Ghid tematic privind prelegerile

cursurilor pentru obţinerea

Gradului II clerical
 MITROPOLIA MUNTENIEI ŞI DOBROGEI

2023
Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice
și Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești

Ghid tematic privind prelegerile

cursurilor pentru obţinerea
gradului II clerical

Editura Cuvântul Vieţii

București • 2023
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
2023:

Toate drepturile asupra prezentei ediții sunt rezervate

Editurii Cuvântul Vieții. Orice reproducere, totală sau parțială,
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă și se pedepsește
conform Legii drepturilor de autor.

© 2023 Editura Cuvântul Vieţii

Intrarea Miron Cristea, nr. 9, Sector 4, București
+40729 80 30 30
redactia@edituracuvantulvietii.ro
 CUPRINS

Imnografia bisericească – expresie a teologiei și spiritualității ortodoxe.

Importanța acesteia în viața liturgică, pastorală și misionară a Bisericii
Pr. lect. dr. Zaharia Matei / 7

Grija față de persoanele vârstnice – aspecte liturgice și pastorale

Pr. asist. dr. Silviu Tudose / 17

Valoarea persoanei umane în contextul sistemului tehnologic actual,

mai ales televizual și virtual
Conf. dr. Adrian Lemeni / 27

Grija Bisericii pentru păstrarea formelor tradiționale

în arhitectură și pictura bisericească
Lect dr. Ștefan Ionescu-Berechet / 33

Aspecte pastorale, sociale și medicale privind tratarea

persoanelor dependente de alcool, droguri și jocuri de noroc
și susținerea morală a familiilor acestor dependenți
Pr. lect dr. Tudor Gheorghe / 37

Observarea și corectarea practicilor neliturgice,

a tradițiilor păgâne și a superstițiilor în mediul rural
Pr. asist. dr. Silviu Tudose / 44

Implicarea Bisericii în activitățile social-filantropice, educaționale,

culturale, edilitare și media, astăzi
Arhid. prof. dr. George Grigoriță / 51

Pastorația credincioșilor cu diverse pregătiri profesionale,

din parohii urbane și rurale, astăzi
Pr. lect dr. Lucian Vasile Petroaia / 64

Mass-media și impactul ei asupra formării tinerilor creștini

Pr. lect dr. Nicolae Dascălu / 87

Familia – Biserica de acasă, mediul firesc

pentru formarea personalității omului contemporan
Pr. prof. dr. Vasile Răducă / 95
5
 Cupr i ns

Predica în actualitate: strategii de redactare și rostire, teme importante

și repere bibliografice reprezentative
Pr. prof. dr. Nicușor Beldiman / 107

Sfânta Scriptură – mijloc misionar în pastorația familiei

Pr. lect dr. Marian Vild / 117

6
 Pr. lect. dr. Zaharia Matei
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Imnografia bisericească – expresie a teologiei

și spiritualității ortodoxe. Importanța acesteia
în viața liturgică, pastorală și misionară a Bisericii

Prolegomena. Imnografia ortodoxă îndeplinește funcții multiple în interiorul

cultului liturgic ortodox: gnoseologic, comunional, apologetic și doxologic. Însoțită
de muzică, ea atinge latura psiho-afectivă a credincioșilor, întărindu-le trăirile și sim-
țămintele creștine. Cântarea bisericească ortodoxă este mărturisire de credință, devo-
țiune, doxologie și înălțare spirituală. Cântarea, în Biserică, devine cale a cunoașterii
dumnezeiești și urcuș spiritual la al cărui capăt creștinul se împărtășește de prezența
lui Dumnezeu. Cercetătorul Egon Wellesz definea imnografia ortodoxă drept expresia
cea mai vie a teologiei și spiritualității Bisericii Răsăritene. Creații inspirate ale mari-
lor sfinți imnografi bizantini, imnurile bisericești reprezintă o frumoasă împletire a
cuvintelor cu muzica. Textul imnografic conține și exprimă adevăruri de credință și
tot el este cel care îl ghidează pe compozitor în plămădirea muzicii. În cadrul binomu-
lui cuvânt-sunet, cuvântul este purtător de sens, dar muzica intensifică forța de expre-
sie a cuvintelor poetice. Pe această axă verticală, pe care omul se mișcă și călătorește
spre Dumnezeu, „muzica este vorbire cântată, (iar) textul liturgic este o convorbire cu
Dumnezeu şi sensul cuvintelor se potenţează şi se dilată prin patosul melodic al gla-
sului omenesc”1. Prin urmare, putem defini imnografia ca fiind „teologia în starea ei
de grație poetico-muzicală”2. Avându-și rădăcinile în muzica de cult iudaică, muzica
creștină se desprinde treptat de aceasta, odată cu apariția formelor poetico-imno-
grafice. Începând cu secolul al VI-lea, când cultul liturgic creștin capătă semnificații
mistagogice grație scrierilor areopagitice și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, iar
slujbele bisericești, culminând cu Sfânta Liturghie, încep a fi considerate un urcuș
sfânt spre Împărăția Cerurilor, cântarea bisericească dobândește înțelesuri mult mai
profunde, având ca paradigmă cântarea îngerilor. Prin frumusețea și dulceața celor
opt moduri muzicale bisericești, număr care ne înalță cu gândul la taina zilei nesfâr-
șite, și prin ambianța spirituală pe care o creează în biserică, muzica realizează cadrul
părtășiei oamenilor la viața dumnezeiască.
1
Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Iași, Ed. Moldova, 1994, p. 56.
2
„Poezia Vechiului Testament, Cartea Psalmilor – Introducere”, în: Biblia comentată, București, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000, p.107.

7
 Pr. l e c t. d r. Z a har i a M atei

1. Cuvântul – mijloc de manifestare a cultului liturgic

Prerogativă a omului, cuvântul este mijlocul cel mai expresiv și, totodată, cel mai
întrebuințat pentru exprimarea ideilor și a simțirilor religioase, care alcătuiesc temelia
și izvorul cultului3. Prin definiție, cuvântul – element de bază al limbajului uman – con-
ține o formă și o încărcătură semantică ce exprimă un anumit înțeles. Rostit, cuvântul
devine instrument al comunicării dintre oameni. Cu ajutorul cuvintelor, omul se reve-
lează pe sine semenilor, dar, prin cuvânt, omul își exprimă lauda și recunoștința față de
Dumnezeu. Desigur, comunicarea interumană nu este reductibilă la cuvânt; există forme
de limbaj, prin imagine (culoare), prin sunet, prin mimică și pantomimă etc. Însă modul
cel mai firesc de comunicare inteligibilă se realizează prin cuvânt. Atunci când oamenii se
roagă împreună, între ei se stabilește o legătură de comuniune și de părtășie la aceeași rea-
litate dumnezeiască. Continuând în sens ascendent, comuniunea întru cuvântul sfințitor
conduce spre o formă mai înaltă a comuniunii, aceea realizată prin împărtășirea de Trupul
și Sângele Mântuitorului Hristos, numită în limbajul liturgic cuminecare. Prin urmare,
avem de a face cu trei termeni care au impact direct și major asupra vieții spirituale a
creștinului: comunicare – cuminecare – comuniune, ce devin stări și trepte ale cunoașterii
apofatice dumnezeiești.

2. Cuvântul în accepțiunea teologico-biblică

Conform revelației dumnezeiești, Cuvântul (Logosul) este a doua Persoană a Preasfintei
Treimi prin care și pentru care a fost zidită întreaga făptură (Coloseni 1, 16). Lucrul
acesta se observă din primele pagini ale referatului biblic despre creație, din care aflăm
că „Dumnezeu a zis și s-au făcut toate, a poruncit și s-au zidit”, prin „Cuvântul gurii Sale”.
Așadar, Cuvântul nu este o vibrație a rostirii lui Dumnezeu care se răspândește în creație, ci
Persoana Fiului veșnic, prin care Dumnezeu Tatăl zidește lumea. Tot prin Fiul, Dumnezeu
restaurează și mântuiește lumea. Fiul lui Dumnezeu Ziditorul se află într-o relație directă
și continuă cu propria Sa creație, căreia i-a imprimat sensul îndumnezeierii prin dialog
și comuniune continuă cu Dumnezeu. După căderea primilor oameni din starea harică,
Dumnezeu reia dialogul cu omul prin cuvânt și prin auz. Dumnezeu își descoperă voia Sa
patriarhilor, drepților și profeților poporului evreu, pregătind astfel întruparea Cuvântului
la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4-5). De aceea, Biserica a denumit mântuirea în Hristos
a doua creație. În Noul Testament, Hristos se arată pe Sine ca Unul care are cuvânt plin de
putere. Acest lucru avea să fie observat și remarcat de cei care îl ascultaseră în timpul rosti-
rii Predicii de pe Munte: „Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de
învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor
(Matei 7, 28-29)”. Sintagma „cuvânt plin de putere”4 relevă prezența cuvântului dumneze-
3
Pr. prof. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, București,
Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 21993, p. 687.
4
Expresia este întâlnită cu ușoare deosebiri, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, în dialogul dintre preot și diacon
dinaintea citirii pericopei evanghelice; astfel, diaconul, primind Evanghelia de la preot, îi cere acestuia binecuvân-
tarea pentru a rosti texul evanghelic, iar preotul îl binecuvântează, rostind: „Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfân-
tului, slăvitului, întru tot lăudatului Apostol și Evanghelist (N), să-ți dea ție celui ce binevestești, cuvânt cu putere
multă (s.n.), spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos”, cf. Liturghier, București,

8
 Imnog r af i a bis er ice as c ă – expres i e a te olog i ei ș i spi r itu a lit ăț i i or to d oxe. . .

iesc ce poate reîntoarce ființa umană de pe calea întunericului pe cea a luminii și a bucuriei
veșnice5. O frumoasă cântare din slujba Utreniei exprimă foarte convingător rolul Duhului
Sfânt de vivificator: „Prin Sfântul Duh izvorăsc izvoarele harului care adapă toată făptura,
spre rodire de viață”6, sau: „Prin Sfântul Duh este bogăția cunoștinței de Dumnezeu, a gân-
dirii la cele de sus și a înțelepciunii; că întru Dânsul toate dogmele părintești le descoperă
Cuvântul”7, ceea ce arată că puterea cuvântului lui Hristos este Însuși Duhul Sfânt, Cel care
a grăit prin proroci, cum mărturisim în Crez, Care a insuflat pe aghiografii Vechiului și
Noului Testament și pe Sfinții Părinți și scriitori bisericești și prin care se lucrează întreaga
viață duhovnicească în Biserică. Dacă Mântuitorul a umplut de Duhul Sfânt trupul Său –
Biserica – aceasta înseamnă că ea este purtătoare și păstrătoare a mesajului Său mântuitor,
pe care îl transmite oamenilor. De aceea, Biserica lucrează în numele Mirelui ei, Hristos, și
transmite tuturor fiilor ei învățătura pe care a primit-o de la El și care a fost consemnată în
Evanghelia Sa. Cuvântul, în Biserică, este hrană pentru suflet. Cuvântul îmbracă în Biserică
multiple forme de exprimare cultică: rugăciunea, cântarea, predica, mărturisirea credinței,
lecturile. Dintre toate acestea, cântarea se distinge prin caracterul poetic și prin încărcătura
emoțională pe care o transmite sufletului omului.

3. Cântarea bisericească – simbioză între imnografie și muzică

Cântarea are la bază două elemente: cuvântul și muzica. S-a afirmat că muzica este
însăși prelungirea cuvântului și cea care dă putere cuvântului. Cuvântul, la rândul său, fiind
zămislit de mintea omenească, devine punte a cunoașterii dumnezeiești și călăuză spre
locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu. În același timp, el este și un prilej al comuniunii
dintre oameni. El poartă în sine și transmite o anumită muzicalitate și un anumit mesaj
sau înțeles. Prin aportul ei, muzica evidențiază în mod suplimentar sensurile și semnifi-
cațiile cuvintelor, devenind un suport sau o ancilla a cuvântului. Cunoscând importanța
cântării în adunările de cult, atât Sfinții Apostoli, cât și Sfinții Părinți i-au acordat o atenție
deosebită. Cântarea bisericească, fiind vorbirea omului cu Dumnezeu, reprezintă una din
formele liturgice ale cuvântului puse în slujba teologiei creștine; prin intermediul cântă-
rii, cuvântul dumnezeiesc revelat este ridicat din planul cunoașterii pur intelectuale, dis­
cursive și academice, și transmis planului mai înalt, al trăirii duhovnicești. Așadar, cântarea
însuflețește învățăturile dumnezeiești și le poartă spre inima și simțirea omului”8. În acest
sens, părintele Alexander Schmemann sublinia faptul că „Biserica privește cântarea ca pe

Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 140. Așadar, cuvântul lui Hristos trebuie rostit cu credință și
convingere de către slujitorul Domnului, pentru ca să poată încolți în sufletele credincioșilor spre a da rod de fapte
bune, în vederea dobândirii mântuirii.
5
Sfânta Scriptură ne oferă exemple de oameni care, în urma întâlnirii lor cu Mântuitorul Iisus Hristos, și-au schimbat
pe deplin viața, devenind următori ai Săi; este cazul vameșului Zaheu (Luca 19), care, în momentul intrării Domnului
în Ierihon, se urcă într-un sicomor ca să-L vadă; văzându-L, i se adresează acestuia, spunându-i: „Astăzi trebuie să
rămân în casa ta” (Luca 19, 5). În urma acestei experiențe, Zaheu se vindecă de patima lăcomiei și devine ucenic al lui
Hristos. În chip asemănător, la auzul cuvântului lui Iisus, vameșul Matei devine unul dintre apostolii Săi – Matei 9, 9.
6
„Antifonul al II-lea, glasul al IV-lea, Slavă..., Și acum...”, în: Octoih Mare, București, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p. 267.
7
„Antifonul al III-lea, glasul al IV-lea, Slavă..., Și acum...”, în: Octoih Mare, p. 267.
8
Pr. lect. dr. Zaharia Matei, „Dimensiunea teologică și duhovnicească a cântării liturgice (bizantine) în Biserica
Ortodoxă”, în: Studii Teologice, seria a III-a, 4 (2008), 1, pp. 89-90.

9
 Pr. l e c t. d r. Z a har i a M atei

expresia esențială a cultului”9; temeiul cântării slujbelor bisericești fiind cuvântul proroci-
lor Agheu și Zaharia: „Lăuda-voi pe Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu
cât voi fi. (Psalmi 145, 2)”. Cântarea este tot o formă de rugăciune, de laudă și de preaslăvire
a lui Dumnezeu, „dar exprimată în forma avântată a inspirației poetice, având de cele mai
multe ori forma de poezie sau imn religios”10. Preponderența rugăciunii cântate în cadrul
slujbelor11 imprimă cultului ortodox un caracter solemn, dinamic, doxologic și înălțător.
Cultul bisericesc este spațiul experienței lui Dumnezeu. Teologul Constantin Andronikoff,
afirma: „Într-adevăr, cultul operează ceea ce teologia de școală este incapabilă de a cuprinde
și a înțelege: el exprimă ansamblul dogmei, fără a fi efectuat toate deducțiile posibile și
imposibile, și îl împărtășește în mod viu inimii și minții credincioșilor care fac experi-
ența realității sale liturgice”12. La cele spuse până acum se cuvine să fie adăugat și faptul că
muzica trebuie să fie conformă cu textele imnografice, fiindcă ea trebuie să sădească în sufle-
tele oamenilor evlavia creștină. Însuși caracterul muzicii trebuie să conducă la sfințenie. În
antiteză cu cântările religioase alcătuite pe texte neliturgice, cântarea ortodoxă exprimă pe
deplin credința ortodoxă. Imnele sunt creația sfinților și imnografilor și, totodată, rodiri
ale Duhului Sfânt în viața, gândirea și scrisul lor13.
9
Pr. Alexander Schmemann, Liturghie și viață – Desăvârșire creștină prin intermediul experienței liturgice, București,
Ed. Basilica, 2014, p. 61. Ideea în sine este evidențiată și prezentată mai pe larg într-o altă lucrare a sa, intitulată:
Introducere în teologia liturgică, în capitolul „Cântarea și muzica”, București, Ed. Sophia, 2009, pp. 251-259.
10
Pr. E. Braniște, Liturgica generală, p. 706.
11
În Biserica Ortodoxă există opt glasuri muzicale (cu mai multe variante de scări) organizate pe trei genuri: diatonic,
cromatic și enarmonic, și patru stiluri de interpretare muzicală, denumite tact-uri sau idiomuri: stilul recitativ, folosit
în citirile solemne (pericopele apostolice, evanghelice și ecteniile). Recitativul liturgic mai este numit în limbajul de
specialitate și declamație continuă (în germ. Sprechgesang), stilul irmologic, întrebuințat în cântarea troparelor, a
condacelor, a sedelnelor și a altor cântări, stilul stihiraric, întrebuințat în cântarea stihirilor, a slavelor și a axioanelor
și stilul papadic, pentru cântările foarte dezvoltate melodic și care se cântă mai rar, precum heruvicele și chinonicele.
Pentru mai multe detalii de ordin teoretic și practic se poate cerceta lucrarea reputatului muzician prof. univ. Victor
Giuleanu, Melodica bizantină, București, Ed. Muzicală, 1982.
12
Constantin Andronikoff, „La doctrine trinitaire du Triode”, în: Trinité et Liturgie, Roma, 1984, p. 30, apud Vasile
Grăjdian, Teologia cântării liturgice în Biserica Ortodoxă, Sibiu, Ed. Universității Lucian Blaga, 2000, p. 32.
13
Viețile Sfinților descriu biografiile mai multor imnografi care au alcătuit cântări prin intervenția și lucrarea supra-
naturală a Născătoarei de Dumnezeu. Astfel, în ziua de 1 octombrie este pomenit în calendarul ortodox Cuviosul
Roman Melodul (născut în cetatea Emesa din Siria, pe la anul 460, într-o familie de origine iudaică), despre care se
spune că a început a cânta condacul Fecioara astăzi, în amvonul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, în urma
ajutorului primit din partea Maicii Domnului. „Ea i se arătă în vis în seara sărbătorii Nașterii Domnului, ținând în
mână o foaie mică de carte și poruncindu-i astfel: «Deschide-ți gura!». Și deschizându-și el gura sa, i-a pus Stăpâna
într-însa hârtia, zicându-i: «Mănânc-o pe aceasta!». Iar Roman a mâncat și a înghițit hârtia. Și îndată s-a deșteptat
și n-a văzut pe nimeni, că s-a făcut nevăzută cea care se arătase. Deci, i s-a umplut inima de negrăită dulceață și de
mângâiere duhovnicească și cugeta la vedenia sa. [...] Deci, venind vremea cântării celei de toată noaptea, a mers în
biserică, bucurându-se și veselindu-se de darul cel dat lui de la Fecioara cea cu dumnezeiesc har dăruită. Iar când a
sosit ceasul cântării condacului, s-a suit Sfântul Roman pe amvon (că obiceiul era ca pe amvon să se cânte condacul)
și a cântat cu dulce glas condacul, pe care în mintea sa l-a alcătuit, zicând: «Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de
ființă naște, și pământul peșteră Celui neapropiat aduce». [...] Deci, toți, văzând și auzind aceasta, s-au minunat
și cu dulceață au ascultat cântarea, luând aminte la puterea cuvintelor ce se cântau”. A se vedea: Proloagele, vol. 1,
București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2011, pp. 182-183. Pentru frumusețea compozițiilor sale
imnologice alcătuite sub insuflare harică, sfântul a primit supranumele de alăuta dumnezeiescului Duh și greierul
dumnezeieștilor cântări. Vezi Arhid. prof. Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, vol. III, București,
Ed. Basilica, 2010, p. 119.

10
 Imnog r af i a bis er ice as c ă – expres i e a te olog i ei ș i spi r itu a lit ăț i i or to d oxe. . .

4. Reflectarea teologiei ortodoxe în imnografie și importanța ei în lucrarea catehetică

și pastoral-misionară a Bisericii
Cultul liturgic ortodox este manifestarea sau mărturisirea vie a credinței Bisericii.
Ceea ce dogmele Bisericii exprimă printr-o formulare enunțiativă, aceea transmit cân-
tările ortodoxe animate de patosul și dulceața sonorităților. Încă din perioada Sfinților
Apostoli exista o strânsă legătură între mărturisire și rugăciune, între lex credendi și lex
orandi. Pe de o parte, dogma structurează și determină liturgicul și, implicit, un anu-
mit tip de gândire și trăire religioasă curată, ferit de erori, excese și fanatism, iar, pe de
altă parte, viața liturgică încălzește dogma și o face să rodească în viața duhovnicească,
ferind-o de a deveni o simplă speculație teologică fără legătură cu viața credincioșilor.
Așadar, „cultul divin propovăduiește dogma, o apără, o exprimă într-un limbaj accesibil și
o experimentează în spațiul liturgic [făcând-o vie și lucrativă – n.n.], iar dogma este aceea
care conferă autoritate, autenticitate și profunzime rugăciunii liturgice. O rugăciune care
nu exprimă învățătura de credință a Bisericii poate fi cel mult folclor religios, iar dogma
care nu se regăsește în rugăciunea publică a Bisericii nu poate fi decât exercițiu intelectual
sau speculație pe teme religioase”14. Odată cu formularea simboalelor și a mărturisirilor
de credință s-a dezvoltat, în mod firesc, și cultul liturgic, cu rânduielile de rugăciune și cu
imnele sale, fapt care ne arată legătura intrinsecă dintre credință și rugăciune și, implicit,
grija Bisericii pentru păstrarea intactă și nealterată a adevărurilor de credință necesare
mântuirii. Imnografia concentrează poetic teologia ortodoxă, fiind o reală pedagogie teo-
logică pe înțelesul credincioșilor, o eficientă cateheză duhovnicească ce hrănește mințile și
inimile acestora. Caracteristicele practice ale acesteia sunt următoarele: păstrează și redă
nealterat teologia ortodoxă, împodobește cultul liturgic (fiind un bogat și autentic tezaur
de credință), este o necesitate misionar-pastorală (transmițând învățătura de credință
în forme accesibile, pe înțelesul credincioșilor), are rol apologetic și împodobeșete viața
liturgică a Bisericii.

5. Legătura dintre imnografie și Sfânta Scriptură

Când vorbim despre legătura dintre Sfânta Scriptură și imnografie, avem în vedere
substratul biblic al poeziei imnografice. Nu există cântare care să nu poarte în ea un text,
o referință biblică sau o trimitere la un eveniment sau episod biblic, fie vechi-testamentar,
fie nou-testamentar. Același Duh Sfânt care i-a insuflat pe aghografii Sfintei Scripturi i-a
inspirat pe melozii creștini în alcătuirea imnelor din cărțile noastre de cult. Imnele orto-
doxe abundă în expresii, alegorii, imagini și simboluri biblice. Deci, Sfânta Scriptură și
imnografia (ca parte a Sf. Tradiții) sunt complementare. Elementele biblice sunt inserate
în țesătura imnelor, căpătând astfel viață și devenind hrană pentru credincioși. Astfel,
învățăturile și faptele biblice sunt ascultate și pătrund mai ușor în conștiința credincioși-
lor. Dacă am analiza, bunăoară, canoanele Sfintelor Paști și al Nașterii Domnului (forme
imnografice care au la bază cele nouă cântări biblice), vedem în cadrul troparelor ce
le alcătuiesc prezente expresii și imagini biblice simbolice la care au recurs imnografii
14
Pr. prof. Viorel Sava, „Rugăciunea liturgică sau dialogul omului cu Dumnezeu și o posibilă cale de dialog inter-
creștin”, în: În Biserica slavei Tale – studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. III, Iași, Ed. Doxologia, 2012, p. 108.

11
 Pr. l e c t. d r. Z a har i a M atei

tocmai pentru a sublinia legătura intrinsecă dintre Vechiul și Noul Testament și relevanța
acestora în viața Bisericii și importanța lor pentru experiența și viața duhovnicească a
tuturor credincioșilor.

6. Dezvoltarea imnografiei în vremea Sfinților Părinți

Odată cu libertatea acordată creștinilor de Sf. Împărat Constantin cel Mare, prin
Edictul de la Mediolan, din anul 313, viața Bisericii ia un avânt deosebit. Se ridică biserici
noi, se dezvoltă cultul și slujbele liturgice de cinstire a sfinților și a martirilor. Apariția
ereziilor, care au frământat Biserica, a determinat organizarea sinoadelor ecumenice în
cadrul cărora Sfinții Părinți au definit și fixat învățătura ortodoxă cu privire la: Persoanele
Preasfintei Treimi, Persoana Mântuitorului Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om
adevărat, Maica Domnului – Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară, Sfânta Cruce,
cinstirea Sfintelor Icoane și a sfinților, Biserică, Sfintele Taine, Învierea morților, Judecata
Universală etc. Acestea toate au stimulat dezvoltarea imnografiei creștine, ca receptare
poetică a acestora, în vederea transmiterii lor, într-o formă accesibilă comunităților creș-
tine ortodoxe și în scopul apărării credinței și combaterii ereziilor.
În secolul al IV-lea, istoria cultului creștin consemnează prezența psalmodiei cu cele
două stiluri de execuţie a cântării psalmilor15: stilul responsorial (cântarea responsorică)16
și cel antifonic (cântarea alternativă)17 – practicat la început în Biserica Antiohiană, în
vremea Sfântului Ignatie Teoforul, şi transmis la Constantinopol de Sfântul Ioan Gură de
Aur18. În secolul al V-lea, istoria imnografiei și muzicii bizantine menționează apariția tro-
parului, prima formă poetico-imnografică, „un imn scurt, exprimând și preamărind tema
principală a celebrării (o sărbătoare, un sfânt etc.)”19. A doua formă poetică a imnografiei
15
Detalii privind psalmodia creștină ne oferă următoarele lucrări de specialitate: Dr. Vasile Mitrofanovici, Litur-
gica Bisericei Ortodoxe, Cernăuți, 1929, pp. 407-408; Pr. Petre Vintilescu, Poezia imnografică din cărțile de ritual și
cântarea bisericească, București, 1937, pp. 192-207; Pr. prof. E. Braniște, Liturgica generală, p. 707. De asemenea,
referitor la cele două modalități de cântare a psalmilor poate fi consultat studiul Conf. univ. Nicolae Gheorghiță,
„Direcții stilistice în muzica primelor veacuri creștine”, în: Preotul compozitor Gheorghe Șoima (1911-1985), Sibiu,
Ed. Universității Lucian Blaga, 2010, pp. 177-200.
16
Moștenită din tradiția cultică iudaică, cântarea responsorială consta din cântarea versetelor unui psalm de către
cântăreț, la finalul cărora credincioșii adunați în biserică îl acompaniau cântând anumite refrene sau răspunsuri
scurte, numite ipacoi, ca de pildă Aliluia în cazul Psalmului 134 și că în veac este mila Lui în cazul Psalmului 135 etc.
17
Cântarea antifonică consta din cântarea alternativă a versetelor psalmilor de către credincioșii din biserică grupați
în două cete, grupe sau coruri. Finalul unui psalm, care putea fi un verset sau o formulă doxologică sau imnologică
era cântat de ambele coruri împreună.
18
Informații despre apariția cântării antifonice ne oferă Alexandru Luca, în lucrarea sa, intitulată: Priviri generale
asupra musicei din Biserica Ortodoxă de Răsărit de la începutul creștinismului și până în zilele noastre, teză de licență,
București, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, 1898.
19
Pr. A. Schmemann, Liturghie și viață..., p. 61. În ceea ce privește originea termenului, cercetătorii în domeniu au
emis mai multe ipoteze: a) potrivit tradiției eline (Pindar), troparul era melodia unei cântări, sens adoptat în Evul
Mediu occidental, melodia unui imn, iar, mai apoi, însuși imnul; b) tropos (τρόπος – mod de a fi) poate însemna
modul de cântare, melodia ori „chipul” (icoana vieții sfântului), descrierea sărbătorii; c) (τροπαιȏν – trofeu), semnul
biruinței lui Hristos; (τρόπη) (τροπε – „schimbare”), în sensul cântului alternativ, antifonic; (τροπέω – „mă întorc
spre ceva”), pentru că, în execuția lor, troparele „se întorceau” după melodia irmosului și pe toate ehurile (Marcu
din Efes și Zonaras). Troparul este cea mai mică și mai simplă formă poetico-imnografică închegată unitar prin
dezvoltarea unei invocații, aclamații ori exclamații, ce se cântă la sfârșitul Vecerniei și începutul și sfârșitul Utreniei,
la Vohodul Mic de la Sfânta Liturghie și la Slujba Ceasurilor. Tropare se numesc și strofele din canoane, precum și

12
 Imnog r af i a bis er ice as c ă – expres i e a te olog i ei ș i spi r itu a lit ăț i i or to d oxe. . .

a fost condacul, un amplu poem liturgic alcătuit dintr-un număr variabil de strofe, între
18 și 30, toate cu aceeași structură ritmică și număr egal de versuri (20-30)20. Ultima și
cea mai dezvoltată formă imnografică este canonul, compoziție apărută în secolele VII-
VIII. Cărțile de slujbă menționează numele unor remarcabili teologi și imnografi creatori
de canoane, dintre care amintim pe Sfântul Andrei Criteanul, care a alcătuit Canonul
cel Mare de pocăință rostit în timpul Postului Mare, pe Sfântul Ioan Damaschin, ilustru
dogmatist și muzician, care ne-a lăsat, printre multe altele, Canonul Sfintelor Paști, pe
Sfântul Cosma Melodul, autorul Canonului Nașterii Domnului, pe frații Teodor și Iosif
Studitul, care au contribuit îndeosebi la definitivarea imnografiei Triodului ș.a.21. Canonul
încheie seria formelor poetico-imnografice. La începutul mileniului al II-lea creștin, cân-
tarea bizantină cunoaște o dezvoltare fără precedent, grație procedeelor de înveșmântare
și înfrumusețare a cântărilor adoptate de marii dascăli ai melosului bizantin, precum:
Ioan Glykis, Xenos Korones, Sfântul Ioan Koukouzel ș.a. Prin compozițiile lor muzicale,
aceștia au reușit să imprime cântării bisericești o importanță și o valoare duhovnicească
deosebite. Înțeleasă ca rugăciune neîncetată și jertfă de laudă, cântarea devine, în Biserică,
modul cel mai propriu de mărturisire a credinței ortodoxe, a trăirilor și sentimentelor de
adorație, laudă și recunoștință aduse lui Dumnezeu.

7. Imnografia – doxologie și înălțare spirituală. Roadele trăirii creștine

prin cântarea bisericească
Înflăcărarea și bucuria simțirii lui Dumnezeu prin cântare l-au făcut pe unul dintre
vrednicii ierarhi români să afirme atât de frumos, că „muzica mișcă sufletul și-l înalță către
Cel ce l-a creat”22. Într-adevăr, cântarea este izvor de cunoaștere dumnezeiască fiindcă se
adresează minții, prin care omul cunoaște adevărurile de credință despre Dumnezeu, și
inimii, deoarece îl face să se simtă atras de Dumnezeu și să dorească comuniunea cu

stihirile. Dintre autorii de tropare menționăm pe: Anatolie Imnograful (sec. V), Antim și Timocle (sec. V), Chiril
al Alexandriei și Roman Melodul, prin care troparul atinge apogeul, cf. ***, Dicționar de muzică bisericească româ-
nească, București, Ed. Basilica, 2013, pp. 825-826.
20
După unii cercetători, condacul își ia denumirea de la grecescul κοντάκιον – aruncare cu sulița, ce face aluzie, prin
analogie, la proodele „aruncate în fruntea poemului”. Alții îl derivă fie de la grecescul κόντος – mic, scurt, deoarece
condacul conține esența sau rezumatul sărbătorii prezentate pe larg în icos, fie de la κόντος – prăjină, baston, țepușă
sau suliță, cuvânt care desemna sulul de papirus sau pergament pe care se scriau imnurile. Cu timpul, condace s-au
numit chiar textele imnurilor păstrate pe aceste rulouri. Primul autor de condace și cel mai cunoscut este cuviosul
Roman Melodul (sec. VI), prăznuit în Biserica noastră la data de 1 octombrie. Informații suplimentare legate de
structura condacului pot fi culese din următoarele lucrări: ***, Dicționar de termeni muzicali, București, Ed. Enciclo-
pedică, 1984, p. 114; Ene Braniște, Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Caransebeș,
Ed. Diecezană, 2001, p. 111. De asemenea, Dicționar de muzică bisericească românească, pp. 163-164 ș.a.
21
Substantivul Canon derivă din grecescul κανών și înseamnă normă, regulă. Canoanele se cântă îndeosebi la slujba
Utreniei, după Psalmul 50, și sunt compuse din nouă ode. Fiecare odă este alcătuită din trei până la nouă tropare
(strofe poetice), compuse după structura primului tropar, numit irmos sau catavasie, care servește ca model melo-
dic-textual pentru celelalte strofe. Cele nouă ode ale Canoanelor stau în strânsă legătură cu vechile cântări biblice
ale Vechiului și Noului Testament din care se inspiră. Canonul dezvoltă de obicei o temă unică, precum Învierea
Domnului sau alte evenimente din viața Mântuitorului, a Maicii Domnului sau din viețile sfinților, cf. Dicționar de
muzică bisericească românească, pp. 122-123.
22
Nifon Arhiereul, Carte de muzică bisericească pe psaltichie și pe note liniare, București, Tipografiile Joseph Göbl
(Gutenberg) a cărților bisericești și Carol Göbl, 1902, p. 97.

13
 Pr. l e c t. d r. Z a har i a M atei

El. Despre apropierea omului de Dumnezeu și despre simțirea prezenței Lui în timpul
cântării ne vorbește magistral părintele profesor Dumitru Stăniloae: „Cântarea îndulcește
cuvintele de rugăciune și de slăvire ale credincioșilor și deci și inima celor ce le rostesc.
Prin aceasta face mai dulce chiar conținutul rostit în chip cântător și deci și Persoana al
cărei nume este lăudat și rugat în chip melodios... Prin cântare, cel ce cântă trezește în sine
o relație afectuoasă cu ceea ce formează obiectul cântării, mai bine-zis cântarea îl pune
într-o relație totală prin ființa întreagă cu ceea ce e cântat. [...] Prin ea dăm un coeficient
nemărginit admirației, măreției Lui, bunătății Lui care întrec cuvintele noastre simplu
rostite, exprimăm inexprimabilul, apofaticul, dar și mulțumirea nețărmurită față de El,
pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte”23. Imnografii duceau o viață curată, în
post și rugăciune continuă, viețuiau departe de grijile lumii, aveau simțământul umilinței
și al smereniei și arătau o mare iubire semenilor. Există și în zilele noastre compozitori
care compun muzică ortodoxă, ca rod al experienței lor duhovnicești și al întâlnirii bine-
cuvântate cu mari părinți duhovnicești24. Cântarea aceasta, pe lângă faptul că mijlocește o
cunoaștere mai înaltă despre Dumnezeu, este dătătoare de bucurie și pace sfântă, conduce
la smerenie și evlavie, este sfințitoare, dă putere credinței și întărește comuniunea dintre
oameni. Nu puține sunt situațiile când cântarea a produs convertiri la dreapta credință.
Fericitul Augustin, referindu-se la Sf. Ambrozie al Milanului, părintele său duhovnicesc
de la care a primit botezul creștin, afirmă: „Cât am plâns în imnurile și canticele Tale, pro-
fund mișcat adânc de glasul Bisericii Tale, care răsunau plăcut! Acelea curgeau în urechile
mele și adevărul se scurgea în inima mea și clocotea de aci simțirea evlaviei și curgeau
lacrimile și mă simțeam bine cu ele”25. Istoria Bisericii a reținut, printre altele, momentul
convertirii și creștinării rușilor după ritul ortodox, în urma experienței înălțătoare avute
de trimișii cneazului Vladimir, în timpul liturghiei desfășurate la catedrala Sfânta Sofia
din Constantinopol26.
23
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității în dreapta credință”, în:
Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 22004, pp. 688-689.
24
În zilele noastre se vorbește tot mai mult despre creația muzicală bisericească a compozitorului estonian Arvo Pärt
ca fiind una izvorâtă din strădania sa de a trăi conform cu învățăturile înalte ale părinților duhovnicești. Despre el se
știe că a avut o strânsă prietenie cu Cuviosul Sofronie de la Essex. Pentru el, muzica este: „mijlocul de a exprima ceea
ce foarte adesea ochii n-au văzut și urechile n-au auzit: esența lucrurilor, frumusețea nesfârșită a făpturilor, prezența
tainică și strălucitoare a lui Dumnezeu – slava lui orbitoare – la rădăcina și în inima creației. Este de asemenea
mijlocul de a ne exprima ceea ce este mai înainte de orice cuvânt și dincolo de acesta: atitudinea ființei în fața tainei
dumnezeiești-omenești, starea sufletului în fața necuprinsului păcatului și a milei nesfârșite a lui Dumnezeu, sufe-
rința omului acestui sfârșit de veac, pradă absurdului, vitezei și preaplinului modernității. Dor, pocăință, durere, dar
și minunare, lucrare a harului și bucurie”, în: Cântul inimii – puterea cuvântului și a muzicii, București, Ed. Sofia,
2012, p. 55.
25
Fer. Augustin, Confessiones (Mărturisiri), IX, 6, 14, trad. și note de Nicolae Barbu, introd. și note de Ioan Rămu-
reanu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 21994, p. 262.
26
Solii cneazului Vladimir, ajungând la Constantinopol și participând la liturghia din catedrala Sfânta Sofia, au fost
copleșiți de frumusețea ceremonialului liturgic și a cântării bizantine; astfel că, la întoarcere, au relatat cele petrecute
cu ei, cum că, deși se aflau pe pământ, au avut impresia că trăiesc în ceruri. O astfel de întoarcere la Dumnezeu, prin
puterea cuvântului și a muzicii, ne amintește și de poetul francez Paul Claudel, care ascultând lucrarea Magnificat
cântată de corul de copii de la catedrala Nôtre Dame din Paris, din cadrul slujbei sărbătorii Crăciunului anului 1886,
exclamă: „En un instant mon coeur fut touché et je crus”.

