VII.

Predica, Predicatorul si Ascultatorii predicii

1. Functia omiletica a cuvantului

In terminologia biblica si patristica, notiunea de cuvant are 3 sensuri: Ipostas divin, cuvantul pe
care El ni-l comunica si Sf. Scriptura (cuvantul revelat). Prin cuvant inteleem rostirile cu ajutorul vocii,
precum si cuvantul interior, nerostit, dar prezent in inimile noastre.

La inceput a fost Cuvantul... si Toate prin El (Cuvant) s-au facut... (Ioan 1, 1; 1,3) ne
dezvaluie atat vesnicia Ipostasului, cat si primordialitatea rostirii in actul creatiei. Grecescul logos si
ebraicul davar semnifica cuvantul si actiunea, dar si ratiunea, raportul, rostul.

Romanescul cuvant, nota Eminescu, vine de la conventus, care inseamna adunare de oameni, ceea
ce indica sensul de comuniune, legatura, armonie, unitate. Menirea si structura cuvantului este dialogica
si el nu este intreg decat atunci cand devine comunicare a ceva. Prin cuvant, omul se deosebeste esential
de celelalte vietuitoare.

1.1. Puterea de influentare prin cuvant

Puterea de influentare prin cuvant e uriasa, observabil nu doar din marile momente si opere ale
istoriei, ci si din maruntisurile vietii cotidiene. Orice cuvant implica relatii concrete, personale.
Cuvantul pleaca de la cineva spre cineva. Omul nu vorbeste pentru sine, ca sa se asculte, ci sa fie ascultat.

Cuvantul nu e proprietatea particulara a cuiva, e un bun obstesc. De aceea, de cuvant te poti folosi
doar in anumite limite, cu respectarea anumitor reguli, avand permanent constiinta functiei lui normale,
aceea de vehicul al binelui si al adevarului.

In iconomia mantuirii, cuvantul are putere sacramentala, atat in cult, cat si in predica, pentur ca
textele liturgice si omiletice nu sunt produsul exclusiv al mintii omenesti, ci sunt rezultatul sinergiei
divino-umane.

Pr. J. Breck arata puterea liturgico-sacramentala uimitoare a cuvantului in lucrarea Puterea

Cuvantului. Pentru a urmari gradat functiile / componentele omiletice ale cuvantului, vom evoca mai intai
influentele pozitive, benefice, ale cuvintelor ziditoare, in opozitie cu cele nefaste ale cuvintelor rele.

In sanul comunitatilor parohiale, in viata familiilor crestine, dar si in institutiile de orice fel,
cuvantul este denatuat adesea de la menirea lui sacra, unificatoare, de comuniune. Din convorbirile
duhovnicesti, preotii isi dau seama ca cele mai multe rani si suferinte pe care le poarta enoriasii nu sunt
provocate neaparat de boli sau lipsuri materiale, ci de cuvinte grele, jignitoare, pe care sunte nevoiti sa le
indure zile si ani in sir.

Provenienta lor? Sefi intoleranti si nervosi; parinti foarte aspri; soti care adopta discursuri ultra-
dictatoriale; colegi de serviciu pusi pe harta; cetateni necunoscuti etc.

Pe cat de benefice si intaritoare sunt cuvintele bune si frumoase, pe atat de nocive sunt cele rele. Pr.
Staniloae: Cuvantul zideste, dar poate si dastrama! Pr. Rafail Noice: Cuvantul este o energie creatoare,
o energie care devine insa periculoasa, moratala, cand este rau intrebuintata.

Sf. Scriptura vorbeste despre vorbele bune (ziditoare) si efectul lor minunat: Pilde 12, 25; Pilde 16,
24; Mt. 12,35. Despre cuvintele rele: Pilde 18, 6; Mt. 12, 35; 2 Petru 2, 12.
 1.2. Restaurarea si imbunatatirea cuvintelor

Prin caderea omului in pacat, odata cu degradarea creatiei, si cuvantul a suferit o anumita
degenerare si intunecime. Mantuitorul Iisus, restaurand creatia, a restaurat si graiul omenesc,
imbunatatindu-l si indumnezeindu-l.

Luand trup omenesc, a luat si graiul omenesc. El a venit sa sfinteasca trupul, dar si graiul.
Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta! (Ioan 7, 46). Puterea Sa dumnezeiasca, prin care
vindeca, mangaia s-a manifestat, de fapt prin cuvant.

Mantuitorul ne-a dat pilda de imbunatatire a cuvintelor Testamentul Sau cel Nou, insemnand si un
indemn de a folosi un grai biblicizat, evanghelizat, nu doar in contextul liturgic al cultului divin.
Exercitiul imbunatatirii are loc in sfintele locasuri.

Ascultand Sf. Slujbe, dar si predicile rostite corespunzator, fiecare crestin are sansa igienizarii
propriului grai. Intors acasa si iesind in lume, cuvantul sau insanatosit va fi un cuvant demn, frumos,
placut, ziditor, tornic, care va influenta benefic pe toti interlocutorii.

1.3. Functiile cuvantului dpdv omiletic

Dpdv omiletic, cuvantul are cateva functii bine determinate:

a. functie didactica (practica), in sensul unei aplicabilitati concrete. Daca prin cuvantul obisnuit se
transmit idei si informatii care pot ramane in planul abstractiilor, prin cuvantul omiletic se transmit
intotdeauna invataturi care pot fi aplicate la viata ascultatorilor, in vederea mantuirii.

De exemplu, invatatura privind iubirea de vrajmasi nu este predicata pentru a oferi ascultatorilor o
tema de teoretizare, ci pentru a fi aplicata in comportamentul practic. Tot asa intelegem invataturile
despre mila, bunatate, smerenie, nadejde, dreptate, jertfa de sine etc.

b. functie scripturistica, intrucat predica transmite si interpreteaza cuvantul lui Dumnezeu, nu

altceva. Sa luam aminte ca Mantuitorul a spus: Mergand, invatati ... sa pazeasca toate cate v-am poruncit
eu voua (Mt. 28, 19-20). Asadar, cele poruncite in evanghelii si nu in alta parte. Dupa cum Sf. Pavel ne
spune ca noi propovaduim invatatura Lui, nu invataturile noastre ori ale altora.

c. functie harismatica (haritoforica), deoarece predica transmite nu doar cunostinte, ci si o

anumita putere harica, al carei izvor este Hristos (Mt. 7, 29). Este vorba de un har al credintei, har
pregatitor, in vederea unei tot mai mari apropieri de Sf. Taine, singurele prin care omul se poate mantui;

d. functie liturgica, predica nu este un act izolat, un adaos didactic, ci un act liturgic, parte
integranta in cultul divin.

2. Predica act liturgic, sacramental si soteriologic!!!!!!!

Etimologic, cuvantul predica vine din lat. praedico,-are = a spune public, a vesti, a lauda. In
literatura patristica, cuvantul predica, din retorica greco-romana, a fost consacrat de Lactaniu.

In acceptiunea generala a dictionarelor laice, predica este o cuvantare rostita de un cleric in

biserica, in care se explica si se comenteaza un text biblic si se dau credinciosilor anumite indrumari
morale.
 Dpdv omiletic, predica este un act liturgic, integrat in cultul divin, prin care slujitorii consacrati
transmit credinciosilor invataturile dumnezeiesti, in scopul luminarii mintii, al sensibilizarii inimii si al
induplecarii vointei spre fapte bune, in vederea mantuirii.

Pr. Belu: predica este actualizarea activitatii profetice a Mantuitorului, insistand pe faptul ca nu este
nici recitare de texte sacre, nici o simpla parafrazare ori exegeza, ci interpretarea mesajului divin in
contextul contemporan.

Genurile predicii sunt variate, in functie de slujba, context, auditoriu. Termenul predica este f
general, cu intelesul de cuvantare bisericeasca. In practica omiletica, cuvantarile biericesti se impart in
mai multe categorii, potrivit cu slujba, locul, scopul si modalitatea in care se rostesc.

Genurile distincte aflate in uz: omilia, predica propriu-zis (sintetic), panegiricul si pareneza.

2.1. Predica act liturgic si sinergic

Predica nu este un act izolat, ci intotdeauna integrat cultului divin. Adunarile de cult din Biserica
primelor secole aveau urmatoarele momente liturgice: frangerea painii, rugaciunea si lauda adusa lui
Dumnezeu, citirile din cartile sfinte, predica si cantarile religioase. Marturiile din Sf. Scriptura (FA 2, 42)
sunt intregite cu cele din scrierile ulterioare (Apologia I, Sf. Iustin).

Predica este un act singeric (de impreuna-lucrare). Preotul rosteste predica, dar invatatura nu este a
lui, ci a lui Hristos (2 Cor. 4, 5). Slujitorul predica in virtutea puterii invatatoresti, primita prin harul
Tainei Hirotoniei, dar innoita mereu prin harul sfintelor slujbe.

Slujitorul savareste o impreuna-lucrare, rostind invataturi si din propria experienta, cu real impact
in sufletele ascultatorilor, dar numai in masura in care aceste invatatur consun cu cele evanghelice.

Predicatorul nu este un simplu repetitor al mesajului evanghelic, intrucat invatatura Bisericii pe care
a primit-o vine parte din el insusi; mesajul pe care-l transmite si care nu inceteaza a fi al Biericii sfarseste
prin a deveni, uimitor si paradoxal, propriul sau mesaj.

2.2. Rolul sacramental si soteriologic al predicii

Potrivit invataturii de credinta ortodoxe, sfintirea si mantuirea omului sunt posibile doar prin harul
conferit de Sf. Taine. Predica nu e doar un simplu mijloc de transmitere a unor invataturi, fara nicio
implicatie sacramentala si soteriologica.

Predica e instrumentul care faciliteaza accesul credinciosului spre cele sfinte, dar poate sa-i si
consolideze atasamentul fata de Biserica, cu deosebire in cele ce vizeaza mantuirea sufletului. Chiar in
ziua Cincizecimii, cei care au ascultat predica rostita de Sf. Ap. Pentru au fost ptruni la inim (FA 2,
37), fiind determinati a se boteza, primind harul necesar intrarii in Imparatia lui Dumnezeu. Patrunderea
la inima e o lucrare harica, fiind vorba de harul credintei. Minunatul exemplu de la Cincizecile s-a
repetat in tot cursul istoriei.

Cele 3 faze ale propovaduirii, intalnite in Biserica primara: kerygma, cateheza si predica sunt
reactualizate neincetat in viata omenilor. Prin kerygm se facea vestirea (anuntarea) Evangheliei
(patrunderea harului credintei), prin cateheza instruirea in vederea botezului, iar predica, rostita in
cadrul cultului divin, devenea un act liturgic propriu-zis, cu rosturile binecunoscute.
 Azi inca avem candidati la botez pe care o predica reusita ii poate patrunde la inima si le poate
determina vointa sa se imbrace in Hristos, iar celor botezati predica le poate intari atasamentul fata de
Hristos.

2.3. Actualitate si perspectiva

Predica trebuie sa raspunda exigentelor prezente, dar orientata mereu in perspectiva vesniciei. Pr. N.
Balc evalueaza predica reusita din perspectiva theotropic (sensul sau tina ei, spre Dumnezeu) si
theocentric (Dumnezeu, in centrul oricaror simtaminte si fapte), izvorul nevazut si inepuizabil al
propovaduirii fiind rugaciunea, calea unica de comunicare cu Dumnezeu.

Predica poate fi actuala numai in masura in care ea se alimenteaza din eterna revelatie a Biericii.
Practic theotropism in interpretarea doctrinei, dar si teocentristm in aplicarea ei. Dincolo de text si de
tema, predicatorul trebuie sa vada, sus, pe verticala Crucii, a Inaltarii la cer si a celei de-a doua Veniri a
Domnului si, in acelasi timp, pe orizontala existentei planetare a omului.

Predica poate realiza cele 2 imperative fundamentale: al acordului cu vesnicia si al conformitatii cu

actualitatea.

3. Raportul cuvant Sf. Taine

Caracterul sacramental si soteriologic al predicii nu trebuie exagerat, dar nici trecut cu vederea.
Predica nu e doar un mijloc intelectual de transmitere a unor cunostinte. O predica reusita realizeaza acea
patrundere liturgica si sacramentala a credinciosului.

Raportul dintre predica si Sf. Taine trebuie vazut permanent in echilibrul sau liturgic, asa cum,
slujirile Mantuitorului s-au manifestat in echilibru si simfonie. Desi slujirea Lui profetica are o anumita
prioritate in timp, nu se poate afirma nicidecum ca este mai importanta decat celelalte doua.

Slujirea invatatorieasca insa le premerge si le pregateste pe celelalte 2. In aceeasi logica, predica are
menirea de a-l pregati pe credincios pentru primirea harului Sf. Taine.

Unii au acredita chiar ideea ca slujbele divine insele au un caracter didactic si n-ar mai fi nevoie de
o predica speciala. Se trece cu vederea insa ca randuielile, continuturile si simbolurile cultice pot ramane
de neinteles, daca nu sunt explicate prin cateheze si predici.

Fara talcuirea propovaduitorului, o parte insemnata a potentialului duhovnicesc al dumnezeiestilor

slujbe ar fi nevalorificata pentru viata credinciosilor, spre paguba lor si a Bisericii. Pericopele din
Evanghelie si Apostol contin de multe ori mesaje criptate pentru credinciosul de rand (2 Petrui 3, 16).

Tocmai aici se evidentiaza utilitatea predicii: explica mesajul scripturistic si cultic si il aplica la
sitautiile concrete, la posibilitatile credinciosilor de intelegere si asimilare, asigurandu-i astfel
accesibilitatea.

Intelegerea optima a raportului predica Taine se poate reliza daca este inteles corect raportul
dintre predica si cultul divin. Relatia dintre propovaduirea cuvantului si Sf. Taine poate fi sintetizata:

-- cuvantul si Taine sunt 2 realitati complementare, corelative si nu contradictorii, care isi gasesc
unitatea lor profunda in Hristos. Cuvantul lui Dumnezeu si Sf. Taine se conditioneaza reciproc, fiindca
fara propovaduire credinta membrilor comunitatii ar fi mai putin luminata, iar fara savarisrea Tainelor
membrii ar fi lipsisti de harul mantuitor.
 Predica fara Taine se poate transforma intr-o simpla pledoarie teoretica, fara putere si finalitate, care
poate da unele raspunsuri de moment, dar nu poate incalzi inimile spre faptele necesare manturii; iar
Tainele fara cuvant lasa loc riscului deprecierii, pana la receptarea lor ca manifestari magice ce duce la
rutina si formalism;

-- slujirile invatatoreasca si sfintitoare pe care preotul le exercita (odata cu cea conducatoare), au

temei in slujirile intreite ale Mantuitorului si ale Sf. Apostoli. Sa ne amintim de Cina cea de Taina (Mt.
26), la Pogorarea Sf. Duh (FA 2) etc. Sf. Apostoli nu s-au limitat doar la propovaduire, ci au savarsit si
Sf. Taine spre desavarsirea lucrarii de mantuire a celor patrunsi la inima prin lucrarea Sf. Duh.

-- remarcam prezenta reala a lui Hristos nu numai in Euharistie, ci si in cuvintele Sale, cu deosebire
in Sf. Liturghie. Prima prezenta este cea vizibila prin adunarea credinciosilor la Liturghie, in numele Lui,
apoi simtim prezenta Sa prin cuvantul citit si predicat, prin persoana preotului si, in final, ca o incununare,
ne impartasim de prezenta Sa euharistica.

-- predica are caracter (rol) sacramental si soteriologic. Nu trebuie sa ne ingrijoreze aceasta

formulare de teama ca ar aluneca spre portestantism (careofera predicii rolul suprem in cult). Numerosi
teologi ortodocsi sunt de acord cu ea, pentru faptul ca aceiasi mentioneaza si o conditie esentiala: predica
are rol sacramental si soteriologic numai in comuniune cu Sf. Taine si cultul divin, in general; niciodata
separat.

Teologi de marca ai Ortodoxiei asoceaza predicii atributul sacramental sau haritofor fara nicio
retinere. Lucrarea sacramentala a predicii nu este suficienta. Cuvantul, purtator de har, nu este egal cu
Taina! Cuvantul ramane far aefect, daca la contributia lui nu se adauga si influenta dumnezeiasca a Sf.
Taine, pentru ca numai ele pot conferi pe deplin harul mantuitor al Sf. Duh.

4. Personalitatea predicatorului. Notiunea de personalitate

Sf. Ioan GA (Tratat despre preotie): Ascultatorii stau si judeca nu atat cele spuse, cat parerile
despre cei care vorbesc, adica evalueaza predica dupa numele/faima predicatorului. Sf. Parinte nu
sugereaza ca ar fi vorba de o neglijare a continutului, ci vrea sa scoata in relief constientizarea progresiva
privind responsabilitatea asumata de propovaduitor.

