Capitolul I

ASCENSIUNEA LUI DIOCLEŢIAN LA TRON ŞI ÎNFIINŢAREA

TETRARHIEI

În secolul al III-lea, Imperiul Roman s-a confruntat cu cea mai gravă criză din întreaga sa
istorie de până atunci. Instabilitatea politică, alături de celelalte dificultăţi, a dus la crearea unei
imagini aproape catastrofice pentru statul roman, ce poate fi asemănat asemenea unei corăbii de
mare tonaj, fără un cârmaci, în mijlocul furtunii. Furtuna a pornit din interiorul societăţii romane
şi înăuntrul Imperiului Roman, înainte ca valurile popoarelor migratoare să afecteze graniţele
statului cu cea mai mare întindere din acea vreme 1).
Instabilitatea politică declanşată de asasinarea împăratului Commodus sau de uciderea
împăratului Alexandru Severus, după alţi istorici, a dus la frământări grave, aproape nici un
împărat roman care a domnit între anii 192-284 nefiind cruţat de asasinate, comploturi sau
trădări. În acest joc politic şi militar, legiunile romane şi garda pretoriană au jucat cel mai
important rol. În timp ce soldaţii romani erau folosiţi pentru a schimba împăraţii, popoarele
migratoare loveau graniţele Imperiului Roman val după val 2).
În secolul al III-lea au existat şi împăraţi romani capabili să joace rolul bunului
cârmaci, ce poate să redreseze corabia pe vreme de furtună. Timp de 92 de ani, de la moartea
lui Commodus din anul 192 şi până la venirea la putere a lui Diocleţian, în anul 284, tronul
Imperiului Roman a fost ocupat de 28 de împăraţi, fără a mai socoti aici pretendenţii care nu
au ajuns să fie proclamaţi oficial împăraţi. Din aceşti 28 de împăraţi, 22 au fost asasinaţi, ceea
ce arată grava instabilitate politică, dar şi militară, ce a afectat statul roman în secolul al III-
lea 3). Mulţi împăraţi au provenit din afara provinciei Italia, în secolul al III-lea. Acest lucru
este explicabil, datorită faptului că în legiunile romane şi în garda pretoriană au fost angajaţi
din ce în ce mai mulţi soldaţi din afara provinciei Italia, iar aceşti soldaţi desemnau împăratul,
în urma unei lovituri de stat, sau la încheierea unui conflict militar intern.
În anul 282, după uciderea împăratului Probus, prefectul gărzii pretoriene, Carus,
originar din Illyria, a fost proclamat noul împărat 4). Pentru a avea ajutoare de încredere în
sistemul de guvernare, noul împărat a numit Caesari pe doi dintre fiii săi, Carinus şi
Numerianus. Carus l-a lăsat pe Carinus să guverneze partea apuseană a statului roman, iar
apoi s-a deplasat în partea răsăriteană a imperiului, pentru a lupta împotriva rivalilor perşi,
luînd în campanie alături de el pe celălalt fiu, Numerianus 5). Chiar dacă campania militară
împotriva perşilor a decurs bine, romanii câştigând câteva victorii într-un timp scurt, în anul
283 împăratul Carus a fost ucis de un fulger, în timpul unei furtuni. Anumiţi istorici se
îndoiesc de această relatare, suspectând o trădare şi un asasinat.
Fiul lui Carus, Numerianus, a suspendat operaţiunile de pe frontul împotriva perşilor
şi a ordonat retragerea spre partea apuseană a statului roman. În timpul marşului spre Asia
mică, Numerianus s-a îmbolnăvit la ochi, find nevoit să călătorească într-o lectică închisă.
Atunci când au ajuns aproape de Pont, soldaţii romani şi-au dat seama că Numerianus murise.
1
) Michel Ivanovic Rostovtseff, Histoire économique et sociale de l’Empire Romain, trad. par O. Demange,
introduction par J. Andreau, ed. Robert Laffont, Paris, 1988, p. 349.
2
) Paul Petit, Histoire générale de l’Empire Romain, vol. 2: La crise de l’empire. Des derniers Antonins à
Dioclétien, Éditions du Seuil, Paris, 1974, p. 184.
3
) Jean-Michel Carrié et Aline Rouselle, L’Empire Romain en mutation. Des Sévères à Constantin:192-337,
Éditions du Seuil, Paris, 1999, p. 91.
4
) James H. E. Crees, The Reign of the Emperor Probus, Adamant Media Corporation, Chestnut Hill,
Massachusetts, 2005, p. 53.
5
) Timothy Barnes, Constantine and Eusebius, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2006, p. 4.
Aper, prefectul gărzii pretoriene şi cumnatul lui Numerianus, a fost suspectat că l-a asasinat
pe fiul lui Carus. Când legionarii romani au realizat că Aper l-a ucis pe Numerianus pentru a-
i lua locul, l-au ales împărat pe un oficial de rang înalt, din rândurile lor, numit Diocles, în
acea perioadă a vieţii sale. Alegerea lui Diocles, care îşi va lua numele Diocleţian după
alegerea imperială, a avut loc la Calcedon 6).
Aper a fost închis iar soldaţii au cerut instituirea unui tribunal militar, care să judece
asasinarea lui Numerianus. Judecata lui Aper a fost publică, în faţa întregii armate, iar
Diocleţian, luînd pe zeul Sol drept martor, s-a proclamat pe sine nevinovat de moartea lui
Numerianus şi l-a acuzat pe Aper de uciderea împăratului. Apoi l-a ucis pe Aper cu propria
sabie, în văzul legionarilor care îl aleseseră să le fie împărat. Nu se poate afirma cu
certitudine că Aper l-ar fi omorât pe Numerianus, dar soldaţii romani din armata lui
Numerianus au fost convinşi de vinovăţia fostului prefect al gărzii pretoriene, suspectând că
acesta ar fi complotat cu împăratul Carinus, fratele lui Numerianus, pentru crima săvârşită 7).
Este cert că după judecarea şi uciderea lui Aper, Diocleţian a dobândit un sprijin şi
mai mare din partea legionarilor săi. După alegerea sa drept împărat, deşi aflat departe de
Roma şi nerecunoscut încă de toată lumea, Diocleţian se afla în postura unui pretendent real
la tronul Imperiului Roman, ce îi aducea încă destule primejdii. Soldaţii au devenit şi mai
impresionaţi după ce o preoteasă druidă din Gallia a profeţit că Diocleţian va deţine o mare
demnitate imperială, doar dacă va ucide un mistreţ. Aper în limba latină înseamnă tocmai
mistreţ, astfel încât legionarii romani au văzut în împlinirea acestei profeţii un semn din
partea zeilor 8).
Cu toate acestea, Carinus rămânea stăpânitor în partea apuseană a Imperiului Roman,
având o puternică armată şi vaste resurse la dispoziţia sa. Deşi anumiţi istorici îl prezintă pe
Carinus drept un om nepriceput în problemele tacticii militare şi un iubitor de plăceri, îl
găsim pe Carinus în primăvara anului 284, în fruntea armatei sale, mărşăluind spre partea
răsăriteană a statului roman, pentru a-l învinge pe Diocleţian. În apropiere de Verona, Carinus
l-a învins pe Aurelius Iulianus, un alt pretendent la tronul imperial 9). Ajungând în provincia
Moesia, Carinus a obţinut câteva mici succese în faţa trupelor lui Diocleţian. În timpul
bătăliei de la Viminacium, deşi cursul luptei înclina în favoarea sa, Carinus a fost ucis de un
tribun militar, din propria tabără, iar Diocleţian a câştigat o bătălie ce părea pierdută. Rămas
fără rivali, Diocleţian s-a văzut singur stăpânitor al Imperiului Roman, în anul 284 10).
Adversarii lui Diocleţian i-au reproşat originea sa modestă. Diocleţian era fiul unui sclav
eliberat, tatăl său slujindu-l pe senatorul roman Anulinus. Diocleţian s-a născut în Dalmaţia, în
apropiere de oraşul Salona, unde s-a şi retras după abdicarea sa din anul 305. La fel precum mulţi
ani cetăţeni romani născuţi în Dalmaţia, Diocleţian s-a înrolat de tânăr în armata romană, sperând
să facă o carieră frumoasă şi să urce pe treptele societăţii romane. Numele său adevărat era
Diocles, dar, conform obiceiurilor vremii, şi-a modificat numele, preferând să fie cunoscut drept
Marcus Valerius Diocletianus 11).
Diocleţian s-a dedicat întru totul carierei militare, ajungând un bun ofiţer, stimat şi
iubit de către soldaţii săi. A luat parte la campaniile militare ale împăraţilor Aurelian, Probus
şi Carus, dovedind cât de valoros poate să fie în timpul unei bătălii. Când a fost ales împărat

6
) Stephen Williams, Diocletian and the Roman Recovery, Routledge, New York, 1997, p. 35.
7
) Roger Rees, Diocletian and the Tetrarchy, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2004, p. 5.
8
) Stephen Mitchell, A History of the Later Roman Empire, A.D. 284-641: The Transformation of the Ancient
World, ed. Wiley-Blackwell, Malden, Massachusetts, 2007, p. 49.
9
) Raymond van Dam, The Roman Revolution of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2007, p.
41.
10
) D. G. Kousoulas, The Life and Times of Constantine the Great: The First Christian Emperor, Rutledge Book
Inc., Bethesda, 2003, p. 18.
