Religia geto-dacilor

Introducere

Geto-dacii făceau parte din marea familie a tracilor. Grecii, fără să-i cunoască îndestul de aproape ca
să-i singularizeze mai mult, i-au socotit că sunt traci. Dacă într-adevăr geto-dacii trebuie înglobaţi între
traci, atunci, după afirmaţiile lui Firmicus Maternus, că „în Tracia toţi se nasc roşcovani”, şi după spusele
lui Clement Alexandrinul, că tracii îşi închipuie că zeii lor sunt „roşcaţi” şi cu ochi albaştri, atunci ne aflăm
în faţa unui adevăr vizând fizionomia geto-dacilor.
Cunoaşterea civilizaţiei geto-dace a făcut progrese considerabile în ultimii ani, datorită interesului
istoricilor români şi străini pentru descoperirea acestei civilizaţii străvechi şi enigmatice. Astfel, se vorbeşte
astăzi despre pregeto-daci (mil. III - II î.Hr.), de geto-dacii străvechi (sec. XVIII - XII î.Hr.), de geto-dacii
vechi (sec. XII -VII î.Hr.) şi, în fine, de geto-dacii contemporani civilizaţiei greceşti (sec. VII î.Hr., sec. II -
III d.Hr.).
La fel ca în toate civilizaţiile străvechi şi antice, religia a avut un rol special în menţinerea şi cultivarea
virtuţilor la geto-daci, a valorilor lor morale, a speranţei în nemurire şi a cinstirii înaintaşilor. Dat fiind însă
faptul că spaţiul carpato-danubiano-pontic era mult mai propice unei religii omogene faţă de ţinuturile sud-
danubiene unde sincretismul şi schimburile de valori religioase erau destul de frecvente, ultimele cercetări
au dovedit că fenomenul religios geto-dacic trebuie studiat cu mai multă atenţie întrucât el prezintă
trăsături cu totul specifice.

Izvoarele

Cele mai vechi izvoare pentru cunoaşterea religiei geto-dacilor le-au constituit multă vreme unele
fragmente literare de la Herodot şi Strabo, deşi numele geto-dacilor apare şi la Sofocle, Menandru, Trogus
Pompeius şi alţii. Astăzi însă afirmaţiile istoricilor despre religia şi obiceiurile religioase ale geto-dacilor
sunt întemeiate pe numeroase descoperiri arheologice, care completează cu detalii preţioase tabloul
general, şi de multe ori vag sau confuz, pe care ni l-au lăsat autorii antici greci şi romani. Se poate vorbi
deci, astăzi, de divinităţi, sanctuare, preoţie, jertfe, obiceiuri funerare şi credinţa într-o viaţă viitoare la
geto-daci, cu mai multă precizie decât în trecut, chiar, decât acum 30-40 de ani.

