Cuvântul – mijloc de comunicare al mesajului divino-uman

Pr. conf. univ. dr. habil. Miron Erdei

Cuvântul preotului către credincioşi şi al profesorului de religie către elevi este cuvântul
lui Dumnezeu. El este cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie şi devine mereu actual,
rămânând neclintit până la sfârşitul veacurilor, după cum a spus Însuşi Mântuitorul: „Cerul şi
pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece”.
În virtutea chipului divin, pe care toţi oamenii îl posedă, dar mai ales datorită harului
divin înpărtăşit prin Sfintele Taine, puterea cuvântului poate să se sălăşluiască şi să lucreze în
fiecare din noi.
Trimiţând pe Sfinţii Săi Apostoli la propovăduire şi la săvârşirea Sfintelor Taine,
Mântuitorul i-a asigurat că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. El le-a poruncit ucenicilor mai
întâi să înveţe, apoi să boteze, arătându-le că din învăţătură se naşte credinţa, iar credinţa trebuie
să fie completată şi încununată de săvârşirea botezului, căci „credinţa este uşa Tainelor”.
Credinţa cea lucrătoare este născută, întreţinută şi dezvoltată prin cuvântul propovăduit şi prin
primirea Tainelor. Primirea cuvântului şi săvârşirea Sfintelor Taine se includ în mărturisirea
credinţei, deoarece”credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor
nevăzute” (Evrei 11, 1).
Prin propovăduire, credincioşii sunt conştienţi de realitatea şi eficienţa mântuitoare a
lucrării harului divin împărtăşit prin Sfintele Taine, astfel predica îşi are rolul ei şi înainte de
administrarea Sfintelor Taine, dar şi după aceea, pentru a-l face pe credincios mereu atent şi
receptiv cu privire la progresul său duhovnicesc.
În sens biblic, cuvântul este vorbirea lui Dumnezeu, învăţătura dumnezeiască menită să
rodească în conştiinţa umană, iar în sens uman, Cuvântul este chiar măsura omului şi un criteriu
de judecare a faptelor lui la Judecata de Apoi. Oamenii sunt responsabili de preluarea şi purtarea
Cuvântului prin faptele şi cuvintele personale:1 „Vă spun că, pentru orice cuvânt deşert pe care îl
vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi
din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36-37).

1. Cuvântul – unealtă a creaţiei la Dumnezeu

Din mărturisirea făcută de Domnul Hristos aflăm că “Pe Dumnezeu nimeni niciodată nu
L-a văzut”. Cu toate acestea, El trebuia Să se descopere creaturii Sale raţionale, iar aceasta s-a
realizat prin intermediul cuvintelor omeneşti. Dumnezeu, în nemărginita Sa înţelepciune a ales
cuvântul, graiul, ca mijloc de revelare şi de intrare în legătură cu omul. 2 Dumnezeu se revelează
astfel prin cuvânt. iar această formă de descoperire a început din clipa concretă a vorbirii lui
Dumnezeu cu Adam, în grădina raiului şi a rostirii proto-evangheliei, îndată după căderea
strămoşilor, Adam şi Eva (Facere 3, 2).
Acest mod de împărtăşire a voii lui Dumnezeu prin cuvinte s-a continuat prin aleşii şi
proorocii săi din Vechiul Testament, dar s-a încununat şi s-a împlinit în mod desăvârşit în
Hristos Domnul, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Începând de la prima poruncă dată de
Dumnezeu protopărinţilor în paradis şi până la ultimele capitole ale Apocalipsei apare ca o
expresie, poruncă, intenţionat repetitivă, pe paginile Sfintei Scripturi: „Şi a zis Domnul…”, „aşa
grăieşte Domnul”, „fost-a cuvântul Domnului spre mine”. Aceste formule sacre evidenţiază
legătura ce a avut-o Dumnezeu prin viu grai, cu „chipul slavei Sale” – omul. Dumnezeu a grăit
direct către aleşii Săi: „Şi am auzit glasul Domnului care zicea…” (Isaia 6, 9).

1
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, 1999, p. 9.
2
Pr. prof. dr. Nicolae Dură, Propovăduirea şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 39.