11
) Timothy Barnes, The New Empire of Diocletian and Constantine, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1982, p. 30.
la Calcedon, de trupele loiale lui, Diocleţian dobândise deja un rang înalt militar, cel de
Comes Domesticorum, adică comandant al gărzii imperiale 12). Deşi nu avea o cultură aleasă,
precum Marcus Aurelius, Diocleţian era un om extrem de inteligent şi modest. Toate
acţiunile sale, începând cu anul 284, au fost motivate de profundul său respect faţă de gloria
Imperiului Roman, pe care îl privea cu un aer aproape mistic, pe care îl aveau de obicei toţi
cetăţenii romani din afara provinciei Italia 13).
Analizând faptele lui Diocleţian, se poate constata lipsa apetitului pentru despotism,
precum şi prezenţa bunului simţ. Împăratul Diocleţian a căutat să reformeze statul roman nu
pentru ambiţia sa personală, ci pentru viitorul imperiului faţă de care avea o veneraţie
profundă. Abdicarea sa din anul 305 şi împărţirea puterii cu atâtea alte persoane arată faptul
că Diocleţian nu era un iubitor absolut al puterii imperiale. Chiar şi uciderea lui Aper în faţa
legionarilor romani poate fi privită nu drept o răzbunare cruntă şi un prilej de a ajunge la tron,
ci o pedeapsă aplicată în numele tuturor soldaţilor, celui care îndrăznise să ridice mâna asupra
lui Numerianus 14).
Diocleţian a realizat că Imperiul Roman nu era atacat doar din afara graniţelor, de
către triburile barbare, ci principala primejdie o constituiau luptele interne între pretendenţii
la tronul imperial. Modul în care a fost judecat şi condamnat Aper a arătat simplitatea lui
Diocleţian, modul lui natural şi rustic de a rezolva problema în cauză şi devotamentul lui
pentru instituţia imperială.
Atunci când şi Carinus, ultimul duşman al lui Diocleţian, a fost înlăturat, acesta a
început să facă planuri măreţe pentru salvarea statului roman din grava criză în care se afla.
Împăratul a realizat că pacea şi stabilitatea nu pot fi asigurate fără eliminarea conflictelor
interne şi fără o reformă complexă, care ar putea genera o stabilitate militară a frontierelor 15).
Experienţa militară dobândită în armată l-a ajutat pe Diocleţian să înţeleagă că un
general victorios în faţa unui trib barbar poate dobândi o asemenea notorietate publică încât
trupele sale ar putea fi motivate să îl propulseze spre tron. Diocleţian a mai înţeles că un stat
atât de vast, precum Imperiul Roman din anul 284, nu mai putea fi condus la fel cu acelaşi
imperiu din vremea lui Traian. Împăratul era gata să împartă puterea imperială, pentru o mai
bună gestionare a resurselor imperiului, cu oameni de încredere 16).
După o analiză îndelungată, Diocleţian şi-a pus planul în aplicare, alegând drept ajutor
pe fostul său camarad de arme Marcus Aurelius Maximian. Prima sarcină a lui Maximian a
fost cea de apărare a vastelor frontiere romane. Maximian era legat de o veche prietenie cu
Diocleţian, cei doi camarazi de arme trecuseră prin multe în timpul campaniilor militare şi se
ajutaseră reciproc. Maximian era originar din Pannonia, fiind fiul unui negustor modest 17).
Deşi Maximian nu avea nici măcar cultura lui Diocleţian, era un bun strateg şi un
administrator priceput. Anumiţi autori antici îl prezintă pe Maximian drept un personaj
violent, crud şi ambiţios. Este cert că Diocleţian cunoştea atât calităţile cât şi defectele
vechiului său camarad de arme şi a ştiut să le folosească spre binele statului roman. Mai mult
decât orice, Diocleţian preţuia loialitatea lui Maximian, dovedită şi probată încă din anii
petrecuţi în armata romană.
În anul 285, Diocleţian i-a acordat lui Maximian demnitatea de Caesar, ceea ce
însemna recunoaşterea publică a preţuirii pe care împăratul o avea faţă de vechiul său
camarad de arme 18). Un an mai târziu, în aprilie 286, când Maximian dusese la bun sfârşit o
campanie militară împotriva galilor, Diocleţian îl răsplăteşte cu cea mai înaltă demnitate
12
) Hans Pohlsander, Emperor Constantine, ed. Routledge, New York, 2004, p. 7.
13
) Michael Grant, Collapse and Recovery of the Roman Empire, ed. Routledge, New York, 1999, p. 41.
14
) Andre Chastagnol, L’Evolution politique, sociale et économique du monde romain, de Dioclétien à Julien:
284-363, ed. CDU Sedes, Paris, 1997, p. 39.
15
) David Potter, The Roman Empire at Bay: A.D. 180-395, ed. Routledge, New York, 2004, p. 280.
16
) Bernard Rémy, Dioclétien et la tétrarchie, Presses Universitaires de France, Paris, 1998, p. 27.
17
) Simon Corcoran, Before Constantine, în vol. The Cambridge Companion to the Age of Constantine, edited by
Noel Lenski, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 39.
imperială, numindu-l Augustus. Prin această înălţare în rang, Diocleţian l-a asociat pe
Maximian la domnie, amândoi fiind stăpânitori cu drepturi depline în Imperiul Roman.
Deşi amândoi erau Auguşti, Maximian avea suficientă prudenţă şi inteligenţă încât să
îl lase pe Diocleţian să se ocupe de cele mai importante treburi ale statului roman, iar el îi
aproba orice decizie 19). Deşi o anume stabilitate putea fi percepută, Diocleţian era conştient
că pentru binele imperiului este necesar să fie luate anumite măsuri în vederea succesiunii la
tron. Comploturile şi asasinatele trebuiau să înceteze dar Diocleţian nu ştia cum să ia cea mai
bună decizie pentru a reveni la tranziţia paşnică de odinioară, când Imperiul Roman nu
cunoştea astfel de frământări interne.
Nu se cunosc documente scrise privind rolul Senatului roman în deciziile de reformă
administrative luate de Diocleţian 20). Nu se ştie dacă împăratul a consultat senatorii şi dacă
aceştia şi-au dat sau nu aprobarea pentru deciziile imperiale. Chiar dacă nu există dovezi
clare, Senatul roman de la sfârşitul secolului al IV-lea nu mai era atât de puternic precum în
vechime, fiind transformat într-o instituţie venerabilă, dar decorativă.
Încă de la începutul domniei lui Diocleţian se pot observa anumite intenţii ce pot avea
conotaţii religioase. În anul 286, când Diocleţian l-a numit Augustus pe Maximian, el şi-a luat
pentru sine însuşi numele de Jupiter, iar pentru vechiul său camarad de arme pe cel de
Hercules 21).Această măsură luată de împărat a fost bine gândită, deoarece romanii
tradiţionalişti aveau încă respect şi veneraţie faţă de zeităţile clasice romane. Împăratul mai în
vârstă şi primul la conducere era asemănat cu Jupiter, primul dintre zeii greco-romani, iar
asociatul la domnie întruchipa rolul lui Hercules, fiul lui Jupiter şi cel mai puternic slujitor al
său. Această alegere religioasă făcută de Diocleţian nu mai mira pe nimeni, datorită faptului
că, încă din vremea împăratului Octavianus Augustus, ritualul ceremonial imperial a evoluat
atât de mult, încât la sfârşitul secolului al III-lea era un lucru normal pentru romanii de rând
ca împăraţii să fie prezentaţi într-o lumină divină 22).
Înainte ca Maximian să fie ales Augustus, pe vremea când încă era doar Caesar,
prietenul lui Diocleţian a fost trimis să înnăbuşe o adevărată revoltă în Gallia. În anul 285,
provincia Gallia ajunsese o ruină, faţă de înfloritoarea provincie romană din secolul I.
Proprietăţile agricole nu mai erau productive, guvernatorii erau incapabili să impulsioneze o
renaştere economică, astfel încât producţia agricolă abia putea să întreţină populaţia acestei
provincii 23). Pe lângă ruina economică, gallii trebuiau să se confrunte şi cu atacurile triburilor
germanice ce traversau adesea Rhinul. În nordul Galliei, piraţii ameninţau legăturile maritime
ale Galliei cu provincia Britannia. Datorită instabilităţii şi incapabilităţii sistemului de
guvernare din Gallia, locuitorii acestei provincii erau lăsaţi acum la voia întâmplării, fiind
nevoiţi să trudească din greu pentru a-şi asigura traiul zilnic.
Ca şi când aceste condiţii grele de trai nu ar fi fost de ajuns, fără ca împăraţii romani
să ceară imperios, guvernatorii au ridicat nivelul de taxare al cetăţenilor din Gallia aproape în
fiecare an. Dezastrul economic, foametea şi disperarea au dus la condiţiile necesare unei
revolte în provincia Gallia. În anul 285 aceste mişcări de nemulţumire au prins forma unei
revolte armate, numită multitudo sau bagat, în limba celtică, bagaudae în latineşte 24). Deşi la

18
) Alexander Demandt, Diokletian als Reformer, în vol. Diokletian und die Tetrarchie, herausgegeben von
Alexander Demandt, Andreas Goltz und Heinrich Schlange, ed. Walter de Gruyter, Berlin, 2004, p. 5.
19
) Wolfgang Kuhoff, Diokletian und die Epoche der Tetrarchie: Das Römische Reich zwischen
Krisenbewältigung und Neuaufbau, ed. Lang, Frankfurt, 2001, p. 103.
