Sunteți pe pagina 1din 4

Cuvântul – cale de comunicare a mesajului divin

Prof. Andrei Ioana


Școala Gimnazială ,,Al. I. Cuza” Bacău

Fiinţa umană a fost creată de Dumnezeu ca o existenţă comunitară, o făptură care se


poate împlini numai prin şi în comuniune cu alţii. Acest adevăr este exprimat şi în referatul
genezic, când Dumnezeu revelează: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit
pentru el” (Facere 2, 18). Cuvântul este principalul mijloc prin care oamenii îşi comunică ceea ce
doresc, este instrumentul de confesiune şi de receptare a semenilor. Fiinţa umană îşi află
autenticitatea şi plinătatea sa numai în comuniune. Prin cuvinte, iubirea sau viaţa unuia vine la
altul. Şi fiecare are nevoie neîncetată de această comunicare 1. Există o necesitate veşnică a
comunicării oamenilor între ei prin cuvinte.
Cuvântul îşi împlineşte sensul lui înalt numai atunci când slujeşte adevăratei realităţi,
când are putere ziditoare. Menirea fundamentală a cuvântului este „de a ctitori persoana umană
întru frumuseţe spirituală, întru bine, adevăr, frumos şi dreptate. Funcţia normală a cuvântului
este expresia voinţei binelui, adică a tot ceea ce este demn, nobil, superior”2.
Cuvântul zideşte când izvorăşte din conştiinţa răspunderii faţă de semen, atunci când
omul înţelege cuvântul ca o realitate dialogată, în care Dumnezeu îşi are dreptul de judecător:
„Din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19, 22). Cuvântul în calitatea lui de izvor al vieţii
provine din energiile dumnezeieşti. Pentru aceasta el poate să curăţească, să sfinţească: „Acum
voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15, 3).
Cuvântul are puterea renaşterii spirituale, a vieţii integrale, fiind instrument al educaţiei.
Sf. Grigorie Sinaitul, scriind despre cuvântul ce se împărtăşeşte prin învăţătură, îl clasifică în
patru grupe: cuvântul din învăţătură, cel din citire, cel din faptă şi cuvântul din har. Deplinătatea
şi puterea cuvântului omenesc vine din legătura relaţională a noastră cu Cuvântul veşnic al lui
Dumnezeu „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”(Evr. 4,12). Căci numai cuvintele ce
sunt inspirate sau generate de Cuvântul deplin – întrupat în istorie, ca să rezidească lumea, lume
ce a fost zidită prin cuvânt, dar căzută prin cuvânt – minciună, păcat, căci omul nu a ascultat de

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987,
p.338.
2
Pr. Nicolae Dură, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine în lucrarea de mântuire, în Studii Teologice, Nr. 1-2,
Bucureşti, 1998, p.33.
Cuvânt – sunt cu un sens înalt, bun şi ziditor. El, Izvorul cuvintelor ziditoare ne dă continuu
cuvinte, ne îndeamnă să vorbim spre zidire prin cuvintele Cuvântului. Sf. Clement Alexandrinul
sublinia că într-adevăr cuvântul este cel mai de preţ dintre toate bunurile pe care le are omul 3.
Lucrarea în templul cuvintelor este o liturghisire a preoţiei generale, o slujire sacerdotală a
omului ca preot în creaţie4.
Credinţa este trăirea întâlnirii cu darul lui Dumnezeu şi cuvintele trebuie să fie legate de
această trăire: din această trăire îşi primesc ele sensul şi puterea lor. Cuvintele care nu se referă
la această trăire, ori care s-au rupt de ea, devin inevitabil cuvinte cu sens dublu confuze,
pervertite, viclene. Mântuirea sau renaşterea cuvântului este transformarea sau revenirea lui la
sensul iniţial inspirat de Dumnezeu. Dacă fiecare mădular al Bisericii cu întreaga lui viaţă este
chemat să fie martor şi mărturisire, atunci începutul, izvorul acestei mărturisiri este întotdeauna
în cuvânt, căci în cuvânt şi prin cuvânt se cunoaşte, se numeşte şi se împlineşte darul lui
Dumnezeu dat nouă5.
Cuvântul adevărat are o demnitate şi sacralitate, căci el este o angajare şi slujire a lui
Dumnezeu şi a semenului. Energia creatoare a cuvântului se împărtăşeşte şi se amplifică prin
puterea harului divin şi prin rugăciune, prin citirea sau ascultarea Sfintelor Scripturi şi prin
participarea la Sfânta Liturghie şi prin primirea Sfintelor Taine.
Fiecare limbă îşi are muzicalitatea şi rezonanţa sa. În limba română, limba liturgică a fost
promotoare şi mijlocul ei de dezvoltare. Astfel, multe cuvinte bisericeşti auzite şi reţinute de
credincioşi în timpul sfintelor slujbe, au fost trecute în vorbirea cotidiană a românului. Pentru
aceasta poetul imortalizează această constatare: „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor
cazanii ...” (Al Mateevici). Este deosebit de important ca această dimensiune sacră a limbii să fie
păstrată şi în sensul de grijă pentru a folosi mereu pozitiv şi ziditor cuvintele.
Cuvântul divin îşi are începutul în creaţie, iar plinirea lui se desăvârşeşte în întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Cuvântul revelat izvorăşte din Cuvântul veşnic.
Creaţia nu este devenire din Dumnezeu, ci o transpunere de realitate, un cuvânt întreg ce
se face realitate. Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai spus, ci este şi făcut, este împlinit, este