1
 Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai spus, ci el este şi făcut, este împlinit, este cuvânt
care devine faptă. De aceea nu se poate face o separare între cuvântul lui Dumnezeu şi lucrare
Sa, fiindcă Dumnezeu când grăieşte, se împlineşte în faptă. Lucrarea lui Dumnezeu apare
aproape ca o altă formă a vorbirii, iar opera lui Dumnezeu apare ca şi cuvântul Său într-o altă
înfăţişare. Cuvântul lui Dumnezeu aduce la existenţă ceva ce nu era, ceva din neexistenţă.3
Cuvântul divin este o manifestare a personalităţii lui Dumnezeu a cărui putere o
împărtăşeşte. Spre deosebire de cuvintele oamenilor, cuvântul lui Dumnezeu nu se risipeşte în
aer, o dată ieşit din gură. In Dumnezeu nu există nimic ce încetează. Cuvântul Său lucrează şi nu
trece. Dumnezeu a făcut făptura, cerul, pământul, universul cu toate cele ce sunt în ele, cu
cuvântul Său: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor.
Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”. (Psalmul 32, 6 şi 9). Cuvântul creator al lui
Dumnezeu “rămâne în veac” (Isaia, 40, 8) şi prin el “toate ajung la ţelul lor” (Înţelepciunea lui
Isus Sirah 43, 30).
Prin cuvântul Său Dumnezeu l-a creat pe om şi îl re-creează, atunci când acesta, stricat
de păcat, îşi îndreaptă auzul spre cuvântul Creatorului, care se face astfel actual până la sfârşitul
veacurilor. Prin cuvânt a început timpul şi istoria şi prin ascultarea şi împlinirea cuvântului
istoria şi omul se îndreaptă spre judecata divină. Cuvântul divin este un început, dar şi o
permanenţă în creaţia şi în istoria lumii. 4 Din aceste motive, el este prezent în prezenţa omului şi
primeşte semnificaţii profunde odată cu naşterea Omului Hristos.

2. Cuvântul - întrupare şi descoperire la Hristos

Cuvântul dumnezeiesc este instrumentul şi calea descoperirii lui Dumnezeu, este mijloc
de exprimare către creaţie. Aşa se face Cuvântul „lumina lumii” (Ioan 8, 12), ca să vestească
adevărul, deoarece “Începutul cuvintelor Tale este adevărul” (Psalmul 118, 160). Descoperirea şi
comunicarea lui Dumnezeu prin cuvinte este o consecinţă a istoriei mântuirii şi a Revelaţiei.
Această veste vine spre noi şi nimeni nu poate să o tăgăduiască, ci dimpotrivă toţi oamenii au
îndatorirea s-o asculte, să fie cu ea de acord sau să o nege în mod responsabil. Dumnezeu a
folosit cuvântul pentru a-şi descoperi voia Sa oamenilor, ca ei să-L cunoască. Această
descoperire şi cunoaştere a cuvântului relevat „stă la temelia întreţinerii unei legături vii şi
permanente cu Dumnezeu şi la temelia organizării religiei creştine.”5
Mitropolitul Filaret al Moscovei identifică o subtilă conexiune între cuvintele lui
Dumnezeu de la început: „Să fie!”, prin care cuvântul Creatorului a coborât în lume creaturile, şi
între acel : „Fie mie după cuvântul tău!” rostit de Preacurata Marie, blândă şi supusă, când
cuvântul creaturii a coborât pe Mântuitorul în lume. 6 Cuvintele Divine au o unitate profundă a
lor, ele se leagă strâns de istoria mântuirii lumii.
În Iisus Hristos, Fiul Tatălui şi Cuvântul, se află originea întreagii creaţieii, în El fiind
cuprinse raţiunile tuturor lucrurilor. Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, precum şi unele din
epistolele pauline dezvăluie o frântură din această taină , rămasă de nepătruns pentru mintea
omenească neluminată de har: „Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de
pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii fie stăpâniri. Toate
s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate”
(Coloseni 1, 16-17).
La „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Dumnezeu a rânduit descoperirea „tainei celei din
veac ascunsă”, a mesajului mântuirii prin Cuvântul, prin Logosul întrupat în istorie, Cel care era
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Mântuitorul a fost întruparea Cuvântului lui Dumnezeu şi

3
Ibidem, p. 42.
4
Ibidem, p. 51.
5
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în rev. “Ortodoxia”, nr.1,
1981, p. 25
6
Pr. prof. dr. Nicolae Dură, op. cit., p. 44