20
) Pat Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, ed. Routledge, New York, 2001, p. 146.
21
) Simon Corcoran, The Empire of the Tetrarchs, Imperial Pronouncements and Government, A.D. 284-324,
Oxford University Press, 2006, p. 40.
22
) Gerard Friell, The Rome that did not fall: The Survival of the East in the fifth Century, ed. Routledge, New
York, 2000, p. 11.
23
) Michel Ivanonovic Rostovtseff, op. cit., p. 383.
24
) Simon Corcoran, Before Constantine, în vol. The Cambridge Companion to the Age of Constantine, p. 40.
această rebeliune împotriva stăpânirii romane au luat parte mulţi galli, lipsa unei organizări şi
a unei unităţi şi-a spus cuvântul. Doi rebeli, pe numele lor Aelianus şi Amandus, au fost
numiţi Auguşti, dar haina imperială de pe umerii lor nu a fost de ajuns pentru a aduce şi
victoria militară.
Aelianus şi Amandus au eşuat în a transforma multitudo într-o armată redutabilă,
capabilă să ţină piept maşinii de război romane. Pentru a înfrânge această revoltă din Gallia,
Diocleţian l-a trimis pe Maximian să ia toate măsurile ce se impuneau. Maximian a pornit din
Nicomidia şi a ajuns în Gallia în anul 285. Maximian şi-a dat seama, datorită vastei sale
experienţe militare, că revolta gallilor poate fi uşor înfrântă, iar el ştia că se putea baza pe
legionarii romani căliţi în zeci de bătălii dure. În ultimele luni ale anului 285 şi în primele
luni ale anului 286 Maximian a repurtat succese împotriva unor bande înarmate, căci gloria
pe care conducătorul legiunilor romane o visase nu putea să vină în urma unor asemena
victorii 25). Deşi Maximian a câştigat toate luptele, de multe ori acestea au constat în mici
ambuscade, fără a avea amploarea unor bătălii de anvergură. La palatul lui Diocleţian din
Nicomidia au ajuns însă veşti minunate despre o strălucită campanie militară dusă de
Maximian în Gallia. Este cert că Maximian a adus din nou stăpânirea autorităţii romane în
provincia Gallia, iar acest lucru a grăbit decizia lui Diocleţian de a-i conferi demnitatea
imperială 26).
Pentru a zdrobi rebelii din Gallia, numiţi bagaudae, Maximian a apelat la legiunile
romane staţionate la nord de fluviul Po, în Italia superioară. Maximian nu a comandat
mutarea legiunilor romane ce păzeau frontiera de nord cu triburile germanice, datorită unor
motive strategice. În timp ce legiunile romane se adunau în nordul Italiei, pentru a porni apoi
spre Gallia, se vorbeşte despre martiriul Legiunii din Teba, aşa după cum afirmă două scrieri
creştine. Lucrarea creştină numită Passio, redactată în secolul al VII-lea, de către un călugăr
din localitatea Saint-Maurice, descrie evenimentele ce au dus la martiriul creştinilor din
Legiunea Tebană 27). După cum reiese din acest document creştin, înainte ca Maximian să
pornească la război împotriva rebelilor galli, a adunat trupele romane în localitatea
Octodurium, numită azi Martigny, în Elveţia.
Legiunea Tebană adusă din Egipt era staţionată la Agaunum, astăzi Saint-Maurice.
Maximian a cerut soldaţilor săi să aducă sacrificii păgâne, după obiceiul vremii, şi să jure că
vor lupta împotriva rebelilor galli şi a creştinilor. După părerea autorului creştin din secolul al
VII-lea, se pare că în provincia Gallia se aflau comunităţi importante de creştini. Soldaţii
creştinii din Legiunea Tebană au refuzat să aducă sacrificii păgâne, iar după ce mulţi dintre ei
au fost martirizaţi, întreaga legiune ar fi fost decimată, la Agaunum28).
Referitor la aceeaşi întâmplare, mai veche este relatarea Sfântului Eucherius din
Lugdunum, din prima jumătate a secolului al V-lea. Acesta a vizitat biserica înălţată pe locul
martiriului soldaţilor romani din Agaunum, în secolul al IV-lea. Eucherius este de părere că
martiriul soldaţilor romani din Agaunum a avut loc în vremea lui Diocleţian, dar nu este
precizată o dată exactă. Conform mărturiei lui Eucherius, toţi soldaţii din Legiunea Tebană au
fost măcelăriţi, ofiţerii creştini cu rangul cel mai înalt fiind Mauricius, cu rangul de
primicerius, Esuperius, cu rangul de campiductor şi Candidus, cu rangul de senator militum
29
).
Evident că există discrepanţe între cele două relatări creştine privind Legiunea
Tebană. Amândouă scrierile creştine se contrazic între ele şi contrazic faptele reale istorice,
25
) Jean-Michel Carrié et Aline Rouselle, op. cit., p. 161.
26
) Paul Petit, Histoire générale de l’Empire Romain, vol. 3: Le Bas-Empire, Editions du Seuil, Paris, 1974, p.
12.
27
) Donald F. O’Reilly, The Theban Legion of St. Maurice, în rev. Vigiliae Christianae, vol. 32, nr. 3, 1978, p.
196.
28
) Denis van Berchem, Le Martyre de la légion Thébaine, ed. Friedrich Reinhardt, Basel, 1956, p. 19.
29
) Sfântul Eucherius din Lugdunum, Passio Agaunensium Martyrum, VI, P.L. 50, 831.
deşi un substrat istoric există. Din punct de vedere istoric, scrierea Passio din secolul al VII-
lea pare mai bine argumentată. Autorul acestei scrieri plasează evenimentele în timpul lui
Maximian, cu ocazia pregătirii campaniei împotriva gallilor. În anul 285, Diocleţian era
favorabil creştinilor sau cel puţin îi tolera. Maximian nu a acţionat împotriva creştinilor din
armata romană pe baza unor edicte anti-creştine, ci în spiritul păgân ce era dominant în
legiunile romane 30). Se poate ca Maximian să fi suspectat o oarecare simpatie în rândul
soldaţilor săi faţă de rebeli, astfel încât a cerut participarea soldaţilor la sacrificii păgâne,
pentru a le testa loialitatea, la fel cum se întâmpla adesea în armata romană, în momente de
cumpănă.
Eucherius a confundat persecuţia lui Maximian cu cea a lui Diocleţian, de peste două
decenii, amestecând faptele şi exagerând, cum era obiceiul vremii. În mod sigur o întreagă
legiune nu a fost decimată. Nici un autor serios din antichitate nu a relatat despre masacrarea
a mii de soldaţi romani, doar pentru motivul că ar fi fost creştini. Un număr redus de soldaţi
creştini a fost pedepsit, într-adevăr, dar nu se poate vorbi de mii de legionari creştini
martirizaţi. Versiunea lui Eucherius nu este confirmată de alţi autori apuseni din secolele V-
VII, precum Avitus din Vienna, Grigorie din Tours sau Venantius Fortunatus. Aceşti trei
autori menţionaţi mai sus amintesc despre cinstirea soldaţilor martiri din nordul Italiei, dar nu
amintesc nimic despre Legiunea Tebană. Deşi adevărul istoric despre martiriul unui număr
redus de soldaţi creştini din armata lui Maximian există, relatarea acestuia s-a făcut într-un
mod distorsionat şi exagerat, tipic antichităţii creştine 31).
Deşi provincia Gallia era readusă, din anul 286, sub stăpânirea romană, alte teritorii
ale statului roman se aflau în pericol. Procesul de întărire a Imperiului Roman se arăta mai
dificil decât îşi închipuise Diocleţian. Canalul Mânecii şi coasta de nord a Galliei erau pline
de piraţi, care făceau extrem de dificilă comunicaţia între Britannia şi Gallia şi ruinau
activitatea comercială din porturile britanice şi gallice. Pentru a porni un adevărat război
naval împotriva acestor piraţi, Diocleţian a ordonat strângerea flotei romane din Gallia la
Gesoriacum, astăzi Boulogne-sur-Mer. Comanda acestei flote i-a fost încredinţată unui gallo-
roman, numit Carausius. Carausius era un militar capabil şi a repurtat câteva succese
împotriva piraţilor 32). Carausius avea planuri de mărire, să îşi întemeieze propriul regat, în
Britannia de sud şi în nordul Galliei, câştigând simpatia şi încrederea populaţiei locale, în
special a francilor şi a britonilor.
Carausius s-a luptat doar cu piraţii care nu au acceptat planurile sale, iar o mare parte
din prada luată a păstrat-o pentru sine. Maximian a descoperit complotul lui Carausius şi a
poruncit uciderea acestuia. Carausius a făcut imposibilă orice apropiere de oraşul
Gesoriacum, a lăsat acolo o puternică garnizoană şi s-a refugiat în Britannia, unde s-a
proclamat împărat, la începutul anului 287. Pentru că nu avea o flotă puternică, Maximian a
aşteptat construirea navelor necesare pentru a-l urmări pe Carausius în Britannia 33). Deşi o
flotă oarecare a fost construită, Maximian n-a putut să-l captureze pe rebel nici măcar în anul
289.
Diocleţian şi Maximian au recunoscut temporar autoritatea lui Carausius asupra
provinciei Britannia, deoarece atenţia lor era abătută spre alte părţi ale Imperiului Roman.