14
 Imnog r af i a bis er ice as c ă – expres i e a te olog i ei ș i spi r itu a lit ăț i i or to d oxe. . .

8. Precum în cer, așa și pe pământ – o singură cântare a îngerilor și a oamenilor

Textul Sfintei Liturghii ne dă mărturie clară despre cântarea comună a oamenilor
și a îngerilor în timpul acestei dumnezeiești slujiri. Sfânta Liturghie reprezintă icoana
Liturghiei cerești. Paul Evdokimov sublinia: „Liturghia și-a construit cadrul: Templul ca
podoabă arhitecturală, formele și culorile, poezia și cântul; ansamblul instrumentelor sale
se adresează ființei umane ca entitate. Prin înălțimea sa, momentul liturgic cere sobrie-
tate, măsură, gust artistic. De aceea, liturghia cerească de care vorbește Apocalipsa lămu-
rește și structurează liturghia pământească, oferindu-i tonalitatea de icoană a celor cerești.
Ea definește arta sacră printr-un criteriu sigur: participarea la misterul liturgic”27. Dacă
liturghia cerească este modelul celei pământești, înseamnă că muzica îngerilor, prin care
ei aduc slavă neîncetat lui Dumnezeu, constituie modelul cântării oamenilor, în Biserică.
Prin urmare, jertfa noastră de laudă are o consacrare în ordinea cerească. De altfel, întreaga
slujire sfințitoare a oamenilor pe pământ este dublată și susținută de slujirea cerească a
îngerilor. Sfânta Liturghie a fost denumită cerul pe pământ, dar și realitatea în care noi,
pământenii, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne simțim ca în ceruri. Slujbele Bisericii, prin
dimensiunea lor doxologică, sunt menite să ne acomodeze din ce în ce mai mult cu realita-
tea eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu, în care toți cei care vor primi darul mântuirii
vor înălța „cântare de biruință lui Dumnezeu” împreună cu îngerii. În cadrul rânduielii
Sfintei Liturghii, trei sunt momentele care fac referire la împreuna-cântare a oamenilor
și a îngerilor. La vremea Vohodului Mic, când preotul iese cu Sfânta Evanghelie, acesta
rostește în taină următoarea rugăciune: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai
așezat în ceruri cetele și oștile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca
împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri care slujesc împreună
cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta”28. Al doilea moment, în care vedem că îngerii
cântă cu oamenii întreită-cântare, se petrece la cântarea heruvimilor: „Noi care pe heru-
vimi, cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem...”29.
Deci, „prezența îngerilor în Liturghie este o participare efectivă la dinamica Împărăției
Cerurilor”30. Mitropolitul Bartolomeu Anania sublinia faptul că, „lauda Creatorului nu e
altceva decât bucuria de a fi a creaturii”31. Așadar, îngerii Îl laudă pe Creator pentru fru-
musețea și perfecțiunea operei Sale – creația, iar totodată aceasta îmbracă și forma unei
cunoașteri a lui Dumnezeu32. Al treilea moment al Liturghiei, din care reiese că mirenii
laudă prin cântare pe Dumnezeu împreună cu îngerii, este plasat înainte de cuvintele de
27
Paul Evdokimov, Arta Icoanei. O teologie a frumuseții, trad. de Grigorie și Petru Moga, București, Ed. Meridiane,
1992, p. 31.
28
Liturghier, p. 140.
29
Liturghier, p. 159.
30
† Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, București, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 159.
31
Andrei Pleșu, Despre îngeri, București, Ed. Humanitas, 2003, p. 99.
32
Pseudo-Dionisie Areopagitul se referă la cântarea îngerilor, înțeleasă ca formă a cunoașterii lucrurilor dumneze-
iești și a recunoștinței, astfel: „De aceea, conținutul strigătului lor, ce nu amuțește niciodată, arată, socotesc, știința
și înțelegerea lor cea veșnică și neschimbată în privința lucrurilor dumnezeiești – (știință) unită cu atenția și mulțu-
mirea cea mai înaltă” – în: Ierarhia cerească și ierarhia bisericească, trad. și studiu introd. de Cicerone Iordăchescu,
postfață de Ștefan Afloarei, Iași, Ed. Institutul European, 1994, p. 109.

15
 Pr. l e c t. d r. Z a har i a M atei

instituire a Sfintei Euharistii și redat în cuvintele ecfonisului: „Cântarea de biruință, cân-

tând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”33. Textul acesta
face trimitere la două revelații biblice. Despre prima ne vorbește profetul Isaia, în cartea
sa, în cap. 6, 3, iar despre a doua ne vorbește Sf. Ev. Ioan, în cartea Apocalipsei, în cap. 4,
8. Textul liturgic de mai sus este o încorporare în textul Sfintei Liturghii a cântării neîn-
cetate a cetelor îngerești auzite de cei doi oameni aleși ai lui Dumnezeu. Dacă Liturghia
este slujirea supremă a Bisericii, înseamnă că ea va fi singura și unica lucrare în Împărăția
Cerururilor. În cadrul acestei realități veșnice, îngerii și oamenii vor forma un singur cor
pentru a-L lăuda neîncetat pe Creator.

Concluzii
Imnele cântate sunt sufletul rugăciunii Bisericii Ortodoxe. Cântarea, sinteză a cuvin-
telor sfinte cu muzica – transmite învățătura dumnezeiască într-o formă accesibilă, fiind
cea mai înălțătoare formă de rugăciune. Prin cântare, cuvântul sfânt revelat de Dumnezeu
este pe deplin valorizat în cadrul slujbelor liturgice. De aceea, cântarea poate fi definită
ca expresia cea mai vie și mai dinamică a vieții liturgice ortodoxe. Având valoare teologică,
ea nu are doar rolul de a instrui intelectul, ci și de a sfinți inima și de a-l înălța pe om
la Dumnezeu. Ea ne face cunoscută credința ortodoxă, împodobește cultul ortodox și
este, în același timp, un mijloc eficient de mărturisire și de apărare a credinței. Temeiul
cântării liturgice îl constituie cântarea cetelor îngerilor care se bucură, dănțuiesc și tre-
saltă, cântându-și dorul copleșitor după Dumnezeu. Operă a Duhului Sfânt a Părinților
imnografi, cântarea liturgică imită cântarea îngerilor, prin care aceștia aduc doxologie lui
Dumnezeu. Așadar, scopul cel mai înalt al cântării este acela de a ne călăuzi în credință și
de a ne înălța în rugăciune spre a fi părtași comuniunii cu Dumnezeu. Liturghia și cultul
liturgic ortodox constituie urcușul de lumină dumnezeiască pe care ne mișcăm, iar cânta-
rea sfântă este însoțitoarea căutărilor noastre, prin care ne exprimăm sentimentele sfinte,
rugile curate și dorurile după Dumnezeu.

33
Liturghier, p. 173.

16
 Pr. asist. dr. Silviu Tudose
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Grija față de persoanele vârstnice – aspecte liturgice

și pastorale

Introducere
Este o realitate faptul că, în epoca în care trăim, progresele medicinei au contribuit și
contribuie permanent la prelungirea duratei medii a vieții umane. Acest lucru se reflectă
și în ceea ce sociologii și demografii numesc îmbătrânirea demografică accentuată. Cel
puțin în România, deși situația este relativ aceeași în întreaga lume, în ultimii ani întâlnim
o creștere accentuată a ponderii persoanelor vârstnice, de peste 65 de ani, în comparație
cu celelalte categorii de vârstă, tinerii și adulții1. Cauzele principale ale accentuării feno-
menului îmbătrânirii populației sunt scăderea natalității și intensificarea emigrării per-
soanelor tinere și adulte.
Întâlnim adesea expresia „vârsta a treia”, care definește o considerabilă parte a oame-
nilor care ies din ceea ce numim circuitul productiv al societății, deși mulți dintre ei au
încă resurse fizice și intelectuale de a participa activ la binele comun.
Demografii folosesc uneori și sintagma de „bătrâni tineri” („young old”), atunci când
vorbesc de cei cu vârste între 65 și 75 de ani, și „bătrâni mai bătrâni” („oldest old”), atunci
când se referă la cei trecuți de vârsta de 75 de ani, care pot fi considerați în acest caz și „de
vârsta a patra”.
Asistăm, așadar, la un fenomen demografic inevitabil, prezent în întreaga lume, care
ridică probleme de ordin social, economic, cultural, psihologic și spiritual ce nu pot fi
neglijate. Evoluțiile demografice, implicațiile lor şi situația persoanelor vârstnice au pro-
vocat interesul Comunității Europene încă din anii ’80, concretizat în mai multe rezoluții
ale Parlamentului European, ca şi în Carta drepturilor sociale (1989)2.
Interesul pentru problema îmbătrânirii populației nu este numai unul la nivel euro-
pean, ci reprezintă o preocupare la nivel mondial. Bunăoară, încă din 1982, în timpul
Adunării mondiale privind problemele îmbătrânirii populației, convocată de Națiunile
Unite, desfășurată la Viena, a fost elaborat un Plan internațional de acțiune, care rămâne
până astăzi un punct de referință la nivel mondial. Ulterior, au fost definite optspre-
zece Principii ale Națiunilor Unite pentru persoanele în vârstă, regrupate în cinci direcții:
1
Vezi datele publicate de Institutul Național de Statistică (INS) prin Comunicatul de presă nr. 270 din 28 octombrie
2022. Potrivit datelor furnizate, în iulie 2022 locuiau în țara noastră aproximativ 3,9 milioane de vârstnici din cele
22 milioane de rezidenți, în timp ce populația tânără (0-14 ani) este formată din aproximativ 3,2 milioane persoane.
2
Ana Bălașa, „Îmbătrânirea populației: provocări și răspunsuri ale Europei”, în: Calitatea vieții. Revistă de politici
sociale, 16 (2005), 3-4, pp. 273-288.

17
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

independență, participare, îngrijire, realizare personală și demnitate. De asemenea, înce-

pând cu anul 1991, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), în baza
Rezoluției nr. 45/106, a fixat data de 1 octombrie a fiecărui an ca zi mondială a persoa-
nelor în vârstă. Această inițiativă a urmărit să atragă atenția guvernelor țărilor membre
asupra problemelor pe care le ridică îmbătrânirea demografică. Mai apoi, rezoluția ONU
care declara anul 1999 drept Anul Internațional al Persoanelor în Vârstă, precum și alege-
rea temei „Spre o societate pentru toate vârstele” au reconfirmat acest interes.
Biserica, în virtutea chemării ei de păstorire a tuturor credincioșilor, nu a rămas nici-
odată indiferentă față de cei vârstnici, din ce în ce mai numeroși, adaptându-și permanent
metodele și mijloacele pastorale, în conlucrare permanentă cu instituțiile laice, având
drept scop nu numai îmbunătățirea condițiilor de viață ale vârstnicilor, ci și împlinirea lor
spirituală, prin valorificarea rolului acestora de neînlocuit într-o societate în continuă și
rapidă schimbare economică și culturală.
Un prilej în plus pentru intensificarea acestor eforturi îl constituie și declararea de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2023 ca An omagial al pastora-
ției persoanelor vârstnice.
Lumea în care trăim, într-o permanentă schimbare și din ce în ce mai surprinzătoare,
cheamă Biserica la o necesară adaptare a pastorației, nerenunțând la bogăția tradiției, dar
căutând forme și metode noi, mai adaptate nevoilor și așteptărilor credincioșilor vârstnici,
pentru a-i determina să-și aducă aportul lor la misiunea Bisericii și pentru a-i ajuta să se
îmbogățească spiritual, prin participarea lor activă la viața comunității ecleziale3.
Chiar dacă percepția celor mai tineri nu este de fiecare dată aceasta, majoritatea per-
soanelor vârstnice și-au îndeplinit îndatoririle lor față de familie și societate, fiind îndrep-
tățite să-şi petreacă anii pe care îi mai au de trăit cu demnitate, în pace și liniște, mulțu-
mind lui Dumnezeu pentru toate pe care le-a rânduit în viața lor.

1. Specificul pastorației vârstnicilor

În general, persoanele vârstnice constituie partea cea mai numeroasă a credincioșilor
practicanți din bisericile noastre. Îndeosebi în mediul rural, media de vârstă a celor care
participă la sfintele slujbe este foarte ridicată. Fiind cei mai numeroși, pot fi considerați și
cei mai devotați față de misiunea pe care o îndeplinește un slujitor.
Pentru mulți dintre ei, odată cu intensificarea suferințelor trupești, apar și sentimente
de neliniște sau chiar panică, provocate de conștientizarea apropierii de moarte, care nu
este trăită de fiecare dată cu nădejdea credinței în viața veșnică. Bolile aduc, de multe ori,
și ispita deznădejdii sau a ținerii de minte a răului. Astăzi este foarte răspândită imaginea
vârstei a treia ca o etapă de declin, caracterizat de pierderea calității vieții și instalarea unei
dependențe apăsătoare față de cei din jur, privite ca o inevitabilă și apăsătoare fatalitate.
3
Acest lucru a fost subliniat și de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în Cuvântul rostit la deschiderea lucrărilor
Conferinței pastoral-misionare semestriale de primăvară a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 29-30
mai 2023, publicat în ziarul Lumina, 29 mai 2023.

18
 Gr ij a faț ă de p ers o anel e vârst n i ce – asp e c te liturg i ce ș i p astora le

O astfel de concepție poate deveni un stereotip periculos atât pentru cei vârstnici, cât
și pentru cei care nu au ajuns încă în această etapă a vieții, în fapt, cei vârstnici nefiind un
grup omogen, bătrânețea fiind trăită în moduri foarte diferite.
Există o categorie de persoane care o trăiesc cu credință, seninătate și demnitate, ca
pe o perioadă a vieții ce le oferă prilejuri de creștere spirituală. Și există o altă categorie,
parcă din ce în ce mai numeroasă astăzi, pentru care bătrânețea este un adevărat trauma-
tism. Aceștia ajung lesne să trăiască resemnați, să se revolte și să refuze sistematic orice
încercare de a schimba starea în care se află, petrecând ore în șir în fața televizorului sau
navigând pe internet, într-o stare de sedentarism accentuat, favorizând astfel procesul
degradării lor fizice și mentale.
Așadar, descrierea persoanelor vârstnice față de care Biserica își manifestă grija ei
pastorală poate fi extrem de diversificată, încât se poate vorbi chiar de o individualizare a
fiecărui caz în parte.
Oameni își pregătesc sau nu propria bătrânețe, de-a lungul întregii vieți. Ea se dezvoltă
în interiorul nostru încă din copilărie, iar rolul Bisericii, prin slujitorii ei, este de a-i ajuta
pe oameni să-și construiască modul de a trăi propria bătrânețe având ca principal element
credința în Mântuitorul Iisus Hristos, care ne gătește tuturor loc în casa Tatălui ceresc (cf.
Ioan 14, 2). Numai în lumina nădejdii sau speranței care nu rușinează (cf. Romani 5, 5)
poate fi trăită bătrânețea ca un dar de la Dumnezeu și ca o șansă pentru mântuire.
Slujitorii sfintelor altare, chemați să împlinească misiunea de a-i conduce pe calea
mântuirii și pe cei vârstnici, au înainte provocarea corijării imaginii negative pe care o are
bătrânețea. Pe de o parte, în acest efort trebuie angajate toate categoriile de vârstă, pentru
a-i ajuta pe toți să conștientizeze necesitatea implicării în ajutorarea celor vârstnici, pre-
gătindu‑se fiecare pentru etapa în care ei înșiși se vor afla în postura de „beneficiari”. Pe
de altă parte, vârstnicii trebuie ajutați să înțeleagă corect sensul vârstei lor și să nu cadă în
ispitele autoizolării, depresiei sau deznădejdii.

1.1. Înțelepciunea și disponibilitatea – două dintre harismele specifice bătrâneții

Prezența multor bătrâni în lumea contemporană este o caracteristică de necontes-
tat, dar ea constituie și un dar sau un semn al vremurilor care, dacă este înțeles și primit
pe deplin, ne poate ajuta pe toți. În acest sens, contribuția lor poate fi valoroasă, numai
că trebuie conștientizată, solicitată și pusă în valoare. Identificarea are în vedere pre-
zența unor harisme sau daruri proprii bătrâneții, între care importante sunt experiența și
disponibilitatea.
Tendința omului modern este de a apela la răspunsurile și soluțiile oferite de tehnica
modernă, înlocuind experiențele concrete ale vieții acumulate de vârstnici de-a lungul
vieții lor. Este întreținută astfel o barieră culturală care îi descurajează pe aceștia și le dă
adeseori un sentiment de inutilitate. Îi onorăm pe bătrânii noștri atunci când îi lăsăm să-și
împărtășească înțelepciunea și experiența de viață cu noi.
Știm cu toții că o lume care nu cunoaște și ignoră trecutul îi poate repeta mult mai ușor
greșelile. Experiența vârstnicilor împărtășită celor mai tineri poate salva multe situații de
19
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

criză. Grăitoare în acest sens sunt cuvintele Sfintei Scripturi, de unde aflăm că bătrânii
înțelepți au avut mereu un rol în conducerea comunităților din care făceau parte. De aceea
suntem îndemnați: „Nu disprețui vorba celor bătrâni, că și ei au învățat de la părinții
lor. Că de la ei vei învăța înțelepciunea și îndemânarea de a da răspuns bun la nevoie”
(Eclesiasticul 8, 9). Sau: „Cât de frumos lucru este cărunteților judecata și celor bătrâni a
cunoaște sfatul. Cât este de frumoasă la cei bătrâni înțelepciunea și la cei mari înțelegerea
și sfatul!” (Eclesiasticul 25, 6-7).
Vârsta a treia este și vârsta la care omul este mai puțin grăbit și agitat, ci înclinat
către reflecție asupra adevăratelor valori ale vieții, dobândind înțelepciunea, ca dar de la
Dumnezeu. De aceea, Dreptul Iov ajunge să constate că „la Dumnezeu se află înțelepciu-
nea și puterea; sfatul și pătrunderea sunt ale Lui” (Iov 12, 12-13). Iar Solomon întărește
spusele lui Iov când spune despre înțelepciune că „este pentru oameni comoară nesfâr-
șită; cei care se folosesc de ea se fac prietenii lui Dumnezeu, pentru darurile agonisite de
învățătură […] este curata revărsare a slavei Celui Atotputernic, astfel că nimic nu poate
s-o mânjească. Ea este strălucirea luminii celei veșnice și oglinda fără pată a lucrării lui
Dumnezeu și chipul bunătății Sale” (Înțelepciunea lui Solomon 7, 14; 25-26). Așadar,
„cununa bătrâneților este cunoașterea multor lucruri și mărirea lor, frica Domnului”
(Eccleziasticul 25, 8).
Dragostea, simplitatea, neagonisirea de bunuri lumești în exces, prietenia, responsabi-
litatea, răbdarea și altele asemenea sunt calități sau virtuți pe care bătrânețea le potențează.
Lumea în care trăim judecă aproape totul în termenii eficientizării, ignorând dimensiunea
disponibilității de a ajuta, care nu presupune niciun cost. Persoanele vârstnice au adeseori
disponibilitatea de a împărtăși din experiența lor celor mai tineri, ajutându-i pe aceștia,
iar ajutorul lor, bazat pe experiență și altruism, este mult mai eficient și nu implică niciun
efort financiar. În acest sens, este de ajuns să ne gândim cât de mult ajută cei vârstnici
familiile tinere în creșterea copiilor, fără a fi nevoie de instituții speciale, costisitoare din
punct de vedere financiar, de tip before sau after school.
În același timp, este cunoscut faptul că nu toți vârstnicii au calitățile menționate mai
sus și se comportă ca atare. Chiar Sfântul Apostol Pavel sugerează o astfel de realitate când
îndeamnă: „Bătrânii să fie treji, cinstiți, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste,
în răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă în înfățișare sfințită cuviință, să fie necleveti-
toare, nerobite de vin mult, să învețe de bine, ca să înțelepțească pe cele tinere” (Tit 2, 2-4).

1.2. Neputințe specifice bătrâneții

1.2.a. Lipsa oportunităților de muncă

Într-o lume în continuă și rapidă transformare, formarea permanentă și adaptarea la
noi provocări sunt condiții indispensabile pentru a-ți asigura un loc de muncă și condiții
de trai decente. Multe dintre meseriile din trecut nu se mai regăsesc în cerințele pieței de
muncă actuale.
20
 Gr ij a faț ă de p ers o anel e vârst n i ce – asp e c te liturg i ce ș i p astora le

Persoanele ajunse la vârsta pensionării obligatorii, care le scade brusc valoarea veni-
turilor, caută să compenseze pensiile insuficiente prin dorința de a se reangaja. Vârsta și
expertiza lor profesională reală nu le permit de fiecare dată să și reușească acest lucru.
Desfășurarea unei activități după vârsta pensionării ar avea un efect benefic asupra cali-
tății înseși a vieții, iar timpul liber de care dispun bătrânii ar putea fi, prin urmare, prima
resursă de luat în considerație pentru a le reda un rol activ, favorizându-le accesul la noile
tehnologii și angajarea în munci utile din punct de vedere social. Mai mult, ar contribui și
la depășirea stărilor depresive în care aceștia cad după momentul pensionării.

1.2.b. Însingurarea
Una dintre cele mai frecvente situații în care se află vârstnicii zilelor noastre este însin-
gurarea. Societatea în care trăim, care evidențiază tot mai mult imaginea omului eficient
și veșnic tânăr, are tendința de a-i exclude pe cei care nu mai sunt tineri și eficienți, după
criteriile unilaterale. Lipsa de eficiență, conjugată cu reducerea veniturilor pe care ine-
vitabil o aduce pensionarea, accentuarea suferințelor trupești sau lipsa posibilităților de
tratare a acestora duc de multe ori la o înstrăinare a vârstnicului de familie și societate,
trăind într-o stare de izolare aproape totală.
Consecința cea mai gravă a acestei însingurări o reprezintă reducerea la minimum a
comunicării cu ceilalți, chiar dacă sunt membri ai familiei, și accentuarea sentimentului
de separare și abandon. În cazul în care persoana respectivă nu este atașată de valorile
credinței și nu face parte dintr-o comunitate parohială, care să prevină sau să amelioreze
starea în care se află, poate cădea foarte ușor în deznădejde și în sentimentul părăsirii.
Pentru bătrânii credincioși, într-o astfel de situație, credința sinceră este salvatoare.
De aceea se roagă psalmistul: „Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria
mea să nu mă lași pe mine. […] Până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeule, să nu mă
părăsești, ca să vestesc brațul Tău la tot neamul ce va să vină” (Psalmi 70, 10; 19-21).
Această problemă ne privește pe toți, iar Biserica împreună cu statul prin mijloacele
lor specifice, sunt chemate să prevină și să vindece astfel de situații dureroase.

1.2.c. Dependența de ceilalți

Nu toți oamenii în vârstă sunt fragili sau incompetenți. Vârstnicii sunt adesea tratați
precum niște copii care au nevoie de cineva să le poarte de grijă și să ia decizii în numele
lor. Din păcate, sunt cazuri când acest lucru este real și necesar. De aceea, imposibilitatea
persoanei vârstnice de a se îngriji singură este perioada vieții în care devine pregnant rolul
celorlalți.
În acest caz, vârstnicii pot avea parte de mai multe modalități de a-și petrece restul
vieții. Cea mai de dorit variantă este cea în care familia este alături de cel/cei vârstnici și
îi ajută din interior, integrându-i în viața de zi cu zi, fie locuind împreună, fie printr-o
prezență constantă în casa lor. Foarte mulți oameni, cel puțin la noi în țară, exclud o altă
formă de gestionare a unei astfel de perioade din viața părinților sau a rudelor ajunse la
bătrânețe și cu nevoi din ce în ce mai mari de ajutor.
21
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

Apelarea la serviciile unor terțe persoane, angajate în acest sens, cu eforturi financiare
deloc ușoare, este cel de al doilea pas, menit să suplinească imposibilitatea celor din fami-
lie de a-i ajuta concret pe cei bătrâni.
Abia în ultimul rând este aleasă varianta instituționalizării persoanelor vârstnice
într-un cămin de bătrâni. Nu de fiecare dată bătrânii sunt bucuroși să meargă într-un
astfel de loc, chiar dacă mulți oameni consideră că, în condițiile societății contemporane,
este un lucru absolut firesc. Foarte puțini sunt bătrânii care își doresc cu adevărat să-și
petreacă restul zilelor într‑un cămin. Dacă se întâmplă ca mintea lor să fie afectată de
anumite boli cum sunt demența sau Alzheimer, reticența față de o astfel de opțiune este
din ce în ce mai mare.
Sunt și cazuri în care bătrânii își doresc să meargă la un cămin, însă cei din familie se
opun fiindcă, oricât de bine ar fi îngrijit acolo, au sentimentul că l-au abandonat.
E ideal ca, atunci când instituționalizarea unei persoane vârstnice este singura și cea
mai bună soluție, ea să fie dorită atât de persoana în cauză, cât și de copiii, nepoții sau
celelalte rude din familia acesteia. Acolo unde este posibil, trebuie să se garanteze per-
soanelor în vârstă posibilitatea de a rămâne în mediul lor familial, beneficiind de ajutorul
celor apropiați, dar și de servicii sociale cum sunt centrele de zi, asistența la domiciliu și
altele asemenea4.

2. Repere liturgice și pastorale privitoare la pastorația vârstnicilor

Fiecare păstor de suflete trebuie să considere pastorația persoanelor în vârstă ca parte
integrantă a activității sale. Eforturile pastorale sunt la fel de necesare și cu implicații pe
termen lung atât în ceea ce-i privește pe copii și tineri, cât și pe cei bătrâni, chiar dacă aceș-
tia se află la finalul vieții pământești. Iată care sunt câteva dintre metodele și mijloacele pe
care slujitorii sfintelor altare le au la îndemână pentru a-și împlini această chemare.

2.1.a. Implicarea vârstnicilor în viața liturgică a Bisericii

Având în vedere că persoanele vârstnice constituie partea cea mai numeroasă a cre-
dincioșilor practicanți din multe biserici, slujitorii sfintelor altare trebuie să acorde o aten-
ție deosebită implicării acestora în viața liturgică. Ei trebuie ajutați să se pregătească și
să se împărtășească frecvent cu Trupul și Sângele Domnului, „spre iertarea păcatelor și
spre viața de veci”5. Cei care nu se mai pot deplasa trebuie vizitați constant, spovediți și
împărtășiți, săvârșindu-li-se, din când în când, și Taina Sfântului Maslu sau alte rugăciuni
pentru bolnavi.
Taina Pocăinței este momentul cel mai intim în care preotul poate afla neliniștile,
neputințele și dorințele bătrânilor, dar în care îi și poate ajuta să treacă mai ușor și cu
nădejde peste această etapă a vieții. Nu toți bătrânii sunt binevoitori și dispuși să ierte
4
În Patriarhia Română funcționează actualmente 21 de centre de zi, 54 de așezăminte rezidențiale și 52 de servicii de
îngrijire la domiciliu de care beneficiază persoanele vârstnice.
5
Din formula rostită de preot când oferă Sfânta Împărtășanie. Vezi Liturghier, București, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, 2012, p. 195.

22
 Gr ij a faț ă de p ers o anel e vârst n i ce – asp e c te liturg i ce ș i p astora le

celor din jur nedreptățile pe care le-au suferit. Acum este momentul când trebuie ajutați
să-și depășească această neputință. De asemenea, tot în cadrul Tainei Pocăinței, pot fi
ajutați să-și dea seama că unele fapte din viața lor au fost greșite și trebuie mărturisite
cu părere de rău, iar în unele cazuri să nu mai aibă o concepție infailibilă despre propria
viață, care nu-i ajută deloc la mântuire.
Cu tact și înțelepciune duhovnicească, preotul îi va ajuta pe toți să aibă încredere în
iertarea pe care o pot primi de la Dumnezeu și să se pregătească pentru trăirea credinței
într-un mod cât mai smerit.
Pe de o parte, este necesară o cateheză mistagogică, în urma căreia participarea la sfin-
tele slujbe și, în special, la Sfânta Liturghie, să fie una conștientă. Un astfel de efort pastoral
reprezintă o prioritate astăzi, când constatăm o puțină cunoaștere a rânduielilor de slujbă,
cu semnificațiile lor corecte. Preotul poate organiza astfel de întâlniri catehetice nu numai
cu copiii sau tinerii, ci și cu cei vârstnici, care și ei au la fel de multă nevoie de ele.
Nu putem pretinde ca participanții la Sfânta Liturghie sau la celelalte slujbe să înțe-
leagă rânduiala și să aibă un comportament adecvat fără ca mai înainte să le fi explicat
aceste lucruri. În acest mod pot fi combătute sau prevenite multe abateri liturgice și super-
stiții care, din păcate, încă mai pot fi întâlnite în comunitățile noastre.
Pe de altă parte, determinarea credincioșilor vârstnici să se implice în viața liturgică
nu înseamnă însă o atitudine pedagogică excesivă. Este bine să ne amintim îndemnurile
Sfântului Apostol Pavel, valabile și în acest caz: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l
îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe frați. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe
niște mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată curăția” (1 Timotei 5, 1-2).
Cu tact și înțelepciune, preotul va ști să creeze un nivel de cunoaștere a rânduieli-
lor bisericești, astfel încât participarea vârstnicilor la slujbe să fie conștientă și benefică,
necreând diferențe față de celelalte categorii de vârstă prezente.
De asemenea, preotul poate coordona programe de rugăciune care să se desfășoare în
afara cultului, cum sunt așa-numitele „lanțuri de rugăciune” organizate în unele comuni-
tăți, prin citirea din Sfânta Scriptură, a Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului sau a altor
rugăciuni de către membrii comunității în particular.

2.2.b. Module catehetice tematice organizate în parohii

Ca și catehezele mistagogice extrem de necesare astăzi, la fel de necesare sunt și cele
cu tematică biblică și dogmatică. Nu este deloc exagerată afirmația că multe dintre parohii
au nevoie de o re-evanghelizare, care revine în sarcina preotului, firește.
Astfel, pot fi organizate module de cateheze în care să fie explicată Sfânta Scriptură și
învățătura de credință. Modul înseamnă o serie de mai multe întâlniri, anunțate dinainte,
și care să nu se desfășoare neapărat după formula „clasică” a catehezei, în care preotul
vorbește și credincioșii ascultă, ci, mai degrabă, sub o formă colocvială. În cazul catehe-
zelor scripturistice, credincioșii pot primi ca „temă” citirea unuia sau mai multor capitole
din Sfânta Scriptură acasă, iar în cadrul întâlnirilor catehetice de la biserică preotul să-i
ajute să cunoască exegeza corectă a acestora. Același lucru se poate realiza și în cadrul
23
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

întâlnirilor catehetice cu teme legate de învățătura de credință. O parcurgere împreună a

Catehismului, bunăoară, ar ajuta foarte mult la creșterea nivelului de cunoaștere a credin-
ței în multe dintre parohii.
E de menționat că preotul sau diaconul care organizează și susține astfel de întâlniri
catehetice (mistagogice, scripturistice sau dogmatice) trebuie să se pregătească temeinic,
eventual să apeleze și la mijloace moderne de comunicare, folosind proiecții video sau
materiale ilustrative, astfel încât succesul pastoral să fie cel așteptat. Va ține bineînțeles
seama și de nivelul intelectual al participanților, căutând să răspundă așteptărilor fiecăruia.
Credincioșii vârstnici pot constitui o provocare pentru slujitori de a reînnoi viața liturgică
și pastorală în parohiile încredințate lor. Crearea unei familiarități cu Sfânta Scriptură,
aprofundarea conținutului credinței, care este credința în Moartea și Învierea Domnului,
îi vor ajuta pe cei ajunși în ultima parte a vieții să nu mai vadă în bătrânețe numai o peri-
oadă a suferinței și a degradării treptate, ci o perioadă a apropierii de Dumnezeul Cel Viu,
în a Cărui Împărăție sperăm să ajungem cu toții. Întâlnirile catehetice pot ajuta foarte
mult și la înțelegerea și aprofundarea predicilor din duminici și sărbători. De asemenea,
constituie și un prilej pentru vârstnici de a-și redescoperi semnificația propriului Botez,
ca moarte și înviere împreună cu Hristos, ca o înnoire a vieții (cf. Romani 6, 4).

2.2.c. Vârstnicii – misionarii smeriți ai Bisericii

Printr-o slujire frecventă și corectă, prin angajarea în eforturi comune de rugăciune
și printr-un efort omiletic și catehetic eficient, slujitorii sfintelor altare pot contribui la
formarea unor adevărați misionari, care să transmită lumii Evanghelia Mântuitorului
Hristos, descoperind tuturor iubirea Sa milostivă.
Un bătrân care participă la viața liturgică a Bisericii, dacă va fi și instruit, va da o
mărturie mult mai credibilă în familie și în societate. Dacă el cunoaște și transmite numai
așa-zise rânduieli și „tradiții” care nu au nimic de-a face cu Evanghelia și cu Tradiția cea
adevărată, se află în postura de a crea confuzie și de a falsifica adevăratul mesaj evanghelic.
În fond, întreaga lume este chemată la sfințenie, așa cum Hristos Domnul le-a cerut
ucenicilor să fie desăvârșiți, asemenea Tatălui ceresc (cf. Matei 5, 48). Chemarea este adre-
sată prin glasul celor hirotoniți, dar și prin glasul misionarilor laici, care ajunge de multe
ori acolo unde cel al preoților nu poate ajunge.
Persoanele în vârstă pot fi apostoli de neînlocuit nu numai în rândul tinerilor, ci,
mai ales, printre cei de aceeași vârstă cu ei, pentru că nimeni nu cunoaște mai bine ca
ei problemele și sensibilitatea acestei etape a vieții. Este de dorit ca ei să împlinească
această chemare mai degrabă ca mărturisitori smeriți și nu ca profesori, pentru a fi mai
credibilă și molipsitoare mărturia lor. Să fie îndemnați să aștepte interesul celor cu care
vorbesc, fără să le impună catehizări forțate. Adeseori, o mărturisire a folosului pe care
îl aduce cunoașterea Sfintei Scripturi sau participarea la slujbele bisericești făcută cu
asprime și judecându-l pe interlocutor poate constitui o contra-mărturie și poate duce
la îndepărtarea lui față de Biserică. Prezența discernământul duhovnicesc este esențial
în astfel de cazuri.
24
 Va lo are a p ers o anei umane în contextu l s istemu lui tehnolog i c ac tu a l. . .

2.2.d. Implicarea vârstnicilor în activitățile de voluntariat

Este știut faptul că bătrânii sunt, de multe ori, cei care ajută voluntar parohiile în multe
laturi ale activităților administrative: curățenia în biserică și în celelalte spații care apar-
țin parohiei, organizarea hramurilor, a colectelor etc. Sub coordonarea preoților, aces-
tea pot fi momente de coagulare a comunităților parohiale. Oamenii se cunosc mai bine
între ei și pot comunica mai ușor și cu cei de alte vârste, care participă la aceleași acțiuni.
Același lucru se întâmplă și în cadrul pelerinajelor care sunt organizate la nivel parohial.
Pe lângă darurile duhovnicești pe care le primesc prin închinarea la locurile sfinte, se cre-
ează o atmosferă de comuniune, extrem de necesară și folositoare îndeosebi celor singuri
și suferinzi.
Disponibilitatea de a-i ajuta pe ceilalți poate fi mai mare pentru oamenii care au ajuns
la o anumită vârstă și au generozitatea de a folosi timpul și înzestrările pe care le au în
acest sens. Ei pot fi cooptați în acțiuni organizate de asociațiile de asistență socială ale
Bisericii, dezvoltate la nivelul fiecărei eparhii, dar pot fi coordonați de preot și în funcție
de nevoile concrete din parohie. Preotul știe adeseori cazurile de oameni care au nevoie
de ajutor și poate fi cel care să știe cine ar fi cel mai potrivit dintre membrii comunității să
acorde eficient acest ajutor și în ce condiții.
Bolile și suferințele semenilor trebuie întâmpinate cu credință, dar și cu multă compa-
siune din partea comunității de credință. Cei vârstnici, având mai mult timp liber, pot să-i
viziteze pe semenii lor rămași singuri sau aflați în suferințe, la casele lor, dar și în institu-
țiile de îngrijire unde aceștia au ajuns.
Preotul, care este dator să facă acest lucru, poate să-i capaciteze și pe alți membri ai
comunității să meargă împreună la cei singuri și bolnavi, pentru ca aceștia să nu trăiască
sentimente de abandon, singurătate și izolare. Pe lângă suportul spiritual oferit în astfel
de ocazii, preoții trebuie să fie inițiatori și împreună lucrători cu ceilalți în ajutorarea
concretă a celor bătrâni și bolnavi cu hrană, medicamente, servicii de îngrijire și altele
asemenea.

Concluzii
Acestea sunt doar câteva dintre aspectele liturgice și pastorale ale problematicii scoase
în evidență la nivelul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în acest an.
Grija față de persoanele vârstnice presupune un efort susținut din partea păstorilor
de suflete pentru a răspunde nevoilor specifice lor, dar și a familiilor din care aceștia fac
parte, a căror viață se schimbă radical în momentul în care sunt confruntați cu situația
îngrijirii unei astfel de persoane. De multe ori, din păcate, ultima parte a vieții părinților
devine o povară pentru copii și nepoți. Preotul este cel care poate salva situații de criză
din astfel de familii, fiind un mediator între generații. Aceeași mediere o poate face
prin implicarea sa în dialogul cu instituțiile statului care au obligația să-i sprijine pe cei
bătrâni, promovând demnitatea persoanei umane, dreptul ei la iubire și respect, până în
ultima clipă a vieții.
25
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

Comunicarea cu persoanele în vârstă, dacă este însoțită de o atitudine atentă față

de diversitatea darurilor, dar și a nevoilor lor, valorificând capacitățile fiecăruia, va
reprezenta o îmbogățire spirituală pentru întreaga Biserică. Și, de ce nu, succesul pas-
toral în activitatea cu fiecare dintre vârstnicii încredințați lui spre păstorire îi pot asi-
gura preotului tot atâtea mărturii în fața Dreptului Judecător, în fața căruia toți vom
da seama.