2
sămânţa aruncată de El în lume, din care a răsărit, a crescut şi a rodit Biserica prin cuvântul Lui.
Cuvântul lui Dumnezeu – Logosul poartă deci un nume, adică a devenit persoană, oglinda şi
strălucirea, icoana lui Dumnezeu sau chipul Dumnezeului celui nevăzut. Aceasta trebuia să se
împlinească deoarece “Firea noastră neputincioasă are nevoie de un lecuitor. Cuvântul nu numai
că Se arată, ci El pătrunde în natura noastră şi în obiceiurile noastre pentru a schimba din interior
această natură apăsată şi stăpânită de rău. În acelaşi timp, El Se goleşte pe Sine, pentru ca firea
umană să aibă părtăşie cu El pe cât îi este posibil”. 7 Astfel, lumea a fost pregătită prin cuvânt,
pentru a ajunge la mântuirea ei. Mesia a fost prezentat de Dumnezeu profeţilor ca Cel care „va
propovădui legea mea cu credincioşie… căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă” (Isaia 42,
3-4).
Cuvântul lui Dumnezeu face să apară, din nefiinţă, un lucru care se ţine de fiinţă. Acest
Cuvânt veşnic şi creator s-a făcut Profet şi Învăţător pentru a învăţa şi a rezidi pe oameni. Prin
întruparea Sa, Logosul cel veşnic „face străvezii cuvintele noastre omeneşti pentru Persoana Sa
divină”,8 sau face străveziu pe Dumnezeu prin cuvintele noastre omeneşti. Cuvintele lui Iisus nu
sunt cuvintele Sale, ci El le-a auzit de la Tatăl (Ioan 12, 49), ele sunt cuvintele lui Dumnezeu
(Ioan 3, 34). Prin propovăduirea şi întreaga activitate mântuitoare a lui Hristos, omul ajunge să
participe la relaţia personală dintre Tată şi Fiu: „Pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul
şi cel căruia va vrea Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu este
revelaţia desăvârşită a Tatălui, este supremul Descoperitor al Tatălui.
Fiind Dumnezeu din Dumnezeu, avea adevărul din Adevăr “şi pentru aceasta am venit în
lume: să mărturisesc pentru adevăr” (Ioan 18, 37). El a predicat nu doar prin cuvânt, ci prin tot
ceea ce a făcut. Minunile Sale sunt o predică fără cuvinte, iar predica o minune a cuvântului
rostit. Minunile au fost adeveriri de circumstanţă, în timp ce propovăduirea domnului este o
minune continuă: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Matei 24, 25).
Tot ce a făcut Mântuitorul este, de altfel, o predică a Împărăţiei. Prin cuvintele Sale,
Domnul introducea pe ascultători în împărăţia lui Dumnezeu, sau revărsă împărăţia în sufletele
ascultătorilor şi împlinitorilor predicii Sale. Prin cuvintele Sale Domnul întăreşte pe ascultători
întreolaltă, dar în primul rând îi primeşte în unitate cu El. Mântuitorul a spus aceste cuvinte în
sensul că El însuşi nu va înceta să fie şi să vie, ca să dea putere cuvintelor Sale.9
Începutul mântuirii îl face Întruparea. Acest act este început al revelaţiei iubirii, al
coborârii şi lucrării ei în lume. Prin acest act Fiul lui Dumnezeu ia chipul nostru, Se smereşte pe
Sine „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7); intră în lume, pentru lume, din iubire pentru lume. Aşa
înţelegem cuvântul răscolitor al Mântuitorului când spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan 3, 16). Noi avem aici un cuvânt decisiv al lui Dumnezeu pentru lume: iubirea Lui
infinită pentru ea, iubire pe măsura darului, Care este Însuşi Fiul Său, Darul Suprem. Cuvântul
care se referă la acest „dar” se repetă şi în convorbirea cu femeia samarineancă (Ioan 4, 10). Or,
această mărturie a lui Hristos ne dă deodată încredere şi speranţă cu privire la „destinul” lumii:
„Ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. 10 Darul suprem oferit ei în persoana
Fiului lui Dumnezeu are valoare şi în eshaton, lumea fiind astfel menită de Dumnezeu, nu pieirii,
ci vieţii.

3. Cuvântul - mijloc de tâlcuire al Evangheliei la preot

7
P.S. prof. dr. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos sau Logosul înnomenit, Editura România Creştină, Bucureşti, 1988,
p. 72.
8
Pr. prof. dr. Nicolae Dură, op. cit., p. 52.
9
Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană. Iisus Hristos, darul şi cuvântul suprem al
lui Dumnezeu, în rev. “Ortodoxia”, nr. 1, 1973, p. 12.
10
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem, în rev. “Ortodoxia”, nr. 1,
1983, p. 40.