Carausius şi-a schimbat numele în Marcus Aurelius Valerius şi a bătut o emisiune monetară
cu chipul celor trei auguşti, având inscripţia Carausius et fratres sui34). Deşi Carausius era
30
) Brian Campbell, The Roman Army, 31 B.C.-A.D. 337, ed. Routledge, New York, 1994, p. 128.
31
) G. R. Watson, The Roman Soldier, Cornell University Press, Ithaca, New York, 1985, p. 142.
32
) John P. Casey, Carausius and Allectus: The British Usurpers, Yale University Press, New Haven, 1995, p.
32.
33
)Hugh P.G. Williams, Carausius:A consideration of the historical, archaeological and numismatic aspects of
his reign, in British Archaeological Report, nr. 378, 2004, p. 24.
34
) David R. Sear, C. E. King, and H. A. Seaby, Roman Silver Coins, Vol. V: Carausius to Romulus Augustus,
Trafalgar Square Publishing, London, 1987, p. 19.
lăsat, pentru moment, în pace, multe alte regiuni ale statului roman nu beneficiau de linişte şi
prosperitate.
Diocleţian preluase o moştenire extrem de grea, iar anii îndelungaţi în care împăraţii
nu aveau timp să se ocupe de bunul mers al imperiului îşi spuneau acum cuvântul. La graniţa
de nord a Imperiului Roman exista o puternică presiune din partea triburilor germane, iar
trădarea lui Carausius agravase lucrurile în acea parte. În nordul Africii, din Egipt şi până în
Mauretania, au început să apară revolte şi nemulţumiri. Situaţia grea, din punct de vedere
economic, din Egipt, odinioară una dintre cele mai bogate provincii romane, precum şi
caracterul cosmopolit şi turbulent al populaţiei din Alexandria au creat o revoltă condusă de
un anume Achilleus, care a luat numele de Lucius Domitius Domitianus, cu ambiţii de a
deveni August 35). În Egiptul de Sus, în sudul deltei, triburile blemylor au atacat, pătrunzând
pe la cataractele Nilului. În Cartagina a izbucnit o revoltă publică, iar triburile
quinquigenţianilor au început să ameninţe Mauretania.
Primejdia cea mai mare se afla la răsărit de Imperiul Roman, datorită unui inamic
tradiţional şi extrem de puternic, Imperiul Persan, condus acum de dinastia Sassanidă, care
succedase dinastiei Arsacizilor, în anul 227. Conflictul dintre romani şi perşi avusese loc în
timpul domniei lui Carus, înşişi Auguştii Diocleţian şi Maximian luând parte la campania
împotriva perşilor 36). Moartea subită a împăratului Carus a lăsat în suspensie relaţiile dintre
romani şi perşi. Între Imperiul Roman şi Imperiul Persan nu exista o stare oficială de război,
dar nu era încheiat nici un tratat de pace.
Împăraţii sassanizi aveau mari ambiţii, gândindu-se să recucerească teritoriile pierdute
în favoarea romanilor în ultimele decenii. Regiunea cea mai disputată dintre cele două mari
imperii era Armenia, aflată la confluenţa dintre răsăritul Imperiului Roman şi nordul Persiei.
Această ţară muntoasă şi greu de cucerit era de o importanţă strategică vitală pentru romani dar
şi pentru rivalii lor perşi. Atât timp cât romanii au controlat Armenia, au fost capabili să ia prin
surprindere trupele persane şi să apere mai bine provincia Siria. Împăratul Traian a fost primul
care şi-a dat seama de importanţa strategică a Armeniei, el a cucerit această ţară şi a
transformat-o în provincie romană. Urmaşul lui Traian, împăratul Adrian, a permis armenilor să
aibă în continuare un rege clientelar Romei.
Timp de peste un secol armenii s-au dovedit a fi aliaţi preţioşi romanilor, în lupta
împotriva perşilor. În anul 260, după înfrângerea şi uciderea împăratului Valerian, de către
perşi, armenii au fost cuceriţi iar regele Chosroes a fost omorât 37). Fiul acestuia, regele
armean Tiridates, a reuşit să fugă din Armenia ocupată de perşi, găsind adăpost în capitala
imperiului al cărui rege clientelar fusese tatăl său. După o perioadă de pregătire, Tiridates a
fost trimis înapoi în Armenia în secret, unde fostul rege armean a profitat de nemulţumirea
supuşilor săi de odinioară, sătui de înrobirea persană.
Taxele uriaşe şi persecuţiile religioase impuse de sassanizi i-au nemulţumit pe armeni,
iar Tiridates a profitat de acest lucru, reuşind să atragă numeroşi nobili şi oameni de vază de
partea sa, în refugiile din munţi, unde perşii nu puteau să îi găsească 38). Încurajat şi sprijinit
de către romani, Tiridates şi armata sa au izgonit trupele de ocupaţie persane şi chiar au lansat
un atac împotriva perşilor, pe teritoriul Imperiului Persan. După unele succese iniţiale,
modesta armată armeană nu a putut face faţă contraatacului devastator lansat de împăratul
persan Narses. Perşii au ocupat din nou Armenia, iar viteazul rege Tiridates a fost nevoit să se
refugieze, încă o dată, la Roma.

35
) Aurelius Victor, De Caesaribus, 39, trad. de H. W. Bird, Liverpool University Press, Liverpool, 1994, p. 223.
36
) Timothy Gregory, A History of Byzantium, Willey-Blackwell, Oxford, 2005, p. 29.
37
) Kevork Aslan, Armenia and the Armenians: From the Earliest Times until the Great War, BookSurge
Publishing, Charleston, 2004, p. 29.
38
) R. N. Frye, The Political History of Iran under the Sassanians, în The Cambridge History of Iran, Vol. 3:
The Seleucid, Parthian and Sassanid Periods. Part 1 of 2, Cambridge University Press, 2003, p. 125.
 Conflictul ce părea interminabil, dintre romani şi perşi, coroborat cu alte numeroase
regiuni unde statul roman aproape nu mai făcea faţă provocărilor, l-au pus pe Diocleţian în
faţa unei mari provocări: salvarea Imperiului Roman de la colaps, printr-o reorganizare
administrativă şi militară. Acest plan al lui Diocleţian, numit generic restauratio imperii, a
prins viaţă prin numirea lui Maximian drept Caesar şi apoi August 39). Geniul lui Diocleţian
intuia că reforma trebuie să continue, iar problemele statului roman erau atât de multe încât
împăratul avea nevoie de mai mult sprijin. Pentru a elimina uciderea împăraţilor,
comploturile şi pentru a realiza o succesiune paşnică la tronul imperiului, Diocleţian avea în
plan să asocieze la domnie alte două persoane.
În primele luni ale anului 291, cei doi Auguşti s-au întâlnit la Mediolanum, unde au
discutat probabil detaliile legate de succesiunea la tron şi alegerea a încă doi oameni, care să
îi ajute la conducerea statului roman. Discuţiile dintre Diocleţian şi Maximian au fost făcute
publice abia în martie 293, când cei doi Auguşti şi-au ales ajutor câte un Caesar: Diocleţian l-
a ales pe Gaius Valerius Galerius Maximianus, cunoscut sub numele de Galeriu, iar
Maximian l-a ales pe Gaius Flavius Valerius Constantius, cunoscut sub numele de
Constantius Chlorus 40). Alegerea celor doi Caesari urma să însemne un moment de răscruce
în conducerea Imperiului Roman, acest sistem fiind unul nou, rod al gândirii lui Diocleţian.
Galeriu a fost un simplu plugar, în provincia natală Illyria, fiind un om robust, brutal
şi ignorant. Urcând treptele administraţiei imperiale, a devenit priceput la lucrurile practice şi
expert în relaţiile cu perşii, astfel încât a conceput un plan prin care romanii să îl ajute pe
regele Tiridates al Armeniei să revină la domnie 41).
Constantius a fost numit Chlorus datorită constituţiei sale slăbuţe, având o sănătate
şubredă şi fiind mai tot timpul palid. Şi Constantius Chlorus era originar din Illyria, fiind
descendent din împăratul roman Claudius al II-lea. A fost un ofiţer curajos şi un bun strateg,
fiind prefectul gărzii pretoriene în timpul lui Maximian 42).
Cei doi Caesari au fost influenţaţi în deciziile lor de două femei, ambele cu un
caracter puternic. Galerius nu făcea aproape nimic fără sfatul mamei sale Romula, o
preoteasă păgână, adversară fanatică şi declarată a religiei creştine. Constantius a fost
influenţat de prima sa soţie, Elena, care i-a dăruit un fiu, numit Constantin, viitorul mare
împărat al romanilor, născut în anul 280. Elena nu provenea din rândurile aristocraţiei
romane, fiind o femeie de origine umilă 43). Sfântul Ambrozie din Mediolanum afirmă că
Elena era proprietara unui han, atunci când a cunoscut-o Constantius:
„Avea hanul ei atunci când a fost văzută prima dată, aşa a cunoscut-o Constantius”
44
).
Conform poziţiei sociale din antichitate, ocupaţia de hangiu nu era prea bine văzută în
societatea romană. După alegerea sa drept Caesar, Constantius a fost nevoit să se despartă de
Elena, pentru a se căsători cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian 45) .