26
 Conf. dr. Adrian Lemeni
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Valoarea persoanei umane în contextul sistemului

tehnologic actual, mai ales televizual și virtual1

Ceea ce ține de particularitatea modului de existență, specific lumii actuale în raport

cu ceea ce s-a trăit de-a lungul generațiilor în decursul istoriei este dat de sistemul teh-
nologic contemporan. Astăzi nu există domeniu al vieții care, fie la nivel personal, fie la
nivel comunitar, să nu fie afectat de realitatea sistemului tehnologic. În cele ce urmează,
plecând de la analiza lucidă, cu accente adesea profetice, realizată de Jacques Ellul, o să
evidențiem trăsăturile și implicațiile sistemului tehnologic actual.
După mai bine de două decenii de la publicarea lucrării despre societatea tehnologică,
Jacques Ellul publică o carte despre sistemul tehnologic, arătând că denumirea de socie-
tate tehnologică nu mai corespunde cu ceea ce se trăiește în contextul actual. El propune
o nouă sintagmă: sistemul tehnologic, prin care se redă mai fidel specificul modului de
existență din societatea actuală. El arată că sociologi precum Daniel Bell și Alain Touraine
folosesc sintagme imprecise precum: societate postindustrială sau societate industrială
avansată. Ellul apreciază că Touraine susține în mod adecvat apariția unor noi clase socia-
le (tehnicienii, birocrații, experții, tehnocrații), precum și faptul că accentul se mută de la
caracterul relațional-personal la cel organizațional-comunitar.
Administrația devine birocrație în care relațiile personale sunt substituite de o integrare
socială completă, bazată pe proceduri standardizate. Omul devine un accesoriu al regulii,
aplicate în mod impersonal în vederea asigurării eficienței sistemului. Eficiența este absolu-
tizată, iar în acest sens birocrația trebuie tehnologizată la maximum. Dramele umane ale
persoanelor concrete, ale familiilor, ale comunităților sunt considerate pierderi colaterale,
compensate și legitimate prin performanța unui sistem eficientizat. Idealul administrativ
este acela de a realiza un sistem ca o mașină în care fiecare birou reprezintă o componentă
a angrenajului și fiecare persoană o piesă reglabilă și interșanjabilă. În realitate, factorul
care transformă administrația în birocrație este tehnologia și eficiența acesteia.
Plecând de la centralitatea fenomenului tehnologic în societatea actuală și de la men-
talitatea dominantă structurată prin eficiența de tip tehnocratic și manifestă în toate do-
meniile de activitate, sistemul tehnologic este caracterizat de interacțiunea părților com-
ponente în cadrul întregului și de faptul că este deschis spre interacțiunea cu exteriorul,
deținând totodată o logică internă. Particularitatea sistemului tehnologic constă în faptul
că un factor tehnologic preferă întotdeauna să se alăture, să fie interconectat cu alt ele-
ment tehnologic, în detrimentul a ceea ce este non-tehnologic. Astfel, sistemul tehnologic,
1
Materialul este o sinteză a unor texte publicate în Apologetica Ortodoxă, volumul II.

27
 C onf. d r. Ad r i an L em en i

deși nu poate lua naștere decât în cadrul unei rețele sociale, ajunge prin proliferare autono-
mă s-o paraziteze și s-o substituie în cele din urmă.
Sistemul tehnologic se bazează pe un progres tehnologic, considerat inevitabil în con-
dițiile societății actuale. Ellul arată că progresul sistemului tehnologic este caracterizat de:
autosuficiență, automatism, progresie cauzală și absența finalității, accelerare. Fenomenul
de accelerare a vieții societății în care trăim este posibil prin dinamica extraordinară a
tehnologiei. Acest ritm artificial devine strivitor pentru viaţa în coordonatele ei naturale
(anume raportul dintre om și natură), întrucât blochează desfășurarea firească aferentă
nevoilor fiziologice.
Ellul arată că sistemul tehnologic favorizează structurarea unei lumi descreștinate,
prin amăgirea dată de o gândire de tip milenarist conform căreia raiul pământesc substi-
tuie împărăția cerurilor. Conștiința eshatologică specifică creștinismului este substituită
de un mesianism tehnologic, prin care se promite bunăstare, prosperitate, securitate și
fericire globală. Sistemul tehnologic oferă totul, cu condiția de a plăti un tribut, nu unul
cuantificat în elemente materiale, ci unul plătit prin suflet și viață.
Societatea post-creștină este una în care asistăm la o domnie a insignifiantului, la
extirparea unei gândiri și trăiri care să facă referință la transcendență. Materialismul și
ateismul nu sunt de natură intelectuală și filosofică, ci sunt realități practice bazate pe
confort, consum, prelungirea vieții, înțelegerea întregii existențe în cheie imanentă și se-
culară. Toate acestea sunt posibile prin sistemul tehnologic, artefactul care substituie viața
autentică la nivel personal și comunitar.
Sistemul tehnologic prin autosuficiența și autonomia lui generează o auto-transforma-
re care facilitează reciprocitatea dintre post-modernitate și post-umanism, manipulând
informația și modificând natura și cultura, deci și natura umană. Michael Heim observa
că în spatele oricărei tehnologii majore stă o anumită viziune. Astfel, inclusiv referințele
religioase sunt reinterpretate și resemnificate, fiind integrate într-o viziune care erodează
Adevărul prin relativism și sincretism.
Sistemul tehnologic favorizează o logică și o gândire dezrădăcinate din realitatea Întru-
pării, o reflecție și o atitudine de tip gnostic. Astfel, accentul se pune pe o minte neîntrupată,
pe o rațiune abstractă și o inteligență artificială de tip robotic. În această perspectivă, idealul
creștin de transfigurare a omului prin har este deturnat în mod amăgitor, propunându-se
o identitate post-umană, structurată prin trufia luciferică a unui sistem autonom.
Ellul arată că în acest proces, „transumanismul este o mișcare tranzitorie dedicată
transformării oamenilor în post-oameni. Acest demers se bazează pe două presupuneri:
esența identității umane este localizată exclusiv în minte, respectiv evoluția minții este un
proces maleabil. Agenda transumanismului este bazată pe tradițiile umaniste și liberale cu
insistențele acestora asupra libertății înțelese ca autonomie”
Dezumanizarea produsă prin sistemul tehnologic reprezintă un atentat asupra identi-
tății profunde și a demnității umane. Omul ca persoană vie încetează să se mai manifeste
ca atare în cadrul sistemului tehnologic. El este integrat în fluxul tehnologic, nevoile sale
fiind receptate doar în măsura în care acestea respectă anumite protocoale tehnice, menite
să asigure sporirea eficienței în sistem.

28
 Va lo are a p ers o anei umane în contextu l s istemu lui tehnolog i c ac tu a l. . .

Persoana umană, în unicitatea ei, nu mai contează. Valorile consacrate de-a lungul
timpului prin tradiție culturală și religioasă devin derizorii. Ceea ce are importanță în
angrenajul tehnologic este înțelegerea omului ca sclav specializat, secvențializat în el însuși,
fiecare secvență fiind integrată într-o rețea vastă prin fluxul tehnologic în vederea asigurării
eficienței sistemului. Această tiranie a eficienței produce o disoluție a personalității omului.

Ecranul global al lumii actuale

Ecranul este corelat cu apariția cinematografului, la răscrucea dintre secolele al
XIX-lea și al XX-lea. El înlocuiește formele tradiționale de artă, constituind un spațiu de
proliferare a unui univers magic în care sunt proiectate și exprimate dorințele conștiente
și subliminale ale oamenilor. Puterea ficțiunii se manifestă în mod impresionant în lumea
ecranului, mulțimile fiind fascinate de staruri, de imagini memorabile care au structurat
tipare de gândire și de acțiune. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, marelui ecran al
cinematografului i se alătură o creștere impresionantă a micilor ecrane (mai întâi ecranul
televizorului, apoi alte tipuri de ecrane). Societatea actuală este dominată de un ecran
global multiplicat într-o diversitate de ecrane: cel al televizorului, al calculatorului, al jo-
curilor video, al Internetului, al tabletei, al telefonului mobil, al GPS-urilor, al aparatelor
foto digitale, al altor dispozitive digitale personale.
Prezența ecranului modifică într-un mod semnificativ cultura lumii, modul de a gândi
și de a trăi într-o societate. Lumea nu mai este percepută ca o realitate imediată, nemijlo-
cită, ci ca una mediată, mijlocită de prezența ecranului, care se interpune între noi și exis-
tența efectivă. Omul contemporan ajunge să nu-și mai trăiască propria viață, ci existența
livrată în mod mijlocit prin intermediul ecranului. Interfața cu realitatea devine ecranul,
nu o persoană, o ființă vie sau un mediu natural. Civilizația și societatea structurate de
ecranul televizorului, al cinematografului sau al computerului favorizează înțelegerea și
asumarea vieții ca spectacol, ca divertisment. Ecranul generează o privire impersonală și
spectaculară asupra lumii și asupra vieții, determinând un ritm și un mod artificial de viață.
A fi înseamnă tot mai mult a fi branșat la un ecran. Rețeaua de ecrane îl feliază pe om
în el însuși într-o multitudine de secvențe, amplificând totodată distanța dintre semeni. Re-
lațiile interpersonale sunt diluate și mediate prin intermediul ecranelor. Comunicăm ceea
ce ne furnizează un ecran și încercăm să depășim starea de singurătate, de vid lăuntric în
prezența ecranului care mutilează și mai mult taina interiorității proprii. Deși favorizează
o comunicare în exces, societatea reticulară a ecranelor nu mai constituie cadrul în care
persoanele să se întâlnească față către față, să vorbească și să aibă experiențe împreună.
Ecranul instalează o existență abstractă din care lipsește căldura cuvintelor și gesturilor
omenești. O simplă îmbrățișare poate însemna semnificativ mai mult decât multitudinea
de informații și stări dobândite în fața ecranului.
Ecranul este locul de manifestare al unei gândiri dezîntrupate, dematerializate. Trupul
și ceea ce ține de realitatea structurată prin manifestarea unei gândiri iconice sunt tot mai
mult eliminate din orizontul vieții. Se fabrică un univers decorporalizat și dematerializat.
Se construiește o ciberlume în care ecranul devine un drog, generând dependențe severe.
Într-o asemenea lume virtuală, ecranul reprezintă vectorul sociabilității. Ecranul devenit

29
 C onf. d r. Ad r i an L em en i

lume generează o stare de spirit ludic, o atmosferă de spectacol. Viața este asumată ca
un joc care trebuie jucat, ca un spectacol care se cere urmărit și trăit. Ecranul, invadând
întreaga existență, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar distruge ceea ce ține de
intimitate, de discreție și delicatețe. Ecranul generează o ciberlume unde se manifestă o
putere a seducției și a fascinației, întrucât oferta diversificată este personalizată în funcție
de nevoile specifice ale fiecăruia.

Impactul televiziunii asupra naturii umane

Mediul televizual se bazează pe primatul imaginii în raport cu cuvântul. Specialistul
în studii politice Giovanni Sartori (n. 1924) arată că lumea structurată de revoluțiile teh-
nologiilor media, deși este una extrem de diversă (internet, ciberspațiu, calculator, televi-
zor, video, dispozitive digitale), presupune manifestări care au în comun ceea ce numește
el tele-vederea și care generează un fel de teletrăire. Viața devine un spectacol vizualizat.
Teza de bază a concepției lui Sartori este că tele-vederea îl transformă pe homo sapiens
în homo videns. El arată că spre deosebire de cultura bazată pe cuvântul rostit sau scris,
tehnologiile media de astăzi promovează într-un mod absolutist imaginea, mișcarea ei
cu viteze amețitoare. În acest context, televiziunea și în general informația ecranizată,
hipertextul promovat prin Internet, deși ne conectează la hiperinformație, diminuează
capacitatea de înțelegere și de cunoaștere.
Sunt multe studii științifice care reliefează faptul că televiziunea și mediul virtual pro-
movează un mesaj identificat cu mediul (mesajul este mediul – McLuhan). Cel conectat la
mediul televizual și virtual nu poate interpreta adecvat informația procesată. Secvenția-
lizarea consumatorului de televiziune și de Internet contribuie la scăderea capacității de
adunare în sine, de concentrare a puterilor sufletești și intelectuale, de exersare a gândirii
critice și a unui discernământ bazat pe luciditate. Jean Baudrillard afirma că mai multă
informație nu produce transformarea masei în energie, ci generează tot mai multă masă.
Asumând această perspectivă, pentru mai mulți cercetători din diferite domenii este lim-
pede că deși televiziunea are pretenția de a spori informația, de a-l informa în mod adecvat
pe om, depășind o anumită ignoranță, efectul televizorului este unul invers: televiziunea îl
sărăcește iremediabil pe om în planul cunoașterii și al înțelegerii.
Cercetătorii evidențiază noutatea radicală a televiziunii. Ea nu este o prelungire amp-
lificată a mediilor de comunicare anterioare, ci ea produce un nou raport între înțelegere
și vedere, un nou raport între om şi realitate. Sartori dezvoltă și argumentează teza con-
form căreia televiziunea nu se reduce la un instrument de comunicare, ci constituie mediul
în care este crescut și educat un nou tip de ființă umană. Modificările induse de televiziune
sunt structurale și ele sunt vizibile în mod special în cazul copiilor. Televiziunea favorizează
dezvoltarea unei culturi a divertismentului, o cultură bazată pe imagine. Unii sociologi o
numesc o cultură juvenilă care produce și reproduce un om infantilizat, un om care nu
se poate maturiza, având acest handicap al incapacității de a-și dezvolta personalitatea în
conformitate cu exigențele lucidității specifice unei persoane mature.
La mai bine de cinci decenii după răspândirea televiziunii, în mod special prin mediul
virtual al ciberspațiului și al Internetului, se consideră că astăzi televizorul este depășit.

30
 Va lo are a p ers o anei umane în contextu l s istemu lui tehnolog i c ac tu a l. . .

Calculatorul ca o mașină superioară televizorului, integrând imaginea, cuvântul, sunetul

se propune ca un mediu mult mai fascinant, prin care poate să substituie influența consi-
derabilă a televiziunii. Internetul ca rețea integratoare de alte rețele, prin interactivitatea
sporită poate dobândi o anumită centralitate, însă nu elimină televiziunea.
Televiziunea își păstrează rolul distinct în formarea opiniei publice, în promovarea
unei comunicări menite să transforme totul în divertisment și insignifiant. Nihilismul
promovat mediatic nu mai are anvergura unor convingeri redutabile sau a unei gândiri
pătrunzătoare, ci reprezintă o cultivare a nimicului, exprimând o incapacitate de formula-
re a unor idei clare și distincte. Televiziunea își dovedește eficiența în formarea unor mase
de manevră, ușor de manipulat. Sartori arată că post-gândirea determinată de televiziune
nu este un atac, desfășurat prin argumente și precizie științifică împotriva raționalității, ci
este o banală pierdere a gândirii, o neputință de articulare a ideilor.

Mărturisirea Apologeticii ortodoxe în contextul sistemului tehnologic actual

În contextul lumii actuale, dominat de sistemul tehnologic, prin excelență imperso-
nal, Apologetica ortodoxă este chemată să mărturisească puterea de viață a Evangheliei,
izvorâtă din Persoana Adevărului întrupat, Iisus Hristos. O Apologetică actuală trebuie să
aibă în vedere taina omului viu, să asume și să mărturisească taina persoanei deschise spre
comuniune. În condițiile în care identitatea și demnitatea persoanei sunt amenințate de
sistemul tehnologic, omul devenind un sclav tehnologic, un om reticular secvențializat în
el însuși și integrat ulterior într-un mod impersonal, prin protocoale tehnice în rețeaua
sistemului, Apologetica ortodoxă, valorificând specificul Tradiției eclesiale are respon-
sabilitatea de a mărturisi fără echivoc ceea ce ține de autenticitatea vieții persoanei și de
împlinirea ei în lumina comuniunii veșnice.
În societatea mortificată de astăzi este mare nevoie de receparea și trăirea creștinis-
mului ca viață, ca pregustare a luminii Vieții veșnice a împărăției lui Dumnezeu încă din
această existență. Conștiința apologetică ortodoxă a Bisericii exprimă faptul că experiența
creștină în Duh și Adevăr nu se rezumă la o doctrină, cod moral sau ritual liturgic, de-
tașate de Persoana lui Iisus Hristos. Domnul Hristos ca Persoană supremă este Cel Care
vestește lumii că El este Adevărul, Lumina și Viața, că a venit pentru a împărtăși lumii
viața. Mântuitorul afirmă că a venit pentru viața lumii: „Eu am venit ca viață să aibă, și din
belșug să aibă” (Ioan 10, 10).
În condițiile în care viața este substituită cu surogate ideologice, cu himere amăgitoare,
Apologetica ortodoxă are datoria să aducă în mințile și inimile oamenilor de astăzi bucu-
ria și lumina vieții, izvorâte din comuniunea cu Persoana supremă, Domnul Hristos, prin
care este întemeiată și comuniunea interpersonală dintre noi. Apologetica ortodoxă, fără
să se încreadă în puterea raționamentelor omenești autonome, trebuie să îndemne spre
întărirea credinței în Domnul Hristos, dobândindu-se astfel viața veșnică. Mântuitorul
este explicit: „Cel ce crede în Mine are viața veșnică” (Ioan 6, 47). Lumina lui Hristos
care luminează tuturor este Viața lumii. Domnul Hristos mărturisește: „Eu sunt lumi-
na lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”
(Ioan 8, 12).

31
 C onf. d r. Ad r i an L em en i

Folosite în exces, dispozitivele şi ofertele sistemul tehnologic parazitează viața şi atro-

fiază spiritul, prin promovarea unei logici impersonale a unei gândiri dezîntrupate. Apo-
logetica ortodoxă ar trebui să actualizeze în acest context dimensiunea iconică, structu-
rală Tradiției și experienței Bisericii, să mărturisească Viața veșnică întrupată concret în
Persoana lui Hristos, Adevărul și Lumina lumii. Mai ales în condițiile în care există riscul
ca tendințele gândirii și existenței sistemului tehnologic să se manifeste și în viața Biseri-
cii, prin convertirea vieții în performanță și eficiență este nevoie de asumarea faptului că
nu încrederea într-un sistem, oricât de fascinant și de eficient ar fi acesta, este izbăvitoare,
ci credința și viața în Hristos Cel răstignit și înviat.
Pentru logica sistemului, a trăi echivalează cu a face ceva eficient. Pentru conștiința
eclesială, a trăi înseamnă împărtășirea din Viața lui Hristos, extinsă în trupul Său tainic.
Sistemul impune o unitate dizolvantă, abstractă și impersonală, standardizată prin legi,
directive, regulamente, protocoale, reguli, proceduri. Biserica propune o unitate atotcu-
prinzătoare în Persoana lui Hristos, în care este asumat în mod liber dialogul dintre Dum-
nezeu, Sfânta Treime, comuniune desăvârșită a Persoanelor dumnezeiești și persoanele
umane. Părintele Stăniloae arată că Ortodoxia este universală prin adevărul ei și nu invers,
prin obținerea unei unități rezultate prin negocierea adevărului, că Ortodoxia nu poate
fi folosită ca pretext de afirmare a sinelui, de construire a unei imagini, invocându-se în
acest sens bogăția și frumusețea credinței ortodoxe.

32
 Lect. dr. Ștefan Ionescu-Berechet
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Grija Bisericii pentru păstrarea formelor tradiționale

în arhitectură și pictura bisericească

În Biserica Ortodoxă arta nu are un simplu rol estetic-decorativ, nu este o „artă pentru
artă”, ci se naște în sânul acesteia ca o expresie organică a vieții bisericești. Prin formele
sale de expresie specifice, ce poartă pecetea canonicității, arta bisericească vehiculează
conținuturi doctrinare și îndeplinește un rol eminamente cultic. Iconografia și arhitectura
se articulează armonios într-un ansamblu unitar și coerent – lăcașul bisericesc – ce are
la bază un profund simbolism liturgico-dogmatic. Statutul canonic al artei bisericești se
explică prin faptul că „prevederi disciplinare au reglementat viața Bisericii dintru înce-
put și în ansamblul ei, incluzând nu în ultimul rând manifestările de cult” . Spiritualita-
tea bizantină „a problematizat atât de acut fenomenul artei, încât «a ajuns» să-l instituie
obiect al unor decizii sinodale, dogmatice și canonice” . Pe teritoriul de azi al României
arta de tradiție bizantină a fost prezentă din cele mai vechi timpuri. În prezentul curs vor
fi prezentate o serie de măsuri și de reglementări privind arta bisericească din România,
adoptate în epoca modernă.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea în domeniul pic-
turii noastre bisericești intervin atât Domnia, care reglementează organizarea zugravilor
într-o breaslă proprie, după modelul occidental (1786-1787) , cât și autoritatea biseri-
cească, care impune zugravilor să-și desfășoare activitatea numai cu aprobarea chiriarhu-
lui locului și se îngrijește de formarea acestora în anumite școli de pictură bisericească,
precum cele de la Râmnic , Căldărușani și Buzău . Prin aportul acestor școli, care la nivel
formal respectă tradiția erminiilor, are loc tranziția de la stilul post-bizantin la cel neocla-
sic, tranziție ce fusese anticipată cu câteva decenii înainte de câțiva zugravi de orientare
occidentalizantă din Țara Românească (Grigorie Frujinescu, 1750-1803) și din Moldova
(Veniamin și Eustație Altini, 1770-1815 ).
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea în întreg sud-estul european se desăvârșește opera
de înlocuire a picturii tradiționale cu cea al cărei punct de plecare se află în arta senzori-
al-realistă a Renașterii , fenomen aflat în strânsă corelație cu schimbarea profundă a men-
talităților sociale și politice. O pleiadă de artiști români cu studii la Academiile de pictură
din Viena și Roma, desăvârșesc occidentalizarea picturii noastre bisericești și introduc
tehnica picturii în ulei: Mișu Pop (1827-1892), C. Leca (1810-1887), G. Tattarescu (1820-
1894) și N. Grigorescu (1838-1907). Lor li se alătură mai târziu o serie de pictori laici,
formați la școli de pictură apusene, care se îndreaptă și către pictura bisericească, unde își
impun un stil personal: Șt. Luchian (1868-1916), C. Artachino (1871-1954), Th. Palady
(1871-1956), N. Tonitza (1886-1940) . Îndepărtarea de tradiție nu se manifestă doar pe
33
 L e c t . dr. Ștef an Ion es cu - Berechet

tărâmul picturii, ci și al arhitecturii noastre bisericești, începând cu sfârșitul sec. al XVIII

și culminând în decursul sec. al XIX-lea, prin construirea sau refacerea a numeroase bise-
rici în stil neoclasic și apoi în stil neogotic, înțelese ca reinterpretări moderne ale arhitec-
turii antice și bizantine.
În 1864 se înființează la București Școala de Belle-arte, condusă din 1875 de Gh.
Tattarescu, iar în regulamentul ei de funcționare se prevedea controlul pe care Comitetul
Academic al Școlii trebuia să-l exercite, pe linia orientării moderniste, asupra picturii și
restaurării bisericești, „în interesul îmbunătățirii gustului artistic în țară”. Controlul este
reiterat și de regulamentul din 1883, potrivit căruia Consiliul școlii de belle-arte „observă
planurile și proiectele de [...] biserici și picturile acestora și-și va da avizul său, putând cere
modificarea conform regulilor estetice și de artă în pictură, sculptură și arhitectură”.
Acțiunea de inventariere a monumentelor istorice din țară inițiată de Ministerul Cul-
telor în 1860 și continuată în diverse faze până spre finele sec. XIX a sensibilizat cercurile
intelectuale și artistice, determinând redescoperirea vechii noastre arhitecturi și picturi
bisericești și totodată conștientizarea treptată a îndepărtării de tradiție. Pe fondul acestei
sensibilizări conjugate cu dorința resimțită acut în epocă de conturare a unui stil național
în arta bisericească , Sf. Sinod adoptă pe 22 noiembrie 1889 o decizie extrem de impor-
tantă cu privire la „icoanele, arhitectura, pictura și ornamentațiunea bisericilor din toată
țara”. Asumându-și în mod ferm controlul artei bisericești, Sf. Sinod hotărăște ca episcopii
eparhioți să supravegheze ca aceasta „să fie conform stilului bizantin deja în uz în Biserica
noastră română autocefală” și să oblige pe preoți, sub pedeapsa caterisirii, să primească
la sfințire doar icoane recomandate de Chiriarhie și executate de pictori recunoscuți de
cel puțin doi-trei chiriarhi. Decizia este motivată de preocuparea autorității bisericești
de a stopa înlocuirea artelor frumoase bizantine cu alte necunoscute și străine poporului
nostru, care nu corespund nici exigențelor estetice, nici cerințelor liturgice ale cultului
ortodox . Tocmai din această preocupare izvorăște și demersul episcopului Ghenadie al
Râmnicului, care în 1891 publică prima ediție a unei erminii de pictură în România.
Peste câțiva ani, în ședința sa din 18 mai 1898, Sf. Sinod adoptă o altă importantă
hotărâre cu privire la arta bisericească din România și anume un „Regulament pentru
zugrăvirea bisericilor”, care prevede că în pictarea și restaurarea bisericilor „este admis
numai stilul bizantin, întrebuințat în Biserica Ortodoxă și cu deosebire în Muntele Athos”.
Este interzisă prezența icoanelor sculptate în biserici și prescrisă o uniformitate a tipurilor
și programelor iconografice, care trebuie să țină cont nu doar de principiile estetice, ci mai
ales de planul și de simbolismul liturgic al lăcașului de cult. Lucrările de pictură trebuie
executate ținând cont de un plan concret descris în regulament și pe baza unor modele
prezentate anterior Chiriarhului eparhiot, fiind la final recepționate de o comisie desem-
nată de autoritatea bisericească. Totodată Regulamentul aduce precizări importante și în
privința arhitecturii bisericești, vădind aceeași preocupare de păstrare a tradiției: „La clă-
direa unei biserici se va ține seamă strict de formele recunoscute din vechime: în formă de
corabie sau în formă de cruce” , lucrările executându-se doar cu aprobarea Administrației
Cassei Bisericii, în temeiul unui plan și a unui deviz prealabil . În spiritul Regulamentului
este gândit și dublul concurs cu premii instituit cu ocazia Expoziției naționale din 1906,

34
Grija Bisericii pentru păstrarea formelor tradiționale în arhitectură și pictura bisericească

urmărind redescoperirea și valorificarea vechii noastre arhitecturi și picturi bisericești de

tradiție bizantină.
Noi precizări privind grija exercitată de autoritatea bisericească în domeniul artei bise-
ricești sunt aduse în 1909 prin Legea pentru înființarea Consistoriului superior bisericesc
și prin regulamentul din 1910 aferent acesteia, care prevedeau că acest organ bisericesc „va
putea lua hotărâri în ceea ce privește felul de construcție și de zugrăvire a bisericilor noi și
a celor ce nu sunt declarate ca monumente istorice”, respectiv înființarea unei „Comisiuni
pentru construiri și zugrăviri de biserici”.
Asumându-și această importantă sarcină, Consistoriul superior bisericesc a hotărât în
ședința sa din 16 octombrie 1924 înființarea unor servicii de arhitectură și pictură biseri-
cească pe lângă fiecare episcopie, precum și înființarea unei Școli de zugravi bisericești la
Mănăstirea Căldărușani. Câteva luni mai târziu, pe 23 februarie 1925, Patriarhul Miron a
prezentat Senatului un proiect de lege în acest sens , proiect adoptat cu unele modificări
în cursul lunii martie sub numele de „Lege pentru apărarea vechilor picturi bisericești
și pentru întemeierea unei școli de zugravi”. Actul legislativ prevedea că orice lucrare de
pictură sau restaurare bisericească poate fi executată doar de zugravi autorizați de Comi-
siunea Monumentelor Istorice, cu aprobarea acesteia și a episcopului locului. Pentru for-
marea de specialiști se hotăra înființarea unei școli de zugravi de către Ministerul Cultelor,
având durata de un an și incluzând „lecții de iconografie tehnică și stil bisericesc”.
În strânsă colaborare, autoritatea de stat și cea bisericească au mai adoptat în deceniile
4-5 ale sec. XX câteva importante legi și regulamente privitoare la arta bisericească. În
cursul anului 1937 au fost adoptate trei astfel de acte normative: 1. „Legea pentru încuraja-
rea artelor plastice”, prin care se instituie pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor o Comisie
specială pentru calificarea pictorilor bisericești autorizați; 2. „Regulament pentru execu-
tarea construcțiilor de biserici, capele, clopotnițe, case parohiale, [...] pentru uzul Bisericii
Ortodoxe Române”; 3. „Regulament pentru calificarea pictorilor bisericești autorizați și a
zugravilor bisericești autorizați” , urmat de publicarea multor tabele de pictori și zugravi
autorizați. În 1940, la inițiativa I.P.S Patriarh Nicodim și cu binecuvântarea Sf. Sinod se
înființează Școala superioară de pictură bisericească, sub directa grijă a Bisericii, menită
să formeze artiști specializați în pictura bisericească ortodoxă, condusă de profesorul I.D.
Ștefănescu ajutat de maeștrii A.G. Verona și Costin Petrescu.
După 1948 actele normative adoptate în 1937 și amendate ulterior sunt abrogate, iar
grija față de arta bisericească revine exclusiv Bisericii. În „Statutul pentru organizarea și
funcționarea Bisericii Ortodoxe Române” (art. 10) din 1949 se statuează că Sf. Sinod „are
dreptul de a iniția, autoriza, supraveghea și controla din punct de vedere dogmatic și artis-
tic [...] operele de artă bisericească”, iar prin „Regulamentul organelor centrale din Patri-
arhia Română” (art. 172) se prevede că orice lucrare de pictură sau restaurare bisericească
se poate face numai de către pictori și zugravi autorizați de către Patriarhie, hotărâri reite-
rate în Decizia patriarhală nr. 136 din 10 mai 1950 . La scurt timp, prin Decizia patriarhală
nr. 157 din 24 iulie 1950 se instituie, pe lângă Serviciul Tehnic din cadrul Administrației
patriarhale, Comisia de pictură bisericească, fixându-i-se structura și atribuțiile cu pri-
vire la calificarea, autorizarea, îndrumarea și supravegherea pictorilor și zugravilor, care

35
 L e c t . dr. Ștef an Ion es cu - Berechet

vor trebui să se conformeze „obligațiilor tradiționale iconografice, tehnice, artistice și de

erminie ale Bisericii Ortodoxe Române”. Câteva hotărâri importante cu privire la picta-
rea sau restaurarea tablourilor votive, precum și anumite norme referitoare la executarea
și recepționarea lucrărilor de pictură bisericească, au fost adoptate de către Sf. Sinod în
1986, prin Hotărârea nr. 11.236 din 10 noiembrie 1986. După 1990, Sf. Sinod a demarat
o amplă revizuire a regulamentului Comisiei de Pictură Bisericească, lucrare definitivată
prin Hotărârea nr. 9359 din 29 septembrie 2012 a Sf. Sinod, prin care a fost adoptat noul
regulament valabil și astăzi în Biserica Ortodoxă Română.

36
 Pr. lect. dr. Tudor Gheorghe
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Aspecte pastorale, sociale și medicale

privind tratarea persoanelor dependente de alcool,
droguri și jocuri de noroc și susținerea morală
a familiilor acestor dependenți

I.1 Considerații preliminare

Împreună trăim într-o lume în care dependențele devin pe zi ce trece o prezență reală
cotidiană. Nu doar în marile orașe sau aglomerări urbane, ci și în comunități mici, orășele
de provincie, pe lângă consumul de alcool, flagelul drogurilor, jocurile de noroc de tip
slot-machine (păcănele – aparate), afectează în special adolescenții și tinerii noștri, dar și
bărbați, femei la vârsta maturității și nu numai. De luat în seamă că înaite de 1989 singu-
ra adicție care era prezentă în societatea românească, cu o pondere mai mare în mediul
rural, o reprezenta consumul de alcool.
Sfântul Diadoh al Foticeii spune despre efectul patimei alcoolului: „când mintea noas-
tră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de
draci, ci îşi plăsmuieşte şi în sine anumite vederi frumoase, îmbrățişând cu foc nălucirile
sale, ca pe nişte amante”1; această patimă a făcut și face ravagii în rândul familiilor greu
încercate, care au dependenți de alcool în componența lor.
După revoluția din 1989 „ România se confruntă cu fenomenul traficului şi consu-
mului de droguri, odată cu liberalizarea trecerii frontierei, necorelată cu înfiinţarea unor
structuri eficiente, dotate corespunzător cu echipament tehnic de control. În contextul
conflictului din fosta Iugoslavie, România a devenit un coridor alternativ pentru trans-
portul drogurilor, luând fiinţă aşa-numita „Rută Balcanică”2.
Cauzele și sursele apariției consumului de droguri sunt multiple. Din păcate a scăzut
foarte mult vârsta debutului la consumul de droguri, sunt cazuri semnalate în presă în
care copii cu vârste între 9-11 ani au început o carieră toxicomană. Pe zi ce trece suntem
o națiune tot mai adictivă, farmaco-dependența este un fenomen îngrijorător, în marile
orașe având la fiecare colț de stradă o farmacie. În ceea ce privește agențiile de pariuri
acestea au luat o amploare incredibilă ajungând să fie prezente și în lumea satelor.
În definiţia dată de Dimitri Avdeev, adicția este o boala psihică care „reprezintă un
ansamblu de modificări ale activităţii creierului în care psihicul nu corespunde realităţii
1
Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia, Vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 327.
2
Tudor Gheorghe, Aspecte psihosociale privind conduitele toxicomane la adolescenți, Editura Eikon, București
2018, p. 5.

37
 Pr. l e c t. d r. Tud or Gheorg he

înconjurătoare, o reflectare în mod deformat. Bolile psihice se manifestă în tulburări ale

psihologiei şi comportamentului”3.
În lupta necesară vindecării celor dependenți este nevoie de colaborare interdiscipli-
nară, de formare a unor echipe terapeutice din care să facă parte medici, psihologi, asis-
tenți sociali, preoți, educatori, profesori, care să ducă la elaborarea unei strategii comune
de acțiune și intervenție.

I.2 Toxicomania şi efectele sale. Descrierea şi efectele principalelor

tipuri de droguri
De cele mai multe ori societatea etichetează și judecă consumatorii de droguri, fie sunt
priviți ca slabi, păcătoși, hoți, neadaptați, etc. În realitate dependentul se confruntă cu
mari probleme medicale, pshihice, sociale dar și cu probleme de ordin sufletesc. Pentru a
înțelege complexitatea acestora vom prezenta principalele tipuri de droguri și efectele lor,
după cum urmează :
Cannabis – termenul de cannabis desemnează toate plantele gen cânepă. Acesta se
fumează în ţigări sau pipă, uneori amestecat cu tutun. Are un miros caracteristic de iarbă
şi se prezintă sub forma de marijuana, haşiş şi ulei de haşiş. Cannabisul se utilizează sub
trei forme:
n Răşină – recoltată prin procedee speciale, este modelată în plăci sau mici batoane

în vederea consumării.
n Cânepa ca atare – culeasă, uscată, tocată puţin cu instrumente speciale şi este folo-

sită amestecată cu anumite sorturi de tutun (marijuana).

n Haşiş lichid, distilat de cannabis concentrat la 60%, care se administrează injectând

sau pe cale orală.