Termenul folosit vizeaza o stradaine crescanda a predicatorului de a-si spori performantele

oratorice, intrucat predicatorilor talentati li se cere mai mult decat incepatorilor. Unui predicator cunoscut,
auditoriul nu-i poate trece cu vederea rostirea unor predici nereusite.

De ce? Pentru ca in ochii lor predicatorul cu faima este o personalitate, care trebuie sa fie mereu
constient de acest statut demn, ca nu este o persoana comuna, ci un om cu insusiri exceptionale (dpdv
intelectual si duhovnicesc).

Slujitori consacrati ai Amvonului din timpurile moderne accentueaza importanta capitala a cultivarii
personalitatii, ea fiind garantia reusitei predicii si ca nu-i altceva decat personalitatea preotului ca
pstor sufletesc.

Insusirile sine qua non ale personalitatii predicatorului sunt enumerate dupa urmatoarele calitati de
baza, din 3 puncte de vedere:
 a. Intelectual: cultura generala solida, dulbata de cultura speciala teologica, inteligenta vie,
imaginatie creatoare, memorie durabila si fidela;

b. Moral: credinta puternica, viat ain sfintenie, iubire netarmurita;

c. Fizic: trup sanatos, fara defecte izbitoare, voce placuta, curata, fata prietenoasa, atragatoare,
tinuta vestimentara curata si lipsit de excentrisme.

Incercarea de a defini personalitatea propovaduitorului se loveste de relativismul cuvintelor. DEX:

Personalitatea = Ceea ce este propriu unei persoane si o distinge ca individualitate; ansamblu de trasaturi
morale / intelectuale prin care se remarca o persoana. 2. Persoana care are insusiri deosebite intr-un
domeniu de activitate.

Parcurgand definitii si descrieri, iti dai seama ca, de fapt, trasaturile definitorii ale personalitatii sunt
mai presus de acestea. Trebuie vazuta mai intai diferenta dintre persoana si personalitate.

In timp ce primul atribut apartine tuturor indivizilor, cel de-al doilea, doar celor cu anumite insusiri
evidente, cultivate cu daruire si perseverenta. Personalitatea inseamna fiinta umana care intrunest ela
modul superlativ insusirile superioare care il diferentiaza substantial de individul biologic pur si simplu.

4.1. Insusiri specifice personalitatii propovaduitorului

Pornind de la indemnul Sf. Pavel (Evrei 13, 7), prin studiul trasaturilor personalitatilor marilor
propovaduitori, se poate ajunge, prin imitarea virtutilor, la formarea propriei personalitati. Este metoda
utilizata si in pedagogie. Asa procedeaza G. G. Antonescu, unul dintre cei mai dinstinsi pedagogi romani.

Pentru propovaduitorul crestin modelul personalitatii desavarsite este Mantuitorul. El este

Invatatorul prin excelenta (Mt. 23, 8). Este unic, in sensul de revelator desavarsit al adevarului. Cei ce I-
au urmat cu fidelitate si-au cultivat personalitatea, nu numai prin imitarea Lui, ci si intariti permanent de
harul primit de la El (Sf. Apostoli si urmarii lor, Sf. Parinti).

In conturarea personalitatii oratorice, Sf. Parinti au fost receptivi si la sugestiile unor oratori pagani
remarcabili, ale caror recomandari le-au armonizat cu doctrina si morala crestina. Nu putini dintre Parintii
Biericii au studiat retorica profana (Sf. 3 Ierarhi). Si astazi sunt valabile multe dintre parerile retorilor
necrestini.

Daca pentru Cicero si alti oratori pagani, filosofia era izvorul fundamental al inspiratiei, penturu
predicatorul crestin sursa prioritara este Sf. Scriptura, explicata in sanl Traditiei, in duhul Sf. Parinti.

Consideram ca una dintre notele esentiale ale personalitatii propovaduitorului crestin, dpdv
intelectual, este cunoasterea Sf. Scripturi si a scrierilor Sf. Parinti. Se stie ca faima Sf. Ioan GA consta
tocmai in cunoasterea amanuntita a Sf. Scripturi. El insusi atrage atentia ca necunoasterea Sf. Scripturi e
pricina tuturor relelor. Sf. Ambrozie, la randul sau, era foarte suparat ca preotii din vremea sa neglijau
citirea Scripturii.

Cunoasterea Scripturii, a scrierilor Sf. Parinti si a teologiei nu exclude insa cultura laica, o alta nota
importanta a personalitatii. O cultura laica bogata ii ofera preotului mai multe puncte de contact cu viata
spirituala a omenirii.

In special cultura filosofica este necesara preotului nu numai pentru a-si forma propria sa
convingere, ci si pentru convingerea altora. Pe omul cult il vom apropia, daca noi insine suntem inarmati
cu o cultura superioara, patrunsa de spiritul crestin.
 Cele mai des aprecieri pozitive la adresa preotilor se raporteaza la cultura. Atentie, insa: cultura pe
care crestinii o cer si o aprecieaza este in primul rand cea teologica. Nu-i intereseaza daca preotul are
cunostinte de astro-fizica. Vor sa constate ca stapaneste bine invatatura Bisericii, biblic si patristic la
acestea adaugandu-se o buna cunoasteresi utilizare a limbii, deodata cu dovedirea posesiei unei culturi
largi generale.

4.2. Insusiri moral-duhovnicesti ale personalitatii predicatorului!!!!!!!

Dintre insusirile morale care lumineaza personalitatea propovaduitorului semnalam: sfintenia vietii,
smerenia, discretia, discernamantul, bunul simt, inteligenta emotionala si empatia. Niciuna nu poate fi
tratata fara o raportare concreta la celelalte.

a. Sfintenia vietii presupune compatibilitate intre cuvantul predicat si viata personala (Sa-i fie
felul de a trai, precum bogatia vorbirii! Fer. Augustin). Sf. Grigorie cel Mare: Fiecare preot trebuie sa
vorbeasca mai mult prin viata sa curata, decat sa arate prin cuvinte drumul pe care trebuie sa-l urmeze.

Daca pentru fiecare crestin, sfintirea vietii este supremul ideal, cu atat mai mult pentru cel ales si
hirotonit sa sfinteasca vietile si locuintele oamenilor. Se spune ca un tanar preot de tara, la putin timp
dupa instalare, se intalneste cu o batrana care vrea sa ii sarute mana. Tanarul preot isi trage mana,
spunand: Nu, maica! Nu sunt sfant! La care batrana raspunde prompt: Ba da, prinele, lasa-ma sa o
sarut, ca noi sfant te vrem!

b. Smerenia este virtutea unanim laudata, in toate locurile si timpurile. Smerenia este virutea-
criteriu care-l deosebeste pe vorbitorul elevat de vorbitorul obisnuit. Mantuitorul Insusi o evidentiaza in
propria-I Persoana (Mt. 11, 29).

Chiar daca dpdv intelectual preotul nu este prea inzestat, dar in sufletul lui vibreaza puternic lira
sacra a rugaciunii si cuvantul sau smerit, el va hrani sufletele ascultatorilor cu painea cea vie. Sf. Grigorie
atrage atentia ca de multe ori reusita unei predici poate determina o prea mare incredere in sine, odata cu
auto-supra-aprecieri deplasate.

In aceste cazuri, predicatorul trebuie sa trezeasca in el frangerea de sine si sa traiasca cu smerenie

sfanta. A fi smerit nu inseamna a fi timid si inert. Cuvantul predicatorulu itrebuie sa zboare si sa planeze
ca un vultur. Precum vulturul zboara mai sus decat orice pasare, asa cuvantul predicii trebuie sa aiba
putere si inaltime, mai presus de orice alta invatatura omeneasca.

Locul consacrat predicarii este amvonul, impodobit cu anumite insemne, care au un caracter
simbolic: porumbelul simbol al puterii Sf. Duh; Crucea simbol al credintei si jertfelniciei; ancora
semn al sperantei; inima simbol al dragostei; trmbia simbolizand propovaduirea.

Smerenia nu e doar o manifestare a inimii; este o dovada de inteligenta a mintii. Pagini de rara
frumusete despre semerenie ne-a lasat Prof. Teodor M. Popescu.

c. Discreia este o manifestare superioara a smereniei. Discret nu inseamna doar a sti sa pastrezi
secretele, ci si a te manifesta cat mai simplu, natural, cuviincios, masurat, sobru. Dex: discret = modest,
simplu, natural, iresc, msaurat, politicos.

Predicatorul discret e cel care se fereste de orice excentrism in idei, in voce, in gesturi. Face totul ca
si cum n-ar face el nimic. Are constiinta limpede ca este doar un reprezentant al lui Hristos, nu un
inlocuitor al Lui.
 Facand dovada onestitatii sale, contribuie la instaurarea unei armonii atat de necesare intre frati. In
aceasta privinta este revelator indemnul Sf. Pavel (I Cor. 7, 29-30).

d. Discernamantul sau dreapta judecata (dreapta socotinta) este virtutea cea mai laudata de Sf.
Parinti. Pentru predicator, discernamantul inseamna orientarea dreapta vizavi de locul, auditoriul si timpul
liturgic in functie de care isi va rosti cuvantarea. El va hotar genul, tema, continutul, durata si nivelul
predicii.

Aceasta calitate tine nu numai de inteligenta slujitorului, ci mai ales de simtirea lui, de ceea ce
numim bunul simt in predica.

e. Bunul sim e considerat o calitate fara de care nu se poate vorbi despre personalitatea cuiva.
Raportat la slujirea omiletica, bunul simt il ajuta pe predicator in manifestarea unor atitudini esentiale
pentru reusita predicii: respect fata de cuvant si fat ade ascultatori, pregatirea constiincioasa a cuvantarii,
tratarea unei tematici adecvate.

Bunul simt iti spune cand trebuie sa vorbesti si cand trebuie sa taci. Mai ales cand trebuie sa te
opresti. El iti indica masura. Iar masura face ca orice lucru sa fie frumos. Unde lipseste bunul simt isi face
loc nesimtirea, unul dintre pacatele care fac din rostirea omiletica un esec.

Nesimtirea ii determina pe ascultatori sa isi astupe urechile, chiar daca cel care vorbeste spune
lucruri interesante. Atunci cand constata prezenta bunului simt, credinciosii il asculta cu maxima
receptivitate, cu incredere si, mai ales, cu iubire (si el dovedeste iubire fata de ascultatori).

f. Inteligenta emotionala. Desi inteligenta emotionala, impreuna cu empatia, se pot inscrie in sirul
virtutilor descrise anterior, consideram mai potrivit sa vorbim despre ele separat. Pentru ca nici inteligenta
emotionala, nici empatia nu se gasesc in tratatele clasice de omiletica cu aceste denumiri si pentru ca
impactul lor asupra personalitatii e covritor.

Inteligena emoional (IE / EQ) a fost cunoscuta la noi mai ales prin cartile si conferintele lui
Daniel Goleman. Pana la traducerea celebrului sau volum Inteligena emoional, se vorbea aproape
exclusiv doar de IQ.

S-a crezut ca in ecuatia calculelor pentur inteligenta cuiva ar intr anumai creierul, ca depozitar unic
al mintii / ratiunii omenesti. Cercetarile psihologilor, psihiatrilor si cardiologilor din sec. 20 au dus la o
concluzie uimitoare: avem un emitor mult mai puternic de energie, si anume inima, care are si un alt rol
decat cel de pomp de snge.

Descoperirea a fost facuta initial de Institutul de Cardiologie din California. Aici s-a demonstrat ca
acest organ este inzestrat chiar cu inteligenta, inteligenta inimii. S-a introdus conceptul de creier al inimii.
Inima actioneaza ca si cum are o minte a ei si influenteza profund felul cum percepem lumea si cum ii
raspundem.

De aici deudcem ca fiecare om are 2 minti (creiere): unul care gandeste (creier rational), iar altul
care simte (creier emotional). Iar calitatea relatiei dintre creier si inima este capitala pentru felul de a fi al
cuiva vorbim de raportul dintre ratiune si sentiment.

Cercetatorii au descoperit ca autnci cand creierul trimite senale inimii, inima noastra nu se supune
automat. In schimb, ceierul se supune tuturor mesajelor trimise de catre inima. Simturile influenteaza
puternic deciziile mintii, intrucat primul impuls este al inimii, nu al mintii.
 Inima este mai rapida decat creierul in receptarea si reactia la informatiile despre evenimente
viitoare. Undele cerebrale ale unei persoane se pot sincroniza cu undele campului magnetic ale inimii
altei persoane: ce gandim despre cineva poate fi simtit de acela chiar in inima! Simtamintele inimii,
pozitive si negative, pot influenta major ADN-ul personal, dar si al semenilor carora le transmitem
semnale.

Din perspecitva crestin-ortodoxa, observam ca, in timp ce IQ vizeaza gradul de inteligenta a

ratiunii, EQ se raporteaza la gradul de inteligenta (simtire) a inimii, amandoua conlucrand la profilul unei
ratiuni luminate de credinta, pentru ca IQ est erelatie cu creierul rational, iar EQ este in relatie cu creierul
emotional.

Focusarea intelegerii tinteste astfel imbogatirea constiintei de sine, un autocontrol atent asupra
emotiilor si impulsurilor, in paralel cu o cultivare la fel de atenta a empatiei. Acestea conduc spre o
crestere considerabila a performantelor personale.

Numeroase scoli din intreaga lume dau o tot mai mare atentiei conceptului de EQ. In Romania, EQ
este valorificat mai ales in legatura cu eforturile de consiliere si orientare scolara, dar poate fi la fel de util
si in plan personal.

Ceea ce stiinta moderna descopera si propaga acum despre inteligenta si lucrarea inimii,
spiritualitatea crestina a propovaduit si a practicat dintotdeauna. In Sf. Scriptura se vorbeste depsre inima
si in sens metafizic, nu doar in sens fiziologic (Mt. 11, 29; 15, 19; Ps. 50, 11).

In plan duhovnicesc, inima are o anumita prioritate, fara a se neglija grija pentru ratiune. Cei
preocupati excesiv si exclusiv pentur minte si deteptciune, fara o cultivare a simtamintelor launtrice, in
special a iubirii, devin adesea aroganti (I Cor. 8, 1).

Idealul crestin presupune ca fiecar eom, in general, si fiecare educator, in special, sa realizeze o
relatie armonioasa si echilibrata intre minte si inima. Grija pentru una nu trebuie sa obnubileze
preocuparea pentru cealalta.

Metanoia pocainta, schimbarea mintii, a felului de a gandi inseamna o schimbare mereu in bine,
o imbunatatire a cugetului si a simtirii, a mintii si a inimii. Mijloacele educationale crestine pentru un IQ
si EQ in deplina sanatate si armonie sunt la indemana tuturor: rugaiune, spovedanie, impartasanie, Sf.
Liturghie. Mai ales Sf. Liturghie!

Rugaciunea uneste inima cu mintea; coboara mintea in inima. In rugaciunea curata are loc unirea
mintii cu inima. Pr. Staniloae atentioneaza canu trebuie ca mintea sa ramana singura, dar nici inima. O
rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face numai cu inima
este o rugaciune pur sentimentala.

Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva, pentru ca nu stim de ce sa-I multumim si pentru ce
Il laudam pe Dumnezeu. Iar mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu cu ajutorul
mintii, ci prin simtirea prezentei Lui.

O foarte buna ilustrare a dorintei noastre de imbunatatire a IQ-ului o avem in rugaciunile care
alcatuiesc Randuiala Sf. Impartasanii.

g. Empatia. Cultivarea si trairea empatiei cu ascultatorii se incadreaza perfect in preocuparea

pentru autoeducarea inteligentei emotionale. Empatia unui preot pentru enoriasii sai presupune trairea
simtamintelor de mila fata de toate necazurile lor, ca si cum ar fi propriile necazuri.
 In sensul mai restrans, omiletic, predicatorul empatic dovedeste in toate predicile ca gandurile sale
sunt mereu indreptate spre credinciosi, nu spre sine; ca in predici se reflecta problemele si simtamintele
lor, nu ambitii si preocupari personale.

Din dragoste parinteasca sincera, iubitoare si empatica, predicatorul milos se va stradui tot timpul sa
vorbeasca pe intelesul tuturor, fara sa cada in ispita teologhisirii demonstrative, cum din pacate
constatam in cazul unora.

Empatia exprima relatia de comunicare si comuniune dintre predicator si ascultatori. Empatia este
capacitatea de a recunoaste si a impartasi sentimentele experimentate de catre o alta persoana, cum ar fi
tristetea sau fericirea, far asa le fi trait neaparat tu insuti.

Etologii clasifica relationarile empatice in: empatia de gandire, de actiune, de afecte etc.
Predicatorul de vocatie traieste empatic, in primul rand pentru ca este un om cultivat, drept, inteligent,
caruia sa-i fie cu totul straine mediocritatea, orgoliul etc.