Deşi Constantius era păgân, Elena avea simpatii clare pentru religia creştină, dar nu se
cunoaşte data exactă a convertirii şi botezului ei. Afirmaţia lui Eusebiu din Cezareea,
conform căreia Constantin o adusese pe mama sa la religia creştină este lipsită de temei şi
făcută doar cu scopul de a-l linguşi pe Constantin cel Mare:

39
) Simon Corcoran, Before Constantine, în vol. The Cambridge Companion to the Age of Constantine, p.40.
40
) Fergus Millar, Emperor in the Roman World, Duckworth Publishing, London, 2003, p. 50.
41
) Gilbert Dragon, Emperor and Priest: The Imperial Office in Byzantium, Cambridge University Press,
Cambridge, 2004, p. 24.
42
) Mark Noll, Turning Points: Decisive Moments in the History of Christianity, Baker Academic, Grand Rapids,
Michigan, 2001, p. 49.
43
) Evelyn Waugh, Helena, Loyola Press, Chicago, 2005, p. 8.
44
) Sfântul Ambrozie din Mediolanum, De obitu Theodosii, 42, P.L. 16, 1399.
45
) Hans Pohlsander, Helena: Empress and Saint, Ares Publishers, 1995, p. 36.
 „Constantin izbutise să facă din Elena, care mai înainte nu fusese credincioasă, o
fiinţă atât de cuvioasă, de parcă Însuşi Mântuitorul tuturor ar fi povăţuit-o încă din frageda
ei tinereţe” 46).
În contrast cu Eusebiu din Cezareea, Teodoret din Cyr afirmă că Elena l-a povăţuit în
tainele credinţei creştine pe fiul ei încă de mic. Constantin a fost profund recunoscător mamei
sale după ce a ajuns singur stăpânitor al Imperiului Roman, dându-i titlul de Augusta. Este
cert că mama viitorului împărat Constantin cel Mare a avut o mare influenţă asupra fiului său
încă din copilărie dar nu se poate afirma cu certitudine că l-a crescut, de mic, în credinţa
creştină:
„Ea (Elena – n.n.) a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta
credinţă” 47).
Sistemul de conducere imperială gândit de împăratul Diocleţian a arătat lipsa de
egoism a celui care era gata să împartă puterea absolută cu alţi trei monarhi. Cei doi Auguşti
erau priviţi ca doi fraţi, iar Caesarii urmau să fie aidoma unor fii adoptivi, amintind întrucâtva
de secolul al II-lea, când tranziţia la putere se făcea în mod paşnic, fiii adoptivi ai împăraţilor
fiind viitorii împăraţi 48). Diocleţian îşi dorea ca în momentul morţii sau retragerii unuia dintre
Auguşti, Caesarul numit şi ales să îi ia locul, iar în locul său să fie ales un alt Caesar.
Respectând această ierarhie, puterea ar fi urmat să se transmită în mod paşnic, fără comploturile
şi asasinatele ce zguduiseră statul roman aproape un secol. În noul sistem politic al lui
Diocleţian, garda pretoriană şi-a pierdut influenţa şi importanţa, pretorienii proclamând
împăraţii romani în multe ocazii din secolul al III-lea 49). Senatul Roman şi-a pierdut din
importanţă, rămânând doar un simbol al unui trecut glorios.
Tetrarhia gândită de împăratul Diocleţian trebuia să facă faţă celor mai mari primejdii,
dar evenimentele următoare au arătat că visul frumos al lui Diocleţian avea prea puţine
legături cu realitatea. Auguştii şi Caesarii erau oameni, cu pasiunile lor, cu părţile lor bune şi
rele, iar aceste realităţi au răsturnat visul lui Diocleţian. Patimile omeneşti au făcut imposibilă
o tranziţie paşnică în cadrul tetrarhiei. Pe lângă acestea, alţi factori externi au influenţat
sistemul gândit bine, dar greu de pus în practică 50). Dacă la început tetrarhia a funcţionat,
acest lucru s-a datorat entuziasmului şi respectului faţă de Diocleţian, iniţiatorul sistemului.
Diocleţian era un om religios, dar nu fanatic precum Galeriu. Tetrarhia constituită a
fost înconjurată încă de la început de o aură de religiozitate şi îmbrăcată într-un ceremonial
cu un substrat religios păgân. Fiecare membru al tetrarhiei, dar mai ales Diocleţian, era
investit cu un fel de majestate sacră. Prin acest concept, Diocleţian se îndepărta de tradiţia
romană clasică şi se apropia de Orient, unde împăraţii perşi pretindeau să li se acorde onoruri
divine 51). În primii ani ai Imperiului Roman, în timpul lui Octavianus Augustus, romanilor de
rând le repugna ideea ca împăratului să-i fie acordate onoruri divine, încă din timpul vieţii.
Augustus a refuzat să-i fie dedicate temple şi altare în timpul vieţii, după mărturia istoricului
Suetonius:
„Ştia că până şi proconsulii îi ridică temple; n-a acceptat în nici o provincie decât
dacă numele său era asociat cu cel al Romei. La Roma a refuzat categoric această onoare; a

46
) Eusebiu din Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, III, 47, în colecţia P.S.B., vol. 14: Eusebiu din
Cezareea. Scrieri. Partea a doua, trad. de R. Alexandrescu, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 144.
47
) Teodoret din Cyr, Istoria bisericească, I, 18, în colecţia P.S.B., vol. 44: Teodoret, episcopul Cyrului. Scrieri.
Partea a doua, trad. de Pr. Prof. V. Sibiescu, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 62.
48
) Jean-Michel Carrié et Aline Rouselle, op. cit., p. 146.
49
) Boris Rankov, The Praetorian Guard, Osprey Publishing, Westminster, Maryland, 1994, p. 16.
50
) Fergus Millar, The Roman Near East: 31 B.C.-A.D. 337, Harvard University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1995, p. 175.
51
) Charles M. Odahl, Constantine and the Christian Empire, Routledge, New York, 2006, p. 43.
mers până acolo încât a topit toate statuile de argint care-i fuseseră ridicate odinioară şi cu
suma obţinută i-a consacrat lui Apollo Palatinul trepiede de aur” 52).
Suetonius afirmă că Augustus nu era de acord să fie numit nici măcar dominus, ceea
ce la Roma însemna stăpânul sclavilor, dar în Orient acest cuvânt avea o altă însemnătate,
fiind asociat cu un epitet al divinităţii:
„Considerând numirea de stăpân (dominus – n.n.) o insultă infamantă, a respins-o
permanent cu oroare; ... de atunci înainte 53) n-a suportat să fie numit stăpân nici măcar de
copiii sau de nepoţii săi, nici în joacă, nici în serios şi le-a interzis să glumească între ei în
acest fel” 54).
Spre deosebire de Octavianus Augustus, Diocleţian a întărit această statură a
împăratului roman de origine sacră şi divină. Primul titlu al împăratului August era cel de
Dominus. Diocleţian se îmbrăca în purpură, bogat ornată cu fire de aur, purta sandale
preţioase în picioare şi pe cap era împodobit cu o diademă ornamentată cu pietre preţioase. În
prezenţa sa, un supus roman, căruia i se acorda o audienţă doar pentru motive bine
întemeiate, trebuia să se închine şi să adore majestatea divină a împăratului 55). Ceremonialul
curţii lui Diocleţian era guvernat de precizări detaliate iar la curtea împăratului din Nicomidia
era o ierarhie interminabilă de oficiali şi funcţionari, ce făceau legătura între tronul aproape
sacru al împăratului şi muritorii de rând.
Deşi evidenţele pot conduce spre alte idei, trebuie să afirmăm că Diocleţian nu era
mânat de ambiţii personale sau de vanitate paranoică, precum Nero. Ofiţerul provenit din
Illyria dorea doar să sporească prestigiul celor patru împăraţi în ochii romanilor, astfel încât
până şi ceremoniile de la curte să inspire o anumită veneraţie şi măreţie. Diocleţian avea un
bun simţ, remarcat adesea de cei din anturajul său. Ca şi un roman provenit din provincie, în
particular râdea de toate aceste detalii stricte ale ceremoniei imperiale, dar în public era
extrem de atent la măreţia demnităţii imperiale 56). Adevăratul caracter al lui Diocleţian s-a
văzut după abdicarea sa, din anul 305. Împăratul s-a retras în provincia natală, la Salona, fără
a avea ulterior nostalgii şi pretenţii legate de conducerea statului roman. În timpul unei grave
crize a fost rugat să revină la conducerea imperiului pe care îl reformase, dar a refuzat,
motivând că legumele sale sunt mai importante şi mai măreţe decât curtea imperială pe care o
condusese două decenii.
Diocleţian a împărţit vastul Imperiu Roman în patru părţi, între Auguşti şi Caesari.
Constantius Chlorus, cu titlul de Caesar, stăpânea Britannia, Gallia, Spania şi o parte din
Mauretania, avându-şi reşedinţa la Treveri (Augusta Treverorum). Maximian, cu titlul de
August, păstra pentru sine provinciile Rhaetia, Italia cu insulele înconjurătoare, Mauretania,
Numidia şi Africa proconsulară, cu reşedinţa la Mediolanum. Caesarul Galeriu avea în
stăpânire Illyria, Moesia, Macedonia, Grecia şi Creta, cu reşedinţa la Sirmium. Diocleţian,
primul dintre Auguşti, a păstrat pentru el însuşi provinciile Tracia, întreaga Asie Mică, Siria,
Palestina, Egiptul şi Libia, având reşedinţa la Nicomidia 57).