Compusul psihoactiv principal al cannabisului este tetrahidrocannabinolul (T.H.C.).
Acesta conţine totuşi şi alţi cannabinoizi. Ca la orice substanţă cu potenţial toxicomanic
se manifestă intoxicaţia acută şi intoxicaţia cronică.
„Starea obişnuită după administrarea de THC constă în relaxare musculară şi psihică,
stări de reverie, visare, pe un fundal afectiv euforic; apetit alimentar crescut, hipersestezie
senzorială, dar şi posibile efecte adverse de tipul stărilor de anxietate, mai rar al sindroa-
melor paranoice”4.
Amfetaminele – acestea sunt droguri sintetice care se prezintă sub forma unor com-
primate, pastile, capsule, având aspectul unor medicamente obişnuite. Uneori compri-
matele de amfetamină au ştanţate desene sau semne de identificare cunoscute printre
toxicomani.
Utilizarea acestor substanţe creşte activitatea neuromusculară, presiunea arteria-
lă, amplitudinea respiratorie şi provoacă încetarea somnului. Din punct de vedere psi-
hic apare exaltarea activităţii intelectuale, intelectul este mai alert şi apare de asemenea o
mare lărgire a limitelor oboselii. Subiectul are de asemenea şi reacţii de tip paranoid.
3
Dimitri Avdeev, Psihiatria ortodoxă în întrebări şi răspunsuri, traducerea din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Bucureşti, Ed. Sophia, 2011, p. 15.
4
A. Porot, Toxicomaniile, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 67

38
 Asp e c te p astor a l e, s o c i a l e și me d i c a le pr iv i nd t rat are a p ers o anelor d ep end ente. ..

Amfetaminele au acţiune stimulatoare fizică (creşterea activităţii neuromusculare, a

tensiunii arteriale, a amplitudinii respiratorii) şi mai ales psihică (senzaţia lipsei de obo-
seală, îndepărtarea somnului, stimulare intelectuală). Această acţiune tonică a determinat
autoadministrarea abuzivă, până la toxicomanie.
În clinică nu sunt utilizate decât în tratamentul narcolepsiei şi pentru combaterea
efectelor secundare ale altor psihotrope: neuroleptice, antidepresive, antiepileptice.
Toxicomania determină creşterea continuă a dozelor şi dependenţă. Primele simp-
tome de intoxicaţie, care apar de la doze relativ mici sunt: anorexie, insomnie, agitaţie
psihomotorie cu confuzie şi delir halucinator.
Cocaina – acest drog este unul dintre alcaloizii extraşi din frunzele de Erythroxylon
Coca, arbust ce creşte pe versantul estic al Anzilor, în special în Peru şi Bolivia. Acest drog
este un anestezic local şi un stimulent. El se prezintă sub forma unei pudre cristaline, pufoa-
se, de culoare albă. Se poate inhala nazal, priza şi de asemenea se poate injecta intravenos.
Principalele efecte ale consumului de cocaină sunt: inhibare emoţională, stări de ner-
vozitate, mucoasa nazală sângerândă (cu diverse leziuni), secreţii nazale permanente,
pierderea apetitului şi a greutăţii. Efectele psihice şi fizice resimţite de cocainomani sunt
multiple. Drogaţii cu cocaină sunt, de regulă, hiperexcitaţi, au o logoree specifică, făcând
afirmaţii necontrolate, apoi uită cu o uşurinţă surprinzătoare tot ce au făcut sau au vorbit.
Majoritatea lor au halucinaţii.
Dependenţa cocainică este specifică şi definită ca nevoia irezistibilă de a lua drogul,
absenţa toleranţei la efectele sale, o dependenţă psihică intensă şi o absenţă a depen-
denţei fizice.
Fazele de manifestare ale toxicomaniei cocainice sunt următoarele:
1. Primele manifestări: mai întâi apare o euforie, dar o euforie activă, opusă bucuriei
pasive a opiomanului. Subiectul se simte uşor, viguros, curajos, rezistent. El este
mai lucid; producţia literară sau artistică poate fi pentru moment sporită. Subiectul
este guraliv, locvace, antrenat, dovedeşte o nevoie intensă de mişcare, de viteză, care
se materializează uneori în raiduri nebuneşti. Acest dinamism nu durează decât un
moment. Apoi, subiectul cade în apatie, indiferenţă şi ciclul se reia. Adevărata beţie
cocainică, cu „viziunile” şi senzaţiile ei halucinatorii, se manifestă destul de repede,
după câteva săptămâni sau luni.
2. Faza halucinatorie şi tulburările de comportament: apar numeroase erori de per-
cepţie şi de judecată; apar iluziile animate, esenţialmente vizuale. Frecvent, subiec-
tul este fascinat de „viziunile” sale şi uneori el chiar vrea să le provoace. Are şi iluzii
şi halucinaţii ale auzului.
3. Decăderea: toxicomanul decade definitiv în 5-10 ani. La cocainomani apare per-
forarea membranei nazale. De asemenea sunt prezente decăderea intelectuală
şi dezagregarea personalităţii. Se stabileşte un sindrom cronic, caracterizat prin
insomnie, apatie, psihoză paranoidă. Violenţa şi halucinaţiile se continuă fără con-
fuzie mentală după o evoluţie progresivă remarcabilă.5
5
Tudor Gheorghe, Aspecte psihosociale..., pp. 31-32.

39
 Pr. l e c t. d r. Tud or Gheorg he

Dintre toate toxicomaniile, cea datorată cocainei este în mod incontestabil cea mai
fecundă în accidente şi în tulburări, în special în domeniul mental.
Heroina a fost sintetizată în 1874 de Wright. Este una dintre puţinele substanţe sin-
tetizate fără nici un scop terapeutic, destinată exclusiv uzului voluntar. Este un produs
foarte uşor metabolizat în organism, unde după administrare este transformat în morfină.
Mecanismele de acţiune ale heroinei sunt identice cu cele ale morfinei, numai că gradul de
liposolubilitate al heroinei este mult mai mare, ceea ce va determina în consecinţă capaci-
tatea de penetrare a barierei encefalice, de unde efectul mai intens comparativ cu morfina.
Heroina induce subiectului un comportament antisocial, unicul scop al vieţii deve-
nind această substanţă, pentru care va face totul (furt, prostituţie, jaf, aderare la grupuri
criminale), dezideratul unui heroinoman fiind „următoarea doză”.
Efectele opioizilor se resimt în toate organele şi sistemele. În funcţie de starea sufle-
tească şi de condiţiile generale ale subiectului, opioizii pot determina stări euforice sau
stări depresive.

„Tratamentul dependenților de heroină include methadona şi acetatul metadil, ambele

narcotice sintetice făcute să înlocuiască heroina. Din moment ce ele însele sunt narcotice,
tratamentul de succes transformă dependenţa de heroină în dependenţă de methadonă.
Această conversie apare deoarece methadona acţionează la nivelul aceloraşi receptori ai SNC
şi devine un substitut pentru dependenţa originală” 6.

Morfina – este principalul component al opiului. Acest drog are efecte pe o durată de
3-6 ore şi creează dependenţă psihică şi fizică, schimbări drastice ale modului de viaţă.
Morfina produce intoxicaţii accidentale şi voluntare, realizând o „moarte dulce”, fără
sesizarea pericolului ei. Sistemul nervos central poate fi grav afectat de consumul morfinei.
Efectul toxic al morfinei diferă după modul de administrare, care poate fi sub formă
de injecţii subcutanate sau administrări bucale.
Simptomele de abstinenţă la opiomani, fiind de natură fiziologică, ca urmare a fap-
tului ca drogurile pe baza de opiu sunt metabolizante, sunt severe şi chiar grave. Acestea
apar în trei etape:

1. „Faza iniţială cuprinde intervalele între 4-6 ore, 8-14 ore şi 14-24 ore de la întreruperea
administrării. În prima fază neplăcerea este mai mult psihică decât fizică. În intervalul 8-14
ore se instalează agitaţia, transpiraţia, lăcrimarea, curgerea nasului, căscatul şi strănutul.
După 14 ore simptomele se amplifică, drogatul îşi pierde apetitul, va avea spasme etc.;
2. Următoarea fază cuprinde intervalul 24-48 de ore. În această perioadă toxicomanul
manifestă insomnie, stare de vomă, diaree, o moleşeală generalizată şi se va declanşa un
sindrom depresiv;
3. Ultima şi cea mai severă fază cuprinde intervalul de la 48-72 ore. În această perioadă
simptomele cunoscute vor atinge culmea şi li se adaugă crampe musculare şi stomacale,
spasme puternice”7.

6
A. Porot, Toxicomaniile, p. 83.
7
Tudor Gheorghe, Aspecte psihosociale..., pp. 34-35.

40
 Asp e c te p astor a l e, s o c i a l e și me d i c a le pr iv i nd t rat are a p ers o anelor d ep end ente. ..

După perioada culminantă, simptomele fiziologice se vor diminua progresiv, dar toxi-
comanul va acuza acum neplăceri psihice: nervozitate, stress, insomnii, acestea prelun-
gindu-se uneori până la 6 luni.
L.S.D.-25 (Lisergid) - Dietilamina acidului lisergic este o substanţă cristalină, fără
gust şi miros, solubilă în apă şi alcool. Se găseşte în natură în cantităţi mici în unele plante
sau se poate prepara în laborator prin semisinteză, pornind de la structura de bază – aci-
dul lisergic sau de la etergotamină. Este cel mai puternic halucinogen cunoscut, acţiunea
sa poate să apară la doze extrem de mici (3-6 mg), în comparaţie cu alte droguri. L.S.D.-25
produce stări de excitaţie, euforie, modificări mintale în sfera personalităţii, a percepţiei,
cunoaşterii.
Efecte fiziologice ale LSD asupra activităţii nervoase:
• Stimularea activităţii simpatice centrale, tradusă prin midriază, piloerecţie, hiper-
termie, hiperglicemie, hiperreflexivitate osteodendinoasă, tahicardie;
• Stimularea activităţii parasimpaticomimetice centrale, mai redusă ca intensitate,
manifestă prin fenomene ca: salivaţie, lăcrimare, apetit scăzut, greaţă.
În concluzie putem spune că toate aceste droguri au efecte devastatoare asupra sănă-
tății fizice, psihice și a integrității morale a celor care le consumă, dar și implicații foarte
dăunătoare asupra familiilor, care au în componența acest tip de dependenți.

I.3 Forme de prevenție și intervenție medicală, socială și pastorală,

în tratarea persoanelor dependente de alcool, droguri și jocuri de noroc.
În fiecare acțiune de asistență medicală și psihosocială dar mai ales în cazul consumu-
lui și abuzului de substanțe narcomane, sau alte dependențe, prevenirea devine o acțiune
primordială.
Prin activitatea de prevenire se evită declanșarea acțiunii de consum de substanțe, ce
are implicații majore în viața viitorului toxicoman, cât și a întregii sale familii.
Prevenirea nu reprezintă doar un concept, ci o modalitate și un răspuns permanent
în lupta cu flagelul drogurilor unde găsim anumite modalități de abordare și intervenție
cum ar fi: „prevenirea este un răspuns anticipat faţă de un eveniment, care se presupune a
fi nociv. Activitatea de prevenire este fundamentată de două modalităţi de abordare:
• reducerea/eliminarea posibilităţii ca un eveniment nedorit să apară;
• reducerea posibilităţii de apariţie a unor evenimente nocive secundare, ulterioare
faţă de prima abordare. În acest caz există posibilitatea ca evenimentul nedorit să
fie acelaşi (de ex. transmiterea HIV la alte persoane dintr-un grup de consumatori
de droguri injectabile) sau poate fi un eveniment diferit, dar la fel de nociv (cazul
supradozei la consumatorii de heroină)”8.
Este foarte util ca preoții să cunoască că Agenția Națională Antidrog, Ministerul Sănă-
tății, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale împreună cu organismele descentralizate
de protecție socială pun în practică o strategie unitară de asistență medicală și psihosoci-
ală destinată consumatorilor de droguri și alte substanțe psiho-active prin:
8
Dr. P. Abraham (coord.), Ghid de prevenire a consumului de droguri în rândul adolescenților și tinerilor, Ed. Detectiv,
București, 2007, p. 9.

41
 Pr. l e c t. d r. Tud or Gheorg he

1. Centre în regim ambulatoriu cum ar fi:

a. Centrul de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog (CPECA) - în fiecare județ și
pentru cele 6 sectoare din Municipiul București acestea aparținând Ministerului de
Interne;
b. Centre de zi;
c. Laboratoare de sănătate Mintală (L.S.M.) sau Centre de Sănătate Mintală (C.S.M)
cu Staționar de zi; acestea sunt în fiecare județ în cadrul Spitalelor de Psihiatrie –
Compartiment Adicții.

2. Centre în regim de internare:

a.Centre, secții și compartimente de dezintoxicare de tip spitalicesc: la Iași în cadrul
Spitalului de Psihiatrie „Socola”; la Craiova – Spitalul de Psihiatrie; la Timișoara; la
București la Spitalul „Alexandru Obregia”; Spitalul de Psihiatrie Voila și Sanatoriul
de Nevroze Predeal au compartimente adicții .
b. Unități de tip spitalicesc - Centru de Terapie și Tratamen al Toxicodependenților
pentru Tineri -Spitalul „Sfântul Stelian,” din București, singurul spital dedicat în
totalitate adicțiilor din Romania.

3 . Alte categorii de instituții publice sau private prevăzute de lege cum ar fi :

a. Centre postcură: Crucea Albastră la Sibiu (părintele C-tin Necula); Centrul Izvorul
Tămăduirii (fost Oxigen) – Bacău, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Romane;
b. ONG care desfășoară programe de asistență medicală și psihosocială a persoanelor
dependente de droguri „team challenge” București;
c. Programe de terapie de tip AA (Alcoolicii Anonimi) NA (Narcoticii Anonimi) ex.
la Mănăstirea Radu Vodă din București sau la Spitalul Sfântul Stelian din București.

Cunoscând cele de mai sus, preoții pot să îndrume familiile greu încercate către tipu-
rile de instituții destinate acestor bolnavi, prezentate anterior. Este foarte importantă ati-
tudinea preotului, de suport a familiilor sau a celor care vin să ceară ajutorul.
Preotul trebuie să aibă tact pastoral și să înțeleagă dependența ca pe o boală, includerea
adicțiilor (droguri, jocuri de noroc, alcool) ca boală este descrisă în DSMIV(Dicționarul
de Sănătate Mintală). Mai mult decât atât, preotul trebuie să încurajeze bolnavul și familia
sa, să aibă o atitudine de ajutorare și nu de etichetare (bețiv, drogat, cartofor, păcătos, etc).
Preotul trebuie să îndemne la rugăciune, atât familia, cât și pe cel care se luptă cu
aceste adicții. Cu toții știm că „rugăciunea aduce pace şi liniște în inima celui care o
practică, realizează unirea minţii cu inima, iar puterea sa îndepărtează frica şi angoasa
din sufletul omului”9.
De multe ori în cazul dependențelor „numai puterea lui Dumnezeu, chemat în rugă-
ciune, îl poate tămădui pe om de această boală înfricoşătoare, care pătrunde în toate
9
Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, tradusă din limba franceză de Marinela Bojin, Bucureşti, 2001,
p. 308.

42
 Asp e c te p astor a l e, s o c i a l e și me d i c a le pr iv i nd t rat are a p ers o anelor d ep end ente. ..

ungherele sufletului şi-i atacă chiar şi trupul, lăsându-l pe om pradă propriului chin şi cu
totul neputicios, neliniştea fiind pricina celei mai mari neputinţe şi slăbiciuni”10.
Mintea are nevoie de curăţire şi de purificare, de îndepărtarea ei de patimi prin puterea
Duhului Sfânt. Sfântul Nichita Sinaitul, descrie că prin unirea simţurilor trupeşti cu cele
ascetice, omul poate ajunge la curăţire: „privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi
liniştea, trebuie unite, vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea,
gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştea”11.
Alcoolismul se tratează prin tratament medicamentos, dar şi cu ajutorul duhovnicesc
care este de mare folos. Dimitri Avdeev arată că „la baza manifestării aloolismului stă
sentimentul de pustietate duhovnicească şi de nemulţumire faţă de propriile realizări din
viaţă, pierderea sensului existenţei. Remediile duhovniceşti, constau în pocăinţa since-
ră în faţa lui Dumnezeu, Taina Spovedaniei, rugăciunile către Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, iar rugăciunile familiei dependentului de alcool sunt folositoare”12.
Ca preot de caritate la Centrul de Evaluare Terapie și Tratament al Toxicodependen-
țelor pentru Tineri, Spitalul Sfântul Stelian din București, unde am o experiență de peste
7 ani, am observat că de multe ori în procesul de tratare şi vindecare a oricărei forme de
dependenţă, tratamentul medicamentos şi asistenţa medicală specializată au nevoie să fie
însoțite de tratament duhovnicesc.
Dependentul are nevoie de propria convingere că se poate vindeca prin rugăciune
personală, căinţă pentru faptele sale, urmată de Sfânta Taină a Spovedaniei. Rugăciunile
preotului şi ale membrilor familiei ajută în procesul de vindecare, fizică, psihică și sufle-
tească a celor dependenți.

10
Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 308.
11
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Ed. Învierea, Timişoara, 1998, p 161.
12
Dimitri Avdeev, Când sufletul este bolnav, tradusă din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2005, pp. 129-130.

43
 Pr. asist. dr. Silviu Tudose
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Observarea și corectarea practicilor neliturgice,

a tradițiilor păgâne și a superstițiilor în mediul rural

Misiunea oricărui slujitor al altarului este întreită, aşa cum întreită este şi puterea dată de
Mântuitorul Iisus Hristos: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare (cf. Matei 28, 19-20).
În acest sens, preotul desfăşoară o activitate pastorală continuă, pentru a-şi conduce păs-
toriţii spre ţelul final al vieţii creştine, şi anume mântuirea sufletelor. Fiecare din aceste
trei laturi ale activităţii pastorale sunt la fel de importante, neputându-se face o ierarhizare
a lor. Credincioşii au nevoie, în egală măsură, de împărtăşirea adevărurilor de credinţă,
de sfinţirea vieţii lor, prin harul dumnezeiesc al sfintelor slujbe, precum şi de povăţuirea
spirituală pe calea mântuirii.
Povăţuirea credincioşilor nu poate fi explicată sau predată exclusiv teoretic, studiile
de teologie neoferind rețete sau soluții gata făcute, pentru rezolvarea fiecărui caz în parte,
dintre cele care pot surveni în timpul activității pastorale a preotului. Întâlnim în cărți
doar mărturii ale unor experiențe pastorale, pe baza cărora fiecare păstor alege sau găsește
metoda, mijlocul sau soluția care se potrivește împrejurărilor în care se află1. De multe ori,
soluțiile găsite pentru a rezolva o situație dificilă dintr-o parohie sunt total neeficiente în
multe altele.
Cultul Bisericii Ortodoxe nu este un lucru negociabil. Necunoaşterea adevăratei rân-
duieli a dus şi duce la existenţa multor practici neliturgice, influențate uneori de tradiții
păgâne sau superstiții, care se transmit de la o generație la alta.
Ne propunem în continuare să semnalăm doar câteva dintre practicile neliturgice,
tradițiile păgâne și superstițiile pe care le întâlnim în mediul rural, legate de două dintre
cele mai întâlnite Sfinte Taine săvârșite de preot, a căror rânduială se găsește în Molitfel-
nic, Botezul și Cununia.

1. P
 ractici neortodoxe şi abateri liturgice privitoare la săvârşirea
Tainei Sfântului Botez
Se cuvine precizat că Taina Sfântului Botez se administrează numai unei persoane
vii. De aceea, dorinţa unora de a fi administrată Taina Botezului unor copii avortaţi sau
născuţi morţi, contravine învăţăturii de credinţă şi practicii liturgice a Bisericii noastre2.
1
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Mijloace şi metode de lucru în activitatea pastorală şi misionară a preoţimii de azi”, în
Biserica Ortodoxă Română, XCI (1981), 1‑2, p. 47.
2
Pentru mai multe explicaţii, vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Este corectă practica botezării copiilor avor-
taţi (lepădaţi)?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1996,
pp. 157‑161.

44
 O b s er v are a și core c t are a prac t i ci lor neliturg i ce, a t rad iț i i lor p ăgâne. . .

Pentru săvârşirea corectă a Tainei Sfântului Botez, este nevoie de respectarea mai mul-
tor rânduieli legate de obiectele liturgice folosite:
Preotul trebuie să poarte toate veşmintele. Este o prevedere care aminteşte de pe-
rioada când Sfintele Taine nu erau despărţite de Sfânta Liturghie. Recomandăm purtarea
măcar a epitrahilului şi felonului şi – de ce nu? – confecţionarea unor mânecuţe speciale,
mai lungi, care să fie folosite în timpul Tainei Sfântului Botez, respectându‑se astfel rân-
duiala şi evitându‑se imaginea nu tocmai plăcută a preotului care îşi dezgoleşte braţele, în
văzul tuturor, atunci când afundă copilul în cristelniţă.
O menţiune specială se cuvine în legătură cu Rânduiala dinaintea Sfântului Botez,
care cuprinde rugăciunile de exorcizare, lepădările de cel rău şi mărturisirea credinţei.
Ea trebuie săvârşită în pridvor sau pronaos. Considerăm nepotrivită practica citirii acestei
rânduieli în lateralul uşii de la intrare în biserică, în faţa peretelui de apus, pe care sunt
pictaţi de obicei ctitorii sau ierarhul locului. Acest loc poate crea o situaţie necuviincioa-
să, în momentul când naşii sunt invitaţi să sufle şi să scuipe de trei ori cu faţa spre apus,
înaintea lor fiind peretele respectiv. Tot în timpul acestei rânduieli, nu este respectată in-
dicaţia tipiconală potrivit căreia primele două rugăciuni de exorcizare sunt citite cu faţa
spre apus (pentru că ne adresăm diavolului), iar celelalte două cu faţa spre răsărit (pentru
că ne adresăm lui Dumnezeu). Trebuie menţionată aici şi teama unora dintre slujitori de
a citi exorcismele, atunci când slujesc la Botez în sobor, evitând în mod sistematic acest
lucru. Este adevărat că, potrivit practicii liturgice, lepădările sunt citite de preotul cel mai
tânăr, care de obicei nu e protos. Dacă însă la o parohie sunt doi sau mai mulţi slujitori, ei
îşi pot împărţi frăţeşte protia, fără ca unul dintre ei să fie cel care afundă permanent copiii
în apă, iar celălalt să citească permanent exorcismele.
În timpul lepădărilor, ca şi în timpul primelor două rugăciuni de exorcizare, cel
care se botează şi naşul trebuie să stea cu fața către apus. Lepădarea de satana se face
de trei ori, aşa cum tot de trei ori se face şi unirea cu Mântuitorul Hristos, cu faţa spre
răsărit3. De asemenea, potrivit indicaţiilor tipiconale, cel care urmează să fie botezat
sau naşul, în cazul unui prunc, rosteşte de trei ori Crezul4. Întreita repetare e prezentă,
după cuvântul Sf. Simeon al Tesalonicului, pentru adeverirea mărturisirii şi în cinstea
„Dumnezeirii Celei în trei Ipostasuri”5. De asemenea, se crede că rostirea de trei ori
avea şi rolul fixării în minte a conţinutului sau al învăţării temeinice a acestuia6. De fapt,
practica este o reminiscenţă din vremea în care rugăciunile de exorcizare şi lepădările
erau citite de mai multe ori7. Evoluţia firească a lucrurilor a făcut ca astăzi rugăciunile
3
Recomandăm folosirea formulei „Te uneşti cu Hristos” în loc de „Te împreunezi cu Hristos”, care apare în unele
ediţii ale cărţilor de cult.
4
E de dorit ca preoţii să îi sfătuiască pe naşi să cunoască acest Simbol de credinţă, dacă e posibil, pe de rost. Altfel,
măcar să fie în stare să‑l citească fără stâlcirea unor cuvinte sau expresii, care, pe lângă faptul că pot crea ilaritate,
dovedesc desconsiderarea celor sfinte.
5
Vezi Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţei ortodoxe după principii puse de Domnul
nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, vol. I, Suceava, 2002, p. 109.
6
Prof. Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. II, trad. de pr. Victor Manolache, Bucureşti, Editura Bizantină,
2009, p. 232.
7
Sf. Simeon al Tesalonicului vorbeşte de opt sau zece repetări, menţionând că şi în vremea sa se ajunsese pe alocuri
să fie citite doar de trei ori.

45
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

de exorcizare şi lepădările să fie rostite o singură dată, ca şi Simbolul de credinţă. Există

preoţi care respectă ceea ce e scris în Molitfelnic, îndemnând naşii să rostească de trei
ori Crezul. Considerăm că aceştia nu greşesc, afară de cazul în care se consideră mult
mai râvnitori decât alţii, aşa cum nu greşesc nici cei care îngăduie rostirea o singură
dată a Crezului.
La Botez, după practica Bisericii Ortodoxe, e nevoie de un singur naş, preferabil de
acelaşi gen cu copilul şi, după cuvântul Molitfelnicului, creştin ortodox şi cunoscător al
credinţei”. Obiceiul de a alege naşi de altă confesiune sau de altă credinţă, uneori doar
din motive pecuniare, nu este admis de Biserica Ortodoxă, pentru că ei trebuie să fie
în primul rând veghetori pentru creşterea finului în dreapta credinţă. E de la sine înţe-
les că naşul trebuie să cunoască măcar noţiunile de bază ale credinţei ortodoxe.
Respectul pentru Taina Sfântului Botez trebuie manifestat şi prin grija faţă de obiec‑
tele liturgice folosite pentru săvârşirea ei. De aceea, îndrăznim să credem că slujirea cu
veşminte mai vechi și cu pete (pentru că „oricum se vor uda sau atinge de ulei”), din‑
tr‑un material de proastă calitate, afundarea copilului într‑o cristelniţă necurăţată de
multă vreme8, cu urme de ulei şi păr de la botezurile anterioare, păstrarea Sfântului şi
Marelui Mir într‑un vas cu totul nepotrivit (eventual din plastic), acoperirea mesei cu
muşama sau folosirea unei Sfinte Evanghelii sau a unui Molitfelnic rupte şi înnegrite
de vreme şi alte lucruri asemenea acestora, reprezintă practici neortodoxe şi dovedesc
lipsa de credinţă a slujitorului. Masa Botezului, cu ajutorul căreia se săvârşesc de obicei
şi celelalte Sfinte Taine în biserică, nu este altceva decât un „reflex” al Sfintei Mese. Împo-
dobirea ei trebuie să fie liturgică, și nu „funcţională”. De aceea, nu e potrivită aşezarea pe
ea a altor obiecte decât cele liturgice, cum ar fi, bunăoară: telefoane mobile, chitanţiere,
registre mitricale, certificate de naştere, fesuri preoţeşti etc. Aşezarea obiectelor liturgice,
în special a Sfintei Evanghelii, Sfintei Cruci şi a sticluţei cu Sfântul şi Marele Mir, tre‑
buie să fie făcută exclusiv de către preot, nu de către cântăreţ sau oricine altcineva, care
primeşte „dezlegare”.
Se întâmplă uneori ca în cazul unor botezuri succesive, apa din cristelniţă să nu se
schimbe sau să fie „împrospătată”, golindu‑se doar jumătate din ea, peste cea rămasă
adăugându‑se alta. În astfel de cazuri, preoţii nu mai citesc rugăciunile de sfinţire a
apei, scurtând considerabil rânduiala Tainei. Fiecare slujbă a Tainei Sfântului Botez pre-
supune sfinţirea apei, care precede afundarea, în Numele Sfintei Treimi. Singura excepţie
de la această regulă poate fi reprezentată de Botezul săvârşit în ziua Bobotezei când, cel
puţin teoretic, în apa cristelniţei poate fi turnată Agheasmă Mare, omiţându‑se sfinţirea9.
8
În ultimii ani a apărut şi practica împodobirii cristelniţei cu prilejul slujbei Sfântului Botez. Fără a‑i îndepărta
brutal pe credincioşii care doresc acest lucru, preotul are datoria de a veghea ca un obiect liturgic să nu fie trans-
format într‑un accesoriu împopoţonat, de prost gust, folosit de anumite firme de specialitate pentru a‑şi etala produ-
sele sau viziunea artistică. Astfel, apar uneori pe cristelniţe, pe lângă flori sau voaluri, diferite „personaje”, care nu
sunt compatibile cu lăcaşul de cult: ursuleţi, păpuşi, fluturi etc. De asemenea, în interiorul cristelniţei se aruncă bani
sau petale de flori, obiceiuri ce amintesc de diferite practici păgâne, care nu au nimic de a face cu credinţa ortodoxă.
Preotul trebuie să‑şi asume responsabilitatea de a îndrepta toate aceste lucruri. Ne întrebăm, dacă le acceptăm, când
vom ajunge să împodobim şi cununiile, miruitorul, sau – Doamne fereşte! – Sfântul Potir?!
9
Practică există, se pare, în unele locuri din Biserica Ortodoxă Greacă, după mărturia liturgistului Ioannis Foundo-
ulis (vezi lucrarea acestuia: Dialoguri liturgice…, vol. II, p. 263).

46
 O b s er v are a și core c t are a prac t i ci lor neliturg i ce, a t rad iț i i lor p ăgâne. . .

Neexistând însă o prevedere clară din partea autorităţii bisericeşti, această practică nu
poate fi recomandată. De aceea, apa trebuie sfinţită de fiecare dată, iar, la sfârşit, cris‑
telniţa trebuie golită în totalitate.
Este corectă şi în conformitate cu tradiţia Bisericii practica botezării mai multor prun-
ci în aceeaşi apă. Există credinţa greşită că dacă doi copii, băiat şi fată, sunt botezaţi în
aceeaşi apă nu pot ulterior să se căsătorească între ei. În epoca veche erau botezaţi foar-
te mulţi bărbaţi şi femei în aceeaşi apă, după care se căsătoreau între ei. Botezul în aceeaşi
apă produce, e adevărat, o înrudire spirituală, cei botezaţi devenind fraţi în Hristos, fii şi
fiice ai Aceluiaşi Dumnezeu şi membrii ai Bisericii Sale. Această înrudire spirituală însă
nu constituie nicidecum un impediment pentru primirea Sfintei Taine a Cununiei, ci, mai
degrabă, o premisă a ei.
Poate cea mai întâlnită practică neortodoxă legată de Taina Sfântului Botez este
nerespectarea afundării de trei ori a celui care se botează. De multe ori, fie la rugămintea
familiei, fie din comoditate sau din teama de a nu greşi, preoţii aleg să nu afunde pruncul
în cristelniţă, alegând să îl stropească sau să toarne apă peste creştet de trei ori10. Biserica
a cunoscut dintotdeauna practica afundării celui care se botează, mai ales că denumirea
însăşi a tainei, în limba greacă, înseamnă acest lucru11. Iată ce spune Didahia celor 12
Apostoli: „Iar cu privire la Botez, aşa să botezaţi: după ce aţi spus înainte toate acestea, bo-
tezaţi/cufundaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh în apă curgătoare. Iar de
n‑aveţi apă curgătoare, botezaţi/cufundaţi în altă apă; dacă nu puteţi în apă rece, în caldă.
Iar dacă nu ai nici una, nici alta, varsă apă pe cap de trei ori în Numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh”12. E de remarcat excepţia de care vorbeşte acest valoros manuscris li-
turgic, care, din nefericire, tinde să devină pentru foarte mulți o regulă.
Potrivit Canoanelor 49 şi 50 Apostolic, slujitorul care nu rosteşte corect formula de
botez şi nu afundă pe cel care se botează de trei ori în apă se află sub pedeapsa caterisi-
rii13. Atât de mare era grija Bisericii pentru acest lucru, astfel încât întâlnim chiar pre-
vederea canonică referitoare la interzicerea intrării în cler a celui care a primit botezul
de necesitate, adică fără întreita afundare14. De la o aşa de mare acrivie s‑a ajuns astăzi
la o prea mare iconomie.

2. P
 ractici neortodoxe şi abateri liturgice privind săvârşirea
Sfintei Taine a Cununiei
Ca şi în cazul altor momente din viaţa liturgică a Bisericii, şi cu prilejul Sfintei Taine a
Cununiei sunt întâlnite diferite practici împrumutate din religiile păgâne sau alimen‑
tate de superstiţiile populare. Între acestea, poate cele mai întâlnite sunt obiceiul de a nu
fi organizate nunţi în luna mai şi acela ca, în ziua nunţii, mireasa să nu se întâlnească
10
A apărut și ceea ce cu tristețe putem numi: „botez la dublu”. Unul dintre preoți ține copilul, iar celălalt îi toarnă
apă pe cap…
11
Βαπτίζω = a cufunda.
12
Vezi „Didahia celor 12 Apostoli VII”, în: diac. Ioan I. Ică Jr., Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic al primelor
secole, Sibiu, Ed. Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 568.
13
Vezi şi Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare.
14
Canonul 12 de la Neocezareea.

47
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

nicicum cu o altă mireasă. Cei care „respectă” sau încurajează astfel de superstiţii dau do-
vadă de ignoranţă. Perioadele în care Biserica a rânduit să nu se săvârşească Sfânta Taină
a Cununiei sunt cunoscute: în toate zilele de post, în Săptămâna Brânzei, în Săptămâna
Luminată, precum şi în zilele Praznicelor Împărăteşti şi ajunurile acestora15. Cât despre
ciudatul obicei de a nu se întâlni miresele în ziua nunţii, el este o adeverire evidentă a unui
cuvânt din Liturghia Sfântului Marcu, unde se spune că „idolatria nu s‑a dezrădăcinat cu
desăvârşire”, superstiţiile guvernând încă viaţa multora dintre noi16. Exemplele ar putea
continua, mai ales dacă am studia obiceiurile de genul acesta în diferite zone ale ţării.
Oricum, preotul este dator să explice credincioşilor ce este esenţial pentru săvârşirea
în bună‑rânduială a Sfintei Taine a Cununiei, determinându‑i să renunţe la superstiţiile
şi practicile străine de credinţa ortodoxă, precum şi la îngăduinţa faţă de traiul în comun
înainte de primirea binecuvântării lui Dumnezeu17.
Un bun prilej pentru această catehizare îl constituie perioada dinaintea săvârşirii Tainei,
când cei doi îşi exprimă dorinţa de a fi cununaţi în Biserica respectivă. În acel moment, pre-
otul e dator nu numai să noteze în registrul de programări data şi ora cununiei, ci să se inte-
reseze şi de aspectele care ţin de posibilitatea săvârşirii ei: confesiunea mirilor; confesiunea
naşilor (ei nu pot fi decât creştini ortodocşi, cununaţi într‑o biserică ortodoxă)18; vârsta
naşilor (e recomandat ca ei să nu fie nici prea tineri, nici prea înaintaţi în vârstă, ci adevăraţi
părinţi spirituali ai mirilor); invitaţia adresată mirilor de a se spovedi19 ş.a.
În societatea contemporană, este din ce în ce în ce mai des întâlnită dorinţa de a fi
săvârşită Logodna separat de Cununie, cu ceva vreme înainte. Cine procedează astfel
nu împlineşte o practică neortodoxă sau neliturgică, mai ales dacă ţinem cont de felul cum
a apărut şi care era rostul logodnei la începuturile Bisericii. Dacă preotul nu‑i cunoaşte
foarte bine pe cei doi tineri, având garanţia că ei înţeleg care este rostul şi mai ales care
sunt roadele acestei slujbe, nu e bine să săvârşească logodna separat. Motivul? Unii cred
că „prin aceasta au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe convieţuirea sau viaţa
intimă, ceea ce nu este adevărat”20.
În privinţa săvârşirii Logodnei şi a Cununiei, poate cea mai frecventă problemă
este aceea a scurtării sau omisiunilor pe care preoţii le fac, e adevărat, îndeosebi în bi-
sericile din mediul urban, unde sunt oficiate mai multe cununii în aceeaşi zi. Înainte de
15
În această privinţă, ne îngăduim să sugerăm ca în calendarele creştin‑ortodoxe, acolo unde sunt menţionate zilele
în care nu se săvârşesc Cununii, să fie trecute şi datele exacte ale praznicelor împărăteşti şi ale ajunurilor acestora, aşa
cum sunt în celelalte cazuri, pentru a nu se crea confuzii.
16
Pentru amănunte, vezi Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, vol. I, pp. 223‑226.
17
Sunt din ce în ce mai dese aceste cazuri, în care doi tineri locuiesc în concubinaj, uneori în aceeaşi casă cu părinţii.
Alteori, este încurajată aşa‑numita căsătorie de probă, pecetluită chiar şi printr‑un act notarial, care Îl înlătură total
pe Dumnezeu din viaţa oamenilor.
18
Obiceiul, întâlnit mai ales în nordul Moldovei şi în Ardeal, de a fi prezente la cununie mai multe perechi de
naşi nu este recomandat, el fiind de cele mai multe ori o dovadă a mândriei sau o metodă de a câştiga cât mai mult
din punct de vedere material. Astfel de obiceiuri nu ar trebui încurajate de slujitorii altarelor, fără însă a le înlătura
într‑un mod brutal şi de neînţeles pentru credincioşi.
19
Sunt tineri care, în urma acestei invitaţii, ajung să se spovedească pentru prima dată sau după foarte mult timp. De
asemenea, unii păstrează şi după cununie legătura cu preotul, ajungând să primească şi Sfânta Împărtăşanie.
20
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire…, vol. III, p. 212.

48
 O b s er v are a și core c t are a prac t i ci lor neliturg i ce, a t rad iț i i lor p ăgâne. . .

orice, e recomandat ca aceste slujbe să fie programate din oră în oră, în nici un caz la inter-
vale mai mici de timp.
Problema scurtării rânduielii liturgice nu este legată numai de slujba Cununiei, ci
poate fi discutată vizavi de toate rânduielile Bisericii. O abordare a temei lipsită de ipo-
crizie şi false evlavii nu este uşor de făcut. Oricât de mult ar dori să păstreze nealterată
rânduiala slujbelor, opunându‑se oricărei omisiuni, de foarte multe ori, slujitorii sfintelor
altare se văd nevoiţi să încalce această dorinţă, forţaţi de condiţiile vieţii în care trăim.
Credem că, pe de o parte, există o prea mare acrivie din partea unor slujitori, iar pe de
altă parte, o atitudine condamnabilă, din partea altora, de mutilare efectivă a rânduielii.
Celor dintâi le‑am aduce aminte că nici la utrenie nu se citesc catismele şi nu sunt cântate
canoanele în întregime sau la Liturghie nu se cântă psalmii antifoanelor, deşi toate aceste
lucruri, ca şi multe altele, sunt prevăzute în tipicele bisericeşti. Pe ceilalţi îi îndemnăm să
reconsidere felul în care slujesc şi să nu transforme slujba Logodnei şi a Cununiei într‑un
fel de rezumat al celor scrise în Molitfelnic, pentru a nu cădea sub osândă.
În momentul rostirii binecuvântării mari, preotul face semnul sfintei cruci
deasupra cununiilor, nu deasupra spaţiului gol lăsat în urma ridicării cărţii sfinte.
Aşa prevede rânduiala, ca la fiecare Sfântă Taină: gestul se face deasupra unui obiect
liturgic (Sfântul Antimis, cristelniţa plină cu apă, la Botez, sau vasul cu untdelemn, la
Sfântul Maslu).
O practică neliturgică şi condamnabilă o reprezintă aşa‑numitul „păcălit cu pişco‑
tul”. Amăgirea aceasta produce ilaritate, ridiculizând un moment liturgic extrem de im-
portant, cu semnificaţii teologice adânci, care aminteşte chiar de momentul împărtăşirii
mirilor din epoca primară. Această semnificaţie este întărită şi de cântarea care însoţeşte
gestul preotului, „Paharul mântuirii…”, ce face trimitere evidentă la Sfânta Euharistie.
O menţiune aparte poate fi făcută despre obişnuitul pişcot care se oferă mirilor. Firesc
ar fi ca în locul celor două pişcoturi să fie o singură bucată de pâine (prescură), din care
mirii să guste, după ce a fost înmuiată în vin.
După ocolirea mesei de trei ori, are loc ridicarea de pe capetele mirilor a cununiilor
aşezate puţin mai devreme. Obiceiul de a‑i obliga pe aceştia să îngenuncheze acum nu
se justifică în timpul Sfintei Taine a Cununiei, care nu are un caracter penitenţial.