In concluzie, predicatorul cu personalitate este slujitorul care dovedeste zel apostolic, purtator al
unei mari si discrete iubiri: fata de Dumnezeu, Care i-a acordat misiunea sacra a propovaduirii, si fata
de credinciosii incredintati spre pastorire. Avand grija sa-si cultive inteligenta emotionala, fara sa ignore
importanta luminarii inteligentei rationale, propovaduitorul va fi un om cu autoritate, aceasta decurgand
din cunostintele intelectuale, mai ales din insusirile unei vietuiri morale exemplare.

Andrei Pleu: un slujitor, pe orice treapta ar fi, are autoritate numai daca dovedeste ascultare si
supunere fata de izvorul autoritatii, Hristos.

5. Ascultatorii predicii. Implicatii misionare

Responsabilitatea actului omletic apartine integral slujitorului consacrat, dar reusita unei predici nu
depinde exclusiv de prestatia lui. Dimensiunea invatatoreasca a cultului divin are finalitate numai daca
enoriasii sunt receptivi la mesajul didactic al predicatorului.

Insasi predica desavarsita a Mantuitorului nu a rodit decat acolo unde urechile ascultatorilor erau
deschise (Mt. 13, 15-16). Nu intamplator Mantuitorul rosteste Pilda Semanatorului, in care orbirea si
surzenia apar in 3 dintre cele 4 locuri unde a cazut samanta.

La nivelul parohial de astzi deseori traim sentimentul ca vedem in oglinda actualizarea imaginii
acestei parabole, mai ales la orase. Vorbind despre calitatile sine qua non ale predicatorului, trebuie sa
admitem si discutarea unor calitati minimale in ceea ce priveste auditoriul.

Daca preotul este dator sa predice corect invatatura Bisericii, credinciosii au datoria sa faca eforutl
de a se pregati pentru ascultare si pentru a transpune apoi invataturile in viata de toate zilele. Problematica
ascultatorilor predicii se va axa pe 3 coordonate: adaptarea, comunicarea si receptarea (receptivitatea).

5.1. Adaptarea predicatorului

Adaptarea vizeaza 3 tine majore: ortodoxia; ascultatorii; sinele.

a. Adaptarea la ortodoxie obliga la un continut si la o rostire in armonie totala cu dreapta-credinta,

sub toate aspectele: doctrinar, cultic, canonic. Orice abatere a predicii de la norma credintei compormite
scopul sacru al Amvonului, de a-i calauzi pe ascultatori pe drumul adevarat al mantuirii.
 b. Adaptarea la ascultatori presupune dimensionarea continutului predicii si a limbajului la
nivelul de intelgere al credinciosilor. Cel mai adesea recurgem la un nivel mediu de prezentare a
invataturilor, simplu, pentru a facilita o receptivitate optima a tuturor celor pe care-i avem in fata.

De multe ori intre cei care aculta se numara si intelectuali, pentru care suntem uneori tentati sa
vorbim mai elevat. Dar nu trebuie sa ne ingaduim vreodat aaceat aplacere, sacrificandu-i pe cei simpli,
care sunt manjoritari. Iar intelectualii cu adevarat credinciosi nu se vor simti lezati niciodata daca in
predica nu vom utiliza neologisme sau detalii dogmatice complicate.

Dimpotriva, daca vom cadea in ispita teologhisirii inalte, aceiasi intelectuali ne vor suspecta de
snobism. Diversitatea ascultatorilor la nivel social cere preotului multa destoinicie pastorala in cuvant si
fapta, pentru a se raporta persuasiv tuturor si fiecarui suflet in parte.

Sa fim atenti mai ales la slujbele ocazionale, la care intalnim adesea cele mai multe tipuri de
public (ostil-activ, ostil, neutru, indecis, neinformat, sustinator, sustinator-activ).

In fata unui auditoriu atat de divers, predicatorul ar trebui, in prealabil, sa rosteasca in taina cateva
intrebari esentiale cu privire la publicul din fata sa: Cui ma adresez? Cat timp imi vor acorda? Ce
pregatire au? Stiu ei ceva despre subiect?

Profilul ascultatorului nu vizeaza doar individul, ci face referire si la cunoasterea continutului

istoric, socio-cultiral si etnic al contextului vietii cotidiene. Abia dupa intelegerea contextului poti fi sigur
ca ai o perspectiva corecta asupra credinciosilor.

Unii omilei mai radicali considera cunoasterea ascultatorilor ca o conditie sine qua non a predicarii
(ascultarea povestilor credinciosilor este o preconditie a predicarii).

Mai intai trebuie facuta distinctie intre participantii la slujbele obisnuite si cei de la slujbele
ocazionale. La cele obisnuite, ascultatorii predicii sunt, in general, enoriasi cunoscuti, statornici, in mare
masura castigati pentru Hristos. In fata lor se rostesc de obicei omilii, predici tematice si panegirice.
Impactul pozitiv sau negativ este direct proportional cu nivelul reusitei acestor predici, inclusiv cu nivelul
personalitatii propovaduitorului.

O grija speciala trebuie avuta insa la slujbele ocazionale (botezuri, cununii, cuscrii, scandaluri,
pcnele) unde auditoriul este special. Conform normelor omiletice, la slujbele ocazionale se utilizeaza
pareneza sau cuvantul de circumstanta. Intrucat impactul cu ascultatorii parenezei este mai delicat, vom
face cateva remarci speciale cu privire la aceasta categorie.

Impactul pastoral-misionar la slujbele ocazionale este cu totul special. La unele dintreaceste slujbe
intalnim participani care nu calci niciodata prin Biserica. Dintre acestia unii sunt atei, altii membrii altor
confesiuni. tocmai de aceea, parenezele trebuie sa imbrace aproape de fiecare data haina misionara.
Auditoriul parenezei este un amestec rezultat din adunarea la un loc a crestinilor obisnuiti si aunor oameni
veniti ocazional.

Primii pot fi incadrati in ceea ce numim membrii comunitatii parohiale, iar ceilalti sunt categoria
publicului larg. Tema, continutul, timpul si modul de adresare vor trebui sa tina seama si de unii, si de
altii, cu o usoara atentie in plus fata de cei din urma. Elementele de circumstanta sunt hotaratoare! Aici
intra in calcul, cu preponderenta, regulile de comunicare, care includ si pe cele care privesc adaptarea.

Auditoriul parenezelor, in mare parte necunoscut, nu i se poate aprecia capacitatea acestuia de

receptivitate, decat cu o mare aproximatie. Insa, posibilitatile de cunoastere nu sunt reduse in intregime.
 Pentru orice gen de pareneza, preotul poate sa aiba o imagine oarecare vizavi de auditoriul
respectiv. Cradock, un remarcabil teoretician al Omileticii, propune, alaturi de metodele obisnuite de
cunoastere psihologica a credinciosilor (adica metoda formala care tine de informarea generala a
slujitorului prin lecturi, vizionari Tv etc., pentru a simti pulsul cotidian si metoda informala care
presupune culegerea de data concrete asupra unei familii, grup de credinciosi, prin toate mijloacele
pastorale: vizite acasa, la spitale), adaugand metoda imaginatiei!

Prin imaginatie empiric, Cradock intelege capacitatea unui grad ridicat de intelegere a celuilalt,
fara sa fi trait dificultatile de viata ale lui. In aceast asituatie e gaseste de multe ori slujitorul in cazul
evenimentelor triste din viata credinciosilor. Fara sa fi trecut neaparat prin necazurile respective, preotul s
eva identifica total cu durerile pastoritilor.

Preotul se identifica si cu momentele de bucurie ale pastoritilor. Este ceea ce am subliniat la

empatie. Concret, imaginatia empirica poate suplini cu succes lipsa posibilitatilor de cunoastere directa a
multora dintre participantii la un eveniment sau altul.

Preotul trebuie sa se considere in randurile si chiar in locul ascultatorilor. Predicatorul sa fie primul
ascultator al predicii sale.

Un alt aspect delicat al problemei consta in suspiciunea si chiar ostilitatea prin care se manifest
aunii dintre acestia vizavi de preotul predicator. Intalnim astfel de cazuri mai ales la cununii si
inmormantari.

Astfel de insi sunt foarte sensibili la abordarea unor teme doctrinare controversate. Predicatorul este
suspectat de intentia de manipulare, prozelitism. Pentru preintampinarea unor astfel de suspiciuni,
preotul va utiliza la maximum tactul, discretia si experienta pastorala.

Nici nu se va lasa timorat sau coplesit de raceala unui auditoriu infidel. Datoria invatatoreasca
trebuie implinita chiar si atunci cand auditoriul este complet surd la mesajul omiletica.

c. Adaptarea la sine insusi se refera la constientizarea predicatorului asupra propriilor posibilitati

si limte. Nimeni nu ne cere sa spunem ceea ce nu stim, nici sa folosim expresii ori cuvinte a caror
semnificatie n-o stapanim.

Prezentarea unei informatii recepetata fragmentar sau gresit inteleasa ne poate face adesea ridicoli
in fata ascultatorilor. De aceea, nu ne vom angaja niciodata la tratarea unor subiecte care ne depasesc.
Aventurarea pe terenuri minate reprezinta un risc major, pagubos pentru ascultatori, dar mai ale spentru
predicator.

5.2. Comunicarea in predica este tot tridimensionala: cu Dumnezeu; cu ascultatorii; cu sine

insusi!!!!!!!

Enuntarea acestor 3 dimensiuni ne atentioneaza asupra faptului ca predica nu este un act singular, ci
singerigc. Nu este monolog, ci intreita convorbire. El se desfasoara prin conlucrare si comuniune
simultana: pe verticala, cu Dumnezeu; pe orizontala, cu ascultatorii si cu sine insusi.

a. Comunicarea cu Dumnezeu. Atat in cursul redactarii, cat si in timpul rostirii predicii,

predicatorul trebuie sa constientizeze conlucrarea neincetata cu Dumnezeu. Mesajul omiletic nu este de la
el, ci de la Dumnezeu. El este nu doar Creatorul lumii, ci si al cuvantului, al invataturii.
 Predicatorul preia acest mesaj si-l transmite apoi ascultatorilor. Desigur, preluarea si
transmiterea nu sunt simple acte mecanice. Mesajul divin este receptat, insusit, experimentat, apoi
formulat pe intelesul obstesc al credinciosilor.

Etapele pregatirii predicii (numita apropiat si ndepratat) se desfasoara sub semnul sinergiei
civino-umane, in care Dumnezeu are rolul esential. Este un extraordinar privileiu sa fim impreuna-
lucratori cu Dumnezeu in slujirea preoteasca. De aceea, predica (si tot ce inseamna ea: continut, forma de
exprimare, actiune) poarte neincetat pecete divina.

Nu doar predicatorul vorbeste, ci, prin el, Insusi Dumnezeu. In acelasi timp, predica nu este
ascultata doar de credinciosi, ci Insusi Dumnezeu o asculta.

b. Comunicarea cu ascultatorii se intemeiaza pe consteintizarea predicatorului ca cei care asculta

predica nu sunt simpli spectatori, ci parteneri de dialog. Prin aceeasi bunavointa proniatoare a lui
Dumnezeu, ascultatorii intregesc caracterul sinergic al actului imoletic, constituindu-se in factori efectivi
ai predicii.

Ei nu doar asculta predica, ci o fac! Mesajul revelat va fi transmit in asa fel incat sa raspunda
aspiratiilor credinciosilor. De aceea, predicatorul trebuie sa cunoasca aceste aspiratii, iar cunoasterea
presupune dialog, implicare misionar-pastorala etc. inainte de predica.

Un dialog tainic are loc chiar in timpul rostirii predicii, iar predicatorul trebuie sa-si exercite spiritul
de observatie, intuind problemele si intrebarile ascultatorilor, straduindu-se apoi sa raspunda la ele.
Feedback-ul actioneaza nu doar dupa incheiere, ci si in timpul rostirii predicii.

Practic, cel care vorbeste asculta chiar in timpul rostirii, iar publicul vorbeste chiar daca pare ca
asculta in tacere discursul. Cum vorbeste receptorul discursului public? Prin intermediul acelor semnale
si indicii de natura nonverbala (expresii faciale si ale ochilor, posturi si manifestari fizice discrete, care
reflecta variatiile starii de receptivitate).

In relatia interpersonala predicator-ascultatori este interesant sa amintim si semnificatia termenului

comunicare. Verbul latin communico,-are este legat de adj. munis = ndatoritor, care i face datoria.

Noica face un pas mai departe: comunicare si cuminecare sunt termeni inruditi. In ambele cazuri
este vorba de impartasire: la predica, cuminecare prin cuvant; euharistic, cuminecare cu Sf. Taine. O buna
comunicare cu ascultatorii inseamna o impartasire/cuminecare de ambele parti: credinciosii din cuvintele
predicatorului; predicatorul din rostirile tainice si semnalele credinciosilor.

c. Comunicarea cu sine insusi (intrapersonala). Importanta si caracterul acestei dimensiuni

transpare din celelalte doua. Invatatura revelata si aspiratiile credinciosilor se intalnesc in fiinta
predicatorului, in mintea si inima lui.

Atunci cand vorbeste, predicatorul nu spune ceva din afara, ci va predica o invatatura care a patruns
adanc in sufletul lui, este convins de importanta ei si a experimentat-o personal, nu doar celebral si
declarativ, ci mai ales prin fapte concrete.

Comunicarea cu sine insusi presupune completarea ascultarii: predicatorul asculta mesajul divin,
asculta problemele credinciosilor, dar asculta si glasul tainic al propriei constiinte, odata cu factorii
enumerati mai sus, propria constiinta (si personalitate) reprezinta un factor esential in elaborarea si
rostirea predicii.
 5.3. Receptarea/receptivitatea

Latinescul recipio,-ere = a primi in sine, la sine. DEX: receptiv = capabil de a invata / asimila usor,
de aprimi cu interes mesajele. Iar intre sinonimele subs. receptivitate = deschidere, sensibilitate si
molipsire. Pe de o parte, este receptiv cel deschis a primi invatatura, pe de alta, cel care se lasa
contaminat de ea.

Receptarea, in sens omiletic, inseamna mai mult decat simpla auzire si ascultare a predicii.
Inseamna dorinta de a intelege invataturile si de a le apropria. Antim Inivreanul: Ce ascultai, s auzii!

Adica: ce ascultati cu urechile, sa auziti si sa intelegeti, cu toata fiinta voastra. Ascultatorii predicii
cu adevarat receptivi sunt asemanati cu pamantul roditor despre care Mantuitorul spune in Pilda
Semanatorului (Lc. 8, 15).

Expresia cu inima curata ne duce cu gandul la Ziua Cincizecimii, cand, in urma cuvantarii Sf.
Petru, ascultatorii receptivi au fost patrunsi la inima si s-au botezat (Fa 2, 37). Acesta este semnul
receptivitatii optime: patrunderea la inima, cu harul credintei, urmata de faptele credintei.

Analitica rapotului dintre parabole si receptivitate. Intrucat o mare parte a predicilor noastre
duminicale au in obiectiv parabolele Mantuitorului, consideram oportun sa diagnosticam receptivitatea in
raport cu pildele, atat in contextul istorico-biblic, cat si in cel actual.

In cartea lui Pleu (Parabolele lui Iisus. Adevrul ca poveste), dezvaluie o mare si sincera dorinta
de receptivitate fata de mesajele Mantuitorului, iar analizele autorului consun cu la fel de sincere cautari
ale multor crestini contemporani.

Plecand de la cuvintele Mantuitorului (Mt. 13, 11-13), autorul incearca sa raspunda la intrebarea:
Cine sunt cei care inteleg si cei care nu inteleg? Asa ar trebui sa ne intrebam si noi: Care ascultatori
inteleg predicile noastre si care nu?

Inteleg cei receptivi. Nereceptivi, in vremea Mantuitorului, erau cei cantonai in dreptatea VT, iar
cei receptivi erau deschisi iubirii NT. Si in vremea Mantuitorului, si astazi, cei receptivi sunt cei care se
situeaza inauntru, adica cei atasati de Iisus si atunci, si acum, i.e. cei care se gasesc inauntrul Imparatiei
propovaduite si intemeiate de Hristos.

Intre cei ce pot fi socotiti inauntru se unmara cei cu haina de nunta, fecioarele intelepte, slujitorii
care privegheaza etc. Dintre oamenii de azi, sunt socotiti inauntru cei care vegheaza si e pregatesc
pentru o viata crestina fireasca si, totodata, pentru un sfarsit crestinesc, dar si pentru venirea Mirelui.

Cei ce raman in afara sunt cei ce refuza imparatia, pana in ultima clipa a vietii. Relatia in afara
inauntru este vazuta nu doar sub aspect soteriologic, ci si misionar.

Demonstratiei cartii ii lipseste insa dimensiunea cultica, liturgica. Din perspectiva sacerdotiului, a fi
inauntru inseamna a fi integrat liturgic in Bierica. Intreag aproblematica a receptivitatii ete exprimata intr-
unul din troparele Deniei din Saptamana Mare.