După alegerea Caesarilor şi împărţirea administrativă a provinciilor romane, cei patru
tetrarhi aveaumulte probleme de rezolvat, datorită incertitudinii şi numeroaselor revolte din

52
) Suetonius, Vieţile celor doisprezece Caesari, Divinul Augustus, 52, trad. de Gh. Ceauşescu, ed. RAO,
Bucureşti, 1998, p. 85-86.
53
) Suetonius se referă la un spectacol de teatru, când un mim l-a numit „Stăpâne drept şi bun!”, iar spectatorii l-
au aclamat, dar împăratul a dezaprobat acestea, dând chiar şi un edict în acest sens.
54
) Suetonius, Vieţile celor doisprezece Caesari, Divinul Augustus, 53, p. 86.
55
) Hartwin Brandt, Geschichte der römischen Kaiserzeit: Von Diokletian und Konstantin bis zum Ende der
konstantinischen Dynastie, Akademie Verlag, Berlin, 1998, p. 182.
56
) Karl Christ, Die Römische Kaiserzeit: Von Augustus bis Diokletian, C. H. Beck Verlag, München, 2001, p.
102.
57
) Pentru mai multe detalii, a se vedea Anexa II, publicată la sfârşitul acestei lucrări, unde sunt redate
provinciile pe care le avea în stăpânire fiecare tetrarh.
anumite provincii, în ultimii ani. În partea apuseană a statului roman, Carausius a incitat triburile
germane să atace legiunile romane, temându-se că fragilul său acord de pace cu Maximian nu va
rezista mult timp. Hoarde întregi ale alamannilor au năvălit în Gallia, începând cu anul 293, dar
Caesarul Constantius Chlorus, militar capabil, le-a învins, val după val 58). Constantius a mers şi
mai departe, în dorinţa sa de a pacifica regiunea de nord a Galliei. A trecut în regiunea Frisia
şi după lupte aprige, purtate pe un teren mlăştinos şi nefavorabil, a învins triburile germanice.
Constantius a luat un mare număr de prizonieri, cu ajutorul cărora a repopulat zonele părăsite
din Gallia.
După învingerea alamannilor, Constantius s-a concentrat asupra fortăreţei lui
Carausius din Gesoriacum. Tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare nu a reuşit să
blocheze flota lui Carausius în port, astfel încât corăbiile au ajuns în Britannia. Constantius a
impus o blocadă maritimă portului Gesoriacum şi l-a asediat dinspre uscat, ştiind că
garnizoana nu va putea să reziste mult, fără ajutor din Britannia. În acelaşi timp, Constantius a
pregătit o flotă de război, pentru a ajunge în Britannia şi a-l învinge pe Carausius. În timp ce se
derulau evenimentele amintite mai sus, Carausius a fost asasinat de Allectus, prefectul gărzii sale
pretoriene 59). După uciderea lui Carausius, Allectus s-a proclamat împărat peste teritoriul din
Britannia. În aceste condiţii, garnizoana din Gesoriacum a capitulat în faţa lui Constantius.
Înainte ca flota lui Constantius să pornească spre Britannia, acesta l-a rugat pe Maximian,
care purta în acel moment o campanie în Africa, să vină în Gallia, pentru ca această provincie să
nu rămână expusă în faţa unui atac din partea triburilor germanice 60). După ce Maximian a venit
în Gallia, cu partea cea mai importantă a armatei sale, Constantius şi-a împărţit flota în două,
debarcând pe coastele Britanniei în două locuri diferite. Jumătate din navele lui Constantius erau
comandate de amiralul Asclepiodatus, iar cealaltă jumătate de împăratul Constantius însuşi. Flota
lui Allectus era ancorată în faţa insulei Vectis, astăzi Isle of Wight, de unde putea supraveghea
coasta sudică a Britanniei.
Asclepiodatus a depăşit flota lui Allectus, profitând de ceaţa uzuală din acea parte a
coastelor britanice şi a înaintat până aproape de Londinium 61). Allectus a fost luat prin
surprindere de această debarcare condusă de Asclepiodatus, datorită faptului că apărarea sa se
baza pe o debarcare a inamicului în partea de răsărit a Britanniei. Totuşi, deşi sorţii îi erau
nefavorabili, Allectus s-a grăbit să ajungă la Londinium, unde a şi murit, în timpul bătăliei cu
trupele conduse de Asclepiodatus 62). Între timp, deşi a fost întârziat de o furtună, Constantius
a debarcat în partea de est a Britanniei. În drumul său spre Londinium nu a întâmpinat nici o
rezistenţă, fiind primit cu bucurie de britoni, care se lamentaseră altădată faţă de greutatea
stăpânirii romane. Prin campania victorioasă a lui Constantius, Britannia redevenea provincie
romană, iar orice ameninţare dinspre această parte a imperiului încetase acum.
După victoria obţinută în Britannia, Maximian a părăsit Gallia şi s-a întors în Africa de
Nord, unde a înfrânt revoltele de acolo destul de repede. Chiar dacă provinciile lui Maximian
erau acum liniştite, mai rămâneau tulburările din Egipt, dar acea provincie se afla sub directa
stăpânire a lui Diocleţian. Realizând importanţa economică şi militară a Egiptului, Diocleţian a
condus personal campania împotriva triburilor rebele din Egipt, campanie ce s-a încheiat în
anul 298, prin victoria romanilor 63). Marea cetate a Alexandriei a rezistat asediului lui
Diocleţian timp de opt luni, iar împăratul a ordonat măsurile cele mai dure împotriva
locuitorilor, după cucerire.
58
) Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, Vol. 1: Beginnings to 1500, HarperOne, New York,
1975, p. 89.
59
) Joseph Tainter, The Collapse of Complex Societies, Cambridge University Press, Cambridge, 1990, p. 138.
60
) Samuel Lieu, Constantine: History, Historiography and Legend, Routledge, New York, 1998, p. 75.
61
) Kenneth O. Morgan, The Oxford History of Britain, Oxford University Press, Oxford, 2001, p. 37.
62
) John Davies, A History of Wales, Penguin, London, 2007, p. 38.
63
) Brian H. Warmington, The North African Provinces from Diocletian to the Vandal Conquest, Cambridge
University Press, Cambridge, 1954, p. 66.
 Împotriva tulburărilor din Egiptul de Sus, Diocleţian a acţionat într-un alt mod,
chemând la luptă triburile aliate ale nobateenilor şi nubienilor, împotriva blemeilor care
invadaseră acea regiune. Triburile nobateenilor au repurtat o mare victorie, iar împăratul le-a
permis, drept mulţumire, să se aşeze în regiunea primei cataracte a Nilului. Această
colonizare a avut un scop strategic, deoarece nobateenii trebuiau să păzească graniţa de sud a
imperiului. Înainte de a se întoarce la Nicomidia, Diocleţian a împărţit Egiptul în trei
provincii administrative: Jovia, Herculea şi Thebais 64).
În pofida succeselor militare repurtate în Gallia, Britannia şi Egipt, Imperiul Roman
nu scăpase de cea mai mare ameninţare, disputele cu Imperiul Persan. Dacă triburile
germanice sau vreun pretendent roman visător la tron puteau produce tulburare într-o
provincie anumită, rivalitatea cu perşii şi un eventual război pierdut punea în pericol existenţa
statului roman iar Diocleţian era conştient de aceste lucruri. Înainte de a se angaja într-un
război cu perşii, Diocleţian a realizat că o sectă religioasă, provenită din Persia, tulbura
cetăţenii romani. Împăratul vedea în maniheism un real pericol, crezând că împăratul perşilor
trimitea, în ascuns, propovăduitori manihei, pentru a-i întoarce pe romani de la religia lor
clasică spre aceste noi învăţături 65). Evident că Diocleţian nu se pricepea prea bine în a studia
temeinic alte religii decât cea tradiţională, clasică, a strămoşilor săi.
În campania militară din Egipt împăratul întâlnise destul de mulţi adepţi ai
maniheismului şi pe aceştia nu îi socotea adevăraţi romani, ci trădători periculoşi. În general,
romanii erau extrem de toleranţi cu noile religii ce apăreau, deşi o anumită prudenţă se simţea
faţă de acceptarea lor. Conform rapoartelor primite de împărat, religia maniheilor era ciudată,
învăţa o doctrină străină celei clasice greco-romane, dar lucrul cel mai grav era, în ochii
autorităţilor romane, că provenea din ţara vechilor duşmani, din Persia 66). Este interesant că,
parcurgând rapoartele informatorilor lui Diocleţian, se poate face o paralelă între modul cum
era descris maniheismul şi modul în care a fost descris creştinismul, atunci când romanii au
luat contact cu religia creştină.
La fel precum religia creştină era prezentată odinioară într-un mod cu totul
distorsionat, acum maniheismul îi era prezentat lui Diocleţian drept o religie periculoasă, cu o
învăţătură stranie, cu rituri dezgustătoare şi cu obiceiuri imorale. Era suficient pentru ca împăratul
să considere maniheismul o religie periculoasă, ce trebuia scoasă în afara legii romane. Diocleţian
era convins că maniheii erau, de fapt, spioni persani, trimişi în Imperiul Roman pentru a crea
diversiuni. Urmare a acestei convingeri, împăratul s-a hotărât că această religie trebuie scoasă în
afara legii, în statul roman 67).
În aprilie 296, Diocleţian a publicat un edict împotriva maniheilor, la Alexandria.