Concluzii
Din cele prezentate până acum, care nu sunt decât o parte din cele legate de subiectul
nostru, constatăm cât de ușor se poate ajunge la prezența unor practici neliturgice și ne-
canonice, amestecate uneori cu tradiții păgâne sau superstiții.
Principala responsabilitate pentru combaterea lor este a slujitorilor sfintelor altare.
Aceștia sunt datori, în primul rând, să cunoască rânduiala corectă a sfintelor slujbe și,
mai ales semnificația fiecărei rânduieli. Periodic, în parohii, trebuie organizate cateheze
cu teme liturgico-mistagogice, în cadrul cărora credincioșii să afle care este istoricul,
rânduiala și semnificația slujbelor ortodoxe. Forma colocvială a unor astfel de momen-
te este de preferat celei clasice, în care preotul vorbește, respectând clasicele momente
49
 Pr. asist. d r. Si lv iu Tu d o se

psihologice ale unei cateheze, dar în care credinciosul nu are prilejul să formuleze în-
trebări sau să solicite anumite lămuriri suplimentare. De asemenea, catehizarea în acest
sens poate fi făcută treptat, cu prilejul diferitelor slujbe, fără ca preotul să facă exces de
cuvinte moralizatoare.
Dacă un preot va săvârși în parohia sa corect sfintele slujbe, după rânduiala consem-
nată în cărțile de cult, se va păzi pe el însuși de abateri și inovații și îi va fi mult mai ușor
să îi învețe și pe credincioși ce este corect și care sunt lucrurile neconforme cu credința
ortodoxă și la care trebuie să renunțe.

50
 Pr. prof. dr. George Grigoriță
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Implicarea Bisericii
în activitățile social-filantropice, educaționale,
culturale, edilitare și media, astăzi

I. Introducere
Biserica Ortodoxă Română este Biserică de origine apostolică, fiind întemeiată de
Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia și în teritoriul dintre Dunăre și
Marea Neagră, cunoscut în vechime ca Scythia Minor (Dobrogea de astăzi). Fără îndoiala
că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul
celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țăr-
mul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr., ci a și hirotonit pe unii
dintre cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, punând astfel bazele primelor comunități
creștine de pe teritoriul patriei noastre. Procesul de creștinare al geto-dacilor a coincis cu
romanizarea acestora. La încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o
credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.

II. Patriarhia Română – scurtă prezentare

Prima unitate administrativă bisericească de pe teritoriul României recunoscută
ca autocefală a fost Arhiepiscopia Tomisului (Constanța), în secolul al IV-lea. Ulterior,
Bisericile din principatele românești au beneficiat de autocefalie de facto sau de jure.
După proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877), Biserica Ortodoxă
Română a fost recunoscută ca autocefală în data de 25 aprilie 1885.
După înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, Biserica Ortodoxă Română a fost
ridicată la rangul de Patriarhie prin hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925.
Legea pentru înființarea Patriarhiei Române a fost promulgată la 25 februarie 1925, iar la 1
noiembrie 1925 a avut loc investitura și înscăunarea primului Patriarh al României, Miron
Cristea (1925-1939). Acestuia i-au urmat vrednicii de pomenire Patriarhi ai României
Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-
1986) și Teoctist Arăpașu (1986-2007). În prezent, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe
Române este Preafericitul Părinte Daniel Ciobotea, ales în 12 septembrie 2007 și
întronizat în 30 septembrie 2007 ca al șaselea Patriarh al României.

III. Patriarhia Română – organizare și funcționare

În România, libertatea religioasă și regimul juridic al cultelor sunt reglementate
prin Legea nr. 489/2006, care (re)stabilește ca și modalitate de relaționare între Stat și
51
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

comunitățile religioase sistemul de culte recunoscute1. Potrivit acestei legi, toate cultele
recunoscute în România beneficiază de același regim juridic („persoane juridice de utilitate
publică” – art. 8.1), fiind egale în fața legii și a autorităților publice, iar Statul român se
obligă să nu promoveze sau să favorizeze acordarea de privilegii și nici să creeze discri-
minări față de vreun cult recunoscut (art. 9.2). Mai mult chiar, legea precizează că, „în
România nu există religie de Stat” și că „Statul este neutru față de orice credință religioasă
sau ideologie atee” (art. 9.1). Așadar, legea afirmă în mod evident neutralitatea Statului
român în raport cu toate cultele recunoscute, respectând astfel prevederile art. 29 din
Constituția României.
Cu toate acestea, aceeași lege prevede ca autoritățile publice române să coopereze cu
cultele recunoscute în domeniile de interes comun și chiar să sprijine activitățile acestora
(art. 9.3). În plus, autoritățile publice centrale, pentru domeniile de interes comun, au
dreptul de a încheia cu cultele recunoscute parteneriate și acorduri, care să fie supuse apoi
aprobării prin lege (art. 9.5). Și, pentru a se accentua și mai mult importanța cultelor recu-
noscute în societatea românească, Statul român recunoaște acestora „rolul spiritual, edu-
cațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai
păcii sociale” (art. 7.1). În aceeași ordine de idei, legea afirmă că „Statul român recunoaște
rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în
istoria națională a României și în viața societății românești” (art. 7.2).
Conform Anexei respectivei legi, în România funcționează 18 culte recunoscute, fie-
care având obligația de a prezenta propriile Statute de organizare în vederea recunoașterii
acestora. Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost
aprobat de Sfântul Sinod în data de 28 noiembrie 2007 și recunoscut de Guvernul
României prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 ianuarie 2008, fiind apoi publi‑
cat în Monitorul Oficial nr. 50 din 22 ianuarie 2008. Ulterior, au fost făcute mai multe
amendamente la textul Statutului, care au fost aprobate de Sfântul Sinod în ședința din
16 decembrie 2019, textul fiind apoi recunoscut de Secretariatul de Stat pentru Culte prin
Ordinul nr. 116 din 19 decembrie 2019, care a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 13 din
10 ianuarie 2020. Textul noului Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe
Române a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 97 din 10 februarie 2020.
Potrivit propriului Statut, „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creștini-
lor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mănăstiri
din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul și în afara granițelor României,
care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pe teme-
iul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții, și participă la viața Bisericii prin aceleași
Sfinte Taine, slujbe liturgice și rânduieli canonice”. Biserica Ortodoxă Română este
1
În România, sistemul cultelor recunoscute (creat în secolul al XIX-lea de către Napoleon Bonaparte ca instrument
legislativ pentru instaurarea păcii sociale în societatea franceză de după revoluția din anul 1789) a fost introdus
prin Legea nr. 54 din 22 aprilie 1928, care făcea distincție între culte istorice, culte noi și asociații religioase (art. 21).
Această lege a rămas în vigoare până în anul 1948, când autoritățile comuniste din România au adoptat Decretul
nr. 177/1948, prin care sistemul cultelor recunoscute introdus în anul 1928 era „perfecționat” cu câteva noutăți de
inspirație sovietică.

52
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

organizată ca Patriarhie, cu titulatura „Patriarhia Română”, și cuprinde 39 de epar‑

hii (episcopii și arhiepiscopii) grupate în 10 mitropolii și 3 episcopii aflate sub auto‑
ritatea directă a Patriarhiei Române, precum și alte unități în interiorul sau în afara
granițelor României.

1. Organismele centrale ale Bisericii Ortodoxe Române

În Biserica Ortodoxă, autoritatea este expresia legală a puterii bisericești. Natura și
modalitatea de constituire a acestei autorități, precum și transmiterea acesteia diferă în
mod esențial de natura autorității profane sau civile, de modalitatea acesteia de constituire
și de transmitere, și, în fine, chiar și în ceea ce privește funcțiile precise pe care le îndepli-
nește. Astfel, autoritatea bisericească nu este o autoritate pur omenească constituită doar
prin voința omului – după modul în care se constituie autoritatea civilă –, ci ea este, în
mod esențial, o autoritate de natură divină, în sensul că punctul ei central, adică factorul
putere pe care se fundamentează și din care se dezvoltă, nu este derivat din voința oame-
nilor sau constituit de aceștia, ci este un element cu care Însuși Mântuitorul Iisus Hristos
a înzestrat Biserica Sa. Acest element este cunoscut sub numele de putere bisericească.
Aceasta, deși este unitară, ni se înfățișează totuși sub trei aspecte, după lucrările principale
pentru care este destinată și pe care le îndeplinește, și anume: sub aspect de putere învă-
țătorească, sub acela de putere sacramentală și sub acela de putere judecătorească. Potrivit
ecleziologiei ortodoxe, autoritatea în Biserică este reprezentată de către: Chiriarh (la nive-
lul eparhiei); Sinodul mitropolitan (la nivelul mitropoliei); Sinodul patriarhal (la nivelul
patriarhiei); Sinodul ecumenic (la nivelul Bisericii aflate în întreaga lume).
Aceste organisme de autoritate ale Bisericii (episcop sau sinod de episcopi) își exer‑
cită autoritatea bisericească fie în mod direct, fie prin intermediul unor organisme
constituite în acest sens. Potrivit actualului Statut, organismele centrale ale Bisericii
Ortodoxe Române sunt:
 rganisme centrale deliberative: Sfântul Sinod (56 de ierarhi; prezidat de Patriarhul
1. o
României), Sinodul permanent (13 ierarhi; prezidat de Patriarhul României),
Adunarea Național Bisericească (56 de ierarhi și 102 de membri laici și clerici;
prezidată de Patriarhul României);
2. organisme centrale executive: Patriarhul României, Consiliul Național Bisericesc
(12 membri, laici și clerici; prezidat de Patriarhul României), Permanența
Consiliului Național Bisericesc (vicari și consilieri patriarhali, laici și mireni; pre-
zidată de Patriarhul României);
3. organisme centrale de judecată bisericească: Consistoriul Arhieresc Prim
(instanță de judecare în fond pentru ierarhi), Consistoriul Arhieresc Ultim (instanță
de judecare în apel pentru ierarhi), Consistoriul Superior Bisericesc (instanță de
recurs pentru clericii de mir caterisiți) și Consistoriul Superior Bisericesc Monahal
(instanță de recurs pentru clericii monahi caterisiți);
53
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

4. organisme centrale administrative: Cancelaria Sfântului Sinod: Oficiul de comu-

nicare și reprezentare, Oficiul canonico-juridic, Corpul de inspecție bisericească (dis-
ciplină și învățământ), Serviciul personal-resurse umane, Secretariat, Registratură,
Arhiva Patriarhiei Române, Biblioteca Sfântului Sinod și Administrația Patriarhală:
Sectorul teologic-educațional, Sectorul social-filantropic, Sectorul economic-finan-
ciar (cu următoarele servicii: Contabilitate, Tehnic, Comisia de Pictură Bisericească),
Sectorul cultură și patrimoniu religios, Sectorul comunicații și relații publice (Centrul
de presă Basilica: Radio Trinitas, Trinitas TV, Publicațiile Lumina (Ziarul Lumina,
Lumina de Duminică și Vestitorul Ortodoxiei), Agenția de știri Basilica, Biroul de presă
și relații Publice), Sectorul monumente și construcții bisericești, Sectorul relații bise-
ricești, inter-religioase și comunități bisericești externe (Relații bisericești și interre-
ligioase, Comunități bisericești externe, Biroul de protocol, Reprezentanța Bisericii
Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene), Sectorul pelerinaje, Sectorul de
stavropighii patriarhale și centre sociale, Sectorul economic-financiar.
Sfântul Sinod este alcătuit din toți ierarhii ortodocși români în funcțiune și con‑
stituie cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, în toate domeniile ei de
activitate. Pentru studierea și formularea propunerilor asupra problemelor ce urmează a
se supune deliberării, Sfântul Sinod alege, dintre membrii săi, patru Comisii sinodale, fie-
care Comisie fiind prezidată de un mitropolit și având un raportor ales dintre ierarhi; cei-
lalți mitropoliți sunt co-președinți ai Comisiilor în care sunt repartizați de Sfântul Sinod.
Comisiile Sfântului Sinod sunt: Comisia pastorală, monahală și socială, Comisia teologică,
liturgică și didactică, Comisia canonică, juridică și pentru disciplină, Comisia pentru comu-
nități externe, relații inter-ortodoxe, inter-creștine și interreligioase.
Sfântul Sinod se întrunește anual, în cel puțin două ședințe de lucru, în perioadele
de primăvară și toamnă, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie; Sfântul
Sinod se poate întruni și în ședințe solemne. Pentru anumite probleme, cu caracter per-
manent sau temporar, Sfântul Sinod decide instituirea unor subcomisii speciale afiliate
uneia din cele 4 comisii sinodale. Din subcomisii pot face parte și ierarhi din alte comisii
și pot fi cooptați profesori de teologie, clerici, monahi, mireni, specialiști în domeniul
abordat, după modelul Subcomisiei pentru canonizarea sfinților români. Sfântul Sinod
poate invita la lucrările comisiilor sale, pentru consultări, profesori de teologie și specia­
liști din alte domenii.
Sinodul Permanent funcționează în timpul dintre ședințele Sfântului Sinod, când
importanța unor probleme impune examinarea lor fără întârziere, fiind alcătuit din
Patriarhul României și toți mitropoliții în funcție de la eparhiile din țară și din afara
granițelor României, precum și alți trei ierarhi eparhioți (1 arhiepiscop și 2 episcopi)
desemnați anual de Sfântul Sinod. Sinodul Permanent aduce la cunoștință Sfântului
Sinod, pentru ratificare, hotărârile luate în timpul dintre ședințele acestuia.
Adunarea Națională Bisericească este alcătuită din câte trei reprezentanți ai fiecă‑
rei eparhii din țară și din jurul granițelor, un cleric și doi mireni, delegați de Adunările
54
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

eparhiale, pe termen de patru ani, aceștia având posibilitatea de a fi delegați pentru

cel mult două mandate. Ierarhii Sfântului Sinod participă la lucrările Adunării Naționale
Bisericești. Pentru studierea problemelor și formularea propunerilor ce urmează a fi supuse
deliberării, Adunarea alege, la începutul fiecărui mandat de patru ani, dintre membrii ei
clerici și mireni, cinci Comisii de lucru permanente, care au câte un președinte, vice-pre-
ședinte și raportor desemnați de plen, la propunerea Președintelui. Comisiile Adunării
Naționale Bisericești sunt: Comisia administrativ-juridică și de validare, Comisia socială și
pentru comunicații media, Comisia culturală și educațională, Comisia economică, bugetară
și de patrimoniu imobiliar (bunuri bisericești), Comisia pentru românii ortodocși de peste
hotare și pentru relații externe bisericești.
La lucrările Comisiei pentru românii ortodocși de peste hotare și pentru relații
externe bisericești pot fi invitați și reprezentanți clerici și mireni ai eparhiilor ortodoxe
române din afara granițelor țării, când ordinea de zi impune acest lucru. La convocarea
Președintelui, comisiile Adunării Naționale Bisericești se pot întruni și între ședințele
acesteia, potrivit cerințelor.
Patriarhul României este Arhiepiscopul Bucureștilor și Mitropolitul Munteniei
și Dobrogei, iar titulatura sa completă este „Preafericirea Sa, Preafericitul Părinte
(N), Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul tro-
nului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române” sau „Patriarhul
României”. Patriarhul României este întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române și pre‑
ședintele organismelor centrale deliberative și executive bisericești. În conformitate cu
Sfintele Canoane, cu tradiția panortodoxă și cu practica Bisericii Ortodoxe Române, la
serviciile religioase, Patriarhul este pomenit de către mitropoliți, mitropoliții sunt pome-
niți de către ierarhii sufragani, iar arhiepiscopii și episcopii sunt pomeniți de către preoții
slujitori. În exercitarea drepturilor și îndatoririlor sale, Patriarhul României emite: tomo-
suri patriarhale2, gramate patriarhale3, acte patriarhale4, decizii5 și dispoziții patriarhale,
acte de acordare a unor ordine, distincții și ranguri bisericești6, prevăzute de Statut și de
regulamentele bisericești.
Consiliul Național Bisericesc se compune din 12 membri ai Adunării Naționale
Bisericești, câte un cleric și câte un mirean reprezentând fiecare mitropolie din
2
Tomosul patriarhal este actul oficial emis de către Patriarhul României pentru ridicarea în rang a unei eparhii,
care se aprobă de către Sfântul Sinod.
3
Gramata patriarhală este actul oficial emis de către Patriarhul României pentru întronizarea mitropolitului sau
pentru acordarea de ranguri onorifice unor ierarhi.
4
Actul patriarhal este emis de către Patriarhul României ca urmare a unei hotărâri a Sfântului Sinod pentru anun-
țarea publică a alegerii de episcopi­-vicari patriarhali, episcopi­-vicari și arhierei­-vicari.
5
Decizia patriarhală este emisă de către Patriarhul României pentru: stabilirea datei alegerilor pentru organismele
bisericești; confirmarea și dizolvarea adunărilor eparhiale; instituirea de corporații bisericești provizorii, în cazuri
excepționale; stabilirea atribuțiilor episcopilor­-vicari patriarhali; numirea și stabilirea cadrului de activitate a unor
persoane de conducere sau execuție din instituțiile centrale bisericești; instituirea Comisiei de examinare a pictorilor
și zugravilor bisericești.
6
Acestea sunt: Distincția patriarhală, Diploma patriarhală și Ordinul patriarhal pentru clerici și mireni, care
cuprind: Actul de acordare și ordinul propriu­-zis.

55
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

țară, desemnați pe o perioadă de patru ani și pentru cel mult două mandate, și este
organism central executiv al Sfântului Sinod și al Adunării Naționale Bisericești.
Episcopii-vicari patriarhali sunt membri de drept ai Consiliului Național Bisericesc, cu
vot deliberativ. De asemenea, vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și
inspectorul general bisericesc sunt membri permanenți ai Consiliului Național Bisericesc,
cu vot consultativ.
Între ședințele Consiliului Național Bisericesc funcționează Permanența Consiliului
Național Bisericesc, ca organism central executiv, fiind alcătuită din Patriarhul României,
ca președinte, episcopii-vicari patriarhali, vicarii patriarhali, consilierii patriarhali și
inspectorul general bisericesc, ca membri. În funcție de agenda ședinței, pot participa și
conducătorii eparhiilor, reprezentanțelor, comunităților și altor unități bisericești din inte-
riorul și din afara granițelor țării, aflate sub autoritatea directă a Patriarhiei Române. Din
încredințarea Patriarhului, Permanența Consiliului Național Bisericesc poate fi prezidată
de unul dintre episcopii-vicari patriarhali. În această situație, procesul-verbal al lucrări-
lor este supus aprobării Patriarhului României. Hotărârile devin executorii numai după
confirmarea lor în scris, de către Patriarhul României. Permanența Consiliului Național
Bisericesc se întrunește, de regulă, săptămânal, la convocarea Președintelui sau a delegatu-
lui său. Hotărârile Permanenței Consiliului Național Bisericesc sunt duse la îndeplinire de
Cancelaria Sfântului Sinod și de sectoarele celorlalte instituții centrale bisericești.
Cancelaria Sfântului Sinod este organism central administrativ al Sfântului Sinod,
al Sinodului Permanent, al Adunării Naționale Bisericești, al Patriarhului României,
al Consiliului Național Bisericesc și al Permanenței Consiliului Național Bisericesc.
Secretarul Sfântului Sinod, prin decizie patriarhală, coordonează Cancelaria Sfântului
Sinod, având colaboratori pe vicarul administrativ patriarhal și consilierul patriarhal de
resort. Vicarul administrativ patriarhal și consilierul patriarhal din Cancelaria Sfântului
Sinod pregătesc lucrările pentru convocarea organismelor centrale deliberative și execu-
tive bisericești și cele care se supun examinării acestora. Cancelaria Sfântului Sinod este
păstrătoarea sigiliului Sfântului Sinod. Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, ca organism
central administrativ, Cancelaria Sfântului Sinod are următoarele servicii: Oficiul cano-
nico-juridic, Corpul de inspecție bisericească (disciplină și învățământ), Secretariat,
Registratură și Arhivă, Personal-resurse umane, Biblioteca Sfântului Sinod și altele .
Administrația Patriarhală, ca organism central administrativ, are în atribuțiile sale stu-
dierea și întocmirea referatelor privitoare la problemele bisericești de competența orga-
nismelor centrale deliberative și executive, prin următoarele sectoare administrative de
specialitate: Sectorul teologic-educațional, Sectorul social-filantropic, Sectorul economic-fi-
nanciar (cu următoarele servicii: Contabilitate, Tehnic, Comisia de Pictură Bisericească),
Sectorul cultură și patrimoniu religios, Sectorul comunicații și relații publice – Centrul de
presă Basilica (Radio Trinitas, Trinitas TV, Publicațiile Lumina, Agenția de știri Basilica,
Biroul de presă și relații Publice), Sectorul monumente și construcții bisericești, Sectorul
relații bisericești, inter-religioase și comunități bisericești externe (Relații bisericești și
interreligioase, Comunități bisericești externe, Biroul de protocol, Reprezentanța Bisericii
56
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

Ortodoxe Române pe lângă instituțiile europene), Sectorul pelerinaje și Sectorul de sta-

vropighii patriarhale și centre sociale. Prin hotărâri ale Permanenței Consiliului Național
Bisericesc pot lua ființă și alte sectoare și servicii în cadrul Administrației Patriarhale.

2. Organizarea mitropolitană
Mitropoliile din Patriarhia Română, din țară și din afara granițelor României,
sunt constituite din eparhii (episcopii și arhiepiscopii) și sunt conduse de un Sinod
mitropolitan prezidat de un mitropolit. Mitropolitul împreună cu arhiepiscopii, epi‑
scopii, precum și episcopii-vicari și arhiereii-vicari de la eparhiile sufragane alcă‑
tuiesc Sinodul mitropolitan, care coordonează activitățile comune ale eparhiilor din
mitropolie, în limitele înscrise în Sfintele Canoane, precum și în normele statutare și
regulamentare în vigoare. Sinodul mitropolitan veghează ca pe cuprinsul mitropoliei,
prin consultare și cooperare ierarhică, să fie apărate și promovate credința ortodoxă,
unitatea liturgică și disciplina canonică a clerului și monahilor, precum și întrajuto-
rarea frățească între eparhii. Sinoadele mitropolitane se pot întruni în ședințe comune
pentru a elabora și a aplica planuri de cooperare permanentă la nivel pastoral-misionar,
social-filantropic și cultural de interes regional, despre care vor informa Sfântul Sinod
în scris. Sinodul mitropolitan este prezidat de mitropolit, care îl convoacă ori de câte ori
este nevoie, iar, în caz de vacanță, prezidează Patriarhul României sau ierarhul desem-
nat de acesta canonic și statutar.
Mitropolitul este conducătorul canonic al unei mitropolii, având drepturile și
îndatoririle prevăzute de Sfintele Canoane, de tradiția bisericească și de Statut.
Titulatura mitropolitului este cea a arhiepiscopiei pe care o păstorește și a mitropoliei
pe care o conduce.

3. Organizarea eparhială
Eparhiile (arhiepiscopiile sau episcopiile) sunt unități bisericești constituite dintr-un
număr de parohii, grupate în protopopiate, precum și din mănăstirile aflate pe un anumit
teritoriu, și sunt conduse de către arhiepiscop sau episcop. În cuprinsul eparhiilor pot
funcționa instituții de învățământ teologic și confesional, social-filantropice etc. Nicio
eparhie nu poate avea, înființa sau administra unități de cult pe teritoriul altei eparhii.
Organismele de conducere ale eparhiei sunt: Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul
eparhiot), Adunarea eparhială ca organism deliberativ, Consiliul eparhial și Permanența
Consiliului eparhial ca organisme executive. În exercitarea atribuțiilor sale, Chiriarhul
este ajutat de un episcop-vicar sau de un arhiereu-vicar, potrivit rangului eparhiei
(arhiepiscopie sau episcopie)7, de Cancelaria eparhială și de Administrația eparhială.
Episcopii-vicari și arhiereii-vicari sunt membri de drept ai organismelor deliberative și
executive eparhiale.
7
Potrivit hotărârii Sf. Sinod nr. 897/11 februarie 2010, „la eparhiile din cuprinsul Patriarhiei Române poate funcționa
numai un episcop­-vicar sau un arhiereu-­vicar, potrivit rangului eparhiei (arhiepiscopie sau episcopie), cu excepția
statutară a Patriarhiei Române”.

57
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

Chiriarhul exercită slujirea de învățător, slujitor al Sfintelor Taine și păstor al eparhiei

sale, conducând eparhia în conformitate cu prevederile Sfintelor Canoane, ale Statutului
și regulamentelor bisericești, precum și cu hotărârile Sfântului Sinod.
Adunarea eparhială este organism deliberativ pentru toate problemele adminis-
trative, culturale, social-filantropice, economice și patrimoniale ale eparhiei, și se com-
pune din 30 de reprezentanți aleși ai clerului și ai credincioșilor, în proporție de o treime
clerici și două treimi mireni, cu o viață morală și religioasă demnă de un creștin, care
au candidat cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) ierarhului locului. Pentru activitate
potrivnică Bisericii, mandatele acestora se revocă de Adunarea eparhială, la propunerea
Chiriarhului. Membrii mireni din Adunarea eparhială se aleg de către delegații consili-
ilor parohiale, constituiți în colegii electorale mirenești, pe circumscripții, iar membrii
clerici din Adunarea eparhială se aleg de către toți preoții și diaconii în funcție, consti-
tuiți în colegii electorale preoțești, pe circumscripții. Membrii Adunării eparhiale, clerici
și mireni, se aleg pe termen de 4 ani, având dreptul de a fi aleși pentru cel mult două
mandate8. Președintele Adunării eparhiale este arhiepiscopul sau episcopul, iar în caz de
vacanță, locțiitorul desemnat canonic și statutar. Episcopul-vicar sau arhiereul-vicar este
membru de drept al Adunării eparhiale, cu vot deliberativ.
Adunarea eparhială se întrunește în ședință anuală de lucru, în primul trimestru al
anului, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie. Pentru studierea și formu-
larea propunerilor asupra problemelor ce urmează a fi supuse deliberării, Adunarea epar-
hială alege, la începutul fiecărui mandat de 4 ani, dintre membrii clerici și mireni, 5 comi-
sii de lucru permanente, care vor avea câte un președinte și un raportor din mijlocul lor,
desemnați de plen, la propunerea Președintelui. Comisiile Adunării eparhiale sunt: Comisia
administrativ-bisericească, Comisia culturală și educațională, Comisia economică, bugetară
și patrimonială, Comisia social-filantropică și Comisia organizatorică, juridică și de validare.
Consiliul eparhial este organism executiv al Adunării eparhiale pentru problemele
bisericești administrative, culturale, social-filantropice, economice, patrimoniale și fun-
daționale pentru întreaga eparhie, și se compune din 9 membri, 3 clerici și 6 mireni, aleși
pe termen de 4 ani de Adunarea eparhială dintre membrii ei. Aceștia pot fi aleși pentru
cel mult două mandate, iar pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele acestora se
revocă de Adunarea eparhială, la propunerea Chiriarhului. Consiliul eparhial se întrunește
la convocarea președintelui, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie.
Președintele Consiliului eparhial este Chiriarhul, iar, în caz de vacanță, locțiito-
rul desemnat canonic și statutar. Episcopul-vicar sau arhiereul-vicar este membru de
drept al Consiliului eparhial, cu vot deliberativ. Din încredințarea Chiriarhului, ședin-
țele Consiliului eparhial pot fi prezidate și de către episcopul-vicar, respectiv de arhiere-
ul-vicar. În această situație, procesul-verbal al lucrărilor este supus aprobării Chiriarhului.
8
Pentru acei membri ai Adunărilor eparhiale care au deținut două mandate și care au contribuit intens la sprijinirea
activității bisericești, Sfântul Sinod a hotărât că aceștia pot fi desemnați de Chiriarh, în consultare cu Permanența
Consiliului Eparhial, dacă este în folosul Bisericii, ca membri onorifici ai Adunării eparhiale, în număr de cel mult
10 și doar pentru un mandat de patru ani (cf. hotărârii Sf. Sinod nr. 831/18 februarie 2010).

58
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

Vicarul eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul eparhial, exarhul,

consilierul juridic și contabilul-șef sunt membri permanenți ai Consiliului eparhial, cu
vot consultativ. Conducătorii instituțiilor de învățământ teologic din eparhie participă la
lucrări în calitate de invitați.
Între ședințele Consiliului eparhial funcționează Permanența Consiliului eparhial,
care se compune din Chiriarh, ca președinte, episcopul-vicar sau arhiereul-vicar, vicarul
eparhial, consilierii eparhiali, inspectorul eparhial, secretarul eparhial, exarhul, consilie-
rul juridic și contabilul-șef, ca membri. În caz de vacanță, prezidează locțiitorul desem-
nat canonic și statutar. Permanența Consiliului eparhial se întrunește, de regulă, săptă-
mânal, la convocarea Chiriarhului sau a delegatului său. Din încredințarea Chiriarhului,
Permanența Consiliului eparhial poate fi prezidată de episcopul-vicar, arhiereul-vicar,
vicarul eparhial sau de unul dintre consilierii eparhiali. În acest caz, procesul-verbal al
lucrărilor este supus aprobării Chiriarhului.
Hotărârile Adunării eparhiale, ale Consiliului eparhial și ale Permanenței
Consiliului eparhial devin executorii doar după confirmarea lor în scris de către
Chiriarh. În caz de neconfirmare, Chiriarhul dispune rediscutarea problemei.
Cancelaria eparhială are următoarele servicii și compartimente: cabinetul chiriarhului,
secretariatul, oficiul canonic-juridic, corpul de inspecție bisericească, biroul de comunica-
ții și relații cu publicul, registratură, arhivă. Din încredințarea Chiriarhului, Cancelaria
eparhială pregătește, împreună cu vicarul eparhial și sectoarele Administrației eparhiale,
lucrările organismelor deliberative și executive eparhiale și duce la îndeplinire hotărârile
acestora. Vicarul eparhial are, în principal, atribuții de protocol, reprezentare și relații
cu instituții și organizații care sprijină activitățile eparhiei. În acest sens, el activează ca
delegat al Chiriarhului, căruia îi prezintă raport scris despre modul de îndeplinire a acti-
vităților încredințate.
Administrația eparhială duce la îndeplinire hotărârile organismelor deliberative și
executive centrale și eparhiale, prin următoarele sectoare de activitate: Sectorul adminis-
trativ-bisericesc, Sectorul învățământ și activități cu tineretul, Sectorul cultural și comuni-
cații media, Sectorul social-filantropic și misionar, Sectorul economic-financiar, Sectorul
patrimoniu și construcții bisericești, Sectorul Exarhatul mănăstirilor, Control financiar
și audit intern9. În funcție de solicitările pastorale și administrative locale, Permanența
Consiliului eparhial poate înființa și alte sectoare de activitate. Administrația eparhială
este condusă de Chiriarh, ajutat de episcopul-vicar sau arhiereul-vicar, împreună cu vica-
rul eparhial și consilierii eparhiali.

4. Vicariatul
Vicariatul este o unitate bisericească administrativă cu regim misionar-pastoral, aflată
sub autoritatea directă a Patriarhiei Române, care cuprinde mai multe protopopiate,
9
Potrivit hotărârii Sf. Sinod nr. 3.781/18 iunie 2009, „la nivelul fiecărei unități bisericești se va respecta obligația
legală și statutară de a se institui un organism de control (audit) aflat în directa subordonare a ierarhilor”.

59
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

parohii și mănăstiri. Organizarea și funcționarea vicariatului se fac pe baza unui regula-

ment propriu aprobat de Sfântul Sinod, la propunerea Patriarhului României, și care se
comunică instituției administrației publice centrale de resort. Conducătorul vicariatului
și protopopii din cuprinsul acestuia sunt numiți de Patriarhul României dintre preoții din
vicariat, în aceleași condiții cu cele prevăzute pentru personalul clerical de conducere de
la eparhii. Unitățile bisericești din cuprinsul vicariatului primesc Antimisul sfințit, Sfântul
și Marele Mir, precum și pastoralele chiriarhale de la Patriarhul României.

5. Protopopiatele
Protopopiatul (protoieria) este o unitate bisericească administrativă care cuprinde mai
multe parohii arondate de pe teritoriul aceleiași eparhii. Înființarea, desființarea, deli-
mitarea și schimbarea întinderii teritoriale a protopopiatelor se aprobă de Permanența
Consiliului eparhial, ținând seama de solicitările misionar-pastorale locale, de situarea
parohiilor și filiilor dintr-o zonă geografică, precum și de posibilitățile economice de
funcționare. Fiecare protopopiat are o cancelarie administrativă proprie în cadrul căreia
funcționează personal clerical și neclerical, potrivit competențelor date prin Statut și
regulamentele bisericești.
Protopopul (protoiereul) este preotul conducător al protopopiatului și al cancelariei
administrative a protopopiatului, în numele chiriarhului, și se numește sau se recon-
firmă de către Chiriarh pe o perioadă de patru ani, într-o ședință de lucru a Permanenței
Consiliului eparhial. Protopopul îndrumă, coordonează și supraveghează activitatea bise-
ricească a parohiilor și filiilor din protopopiat și este, pe teritoriul protopopiatului său,
reprezentantul oficial al Centrului eparhial față de autoritățile publice locale și față de
terți. Cu aprobarea prealabilă scrisă a Chiriarhului, protopopul reprezintă protopopiatul și,
când este cazul, unitățile bisericești din protopopiat, în justiție, în fața autorităților locale
și față de terți, personal sau prin delegați.

6. Parohia și filia
Parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume
teritoriu și subordonată Centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, adminis-
trativ și patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul (arhiepiscopul sau
episcopul) eparhiei respective. Parohia are ca organism deliberativ Adunarea parohială,
iar Consiliul Parohial este organismul executiv al Adunării parohiale.
Preotul paroh, ca delegat al Chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioșilor dintr-o
parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administrației parohiale și pre-
ședinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial și al Comitetului parohial. Înființarea,
desființarea și delimitarea teritorială a parohiilor se aprobă de către Permanența Consiliului
eparhial, ținând seamă de cerințele misionare și pastorale din teritoriu. Numirea sau revo-
carea din oficiul de paroh se face de Chiriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului
eparhial, având în vedere calitatea activității desfășurate. În cadrul parohiei, preotul paroh
îndeplinește întreita slujire sacerdotală, învățătorească, sfințitoare și pastoral-misionară.
60
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

Preotul paroh este administratorul tuturor bunurilor parohiale, mobile și imo‑

bile, împreună cu Consiliul parohial, sub controlul Centrului eparhial, și răspunde
canonic-disciplinar și administrativ-bisericesc în fața acestuia, iar pentru administrarea
și gestionarea defectuoasă a bunurilor bisericești răspunde și în fața instanțelor civile și
penale, în baza legislației în vigoare. Când unele atribuții gestionare au fost delegate altui
preot sau unui diacon slujitor de la parohie, acesta răspunde canonic-disciplinar, adminis-
trativ-bisericesc, civil și penal pentru gestionarea bunurilor încredințate. Aprobarea anu-
ală a gestiunii nu îl exonerează de răspundere pe preotul paroh, pe preotul sau diaconul
gestionar pentru neregulile descoperite ulterior.
Credincioșii parohiei au dreptul de a beneficia de asistență religioasă, de a alege și
a fi aleși în organismele parohiale, de a beneficia de ajutor filantropic, după posibilități,
precum și îndatorirea de a susține, întări și mărturisi credința Bisericii Ortodoxe, de a
viețui potrivit învățăturii de credință ortodoxă, de a participa la sfintele slujbe, de a se
împărtăși cu Sfintele Taine, de a împlini faptele milei creștine și de a întreține și a ajuta
Biserica și pe slujitorii ei. Comunitatea credincioșilor care nu poate susține cu mijloace
proprii o parohie, prin hotărâre a Permanenței Consiliului eparhial, se poate alătura la o
comunitate vecină, împreună cu care formează parohia. În acest caz, comunitatea care se
alătură poartă denumirea de filie, iar membrii săi au aceleași drepturi și îndatoriri față de
parohie ca și cei din comunitatea la care se alătură. Prin hotărâre a Permanenței Consiliului
eparhial, parohiile cu posibilități economice ajută parohiile sărace și cu număr mic de
credincioși.
Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unul sau mai mulți preoți și diaconi sluji-
tori numiți de Chiriarh într-o ședință a Permanenței Consiliului eparhial. Numărul sluji-
torilor la parohie se stabilește în funcție de solicitările misionar-pastorale locale constatate
de conducerea eparhiei. Pe durata activității lor în parohie, preoții și diaconii sunt datori
a locui în parohie, în case parohiale, acolo unde acestea există, sau în case închiriate și
au dreptul de folosință gratuită a unei anumite suprafețe de teren, proprietatea parohiei,
aprobată de Centrul eparhial. Pentru asigurarea unei prezențe stabile a preotului (preoți-
lor) în parohie, acolo unde nu se află casă parohială, aceasta va fi construită, iar dacă nu
sunt condiții pentru construire, Consiliul parohial va lua măsuri pentru achiziționarea
unei case existente sau pentru plata chiriei locuinței preotului, până când se va construi o
casă parohială nouă. La parohiile cu mai mulți preoți slujitori, aceștia sunt egali în drep-
turile și îndatoririle sacramentale, învățătorești și pastoral-misionare, fiecare preot slujitor
având în cuprinsul parohiei un sector bine delimitat și aprobat de Chiriarh, pe baza rapor-
tului întocmit de către delegații Centrului eparhial.
Adunarea parohială este compusă din credincioșii majori ai parohiei, bărbați și femei,
care mărturisesc prin credința, faptele și ținuta lor morală, atașamentul față de Biserica
Ortodoxă, de învățătura ei de credință și de instituțiile ei. Președintele Adunării parohiale
este preotul paroh, iar dacă acesta este absent sau suspendat din funcție, un preot delegat
de protopop dintre slujitorii parohiei sau de la o altă parohie învecinată. În cazul în care
la Adunarea parohială ia parte protopopul sau un preot delegat de către Centrul eparhial,
61
 Pr. prof. d r. G e orge Gri g ori ță

acesta prezidează ședința. Preoții și diaconii slujitori activi ai unei parohii, precum și pre-
oții pensionari care au domiciliul stabil pe teritoriul parohiei respective, sunt membri de
drept ai Adunării parohiale. Adunarea parohială se întrunește în ședință ordinară o dată
pe an, și anume în primul trimestru al anului, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori
este nevoie.
Consiliul Parohial este compus din 7, 9 sau 12 membri – în funcție de categoria paro-
hiei –, precum și 2-4 membri supleanți, aleși de Adunarea parohială dintre membrii ei;
aceștia sunt aleși pentru o perioadă de 4 ani și activează benevol, având posibilitatea de
a fi realeși. Membrii aceleiași familii (soțul și soția, părinții și copiii, frații, verii primari,
ginerii, nașii și finii) nu pot fi, în același timp, membri ai Consiliului parohial. Sunt mem-
bri de drept în Consiliul parohial, cu vot deliberativ, preotul paroh ca președinte, ceilalți
preoți și diaconi slujitori activi ai parohiei, precum și primul cântăreț (cantor, dascăl) al
bisericii parohiale. Pentru activitate ostilă Bisericii, comportament imoral și ofensator,
membrii Consiliului parohial pot fi revocați de Permanența Consiliului eparhial, la cere-
rea motivată a parohului, avizată de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea
superioară bisericească. Membrii revocați nu pot fi realeși timp de 5 ani în Consiliul
parohial. Consiliul Parohial se întrunește lunar, la convocarea preotului paroh, sau ori de
câte ori este nevoie.
Consiliul parohial deleagă unul sau doi membri care, în calitate de epitropi, sprijină
parohul în administrarea corectă și eficientă a bunurilor parohiale. Numele epitropilor se
comunică protopopiatului pentru aprobare.
Comitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcționează sub pre-
ședinția preotului paroh și este subordonat Consiliului parohial. Membrii Comitetului
parohial sunt aleși de Adunarea parohială dintre membrii ei; Comitetul parohial are un
număr dublu de membri față de cel al Consiliului parohial. Comitetul parohial poate avea
prevederi și evidență gestionară proprie în cadrul bugetului parohial pentru activitățile
desfășurate utilizând, sub controlul preotului paroh, același cont bancar și face justifica-
rea financiară anuală față de Consiliul parohial. Pentru controlul financiar al Comitetului
parohial sunt desemnați doi cenzori de către Consiliul parohial. Comitetul parohial are
cinci servicii, fiecare fiind condus de un coordonator numit de către biroul de conducere,
și anume: social, misionar, cultural, pentru tineret și administrativ-gospodăresc.

