământul special de ascultare față de papa
este evident din respectarea imediată a edictelor papale dezgustătoare. Suprimarea
lui Clement XIV este un exemplu. Altul a avut loc mai devreme în 1590, când
Papa Sixt al V-lea a vrut să-l excludă pe Iisus de la numele oficial al Societății.
Iezuiții s-au conformat imediat și au oferit nume alternative, dar Sixt a murit pe
neașteptate înainte ca dorința lui să poată fi îndeplinită. Printre aceste intruziuni
papale ocazionale incluse în guvernarea Societății a fost numită de Papa Ioan Paul
al II-lea numirea unui delegat care să guverneze Societatea în timpul bolii
superiorului general Arrupe. Atât de edificat a fost el de conformarea imediată a
Societății, încât papa a produs ulterior laude extraordinare asupra Ordinului Iezuit.

Societatea a fost restaurată la 41 de ani după suprimare în 1814 de către

Papa Pius al VII-lea. Deși mulți dintre bărbați au murit până atunci, amintirea
triumfurilor lor educaționale nu a murit și noua societate a fost inundată de cereri

18
de preluare a noilor colegii: doar în Franța, de exemplu, 86 de școli au fost oferite
iezuiților. Din 1814, Societatea a cunoscut o creștere uimitoare și de atunci a
depășit amploarea apostolică a Societății timpurii în eforturile sale educaționale,
intelectuale, pastorale și misionare.

În ceea ce privește educația, astăzi există o rețea mondială extinsă de școli

iezuiți care educă un milion și jumătate de elevi. Există 90 de colegii iezuiți în 27
de țări. Aici, în Statele Unite, cele 28 de colegii și universități iezuiți au peste un
milion de absolvenți vii. Există, de asemenea, 430 de licee iezuite în 55 de țări. În
aceste școli, sistemul de valori ignațian a atras facultăți excepțional de competente,
precum și studenți cu înaltă calificare.

CONCLUZIE
19
 În concluzie, pot spune că ordinal iezuit a avut un impact major asupra
societății, astfel, admirat de unii și temut de alții, guvernele țărilor catolice din sec
XVIII au considerat ordinul iezuiților drept un important impediment în creșterea
influenței statelor naționale asupra bisericilor locale.

De-a lungul timpului, aceștia au jucat un rol important, fiind predicatori de

curte și confesori regali (duhovnici ai elitelor Europei premoderne), lucru care i-a
scos în evidență și oferindu-le anumite privilegii de influență politică.

Studiul teoretic realizat în cadrul lucrării, s-a concentrat pe prezentarea

conceptelor, noţiunilor şi relaţiilor care precizează activitățile membrilor ordinului
iezuit, a facilitat crearea unei imagini de ansamblu în ceea ce priveşte demersul
acțiunilor, definirea conceptului de iezuit, prezentarea rolului acestora precum şi
viziunea lui pe termen lung.

Concluzia? Punerea unui accent deosebit pe desfăsurarea acțiunilor

întreprinse de membrii iezuiți, întrucât acestea constituie repere importante în
înţelegerea şi investigarea fenomenului religios, astfel încât de la înființare ordinul
iezuiților s-a remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat în mod
durabil de restul ordinelor călugărești catolice; printre inovațiile mai importante
sunt adoptarea unei autorități puternic centralizate, un mandat pe viață la șefia
ordinului, masculinitate exclusivă (inexistența unei ramuri feminine a ordinului),
accentul pus pe supunere - în special pe supunerea în fața Papei - și o mai mare
flexibilitate, fapt care a favorizat mobilitatea și adaptabilitatea.

BIBLIOGRAFIE

20
1. Charmot F. , s. j. : ,,La pedagodie des Jesuites” , Editura Spes, Paris 1943 ;

2. Fessard S. J. : ,,Libre meditation sur un message de Pie XII” , Editura Plon,

Paris 1957 ;
3. Miller Rene Fulop : ,,Les Jesuites et le secret de leur puissance” ,Librairie
Plon, Paris, 1933 ;
4. Boehmer H. , Profesor al Universităţii din Bonn, ,,Les Jesuites”, Armand Colin,
Paris, 1910;
5. Gaston Bally: ,,Les Jesuites”, Chambery, Imprimerie Nouvelle, 1902 ;
6. Dominique Pierre: ,,La politique des Jesuites” , Grasset, Paris 1955 ;
7. Huber J. : ,,Les Jesuites”, Sandoz et Fischbacher, Paris 1875.

21