Divinităţile

Marele Zeu şi Marea Zeiţă. Tot în urma cercetărilor mai noi s-a ajuns la concluzia că geto-dacii
credeau într-un zeu suprem, reprezentat ca persoană bărbătească, uneori având barbă, iar alteori, nu. În
unele reprezentări acesta apare în maiestate, adică aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în
mâna stingă un arc. Un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul
ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur divinitatea amintită, iar în gheare ţine un iepure. Acest
zeu este stăpânul cerului, al apelor şi al pământului, patronul aristocraţiei militare. El putea avea însă
atribute uraniene, solare şi soteriologice, asemenea altor divinităţi similare din lumea tracă sau cea
grecească.
Numele adevărat al divinităţii supreme geto-dace pare să rămână în continuare necunoscut, dacă nu se
acceptă opinia scriitorilor antici că acesta ar fi fost cel de Gebeleizis. Putem reţine însă ca oricare va fi fost
mumele străvechi al divinităţii supreme geto-dace, acel nume a fost înlocuit cu acela de Zalmoxis, în
perioada mai nouă, monoteistă.
Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor era însoţită de o ipostază feminină, anume de Marea
Zeiţă. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei „cu faţa
rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari
bucle ce-i încadrează faţa”. În anumite situaţii, zeiţa apare încadrată de două animale sacre – cervidee –,
sau de un cerb şi un şarpe. Alteori zeiţa apare în poziţie de invocare, cu mâinile ridicate până la umeri,
ţinând în dreapta un şarpe al cărui cap atârnă la picioarele ei, iar în stingă, un vas cu două toarte, de forma
unei amfore mici. Zeiţa mai apare încadrată şi de două păsări – probabil porumbei. Prin urmare, „panteonul
dacic antropomorfizat era dominat de un zeu şi de o zeiţă supremă, chiar dacă nu le cunoaştem numele”.
Faţă de această nouă concluzie a cercetărilor de ultimă oră în domeniul religiei geto-dacilor, trebuie
reţinut faptul că nu se exclude tendinţa spre monoteism a geto-dacilor, fiindcă o divinitate feminină în
compania unei divinităţi bărbăteşti nu diminuează nicidecum puterea supremă a Marelui Zeu. De exemplu,
existenţa Herei – ba chiar şi a celorlalţi zei – nu cauzează o diminuare considerabilă a puterii supreme pe
care o deţinea incontestabil Zeus în mitologia greacă.
Subliniem, în fine, ca geto-dacii încă din timpuri străvechi adorau un zeu suprem, că ei nu au divulgat
numele divinităţii lor supreme şi că zeul suprem putea să aibă lângă sine o zeiţă, o Mare Zeiţă, patroana
fertilităţii. Cu vremea se restrânge însă imaginea zeiţei feminine, mai ales în perioada luptelor dintre daci şi
vecinii lor, când spiritul de sacrificiu, propriu vitejilor, trebuia stimulat prin credinţa într-o divinitate
pururea biruitoare.
Informaţiile greceşti privitoare la Zalmoxis sunt oscilante. Religia geto-dacilor era strâns legată de
cultivarea sănătăţii şi de aceea orice lucru divin trebuia să aibă efect moral şi asupra vieţii oamenilor. De
aici – după obiceiul antic de a nu scoate prea mult în evidenţă pe străini – scriitorii greci consideră pe
Zalmoxis ca pe o fiinţă umană modestă, tributară înţelepciunii greceşti, dar care s-a folosit de această
înţelepciune atât pentru a reînnoi viaţa spirituală a poporului propriu, cât şi pentru a fi divinizat de popor.
Aşa ni-l prezintă şi Herodot şi Strabo.
Iată, de pildă, ce spune Herodot: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile
Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în
Samoş, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse
bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci
cu duhul, Zalmoxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite
decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora – a
clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe
fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor
merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea
cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană.
Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ,
a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el
le-a apărut şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre
înfăptuirile lui. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene, nici eu nu resping cele spuse, dar
nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie
Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine”1
Lucruri asemănătoare sunt relatate de Hellanicos din Mitilene, de Platon, de Mnaseas (acesta îl
aseamănă pe Zalmoxis cu Cronos), de Diodor din Sicilia, de Strabo mai ales, de Apuleius, de Lucian de
Samosata, de Origen, de Porphyrius (232 - 304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Enea din Gaza, Hesychios
din Alexandria. Acesta din urmă spunea cu privire la Zalmoxis : „Despre acesta Herodot ne spune că
grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat şi s-a
înapoiat cu corabia în ţinuturile sale de baştină, unde a propagat învăţături despre un trai mai înţelept
decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntaşi atenieni şi i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el,
nici discipolii săi nu vor muri. Alţii susţin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor)”.
Este posibil ca Zalmoxis să fi fost un mare profet şi reformator al religiei geto-dacilor. Dacă lucrurile
stau aşa, atunci el a sistematizat credinţele geto-dacilor – cel puţin – sau a descoperit acestora nu atât
1 Herodot, Istorii, IV, p. 94-95
2
credinţa în zei, cât credinţa în nemurirea sufletului. Nu este, atunci, întâmplătoare divinizarea lui în
mijlocul unui popor de adepţi credincioşi.
Gebeleizis sau Nebeleizis ar fi o altă denumire a lui Zalmoxis, sau poate denumirea adevărată a
divinităţii naturiste supreme a geto-dacilor.