7. Mănăstirea, schitul și metocul

Mănăstirea este o comunitate de călugări sau călugărițe, care s-au hotărât în mod
liber să-și ducă viața în înfrânare, sărăcie de bună voie și ascultare, și depinde direct de
Chiriarh, care este conducătorul ei canonic. Schitul și metocul funcționează în subordinea
mănăstirii rânduită de Chiriarh sau, direct, a Centrului eparhial. Catedrala eparhială are
statut canonic de mănăstire.
Înființarea, desființarea și transformarea mănăstirilor de călugări în mănăstiri de călu-
gărițe sau a mănăstirilor de călugărițe în mănăstiri de călugări, precum și ridicarea schitu-
rilor la rang de mănăstiri se aprobă de către Sinodul mitropolitan, la propunerea motivată
62
 Impli c are a Bis er ic ii în ac t iv it ăț i le s o ci a l- f i l ant ropi ce, e duc aț i ona le, c u ltura le. . .

a Chiriarhilor eparhiilor sufragane, după o atentă și riguroasă evaluare a motivelor, a exis-

tenței bazei materiale și a personalului monahal necesar, precum și a condițiilor misionare
locale. Înființarea, desființarea și transformarea schiturilor și a metocurilor de călugări în
schituri și metocuri de călugărițe sau a schiturilor și a metocurilor de călugărițe în schituri
și metocuri de călugări se aprobă de către Chiriarh, aducându-se la cunoștința Consiliului
eparhial. În mănăstirea, schitul sau metocul date în folosință prin sfințire, niciunul dintre
ctitori, donatori și binefăcători nu are vreun drept de proprietate, folosință sau amestec în
conducerea, administrarea și viața spirituală a acestora.
Chiriarhul este conducătorul canonic al mănăstirilor, schiturilor și metocurilor din
eparhia sa, cu excepția stavropighiilor. Prin delegație din partea Chiriarhului, conducerea
mănăstirii este asigurată de stareț(ă), a schitului de egumen(ă), iar a metocului de persoana
anume desemnată ca administrator. Starețul(a) este ajutat(ă) în îndeplinirea atribuțiilor
de conducere de către Soborul mănăstiresc, de Consiliul duhovnicesc și de învățătură, de
Consiliul economic și de Consiliul de disciplină.

63
 Pr. lect. dr. Lucian Petroaia
Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filozofie şi Teologie
din Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Pastorația credincioșilor cu diverse pregătiri

profesionale, din parohii urbane și rurale, astăzi

Încă de la începuturile Bisericii, comunităţile creştine au fost păstorite de slujitorii lui

Dumnezeu, episcopi şi preoţi, ajutaţi de diaconi, care au primit harul de la Marele Arhi-
ereu Hristos, prin succesiune apostolică. Înmulţindu-se comunităţile, Biserica a trebuit
să se organizeze mai bine. Astfel au apărut structurile de bază - parohiile, mult mai târziu
coagulate zonal în protopopiate, care, la rândul lor compun astăzi unităţi administra-
tiv-bisericeşti macroscopice - eparhiile (episcopii şi arhiepiscopii, grupate în mitropolii)1.
La baza acestui mecanism eclesial de factură administrativ-canonică stă însă viaţa
liturgică, duhovnicească, misionară, pastorală, cultural-educaţională şi edilitar-gospo-
dărească de la parohie. Pentru a coordona această complexă lucrare care se desfăşoară
în comunitatea parohială, preotul operează printr-o modalitate de inter-relaţie umană
eclezială, fundamentală şi complexă, numită pastoraţie.

1. Parohia şi pastoraţia la început de mileniu III. Generalităţi.

1.1. Pastoraţia – dimensiune esenţială a slujirii preoţeşti.

Pastoraţia poate fi definită ca „ştiinţa sau arta de a păstori” sufletele credincioşilor,
care se constituie în „turma duhovnicească” sau „cuvântătoare” a Bisericii. Imaginea, spe-
cific bisericească, nu are nimic peiorativ în ea, ci trebuie înţeleasă prin cheie ioaneică
(Ioan 10, 11 ş.u.), ea denotând modul în care preotul, ca trimis al ierarhului său în parohie
şi lucrător după chipul „Păstorului celui Bun” îşi conduce „turma cuvântătoare pe calea
mântuirii”2. Acesta este de fapt şi obiectivul major al pastoraţiei: preotul şi păstoriţii săi,
angajaţi în lucrarea de dobândire a mântuirii, reuşesc să biruiască, împreună cu Domnul
Hristos, ispitele lumii şi să dobândească Raiul, văzut imnografic drept acel „loc luminat…
loc de odihnă…”3 spre care năzuiesc toţi cei ce bine s-au nevoit întru această viaţă.
Pentru împlinirea acestui deziderat, preotul-păstor se va strădui să dobândească arta
păstoririi sufletelor, să înveţe a-şi „mâna” oile sale pe pajiştile înmiresmate ale Sfintei
Scripturi şi în „livezile duhovniceşti” ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, pentru a le hrăni
1
Art. 6, alin. 1 şi 2, coroborat cu art. 84, alin. 1 şi 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe
Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, pp. 14 şi 59 (ulterior, cu aprobarea Sfântului Sinod, textului Statutului
B.O.R. i s-au adus completări şi îmbunătăţiri).
2
Expresia a devenit cunoscută mai ales prin formula liturgică folosită la Polihroniu, în Rânduiala „Te-Deum-ului”, în
Carte de Te- Deum, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp. 183-184, 193, 201, 210, 219, 227-228, 236-237.
3
Rugăciune din „Rânduiala înmormântării mirenilor”, în: Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2013, p. 205.

64
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

duhovniceşte. Trebuie să ştie să le „adape din izvorul cel cristalin” al Preacuratelor Taine
şi al sfintelor ierurgii, să cunoască primejdiile care pot veni de la „lupul cel răpitor”, dia-
volul4, care vânează suflete. Mai cu seamă, preotul se va nevoi să sporească el însuşi în viaţa
duhovnicească5 şi se va strădui să capete înţelepciunea şi meşteşugul ca, fiecare dintre
păstoriţii săi duhovniceşti să dea, la bună vreme, roadele lor de fapte bune, de lucrare
către oameni şi pentru oameni, de jertfă curată, de suflet, cuget, inimă, gând şi viaţă, proa-
duse lui Dumnezeu, în Biserică. Preotul, păstor iscusit, ştie să amplifice în sufletul creştin
dorinţa cultivării darurilor Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3) care, lucrate cu râvnă şi înmul-
ţite, arată în fiecare „roada Duhului” (Galateni 5, 22-23). Într-un cuvânt, prin întreaga sa
lucrare pastorală, preotul Îl arată oamenilor pe Dumnezeu6, îi aduce pe păstoriţii săi la
Dumnezeu.

1.2. Mutaţii spirituale în câmpul misionar parohial, astăzi.

În comparaţie cu evul apostolic, cu timpul patristic sau cu perioadele de glorie ale
împăraţilor, voievozilor şi domnilor protectori ai Bisericii şi mari ctitori, dar venind şi mai
aproape, comparativ cu primele cinci decenii ale secolului XX, lumea creştină de astăzi
este mult schimbată. Peisajul pastoral este diferit, iar lucrarea de pastoraţie cere metode
noi, adaptate la specificul, exigenţele şi marile dificultăţi actuale.
Sociologia modernă vorbeşte de mutaţii majore, în persoana umană şi în societate7.
Din punct de vedere strict sociologic-economic-politic, aceste schimbări ţin de evoluţia
4
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Rugăciunea a doua din „Rânduiala Sfintei Împărtăşiri” îl numeşte pe diavol „lupul cel
nevăzut” – vezi Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 352 sau „lupul cel înţelegător” – vezi, de ex., Liturghier,
E.I.B.M.O.B.O.R., Bucureşti, 1956, p. 304.
5
A se vedea la Sfântul Nectarie de Eghina, „Despre cuviinţa preotului; Despre sfinţenia preotului; Despre desăvâr-
şirea morală a preoţilor; Expresii ale adevăratei cuviinţe a preotului; Despre cum trebuie să fie păstorul duhovnicesc
în relaţiile sale; Despre îndatoririle religioase ale păstorilor duhovniceşti; Despre însuşirile cugetului - naturale şi
dobândite - ale preotului”, în Despre Preoţie, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, pp. 51-74. De asemenea, sugerez studiul
arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, „Viaţa interioară a preotului şi importanţa ei pentru apostolatul preoţiei”, în: Virtute
şi vieţuire creştină, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, pp. 5-29.
6
Pr. prof. dr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova,
2007, p. 12.
7
Iată câteva teze, dezvoltate mai apoi prin structuri ideatice majore, în gândirea câtorva sociologi „în vogă”, privind
dinamica acestui fenomen, în ultimele cinci decenii: a) conceptul revoluţiei post-industriale, formulat de profesorul
Daniel Bell de la Universitatea Harvard – în anii 1970; b) teza post-materialismului emisă de sociologul Ronald F.
Inglehart, de la Universitatea din Michigan şi cercetător în cadrul Înaltelor Şcoli de Economie de la Moscova şi Sankt
Petersburg – după anii 1980; c) „era informaţiei”, văzută aşa de scriitorul Alvin Toffler, întemeietorul futurologiei –
spre 1985; d) etapele modernităţii: modernitatea radicalizată sau „târzie” – Anthony Giddens, anii 1990; binomul
modernitate simplă - modernitate reflexivă, gândit de sociologul german Ulrich Beck, după 1992; evoluţia primei
modernităţi, solide, spre forme actuale fluide – concept al profesorului Zygmunt Bauman de la Universităţile Leeds
şi Varşovia, după anii 2000. Grefat pe aceste neo-realităţi, s-a inserat şi este foarte „în trend” conceptul de „eră
post-creştină”, cu care se operează de peste cinci decenii, în filosofia şi sociologia occidentală - vezi articolul prof.
univ. dr. Nicolae Achimescu, „Biserica şi Europa «postcreştină»”, Ziarul Lumina, nr. 70 (1272), 26 martie 2009, p. 10,
col.1-4. Ştiri mai recente confirmă „diagnosticul”: în viitorul apropiat, în Franţa, Germania şi Anglia se vor demola
peste 3000 de biserici - vezi Antonia Hendrik, 3000 de BISERICI vor fi demolate în Franţa, Germania, Anglia. Pe
locul lor se vor construi MOSCHEI, pe m. evz.ro>europa-biserici-demolate-franta, accesat 17 aprilie 2018.
Despre marile schimbări din lumea românească, a se vedea lucrarea unui colegiu de autori - Bogdan Voicu, Horaţiu
M. Rusu, Adela Elena Popa, Este România altfel? Societatea şi ideologia…încotro?, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”,
Sibiu, 2015.

65
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

necesară a societăţii umane. Aşadar, până la un moment ar putea fi înţelese, deşi efectele
lor, pe termen lung sunt inevaluabile şi incontrolabile. Din punct de vedere spiritual, se
observă că acestea s-au petrecut ca urmare a înstrăinării omului de Dumnezeu (dar şi de
sine!), a slăbirii credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos şi a răcirii iubirii dintre oameni8. În
limbaj actual deja devenit clişeu, acestui fenomen i se spune „secularizare”9, percepută ca
diluare a conştiinţei eternităţii şi ca dependenţă obsedantă de timpul dezumanizat, dezu-
manizant şi desacralizat al prezentului.
Cu toate acestea, (şi) în noul context, spiritul omenesc este capabil de aceleaşi senti-
mente înalte precum sufletul creştin de acum aproape 2000 de ani! E adevărat că uneori
nu mai găseşte în el energia pentru a se înălţa mai lesne din planul mundan spre cele
spirituale, întrucât nu mai are, ca odinioară, nici modelul direct - prezenţa luminoasă şi
dinamizantă a sfinţilor, nici fervoarea vieţii euharistice a comunităţii unite prin aspiraţii
duhovniceşti comune, nici convingere personală ardentă. Pe de altă parte, şi astăzi, ca
întotdeauna în istorie, sufletul suferă de tristeţe, de însingurare, de lipsă de iubire sau se
îndurerează atunci când este dominat de răutăţile vieţii, în care se zbate.
Din aceste motive, în parohia creştină de început de mileniu III este mare trebuinţă de
lucrare pastorală intensă, înţeleaptă şi eficientă.

1.3. Pastoraţia în mediul rural, între arhaitate şi modernitate.

Nu ştim în ce măsură se mai poate vorbi astăzi de „satul românesc” autentic! Privim cu
nostalgie albumele pe care unele edituri ni le oferă, punând în circulaţie peisaje mioritice,
chipuri idilice de ţărani, în diverse ipostaze (la coasă, la prăşit, la şezătoare, la horă)10 sau
scene de adâncă spiritualitate din viaţa satului românesc de altădată: Botezul, Cununia,
Înmormântarea11. Ele vin însă dintr-un „Altădată” şi dintr-un alt „Undeva”, care în mod
cert ne conduc spre un „illo tempore” românesc, astăzi indetectabil, se pare pierdut pentru
totdeauna!
Chiar zonele cele mai tradiţionale de pe harta României, precum Maramureşul ori
Bucovina suferă astăzi de un real fenomen de diluare a conştiinţei şi practicii credinţei
8
Intuind scăderea tensiunii credinţei, pe care o resimte în prezent societatea creştină, în general, şi parohia, în parti-
cular, cu simţ profetic, încă de acum mai bine de două decenii, pr. prof. dr. Ioan Bria scria despre „Exigenţele înnoirii
misionare şi pastorale: orientare, program, reformă; Probleme misionare şi pastorale urgente; Mutaţii şi stridenţe; O
nouă apologie pentru Ortodoxie”, în Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine
azi, Ed. Athena, Bucureşti, 1996, pp. 153-185, 205-214.
9
Realistă radiografie asupra acestui fenomen complex, la Mirel Bănică şi Vintilă Mihăilescu, „Secularizarea, un
«decalaj» religios al societăţii noastre? Cazul Bisericii Ortodoxe Române, De ce este România astfel? Avatarurile
excepţionalismului românesc (volum coordonat de Vintilă Mihăilescu), Ed. Polirom, Iaşi, 2017, pp. 126-164.
10
Recomand, de exemplu, o colecţie de excepţie, de portrete de ţărani (şi nu numai), aparţinând pictorului isihast
Paul Gherasim şi altor colecţionari, publicată de Marius Pandele sub titlul Chipul ţăranului român, în Ed. Arhiepi-
scopiei Dunării de Jos, la Galaţi, în 2016, cu o postfaţă semnată de Costion Nicolescu. Sau vezi un excelent album
realizat prin colaborarea câtorva instituţii de mare prestigiu cultural din România, cu text poliglot, Bucovina de
altădată. Chipuri şi locuri, Ed. Bibliotecii Naţionale a României – Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 2014, 324 pagini,
prefaţat de ÎPS Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor şi prof. univ. dr. Ştefan Gorovei.
11
Semnalez o lucrare de mare valoare, care pune în circulaţie parte din aceste frumuseţi ale sufletului românesc de
altădată, pentru o zonă anume: Documente privind istoria Brăilei. Răspunsurile la Chestionarele Odobescu şi Hasdeu
pentru judeţul Brăila, Ed. Istros a Muzeului Brăilei “Carol I”, 2015, ediţie îngrijită de Ionel Cândea şi Costin Croitoru.

66
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

ortodoxe, de artificializare a tradiţiilor şi de pierdere a ethos-ului. Nu vorbim de faptul că,

în prezent satul românesc nu mai produce doine, balade, cântec popular de calitate, dar
prea adesea, în satul românesc de astăzi nu se mai cresc vite, sătenii consumând pui de
„Avicola”; nu se mai bea lapte natural, ci se foloseşte un lichid alb, „pasteurizat”; nu se mai
coc în cuptor plăcinte „poale-n brâu”, ci se servesc foietaje şi dulciuri cu gust de plastic,
achiziţionate de la chioşcul din colţul uliţei. Agapele tradiţionale de după botez ori de
la nuntă (atâtea câte se mai fac azi în sate) se organizează ca mese cu protocol precis, în
salonul căminului cultural sau în ballroom-uri, uneori cu meniuri sofisticate şi extrem de
scumpe, oferite de chelneri în frac, angajaţi ai vreunei firme ce oferă servicii de gen. Dacă
adăugăm şi faptul că toată lumea se îmbracă în haine de nylon şi ascultă muzică de valoare
îndoielnică (de cele mai multe ori manele!), se observă că din tradiţia foarte bogată legată
de cele două momente esenţiale ale vieţii nu a rămas decât o slujbă fugitivă, care uneori
pare momentul cel mai greu de digerat din întregul ceremonial al Botezului sau Cununiei.
Preotului i se cere, adesea: „Părinte, să nu cumva să afundaţi copilul cu capul în apă” sau
„Părinte, vă rugăm mult, ceremonia de cununie să nu dureze decât un sfert de oră”... La ţară,
în satul românesc!12
În acest context nou, în care la parastas se serveşte colivă „instant”, „Coca-cola”, brânză
„Feta”, salamuri de slabă calitate sau, după caz, produse de post, din soia modificată genetic,
preotul, parohia, slujba ce relevanţă mai au pentru viaţa omului? Contextul este prăbu-
şitor, dezarmant, pentru preotul tânăr, care este trimis să slujească aici. Dacă nu ştie cum
să abordeze pastoral aceste situaţii, nu îl ajută cu nimic nici entuziasmul propriu începu-
tului, nici puţina sa ştiinţă de manual. În astfel de situaţii, chiar şi preotul cu experienţă
se vede total depăşit: nu se mai regăseşte ca păstor şi nu-şi mai recunoaşte credincioşii şi
enoria la care a fost repartizat cu 15-20 de ani înainte.
La acestea se adaugă drama pierderii bătrânilor, „martorii de eroziune” ai neamului
nostru, stegarii, făclierii şi trezorierii candelelor de la mormintelor strămoşilor şi ale ero-
ilor! Aşa cum sunt ei, pribegi prin cei 45 de ani de comunism ca printr-un deşert spiritual,
părinţii şi bunicii noştri, care se sting (fenomen care depopulează satele), sunt atât de
preţioşi! Generaţii ca ale lor nu se vor mai naşte niciodată. La extremă se află generaţia
tânără, în număr mic şi în continuă scădere (numeric), într-o mână ţinând I-phon-ul şi
în cealaltă, după caz, dar destul de rar şi cu lipsă evidentă de îndemânare, sapa, grebla
sau băţul pentru mânat bobocii şi mieluşeii. Este generaţia racordată la realitatea virtuală
care i se propune agresiv, zilnic, şi care o aduce în coliziune totală cu şansa de a creşte în
realitatea vie a vieţii, în normalitate. Este generaţia care, deşi mai furnizează inteligenţe
remarcabile, în număr semnificativ, prea adesea nu mai salută bătrânii, nu-şi mai iubeşte
părinţii, nu mai are prieteni adevăraţi, ci visează la îmbogăţire rapidă, la funcţii, poziţie
socială şi notorietate sau, atunci când suferă de „criză de modestie”, doar la ceva articole
vestimentare la modă şi maşini cu difuzoare puternice.

O analiză a acestei degenerări de la „sătean” la „post-sătean”, la Vintilă Mihăilescu, „Excepţionalismul Ţăranului

12

Român. Prezenţa unei absenţe”, De ce este România astfel?..., pp. 165-198.

67
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

În acest context total modificat, bineînţeles că soluţiile pastorale clasice13 nu-şi mai au,
întrutotul, aplicare. Preotul are trebuinţă deci de „altceva”, mai atractiv şi persuasiv.

1.4. Dificultăţi privind pastoraţia la oraş, în actualitate.

Întotdeauna, mediul urban a prezentat preotului dificultăţi lucrării specifice de pas-
toraţie. Pentru a răspunde acestor dificultăţi, în general, în parohiile de oraş sunt chemaţi
să păstorească preoţi cu experienţă dobândită într-o primă etapă de slujire la ţară, având
cunoştinţe teologice şi misionar-pastorale solide, cu viaţă familială armonioasă, cu viaţă
morală şi cu preocupări duhovniceşti; în special cu reale calităţi psiho-pastorale.
În România, mediul orăşenesc al ultimilor 70 de ani a cunoscut transformări mari.
Perioada interbelică la noi, a fost una a oraşului „tradiţional”, cu oameni având conşti-
inţa şi chiar mândria de cetăţeni ai oraşului lor, din generaţie în generaţie legaţi de locul
natal. Perioada comunistă, cu strategiile economice de dezvoltare a unor zone, a supradi-
mensionat, într-o perioadă relativ scurtă, multe dintre oraşele româneşti cu bună aşezare.
Industrializarea a avut la bază mişcări masive de populaţie dinspre zona rurală spre oraşe,
în vederea acoperirii locurilor de muncă necesare. În toate zonele României, oraşe cândva
târguşoare de provincie, au devenit structuri citadine cu sute de mii de locuitori. Dacă, în
general, arhitecţii care proiectau cartierele muncitoreşti, aveau în vedere construirea de
grădiniţe, şcoli, complexe alimentare, locuri de agrement, în perioada ateismului devenit
ideologie nu se putea pune şi problema construirii de biserici în noile cartiere. Astfel se
face că, în multe din oraşele expandate demografic, bisericile vechi, cu slujitori puţini s-au
pomenit având în raza parohială, uneori, 15-20.000 de familii, cu până spre 70-80.000 de
suflete! În aceste condiţii, era imposibil a se face pastoraţie, în sensul propriu al cuvân-
tului. Iar problema numerică, se ştie, era cea mai simplă dintre dificultăţile întâmpinate
atunci. La ea se adăugau diversitatea socio-culturală, dezrădăcinarea spiritual-culturală,
analfabetismul religios şi debusolarea identitar-creştină14 pe care le resimţeau locuitorii
megalopolisurilor de la noi, până în 1990.
Mai nou, pe lângă aceste probleme reale şi dureroase, au apărut alte dramatice feno-
mene sociale, precum: dizolvarea familiei, sărăcia extremă, şomajul, formele agravate de
imoralitate (consumul de droguri şi alcool, prostituţia, comerţul de carne vie în care sunt
implicaţi copii, tendinţa schizoidizării familiei prin căsătorii între persoane de acelaşi
gen), emigraţia românească masivă spre Occident, ivirea primelor eşaloane şi prefigu-
rarea unor valuri ameninţătoare de migranţi din Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.
13
A se vedea „foile pentru poporeni” sau broşurile tematice care au circulat în perioada interbelică prin mai toate
eparhiile noastre (unele fiind republicate, pe alocuri, şi după 1990), care încercau să combată alcoolismul, taba-
gismul, adulterul, magia, vrăjitoria şi, mai ales, abaterile doctrinare şi morale promovate de unele persoane „haris-
matice”, de denominaţiuni sau formaţiuni pretinse a fi creştine şi ortodoxe.
14
Un studiu cuprinzător, la temă, al pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, „Este necesară revigorarea activităţii pastoral-mi-
sionare în mediul urban din România?”, în: Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Episcopia Dunării de Jos, Galaţi,
2001, vol. 2, pp. 447-457; vezi şi pr. lect. dr. Gheorghe Zamfir, „Mijloace şi metode pastorale în societatea contem-
porană. Problemele dintr-o parohie din mediul rural şi problemele dintr-o parohie din mediul urban din România?”,
în: Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă. Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare a clerului, conform
Hotărârii Sfântului Sinod cu nr. 572 / 1998, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, vol. 2, pp. 167-182.

68
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

Începutul de mileniu III aduce noi provocări15 familiei creştine de la oraş: dependenţa
de Facebook şi Internet, consumul excesiv de jocuri electronice virtuale şi de plăceri sen-
zuale on-line, viaţa de noapte din cluburi şi pub-uri, atracţia irezistibilă a mall-ului, vraja
etnobotanicelor, „găştile” de cartier, reţelele de dealeri pentru „prafuri tari” şi arme de foc
sau albe, limbajul trivial, în jargon şi plin de clişee convenţionale, comunicarea schema-
tic-consonantică prin „sms”-uri în detrimentul comunicării vii şi directe sunt tot atâtea
simptome ale unei pseudo-vieţi, din nefericire atât de agreată de unii tineri şi chiar maturi,
orăşeni. Nici mulţi dintre cei mai aşezaţi ca vârstă nu scapă tentaţiilor post-modernităţii:
nevroza ştirilor noi (multe false!), care induc psihoze în masă, scepticism şi o perma-
nentă tensiune catastrofistă, maladia telenovelelor, apetenţa exacerbată pentru cancan-ul
televizat şi talk-show-ul de prost gust prin care sunt promovate persoane de o moralitate
îndoielnică. Toate conduc la un mod de viaţă larvar, care generează supraponderali - fizic
şi slăbănogi - duhovniceşte; o adevărată „sclavie a orizontalităţii”16!
Aceste adicţii, adversari redutabili ai vieţii reale, frumoase şi împlinite, consumă
sensul existenţial al omului neatent. Devin însă target-uri pastorale, deşi nici una dintre
aceste probleme nu este tratată în vreun manual de Pastorală! De altfel, teologia româ-
nească nu dispune de un manual normativ de Pastorală!! Materialul didactic ce se poate
oferi elevilor seminarişti şi studenţilor teologi, unii viitori preoţi, cuprinde doar câteva
titluri: câteva republicări ale unor lucrări pastorale17 sau manuale de secol XIX18, iar altele,
de secol XVII-XX. Lucrări de Pastorală, cu pretenţii de manual sistematic, modern, avem
foarte puţine19. Astfel înţelegem de ce însuşi Patriarhul României, Preafericitul Părinte
15
Vezi şi arhim. Teofil Tia, „Urbanitatea, dimensiune a lumii de azi. Priorităţi pastorale”, în: Elemente de Pastorală
Misionară pentru o societate post-ideologică, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 326-444.
16
Ibidem, p. 371. În spaţiul pastoral romano-catolic, Biserica de acolo s-a confruntat mai de timpuriu cu aceste
fenomene. În consecinţă, s-a încercat identificarea unor soluţii pastorale viabile. Vezi, pentru această temă, termenii
„Participation”, „Pastorale liturgique”, „Sécularisation”, în: Dictionnaire Encyclopédique de la Liturgie, Ed. Brepols,
Turnhout, 2002, pp. 156-171, 171-185, 380-390, respectiv.
17
Episcop Grigorie al Râmnicului, Preoţia cu datoriile clerului mirean, Râmnic, 1740; Idem, Preoţia, Râmnic,
1749; Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul, Synopsis, adică adunare a celor şapte laude a Sfintei Biserici şi canoane
din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei, Iaşi, 1751; -, Îndreptarea păcătosului cu duhul blânde-
ţelor, Timişoara, 1765; episcop Partenie Sonkovski, Carte despre datoriile preoţilor de enorie, 1857 ş.u.; Alexandru
Sturza, Epistolii sau Scrisori despre datoriile sfinţitei dregătorii preoţeşti, Iaşi, 1843;
18
Semnalez două ediţii anastatice: 1. Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna, Teologia Pastorală pentru Preoţii de Lege
Ortodoxă Răsăriteană, Sibiu, 1857, republicată în facsimil şi în text transliterat, sub acelaşi titlu, în Ed. Universităţii
din Oradea, în 22008, de pr. lect. dr. Emil Cioară, de la Facultatea de Teologie din Oradea; 2. Episcop Melchisedec
Ştefănescu, Teologia Pastorală, Imprimeria Ştefan Rasidescu, Bucureşti, 1862, republicată în facsimil şi în text
transliterat, sub acelaşi titlu, în Ed. „Doxologia”, Iaşi, în 22008, de pr. prof. dr. Viorel Sava şi diac. drd. Cezar Pelin, de
la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. Tot aici trebuie amintite multiplele reeditări în limba română
ale lucrărilor Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz şi Efrem Sirul, reunite sub titlul comun Despre
Preoţie (mai multe ediţii, din 1821-1823 la zi) şi ale lucrării Sfântului Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare
de suflet. Sfătuire către duhovnic (peste 20 de ediţii, din 1799 la zi). Merită amintită şi republicarea lucrării Sfântului
Mitropolit Grigorie Dascălul, Sfătuire foarte frumoasă şi pe scurt către cel ce se pocăieşte, cum se cuvine să se mărtu-
risească. De la mulţi dascăli adunată, spre folosul celor ce vor citi, Buzău, 1835, apărută în Ed. Egumeniţa-Cartea
Ortodoxă, Galaţi, 22007, sub îngrijirea lui Ştefan Voronca.
19
Pr. prof. George Gibescu, Manual de Teologie Pastorală, Bucureşti, 1894 şi 21899; prof. Izidor mARCU, Teologia
Pastorală, Blaj, 1902-1906 (2 volume); pr. prof. Ioan Gotcu, Curs de Pastorală, Bucureşti, 1903, 21911, 31922; prof.
Dionisie Ieremiev, Pimenica Ortodoxă sau Teologia Pastorală în înţelesul strâns al cuvântului, Cernăuţi, 1928; pr.

69
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

Daniel a solicitat să predea disciplina „Pastorală” la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Jus-

tinian Patriarhul” din Bucureşti: pentru ca viitorii slujitori să se formeze bine, ca păs-
tori de suflete, audiind cursul Preafericirii Sale şi beneficiind de gândirea sa teologică, de
uriaşa sa experienţă pastorală, de metoda didactică şi de viziunea sa eclesială.

2. Tactul pastoral: o vedere actuală

Succesul pastoraţiei este asigurat de mai multe condiţii, care pot ţine de preot, de
persoana, familia sau instituţia unde se desfăşoară lucrarea pastorală şi de contextul în
care are loc pastoraţia. Astfel, dacă preotul are cunoştinţe teologice solide, dacă posedă
o cultură generală bogată, dacă ştie cum, ce şi cât să vorbească cu oamenii (toate fun-
damentate pe o bunătate fiinţială şi sporite de o căldură duhovnicească ce emană din
viaţa sa reală, vie, în Hristos), şansele sale de reuşită în pastoraţie sporesc considerabil.
Dacă persoana sau grupul social spre care se îndreaptă actul pastoral prezintă un nivel
oarecare de cultură şi manifestă interes pentru ceea ce înseamnă credinţă şi spiritualitate,
aceste condiţii sunt favorabile lucrării pastorale. De asemenea, contextul socio-economic,
psihologic-cultural şi spiritual (de exemplu atmosfera frumoasă dintr-o zi de sărbătoare,
într-un colectiv didactic, la o şcoală din apropierea bisericii) asigură succesul pastoraţiei.
Peste toate acestea însă se află o altă condiţie, deosebit de importantă, care asigură,
într-o proporţie majoritară succesul pastoraţiei. Se numeşte „tact pastoral”.

2.1. Un subiect puţin analizat în pastorala ortodoxă: tactul pastoral.

Cine doreşte să aprofundeze tema „tactul pastoral” şi caută să identifice surse biblio-
grafice ad-subiectum, va rămâne descumpănit, întrucât, în mod direct, pe această temă
s-a scris destul de puţin în literatura teologică românească20. Abordări colaterale sau adia-
cente se găsesc în operele preoţilor profesori Ene Branişte21 şi Nicolae D. Necula22.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „tact” se înrădăcinează în substantivul latin
„tactus”23 şi în adjectivul grecesc „τακτός, ή, όν”24. În limba română acest cuvânt are o

prof. Nicolae Brânzeu, Păstorul şi turma (Hodegetica), Lugoj, 1930. Trebuie amintite aici şi cursurile normative
de Pastorală, susţinute, de-a lungul timpului, de marii noştri profesori de Liturgică: sus-amintitul curs al pr. prof.
dr. Petre Vintilescu, tipărit sub titlul Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2007; opera ştiinţifică pastorală a pr. prof. dr. Ene Branişte, tipărită sub titlul „Preoţii Tăi, Doamne, se vor
îmbrăca întru dreptate”…Studii de Teologie Pastorală, predici şi cuvântări, Ed. Andreiana, Sibiu, 2014 (volumul IV
din „Integrala Branişte”, realizată şi tipărită cu binecuvântarea ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului); cursul pr.
prof. dr. Nicolae D. Necula, rămas în manuscris.
20
De exemplu, a se vedea prot. dr. Marcu Bănescu, „Simţul pastoral şi bunsimţul duhovnicului”, Mitropolia Bana-
tului, XXXI, (1981), nr. 1-3, pp. 100-104; prot. dr. Marcu Bănescu, „Tact pastoral la săvârşirea slujbelor bisericeşti”,
Mitropolia Olteniei, XXXVIII, (1986), nr. 4, pp. 94-97.
21
Vezi volumul sus-amintit al pr. prof. dr. Ene Branişte, „Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate...”. Studii
de teologie pastorală… Ed. Andreiana, Sibiu, 2014, vol. IV, 774 pagini.
22
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula este autorul seriei Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I – Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 1996, 351 pagini; vol. II - Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, 502 pagini; vol. III - Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, 346 pagini. Cele trei volume au fost
„topite” în două şi republicate de către Patriarhia Română, la Ed. „Trinitas”, în 2014.
23
În limba latină, sensul primar al cuvântului este „atingere, pipăire, simţul pipăitului”, conform Voichiţa Ionescu ,
Dicţionar latin-român, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 199.
24
Dicţionarul normativ pentru limba greacă oferă trei rădăcini: 1. verbul „τακτέον” – de la „τασσω” = „a pune

70
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

semantică bogată. Din cele 38 de definiţii pe care le dau dicţionarele, cel mai potrivit
pentru studiul de faţă este: „simţ al măsurii, al nuanţelor, al convenienţelor în relaţiile cu
altcineva”25. Din punct de vedere teologic însă, sensul acestui cuvânt este mult mai larg:
a avea tact pastoral înseamnă a folosi un întreg instrumentar spiritual, ajutător, pentru
ca mesajul duhovnicesc să pătrundă până la inima creştinului, să-i lumineze mintea, să-i
îndrepte voinţa şi să-i genereze atitudini morale, fapte creştine, lucrare şi viaţă rearmoni-
zate cu mesajul înalt al Evangheliei.
Mai întâi, tactul presupune ştiinţa folosirii cuvântului. Este mai mult decât oratoria,
care foloseşte elemente de teatralitate, de mimică şi gestualitate, dar şi diverse artificii
pentru a capta auditoriul. Este mai mult decât predica, aceea care se adresează maselor de
practicanţi şi vizează atingerea a cât mai multe suflete; este mai mult decât o cateheză sau o
lecţie care, adesea, pierde din mesaj prin tehnicitatea sa, prea riguros aplicată. Tactul folo-
sirii cuvântului presupune inspiraţie, în mod esenţial, inspiraţia folosirii adecvate, chib-
zuite, a cuvântului, în înţelesul lui propriu. Termeni precum „iubire creştină” sau „mân-
tuire” presupun polisemantism, dar oferirea lor către cel ce caută sens în viaţă şi aşteaptă
răspuns la întrebările sale existenţiale trebuie făcută corect. Atunci când preotul se adre-
sează celui din faţa sa, în Taina Spovedaniei sau într-un simplu dialog din timpul unei
vizite pastorale, va folosi lexicul accesibil şi nivelul ideatic bine adaptat, va evita limbajul
de lemn, se va acomoda nivelului cultural al celui din faţa sa. Va evita asepsia cuvântului26,
chiar dacă realitatea socio-psiho-pastorală aflată atunci şi acolo în dezbatere este plină de
asperităţi; va evita şi limbajul dulceag, flasc, înţesat cu diminutive, pseudo-duhovnicesc,
folosit de unii monahi, de preoţi în vârstă sau în întâlnirile unor diverse organizaţii creş-
tine, ortodoxe sau nu.
În al doilea rând, tactul presupune atitudine adecvată. Aici subliniem faptul că unii
dintre slujitori suferă de o formă de suficienţă de sine, care tinde să devină un fel de a fi, de
tagmă. Este, poate, unul dintre cele mai mari ponoase pe care le vădeşte, în unele cazuri -
inacceptabile! - atitudinea preoţească incorectă şi nedemnă a unor slujitori, astăzi, într-un
timp atât de zbuciumat, când Biserica, în întregul ei, este atât de atacată, iar preotul atât de
urmărit, judecat şi condamnat. Tactul în atitudine conduce la acea purtare a preotului care
iradiază lumină şi har, pace şi binecuvântare, atunci când sfinţitul slujitor apare, vorbeşte
ori slujeşte. În actul pastoral, tactul atitudinal este dozarea corectă dintre modestie şi dem-
nitate, dintre blândeţe şi severitate, dintre iertare şi mustrare. Într-un cuvânt preotul îşi
păstrează prestanţa şi autoritatea sa spirituală, rămâne simbol şi reper, dar nu le impune,
ci doar le propune şi le prezintă învăluite în smerenie şi modestie. Într-adevăr, putem
vorbi de o dificultate/delicateţe în dobândirea şi improprierea acestui mod „de purtare”!