3
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, Scrieri, partea I, Trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B. 4, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p.15.
4
Pr. Nicolae Dură, op. cit., p.36.
5
Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Editura. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.160.
cuvântul care devine faptă. De aceea nu se poate face o separare între cuvântul lui Dumnezeu şi
lucrare, fiindcă Dumnezeu când grăieşte aduce la existenţă ceva ce nu era, ceva din neexistenţă 6.
Prin cuvintele „Toate prin El s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”
(Ioan1, 3) – Logosul – Cuvântul dumnezeiesc întrupat în istorie – se prezintă ca un centru divin,
focar din care pleacă raţiunile lucrurilor, centru către care tind la rândul lor existenţele create, ca
şi spre scopul lor ultim7.
Sf. Atanasie cel Mare vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu ca „sens şi ordonator al
întregii existenţe8. Prin cuvânt Dumnezeu cheamă de-a pururi pe oameni să se angajeze în dialog
personal cu El. Auzind Cuvântul, omul dobândeşte cunoaşterea de sine: el se ştie fiu al lui
Dumnezeu, obiectul harului şi al iubirii dumnezeieşti 9. Prin credinţă şi smerenie putem să simţim
şi să auzim grăirea permanentă a lui Dumnezeu spre inimile noastre. Cuvintele divine se
adresează fiecărui om oriunde şi oricând şi aceste cuvinte susţin viaţa noastră cu puterea lui
Dumnezeu comunicată prin ele.
Menirea cuvântului divin a fost nu doar aceea de a aduce la fiinţă din nefiinţă lumea, ci
prin cuvânt, Dumnezeu se revelează şi rezideşte pe om. De aceea, cuvântul lui Dumnezeu revelat
îşi are până la sfârşitul timpurilor actualitatea sa.. Cuvântul divin lucrează la restaurarea omului
în integritatea lui primordială; este „lumină şi viaţă”. „Cuvântul tău Dumnezeule este izvorul
vieţii veşnice” (In. 1,4).

6
Pr. Nicolae Dură, op. cit., p.42.
7
Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, editura Anastasia, Bucureşti, 1990, p.90.
8
Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri I, în P.S.B. 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti,1982, p.200.
9
John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p.33.
Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii


Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990;
2. Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri I, în P.S.B. 15, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1982;
3. Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, Scrieri, partea I, Trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B.
4, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1982;
4. Breck, John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999;
5. Dură, Pr. Nicolae Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine în lucrarea de mântuire,
în Studii Teologice, Nr. 1-2, Bucureşti, 1998;
6. Lossky, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, editura Anastasia,
Bucureşti, 1990;
7. Schmemann, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăţiei, Editura. Anastasia, Bucureşti,
1993;
8. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

S-ar putea să vă placă și