Experienta pastorala si omiletica ne arata ca ascultatorii integrati liturgic, cu biseric cum se

spune in popor, au sanse optime sa inteleaga nu numai cultul, in ansamblul sau, dar si predicile.

Receptivi, alaturi de cler, fata de tezaurul comun, doctrinar, liturgic, crestinii practicanti aung cu
timpul sa aiba chiar un anumit limbaj comun si o gandire in armonie cu pastorii lor (Mt. 13, 16).
 Ce inseamna crestini cu biseric, practicanti, nu-i greu de intuit: cei care duc o viat acurata, sunt
atasati de Sf. Liturghie, se spovedesc si se impartasesc dupa randuiala etc. Acestia sunt cu adevarat
receptivii ascultatori ai predicii, capabili de o comunicare si de o comuniune optime, cu Hristos si cu
propovaduitorii Evangheliei Sale.

VIII. GENURILE PREDICII.PRIVIRE DE ANSAMBLU

VIII.Preliminarii

Bene docet qui be distinguit= invata bine cel ce dinstinge bine

Una din marile greseli care se pot savarsi la amvon este aceea de a cuvanta fara a se stii si a se
hotara in prealabil ce gen de predica se rosteste. Nu este recomandata o ingramadire de cuvinte insirate la
intamplare, dupa inspiratia de moment deoarece poate duce la momente jenante. O astfel de productie, in
loc sa zideasca- creaz confuzii, iritare si revolta in sufletul ascultatorilor, prin irosirea timpului lor.

Lipsa de stabilire prealabila a unui gen anume pt predica dintr-o zi este dublata inevitabil si de
improvizatie(tinerea unei cuvantari pe nepregatite). Aceasta e ingaduita doar in situatii f speciale cum ar
fi: cand slujitorul nu stie dinainte ca va predica, la o inmormantare, o slujba in sobor. Aceasa predica
improvizata insa trebuie sa fie cat se poate de scurta. La slujbele de duminica si sarbatori calea
improvizarii este inadmisibila. O astfel de atitudine micsoreaza substantial prestigiul vorbitorului, dar
atrage si o umbra asupra Bisericii, a carei reprezentant este.

Improvizatia elimina din start orice fir logic si sistematic, ba chiar vadeste si alimenteaza lenea, in
contrast cu efortul constiincios al predicatorului harnic. Voltaire spunea , referitor la o predica
improvizata ca este o mare de cuvinte, intru un pustiu de idei.

Cunoasterea specificitatii, competentelor si limitelor fiecarui gen omiletic in parte este una din
regulile elementare ale slujirii invatatoresti. Conform experientei didactice, s-a constatat ca programarea
studentilor pentru alcatuirea unei predici, care stiu inainte de a incepe lucrul ce gen omiletic vor folosi,
reusesc de cele mai multe ori sa se achite onorabil de aceasta datorie. In schimb, cei care nu tin cont de
acest aspect, risca sa aiba in final o predica buna de nimic.

O predica nu se incadreaza strict si restrictiv 100% in limitele unui anumit gen, deoarece granitele
se intrepatrund de multe ori. Fiecare predica ar trebui sa se incadreze , per ansamblu, intru un gen precis,
din care, chiar daca trece strategic granita, nu va iesi decat pt scurte momente, pt scopuri bine
determinate.

VIII.2. Opinii privind clasificarea genurilor

Cea mai cunoscuta, dar si cea mai folosita clasificare apartine Pr. Prof. Dumitru Belu:

a) Dupa forma omilia si predica tematica

b) Dupa continut - predicile: dogmatice, morale:de mustrare si de mangaiere, apologetice,

liturgice, sociale, istorice, catehetice

c) Dupa scop panegericul, pareneza, necrologul

 Parintele Nicolae Petrescu propune o clasificare usor diferita:

a) Omilia exegetica si tematica

b) Predica propriu-zisa(sintetica) predicile: dogmatice, morale:de mustrare si de mangaiere,

apologetice, liturgice, sociale, istorice, catehetice

c) Parenezele panegericul si necrologul

d) Conferinte religioase

e) Alte cuvantari bisericesti ocazionale( la instalarea preotului in parohie, la sfintirea bisericii,

la botez, cununie, la diferite slujbe)

Pt omiletica romaneasca este f interesanta teza de licenta a Econ. Nicolae Iancu, cu tema
Cuvantarea bisericeasca si felurile ei, care a fost sustinuta la inceputul sec XX-lea, in fata unei comisii al
carei presedinte a fost Dr Badea Cireseanu, cunoscutul liturghist. In lucarea sa evidentiaza 3 genuri sau
cuvantari bisericesti: predica propriu-zisa, omilia i pareneza.

Intr un studiu recent, lect. Dr Ioan Toader(mormonul) de la Cluj, in indrumarul sau omiletic Metode
noi in practica omiletica, a propus urmatoarea distributie mentionand doar 2 mari categorii:
omilia(exegetica) si predica tematica(unde intra: predici dogmatice, morale, liturgice, pareneza si
panegiricul. Autorul exclude conferintele religioase din randul genurilor omiletice.(excludere justificata si
din partea autorilor minunatei carti din care conspectam.)

Comparand si cu alte surse bibliografice, autohtone si straine, se recunosc urmatoarele genuri

distincte aflate in uz: omilia, predica prorpiu zisa(sintetica ori tematica), panegiricul, pareneza.

VIII.3.Omilia

Omilia(gr. Cuvantare, a cuvanta, multime, adunare, impreuna) are 2 moduri de aplicare: omilia
exegetica numita si omilia mica si omilia tematica numita si omilie mare sau sintetica

VIII.3.1 Omilia exegetica

Omilia exegetica(sau mica) are ca obiectiv explicarea pericopelor biblice verset cu verset, facand
exegeza textelor, a fiecarui verset, iar la nevoie a fiecarui cuvant. Acest gen de omilie se mai numeste si
omilie analitica.

In ortodoxie, aceasta predica a fost folosita cel mai des initial in perioada patristica si a continuat cu
explicarea Evangheliilor din Cazanii.

Avantajul acesteia este ca explica textele biblice pe intelesul poporului, ferindu l si pe predicator de
a se pierde in consideratii personale riscante. Omilia repr un gen deosebit de eficient, dar si extrem de
actual.

Pr. Prof Grigore Cristescu atrage atentia insa, intr un studiu f bine documentat , ca termenul de
omilie mica este impropriu-el trebuind sa fie inlocuit cu cel de omilie exegetica, intrucat primul ar sugera
o presupusa importanta minora a actului omiletic, e cand al doilea repr lucrarea reala care se face:
exegeza textului.

Uneori omilia exegetica este lipsita de unitate, dand impresia unui sirag de perle, format din mici
predici asupra versetelor singulare.
 Modelul traditional, dupa care este alcatuita omilia exegetica, consta in alternarea explicatiei cu
aplicatia. Un model modern este repr. de asa numita schema EVA(explicatie-vizualizare-aplicatie) cfm
careia omilia este ca o sageata:E este coada solida, V reprezinta pana, care stabilizeaza si conduce sageata
catre tinta, iar A este varful, care intareste tinta.

In omiletica romaneasca, intalnim omiliile exegetice cu prep. In Cazanii. Chiar daca nu se mai
recomanda citirea Cazaniei duminica de duminica, Cazania reprezinta, in continuare, un model
constiincios de urmat privind felul in care poate fi talcuita evanghelia, verset cu verset.. In cartile recente
cu omilii exegetice se numara cele ale lui Sf. Nicolae Velimirovici, traduse recen in romana. Sfantul
talcuieste pe scurt fiecare verset, dar la fel Ca Sf. IGA, leaga talcuirea de indemnuri realiste,duhovnicesti
si practice, cu uriasa putere persuasiva.

VIII.3.2 Omilia tematica

Omilia tematica(mare sau sintetica) trateaza o singura tema, aleasa din pericopa zilei, de obicei a
Sf. Evanghelii, dar uneori si din Apostolul randuit in acea zi.

Fiind vb de omilie, nu se face o predica tematica propriu-zisa, ci tot o exegeza, a unui anumit
fragment, coroborat insa cu ideile considerate secundare fata de versetul sau cuv principal.

Modelul clasic al omiliei tematice are structura triprtit: introducere, cuprins, incheiere

Cartile romanesti de predici, majoritatea, contin omilii tematice, fapt care exprima legatura stransa
cu textul evangheliei si grija de aplicare la viata credinciosilor.. Multi autori au fixat titluri pt aceste omilii
care repr de fapt tema predicii.

Cei mai repr autori sunt: Mitr Antonie Plamadeala, Pr Stefan Slevoaca, Pr Vasile Mihoc, Pr Petre
Semen, Monahul Nicolae Steinhardt, Pf Patriarh Daniel

VIII.3.3 Omilia catehetica

Omilia catehetica propune tratarea unui adevar dogmatic, precis formulat in Simbolul de credinta si
cuprins in pericopa apostolica sau evanghelica explicata.

Pr. Petre Petrescu precizeaza c deosebirile intre catehezele propriu zice si omiliile catehetice sunt
urmatoarele: catehezele constituie o serie de cuvantari de invatatura de credinta, prezentate de preot, de
regula la sf slujbei, cu scopul de a l invata pe credincios adevarurile doctrinare elementare sau a l intari
in credinta ortodoxa si a se feri de rataciri. Omilia catehetica se desfasoara in cadrul cultului divin
public, strans legata de pericopa scripturistica zilnica, nu au continuitatea catehezelor si nici momentele
logico-psihologice dupa care se desfasoara catehezele, care sunt lectii de religie.

Deoarece exista riscul confiziei celor 2, se recomanda, pt simplificare si eficienta, sa se apeleze fie
la omilia clasica, exegetica sau tematica, fie la cateheza propriu zisa.

VIII.3.4 Dezambiguizare

Pt o dezambiguizare a termenilor omilie si predica pr Mihail Bulacu vine in ajutor si spune:

Omilia, ca termen, este preluata din templul iudaic, intalnit in Sf. Scriptura , folosit de parintele apostolic
Ignatie dand sfaturi lui Policarp pt intocmirea unei omilii. O vedem dezovltata si la Origen, care este
numit si parintele omiliei, iar la Sf. IGA o vedem dusa la apogeu. Termenul predica a fost popularizat de
Lactantiu, supranumit si Ciceronele crestin, nu ca practica, ci ca denumire. La noi s a impus termenul
latin predica, nu pt atitudinea ostila omiliei, ci pt latinizarea limbii noastre.
 Constantin Paraschiv il numeste pe Origen paritele trupesc al omiliei, iar pe Sf IGA parintele
duhovnicesc.

VIII.3.5 Homilia rediviva. Imperativul recuperarii omiliei exegetice in actualitate

Parcursul istoric si liturgic al omiliei ar trebui sa fie un imbold pt reactivarea omiliei exegetice la
amvon.In zilele noastre omilia exegetica este o raritate pt ca presupune un efort sporit de cunoastere a
Scripturii. In locul acesteia se foloseste o predica tematica. Exista biserici unde se tin omilii exegetice
imediat dupa citirea pericopei evanghelice, acesta fiind si locul omiliei cfm traditiei noastre liturgice.

Binomul omilie-Scriptura reflecta, in cadrul Liturghiei, relatia dintre Hristos si Duhul Sfant. Astfel,
revelatia obiectiva hristica, consemnata scripturistic, este subiectivizata omiletic, potrivit
cuvantului:Acela Ma va slavi, pt ca din al Meu va lua si va vesti(Ioan 16,14). Omilia, ca lucrare a
Duhului Sfant, are menirea de a contemporaniza mesajul lui Hristos, de a prelua Cuvantul intrupat in
litere sacre si a L dezvalui spre cuminecare credinciosilor. Omilia preface epicletic substanta biblica si
o ipostaziaza spre impartasirea personala cu Hristos.

VIII:4. Predica tematica

Predica tematica(propriu-zisa sau sintetica) este genul omiletic ce are ca specific unitatea materiei,
tratand doar o singura invatatura, si sistematizarea in prezentarea acestor invataturi bine delimitate.

Clasicarea predicilor tematice se realizeaza dupa continut: biblice, dogmatice, morale, liturgice,
apologetice(misionare), sociale si istorice.

Predicile biblice au in obiectiv invataturi din Sf Scriptura, care pot fi prezentate ciclic, intr-un
interval de timp bine determinat, pt a facilita ascultatorilor familiarizarea cu textele scripturistice si a le
dezvolta gustul pt lectura biblica particulara.

Predicile dogmatice isi propun ca tema tratarea unui adevar dogmatic, care va fi infatisat cfm cu
invatatura Bisericii noastre, potrivit Scripturii si SF Parinti. Scopul este de a facilita credinciosilor
cunoasterea doctrinei ortodoxe.

Predicile morale au in vederea influentarea vointei ascultatorilor pt practicarea virtutilor crestine.

Prin indemnurile practice din continut, acestea se aseamana cu parenezele. Este foarte important insa sa
nu se confunde cele 2 intre ele.(datorita elementelor moralizatoare).

Cei mai cunoscuti autori de predici morale:Pr Cleopa si Teofil Paraianu, datorita mediului monahal
in care s-au tinut, dar si cartile majoritatii predicatorilor romani repreentativi.

Predicile liturgice vizeaza explicarea serviciului divin public al BO, cu privire la locurile, timpurile
si lucrarile liturgice. Acest gen de predica are implicatii in toate genurile, pt ca toate predicile se
desfasoara intr-o ambianta liturgica. Predica insasi este un act liturgic. A predica liturgic inseamna a
provovadui cuvantul lui Dumnezeu in ambianta liturgica a cultului ortodox.

Chiar daca toate au caracter lituric, nu toate sunt liturgice- in sens omiletic strict(al termenului).
Sunt liturgice-propriu zise cele ce se ocupa in mod expres de o tema liturgica, care explica acte
liturgice. Predici liturgice a predicat eruditul Vasile Coman(episcop al Oradiei.

Predicile apologetice(misionare) au in vedere 2 scopuri:

a) Sa combata atacurile la adresa credintei- de orice fel

 b) Sa desfasoare o actiune preventiva, pt ca aceste atacuri sa fie contracarate dintru
inceput.(din faa). Se numesc apologetice(de aparare, justificare) pt caracterul lor
defensiv, i misionare, pt ca tin de relatiile cu religiile si fenomenele eterodoxe.

Arhim. Nicolae Balan spune ca demonstratia si respingerea trebuie facute clar si cu toata stringenta
logica. Trebuie luat in considerare doar ce este important si semnificativ din atacurile, negatiile si
obiectiile ce se fac adevarului, nu ereziile perimate. Aceste predici sunt mai accesibile oamenilor culti.
Este recomandat sa scutim amvonul de excesul apologetic, pt ca excesul dezgusta.

Credinciosii trebuie feriti de fratii predicatori, care impart gratuit carti si brosuri, tinand discursuri
in parcurile publice, suna la usile crestinilor, semanand nu cuvantul Domului, ci vrajba, otrava, in
sufletele lor.

In prog. Omiletic al preotilor trebuie incluse si predicile apologetice, dar cu masura, si bine
intocmite.

Autori: Mitr Antonie Plamadeala si Arhim Ilie Cleopa...si pe viitor si Pr Radu Muresan(joke)!

Predicile istorice se refera la momentele importante din viata Bisericii, cuprinse atat in istoria
universala, cat si in cea nationala. Pot fi tinute sub forma unui ciclu plasa intr o anumita perioada a anului
bisericesc, pt a se putea pastra o continuitate intre evenimentele prezentate, fie la anumite sarbatori cu
implicatii istorice.

Dar trebuie sa se ia in considerare ca acesta predica nu trebuie sa aiba doar continut pur istoric, ci
vor avea 2 parti:prima , teoretica va contine cu precadere datele istorice respective, si a doua, morala -
va avea caracter parenetic, aplicativ pt viata credinciosilor.

Autori: pr. Prof Mircea Pacurariu autorul celui mai cunoscut volul de predici, unde cele istorice au
o frecventa sporita fata de alte volume tiparite in ultima vreme

VIII.5. Panegiricul

VIII.5.1. Denumire si definitie

Termen de specialitate confundat adesea cu pareneza

Reprezinta adunarea/intrunirea intregului popor pt o comemorare festivam reuniune pt o sarbatoare

solemna.

Cfm aceptiunii omiletice de azi, panegiricul repr o cuvantare de lauda rostita la praznicele
imparatesti, la sarbatorile Maicii Domnului si ale sfintilor. In ultimele 2 cazuri, punandu se accentul pe
viata si faptele acestora, poarta numele de predica aghiografica, si se incadreaza in categoria mai larga a
predicilor istorice tematice.

Prin intermediul panegiricului, se preamareste un adevar fundamental de credinta sau un eveniment

de seama din instoria mantuirii(nasterea, invierea, botezul, Adormirea Maicii..)