într-un loc fix, potrivit”; 2. adjectivul „τακτικος, -ή, -ον” = „care pune ordine în lucruri”; 3. adjectivul „τακτος, -ή,
-ον” = „reglat, fixat, organizat, ordonat, rânduit” - vezi M. A. Bailly, Dictionnaire grec-français à l' usage des élèves
des lycées et des colleges…, Librairie Hachette, Paris, 1897, p. 1893. Maurice Carrez şi François Morel preiau sensul
de „fixat, stabilit, rânduit”, în Dicţionar grec-român al Noului Testament, Societatea Biblică Interconfesională din
România, Bucureşti, 1999, p. 284.
25
Vezi Ioan Oprea, Carmen Gabriela Pamfil, Rodica RADU, Victoria Zăstroiu, Noul dicţionar universal al limbii
române, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2007, p. 1473.
26
Este vorba de duritatea în exprimare, conform prot. dr. Marcu Bănescu, „Tact pastoral...”, p. 96.

71
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

Dar ştim că, în orice situaţie, oricât de dificilă din punct de vedere pastoral, o atitudine
arogantă, orgolioasă, suficientă, ori prea imperioasă, imperativă sau agresivă a preotului,
nu va convinge şi nu va genera nici sentimente, nici atitudini pozitive în sufletele celor ce
se află în faţa lui.
În al treilea rând, tactul preotului presupune găsirea şi aplicarea celei mai elegante şi
eficiente metode psiho-socio-pastorale şi duhovniceşti pentru a ajunge la inima omului
şi pentru a-l ajuta să-şi schimbe viaţa, să vină la Hristos. Pentru realizarea acestui demers
există multe căi şi nenumărate metode, diferite însă ca impact interior, efecte vizibile şi
eficienţă cuantificabilă în „rezultate în pastoraţie”. Actul pastoral, care în sine presupune
o interacţiune duhovnicească complexă între preot şi păstorit/păstoriţi, vizând recupe-
rarea omului, cere întotdeauna metoda potrivită. Aşa au cugetat şi Sfinţii Părinţi, când au
redactat Canonul 102 de la Sinodul Trulan:

„Căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi al aceluia ce i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să
aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe; nici să o împingă spre
prăpastia deznădejduirii şi nici a slăbi frâul spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în
orice chip să stea împotriva suferinţei, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele
mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi
îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus”27.

Cu atât mai nobilă şi răsplătită de Dumnezeu este această lucrare, când nimeni nu e de
acord cu preotul sau când acesta este jignit, hulit, marginalizat, învaţă Sfântul Ioan Gură
de Aur, care arată că preotul primeşte, adesea:

„…ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici - unele făcute fără gând rău, altele
pe bună dreptate - mustrări nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor, şi din partea
inferiorilor…”28.

Cu toate acestea, păstorul de suflete trebuie „să rabde totul cu curaj” şi „să nu se
mânie”, să dovedească „multă pricepere în raporturile dintre oameni”, pentru a „duce şi
ancora sufletele ca într-un port liniştit”29 . Această măiestrie pastorală înseamnă tact, cu
care preotul trebuie să evalueze relaţiile interumane, să cerceteze adânc starea sufletelor30
şi să procedeze spre cele corespunzătoare.
Prin urmare, metoda tactului pastoral se acomodează, după caz, pe o scală care ar
putea fi schiţată astfel, în cazul unei situaţii pastorale anume, la care preotul este soli-
citat a se implica: a) ascultarea, de către preot, cu răbdare, a situaţiei care se expune; b)
închegarea unui dialog între preot şi credincios; c) nuanțarea anumitor aspecte despre
27
Vezi arhid. prof. dr. Ion N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 1993, p. 161.
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76.
29
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoţie, pp. 87-88.
30
Pentru o bună lucrare în acest sens, recomand excelenta carte a lui Stavros I. Baloyannis, Psihologie pastorală, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2015, 287 pagini.

72
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

situaţia în sine; d) dulcea sfătuire şi încurajarea creştinului; e) oferirea unor argumente

logice, psihologice, duhovniceşti şi teologice, necesare înţelegerii corecte – din punct de
vedere duhovniesc – a respectivei probleme; f) puţină mustrare, în funcţie de căinţa apa-
rentă; g) după caz, mustrare ceva mai aspră, dar bine dozată, în vederea conştientizării
situaţiei grave; h) atitudine iertătoare şi optimistă a preotului; i) invitarea creştinului la
Taina Spovedaniei, pentru eliberarea sufletului de povara lui, pentru dobândirea iertării
lui Dumnezeu şi pentru continuarea luptei duhovniceşti, cu ajutorul Domnului Hristos;
j) citirea unei rugăciuni, săvârşirea slujbei aghesmei sau a altei molitve, la biserică sau în
casa creştinului; k) vizite pastorale la casa şi în familia respectivă şi (re)adaptarea metodei
la situaţia concretă din acel context.
În această cheie se exprimă Sfântul Grigorie cel Mare, despre echilibrul necesar între
situaţiile contrarii între care se află pus la un moment dat şi soluţiile antipodice cu care
este chemat să opereze preotul, în actul pastoral:

„Să păstrăm în inimă smerenia, iar în fapte disciplina. Între acestea trebuie să existe raportul
cuvenit, ca nu cumva, în timp ce se manifestă o îngăduinţă prea mare, să se piardă puterea
disciplinei… Să fie iubire, dar nu slăbiciune; să fie asprime, dar nu din aceea care duce la
disperare; să fie râvnă, dar care să nu pedepsească fără măsură; să fie milostivire, dar care să
nu cruţe mai mult decât este necesar”31.

3. Pastoraţia credincioşilor cu nivel intelectual diferit şi de diverse pregătiri

profesionale

Societatea românească de astăzi aşează în faţa atenţiei pastorale a preotului o gamă

foarte variată de tipologii umane. Având în vedere statusul social şi cel economic şi pri-
vind prin lupa clasificărilor sociale, se observă că (şi) „piramida” românească are la bază
o mare majoritate: oamenii simpli şi săraci; deasupra acestora, secţiune care la noi este
nesemnificativă ca număr, dar în societăţile dezvoltate este „motorul” socio-economic,
se află „mijlocaşii”, iar la etajul superior – elita. Se subliniază faptul că această piramidă
românească se poate figura, din nefericire, cu o înălţime foarte mică, baza ei fiind extrem
de largă, de amplă32. Din punct de vedere strict economic, de asemenea, lumea româ-
nească de astăzi cunoaşte disproporţii majore. O bună parte din populaţie este săracă şi
foarte săracă33. Un procent nesemnificativ îl constituie oamenii cu un echilibru economic
31
Sfântul Grigorie Dialogul, Cartea regulei pastorale, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, pp. 66, 69.
32
Vezi studiul autorizat al lui Octavian Marian Vasile, „Stratificarea socială în România: o analiză de clase latente”,
Calitatea Vieţii, XIX, (2008), nr. 3-4, pp. 365-388. Este rezultatul unui grant de cercetare derulat sub tutela Institu-
tului de Cercetare a Calităţii Vieţii din România.
33
Conform datelor „Eurostat”, la început de 2014, România ocupa locul I în Europa la capitolul „sărăcie relativă”
(când nivelul nevoilor oamenilor depinde de gradul de dezvoltare a societăţii), cu procentul de 25,4 %. Din cauza
nivelului mare de inegalitate a veniturilor, care creează disproporţii socio-economice, la finalul lui 2017, la capi-
tolul „populaţie expusă riscului sărăciei sau excluziunii sociale”, România se afla pe penultimul loc în Europa, cu o
pondere de 38,8 % a acestei părţi din populaţie - vezi Cosmin Pam Matei, „Cum arată sărăcia din România, compa-
rativ cu cea din Europa”, Cotidianul.ro, 29 decembrie 2017, accesat 18 aprilie 2018.

73
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

destul de fragil; cei care au un confort economic bun depăşesc, numeric, pe cei de dinainte.
Există şi oameni cu posibilităţi materiale mari, numiţi convenţional „bogaţi” sau „avuţi”,
nu puţini în România34.
De asemenea, din punct de vedere intelectual, se poate realiza o radiografie a lumii
româneşti de astăzi. Rezultatele nu sunt îmbucurătoare. Numeric, un procent destul de
consistent din populaţia României se poate „mândri” cu absolvirea unei facultăţi35. Mai
mult, în ultimii 10-15 ani s-a ivit şi este încă în trend ambiţia multor tineri de a cumula
două sau trei licenţe, două sau trei masterate. Din punct de vedere cantitativ însă, România
are cea mai scăzută pondere din Uniunea Europeană a licenţiaţilor „cu job”, mare parte
dintre absolvenţii de studii superioare români nelucrând în domeniile în care au studiat,
ceea ce denotă o disfuncţie gravă între sistemul de învăţământ şi piaţa muncii, între nivelul
de pregătire teoretică şi planul de aplicare practică a cunoştinţelor. Nici rata şomajului nu
este de neglijat36. Exceptând elitele, pe care România le livrează fără nici un discernământ
şi în număr generos multora dintre universităţile occidentale sau de peste ocean37, trebuie
să spunem că, la o analiză calitativă exigentă se constată că destui dintre absolvenţii diver-
selor facultăţi din România prezintă doar diplome, şi nu valoarea reală, lucrul acesta fiind
resimţit de angajatori. Să nu uităm că suntem ţara cu cei mai mulţi „doctori în ştiinţe” din
Europa şi una dintre cele mai „dotate”, numeric, la acest nivel de cercetare, din lume, mulţi
beneficiari ai unei diplome din această armată de „doctori” fiind ispitiţi de compilaţie ori
plagiat. După scandaluri de presă repetate, ruşinoase, situaţia a impus elaborarea unei
adevărate neo-legislaţii universitare, profilactice, necesare stăvilirii acestui tip de fraudă
intelectuală.
La polul opus se află spiritul românesc autentic, geniul românesc, darul lui Dum-
nezeu aşezat în mintea, în sufletul şi în inima românului, întotdeauna strălucitor şi evi-
dent şi astăzi. Deşi între laureaţii Premiului Nobel se află puţini români38, ştiinţele clasice,
neo-ştiinţele, cercetările inter sau trans-disciplinare se încununează cu roadele bogate ale
unor geniale îmbunătăţiri, înnoiri, inovări sau invenţii, izvodite de minţi româneşti39.
34
Să nu uităm că celebra revistă „Forbes”, care realizează ritmic ierarhii economice mondiale notează, între primii
oameni bogaţi ai lumii şi un român, la poziţia 1867. Vezi Români în „Forbes”, pe https://www.forbes.com/billionaires/
list/#version:static_country:Romania, accesat: 17.04.2018; vezi şi Cei mai bogaţi români, pe  http://www.economica.
net/cei-mai-bogati-romani-in-2017-top-300-capital_147066.html#ixzz5CvlUf6ui, accesat: 17.04.2018.
35
19 % din populaţia României are studii superioare. Procentul este sub media europeană, care se ridică la 33 % -
vezi „Pe ultimul loc în U.E.: Doar 19 % din populaţia României are studii superioare…”, în ziarulfinanciar.ro, accesat
19.04.2018.
36
Conform datelor A.N.O.F.M. din februarie 2018, rata şomajului în România, în prezent, este de 3,94%,. Vezi http://
www.anofm.ro/statistica, accesat: 17.04.2018.
37
Numai în anul 2010, de exemplu, peste 200 de tineri români se înscriau la unele dintre cele mai bine cotate Universi-
tăţi din lume, precum: University College London, Harvard, Oxford, Massachusetts Institute of Technology, Univer-
sitatea Yale, California Institute of Technology, Universitatea din Chicago, Universitatea Princeton. Vezi http://www.
zf.ro/profesii/cati-romani-invata-la-cele-mai-bune-zece-universitati-din-lume-6538098, accesat: 17.04.2018.
38
Lista laureaţilor cu Nobel cuprinde doar 4 personalități de origine română: George Emil Palade (Premiul Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină, 1974), Elie Wiesel (Premil Nobel pentru Pace, 1986), Herta Müler (Premiul Nobel
pentru Literatură, 2009) şi Ştefan W. Hell (Premiul Nobel pentru cercetare în domeniul Chimiei, 2014).
39
Iată câţiva dintre aceştia, a căror operă a revoluţionat diverse domenii ale ştiinţelor şi cercetării: Petrache Poenaru –
inventatorul stiloului (1827); Traian Vuia – constructorul primului avion (1906); Henri Coandă – inventatorul
avionului cu reacţie (1910); Ion Cantacuzino – descoperitorul vaccinului antiholeric (1912); Nicolae Paulescu –

74
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

În acest cadru, de la minus la plus, de la alb la negru, de la bază la vârf, trebuie să păs-
torească preotul ortodox român, astăzi!

3.1. Dificultăţi în pastoraţia intelectualilor „rasaţi”.

O situaţie „de laborator”, dar…plauzibilă: Preotul nu poate şti când, la o slujbă de
mulţumire, la o masă de pomenire, la un botez sau la o cununie, la o înmormântare sau
chiar la Sfânta Liturghie, în biserică poate fi prezent un om „special”. Uneori poate fi iden-
tificat după o formă manifestă de aroganţă, de separare cu tot ceea ce se întâmplă acolo.
Se evidenţiază prin stângăcia cu care îşi face cruce, neacomodat cu locul, cadrul, duhul
ritualului la care asistă. Alteori – situaţie binecuvântată! – se poate vedea un om cu chip
charismatic, care se închină exemplar, care manifestă o smerenie neostentativă, care se
simte acasă în biserică, rugător şi cald ca orice creştin practicant. În cazul în care, la finalul
slujbei preotul riscă să emită, instant, predica „la toată vremea şi trebuinţa”, omul de cul-
tură, intelectualul prezent acolo, bisericaş sau nu, va reacţiona. Poate nu verbal şi nu ime-
diat. În cel mai fericit caz, o va face cu delicateţe, în cadrul restrâns al unui cerc de dialog,
cu discreţie şi înţelegere. În caz nefericit, o va face public, tăios, arătând scăderile slujirii şi
lipsurile „momentului oratoric”. În cel mai rău caz, după una sau mai multe zile, într-un
ziar de mare tiraj, într-o revistă culturală sau pe un forum pe Internet poate să apară
o usturătoare reacţie scrisă, diseminată în universul fără de sfârşit al spaţiului virtual şi
accesată voluptos de zeci de mii de „useri”.
Scenariul de mai sus este unul clasic deja, întâlnit adeseori de preoţi de la ţară sau de
la oraş, „păţiţi”. Şi, până la a încerca schiţarea unor posibile soluţii, aprofundăm analiza
tangenţei sau întrepătrunderii lumii intelectuale cu lumea eclesială arătând că, în moder-
nitate s-au produs mutaţii majore şi în firea intelectualului şi în viaţa lui. O privire super-
ficială observă astăzi, venind pe linia pre-decembristă, din „epoca de aur”, fenomenul
faptului cultural politizat. Nu se mai scriu omagii „comandantului suprem”, nici ode parti-
dului-ateu, dar uneori forţa intelectualului de vârf este aservită unei platforme doctrinare,
este politizată, este decalibrată ca mesaj cultural sau ştiinţific în sine şi focalizată pentru
interes partinic sau, uneori, de tip sindicalist.
O a doua caracteristică a producţiei anumitor intelectuali din România de astăzi ar
fi marketizarea. Se scriu cărţi, se fabrică şi se colportează idei, se creează evenimente cu
nume sonor, se iscă noi curente de opinie, destul de multe în scop comercial. Cultura se
vinde bine uneori, dar vânzarea culturii nu este un scop în sine al intelectualului adevărat.
Portretul-robot al omului de înaltă cultură îl arată pe acesta desprins de materialitate. El
este un ascet al culturii, un mistic al ideii înalte, este un supra-temporal prin ceea ce face
şi crede. Aceste două tendinţe, vechi de milenii, au generat însă, mereu, şi forme de „coin-
cidentia oppositorum” între oamenii de cultură. Să ne amintim de bipolul Akademia lui
Platon (şcoala de idealişti) - Lykeion-ul lui Aristotel (şcoala de pragmatişti) sau să evocăm
atmosfera diferită din Şcoala Catehetică din Antiohia, ce promova sensul istoric şi spiritul

descoperitorul insulinei (1921); Hermann Oberth, părintele astronauticii – care a lansat prima rachetă cu combus-
tibil lichid (1929); Ştefan Odobleja – cel care a intuit şi formulat principiile de bază ale ciberneticii (1938-1939); Ion
Agârbiceanu – inventatorul primului laser cu gaze (1961).

75
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

literal al tâlcuirii textului biblic faţă de cea din Alexandria – unde se interpreta alegoric
textul scripturistic şi vom înţelege veşnicul conflict dintre ştiinţă şi filozofie. Practic dintre
spirit şi materie! Însă cele două realităţi se întâlnesc, sunt necesar complementare. De
aceea, la serile de rugăciune ale „Rugului aprins” participau şi savanţi ai ştiinţelor pozi-
tive40, şi oameni de litere41, ca şi la Păltiniş42, de altfel; iar mult mai târziu, Dialogurile
dintre Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu43 sunt savurate, deopotrivă, de slujitori ai retortei
şi de cei ai condeiului. Iată că există modele şi soluţii de depăşire a ideii gregare de „Cât
costă aia? Dă-mi zece…”. Aceste soluţii se nasc din dezbateri, din polemici înalte. Ten-
siunea minţilor încordate argumentativ fecundează alte idei, bune şi pentru suflet, care
pot fi puse în valoare prin dialog competiţional şi pot fi (în mare parte) armonizate, spre
continuitate şi completare reciprocă. Astfel se iese din „imperiul banului” şi se coboară în
abisurile / se urcă pe înălţimile cosmice ale spiritului.
Se observă şi că, acolo unde există mişcări culturale şi intelectuale de respiraţie, adesea
oamenii au idiosincrasii, suferă de antipatii maladive, de mizantropie. Aşa au apărut segre-
gări culturale. De aici un alt simptom, poate mai grav: ivirea, în peisajul cultural, a două ten-
dinţe antagonice. Prima este prezenţa şi lucrarea unor oameni care creează cultură anti-ro-
mânească, apatridă, în favoarea unei variante zis europeană sau a unor precepte cu pretenţii
de deschidere şi valoare universală. La polul opus se situează unii intelectuali de dreapta,
cu limbaj ultra-naţionalist, cu atitudine destul de virulentă – dar îndreptăţită, de multe ori!
- faţă de ceea ce înseamnă înnoire fără discernământ ori dialog cu tendinţă de compromis.
Poate cea mai gravă dintre simptomele lumii culturale de astăzi este tendinţa depărtării
ei de Biserică şi chiar tendinţa de a polemiza cu Biserica. Destui dintre oamenii de cultură
au avut la un moment dat şi au, la adresa Bisericii, comentarii aspre sau chiar acide, mai
mult sau mai puţin argumentate obiectiv 44. Acest lucru vine din faptul că ori nu cunosc
40
Vezi, spre exemplu, memoriile şi trăirile savantului isihast Alexandru Mironescu, consemnate ulterior de el
însuşi şi publicate mult mai târziu, în volumul Admirabila tăcere. Jurnal (2 iulie 1967-29 septembrie 1968), Ed. Eikon,
Bucureşti, 2016, 408 pagini.
41
Excepţională consemnare a acelei atmosfere, deopotrivă isihastă şi plină de emulaţie intelectuală, la Mitropolit dr.
Antonie Plămădeală, Rugul aprins, Tipografia eparhială Sibiu, 2002, 243 pagini.
42
O diagramă realizată „la nivel”, asupra acestor două cronotopuri cultural-duhovniceşti: Anca Manolescu, Modelul
Antim şi modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2015, 334 pagini.
43
Vezi Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2015, 431 pagini, o carte care a fost „scrisă pe viu”, în cadrul unor convorbiri televizate, între cei doi titani
ai Ideii, în cursul primăverii lui 2011.
44
Notez doar trei astfel de atitudini: a) Dan Ciachir, Cronica ortodoxă, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, 432 pagini; b) Sorin
Dumitrescu, Rock & popi. Carte de veghe creştină, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, 291 pagini; c) Cristian bădiliţă,
Degetul pe rană, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, 268 pagini. Fără a acuza pe nimeni de „atac la adresa Bisericii”,
arăt doar că primii doi autori citaţi aici, implicaţi în viaţa Ortodoxiei româneşti, cu contribuţii majore pentru cultura
română şi cu „ctitorii” de suflet în Biserica noastră, au gustat totuşi din ispita de a judeca instituţia eclesiatică şi pe
unii dintre slujitorii ei, în perioade extrem de dificile - anii 1990-2000, când soluţiile alese sau situaţiile petrecute
(care au fost, de altfel, şi contestate de amintiţii autori, în volumele de mai sus!) nu s-au bucurat de timp pentru
dezbateri atente, nici nu au avut modele similare anterioare; adică erorile personale sau instituţionale vizate puteau fi
şi altfel cântărite! Al treilea autor, mult mai caustic, formulează şi emite judecăţi la adresa Bisericii Ortodoxe Române
din punctul de vedere al apartenenţei sale la o altă Biserică. Corurile de critici nu fac altceva decât să determine
Biserica Ortodoxă Română să îşi rezolve problemele care, întotdeauna, ţin de partea ei umană, cea care dă, uneori,
eroare! Şi se ştie că, în istorie, când Biserica a fost mai lovită, atunci ea şi-a arătat sublimul iubirii faţă de fiii ei!

76
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

Biserica în adâncul vieţii şi lucrării ei, ori nu văd eforturile mari ale ierarhilor şi străduin-
ţele preoţimii de a răspunde unor cerinţe tot mai exigente, care vin din partea societăţii.
Trebuie, totuşi, observat, corect, că Biserica Ortodoxă Română parcurge o etapă unică în
istoria ei. Niciodată, în istoria Ortodoxiei româneşti, nu s-au construit mai multe sfinte
locaşuri (în baza unor trebuinţe stringente, create de demolările din perioada comunistă
şi de alţi factori actuali); niciodată nu s-au făcut – sistematic - mai multă misiune şi mai
multă filantropie; niciodată nu au existat la noi mai multe şcoli teologice; niciodată Bise-
rica nu a avut o implicare cultural-educaţională mai atentă, o apropiere mai mare faţă de
tineri şi deschidere totală faţă de intelectuali! Cu toate acestea, Biserica nu este „gustată”,
nu este „trăită”, nu este iubită, de mulţi!
Totuşi, mulţi intelectuali, astăzi, sunt, în mod real, creştini practicanţi, adică au o viaţă
personală morală, participă la sfintele slujbe, ţin post, se spovedesc, primesc Preacura-
tele Taine, se pregătesc pentru întâlnirea cu Dumnezeu!45. Dacă există şi mulţi alţii care
nu au gustat încă din bucuria vieţii în Hristos, aceasta înseamnă că, uneori, ei nu găsesc
în biserici ceea ce caută, ori noi, slujitorii, nu am învăţat să le oferim ceea ce le trebuie
lor46 pentru a se simţi împliniţi, întrucât - ştim foarte bine - cultura, ştiinţa lor, oricât de
consistente ar fi, nici nu umplu acel „adânc din noi, mai adânc decât noi înşine”, nici nu
mântuiesc… Dacă noi, slujitorii, inspiraţi de Domnul Hristos, am găsi cuvântul potrivit,
raza de har i-ar lumina, viaţa li s-ar schimba, perspectivele spirituale li s-ar deschide mult
şi toţi şi-ar iubi atunci desăvârşit Mama - Biserică!
Aceste aspecte devin deci clamări, stringenţe, pentru preotul interesat de pastoraţia
intelectualilor. La nivelul său, slujitorul Sfântului Altar este chemat să le prezinte fru-
museţile, profunzimile şi sursele inepuizabile, fecunde, ale teologiei şi vieţii ortodoxe.
Prin cuvântul preotului va lucra, în minţile luminate şi în inimile deschise ale tot mai
multor dintre intelectuali, Însuşi Cuvântul Hristos. Subliniez şi că, pentru cei cu atitu-
dine „tomistă” se găsesc argumente suficiente pentru a-şi afla credinţa. Notez doar că,
la nivel teologic universitar se studiază atent problemele care frământă lumea de astăzi
şi se formulează posibile răspunsuri, în cadrul unor centre de cercetare sau centre de
studii interdisciplinare47, prin proiecte comune în care sunt invitaţi cercetători şi profesori
45
În perioadele antebelică şi interbelică şi (deşi mai puţin) chiar în deceniile de după, prezenţa şi lucrarea efectivă ale
multor intelectuali, în Biserică, erau un lucru atât de firesc! Iată o lucrare care pledează pentru aceasta: Mircea Gelu
Buta, Intelectuali îmbisericiţi, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2017, 242 pagini.
46
Pentru răspuns la această căutare, sugerez două răspunsuri de autoritate şi teologică şi culturală, deopotrivă, ale:
a) pr. prof. dr. Dumitru Popescu, „Biserica şi cultura”, în Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă…., Ed. Episco-
piei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, pp. 207-222 şi b) Marko Ivan Rupnik, „Lectura spirituală a realităţii. Cultura este
un organism” şi „Paştele culturii” , în Teologia pastorală. Pornind de la frumuseţe, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuş, 2007, pp. 39-55, respectiv pp. 471-517. Vezi şi la arhim. Teofil Tia, „Fertilizarea creştină a culturii: utopie sau
imperativ categoric?” şi „Credinţa în era interacţiunilor culturale. Inculturaţie, pastoraţie şi misiune în creştinismul
contemporan”, în Elemente de Pastorală Misionară…, pp. 63-98.
47
De exemplu, în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: Centrul de Studii
Interreligioase şi Interdisciplinare; Centrul de Dialog şi Cercetare în Teologie, Filozofie şi Ştiinţă, Centrul de Studii
şi Documentare „Societate. Drept. Religie”; în cadrul Facultăţii de Teologie „Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna” din
Sibiu: Centrul de Cercetare Teologică; în cadrul Facultăţii de Teologie din Cluj: Institutul „Ioan Lupaş” de Teologie
Comparată, Centrul de Bioetică, Centrul „Orientalia” de limbi clasice şi orientale, Centrul de Studii Nomocanonice,
Centrul de creaţie şi restaurare a artei „Sfântul Luca”.

77
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

universitari-mireni, în dialog cu teologi ortodocşi şi nu numai.

Pentru intelectualii care nu vor să creadă şi nu doresc nici măcar un minim dialog,
nici un argument nu va fi bun…

3.2. Sugestii de soluţii pastorale pentru dialogul dintre suflete bune şi înţelepte.
Întotdeauna, preotul cu tact va încerca să stabilească un dialog cu orice creştin sau
necreştin. Mai mult se va strădui să relaţioneze pastoral cu omul „cu carte”. Un dialog
fructuos se realizează atunci când se găsesc punctele comune, „nodurile energetice” dintre
ştiinţe, interferenţele lor, luminile comune ale Revelaţiei, ştiind că teologia poate prelua
mesajul oricărei ştiinţe şi îi poate prelungi observaţiile şi demonstraţiile, deschizându-le
mai departe, spre transcendent, spre metafizic, din punctul în care ştiinţa respectivă îşi
declară limitele, neputinţa.
În cele ce urmează, ofer câteva sugestii, simple, pentru apropierea de Biserică a creşti-
nului cu studii şi cu poziţie socială.
3.2.1. Este de dorit, mai întâi, ca preotul însuşi să fie un intelectual de înaltă clasă48,
bine informat multidisciplinar, cu capacitate de dialog, echilibrat49, dar şi cu bunul simţ
al celui ce, de la un om de mare spirit, poate învăţa oricând. Pe de altă parte, preotul ştie
că, oricât ar fi de informat, un savant are întotdeauna trebuinţă de har, de lumina lui
Dumnezeu, de inspiraţie. De curând, la investirea sa ca Preşedinte al Academiei Române,
academicianul Ioan Aurel Pop afirma, în acest sens:

„…eu plec de la premisa că un suflet care face softuri şi harduri, un suflet care ne învaţă cum
să accesăm mijloacele digitale de astăzi e totuşi un suflet şi trebuie să vadă ce a scris Wiliam
Shakespeare, să se oprească la un sonet din Eminescu, să citească un roman de Rebreanu şi
să vadă spre ce se îndreaptă spiritul. Şi spiritul nostru nu poate trăi fără spiritualitate…”50.

Şi cercetătorul, şi inginerul şi profesorul şi medicul au nevoie de dragoste, de credinţă

şi de speranţă; au nevoie de omenie, de căldura inimii, de o mână întinsă! Mai ales când
îşi înmormântează pe cineva drag, când se căsătoreşte copilul, când participă la botezul
vreunui nepot sau chiar când păşesc întâmplător, la vreo sărbătoare, în sfântul locaş. Aceste
„daruri” de suflet le poate oferi doar preotul. Şi ele intră în suflet pe linia unor învăţăminte
primite de el, intelectualul, de la bunicii săi, de la părinţi, de la dascăli. Finalmente, preotul
trebuie să ştie că, oricât de mare ar fi omul din faţa lui, şi acela are neputinţe, are frus-
trări, are spaime, are tenebre interioare, are demonii lui, chiar dacă ştie să-şi mascheze cu
multă abilitate aceste suferinţe. În aceste condiţii, preotul vine ca un medic de suflet, ca un
apostol care aduce intelectualului mesajul cel luminos al Domnului Hristos, i-L arată pe
Hristos, Care este „Marele Învăţător”, „Izvorul ştiinţelor”, „Lumina lumii” (Ioan 8,12; 9,
48
Cine citeşte Dan C. Mihăilescu, Cărţile care ne-au făcut oameni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 22017, 132 pagini, îşi
dă seama cât mai are de lucru pentru a tinde spre statutul de „om de cultură”!
49
Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, „Cultura în ajutorul vocaţiei şi misiunii preotului”, în: Preotul în Biserică, în
lume, acasă, Sibiu, 1996, pp. 101-120.
50
-, „Istoricul Ioan Aurel Pop în fruntea academicienilor. Rectorul Universităţii «Babeş Bolyai», preşedinte al Acade-
miei Române”, Ziarul Lumina, nr. 81 (3967), 11 aprilie 2018, p. 8, col. 1-5.

78
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

5), „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

3.2.2. Ar fi foarte necesar ca, atunci când are în faţa sa o persoană cu astfel de C.V.
impresionant, preotul să cunoască atât repere din performanţele ştiinţifice, dar şi legă-
turile spirituale ale intelectualului respectiv cu zona de obârşie, cu oamenii-reper din
viaţa lui, cu evenimente care l-au marcat de-a lungul vieţii. Aceste date devin lesne căi
de dialog, fluidizează schimbul de idei şi facilitează ajungerea mesajului duhovnicesc, la
inima omului respectiv.
3.2.3. În cazul unor evenimente religioase, la care se aşteaptă participarea unor per-
sonalităţi din lumea culturală şi nu numai, preotul-gazdă va organiza, în detaliu, tot sce-
nariul liturgic. Începând cu curăţenia în sfântul locaş, cu primenirea veşmintelor şi a aco-
perămintelor, cu lustruirea odoarelor liturgice din metal (sfeşnicele, cădelniţă, copertele
Evangheliei, Sfânta Cruce etc.), cu pregătirea unor prinoase de bună calitate (de ex. colivă,
colac, prescuri, după caz) şi cu un aspect foarte frumos. La fel de importantă este calitatea
şi intensitatea (trăirea) duhovnicească a slujbei, lucruri care ţin numai de preot, de pre-
staţia şi vibraţia sa. Dacă parohia nu dispune de cântăreţi bisericeşti de calitate, se va invita
la strană un grup de elevi seminarişti, de studenţi teologi sau de protopsalţi de la Centrul
Eparhial sau din cadrul unei mănăstiri. Pentru a da puţină amploare, pot fi invitaţi şi alţi
preoţi sau diaconi, cu voci frumoase, dar nu teatrale; întotdeauna muzica bizantină de
calitate a produs ample rezonanţe în sufletul auditoriului51. Şi detalii precum modul de
cădire (care trebuie să fie lin şi armonios) ori chiar calitatea tămâiei trebuie bine preci-
zate, astfel încât orice om rafinat, dar şi fin observator, să primească sugestii şi prin văz, şi
prin auz, şi olfactiv etc. În chip special, dacă preotul se află pus în situaţia de a susţine un
cuvânt parenetic, el trebuie să se pregătească atent şi temeinic. Mesajul trebuie să fie scurt,
temeluit pe adevărul Evangheliei, demonstrat cu argument patristic de forţă, actualizat la
contextul timpului nostru, aplicat la viaţa familiei respective, finalizat printr-un îndemn
natural sau printr-o felicitare sau mângâiere sufletească, după caz.
3.2.4. În cazul intelectualilor care locuiesc pe teritoriul parohiei, preotul va pregăti
cu grijă vizitele pastorale52 la domiciliul acestora. Cu prilejul Ajunului Crăciunului, aces-
tora li se oferă în dar, din partea parohiei, calendarul bisericesc, o iconiţă, un DVD cu
colinde, o felicitare, o ultimă publicaţie teologică sau din domeniul culturii, care poate
interesa etc. La Ajunul Bobotezei, pentru acestor familii se vor pregăti, din timp, în chip
special, recipiente adecvate pentru Agheasma Mare, care li se oferă în dar. Întotdeauna, la
ziua aniversară a naşterii sau la ziua onomastică, parohul va felicita direct sau prin mesaj
51
Unul dintre cele mai recente argumente pentru această pregătire riguroasă a slujbei îl constituie ceremonialul reli-
gios al înmormântării defunctului Rege Mihai I al României. Prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prin
implicarea întregului personal al Administraţiei Patriarhale şi al Catedralei Patriarhale din Bucureşti, slujba a impre-
sionat profund reprezentanţii Caselor Regale din Europa şi pe ceilalţi oficiali prezenţi la funeralii. Onoraţii partici-
panţi la acest eveniment funebru au putut urmări, pe broşuri pe care le-au primit de la organizatori, slujba tradusă
în diverse limbi şi au fost zguduiţi de mesajul melodic al cântărilor specifice slujbei înmormântării în ritul ortodox.
52
Din nefericire, puţini preoţi realizează, sistematic şi corect din punct de vedere misionar, vizite pastorale la casele
credincioşilor, în afara celor două „ajunuri”, care sunt tradiţionale, deci obligatorii. Este o temă pastorală deschisă,
care, aplicată, ar rezolva multe dintre problemele care stagnează în parohie, în primul rând dintre cele legate de
necunoaşterea mai temeinică a enoriaşilor. Un posibil model la mitropolitul Emilianos Timiadis, Vizitele pastorale,
în: Preot. Parohie. Înnoire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 185-192.