3
 Cuvântul a devenit element de legătură între Dumnezeu şi oameni, sau dintre Revelaţia
divină şi credincioşi, sau mai mult, loc de întâlnire a creaturilor raţionale cu Făcătorul lor. Istoria
mântuirii este, între altele, şi preocuparea pe care Dumnezeu o are pentru a se descoperi, a se
face înţeles, atât cât este posibil. Cuvântul lui divin a fost înveşmântat în graiul uman şi
„Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 8).
În trecutul testamentar cuvântul divin este încredinţat oamenilor lui Dumnezeu:
proorocilor. Ei aveau menirea de-a fi mijlocitori, prin rugăciune, între dorinţele fiilor lui Israel şi
Dumnezeu, dar aveau şi încredinţarea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu către poporul ales.
Sorgintea întregii predici profetice stă în Revelaţia de pe Sinai. Profeţii participă ei înşişi la
formarea cuvântului lui Dumnezeu. Adică Dumnezeu are nevoie de oameni pentru a putea vorbi
oamenilor.11Profeţii mărturisesc conştiinţa că sunt purtătorii şi slujitorii cuvântului lui
Dumnezeu: „Domnul grăieşte…” ori „Fost-a cuvântul Domnului către mine…” sau „Ascultă
Izraele cuvântul Domnului…”, „Ascultă cerule, şi ia aminte pământule, că Domnul grăieşte”
(Isaia 1, 2). Profeţii înşişi aveau conştiinţa fermă a lucrării divine prin ei: „Duhul Domnului
grăieşte prin mine, şi cuvântul Lui e pe limba mea” (2 Regi 23, 2), zicea proorocul David. Deşi
cuvântul divin era un dar primit de către prooroc, acest cuvânt devenea o parte constitutivă a
făpturii lui, era o hrană care întăreşte viaţa în duh a grăitorului de Dumnezeu.
Proorocul nu este decât instrumentul material prin care Domnul comunică. Pentru aceasta
Miheia, conştient că Domnul descoperă mesajul Său şi acesta trebuie să fie vestit, zice: „Ce-mi
va spune Domnul, aceea voi grăi!” (2 Regi 22, 14), Pe proorocul Ieremia Domnul îl
încredinţează: „Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!” (Ieremia 1, 9), iar lui Isaia Dumnezeu îi
grăieşte: „Pune-voi cuvintele Mele în gura ta…” (Isaia 51, 6). Întrucât poporul ales a fost cel ce
trebuia să-L primească pe Mântuitorul, şi a fost pregătit în acest scop, graiul folosit este cel al
acestui popor. Dumnezeu, începând cu Patriarhii şi continuând cu profeţii, îşi comunică voia Sa
în limba ebraică.12
Scopul predicii profetice era schimbarea vieţii iudeilor, sau o întoarcere a lor către
Dumnezeu. De aceea, cuvântul pe care ei îl comunicau era “lămurit” (Psalmul 118, 140) şi
„cercat cu foc” (2 Regi 22, 31). Cuvântul divin s-a revarsat în sufletele celor care l-au primit şi
le-a curăţit inimile, deoarece “Cuvântul Domnului l-a aprins” (Psalmul 104, 18).
În actualul Testament Hristos cere oamenilor să fie înţelepţi, adică să-I împlinească
cuvântul. Atunci când cuvântul Său este nesocotit lipseşte şi înţelepciunea (Ieremia 8, 9). Prin
cuvânt Dumnezeu cheamă de-a pururi pe oameni să se angajeze în dialog personal cu El. Prin
credinţă şi smerenie putem să simţim şi să auzim grăirea permanentă a lui Dumnezeu spre
inimile noastre. El ne grăieşte ca persoană. Cuvintele divine se adresează fiecărui om oriunde şi
oricând şi aceste cuvinte susţin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele, deci
aceste cuvinte ale Domnului sunt bune şi de mare folos (Isaia 39, 8).
Slujitorii bisericeşti, potrivit mandatului lor divin, trebuie să explice credincioşilor sensul
Cuvântului divin şi înţelesul Sf. Taine, precum şi datoriile ce rezultă din această cunoaştere,
pentru a realiza în ei, în mod actual, chipul lui Hristos. Cadrul adecvat pentru realizarea acestui
deziderat divin este Sf. Liturghie, unde Dumnezeu poate fi împărtăşit prin taină şi cuvânt celor
care doresc să trăiască în comuniune cu El. Predica şi Euharistia fiind două forme
complementare ale lucrării bisericeşti, nu este îngăduit ca în Liturghie să se neglijeze predica şi
de asemenea, predica nu trebuie să diminueze valoarea Euharistiei.
Când preotul vesteşte pe Hristos, are în sine nu doar harul dumnezeiesc, ci şi pe Hristos
însuşi, fiind un hristofor, Care a spus: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6) şi prin împărtăşirea cu