Sanctuare. Temple

Arhitectura sacră a geto-dacilor a dezvăluit preocuparea atentă a geto-dacilor pentru cunoştinţele

astronomice şi astrologice. Astfel, sanctuarul cel mai vechi din Europa este sanctuarul patrulater de la
Parţa, jud. Timiş, format din două încăperi. El are dimensiunile de 14 X 7,50 m. În una dintre aceste
încăperi s-a descoperit un altar monumental construit din lut ars, de formă paralelipipedică: 1, 50 X 1,70 X
1,35 X 0,50 m, dedicat cuplului divin, după cum o arată statuia dublă ataşată lui. A doua încăpere avea
amenajate vetre speciale pentru jertfă, unde s-au găsit vase şi oase calcinate. Sanctuarul datează din anii
3000 – 2850 î.Hr. La Căscioarele s-a descoperit un locaş rectangular, iar la Sălacea (jud. Bihor) s-a
descoperit în 1968 un templu megaron, adică un templu de formă rectangulară, cu vestibul deschis. La fel,
la Sărata-Monteoru s-au descoperit alte sanctuare, având o construcţie diferită de aceea a locuinţelor din
epoca bronzului, epoca de atunci.. Dar cele mai impresionante sanctuare s-au descoperit în incinta sacră de
la Grădiştea de Munte şi în apropiere, în număr de nouă, având forma de patrulater. Acestea erau prevăzute
cu coloane pentru susţinerea acoperişului în două ape. Sanctuarul V sau sanctuarul mare de pe terasa a X-a
este considerat a fi „cel mai monumental din întreaga incintă a Sarmizegetusei”. Astfel, pe suprafaţa acestui
sanctuar au fost descoperite 33 discuri de andezit având diametre între 2,05 - 2,55 metri, cu o grosime de
35 cm. Suprafaţa netezită a discurilor denotă o tehnică de construcţie avansată. Este posibil ca acest
sanctuar să fi avut dimensiunea 38 X 26 m, având axul lung orientat pe direcţia NE - SV, adică ţinând
seama de răsăritul şi apusul soarelui.
Au existat şi alte sanctuare în lumea geto-dacă, unele de formă circulară. Acestea formează un mare
complex în munţii Sebeşului, dar n-au lipsit nici din alte ţinuturi ale Daciei. La Grădiştea de Munte s-au
descoperit până în prezent două sanctuare circulare, unul complex şi altul simplu, şi care au trezit interesul
multor cercetători. Sanctuarele circulare sunt interpretate ca temple-calendar ale dacilor, în a căror
construcţie s-au sintetizat uriaşe cunoştinţe matematice şi astronomice, dar mai cu seamă religioase, care ne
scapă astăzi.
O altă categorie de sanctuare dace sunt sanctuarele absidate. Sunt clădiri patrulatere terminate printr-o
absidă, fiind orientate pe direcţia NE - SV. Acestea ar fi o consecinţă a cultului cabirilor din Samo-thrake.
Un exemplu de astfel de sanctuar dacic s-a descoperit la Popeşti, fiind o clădire de 11 X 7,5 m, cu absidă
orientată pe direcţia NV - SE, având două încăperi, absida servind drept cella (cea mai sfântă încăpere) şi
conţinând două vetre ele cult, dintre care una ornamentată. Cei mai frumos sanctuar din această categorie
este acela descoperit la Pecica, pe acropola cetăţii, tot cu două vetre de cult, dintre care una portativă
servind drept altar. Este singura clădire având pereţii ornamentaţi cu motive în relief şi datează din sec. I
d.Hr.
Arta construcţiei sanctuarelor dacice beneficiază în continuare de atenţia specialiştilor. Viitorul va
deschide o pagină inedită pentru cunoaşterea ei. Au existat şi grote sacre şi înălţimi sfinte.

Sacerdoţiul

Nu încape îndoială că acolo unde se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Religia geto-dacilor era o religie a
jertfelor, între care şi jertfe omeneşti ; acestea însă erau rare şi dictate de interese comune presante. Preoţii
se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.
Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, personajul cunoscut în antichitate sub
numele de Zalmoxis. Dar el presupune o castă preoţească în fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin
cunoştinţele sale vaste, prin darurile speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i
permite cea mai directă legătură cu divinitatea supremă. Preoţimea în frunte cu marele preot a jucat un rol
important în viaţa geto-dacilor, nu numai în vremea lui Burebista, ci şi mult mai înainte, dovadă fiind chiar
textul lui Strabon, care ne vorbeşte de rolul jucat pe lângă rege de însuşi Zalmoxis, despre care Herodot ne
3
spune că a trăit cu mult înainte de Pythagoras.

Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi Comosicus. Se mai
aminteşte şi de un Zenfa sau Seuthes. Ei au fost sfetnici de mâna întâi, oameni de vază, înconjuraţi de o
aureolă sacră. Preoţii daci au fost consideraţi a fi avut asemănări cu druizii celţilor. Dacă avem în vedere
cele spuse de Strabon şi de Iordanes, observăm că preoţii daci erau mult mai apropiaţi de popor. Mai mult
chiar, Iosif Flaviu făcea comparaţie între esenieni şi persoanele sacre ale dacilor, aşa-numiţii pleistoi,
lăudându-i pentru sobrietatea, puritatea, frugalitatea şi simţul lor de dreptate.
Deceneu, ajuns mare preot s-a impus prin înţelepciunea şi sfatul său, dobândind de la Burebista „o
putere aproape regala”.
Au existat şi unele forme de „monahism geto-dac”, înglobând pe aşa-numiţii kapnobatoi şi ktistoi,
forme pregătitoare pentru preoţia geto-dacă şi prin care vor fi trecut şi cei care au ajuns preoţi şi mari
preoţi.
Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţiei morale şi a îndeplinirii
sacrificiilor şi a riturilor. Despre Zalmoxis, Strabon spune că „întors în patrie, el s-a bucurat de o mare
preţuire înaintea conducătorilor politici şi înaintea neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti...
La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el
însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de
vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii
sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor,
i-a dat tot sprijinul”. Şi despre Deceneu spune iarăşi cuvinte de laudă : „Apoi când peste geţi a ajuns să
domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această
cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o
poruncă dată de Zalmoxis” (Geographica, VII, 3, 5).
Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu
cultura viţei de vie şi cu orgii. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine
vătămătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. De aceea nu este deloc întâmplător şi
fără rezonanţe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea supremă să scoată din rădăcini viţa
de vie – planta sacră a lui Dionysos – şi că toată preoţimea dacică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Sacrificiile

Impresia lăsată de relatările cu privire la „trimiterea” unui sol către Zalmoxis, prin aruncare în vârful
suliţelor, a fost aceea că principalul sacrificiu al geto-dacilor era sacrificiul uman. Aceasta însă este o
eroare, dacă judecăm astăzi după locaşurile de cult geto-dace şi după inventarul lor. Este lucru sigur că au
existat la geto-daci jertfe de animale, deoarece divinitatea supremă în reprezentări este însoţită de animale
şi păsări. Iepurele, mistreţul, cervideele şi chiar bovinele puteau foarte bine să constituie materia jertfei.
Grija pentru anumite aspecte ale vieţii de zi cu zi, pentru sănătate, etc., putea să ocazioneze jertfe mult mai
puţin costisitoare. De altfel, faptul că numai în cazul când geto-dacii se aflau la mare strâmtorare şi doreau
să trimită un sol la divinitatea lor se îndeplinea ritul războinic al aruncării unui om în suliţe, este
concludent. Chiar dacă Iordanes – confundând geţii cu goţii – pomeneşte de uciderea rituală a prizonierilor
la geto-daci, faptul nu este pe deplin confirmat de alte izvoare, el este infirmat însă de cele spuse de antici
despre spiritualitatea geto-dacilor. „Trimiterea solului” nu se făcea în fiecare an, ci o singură dată la cinci
ani, după cum spune Herodot. De aceea este de neconceput ca aceasta să fi fost o jertfă în sensul cunoscut.
Şi, de fapt, jertfa se aduce pe altar, ceea ce nu se întâmpla aici.
Ritul „trimiterii solului” era acesta (după cum îl descrie Herodot) : „Tot la al cincilea an ei (geto-dacii)
trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au
nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc poruncă să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar
alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicîndu-l în sus, îl
aruncă în suliţe. Dacă – străpuns de suliţe – acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă
nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul,
căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre
4
cer, şi ameninţă divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu în
afară de al lor.”2 Prezenţa unor vetre, în special în templele cu absidă, ne obligă să credem că jertfele aduse
erau arderi de tot. Evident, într-un ţinut bogat în faună, aducerea de jertfă cu ardere de tot nu constituia o
problemă deosebită.
Sigur, întreaga viaţă religioasă a geto-dacilor, îndeosebi pe măsură ce ea a fost mereu îmbunătăţită prin
precepte înalte, ca acelea impuse de Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus, a înlăturat sacrificiile umane de
odinioară care, poate, vor fi existat în străvechime şi la geto-daci.