VIII. 5.2 Scurt istoric

Originile panegiricului vine din retorica antica, din discursurile rostite in cinstea eroilor legendari
sau a diverselor personalitati pubice, cu merite deosebite(purta numele de encomion-care inseamna
elogistic, laudativ) .In partitia categoriala a retoricii antice panegiricul se afla in ultima, si anume
oratoria de aparat, a carei straluciti expotenti au fost Isocrate, ca logograf si profesor de retorica
celebru si Demostene, ca practicant la fel de cunoscut. Lui Isocrate ii datoram si denumirea tehnica de
cuvant laudativ folosit in oratorica laica si preluat de predicatorii bisericii in actiunea lor de glorificare
liturgico-discursiva a marilor evenimente si personalitati crestine.

Cel mai cunoscut din istoria omileticii este Cuvantul de multumire catre Origen-rostit de Sf grigorie
Taumaturgul. Acest discurs inaugureaza genul literar al encomionului in literatura pastristica.

Cel care va consacra panegiricul ca gen omiletic este SF. Grigorie de Nazianz.

Utilizata initial pt comemorarea martirilor si ca necrolog al unor crestini distinsi, predica panegirica
si a extins ulterior aplicabilitatea la toate categoriile de sfinti.

VIII.5.3 Competenele panegiricului

Panegiricul omiletic urmareste intensificarea simtamintelor religioase legate de sarbatoarea crestina

sau de sfantul pomenit- fiind un factor important de dinamizare a spiritualitatii crestin

Elementul hristologic, pnevmatologic si moral pe care se intemeiaza aghiologia ortodoxa, inspira in

mod esential panegiricul omiletic, avand prin acesti sfinti pilda spre calea mantuirii. Sfintii transmit forta
spirituala Bisericii vii.Sfantul este expresia umana plenara a vietii in Hristos.Sfintenia este implinirea
umanului.Aceasta repr. coordonata fund. A mesajului promovat in panegiricul omiletic

VIII.5.4 Izvoarele alcatuirii panegiricului

Creatia omiletica are 2 mari izvoare de continut: revelatia si viata. In cazurile particulare ale
panegiricului se vb de mai multe surse:

a) Sf Scriptura lirismul elogiativ al VT(psalmi,cantarea cantarilor), fragmente encomiastice

din predica Mantuitorului(cele 9 fericiri) si a Sf. Apostoli(celebrul imn paulin de la 1
corinteni13 1-8)

b) Aghiografia bisericeasca (vietile sfintilor si sinaxare)

c) Acatistele

d) Imnografia ortodoxa (din cartile de cult ex.slava de la laude)

e) Poeziile religioase si solemne.

VIII.5.5 Structura panegircului

Exista 2 modalitati de redactare:

Elemente istorico-biografice ale sarbatoririi/sfantului, impletite, pas cu pas, cu

invaturi moral-duhovnicesti.

Distribuirea informatiilor in 2 sectiuni oarecum distincte:

Prima- cu date istorico biografice

A doua cu evidentierea unei virtuti paradigmatice, in scop etic,pastoral

 Planul consta din text(sau motto) preluat din evanghelia sau din slujba zilei;formula de adresare;
tratare(partea istorico- biografica si ilustrativa), incheierea(cu indemnuri scurte, persuasive.

Mijloacele stiliste ala panegiricului sunt dintre cele mai impressive si abundente, cultivandu se stilul
sublime, entuziast, energic, pe masura recunostiintei si veneratiei pe care biserica o datoreaza sfintilor.

Panegiricul valorifica si intruchipeaza lirismul textelor crestine. Este un discurs bisericesc

admirativ, ziditor de caractere, dupa chipul Sfintilor. El probeaza astfel si o functie pastorala, alaturi de
cea encomiastic-latreutica, mobilizand vointa credinciosilor in directia intruparii perceptelor evanghelice.

VIII-6.Pareneza - termen al limbajului omiletic este o cuvantare bisericeasca scurta, care se

rosteste la momente liturgice special, fie de bucurie(botez, cununie, sfintirea bisericii), fie de
intristare(inmormantare, parastase)

VIII.6.1 Etimologie si asocieri semantice

Pareneza provine din vb grecesc a sfatui, a incuraja, a avertiza si din substantivul incurajare, sfat,
recomandare.

Atat vb cat si substantivul sunt compuse din prepozitia de la, langa, din partea si verbul a lauda, a
aproba, a recomanda ; respectiv substantivul lauda. Greaca moderna foloseste verbul a sfatui,a povatui.

M.I Fountoulis, in tratatul sau de Omiletica, plaseaza termenul pareneza la capitolul Predici
ocazionale. In Occident termenul pareneza este asociat cel mai adesea cu discurul etic/moral, asa cum
apare si in The Encyclopedia of Christianity, prin expresia ethical instruction. Dintre termenii asociati
mai cunoscuti sunt: paregoreza, predica proteptica, alocutiune si exortaie.

Paregoreza(adresare, exortaie, persuasiune, consolare) este preferat ca termen in locul parenezei

de unii omileti(ARhim Nicolae Balan

Predica protrepica (a impinge, a provoca) este cuvantarea prin care vorbitorul indeamna,
convinge, sfatuieste, avand acelasi sens ca pareneza si paregoreza

Alocutiunea- (vorbesc, consolez,indemn din latina) discurs tinut ostasilor de un commandant

militar, rege sau imparat, cuvantare ocazionala scurta(DEX).

Exhortatia(incurajare) este o cuvantare sau un discurs prin care se uneste starnirea unor
sentimente, dezlantuirea unor actiuni, incurajare, indemn, imbold.

VIII.6.2 Categorii de pareneze : simple, la evenimente de bucurie, la evenimente(slujbe)de

intristare.

VIII.6.2.1 Pareneza simpla.

La anumite sarbatori mari(boboteaza, rusaliile) unde timpul nu ingaduie desfasurarea predicii sau
omiliei mai dezvoltate( pt ca rabdare). In aceste situatii pareneza simpla este binevenita si are
urmatoarele efecte benefice:il ajuta pe preot sa se incadreze intr-un timp optim, pt a implini din pt de
vedere liturgic toate cele randuite;ii scuteste pe credinciosi de un effort suplimentar iar prin scurtimea
parenezei se favorizeaza retinerea cu usurinta a indemurilor rostite.
 Pr. Vasile Mitrofanovici consemneaza pareneza ca atare in tratatul sau de omiletica cu aproape 150
de ani in urma. Chiar si la o pareneza simpla, predicatorii trebuie sa aiba grija sa prezinte concis
invataturile ce privesc semnificatiile sarbatorilor respective.

VIII.6.2.2 Pareneza la evenimente(slujbe) de bucurie

Se rosteste la acele evenimente din viata enoriasilor care au caracter festiv:botez, cununie, sfintirea
bisericii,instalarea preotului in parohie, sfintirea casei, a unei troite. La aceste avenimente, bucuria sfanta
se degaja din insusi actul liturgic savarsit, cu conditia ca slujba sa fie savarsita cfm normelor liturgice. In
acest cadru, un cuvant scurt este binevenit. Credinciosii sunt sensibilizati sufleteste si sunt pregatiti pt a
asculta o invatatura care sa incheie in mod fericit evenimentul.DPdv haric, orice slujba este completa si
fara predica. Predica insa este cea care face mai inteligibile actele liturgice, prin explicarea simbolsmelor
si prin sfaturi practice. In cazurile in care in biserici sunt f multe evenimente..nunti ..botezuri, pareneza nu
se mai tine aproape deloc,(ceea ce nu e correct). ORicat de incarca ar fi programul preotului, trebuie
rezervate minim 3 -5 minute pt pareneza.Efectul acesteia este incontestabil.

VIII.6.2.3 Pareneza la evenimente(slujbe) triste

Aceasta insoteste slujbele de mangaiere la diferite incercari ale vietii:inmormantari, parastase,

calamitati naturale. Prin sufletul preotului trec si se resimt atat bucuriile cat si supararile pastoritilor. El
trebuie sa fie neincetat alaturi de ei, identificandu se sufleteste cu starile lor sufletesti.(Tuturor toate m-am
facut, ca in orice chip, sa mantuiesc pe unii 1 corinteni 9,22)

Daca la ev de bucurie,preotul va spori inaltarea sufleteasca prin un cuvant adecvat, la momentele

triste cu atat mai necesara este rostirea unui cuvant de mangaiere, care sa ii ajute pe cei aflati in durere sa
depaseasca incercarea respectiva. In acest fel, preotul isi manifesta empatia pastoral fata de enoriasi.

VIII.9 In loc de concluzii

O predica va reusi sa si indeplineasca intreitul scop: luminarea mintii, incalzirea inimii si

induplecarea vointei spre fapte bune cand vorbitorul o va incadra intr un gen precis, corespunzator
slujbei care se savarseste. Alte lucruri care trebuie avute in vedere: dezvoltarea unui singure teme,
adaptarea la ascultatori, utilizarea unui limbaj potrivit.

Nici un efort nu este prea mare pt cei care si au asumat misiunea propovaduirii sa se documenteze
riguros, stiind sa utilizeze cum trebuie omilia predica tematica, panegiricul, pareneza,potrivit cu cerintele
pastoral-liturgice din fiecare loc si timp.

Cap IX. ELABORAREA PREDICII, INTRE TOERIE SI PRACTICA

XI.1. Preliminarii

Fiecare dintre slujitorii crora li s-a ncredinat misiunea nvtoreasc a deprins

ndeletnicirea predicrii ascultnd i citind predicile altora, mai mult dect din tocirea unor lecii
teoretice din tratatele de Omiletic. n acelai timp, nu se poate ignora faptul c i n cazul predicii exist
anumite diferene ntre teorie i practic, uneori destul de pronunate, care se datoreaz, de fapt,
caracterului inevitabil abstract al manualelor i al cursurilor, fa de situaiile concrete n care se rostesc
predicile.
 Fa de semnalrile cu referire la posibilitatea redus de informare omiletic practic a
preoilor, s-ar putea obiecta c n ultima vreme s-au tiprit numeroase predici, att n volume separate, ct
i n unele reviste bisericeti, care pot constitui surse valoroase de inspiraie la ndemna oricui.

Predicatorul trebuie s contientizeze necesitatea muncii intense de autodidact, cercetnd

contiincios sursele informative, cu atenie sporit asupra celor care, dincolo de coninut, prezint i o
tehnic limpede a elaborrii predicii reuite.

IX.2. Pregtirea general i pregtirea special

Majoritatea tratatelor omiletice vorbesc despre necesitatea unei duble pregtiri: general i
special. Prima ncepe, propriu-zis, cu pregtirea general pentru misiunea preoeasc, iar a doua se
desfoar n zilele care preced rostirea predicii respective. Ambele etape se sprijin i se condiioneaz
reciproc, fiind imposibil o delimitare strict n timp a lor. Pentru predicatorul contiincios pregtire
nseamn intreaga via i experien.

IX.2.1. Aspectele pregtirii generale (permanente)

Pregtirea general (permanent)467 presupune cteva aspecte practice:

Dezvoltarea gandirii, a discernmntului, cu atenie aparte pentru capacitatea de a gndi

logic - ascultarea cu maxim receptivitate a vorbitorilor buni i lectura atent a crilor de
valoare, selectate cu un riguros spirit critic. Spiritul eclectic i discernmntul presupun
departajarea esenialului de secundar, a ideilor logice de cele confuze, a enunurilor bine
argumentate de cele lipsite de temei.

Cultivarea memoriei, prin nvarea pe de rost a ct mai multe rugciuni, versete din Sfnta
Scriptur, psalmi, poezii cretine, fragmente liturgice, citate semnificative din gnditori
romni i strini etc. Repetarea periodic a lor nseamn, de fapt, ntreinerea memoriei.

Cercetarea sistematic a izvoarelor predicii, din care s rezulte fie, notie, rezumate etc.
Aezate n rnduial, ele ne vor servi la nevoie, scutindu-ne de eventuale cutri disperate
din ajunul rostirii predicii.

Cultivarea cu grij a limbajului i a stilului omiletic, prin nsuirea corect a limbii i

mbogirea treptat cu expresii frumoase i convingtoare. Greelile de exprimare scad
drastic valoarea unei predici, mai ales atunci cnd se fac dezacorduri, cacofonii, pleonasme
sau altele asemenea. Profesorul Fred B. Cradock propune cteva sugestii interesante pentru
prentmpinarea pericolelor degradrii limbajului:

contientizarea importanei i puterii cuvintelor

strdania de a gsi expresii imaginative i stimulative

consacrarea a mcar unui sfert de or in fiecare zi pentru a citi texte

din mari autori de eseuri, poeme, romane, chiar piese de teatru i
povestiri
 compunerea scrisorilor pentru prieteni, prini, rude

revederea predicilor anterioare, pentru a se evita repetarea excesiv

a unor expresii

ascultarea cu atenie a diferiilor vorbitori, in imprejurri diferite

curirea predicii, dup redactare, de idei vagi i complicate

Exerciii de redactare a predicilor, nu numai n ajunul predicrii propriu-zise, dar i ca o

preocupare curent. Revistele bisericeti ne stau la dispoziie n acest sens, ca s nu mai
vorbim i de posibilitatea editrii n timp a cel puin un volum personal de predici.

Deprinderea de a vorbi in public. n acest scop, trebuie utilizat orice ocazie care se ofer,
procedeul fiind necesar mai ales celor emotivi, care au nevoie s-i domine timiditatea i s-
i biruie tracul. Cea mai indicat soluie este ns a se deprinde s in mici cuvntri la
sfintele slujbe, procedeu care se poate exercita i nainte de hirotonie, cu ncuviinarea
preotului parohiei respective.

Pregtirea duhovniceasc. Din cele care se pot constata pe terenul realitilor cotidiene, una
dintrecarenele propovduirii actuale const n lipsa ori prea puina preocupare pentru
dimensiunea duhovniceasc a coninutului predicii. Scopul ntreit al predicii luminarea
minii, inclzirea inimii i induplecarea voinei asculttorilor spre fapte bune in vederea
mantuirii presupune un echilibru ntre cele trei deziderate. Nu doar mintea, ci i inima i
voina trebuie s fac parte din iconomia strategiei predicatorului.

Pregtirea duhovniceasc trebuie vzut n dubla ei dimensiune: general, de toat vremea, i

special, din ajunul rostirii predicii. Sub aspect duhovnicesc, ea trebuie s nceap cel trziu din clipa n
care viitorul predicator se hotrte s studieze teologia, n vederea preoiei. Rugciunea personal,
integrarea n cultul divin al unei biserici anume, meditaia, lecturile duhovniceti etc., trebuie nsoite
neaprat de ascultarea fa de un duhovnic.

IX.3. Etapele pregtirii speciale a predicii!!!!!!!

IX.3.1. Primii pai: rugciunea de la inceputul lucrului, meditaia, schia personal!!!!!!!

Pregtirea special / apropiat, nsumeaz eforturile care se fac de ctre predicator naintea rostirii
predicii, ntr-un spaiu de timp care variaz de la caz la caz. Printele Dumitru Belu a fcut n acest sens o
precizare testamentar: O predic, se tie, are valoarea ostenelii pe care o depui la ntocmirea ei. Pentru
a fi eficient, pregtirea apropiat trebuie dintru nceput s in seama de urmtoarele:

felul slujbei la care se va rosti

perioada i ziua liturgic n care se rostete

mprejurrile de loc

tipul de persoane crora ne vom adresa

 capacitatea proprie de a redacta i rosti liber cuvntarea, propriu-zis contiina c este
necesar o adaptare a predicii i la persoana proprie.

Itinerarul alctuirii predicii cretine are, n genere, o anumit compatibilitate cu cel profesat de
retorica antic, n special cel propus de Quintilian n lucrarea sa celebr Institutio oratoria:

inventio (descoperire) = gsirea i adunarea materialului

dispositio (oranduire, aranjare) = aranjarea materialului, potrivit unui plan prestabilit

elocutio (exprimare, stil) = grija pentru limbaj i stil

memoria (memoria) = efortul de a memora textul, n vederea rostirii libere

actio (fapt, aciune) = atenia acordat gesticii, mimicii, timbrului vocii, inutei
vestimentare etc

nainte de a ncepe cutarea propriu-zis a materialelor, sunt hotrtori trei pai:

Aprinderea candelei i rostirea unei rugciuni pentru inceputul lucrului

Meditarea asupra temei i a modalitii de lucru

Schiarea unui plan scris, fr a consulta nicio surs de inspiraie

Predica nu este doar lucrarea noastr, ci este, nti de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act
liturgic, i predica este sinergic, divino-uman: mpreun-lucrarea omului cu Dumnezeu. Schia
personal (cu formularea temei, a ideilor, argumentelor, digresiunilor etc.) va fi determinant n asigurarea
originalitii.

n creionarea schiei trebuie inut seama, ntre altele, de urmtoarele:

- ce nvtur ne propunem s transmitem credincioilor

- ce simminte urmrim a trezi i a dezvolta n sufletele lor

- ce hotrri practice vrem s determinm a lua i a mplini

Dac nu vom parcurge, mai nti, etapele meditaiei i schiei personale i vom ncepe prin a ne
inspira i copia de la alii, vom fi inevitabil influenai (uneori captai i copleii, mai ales de predicatorii
mari) i riscm s nu mai avem mai nimic original n cuvntarea noastr. Schia personal prezint nc
dou avantaje: predicatorul are sentimentul stpnirii temei i contientizeaz limitele n care va face
munca de documentare, ceea ce va favoriza ulterior ctigarea unui timp preios.
 IX.3.2. Planul predicii!!!!!!!