11
Pr. prof. dr. Nicolae Dură, op. cit., p. 45.
12
Pr. prof. Petru Rezuş, Învăţătura creştină despre cuvânt, mijloc de expresie în cele trei confesiuni, în rev.
“Ortodoxia”, nr. 1, 1959, p. 50.

4
Hristos cel euharistic „avem fiecare dintre noi adevărul acesta imprimat şi pecetluit în inimile
noastre”,13 după cum ne învaţă Sf. Vasile cel Mare.
Predica nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu tainele, dar ea este permanent necesară pentru
pregătirea credincioşilor în vederea primirii harului mântuitor, prin primirea Sf. Taine, pe care
trebuie să le primească cu vrednicie şi conştiinţă vie a valorii şi lucrării respectivei taine,
deoarece “Numai în această unire nedespărţită a Cuvântului şi a Tainei, putem înţelege cu
adevărat sensul afirmaţiei că Biserica este singura care păstrează adevăratul sens al Scripturii”. 14
Prin Sfintele Taine ale Bisericii se primeşte nu doar puterea lui Hristos, care ne întăreşte
împotriva păcatelor şi ne creşte în virtute, ci şi cunoştinţă mai înaltă a lui Dumnezeu şi despre El.
Preotul prin Sf. Taine primeşte, el şi credincioşii sai, “Duhul cel de la Dumnezeu, ca să
cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (I Corinteni 2, 12). Cu ajutorul acestei puteri
dumnezeieşti preotul predicator devine slujitor al Duhului, care face viu, şi nu al literei, care
ucide (II Corinteni 3, 6).
Biserica este singura care păstrează adevăratul sens al Scripturii. De aceea, prima parte a
Sfintei Liturghii este un început al epiclezei şi cuminecării euharistice, întrucât ea constituie
Taina Cuvântului, acea lucrare care va afla împlinirea şi culminarea în sfinţirea şi împărtăşirea
darurilor euharistice credincioşilor.15 Astfel, Taina Cuvântului este indispensabilă edificării
Împărăţiei cerurilor pe pământ, după cum tot prin ea, Sfântul Duh ne comunică adevărul prin
care de fapt ne sfinţim.

4. Cuvântul – mijloc de comunicare la om

Din Cartea Facerii aflăm că, dintru început, Dumnezeu însuşi i-a cerut omului să
vorbească, imprimând în firea acestuia nevoia de a descoperi raţionalitatea lumii, de a da nume
fiinţelor create şi a exprima prin cuvinte realitatea înconjurătoare şi sensul lucrurilor (Facere 2,
19-20). Prin aceasta Dumnezeu a înfiinţat dialogul iubirii prin cuvinte şi lucruri între Sine şi noi,
ca bază pentru dialogul între noi. Noi trebuie să comunicăm prin daruri şi cuvinte, pentru că
“Dumnezeu comunică cu noi şi ne pune în mişcare de comunicare prin darurile şi cuvintele Sale
către noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut primitori de daruri şi cuvinte şi răspunzători la darurile
şi cuvintele Lui, deci dătători de daruri şi adresanţi de cuvinte”.16
Dumnezeu ne-a creat ca sa trăim în comuniune, care înseamnă comunicare cu ceilalţi,
adică împărtăşire de gânduri, idei, sentimente, experienţe, iar toate acestea se pot transmite in
primul rând prin limbaj, prin cuvânt. Prin cuvântul adresat altuia, prin cuvântul întrebare,
dovedeşti că simţi în tine o lipsă pe care nu ţi-o poţi împlini singur. Mărturiseşti că însăşi
realizarea ta ca om deplin, viaţa ta e condiţionată de ajutorul pe care trebuie să-l primeşti de la
altcineva, aşa cum afirma părintele P. Florenski: „Cuvântul nu e un adaos la fiinţa omenească, nu
e o trăsătură întâmplătoare a omului, din a cărui înlăturare acesta ar rămâne neschimbat în esenţă,
ci o trăsătură constitutivă. Mai mult decât atât, e însăşi fiinţa omului, întrucât prin cuvânt s-a
descoperit pe sine însuşi. Nu se poate spune „omul şi cuvântul său”. Cuvântul este însuşi omul,
dar sub aspectul descoperirii sale, sub aspectul activităţii. Iar activitatea omului…este esenţial
cuvântătoare…Noi vorbim prin actele noastre”.17
Părintele profesor Belu aprecia că, de regulă, cuvântul-întrebare te obligă la o atitudine
de modestie, de smerenie, la o nemulţumire faţă de tine, pe de o parte, iar pe de alta te obligă să
iei o atitudine de apropiere, respect şi dragoste faţă de cel care pune întrebarea. 18 Omul se vede
13
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmul 14, apud pr. prof. dr. Nicolae Dură, op. cit., p. 153.
14
Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, 1993, p. 74.
15
Pr. prof. Ilie Moldovan, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură şi în Tradiţie, în rev. “Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, nr. 3, 1989, p. 29.
16
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit, p. 7.
17
Ioan Bizău, Limbajul ca instituţie fundamentală a naturii umane, în “Studia Universitatis Babeş-Boliyai,
Theologia ortodoxă”, XLV, nr. 1-2, 2000, p. 140.
18
Prof. D. I. Belu, Graiul în funcţia lui etică, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8, 1971, p. 457.