Acest document este important, el arată modul în care Diocleţian înţelegea să trateze
chestiunile religioase şi politice. O atitudine asemănătoare a împăratului va fi afişată atunci
când se va pune problema persecuţiei împotriva creştinilor. Edictul lui Diocleţian s-a păstrat
în Codex Gregorianus. Parcurgând textul edictului, se poate observa că Diocleţian şi-a propus
să păstreze nealterată religia strămoşilor, păzind-o de corupţia adusă de noua sectă persană:
„Poruncim ca autorii scrierilor (maniheene – n.n.) şi liderii, împreună cu
abominabilele lor scrieri să fie sever pedepsiţi, prin ardere pe rug. Totuşi, aceia care sunt
membri ai sectei şi cei care se răscoală împotriva zeilor să fie executaţi, iar noi decretăm ca
posesiunile lor să fie confiscate în folosul trezoreriei. Iar dacă vreun cetăţean cunoscut, care
ar avea orice demnitate sau titlu, a trecut la această de nedescris şi infamantă sectă sau ar fi
adoptat doctrina perşilor, să confişti (tu, guvernatorule! – n.n.) posesiunile lor, pentru
beneficiul trezoreriei noastre şi să trimiţi asemenea criminali în minele din Phoeno şi
64
) Oscar W. Reinmuth, The prefect of Egypt from Augustus to Diocletian, Scientia Verlag, Amsterdam, 1963, p.
141.
65
) R. C. Blockley, East Roman Foreign Policy. Formation and Conduct from Diocletian to Anastasius, Francis
Cairns Publications, Liverpool, 1992, p. 46.
66
) François Decret, Mani et la tradition manichéenne, Éditions du Seuil, Paris, 2005, p. 84.
67
) Roy Mottahedeh, The Mantle of the Prophet: Religion and Politics in Iran, Oneworld Publications, Oxford,
2000, p. 159.
Proconnesus. Pentru ca acest rău blestemat să fie smuls din vremea noastră binecuvântată,
aşteptăm ca devotamentul vostru să aplice cât mai repede aceste porunci, în acord cu
propriile ordine, astfel încât să ne aducă cât mai grabnic pace. Dată în ziua dinaintea
Calendelor lui Aprilie, în Alexandria” 68).
Îndată ce Diocleţian a simţit că securitatea internă a imperiului este asigurată, a
început campania militară, de mult plănuită, împotriva perşilor. Împăratul nu revenise încă
din Egipt, atunci când a luat decizia să atace Persia, astfel încât l-a încredinţat pe Galeriu să
conducă războiul împotriva perşilor. Diocleţian avea mare încredere în Caesarul său, iar
Galeriu a acceptat această dificilă sarcină fără să stea pe gânduri, deoarece până în acest
moment nu realizase nimic notabil, iar Constantius se umpluse de glorie în campaniile
militare din Gallia şi Britannia 69).
Din pricina zelului nemăsurat, de a-i demonstra lui Diocleţian că şi el poate realiza
lucruri măreţe pentru imperiu, Galeriu a lăsat de o parte prudenţa necesară într-un război cu
un inamic precum Imperiul Persan. Galeriu i-a atacat pe perşi dinspre provincia Siria, deşi
Armenia era cel mai potrivit loc pe unde legiunile sale puteau să treacă în Mesopotamia.
Galeriu a mers de-a lungul fluviului Eufrat, înaintând tot mai departe în teritoriul deşertic al
Mesopotamiei. Legionarii romani au devenit epuizaţi, după un marş atât de lung, iar liniile
de aprovizionare au fost lungite atât de mult, încât nu mai erau efective.
Din timp în timp, mobila cavalerie persană ataca legiunile romane şi se retrăgea rapid,
fără a angaja o luptă decisivă. Galeriu a pierdut astfel mii de soldaţi, iar regele Tiridates al
Armeniei abia a scăpat cu viaţă, trecând fluviul Eufrat înot, îmbrăcat în armură 70). Galeriu şi-
a dat seama că astfel nu poate câştiga războiul şi a ordonat retragerea spre Siria. Pe drumul de
întoarcere, romanii au pierdut la fel de mulţi soldaţi, în urma unor ambuscade şi hărţuieli, fără
ca împăratul să mai poată angaja o luptă decisivă. Galeriu a ajuns la Antiohia, cu mai puţin de
o pătrime din efectivele iniţiale ale armatei sale, spre disperarea lui Diocleţian, care îl aştepta
în capitala Siriei.
La auzul veştii dezastrului din Mesopotamia, furia lui Diocleţian a fost comparată cu
cea a lui Augustus, provocată de pierderea legiunilor comandate de generalul Varus în Saltus
Teutoburgensis, în faţa triburilor germane. Dacă Varus murise în acea înfrângere de
odinioară, Galeriu scăpase cu viaţă şi trebuia să dea explicaţii, în faţa unui împărat mânios.
Deşi Galeriu a cerut o audienţă, a fost refuzat de către Diocleţian 71). Galeriu s-a întâlnit cu
Diocleţian pe străzile din Antiohia şi a implorat iertarea, dar lectica imperială a trecut mai
departe, iar Caesarul înfrânt l-a urmat pe Diocleţian o oră, cerând în continuare iertare. În cele
din urmă, Diocleţian l-a ascultat pe Galeriu şi a luat o decizie psihologică. I-a acordat o a
doua şansă lui Galeriu, considerând că Caesarul său învăţase ceva din această umilitoare
înfrângere.
Diocleţian l-a repus din nou pe Galeriu în fruntea armatei sale şi i-a acordat
permisiunea de a-şi întări armata şi cu legiunile de la Dunăre. De această dată, armata lui
Galeriu număra douăzeci şi cinci de mii de soldaţi, iar comandantul acestui nou corp
expediţionar a pornit pe o altă rută spre Persia. Galeriu a pornit prin Armenia, a traversat
munţii şi a ajuns pe malul fluviului Eufrat 72). De data aceasta a fost mai prudent, fiind ajutat
şi de împrejurări. Galeriu a iniţiat un atac nocturn, fără ca perşii să reacţioneze, elementul

68
) Tony Honore,Emperors and Lawyers: With a Palingenesia of Third-Century Imperial Rescripts, 193-305
AD,University Press, Oxford, 1994, p. 221.
69
) Will Leadbetter, Galerius and the Will of Diocletian, Routledge, New York, 2008, p. 46.
70
) James Carroll, Constantine’s Sword: The Church and the Jews – A History, Mariner Books, Boston, 2001, p.
166.
71
) Susan W. Bauer, The History of the Ancient World: From the Earliest Accounts to the Fall of Rome , W.W.
Norton, New York, 2007, p. 771.
72
) Roger Remondon, La Crise de L’Empire Romain de Marc Aurèle à Anastase, Presses Universitaires de
France, Paris, 1997, p. 291.
surpriză fiind decisiv. Mii de perşi au fost măcelăriţi de legionarii romani în acel atac
nocturn. Soţiile, surorile şi copiii împăratului Narses au fost capturaţi, fiind luaţi din cortul
imperial. Împăratul persan a fost rănit şi abia a scăpat cu viaţă, refugiindu-se în Media.
Luând aminte la gestul nobil făcut de Alexandru cel Mare, în secolul al IV-lea î.d. Hr.,
când a cruţat membrii familiei imperiale persane, Galeriu a poruncit ca rudele lui Narses să fie
protejate şi respectate. Caesarul a realizat că membrii familiei imperiale persane erau cei mai
valoroşi ostatici din mâinile romanilor. Tabăra persană a fost prădată de romani, iar cea mai mare
parte din tezaur a revenit lui Galeriu 73). Galeriu a înaintat până în cetatea Nisibi, unde s-a întâlnit
cu Diocleţian, care îi venise în ajutor în fruntea unei alte armate.
Galeriu i-a sugerat lui Diocleţian să profite de înfrângerea perşilor, să ocupe întreaga
Persie şi să o transforme în provincie romană. Diocleţian s-a arătat prudent şi vizionar,
refuzând pe loc propunerea Caesarului său. Narses a trimis negociatori la Diocleţian, care a
impus condiţii dure de pace, dar l-a lăsat pe împăratul persan la conducerea imperiului pe
care îl stăpânea. Negociatorii persani au lăudat purtarea mărinimoasă a cuceritorilor faţă de
membrii familiei imperiale persane, dar Galeriu le-a reamintit de jupuirea împăratului
Valerian, petrecută cu patru decenii mai înainte. Date fiind condiţiile, Narses a acceptat
termenii impuşi de Diocleţian 74). Prin tratatul de pace dintre romani şi perşi, din anul 297,
Imperiul Persan ceda Romei cinci provincii, din regiunea Tigrului superior, iar Armenia
redevenea un regat independent, clientelar Romei. Graniţa dintre Imperiul Roman şi Persia a
fost stabilită pe fluviul Araxes.
Între anii 293 şi 297, tetrarhia a dat roade evidente, cel puţin în domeniul politic şi
militar. Nici un uzurpator mai serios nu a mai îndrăznit să revendice tronul imperial şi să
provoace tulburări precum cele de dinaintea anului 284. Graniţele Imperiului Roman erau
mult mai sigure decât înainte, iar existenţa statului roman nu mai era atât de ameninţată din
afară, precum altă dată. Persia fusese înfrântă şi pentru mulţi ani nu mai prezenta un pericol
real, Britannia revenise complet sub controlul Romei, triburile barbare din nordul Dunării nu
mai îndrăzneau să atace legiunile de la graniţă, iar Africa de Nord era un teritoriu liniştit şi
sigur 75).