IX.3.2.1. Precizri preliminare

n retorica quintilian, operaiile de structurare a cuvntrii pe o anumit schem se ncadrau n

etapa dispositio (oranduire, aranjare). ntr-un mod similar, n omiletica cretin aranjarea i repartizarea
materialului se face potrivit planului prestabilit, operaie n care se recurge la o triere curajoas a ideilor,
versetelor, citatelor etc.

Exist o anumit tendin (chiar ispit!), n fiecare dintre noi, de a ncerca s spunem ct mai multe
la o predic, cu intenia de a fi chiar exhaustivi, creznd greit c astfel vom fi mai convingtori.
Dimpotriv, ncercarea de a spune totul o dat va avea efect contrar: asculttorii suprasolicitai i obosii,
vor deveni iritai c s-a abuzat de rbdarea lor. n acelai timp, spunndu-le prea multe deodat favorizm
riscul ca ei s nu mai rein nimic, din pricina prea multor idei. De aceea, opinm c restrngerea
materialului la strictul necesar este nu numai un act de pruden, ci i unul de realism.

IX.3.2.2. Planul orientativ. Avantajele utilizrii lui

Contieni fiind de faptul c orice lucrare temeinic se nfptuiete dup un plan bine stabilit,
vom preciza mai nti c reuita unei predici depinde n mare msur de limpezimea lui, de structura sa
realist i logic. Cteva dintre cele mai importante avantaje:

elimin riscul mprtierii, obligndu-l pe predicator s-i valorifice mijloacele n direcia

propus;

ajut la o triere corespunztoare cu scopul predicii respective a materialului adunat prin

munca de documentare;

faciliteaz desfurarea coninutului ntr-o ordine logic, potrivit nu numai cu scopul

predicii, ci i cu puterea de receptare a credincioilor;

ofer cel mai preios sprijin n scopul de a rosti predica liber. Rostirea liber presupune
memorizarea.

IX.3.2.3. Momentele logico-psihologice ale planului predicii tematice

Desigur, nu se poate utiliza cu strictee acelai plan pentru toate genurile omiletice. Principial, orice
predic are introducere, tratare i incheiere, indiferent de gen. Dar, ntr-un fel vom elabora planul
omiliei, n alt fel al predicii tematice. Planul panegiricului, de asemenea, va avea momentele lui specific.

Insuirile de baz ale planului: unitatea (adic are n vedere o singur tem), claritatea (prezentnd
o imagine bine conturat a temei) i simplitatea (care presupune o expunere accesibil).

In timpul predicii nu vom anuna n mod expres momentele planului, ci ele vor fi doar sugerate, prin
pauze de cteva secunde, nsoite cel mai adesea de repetarea formulei de adresare. Iat schema general:

nchinciunea;

(uneori) textul enuniativ (sau motto-ul);

 formula de adresare;

introducerea;

anunarea temei;

scurt rugciune (invocaie);

tratarea;

(uneori) digresiunile i tranziiile;

ncheierea.

IX.3.2.3.1. nchinciunea

Primele secunde ale rostirii predicii sunt dedicate nchinrii cu semnul Sfintei Cruci, gest prin care
predicatorul se deosebete de toi ceilali vorbitori laici, artnd c este un trimis i un slujitor al
Domnului i c vorbete n numele Su. Fie de la amvon, fie din faa Sfntului Altar, predicatorul va
ncepe aa: n numele Tatlui i al Fiului i al Sfntului Duh. Amin, avnd grij ca pronunarea
cuvintelor nchinrii s fie armonizat cu micarea minii drepte.

Predicatorii nehirotonii, n general elevi i studeni teologi, ndat dup nchinare vor cere
binecuvntarea: n numele Tatlui..., Binecuvnteaz preacucernice (ori preacuvioase, n cazul
ieromonahilor) ca s predic (ori s rostesc cuvnt de nvtur). Din Sfntul Altar, slujitorul (de obicei,
protosul) rostete: Pentru rugciunile Sfinilor Prinilor notri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
nostru, miluiete-ne i ne mntuiete pe noi, la care predicatorul rspunde Amin.

IX.3.2.3.2. Textul enuniativ (sau motto-ul)

Textul enuniativ (sau motto-ul) reproduce un verset din Sfnta Scriptur (de obicei din pericopa
evanghelic ori apostolic) sau un fragment liturgic din slujba respectiv.

n alegerea textului trebuie s se in seama de urmtoarele reguli:

o s fie potrivit cu tema care va fi tratat

o s fie cluz pentru toat predica, pentru c el conine n smbure ntreaga desfurare a
coninutului

o s fie concis i clar

o s fie citat versetul ntreg sau fragmentul liturgic explicit, n idea de a reprezenta o unitate de
gndire, nu un raionament incomplete

o s fie selectate texte i din Vechiul Testament, ca preios izvor biblic, nu invariabil doar din
Noul Testament
 IX.3.2.3.3. Formula de adresare

Formula de adresare este util i absolut necesar pentru oricare dintre genurile predicii. Ea difer,
desigur, de la gen la gen. Cele mai uzitate formule pentru predicile obinuite (omilii, predici tematice,
panegirice) sunt: Iubii credincioi, Iubii fii duhovniceti, Frai cretini, Dreptmritori cretini,
Iubii asculttori; pentru pareneze, de la caz la caz: la cununii: Iubii miri, Cinstii nuni, Cinstii
nuntai; la nmormntri: ndurerat familie, ntristai credincioi. Se vor evita categoric formule
puerile ca: Iubiilor cretini, Iubiilor, Iubii credincioi i credincioase. Predicatorul va adapta
formulele de adresare nu numai la asculttori, ci i la propria persoan.

Formulele de adresare se mai repet i de-a lungul cuvntrii, fr a se abuza ns de ele. Aceast
repetare are efectul de a redetepta atenia asculttorilor i de a marca anumite etape.

O precizare special se cuvine n legtur cu slujbele la care particip ierarhul locului sau alte
personaliti, fie eclesiastice, fie laice, la care preotul predicator va ine seama de scara lor ierarhic.

Pentru evitarea unor greeli, dintre care unele pot friza ridicolul, este bine ca la slujbele n sobor
predicatorul rnduit a vorbi s consulte din vreme protosul.

IX.3.2.3.4. Introducerea

Se mai numete i exordiu (lat. exordium,-ii inceput) i reprezint prima parte a oricrei
cuvntri, fiind strns legat de tratarea temei, prin care predicatorul face pregtirea credincioilor,
realiznd captatio benevolentiae, n scopul de a-i determina s asculte tratarea cu interes, cu bunvoin,
cu atenie sporit i cu convingerea c cele ce vor urma sunt plcute auzului i necesare mntuirii.

(a) Importana introducerii. Este extrem de important ca predicatorul s ctige bunvoina

asculttorilor (captatio benevolentiae), s le trezeasc/provoace atenia i s le creeze
predispoziia necesar, prin enunuri care s le insufle sigurana c va urma o cuvntare
ce merit tot efortul lor receptiv. Se impune s marcm aici un aspect relevant: captatio
benevolentiae nu poate fi instrumentat numai cu enunuri i idei, orict de promitoare
sau frumoase din punct de vedere al expresivitii stilistice. Este de importan capital
personalitatea celui care cuvnt i felul n care persoana sa este receptat n contiina
enoriailor.

(b) Insuirile de baz ale Introducerii vizeaz tema, mprejurrile rostirii, coninutul i
dimensiunile predicii:

s aib legtur numai cu tema care se va dezvolta, nu cu altele.

s in seama de mprejurrile rostirii

s nu dezvolte idei i informaii care i au locul n cuprinsul predicii

s respecte proporia rezonabil fa de ntreg

(c) Felurile introducerii

Practica omiletic nregistreaz patru feluri (categorii) de introduceri: simpl, insinuant,

majestuoas i inflcrat.
 - introducerea simpl este utilizat, n general, atunci cnd predicatorul are certitudinea
bunvoinei asculttorilor, fiind vorba, n special, de o bun relaie ntre un pstor i
enoriaii care frecventeaz regulat biserica n duminici i srbtori.

- introducerea insinuant. Insinuant nu are aici sensul peiorativ din zilele noastre (a
strecura o idee calomnioas478, v. DEX), ci a utiliza cu mult tact acele cuvinte ori fraze
pentru a ptrunde cu finee n inimile asculttorilor, spre a-i ctiga pentru Hristos. n
zilele noastre, metoda insinuant se recomand mai ales atunci cnd preotul tie c
printre asculttori se gsesc i cretini mai sceptici n privina unor nvturi ale
Bisericii pe care vrea s le prezinte.

- introducerea maiestuoas (plin de mreie, solemn, impuntoare) se recomand la

praznicele mprteti, la srbtorile Maicii Domnului i ale sfinilor mari, precum i la
parenezele festive (sfinirea bisericii, de pild), cnd bucuria liturgic intens trebuie s-
i gseasc ecou i n predica zilei, nc de la nceput.

- introducerea inflcrat sau vehement sau exordium ex abrubto se utilizeaz n situaii

extreme: fie pentru exprimarea unei explozii de bucurie sau a unor simminte de
tristee, fie ca pregtire a terenului pentru apostrofri legate de predicile morale. Se mai
numete i introducere mictoare, pentru caracterul ei nvalnic.

(d) Izvoarele/sursele introducerii. Intre izvoare i felul introducerii va exista

ntotdeauna o interdependen major. sursele introducerii vor fi la fel de variate, precum
cele din care se plmdete tratarea propriu-zis. Pentru o minim orientare, notm
urmtoarele surse posibile:

textul biblic aezat n fruntea predicii, n general desprins din pericopa evanghelic

nsi pericopa evanghelic, din care se pot anticipa liniile de baz ale tratrii

n cazul srbtorilor (praznice, Maica Domnului, sfini), se poate contura o introducere

pornind de la semnificaia principal a lor, care va fi dezvoltat apoi n tartare

un fapt istoric (naional sau universal) legat de pericopa evanghelic sau de srbtoare

un crmpei din folclor, literatur, poezie de calitate sau o istorioar (pild) cu impact major

realitile religioase, sociale, morale, economice etc. ale zonei, urmrindu-se evocarea unui
aspect relevant i pedagogic, n sens cretin.

IX.3.2.3.5. Anunarea temei

Anunarea temei este specific ndeosebi catehezei, dar poate fi la fel de util i n desfurarea
predicii. Ne intereseaz, de aceea: beneficiile, insuirile i cateva moduri practice de aplicare.

Beneficiile:

1. Asculttorii au un indiciu concret, un fir rou, care faciliteaz receptarea nvturilor;

2. Tema anunat se va ntipri n mintea lor i vor pleca acas cu reinerea clar a subiectului
tratat;
 3. Anunarea temei este benefic i pentru predicator, ntruct l ajut s rmn pe un fir
cluzitor, logic i precis, fiind ferit, astfel, de pericolele unor divagaii riscante.

Insuirile temei:

1. S cuprind o singur nvtur. Altfel spus, o predic trebuie s aib o singur tem, cu
un singur subiect.

2. nvtura aleas pentru tema respectiv s fie dintre cele principale, fie dogmatic, moral,
istoric, liturgic

3. Tema s fie exprimat cu precizie, n termeni limpezi

4. Anunarea temei trebuie s fie concis, exprimat printr-o propoziie scurt, nu prin fraze

Trebuie s precizm c sunt situaii n care predicatorul poate renuna la anunarea temei: in cazul
omiliilor exegetice (cnd se analizeaz verset cu verset) i in cazurile in care introducerea este pe deplin
explicit (formularea temei devenind, astfel, redundant).

IX.3.2.3.6. Scurt rugciune (invocaie)!!!!!!!

La anumite predici este binevenit rostirea unei mici rugciuni, numit invocaie. Binevenit, att
pentru predicator, ct i pentru credincioi, avnd n vedere, n primul rnd, contiina c predica este un
act liturgic, c are i o dimensiune harismatic, dar c este i un act sinergic, al mpreun lucrrii cu
Dumnezeu.

Astfel de invocri i confer predicatorului un spor de har, iar n sufletele asculttorilor produc un
efect considerabil, fiind inundai de acelai har ntritor, care le deschide inimile pentru a primi cu
receptivitate maxim sfintele nvturi.

IX.3.2.3.7. Tratarea

Tratarea (lat. tracto,-are a purta, a conduce, a trata, a dezbate, a discuta) reprezint corpul
propriu-zis al cuvntrii, pentru oricare dintre cele patru genuri omiletice.

Din punctul de vedere al distribuirii informaiilor, avem n vedere dou aspecte majore:
principii/reguli generale i punctele (momentele) de baz.

(a) Reguli generale:

extensia tratrii: aproximativ 2/3 din predica respectiv;

 dezvoltarea temei i desfurarea ideilor s se fac att prin metoda inductiv (de la simplu
la complex, de la particular la general), ct i prin cea deductiv (de la general la particular)
printr-o alternan bine chibzuit;

n relatarea/istorisirea unui fapt s nu se porneasc prea de departe, ci de la punctul

(momentul) strict necesar;

n dezvoltarea temei s folosim idei clare, propoziii precise, pe care s nu le nbuim cu

explicaii prea complicate, greu de urmrit. S le facilitm asculttorilor mai ales observarea
legturilor dintre idei, informaii, pe un fir logic i explicit;

s nu se confunde amvonul cu catedra

(b) Punctele de baz ale tratrii: explicaia, istorisirea, argumentarea i digresiunile.

Explicaia este necesar att pentru predicile exegetice, ct i pentru cele tematice. ntre
avantajele recursului la explicaii se disting dou:

1) Asculttorii pot nelege de la nceput despre ce nvtur este vorba;

2) Se realizeaz luminarea minii (raiunii), ca baz pentru micarea inimii i induplecarea voinei.

Istorisirea (naraiunea) este ntrebuinat ndeosebi la omiliile tematice i la predicile cu

caracter istoric, ambele genuri fiind plasate, de obicei, la chinonic ori la finalul Sfintei
Liturghii. Practic, n cazul omiliilor tematice se folosesc dou procedee, n general: fie se
recitete pericopa evanghelic, fie se prezint un rezumat al ei. Pentru a fi eficiente,
utilizarea argumentelor trebuie s in seama de cteva reguli:

- s utilizm ntotdeauna argumente de mna nti, eliminnd recursul la cele discutabile

sau ndoielnice.

- dup aducerea unei/unor dovezi decisive, puternice, s evitm utilizarea celor mai puin
convingtoare, chiar dac sunt valabile, n general

- s nu se fac abuz de argumente, deoarece efectul poate fi contrar.

- nu ntotdeauna argumentul cel mai convingtor este cel mai valoros n sine, ci acela care
este mai accesibil asculttorilor, din sfera lor de preocupri.

Combaterea obieciunilor. n cadrul argumentrii, anumite predici trebuie s includ i dovezi

pentru combaterea unor obieciuni i nvturi greite. Este cazul predicilor dogmatice, a panegiricelor i
al predicilor misionare.

Tot la capitolul obieciuni se nscriu i anumite atitudini ale propriilor enoriai, nerostite cu voce
tare, dar sesizabile din gesturi, priviri ori absena de la slujbele bisericii, dezinteresul pentru cele sfinte.

IX.3.2.3.8. Digresiunile i tranziiile

 Digresiune nseamn abatere de moment de la subiectul principal, cu scopul de a ilustra o idee
ori a exemplifica un fapt relatat anterior. Dei teoretic i etimologic digresiunea induce ideea de
abatere de la tem, n realitate ea reprezint o pies iscusit plasat n iconomia predicii, mai ales ca
suport intuitiv, dar i pentru a rupe monotonia expunerii, a facilita o anumit variaie, totodat, pentru a
crea cteva momente de respiro, att pentru predicator, ct i pentru asculttori.

n utilizarea eficient a digresiunilor, se recomand urmtoarele:

s aib legtur cu tema predicii respective;

s fie bine selectate sursele digresiunilor

s nu fie prea lungi, pentru a nu se da impresia c sunt mai importante dect evanghelia zilei
sau dect tema nsi

s fie evitate istorioarele slbue, plate, neconvingtoare

s nu se fac abuz de ele: este suficient una singur ntr-o predic sau cel mult dou mai
scurte.

n strns legtur cu digresiunile sunt tranziiile, ca elemente de legtur ntre ideile i prile
diferite ale tratrii i constau din propoziii, fraze, conjuncii, locuiuni diferite. Tranziiile au urmtoarele
roluri: de legtur, de a distinge prile i ideile predicii, de a micora oboseala, de a facilita memorarea
(fixarea) prilor distincte, de a menine interesul i a mri puterea de concentrare pe tot parcursul
tratrii.