Viaţa viitoare. Cultul morţilor

Un indiciu sigur asupra credinţei geto-dacilor în nemurire îl constituie mărturiile literare antice. Se ştie
că geto-dacii, ca şi tracii, credeau în nemurirea sufletului, ba chiar că au descoperit – ca de pildă Zalmoxis
– modul de a continua existenţa după moarte. Această credinţă îşi găseşte concretizarea şi în cultul
morţilor. Astfel, la Fîntînele, com. Suhaia, jud. Teleorman, s-a descoperit chiar un mormânt ce ar fi păstrat
rămăşiţele pământeşti ale unui „sol”, „trimis”, în chip ritual, la Zalmoxis. Camera funerară propriu-zisă,
aflată într-un tumul, era de lemn şi avea dimensiunile 3,80 X 2,28 m, orientată pe direcţia nord-sud. în
partea de vest s-au descoperit osemintele unui tânăr împreună cu şapte vârfuri de lance, două mărgele de
lut şi ocru roşu (semnul vieţii). Mormântul, pregătit dinainte, avea fundul lipit cu lut, iar în centrul lui, o
suprafaţă patrulater puţin înălţată, cu laturile de cea 40 cm., care a fost pictată cu roşu şi alb. Aici sunt
figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale care unesc colţurile opuse,
dând astfel naştere la patru triunghiuri isoscele ce-şi unesc vârfurile de 90° în centrul pătratului. Două
dintre triunghiurile cu vârfurile opuse sunt pictate în alb, iar celelalte, în roşu. Banda de la baza fiecărui
triunghi este de culoare opusă triunghiului propriu-zis. Din cele susţinute de persoana care a descoperit
mormântul, acest tânăr care îşi aflase odihna veşnică aici ca sol al lui Zalmoxis „nu făcea parte dintre
războinici, ci era un tânăr iniţiat, făcând parte, probabil, din tagma preoţească” şi care ar fi cunoscut
simbolurile pitagoreice.
Morţii se bucurau de cinstire deosebită întrucât ei treceau în lumea de dincolo, unde îi aştepta
nemurirea. O bună parte dintre tradiţiile funerare geto-dace s-au păstrat în folclorul românesc, deşi modi-
ficate cu vremea prin creativitatea locală populară. Astfel, se socoteşte că o variantă vrânceană a Mioriţei
ne-a adus până în zilele noastre un fragment din credinţele geto-dacilor; că tinerii răpiţi de moarte
deveneau consorţii Lunii sau ai Surorii Soarelui. Într-o variantă vrânceană a Mioriţei ni se spune ca
ciobanul (eroul preţioasei balade) s-a însurat cu Sora Soarelui, personaj ce figurează în colinde de voinic,
unde poartă numele de Iana Sora Soarelui, care ar fi numele popular, păstrat în folclorul românesc, al zeiţei
Diana-Artemis, sora lui Apollo (Soarele) din mitologia greco-romană. Artemis-Diana era de fapt, prin
(interpretatio Romana) sincretism, Marea Zeiţă a geto-dacilor, protectoare a pământului, a vegetaţiei şi a
prosperităţii.
Desigur, după atâtea veacuri pline de schimbări şi de interferenţe religioase, este greu să distingem
astăzi exact ce anume este pur geto-dacic în practicile funerare actuale ale românilor. Dar nici nu este ne-
voie să facem prea mare efort în acest sens, pentru că formele tradiţionale de manifestare ale românilor în
diverse obiceiuri la naştere, la căsătorie şi la moarte ne dezvăluie, în anumite privinţe, că religia geto-
dacilor era o religie a belşugului, a exuberanţei, a evlaviei şi a dreptăţii.
Nu este exclus ca geto-dacii să fi socotit că în lumea cealaltă este nevoie de o mulţime de obiecte de
podoabă şi de îmbrăcăminte, de arme şi de hrană – aşa cum se credea în lumea veche. Totuşi, faptul că
practica incinerării morţilor a predominat faţă de înhumare ne face să ne gândim la o credinţă în
„ascensiune” la cer, la divinitatea supremă, a celor incineraţi, după eliberarea, în felul acesta, a sufletului de
trup. Oricum, elementele de bază ale credinţei geto-dace, morala mai sobră introdusă de marii reformatori:
Zalmoxis, Deceneu şi Comosicus va fi creat o atmosferă de pietate şi de spiritualitate, pe care misionarii
creştini au găsit-o aici şi au folosit-o pentru răspândirea Evangheliei. De aceea, se poate afirma că religia
geto-dacilor a lăsat urme durabile până astăzi, sublimate în micile rituri şi tradiţii din ceremoniile de
familie, dar mai ales în folclorul obiceiurilor răspândite în toată ţara.

2 Herodot, Istorii, IV, p. 94.

5
6