În paralel cu războaiele purtate, Diocleţian a pornit un plan vast de reformă
administrativă internă. În cadrul acestei reforme, construcţiile au ocupat un loc important. În
marile oraşe şi cetăţi romane s-au ridicat clădiri publice şi importante pentru viaţa de zi cu zi
a cetăţenilor romani. Cele patru reşedinţe ale tetrarhilor, Treveri, Mediolanum, Sirmium şi
Nicomidia, au primit o atenţie specială, au fost lărgite şi împodobite cu multe edificii noi. În
special Nicomidia a beneficiat de atenţia lui Diocleţian, care dorea să transforme oraşul într-o
a doua Romă 76).
Nici vechea cetate a Romei nu a fost uitată. Diocleţian s-a îngrijit personal pentru
refacerea unei clădiri de mare valoare istorică şi morală pentru locuitorii Romei, Curia Iulia,
vechea casă a Senatului Roman, distrusă de un incendiu, în anul 283. Cea mai mare şi mai
grandioasă construcţie din Roma, în epoca lui Diocleţian, a fost clădirea băilor publice de pe
colina Viminal, clădire începută de Maximian, la sfârşitul victorios al campaniei din Africa.
Băile de pe Viminal au fost numite, în mod evident, Băile lui Diocleţian, fiind construite în
onoarea salvatorului imperiului 77). Lucrările la aceste băi au fost efectuate între anii 298 şi
306, iar clădirea a fost un edificiu impozant şi spectaculos, demn de Roma.
73
) Anthony Pagden, Worlds at War: The 2500-Year Struggle between East and West, Random House, New
York, 2008, p. 111.
74
) Maurice Sartre, L’Asie Mineure et l’Anatolie, d’Alexandre à Dioclétien, Armand Colin, Paris, 2007, p. 326.
75
) Susan Raven, Rome in Africa, Routledge, New York, 1993, p. 162.
76
) Marcel Le Glay, Jean-Louis Voisin, Yann Le Bohec, Histoire romaine, Presses Universitaires de France,
Paris, 2005, p. 449.
77
) Richard Padovan, Proportion: Philosophy, Science and Architecture, Taylor & Francis, New York, 1999, p.
174.
 Spre deosebire de ceilalţi tetrarhi, Constantius se afla întrucâtva la marginea
Imperiului Roman, stăpânind provinciile cele mai sărace în resurse. Realizând că provinciile
sale nu sunt atât de legate de celelalte părţi ale imperiului, Constantius s-a îngrijit să aducă
regiunilor sale o bunăstare economică şi o emancipare culturală. El însuşi era un om cult şi
rafinat, spre deosebire de Galeriu sau de Maximian 78). Constantius îndrăgea compania unor
oameni culţi, având în jurul său sfetnici de încredere.
Caesarul lui Maximian a încurajat înfiinţarea cât mai multor şcoli, mai ales de
retorică, unde tinerii britoni, galli şi hispanici să poată învăţa. În trecut, unul dintre oraşele
cele mai importante în privinţa culturii era Augustodunum, dar în timpul răscoalei bagauzilor
(bagaudae) a fost distrus 79). Constantius a refăcut oraşul Augustodunum şi a reconstruit
şcoala de retorică, inaugurată în anul 297, numindu-l pe secretarul său Eumenius conducător
al acestei şcoli 80). Caesarul a deschis o şcoală de retorică şi în capitala Treveri.
Politica culturală şi economică dusă de Constantius a reuşit mai degrabă să elimine
nemulţumirile cetăţenilor de rând, dar statul roman se confrunta cu o gravă criză economică
şi financiară. Diocleţian preluase imperiul într-o confuzie monetară, creată de instabilitatea
politică. Această instabilitate monetară era neprielnică schimburilor comerciale şi afecta
bunul mers al economiei. Multe monede erau refuzate, datorită valorii lor scăzute, iar altele
aveau doar a treia sau a patra parte de material nobil, din necesar. Diocleţian s-a îngrijit de
apariţia a noi emisiuni monetare, dar vechile monede şi emisiuni fără acoperire nu puteau fi
retrase uşor din circulaţie 81).
Pentru a pune ordine într-o economie instabilă şi aflată în criză, Diocleţian a emis
Edictum de pretiis, prin care stabilea valori maxime ale diferitelor bunuri, precum şi cele mai
mari salarii ce puteau fi plătite. Depăşirea acestor preţuri maximale şi a salariilor maxime era
interzisă. Datorită sistemului tetrarhic, cheltuielile statului roman au crescut, pentru că cele
patru curţi imperiale necesitau mult mai multe cheltuieli, iar armatele şi funcţionarii pentru
posturile nou create încărcau şi mai mult un buget sărăcăcios 82). Soluţia aleasă de Diocleţian
a fost cea a creşterii taxelor. Un martor al vremii afirma, în chip ironic, că în timpul lui
Diocleţian existau mai mulţi colectori de taxe decât plătitori de taxe:
„Au început să fie mai puţini oameni care plăteau taxe decât cei care primeau salarii”
83
).
În asemenea condiţii, preţurile şi salariile nu au mai putut fi controlate iar statul
roman nu a putut depăşi grava criză economică ce se perpetuase, mai ales că în multe regiuni
economia aproape că nu mai exista. Guvernatorii au fost nevoiţi să egalizeze diferitele taxe şi
impozite, ce erau diferite de la o regiune la alta, iar multe dintre vechile privilegii fiscale au
fost suprimate. Chiar şi aşa, rezultatele nu au fost cele aşteptate de împărat, iar birocraţia a
crescut şi mai mult 84).
Diocleţian a sperat ca edictul referitor la preţurile maxime să aducă o minimă
stabilitate economică şi financiară. Pedepsele pentru încălcarea acestei legi erau foarte severe,
mergând până la condamnarea la moarte. Diocleţian nu era un bun economist, chiar dacă
intenţiile sale erau nobile. În regiunile în care preţurile la diferite bunuri erau mai mici decât
78
) Norman Davies, Europe: A History, Harper Perennial, New York, 1998, p. 176.
79
) Arnold J. Toynbee, A Study of History, Oxford University Press, Oxford, 1987, p. 484.
80
) Rodney Stark, Cities of God: The Real Story of how Christianity became an Urban Movement and conquered
Rome, HarperOne, New York, 2007, p. 56.
81
) Kenneth W. Harl, Coinage in the Roman Economy, 300 B.C. to A.D. 700, The John Hopkins University Press,
Baltimore, Maryland, 1996, p. 157.
82
) Ralph W. Mathisen, Palaeography and Codicology, în vol. The Oxford Handbook of Early Christian Studies,
edited by Susan A. Harvey and David Hunter, Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 156.
83
) Lactanţiu, De mortibus persecutorum, VII, P.L. 7, 204.
84
) Elio Lo Cascio, The Function of Gold Coinage in the Monetary Economy of the Roman Empire, în vol. The
Monetary Systems of the Greeks and Romans, edited by W.V. Harris, Oxford University Press, Oxford, 2008, p.
172.
cele maxime stabilite prin lege, acestea au urcat, iar în regiunile unde erau mai mari decât
cele admise prin edict, au dispărut de pe piaţă 85). După o perioadă în care Diocleţian a văzut
că edictul referitor la preţuri nu dă roade, această lege nu a mai fost aplicată.
Dacă intenţiile, acţiunile politice şi militare ale lui Diocleţian au salvat statul roman
de la colaps, firea religioasă şi morală a împăratului a cauzat, fără să îşi dorească acest lucru,
tulburări mai mari decât s-ar fi gândit. Diocleţian era un păgân religios, care preţuia valorile
morale şi familiale. Nu avea, în schimb, calităţile necesare de a înţelege şi aprecia şi alte
religii, în afară de cea a strămoşilor săi. În afara edictului împotriva maniheilor, publicat în
timpul şederii în Egipt, Diocleţian a ordonat arderea sau distrugerea tuturor cărţilor
referitoare la vrăjitorie, magie, divinaţie, chiar dacă erau scrise în limba egipteană, iar autorii
lor erau egipteni 86). Împăratul era convins că orice doctrină sau practică cu rădăcini oculte
sau magice vine din Persia. Prin urmare, mii de cărţi egiptene, referitoare la magie şi
vrăjitorie, sub pretextul că învăţătura prezentată în ele este de origine persană, au fost arse în
public.
În aceeaşi perioadă a şederii în Egipt, Diocleţian a emis un edict referitor la căsătorie.
Împăratul s-a inspirat din edictul despre căsătorie al lui Augustus, care a restabilit demnitatea
căsătoriei romane. Bazat pe principii religioase şi morale, Diocleţian a încercat să menţină
valoarea şi frumuseţea căsătoriei romane, crezând că prin încurajarea unor căsătorii virtuoase
va obţine protecţia şi bunăvoinţa zeilor, atât pentru el însuşi, cât şi pentru Imperiul Roman.
Acest împărat, animat de intenţii nobile, va fi receptat, din păcate, drept cel mai sângeros
împărat roman, persecutor al creştinilor.

85
) A.H.M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602: A Social, Economic and Administrative Survey, vol. 1,
The John Hopkins University Press, Baltimore, Maryland, 1986, p. 61.
86
) Valerie M. Warrior, Roman Religion: A Sourcebook, Focus Publishing, Newburyport, Massachusetts, 2002,
p. 182.