Arta Cuvântării spre Cuvântul Vieții1

Astăzi, mai mult ca oricând, Arta Cuvântării este, în mod fundamental, o realitate
eclesială ce trebuie să-şi împlinească scopul soteriologic şi întreit al său: luminarea minţii,
încălzirea inimii şi înduplecarea voinţei spre fapte bune în Lumina Cuvântului. Cuvântul este
mijlocul care implică dinamismul uman, al cunoaşterii şi al dragostei, prin care putem înţelege
relaţia dintre Dumnezeu şi creatură. Cuvântul Vieții este „un Dumnezeu care ne vorbeşte”, iar
astăzi, vorbirea Lui este simţită mai ales prin predică, pentru că numai auzind Cuvântul, omul
dobândeşte cunoaşterea de sine: el se ştie fiu al lui Dumnezeu, obiectul harului şi al iubirii
dumnezeieşti.
În timpul apostolic ea se numea kerigma (κήρυγμα) „vestire publică”, „propovăduire”,
[Tit 1, 3], care are ca obiect mesajul creştin în general, concentrat în jurul Persoanei
Mântuitorului Iisus Hristos [Rom 16, 25], centrul istoriei şi desăvârşirea revelaţiei, vestit la cei
nebotezaţi.
Predicatorul ne poate îndruma prin cele trei harisme: discernământul, puterea iubirii
pentru alţii şi cea a transfigurării mediului uman fiind chemat să conducă credincioşii de la
răutate la virtute şi de la neştiinţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, ca un „mare maestru al
conducerii” sufletelor, având cuvântul înveşmântat în haina înţelepciunii în orice împrejurare s-ar
afla.
Sfântul Ioan Hrisostom arată că singurele mijloace de tămăduire a sufletelor
deznădăjduite ale credincioşilor sunt pilda prin faptă şi învăţătura cu cuvântul, la care am putea
adăuga sfinţenia vieţii, smerenia, discreţia, discernământul şi bunul simţ. Acestea sunt

1
Conţinutul şi locul predicii după doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, este prezentat într-un mod amplu, de Pr.
Lect. Dr. Dănuţ Popovici, în rev. Teologie şi Viaţă, nr. 5-8, mai-august, 2010, pp. 62-78, iar câteva metode privind
îmbunătăţirea predicii sunt prezentate în Predicarea eficientă. Tehnici pentru depăşirea „Rezistenţei la
persuasiune” a auditoriului, a dlui Petru Cristian Stoian, în rev. Studii Teologice, nr. 4, 2010, pp. 135-148; Miron,
Arhim. Lect. Dr. Vasile, Preotul de azi, misionar şi apostol al lui Hristos, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4, 2003; Pr.
Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, Iată, vin să fac voia Ta! Fundamente neo-testamentare privitoare la preoţie, în Anuarul
Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” 2007-2008, Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu; Idem,
“Învăţătorule, ce să fac...?” Poveţe pastorale, în Anuarul Facultăţii de Teologie “Andrei Şaguna” 2008-2009,
Editura Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu; Teofan, IPS, Arhiereul – slujitor demn şi conducător smerit în Biserică,
în rev.Teolgie şi Viaţă, nr. 5-8, Mai August, 2011, pp. 5-1
instrumentele cu care preotul trebuie să lucreze pentru a-şi îndeplini misiunea sa. Preotul nu
trebuie doar să predice credincioşilor ceea ce a învăţat, ci învăţătura primită trebuie să-l
transforme şi pe el, propovăduitorul, şi să răspundă obiectiv la întrebările: „Are vrednicia
necesară? Este la înălţimea chemării? Este omul potrivit să se prezinte în faţa lumii? Formarea sa
este în concordanţă cu cerinţele misiunii încredinţate? Are pregătirea necesară în vederea
materializării aspiraţiilor turmei cuvântătoare date în grija sa?”
Arta Cuvântului este oarecum o lucrare îngerească şi aducătoare de folos, oricum s-ar
face, fie cu mâna (prin scris), fie cu limba (rostit). «Că cel ce seamănă în Duh, din Duh va secera
viaţă veşnică. Să nu pregetăm dar, a face binele». Purtarea de grijă a lui Dumnezeu dă celui care
se îndeletniceşte cu predicarea Cuvântului cele mai mari bunătăţi: început al credinţei, zel pentru
vieţuire creştină, impuls spre adevăr, dorinţă de cercetare, descoperire a gnozei; într-un cuvânt, îi
dă pricini de mântuire; iar cei care sunt hrăniţi cum se cuvine cu cuvintele credinţei celei
adevărate dobândesc merinde pentru viaţa veşnică şi-i face să zboare la cer.
Slujirea Cuvântului este esenţială, atât preoţiei cât şi firii umane însăşi pentru că omul
este fiinţă cuvântătoare care se manifestă prin raţiune şi cuvânt. Preotul nu numai citeşte Sfânta
Evanghelie ci trebuie să o şi explice semenului, să o recomande după ce a trăit el însuşi cele
vestite. Contextul etnic, spiritual şi temporal este diferit de momentul scrierii Sfintei Scripturi, iar
explicaţia are menirea de a adapta textul ei la nevoile momentului. Pr. Prof. John Breck, vorbind
despre necesitatea explicării Sfintei Scripturi, accentuează: „este bineînţeles, necesar şi folositor
să deosebim între sensul literal (adică ceea ce a înţeles autorul biblic şi a intenţionat să
comunice) şi acel sens plenior (adică ceea ce încearcă Dumnezeu să transmită prin mărturia
biblică, indiferent dacă autorul a perceput sau nu acel mesaj). Lectura Scripturii este hrana
minimală şi băutura credincioşilor, care sunt chemaţi prin cuvântul preotului să „soarbă”
cuvântul lui Dumnezeu, căci acolo unde este prezenţa bunului păstor, acolo se recunoaşte
prezenţa lui Dumnezeu. Predica seamănă în inimile credincioşilor cuvântul lui Hristos care
trebuie să ia Chip în noi prin aceşti slujitori ai cuvântului, arătători ai voinţei divine, conducători
ai credincioşilor, apărători ai adevărului, străjeri, fondatori ai bisericilor lui Hristos, ajutători ai
lui Dumnezeu şi oameni ai Duhului Sfânt.
Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca învăţător al
poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul, forma şi nivelul
predicilor, al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de înţelegere a
credincioşilor săi, având „un public pentru o temă, nu o temă pentru un public”.
În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur mărturisea: “Nu-mi trebuie aplauzele voastre,
zgomotele voastre, nici aprobările voastre! Un singur lucru vreau numai: Să mă ascultaţi în
linişte şi cu mintea trează şi să faceţi cele ce vă spun. Acestea-mi sunt aplauzele, aceasta-mi este
lauda! Dar dacă-mi lauzi spusele şi nu faci ce lauzi, mai mare ţi-i osânda, mai multă vina, iar mie
ruşine şi batjocură. Nu-i teatru aici; nu staţi aici ca să vedeţi tragedieni şi să aplaudaţi numai.
Aici e şcoală duhovnicească! De aceea un singur scop am: să faceţi ce vă spun şi prin fapte să-mi
arătaţi ca mă ascultaţi. Atunci dobândesc totul”. Astfel, predicatorul îşi va structura cuvântarea
sa, în aşa fel încât, prin omilia sa să se descopere credincioşilor Cuvântul divin, unindu-se astfel
Cel care se vesteşte cu cel căruia I se vesteşte, pentru o lucrare tainică, mântuirea.

Prof. Violeta și Nicolae Chira, Școala Gimnazială Măgirești