IX.3.2.3.9. ncheierea predicii (Concluziile)

Structura unei predici se aseamn cu zidirea unei case. La o temelie solid i un corp bine
proporionat este necesar un acoperi pe msur, iar ncheierea bine rostit poate fi asemnat cu un
acoperi trainic. Este limpede pentru oricine, aadar, c reuita predicii depinde, n bun msur, i de
calitatea ncheierii. Mai mult, chiar cnd introducerea i tratarea unei predici nu exceleaz, un final reuit
poate avea efect benefic asupra influenrii simmintelor i voinei asculttorilor.

Momentul ncheierii presupune focalizarea ateniei pe elementele urmtoare: terminologie,

reguli/strategii minimale pentru alctuire i modaliti concrete de aplicare.

Terminologia legat de finalul cuvntrii provine din retorica grecoroman i a intrat n lexicul
oratoric al multor limbi moderne europene. Astfel, epilog ne sugereaz o dubl selectare pentru concluzii:
1. O idee cu mare impact, din tratarea predicii, care s fie aplicat la realitile concrete; 2. Un indemn /
o invocaie / o rugciune etc. pentru finalul efectiv. Iar peroraie indic nu doar simpla ncheiere n
sine, ci o pledoarie persuasiv, scurt, desigur, dar cu ntregul angajament emoional din partea
vorbitorului.

Reguli/strategii minimale pentru alctuire:

- dimensiunile incheierii s fie relaionate direct-proporional cu ale predicii, n

ansamblul ei: nu mai extins dect 1/4, dar nici mai redus de 1/8.
 - mesajul incheierii s fie neaprat in legtur cu tema predicii, ca urmare logic a celor
expuse pn aici.

- s nu fie utilizat acelai tip de incheiere.

- este recomandabil, n principiu, s nu fie anunat incheierea in mod expres, pentru c

asculttorii vor fi frustrai dac ntr-adevr anunarea nu se concretizeaz; iar n cazul n
care este anunat, predicatorul s se in de cuvnt, n cel mai scurt timp posibil;

- ncheierea predicii trebuie fcut cu dinamism i insufleire, pe un ton uor ridicat i ntr-
un tempo mai rapid, deoarece n acest moment asculttorii pot fi obosii deja de cele
auzite anterior, iar atenia lor se cere a fi nviorat.

- incheierea trebuie s fie strbtut de un puternic suflu de iubire i optimism.

Modaliti concrete de aplicare. Cateva exemplificri

Felurile i modalitile de aplicare ale ncheierii trebuie corelate ntotdeauna cu genul predicii. n
tradiia noastr omiletic ntlnim, n general, dou modaliti sau strategii:

un scurt rezumat al ideilor principale sau, cel puin, reiterarea uneia dintre ideile de baz
(numit aplicare descriptiv);

un indemn (exhortaie, incurajare) pentru a fi implinite invturile evanghelice prezentate

in tratare (numit aplicare prescriptiv).

Cteva dintre cele mai frecvente forme:

a) Invocarea ideii/temei centrale, cu indemnuri (exhortaii) de aplicare

b) Sintetizarea temei in cateva propoziii sugestive, ca o scurt recapitulare, axat pe

cuvinte cheie

c) O scurt rugciune, alctuit ad-hoc

d) Un text scripturistic, din evanghelia zilei sau legat de tema predicii sau un fragment
liturgic al slujbei srbtorii (de obicei, troparul)

e) Reiterarea unui cuvant cheie, parte a temei/ideii centrale

XI.ROSTIREA SI RECEPTAREA PREDICII.

XI.1. Strategii care vizeaza actiunea in predica. Vorbim liber sau citim predica?

Tratatele omiletice recomand fr excepie rostirea liber a predicii la fel artnd i sondajele
printre credincioi. Reuita unei predici const deci n aceast metod, din cteva motive practice i
pedagogice ce nu pot fi ignorate:
a. Rostirea liber urmeaz metoda utilizat de Mntuitorul Hristos, de Sfinii Apostoli, de Sf.Prini i de
toi marii predicatori de pn azi. La fel spune i Mitr.Antonie Plmdeal c predica liber e mai
lucrtoare dect una citit.
b. A predica nseamn a comunica. Predica este un dialog cu credincioii, astfel este preferat o comunicare
direct n care predicatorul s-i priveasc interlocutorii.
c. nsi termenul de predic indic vorbirea/rostirea: predic vine din lat. praedico a vorbi n prezena/n
faa altora.
d. Rostirea liber ofer predicatorului posibilitatea observrii reaciilor asculttorilor i n funcie de ele s-i
adapteze tonalitatea/ideile, n caz contrar, predica devine un monolog n care consecinele sunt plictiseala,
mhnirea, revolta interioar a credincioilor.
e. Vorbirea liber este mai vie i mai cald. Avnd un caracter personal, trezete i ntreine interesul
asculttorilor iar acetia vd efortul tu ca pe un act de preuire i respect dar i respectul pentru actul
omiletic n sine. Cuvintele citite sunt reci/monotone/fr expresii.
f. n predica liber, chiar i cu imperfeciunile de rigoare, cuvnttorul poate schimba instantaneu ori
aduga idei sau formule surpriz.
XI.2.Memorizare verbal i real.

Care este deci modalitatea optim de stpnire a coninutului predicii? Tratatele omiletice
consemneaz 2 metode: memorizare mot-a-mot (verbal) i memorizarea ideilor/cuvintelor cheie
(real). Prima metod este recomandat nceptorilor.

(a) Avantajele memorizrii verbale: 1.Elimin teama de a nu stpni predica i de a eua, 2.Prin memorizare
nceptorul agonisete n minte un capital nsemnat de cuvinte i le poate folosi n viitor, 3.Memorizarea
integral sporete ncrederea n sine, 4.Remarca lui Fred Craddock, un bun teoretician al predicii zice
nvarea predicii seamn cu nvarea unui cntec, cnd i aminteti melodia cuvintele vin singure...
secretul memorrii unei predicii este cunoaterea ritmului i a melodiei.

(b) Dezavantajele memorrii verbale: 1.Nu ne scutete de emoii, ne putem bloca sau srii un pasaj,
2.Asculttorii i dau seama cnd recitm ca pe poezie i ne putem poticni, 3.Memorarea predicii la
btrnee nu este indicat cci puterea memoriei scade iar momentele de suspand cu frecven sporit
pot deveni de-a dreptul penibile.

(c) Avantajele memorizrii reale (reinerea ideilor/ cuvintelor cheie/ are real eficien celor cu experien la
amvon ntre 2-5 ani): 1.Ofer mai mult libertate cci predica este un act de creaie nu de compilaie,
aadar, pe lng prezentarea adevrurilor fundamentale din Sf.Scriptur, cuvnttorul poate aduce i
anumite ntmplri personale din experiena pastoral, cu msur i tact1, 2. Predicatorul e mai puin
expus riscului de a se ncurca fiind stpn pe irul ideilor i al legturii logice dintre ele.

(d) Dezavantajele memorrii reale: 1.Predica poate prea mai puin sistematic cci ntr n ecuaie i
improvizaiile de moment, 2.Stilul predicii poate fi mai puin ales fiindc se apeleaz la cuvintele ce ne
vin n minte, 3.Neavnd n minte cronologia reperelor principale putem s srim peste unele importante.

(e) Sugestii pentru o memorizare eficient i o rostire persuasiv: 1.Pentru predicatorul nceptor
recomandm redactarea complet a predicii + ncercarea memorrii ei integrale + schi cu cuvinte cheie
pe o singur pagin, 2.Memorizarea trebuie s nceap din timp ca s nu nceap panica i apoi blocajul,
1
Bartolomeu Anania zice n acest sens: Jumtate din ce v vorbesc construiesc acas n meditaie de unul
singur iar jumtate se construiete aici n acest amvon pentru c obinuiesc s m uit n ochii asculttorilor i
jumtate din ceea ce vb crete din ochii lor.
3.La nceput memorizm dup textul integral, apoi dup schia de o pagin, 4.Putem s ne nregistrm ca
s ne putem corecta eventualele greeli de dicie/accentul/tonalitatea, 5.Pentru predicatorii experimentai
se recomand doar redactarea schiei/planului, 6.Fixarea unei teme/plan general reprezint msuri
obligatorii pentru orice predicator, 7.naintea urcrii n amvon, respirm adnc, ne
reculegem/relaxm/rugm, vizualizm schia nc o dat i fixm primele cuvinte, 8.Dac ne blocm
trebuie s rmnem calmi i s ne uitm din nou la schi, iar dac nu avem schi, trecem peste sau
improvizm pe moment.

XI.3.Comunicare verbal i nonverbal.

XI.3.1. Comunicarea verbal.

Termenul comunicare, conform prof. Mihai Dinu semnific punerea n comun a unor lucruri
indiferent de natur. Opinia filosofului Constantin Noica: comunicare i cuminecare (mprtire
euharistic) sunt termeni nrudii.

Prin predic facem astfel o cuminecare prin cuvnt, iar o bun comunicare cu asculttorii nseamn
mprtire/cuminecare de ambele pri: credincioii din cuvintele predicatorului, predicatorul din
semnalele credincioilor.

Tehnic vorbind, comunicarea verbal transferul de informaii prin intermediul limbajului oral
ntre un emitor i receptor; n sens omiletic transmiterea nvturii prin cuvntul rostit la amvon. Iar
comunicarea nonverbal ansamblu de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte, dar care nsoesc i
completeaz mesajele comunicrii verbale.

XI.3.2. Funciile comunicrii (prezentare selectiv).

Lingvistul rus Roman Jakobson (1896-1982) se remarc prin acurateea i pragmatismul analizelor
funciilor limbajului, din care selectm:

a) Funcia emotiv/expresiv prin care oratorul i pune amprenta asupra comunicrii prin coninut,
particulariti stilistice i abiliti para-verbale;

b) Funcia conativ (a ncerca insistent s fac ceva), persuasiv sau retoric vizeaz influenarea strii
psihice i emoionale a celor ce ascult dar i adoptarea unui comportament n concordan cu scopul
predicii.

c) Funcia poetic instrumentat prin anumite construcii stilistice din arsenalul poetic. Acestea pot da
predicii un plus de vioiciune/expresivitate/frumusee.

d) Funcia fatic (a recunoate/admite) sau relaional recunoate viabilitatea contactului comunicativ.

Cu asta se verific atenia asculttorilor mai ales prin ntrebri retorice: Nu-i aa?.

e) Funcia metalingvistic ce are ca obiect limbajul nsui. Predicatorul recurge la metacomunicare

verbal n situaia n care el sesizeaz o asimetrie n receptarea mesajului su prin feedback opereaz
ajustarea ce se impune (glosri, sinonimii, parafraze, etc.).

XI.3.3. Comunicarea nonverbal !!!!!!!

Comunicarea nonverbal ansamblul de elemente ce nsoesc i susin comunicarea verbal:

vocalica, gestica, mimica, inua vestimentar. Acestea fac parte din sfera acelui actio preuin n retorica
greco-roman. De la retori celebri ca Demostene i Cicero pn la specialiti renumii n omiletic, ca
Pr.Dumitru Belu i Pr. Grigore Cristescu, ntlnim n unanimitate ideea c o aciune adecvat sporete
efectul predicii.

Pr.Belu citndu-l pe Demostene, la ntrebarea care sunt primele trei condiii pentru un discurs
reuit?, rspunde: 1.Aciunea, 2.Aciunea, 3.Aciunea. Aadar, suportul stilistic i cel nonverbal nu
trebuie neglijat cci acestea dau predicii frumusee i putere de convingere.

Totui pentru ca frumuseea s se materializeze, cuvntul de ordine trebuie s fie naturaleea. n

toate: voce, gesturi, mbrcminte, etc. precum i simul msurii, dup cum Sf.Isaac Sirul spune c
msura face orice lucru frumos.

XI.3.3.1 Vocalica (paralimbajul)!!!!!!!

Vocalica cea mai important parte a comunicrii nonverbale ce are n preocupare calitile vocii i
modalitile de ntrebuinare: tonul, volumul, timbrul, dicia/ritmul, pauze n vorbire, dar si elemente
extralingvistice ca, tuitul, rsul, dregerea vocii.

a) Tonul nseamn felul n care urc sau coboar glasul n timpul vorbirii iar tonalitatea este nlimea
caracteristic a unei vocale n scara normal a tonurilor. n arta oratoric, tonalitatea adecvat poate
favoriza o receptivitate sporit a predicii aadar tonul cald, dulce dezvluie buntate din partea
predicatorului.

Cercettorii zic c trebuie s ne schimbm tonul cel puin din 3 n 3 minute ca s nu plictisim
persoana creia i vorbim, totodat trebuie s evitm tonalitile prea joase/rare ori prea nalte/grbite.
Sondajele feedback ne conduc la civa indicatori sugestici n aceast privin: o voce potrivit de joas cu
debit rar, exprim ncredere i implicare afectiv; o voce prea nalt, cu accente de striden, indic
nemulumire, team etc; o voce tuntoare denot severitate iar una tioas indic emfaza,
dispreul/rceala.

b) Volumul nseamn fora, intensitatea, amploarea sunetelor emise de o voce. Acesta trebuie adaptat,
n predic, la acustica bisericii + la distana dintre amvom i cel mai ndeprtat asculttor. Bineneles,
volumul va fluctua n funcie de ceea ce exprim predicatorul ns nu este admis ca preotul s strige n
timpul predicii. Metoda indicat aici este cea a conversaiei amplificate a lui Bryan Chapell pornim de
la vocea normal i intensificm treptat pstrnd naturaleea i intonaia fireasc!

c) Timbrul vocii acea calitate specific a unui sunet care permite ca el s fie distins de alt sunet. Acesta
este perceptibil mai ales n cazul cntrilor dar prezena lui se resimte i n cazul vorbirii.

Este un dat, ca i urechea muzical iar slujitorul cu vocea timbrat are avantaj n timpul cntrii iar
consecinele positive se vor rsfrnge i la amvon. S nu uitm: Poeta nascitur, orator fit!

d) Dicia i ritmul dicia (cadena) reprezint ansamblul de reguli i tehnici de pronunare clar a
cuvintelor iar ritmul nseamn viteza (debitul) n care ele se pronun. Cele dou sunt total
interdependente: o dicie limbede i plcut nu se poate obine dect cu un ritm moderat, firesc.

Dicia trebuie s fie: 1.Natural, potrivit cu firea/temperamentul nostru, 2.Corect, conform cu

regulile ortoepice ale gramaticii, 3.Variat, adaptndu-se mereu la coninut, 4.Armonioas, echilibrat
nici prea rar (plictiseal) nici prea grbit (las n urm asculttorul).
e) Pauzele cea mai simpl i eficient modalitate de a sublinia anumite cuvinte/pasaje mai importante.
Uneori sunt folosite pentru a da rgaz asculttorului s recepteze un adevr mai profund/s gndeasc la
ei nii/s caute rspunsuri, etc.

Se pot utiliza atunci cnd citim un verset din Biblie i avem nevoie de linitea necesar pentru
receptarea lui optim. Apropo, pauzele nu se confund cu -urile i -urile neplcute.

f) Tuitul i dregerea vocii intr n ecuaie fiindc uneori , tusea spontan nu se poate evita, ok? Putem
tuii deprtndu-ne de la microfon, cu discreie. Trebuie s ne protejm vocea prin reguli de igien:
evitarea rcelii/buturilor foarte reci (fr bere ).

XI.3.3.2. Gestica omiletic!!!!!!!

Gestica omiletic ansamblul de micri ale corpului (special ale minilor) pe care le face un
predicator n timpul rostirii predicii. mpreun cu postrile, mimica i privirea, gestica aparine disciplinei
numit kinezic tiina care studiaz micrile corpului (kinesis - micare).

a) Importana gesturilor n timpul rostirii predicilor corpul i mna au un limbaj propriu ce amplific
mesajele verbale i aduc un plus de informaie semantic n discurs. Totala imobilitate va diminua efectul
discursului precum i o gesticulaie hiperactiv va afecta receptivitatea acestuia. Gestul nu ajut cuvntul
dect dac l subliniaz.

b) Metodele educrii gesturilor omiletice sunt comune n general cu ale micrilor liturgice, deloc
ntmpltoare dar nici ntrutotul naturale de la nceput. Prin exerciiu liturgic devin proprii slujitorului, ele
nu se nva ci se produc spontan, natural.