5
om printre oameni, devine persoană printre persoane. De aceea, religia explică persoana umană
în relaţie cu o altă persoană, în relaţia ei cu personalitatea absolută a lui Dumnezeu. În aplecarea
iubitoare către noi, Persoana divină creatoare cheamă la viaţă persoana noastră umană „după
chip”, iar aceasta se susţine şi creşte spiritual în comuniune de dragoste şi în relaţie cu Persoana
divină şi cu celelalte persoane umane. Glasul lui Dumnezeu răsună „personal” în paginile Sfintei
Scripturi şi-l cheamă personal pe om, pe nume: „Adame, unde eşti?” (Facere 3, 2).
Din nefericire, omul a dorit mai mult o cunoaştere proprie, decât cunoaşterea prin
dialogul cu Dumnezeu, fapt care a slăbit acest dialog. Căci dialogul cere şi ascultare, deci
smerenie. Când Dumnezeu îl agrăieşte după căderea din relaţia directă cu El, omul se ascunde în
tufişul naturii. Dacă mai aude glasul lui Dumnezeu, îl aude ca glas mustrător, fără să-l vadă pe
Dumnezeu.19 Împăcarea dintre creatură şi Creator s-a realizat tot prin Cuvânt, care S-a întrupat nu
doar pentru a fi auzit, ci pentru a fi văzut, crezut şi împlinit, spre mărturisire a credinţei şi
mântuire a sufletului; omului rămânându-i eterna îndatorire, ca unul care a intuit originea sacră
a cuvântului, să aduca laudă Celui ce l-a creat spre veşnicie, cum mărturisea proorocul David:
„În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda Cuvântul” (Psalmi 55, 10).
Bibliografie

I. Lucrări
Bizău, Ioan, Limbajul ca instituţie fundamentală a naturii umane, în “Studia Universitatis
Babeş-Boliyai, Theologia ortodoxă”, XLV, nr. 1-2, 2000, p. 140.
Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Editura Polirom,
1999.
Dură, pr. prof. dr. Nicolae, Propovăduirea şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de
mântuire, Editura I.B.M.B.O.R. , Bucureşti, 1998.
Slătineanu, P.S. prof. dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înnomenit, Editura România
Creştină, Bucureşti, 1988.
Stăniloaie, pr. prof. dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei
Olteniei, Craiova, 1987.
II. Studii
Belu, prof. D. I., Graiul în funcţia lui etică , în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-
8, 1971.
Moldovan, pr. prof. Ilie, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură şi în Tradiţie, în rev.
“Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3, 1989.
Rezuş, pr. prof. Petru, Învăţătura creştină despre cuvânt, mijloc de expresie în cele trei
confesiuni, în rev. “Ortodoxia”, nr.1, 1959.
Schmemann , Alexandre, Euharistia, Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, 1993.
Stăniloaie prof. dr. Dumitru, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană. Iisus Hristos, darul
şi cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în rev. “Ortodoxia”, nr. 1,1973.

19
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,
p. 50.