Cuvintele de ordine pentru autoeducaie eficient a gesturilor sunt: naturalee, discreie, msur,
echilibru, bun-sim. Ele trebuie s fie: sobre, adevrate/autentice, frumoase, variate.

c) Cteva semnificaii concrete: mna deschis, cu palma n sus sentimente plcute; deschis cu palma
n jos sentimente neplcute; ambele palme deschise n sus cu privirea uor ridicat spre cer
sublinierea unei realiti pozitive incontestabile; punerea minii la piept vrem s confirmm ceva;
mpreunarea minilor cnd rostim o rugciune; capul nclinat uor n fa modestie + cu privirea n
jos tristee.

d) Gesturi i postri contraindicate (de evitat): 1.Gesturi zgomotoase lovirea amvonului ori a mesei,
batere din palme; 2.Gesturi excentrice fluturarea minilor, datul din mna dreapt (ca comunitii),
balansare pe vf picioarelor, etc; 3.Postri ale capului inut prea mult aplecat = timiditate excesiv, dat pe
spate = arogan, nclinat = lncezeal, eapn = duritate;

Gesturi extrem de riscante: 1.atingerea/frecarea nasului bnuiala c predicatorul minte/ascunde ceva;

2.atingerea/potrivirea frecvent a ochelarilor semn de epatare; 3.ncletarea flcilor i a pumnilor
nervozitate, ridicarea pumnului ameninare; 4.trecerea minii prin pr/scrpinarea semn de impolitee
grav.

Nu facem gesturi vehemente cnd vorbim despre buntate/iubire, dar nici domoale, cnd vb de
judecata lui Dumnezeu. Cnd citm din Sf.Scriptur ne abinem de la gesturi.
XI.3.3.3. Mimica!!!!!!!

Mimica ansamblul de modificri ale fizionomiei corpului care nsoete sau nlocuiete limbajul
verbal. Aceasta este asociat mai ales cu expresiile feei drept pentru care, pentru reuita unei predici,
imaginea feei predicatorului este capital.

Predicatorul poate fi convingtor numai dac are o fa senin i prietenoas ce exprim dragoste i
buntate. Specialitii estimeaz c omul poate afia peste 10.000 de expresii faciale n cadrul predicii,
asculttorii petrec 90-95% din timp privind faa predicatorului i adugm c un zmbet comunic mai
mult dect 1000 de cuvinte.

D.p.d.v al feedback-ului, predicatorul va analiza i el feele asculttorilor dup care se va ghida n

relatarea predicii, astfel, feele destinse i pline de bucurie sunt semnalul c acesta este pe drumul cel bun,
ochii plecai/feele plictisite indic faptul c predica nu merge.

Ochii sau privirea n spatele acestora se afl fore tainice ale atraciei dar i ale respingerii
interpersonale. Expresia ochilor poate transmite o mulime de stri sufleteti: bucurie, tristee, etc., ochii
fiind numii pe bun dreptate ferestre ale sufletului adagiul latin: In oculis animus habitat (Sufletul
slluiete n ochi) este ct se poate de sugestiv.

Este recomandat ca predicatorul s priveasc ntreg auditoriul n aa fel nct fiecare dintre cei
prezeni s se simt vzut dar fr a ne localiza cu insisten asupra cuiva, specialitii considernd c
volumul de sentimente investit n mesaj este direct proporional cu durata privirii vorbitorului ctre cei
care ascult.

Totodat evitm privirea n gol (lol)/ pe deasupra credincioilor / ochii pironii prea des pe schia
predicii de pe tetrapod / predicarea cu ochii nchii (rofl).

XI.4. Receptarea predicii. Raportul predicator asculttori (emitor - receptori).

Asculttorii predicii nu doar aud cuvintele rostite de predicator ci trebuie s le i neleag i s le

integreze n propria lor contiin. Sinonime cu termenul de asculttor sunt i termenii receptor i
interlocutor, fapt ce subliniaz c acesta este pe de o parte receptorul unui mesaj iar pe de alt parte,
partener de dialog.

n timpul predicii, ntre predicator i asculttori se realizeaz o relaie interpersonal: nu doar

credincioii ascult, ci i predicatorul cci asculttorii nii vorbesc prin semnale i indicii de natur
nonverbal iar predicatorul trebuie s fie receptiv la acestea.

Pentru o receptare optim, este nevoie de un semntor contiincios dar i de un pmnt bun
care s rodeasc. Receptarea ideal este favorizat n special de trei factori decisivi: mesaj persuasiv, cod
lingvistic comun i contect corespunztor.

a) Mesajul omiletic conine un ansamblu de nvturi i simminte transmise de predicator ctre

asculttorii si, att pe cale verbal ct i nonverbal

b) Codul lingvistic comun principalul instrument al transmiterii i receptrii mesajului omiletic.

Practic, o limb istoric anume, n cazul nostru, limba romn. Menionm c, codul lingvistic poate fi
restrns sau elaborat iar pentru o receptare optim, el trebuie s fie comun adic neles de ambele
pri.
c) Contextul ansamblul de elemente n interiorul crora are loc prezentarea predicii: spaiu, timp,
eveniment, categorii sociale. Primelor trei elemente li se asociaz termenul liturgic: spaiul liturgic
biserica, timpul liturgic fixat n calendar, eveniment liturgic sfintele slujbe. Categoriile sociale din
biserici sunt diverse acest lucru reprezint una dintre cele mai mari dificulti pentru predicator, de aici
subiectivismul (firesc) al receptrii: fiecare percepe mesajul potrivit simmintelor proprii.

XI.5. Feedback-ul i importana valorificrii lui n predic!!!!!!!

Feedback termen ce aparine practic domeniului ciberneticii, este folosit i in

Catehetic/Omiletic n scopul de autoreglaj al prestaiei la amvon. Aadar pentru predicator, feedback-ul
reprezint un ansamblu de msuri pentru reajustarea prestaiei oratorice n urma observrii efectelor
predicilor sale asupra asculttorilor.

n acest proces au loc trei aciuni strns corelate: constatare (diagnoz), prescripie (prognoz) i
intervenie (reglare/ajustare).

Constatarea poate fi personal ori cu ajutorul cuiva (soia, copii, fraii). Astfel, cineva i spune
predicatorului c ultimele predici au fost prea lungi i au atras reacii negative. Diagnosticul este neplcut
ns real, drept pentru care pentru a rezolva situaia, predicatorul pete n faza de prognoz: dac va
mai vorbi peste limitele psihologice admise, relaiile cu enoriaii se pot deteriora; predicile mai concise
asigur intrarea n normalitate. Intervenia se impune astfel de la sine.

Predicatorii mai experimentai sunt capabili de realizarea celor trei pai amintii mai sus chiar n
timpul predicrii, ei observnd reaciile asculttorilor. n acest caz este vorba despre auto-feedback.

XI.6. Rezistena la persuasiune!!!!!!!

XI.6.1.Fenomenul de rezisten la persuasiune!!!!!!!

Rezistena la persuasiune este reacia de respingere din partea unor asculttori, atunci cnd sunt
supui actului de persuadare/convingere. Acesta este un gest reflex pe care orice om l manifest avndu-
i cauza principal n instinctul de conservare ce presupune o atitudine defensiv la orice fel de noutate.

Se mai datoreaz i aciunii de contra-argumentare pe care orice individ l manifest n procesul de

percepie. Aadar cnd un predicator se afl n situaia de a vorbi pentru prima dat n faa unei mulimi,
el nu trebuie s ignore existena acestei opoziii.

Conceptul de rezisten la persuasiune nu este o noutate i nsi introducerea (captatio

benevolentiae) presupune crearea unei relaii de apropiere ntre orator i auditoriu, nainte de a expunde
efectiv argumentele, tocmai pentru a diminua acest concept.

X.I.6.2 Tehnici de eliminare/depire a rezistenei la persuasiune.

a)Recursul la complimente (tehnica etichetrii) este o practic folosit i n vechime, astfel,

Mntuitorul i complimenteaz pe asculttori atunci cnd spune: Fericii ochii votri c vd...;
Sf.Ap.Pavel n Areopagul din Atena: Brbai atenieni, n toate v vd c suntei evlavioi; chiar i
Sf.Ioan GA complimenteaz auditoriul n predicile sale, spre exemplu, numete pe credincioii nou
botezai lstare frumoase ale Bisericii ntr-o predic la Sf.Pati.

Totui predicatorul nu trebuie s-i lingueasc pe credincioi. Rostite cu tact, complimentele pot
constitui mijloace de ncurajare i de persuasiune.
 b)Crearea de imagini prin cuvinte Se spune c o imagine face ct o mie de cuvinte pe bun
dreptate. Aadar, Mntuitorul a folosit i El aceast tehnic: smna czut pe pmnt, comoara ascuns
n arin, etc. Predicatorul american Jerry Vines amintete un proverb arab frumos: Cel mai bun orator
este cel care reuete s transforme urechea n ochi. Pr.Gordon povestete aici ntmplarea cu clugrul
ce alege s petreac 3 ore n iad invocnd faptul c i putem pune pe asculttori s-i imagineze i ei acele
suferine prin imagini vizuale.

Acest exemplu se nscrie n irul tehnicilor intuitive, aplicate mai ales prin intermediul digresiunilor
(povestioare / pilde), cu efect remarcabil n eliminarea posibilei rezistene la persuasiune.

c)Utilizarea termenilor harismatici este foarte important s alegem bine cuvintele/expresiile

atunci cnd ne exprimm o idee. Pn i Pr.Galeriu avea mereu pe masa de lucru Dicionarul de sinonime.
Predicatorul englez James Black spune: cuvintele sunt delicate ca porelanul... cine le rostete la
ntmplare nu va reui s fac dect un zgomot neplcut.

Termeni cu foarte mare valoare pentru credincioi ar putea fi: vindecare, tmduire, linitire, pace,
iertare, ndejde, reuit, etc. Totodat putem folosi metoda n sens ru, adic mascnd lipsa noastr de
pregtire prin adjective numite lenee: extraordinar, minunat, excepional, fabulos, etc.

d)Atitudinea sincer i deschis a predicatorului prin folosirea unor mrturii personale

mrturiile personale au darul de a depi obstacolele pentru c reuesc s stabileasc o punte afectiv ntre
vorbitor i public. Pentru folosirea acestei metode n mod eficient, se recomand urmtoarele:

a)Dezvluirile nu trebuie s depeasc pragul bunului sim, nu spunem lucruri ce in de viaa intim.

b)Mrturiile personale trebuie nsoite de un grad maxim de sinceritate, fr iz de laud, mai degrab cu
recunoaterea unor slbiciuni. Astfel zice Sf.Ioan GA Dumnezeu nu a ales predicatori dintre ngeri care
erau deasupra firii noastre i nu cunosc slbiciunea, ci dintre oameni, muritori i cu slbiciuni, ca s
aib fru limbii i s nu mustre peste msur.

f)Prezentarea predicatorului de ctre o persoan ca autoritate funcioneaz bine mai ales n

cazul noilor slujitori instalai n parohii i este efectuat adesea de ctre protoiereu n numele episcopului
eparhiot. Pe lng citirea documentului de numire se adaug o scurt caracterizare encomiastic ce are
mereu efectul necesar n sprijinul autoritii pastorale a noului preot.

Tehnicile de persuasiune pot fi categorisite n trei grupe: argumentative, psihologice i emoionale.

Aadar, mpreun cu cele prezentate mai sus, punctm cteva tehnici cu un grad mai mare de practicitate
pe schema celor trei grupe:

a) Tehnicile argumentative apeleaz la Sf.Scriptur i Sf.Prini. Cnd preotul citeaz din

Scriptur cuvntul capt greutate maxim, de aceea, este recomandat s inem la predic Scriptura n
mn precum i s recurgem la nvturi/sintagme etc. ale Sf.Prini.

b) Tehnicile psihologice folosesc cteva metode verificate de specialitii n comunicare i anume:

tehnica asocierii, tehnica reciprocitii, tehnica negocierii, tehnica placebo, tehnica obinerii tacite a unor
fgduine:

1)Tehnica asocierii face trimitere la personajele emblematice din istoria V.T i N.T pentru a ntri
anumite virtui. Aadar, Moise era elogiat pentru buntate, David pentru pocin, Iov pentru rbdare.
Mntuitorul nsui argumenteaz lucrarea proniei lui Dumnezeu amintind de bogia i luxul vestimentar
al lui Solomon care nu depete frumuseea crinilor de pe cmp.
2)Tehnica reciprocitii ntr-o predic la Ev. despre bogatul cruia i-a rodit arina, Sf.Vasile spune:
Dumnezeu adap cu ploi pmntul care este cultivat de minile celor lacomi, trimite soarele ca s
nclzeasc seminele i s nmuleasc roadele din belug. i toate cte vin de la Dumnezeu sunt
asemenea: starea potrivit a pmntului, buna ntocmire a vzduhului, mbelugarea seminelor, etc. Tot
Sf.Vasile arat rutatea cu care rspund oamenii acestor lucruri: Ce fel sunt cele care vin de la om?
Josnicia purtrii, ura fa de om, greutatea de a drui. Trebuie s rspundem binelui cu bine.

3)Tehnica negocierii Sf.Ioan GA propune o astfel de negociere pentru asculttori: Sptmna are apte
zile... Dumnezeu ie i-a dat ase, iar Lui i-a rmas una, dar nici n aceast singur zi nu vrei s te
despari de grijile lumeti... D-i lui Dumnezeu dou ceasuri din zi i vei aduna n casa ta ctigul a mii
de zile.

4)Tehnica placebo n predic placebo nu nseamn pclirea asculttorilor ci inocularea unor gnduri
i simminte positive i ncurajatoare, spre exemplu ncurajarea credincioilor de a face metanii, acestea
sunt semn al pocinei dar aduc i ndreptri sufleteti/trupeti mai multe metanii = mai puine drumuri
la doctor.

5)Tehnica obinerii tacite a unor fgduine la fel ca i pn acum, exemplele indic utilizarea metodei.
Dorind s ntrim pe credincioi ca s nu lipseasc de la Biseric ntrebm retoric: cte zile i ceasuri are
o sptmn? apte zile i 168 de ore. Din acestea, dedicm cteva ore Sf.Liturghii. Astfel, credinciosul
va face o fgduin tacit: Negreit voi fi mereu la biseric, e vorba doar de 2-3 ore.

Un angajament benefic se poate face n sufletele credincioilor atunci cnd se face apel la cuvintele
Mntuitorului: Trebuie s fac pn este ziu, lucrrile Celui ce M-a trimis pe Mine; c vine noaptea cnd
nimeni nu poate s lucreze.

c)Tehnicile emoionale fac apel la resorturile cele mai intime ale sufletului. Slujitorul Amvonului
trebuie s predice mereu din toat inima, cu bucurie, emoie i entuziasm. Prin rostire el transmite emoii,
convingeri i, reprezentativ pentru aceast tehnic este studiul excepional al Pr.Grigore Cristescu numit
Pasiunea i emoia n predic prin care ndeamn: ...se cade s cunoatem cnd pregtim predicile, ce
emoii i pasiuni pot mica pe oameni s relizeze prin aciunile lor scopul pe care ni l-am propus pt
predica noastr. Aceast idee ar trebui s comande alegerea materialului, dezvoltarea lui i forma
literar a predicii.

XI.7 n loc de concluzii: atitudinea predicatorului dup rostirea predicii!!!!!!!

Dup rostirea predicii vom ncerca o autoevaluare a ceea ce am vorbit n faa credincioilor prin
comparaie cu ceea ce am pregtit i am intenionat s prezentm, dar nainte de aceasta vom face o
rugciune de mulumire lui Dumnezeu pentru tot ajutorul dat pn la ncheierea predicii.

Vom evalua predica la rece avnd n vedere acele omisiuni mai importante pe care le vom
sublinia pentru a fi utilizate cu alte prilejuri.

Ni se va ntmpla s rostim fraze pe care nu le prevzusem anterior, astfel, pe acestea le vom nota
pentru a fi utilizate pe mai departe sau cu alte ocazii sau la o eventual publicare a predicii respective.

E bine s pstrm predicile n ordine, pe categorii pentru ca anul urmtor s le revedem pentru a nu
repeta mereu aceleai teme/fraze/digresiuni, totodat, ne vor fi de folos consultrile cu cei apropiai nou
chiar n ziua n care am predicat (pt feedback).
 Este posibil ca n urma unei predici reuite s primim laude, pe acestea le acceptm cu respect +
smerenia cuvenit, n acest sens spune Sf.Grigorie cel Mare: dup predic, predicatorul se ntoarce n el
nsui ca viaa i propovduirea s nu l duc n trufie... Ca nu cumva, el care face s nfloreasc
sntatea altora, s se mbolnveasc el nsui.

Putem primi i critici severe uneori, i pe acestea, le vom accepta cu aceeai smerenie ns fr a
dezndjdui. Acele predici nereuite le vom reface i le vom reformula cu rbdare, perseveren i
ndejde tiind c, reuita unei predici este direct proporional cu efortul care se depune pentru
elaborarea ei.