79
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

scris, pe aceste persoane. Dacă parohia organizează evenimente culturale (simpozioane,

mese rotunde, lansări de care, dezbateri) aceşti oameni vor primi invitaţie specială pentru
a onora cu prezenţa şi discursul lor, respectivele întruniri. Şi, întotdeauna intelectualii
trebuie să aibă deschisă uşa casei parohiale sau personale a preotului. O trataţie frugală
clasică (un pahar cu apă rece şi şerbet sau dulceaţă de cireşe amare – vara sau o căniţă de
vin fiert, aromat – iarna) sau o invitaţie la masă apropie mult sufletele, deschid inimile,
creează punţi de comunicare53. Preotul să fie generos, să ofere! Astfel, el devine „ca un
Iisus…un făcător de bine (a se înţelege aici „dăruitor”, n.n.) de profesie”54!
3.2.5. O relaţie pastorală cu totul specială va fi menţinută cu şcoala gimnazială, cu
liceul sau colegiul naţional de pe teritoriul parohiei. Patriarhia Română a creat cadrul
juridic-misionar propice pentru dialogul dintre parohie şi şcoală, prin şansa unor parte-
neriate ce se încheie între parohii şi şcoli. Întrucât într-un parteneriat nu se poate minţi
sau trişa, acest dialog dintre parohie şi şcoală nu poate fi decât real, viu, mereu activat prin
activităţi ritmice concrete, după cum însuşi textul protocolului precizează:

„În cadrul Protocolului de colaborare, Parohia se obligă: a. să prevadă în bugetul anual,

aprobat de Permanenţa Consiliului Eparhial, o sumă, potrivit posibilităţilor Parohiei, în
rubrica «Donaţii şi subvenţii acordate», pentru susţinerea activităţilor din prezentul Protocol;
b. să sprijine copiii proveniţi din familii defavorizate, comunicaţi de conducerea Şcolii prin
profesorul de Religie, cu rechizite, îmbrăcăminte şi încălţăminte nouă, alimente etc.; c. să se
implice în prevenirea abandonului şcolar; d. să ofere premii pentru elevii merituoşi la concur-
suri şcolare şi la sfârşit de an şcolar; e. să sprijine desfăşurarea orei de Religie prin achiziţio-
narea şi donarea, către Şcoală, de material didactic auxiliar; f. să se implice în organizarea
activităţilor extracurriculare şi extraşcolare: excursii, pelerinaje, tabere etc. g. să coopteze cadre
didactice dintre enoriaşii parohiei pentru a lucra voluntar în programele de pregătire suplimen-
tară a elevilor; h. să prezinte credincioşilor activitatea profesorului/profesorilor de Religie în
cadrul Şcolii; i. să menţină o legătură permanentă cu Şcoala, prin reprezentanţii desemnaţi,
în scopul informării prealabile, reciproce, eficiente şi loiale privind acţiunile de interes comun
desfăşurate; j. să deruleze activităţi de voluntariat la care se pot implica şi elevi de la Şcoală; k.
să promoveze activităţile desfăşurate, în temeiul prezentului Protocol”55.

Prezenţa preotului la şcoală, în ziua sărbătoririi ocrotitorilor spirituali ai şcolii, la des-

chiderea sau închiderea anului şcolar va pleda pentru armonia dintre slujitorii Altarului
şi cei ai catedrei, prin programele educaţionale, care au un scop comun fundamental:
buna educare şi formare a tinerilor, pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În acest act
53
Câteva sugestii pentru un select şi fecund nivel de dialog: Andrei Pleşu, Despre inimă şi alte eseuri, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2017, 158 pagini; Gabriel Liiceanu, Continentele insomniei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2017, 345 pagini;
Octavia Paler, Eul detestabil, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 262 pagini; Teodor Baconschi, Fascinaţia tradiţiei. Studii
patristice şi de istorie a religiilor, Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2017, 320 pagini.
54
Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, „Opt poveţe către preoţi, spre neîncetată luare-aminte”, în Preotul în Bise-
rică…, pp. 121-129.
55
Extras din Hotărârea Sfântului Sinod cu nr. 12.475 /22 decembrie 2014 privind „necesitatea încheierii de partene-
riate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea cooperării, în vederea susţinerii şi îmbunătăţirii orei de Religie”.

80
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

quasi-sacru, şi preotul şi profesorul îşi află locul bine precizat, fiecare aducându-şi con-
tribuţia esenţială, fiecare completându-l pe celălalt. Pe de altă parte, prezenţa profeso-
rilor şi a elevilor la sărbătorile bisericii (hram, praznice împărăteşti, marcarea unor date
importante precum semicentenarul, centenarul etc.) este, de asemenea firească. Invitaţi în
Casa Domnului la astfel de bucurii, profesorul şi ucenicii săi, elevii, se vor simţi „acasă”.
În cadrul proiectului misionar-duhovnicesc de spovedire a copiilor şi tinerilor, în postu-
rile mari, preotul va acorda atenţie maximă fiecărui elev, întrucât fiecare copil sau tânăr
este o „promisiune”, pentru că poate deveni viitorul intelectual (inginer, profesor, cer-
cetător, universitar, academician). Mulţi dintre intelectualii de forţă, ataşaţi de Biserică,
evocă amintirile copilăriei trăite în preajma locaşului de cult56, după cum mulţi dintre alţi
intelectuali care nu se consideră fiii Bisericii (deşi sunt!) au rămas cu blocaje interioare,
cauzate de întâmplări din copilăria lor, legate de persoana preotului, de rigorile neînţelese
din Biserică ş.a., întrucât nu au fost „păstoriţi” la timp şi cu tact.
3.2.6. În mod cert, situaţia care produce convertiri adânci în sufletele oamenilor dis-
tanţaţi de Biserică este moartea cuiva drag. Pierderea mamei, a tatălui, a soţului/soţiei sau,
mai dramatic, a unui copil este prăbuşitoare pentru orice caracter. Momentele sunt dra-
matice şi foarte puţine persoane reuşesc să le depăşească fără sechele sufleteşti. În aceste
momente nu contează funcţia, averea, studiile; nu contează savantlâcurile, nici filosofă-
rile, oricât de adânci ar fi ele. Acum, în aceste clipe de mare încercare, va interveni preotul,
iar gestul său pastoral-încurajator şi mângâietor, este, întotdeauna, salutar. A mângâia
un suflet rănit de moarte este un gest hristic, ce aduce tămăduire, uşurare. Abia în aceste
momente se vede „utilitatea” Bisericii, singura care este alături de om în momentele lui
cele mai grele, îl susţine şi îl salvează de la un posibil dezastru personal. Mai important
decât cuvântul alinător este gestul concret. Parohia şi preotul pot asigura diverse servicii
(depunerea defunctului la capelă sau chiar în biserică, citirea „stâlpilor”, rostirea unor
mici cuvinte de mângâiere, oferirea mesei de prăznuire), cu preţuri minime sau chiar gra-
tuit, în cazuri şi situaţii anume. Acestea sensibilizează, conving.
Prilejuri pastorale la fel de bune sunt şi Botezul, Cununia, sfeştania acasă ori cere-
monia „cununiei de argint” sau „de aur”. La aceste slujbe preotul trebuie să susţină un
cuvânt adecvat, bine pregătit şi întotdeauna să ofere ceva: o cruciuliţă de argint pruncului
nou-botezat, o icoană, o candelă sau o Biblie tinerilor miri, o carte sau alt dar duhovni-
cesc pentru familie. Aceste gesturi schimbă prejudecăţi şi mentalităţi, convertesc suflete
la Hristos, Care este, prin excelenţă, Iubirea care dăruieşte, Adevărul care convinge, Calea
care regăseşte, Viaţa care împlineşte viaţa noastră.
3.2.7. Ca întotdeauna, poate cel mai eficient mijloc pastoral şi pentru oamenii cu carte
este actul tainic, solemn şi atât de responsabil al spovedaniei. Preotul, după cum arată
Molitfelnicul, trebuie să se simtă mândru şi onorat dacă are la spovedanie „dregător mare
sau mic”, pe care să-l cerceteze „cu toată socoteala şi purtarea de grijă...”, ţinând seamă
că este „slujbaş sau dregător sau... cărturar…”57. Chiar şi pe acesta, preotul este dator să-l
56
Evocări duioase la Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Jurnal. Ed. Fundaţiei Academice „V. Voiculescu”, Bucu-
reşti, 42015.
57
Vezi „Slujba Mărturisirii”, în: Aghiasmatar, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2016, pp. 69 şi 71.

81
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

înveţe. Spovedania acestuia nu trebuie să fie o tiradă de întrebări, un rechizitoriu cano-

nico-duhovnicesc şi nici o ispitire în detalii sau amănunte nesemnificative privind viaţa
privată58. În general, la spovedanie, intelectualii preferă o introducere a preotului, densă,
de două trei fraze, urmată de un dialog, de la spirit la spirit. Creştinul, chiar dacă are carte,
aflându-se sub epitrahil ca în faţa lui Dumnezeu, are conştiinţa păcătoşeniei sale şi va
mărturisi el singur greşelile, scăderile şi neputinţele sale.
Cazul particular al spovedirii şi împărtăşirii bolnavilor sau muribunzilor din familiile cu
blazon devine, de asemenea, o formă excepţională de păstorire. Modul în care duhovnicul
se prezintă (la timp!) conform programării, la domiciliul respectiv, felul în care stabileşte
primele legături vizuale şi de conversaţie cu cei ai casei, atenţia cu care îşi pregăteşte instru-
mentarul liturgic (trusa pentru Sfânta Împărtăşanie, Molitfelnicul, Crucea, epitrahilul) dată
fiind situaţia pentru care este chemat, creează o atmosferă propice actului pastoral în sine.
În familiile ai căror membri sunt nepracticanţi, prezenţa preotului va fi receptată la început
cu stângăcie sau chiar în virtutea unei cutume atavice, ca „vestitor al sfârşitului” celui pentru
care a fost chemat. Delicateţea purtării, rostirea cu linişte a rugăciunii, împărtăşirea celui
bolnav, încurajarea familiei vor contrabalansa atmosfera spre optimism şi încredere, pentru
ca întreaga familie să depăşească acel moment de criză. Unii dintre cei care asistă vor fi astfel
„atinşi” în inima lor, şi vor recepta altfel preotul, Biserica; alţii vor primi chiar imbold inte-
rior pentru a se spovedi şi împărtăşi şi ei, din vreme.

4. Pastoraţia creştinilor cu nivel intelectual redus.

Adeseori, marea provocare a preotului este dificila acomodare a metodei pastorale,

a purtării sale şi a discursului de la nivelul înalt, la care ne-am referit în cele de de mai
sus, la cel al lumii de jos, al omului de rând. În general, secretele lucrului cu omul simplu
se învaţă de la preoţii mai bătrâni, de la cei ce au slujit mai înainte în parohiile unde noii
hirotonii sunt numiţi, de la dascăli cu experienţă, sau, în cele mai dese din cazuri, din
propria experienţă pastorală. Foarte mulţi dintre preoţi au printre amintirile lor păţanii în
care oameni simpli - ţărani, muncitori, păstori, mici meşteşugari - le-au oferit adevărate
lecţii de viaţă, cu mult mai presus decât statutul lor social.

4.1. Dificultăţi în pastoraţia creştinilor cu un nivel intelectual slab.

Deşi neşcolit, omul simplu are un orgoliu al lui, sinonim cu demnitatea şi verticali-
tatea necesare oricărui creştin; uneori ceva mai mult… Preotul va căuta să se adreseze
mereu, să relaţioneze şi să lucreze cu mult tact, cu astfel de oameni.
În cazul în care în parohie sunt prezenţi, într-un număr semnificativ, oameni simpli
care au obiceiul frecventării sfintelor slujbe şi sunt îmbisericiţi, aceştia devin una dintre
cele mai importante surse de forţă misionară spre ceilalţi, nebisericaşi. Pe de altă parte,
58
Din marea bibliografie pe această temă, pentru deprinderea artei spovedirii, recomand : pr. prof. dr. Petre Vinti-
lescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1995, 312 pagini şi o lucrare mult mai
recentă, K. G. Papadimitrakopoulos, Taina Spovedaniei la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, Ed. Anestis, Bucureşti, 2015,
231 pagini.

82
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

aceştia sunt primii care ajută, la păstrarea curăţeniei în sfântul locaş, în curtea bisericii,
la casa „de prăznuire”/aşezământul social al parohiei, în cimitirul parohiei şi chiar la casa
parohială. Tot ei se implică în diversele programe administrative, misionare pe care le ini-
ţiază sau le desfăşoară parohia. Se observă că oamenii, în general acceptă cu mare bucurie
să fie cooptaţi în astfel de acţiuni şi consideră o binecuvântare faptul că preotul le solicită
serviciile şi ajutorul. Aceste „clăci” vor căpăta şi dimensiune duhovnicească dacă preotul
le va folosi ca prilej pentru mici cateheze, poveţe, sfaturi pentru suflet, povăţuiri în situaţii
concrete din viaţa cuiva. Întotdeauna preotul va aşeza masă şi va servi personal pe tru-
ditori, iar la final le va oferi o mică plată, simbolică. Sunt detalii care impresionează mult
pe omul simplu!
La polul opus se află cetele credincioşilor depărtaţi de Biserică, pe care îi întâlnim
îndeosebi în parohiile suburbane sau în preajma marilor oraşe. Între aceştia se încadrează
foştii navetişti din perioada de glorie a industrializării româneşti sau unii dintre cei ce au
experimentat, ani de-a rândul, munca la „colectivă” (C.A.P., S.M.A., S.M.T.). Mulţi dintre
aceştia nu au putut evolua intelectual, din cauza condiţiilor nefavorabile din familie sau
din viaţa privată, iar orizontul cunoaşterii lor, nu foarte larg, cât şi multele reminiscenţe
doctrinar-comuniste îi împiedică să înţeleagă în profunzime mesajul Bisericii, rolul cre-
dinţei, necesitatea îngrijirii sufletului şi a schimbării vieţii în bine, din punct de vedere
spiritual. Sufletele lor sunt un câmp misionar-pastoral care dă mult de lucru preotului. Şi
ei trebuie chemaţi la Hristos!
Ambele tipologii de credincioşi prezintă şi aspecte duhovniceşti, care cer a fi recon-
figurate. Creştinii apropiaţi de Biserică, obişnuiţi cu sfintele slujbe, cu sfântul locaş, sunt
adesea rutinaţi şi participă la serviciul divin fără să înţeleagă nimic. Ei, obişnuiţii Casei
Domnului sunt, adesea, opaci la tainele care se lucrează în biserică. Vorbesc cel mai mult
în biserică, producând dezordine, ascultă foarte puţine dintre sfaturile preotului, din
cadrul predicilor, şi…nu putem şti cât împlinesc din acestea în viaţa lor. Mulţi vădesc
o adevărată avulie duhovnicească: nu sunt interesaţi să crească duhovniceşte, nu iubesc
hărnicia „plugăriei” inimii cu brăzdarul adânc al credinţei. Sunt blazaţi, blocaţi, inerţi;
sunt greu de restartat, pentru a se obţine o tensiune benefică în viaţa spirituală a parohiei.
Unii din categoria a doua, cei din peisajul periurban, cu pretenţii de quasi-orăşeni, adesea
cu pensii bune, cu un statut de „fost mecanic”, „fost şef de echipă”, „fost maistru”, „fost
strungar” (şi, Nota Bene, notez aceasta fără a denigra respectivele meserii) se apropie mai
greu de Biserică. Părerea de sine şi confortul material, combinate cu un statut social peste
cel al ţăranului obişnuit, îi reţin a veni la sfintele slujbe: „Ce să caut eu acolo?...”. La acestea
se mai adaugă şi o formă de agnosticism spiritual: nu vor că cunoască mai multe despre
Dumnezeu, despre Biserică, despre suflet şi nu îi interesează nimic din acest domeniu.
O a treia categorie sunt tinerii care nu au urmat sau finalizat nici măcar studii
gimnaziale59 sau liceale. Unii dintre ei şi-au luat serviciu încă din adolescenţă, alţii au
59
Să nu uităm şi că, în decembrie 2016, România ocupa locul I în Uniunea Europeană şi locul II în Europa (după
Albania), la analfabetism. Statisticile arată că peste 40 % dintre elevii de gimnaziu sunt diagnosticaţi cu „analfabetism
funcţional” (ştiu să citească, dar nu înţeleg ce au citit, n.n.)– vezi Iuliana Alexa, „România pe locul I la analfabetism
funcţional în U.E.”, Psychologies, 8 decembrie 2016, www.psychologies.ro, accesat 19 aprilie 2018.

83
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

experimentat străinătatea, în speranţa câştigării unui bănuţ în plus. Şi unii şi alţii sunt însă
răniţi de viaţă şi prezintă o formă de împietrire a inimii60. Şi din această zonă vin adesea
multe lovituri, calomnii, nemulţumiri la adresa preotului şi a Bisericii.

4.2. Este posibil un dialog pastoral dintre preot şi creştinii cu mai puţină pregătire
intelectuală?
Este necesar acest dialog, întrucât toate sufletele din cuprinsul parohiei „atârnă” de
gâtul preotului. Lui i s-a încredinţat turma duhovnicească spre a o conduce pe calea mân-
tuirii şi, pentru aceasta, are trebuinţă de multă iscusinţă, pentru a nu pierde nici un suflet.
Aduc aici câteva sugestii pastorale.
4.2.1. În cadrul vizitelor pastorale sistematice pe care le face cu prilejul Crăciunului şi
al Bobotezei şi cu prilejul altor vizite pastorale sau ori de câte ori este vizitat de un enoriaş,
preotul va aşeza, la inima fiecărui creştin simplu, câte un cuvânt frumos şi de folos: un
proverb, o zicătoare, o pildă, o povaţă. Un preot bătrân învăţa odinioară pe mai tânărul
său coslujitor, aşa: „Atunci când vine omul la frăţia ta sau când mergi tu la casa lui, oricât
de necăjit ai fi şi oricâte probleme ai avea, «ia o lingură de miere în gură» şi vorbeşte-i
«dulce», cu răbdare şi cu dragoste. Aşa vei câştiga suflete pentru Hristos!”. Omul simplu
receptează cu o mai mare acuitate sufletească sentimentele paterne ale preotului faţă de
el, dar simte şi artificialitatea şi eventualele rezerve ale păstorului faţă de el, şi, mai ales (să
nu fie!), lipsa iubirii păstorului. Preotul trebuie să se poarte în aşa fel, încât prezenţa sa în
casa creştinului să fie receptată ca o lumină, ca o bună vestire, ca o coborâre a unui înger,
pentru o clipă, în viaţa aceasta ternă; să fie ca o vizită a lui Iisus, în acea familie!
4.2.2. La necazurile şi bucuriile acestor oameni, preotul este chemat să participe cu
toată fiinţa sa, să fie solidar cu ei, să-i ajute, să-i înveţe ce au de făcut, fără să-i împovăreze
cu cerinţele unor tradiţii adesea incorecte şi chiar absurde, cu pretenţii materiale ori cu
taxe oneroase. A oferi unei familii sărace şi fără nivel intelectual şansa unei slujbe fără a
pretinde plată este un gest apostolic: „în dar aţi luat, în dar să daţi!” (Matei 10, 8). Şi nu
este imposibil, cu toate că şi preotului îi este greu, adesea. Un astfel de gest echivalează cu
mii de cuvinte şi de străduinţe la nivel intelectual, teoretic. Intervenţia preotului la greu
sau empatia lui pentru enoriaşi în momentele lor de bucurie sunt secretele restaurării
unor suflete, în şi pentru Hristos.
4.2.3. Forma cea mai bună de a atinge şi inima şi mintea creştinului este cateheza. Cei
ce nu cunosc învăţătura Bisericii, vor fi învăţaţi. Astfel, în locul unor predici sforăitoare,
pline de neologisme sau imitând stilul unor mari oratori sau predicatori, preotul trebuie
să prefere, atât după Sfânta Liturghie, cât şi la Sfintele Taine şi ierurgii, mici cateheze
liturgice, la nivel de „abecedar duhovnicesc”. Astfel, în timp, oamenii îşi pot învăţa cre-
dinţa de la zero. După câţiva ani de osteneală catehetică, asumată de preot, bună parte
din obştea parohială - cel puţin creştinii care participă la sfintele slujbe, şi, prin „inducţie
duhovnicească” şi unii dintre membrii familiilor lor - vor avea cunoştinţe minime despre
învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Urmează lupta cu mentalităţile, cu tradiţiile

Un „S.O.S.” frumos, lansat de pr. lect. dr. Mihai Iosu, Priorităţi pastorale: tinerii, în „Studii de Teologie Pastorală”,
60

Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009, pp. 65-76.

84
 Pastor aț i a cre dincioși l or c u d ivers e pregăt i r i profes i ona le. . .

păguboase ale comunităţii, dar aceasta durează o viaţă. Greu se smulg din minţile oame-
nilor învăţături greşite sau superstiţii care ţin de fondul magic al psihicului. Iar atunci
când înaintea unui preot tânăr, dornic de a îndrepta lucrurile şi de a construi cu seriozi-
tate „biserica cea vie dinlăuntrul omului”, un alt slujitor al Domnului, neiscusit, a cultivat
diverse tradiţii păguboase, a menţinut mentalităţi de sorginte precreştină ori cu iz păgân,
a construit neo-tradiţii sau pseudo-tradiţii avantajoase doar pentru persoana şi buzunarul
lui, e cu mult mai greu!
Însă harul lui Dumnezeu, care lucrează prin actul catehetic făcut sistematic de preot,
în toate împrejurările pastorale, cu iscusinţă, cu autoritate învăţătorească fundamentată
pe viaţa personală corectă a catehetului, irigă sufletele, le învaţă şi plineşte, astfel, mare
parte din lipsurile creştinului care are mai puţină şcoală.
4.2.4. Una dintre strategiile rodnice pentru păstorirea la ţară este implicarea copiilor
în diverse programe catehetice ale parohiei. Copiii devin mici „apostoli” în familiile
lor. Şi părinţii şi, mai ales bunicii, atenţi la evoluţia nepoţilor, învaţă prin aceştia ceea
ce ei nu ştiu. Există bunici care, la 65 de ani au învăţat „Îngeraşul” sau „Tatăl nostru” de
la nepoţii lor! Sunt bunici sau părinţi care, până la o vârstă, nu călcaseră niciodată la
biserică, dar graţie programelor de spovedire a copiilor, intră în sfântul locaş odată cu
aceştia, de cel puţin două-trei ori pe an, în afară de Paşti (când respectă tradiţia obştii,
vin, rămân puţin, iau lumină şi pleacă). De aceste programe se poate ocupa direct şi
preoteasa61 sau un cadru didactic, un student teolog sau un elev seminarist voluntar. Să
spunem şi că, pentru un copil sărman, dar dornic să înveţe carte, o mică bursă parohială,
un dar de hăinuţe noi, o pereche de pantofi sau un set de rechizite reprezintă enorm.
După modelul preotului, care i le-a dăruit acum, va face la fel şi el, când va deveni om
mare: va dărui şi va ajuta pe alţii.
4.2.5. Nu în ultimul rând, în special la ţară, unde mulţi creştini se confruntă cu
sărăcia, este foarte bine primită „pastoraţia sacoşelor”. Procedeul este ruşinos şi umilitor
pentru o societate de început de secol XXI, dar ştim că un pachet cu cele trebuincioase
pentru Crăciun sau Paşti este binevenit şi dezleagă, adeseori, zăgazuri de lacrimi de
mulţumire şi recunoştinţă. Cum se face? Întrucât parohia nu are fonduri pentru astfel
de acţiuni sociale, iar creştinii filantropi sunt tot mai rari, preotul solicită creştinilor din
biserică - tot nişte săraci, să ofere foarte puţin altora, mai săraci decât ei! Puţin: 1 leu,
o pâine…Şi preotul, dă din partea lui primul pachet, personal, primei bătrâne şi pri-
mului copil de pe listă. I se adaugă şi câţiva consilieri parohiali „mai cuprinşi”, femeile
din comitet şi alţi creştini. Pentru a asigura şi efectul „pedagogic” al acţiunilor, echi-
pele de voluntari se vor constitui din tineri, chiar şi copii, alături de maturi. Impactul
pozitiv este garantat; se asigură „securizarea misionară” a enoriei (să ne amintim că,
astfel, unele culte neoprotestante şi-au mărit exponenţial numărul de prozeliţi, „cum-
părând” suflete de creştini ortodocşi cu ulei alimentar expirat, cu conserve pentru câini
61
Din nefericire, în multe parohii preoteasa este o energie puţin implicată în lucrarea misionar - pastorală, potrivit
statutului ei şi în raport cu disponibilitatea sa duhovnicească şi cu posibilităţile ei intelectuale. Alături de preot şi de
membrele Comitetului Parohial, ea poate ajuta mult în această lucrare. Vezi Iuliana Schmemann, Bucuria de a sluji.
Gânduri pentru preoteasa şi pentru femeia ortodoxă, Ed. Teofilia, Făgăraş, 2013, 77 pagini.

85
 Pr. l e c t. d r. Luci an P etroa ia

şi pisici… şi cu broşurele reprezentând pe „Isus” zâmbind amabil). Astfel se creează o

tradiţie a faptei bune în parohie, la care vor dori, mereu, să contribuie şi alţi creştini,
unii chiar mai puţini practicanţi.

5. Câteva concluzii.

Dificultăţile pastoraţiei, în actualitate, sunt o realitate extrem de motivantă pentru

slujitorul cu vocaţie. Acesta are, de la Dumnezeu, darul de a se opri în faţa fiecărui om,
pe care trebuie să-l întoarcă cu faţa spre Hristos, să i-L arate pe Hristos. Pentru a reuşi
acest lucru, mirabil de altfel în lumea noastră care se îndepărtează de Dumnezeu şi nici pe
om nu-l mai preţuieşte, preotul are nevoie de o serie întreagă de instrumente, metode şi
forme pastorale actualizate. Cu ajutor dumnezeiesc şi prin iscusinţă, poate să reuşească în
lucrarea sa dificilă. În contextul de faţă, sorţi de izbândă pastorală are în general preotul
care, pe lângă ştiinţă teologică profundă, are sau capătă tact pastoral, prin care aplică la
viaţa spirituală a oamenilor, elegant şi eficient, conţinuturile teologice.
În al doilea rând, preotul trebuie să se sprijine pe toate ştiinţele care pot sluji aplicării
pastorale a teologiei: filosofia, psihologia, pedagogia, sociologia, cultura clasică, limbile
moderne, folosind chiar şi date recente din bio-fizică şi neuro-ştiinţe. Discursul său apo-
logetic, înveşmântat într-un limbaj atractiv şi actual şi susţinut de argumentaţie solidă,
capătă credibilitate şi persuasiune.
Împreună cu acestea, preotul are nevoie de ştiinţa lucrării cu omul, în folosul omului.
Aceasta nu se dobândeşte la şcoală, ci în viaţă.
În chip fundamental însă, se cuvine iarăşi subliniat faptul că preotul îşi ia energiile şi
inspiraţia de la Marele Arhiereu, „Păstorul şi păzitorul sufletelor noastre” (I Petru, 2, 25),
Domnul Iisus Hristos, prin slujirea la Sfântul Altar, care uneori convinge, alteori atinge
inima, alteori „seduce”, după cum se exprima părintele Placide Deseille.
Închei cu aprecierea că la cursurile preoţeşti organizate de Patriarhia Română se anali-
zează atât de atent problema pastoraţiei categoriilor de persoane de care ne-am ocupat mai
sus. Este un lucru îmbucurător. Experienţa profesorilor şi schimbul de experienţă dintre
preoţii cursanţi pot suplini ceea ce în şcoală nu s-a studiat. Varietatea situaţiilor pasto-
rale şi unicitatea lor, impun însă preotului să se nevoiască a deveni măiestru în lucrarea
pastorală.
Mai presus de tot ceea ce s-a vorbit aici, pentru a fi cu adevărat aducător al oamenilor
spre mântuire, preotul trebuie să se roage necontenit lui Dumnezeu, pentru a birui în
lucrarea sa pastorală.

86
 Pr. lect dr. Nicolae Dascălu
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Mass-media și impactul ei asupra formării

tinerilor creștini

Dacă în societatea tradițională formarea copiilor și tinerilor creștini era o dezvoltare

firească într-un sistem organic de valori comunitare, în perioada modernă lucrurile s-au
schimbat. O componentă nouă a sistemului social, mass-media, care își asumă rolul de
liant între celelalte componente, deține o putere de influențare în creștere asupra per-
soanelor și societății, recunoscută prin formule ca: a patra putere, a patra stare, câinele
de pază al democrației. În spațiul public, Familia, Biserica și Școala pot avea în ea un
aliat sau un adversar redutabil. De aceea impactul mass-media și al noilor tehnologii
de comunicare asupra tuturor oamenilor, dar în special asupra copiilor și tinerilor, este
permanent analizat.

Generația digitală și formarea pentru viață

La începutul secolului al XXI-lea, mass-media și tehnologia comunicațiilor au colo-
nizat toate nivelurile vieții sociale: de la nou-născuți, copii și tineri, până la adulți și
vârsta a treia. Se vorbeşte despre „cetăţenia digitală” şi se operează distincţii între „nativi”
digital şi „imigranţi” digital. În acelaşi timp, adulții resimt teama de necunoscut, pe care
au încercat-o în faţa oricărei noutăţi tehnologice importante. Dar Internetul poartă,
dincolo de ţesăturile uriaşe de biţi şi de conexiuni, speranţe şi angoase, tezaure de înţe-
lepciune şi frumuseţe sufletească, iubiri şi neîmpliniri, dar şi ură, violenţă sau terorism
informaţional.
Societatea digitalizată se sprijină pe rețele sociale, valorile și normele de conduită
depind mai puțin de proveniența regională sau de poziția socială a cuiva. Structura
omogenă a societăților de la jumătatea veacului al XX-lea este înlocuită de centrarea pe
individ, conectat la rețea prin tehnologia comunicațiilor1. Comunicarea directă lasă tot
mai mult loc comunicării mijlocite de tehnologie. Receptorii comunicării nu sunt doar
ținte pasive, ci devin ei înșiși emițători de cunoaștere, divertisment, opinii. Comunicarea
în masă este înlocuită de „comunicarea bilaterală în masă”. Milenialii (cei născuți între
1984-1998) și Generația Z (cei născuți între 1999-2015) sunt noile generații. Milenialii
sunt caracterizați prin paradoxuri și contradicții. Ei sunt mult mai conectați ca niciodată,
însă conectivitatea coexistă cu niveluri paradoxale de izolare și singurătate. 77% dintre
ei spun că evenimentele din lume îi privesc, iar peste 50% simt o conectare cu oamenii
1
Patti M. Valkenburg, Jessica Taylor Piotrowski, Generația digitală și dependența de media, Niculescu, București,
2018, p. 285.

87
 Pr. l e c t d r. Ni col ae Das că lu

din întreaga lume. Conexiunea globală aduce oportunități și provocări. Se maturizează

într-un context definit ca haotic. Au deschidere spirituală, dar resimt anxietatea unui
timp complex, haotic2.
În acest context cu evoluții rapide, studiile pun în valoare atât oportunitățile cât și
provocările determinate de efectele mass-media și ale noilor tehnologii ale informațiilor
și comunicării. Analiza efectelor sau a influenţelor mass-media asupra publicului este
importantă atât pentru cei care vor să-şi exercite influenţa prin intermediul mass-media,
cât şi pentru cei care vor să se protejeze de efectele nocive ale expunerii la comunicarea
mediatică în calitate de receptori, sau din contra, doresc să profite de aceasta pentru cul-
tură şi socializare.
Media îşi exercită influenţa asupra publicului în trepte succesive: acordul (adeziunea
raţională la conţinuturile media, pe baza unor afinităţi de idei), identificarea (asimilarea
valorilor promovate, imitaţie comportamentală) şi internalizarea (asimilarea valorilor
promovate de media şi integrarea lor la nivelul propriei personalităţi)3. Efectele comuni-
cării de masă se pot manifesta pe termen scurt sau pe termen lung, pot fi directe sau indi-
recte, pot fi puternice sau limitate. Chiar dacă sunt considerate minimale la un moment
dat, cumulate în timp pot declanșa transformări de amploare4.
Pe de o parte, sunt afirmate efectele benefice pe care mediile educaționale le oferă
învățării, dezvoltării identității prin intermediul social media și integrării profesionale. De
cealaltă parte, sunt sesizate amenințările la adresa tinerei generații: dependența digitală,
fake news și manipulare, hărțuire cibernetică și linșaj mediatic, violență, sexualitate și por-
nografie. Cei mai pesimiști atrag atenția asupra erodării valorilor tradiționale, standardi-
zarea gusturilor și invazia unei supra-culturi globale care duce la socializarea dezordinii
morale, păgânizarea conștiințelor, desacralizare, secularizare și relativism.

Educația tinerei generații într-o societate dominată de cultura media

Educaţia tinerei generaţii, în perioada numită „postmodernă” trebuie să ţină seama de
schimbările de paradigmă din întreaga societate. Postmodernitatea este animată de miş-
carea de deconstrucţie, de rupturi, tensiuni şi mutaţii care provoacă relativizarea mode-
lelor şi a ierarhiilor de valori. Cultura imediatului şi a efemerului are ca vectori individua-
lismul şi relativismul pe fondul lărgirii fără încetare a posibilităţilor de alegere şi de com-
binare. Subminarea comportamentelor etice universale, subminarea tradiţiei, a ierarhiei
şi a elitelor, a relaţiei dintre sexe, subminarea cărţii şi a raportului cu tehnica5 sunt dere-
glări postmoderne. În planul acţiunii educative, cea mai bună strategie nu este impunerea
valorilor, ci adoptarea unei metode indirecte de creare şi stimulare a trebuinţelor pentru
valori, formarea unei conştiinţe axiologice a tinerilor.
În mediul școlar, materialele didactice clasice (tabla și instrumentele de lucru la tablă,
planșele, machetele, mulajele, trusele experimentale de laborator, corpurile geometrice,
2
The Connected Generation, Barna Research Group, 2019.
3
Delia Balaban, Comunicarea mediatică, Tritonic, Bucureşti, 2009, p. 94.
4
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Polirom, 2007, pp. 149-172.
5
Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 185-188.

88
 Mass-me di a și imp ac tu l ei asupra for măr i i t i ner i lor creșt i n i

etc.) lasă tot mai mult loc mijloacelor electronice de lucru și conectării la Internet. Dis-
ciplina „Informatică și TIC” face parte din trunchiul comun începând cu clasele de gim-
naziu. Entuziasmul introducerii tabletelor în procesul de învățământ încă de la clasa „0” a
fost temperat doar de studiile de psihologie școlară, care atrag atenția asupra pericolului
dependenței de acest gadget cu efect negativ asupra etapelor naturale de dezvoltare a copi-
ilor. Pedagogii subliniază necesitatea folosirii mijloacelor de învăţământ, între care noile
media şi instruirea asistată de calculator, însă precizează: „Mijloacele de învăţământ repre-
zintă un element complementar, care însoţeşte şi susţine activitatea cadrului didactic, dar
nu o înlocuieşte. Mijloacele de învăţământ nu facilitează prin ele însele eficientizarea pro-
cesului de învăţământ şi nu pot să constituie substitute ale personalităţii cadrului didac-
tic”6. Experiența învățământului on-line din timpul pandemiei a arătat neajunsurile lipsei
comunicării directe, în clasă, cu elevii7.
Experții în științele educaţiei constată structurarea valorilor moderne pe oralitate şi
imagine. Orizontul tinerilor de azi s-a deplasat din zona livrescului către ludicul virtual,
triada scriere-şcolar-elite este substituită de oralitate-divertisment-mase. „Subculturile”
din care tinerii fac parte se identifică prin expresii proprii și limbaj standardizat, prin
vestimentaţie, coafură, mode muzicale, jocuri video. Şcoala resimte astăzi tot mai acut
nevoia deschiderii conţinuturilor învăţării către înţelegerea valorilor specifice tineretului
şi acordă o tot mai mare importanţă contribuţiilor educogene venită din partea celorlaţi
actori sociali. Învăţarea de menţinere, specifică societăţilor tradiţionale, trebuie comple-
tată cu învăţarea inovatoare, care să pregătească elevii şi studenţii pentru confruntarea cu
situaţii inedite, provocate de mutaţii neprevăzute8.
Media digitală oferă o creştere semnificativă a oportunităţilor de a manipula şi de a
modifica conţinutul media. Vechile media ofereau un consum pasiv din partea audienţei,
noile media promovează, prin interactivitate, audienţa activă. Elevii şi studenţii din zilele
noastre sunt predispuşi spre consultarea bibliotecilor digitale pentru redactarea refera-
telor. Google, youtube şi wikipedia sunt auxiliarele preferate în rezolvarea îndatoririlor
şcolare, pe toate meridianele lumii. Generaţia screen agers9 promovează ecranul înaintea
cărţii tipărite.
Analiza consumului de media de către tânăra generație generează sfaturi utile pentru
părinți și pentru copii10.
Forța de persuasiune a mesajelor audiovizuale deține caracteristici ce țin de natura
acestora: stimularea plurisenzorială, rapiditatea de emisie a mesajelor care diminuează
actul reflexiv, tehnicile de prelucrare, modul de construire a mesajelor, selecția, combinarea
6
Laura Şerbănescu şi Nicoleta Liţoiu (coord.), Pedagogie, Vol. 2: Teoria şi metodologia instruirii – Teoria şi meto-
dologia evaluării, Politehnica Press, Bucureşti, 2015, p. 102.
7
Constantin Cucoş, „Pandemia, o trambulină pentru o educaţie şi o lume mai bune”, în: Lumina de Duminică, Anul
XVI, nr. 22 (750), 31 mai 2020, p. 7.
8
Constantin Cucoş, Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 30.
9
Termen folosit de sociologul american Douglas Rushkoff pentru caracterizarea adolescenţilor (teen agers) nativi
digital, în vol. Playing the Future (1996); vezi şi vol. ScreenAgers. Lessons in Chaos from digital Kids, Hampton Press.
10
Consiliul Național al Audiovizualului, „Trei sfaturi pentru copii”, http://cna.ro/3-sfaturi-cheie-pentru-copii.
html, accesat la 15 aprilie 2020.

89
 Pr. l e c t d r. Ni col ae Das că lu

și ierarhizarea informațiilor. Se induce o interpretare predeterminată a mesajelor, iar sur-

sele de informație, investite cu autoritate, domină spațiile izolate sau pe cele lipsite de
educație, propaganda și manipularea având astfel câmp deschis.

Prezența misionară a Bisericii în societatea informațională

Vocația misionară a Bisericii este întemeiată pe porunca Mântuitorului Hristos din
finalul Evangheliei după Matei (28,18-20) și din Evanghelia după Marcu (16,15): „Mer-
geți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”. Se poate vorbi despre
împlinirea acestei vocații a Bisericii, de-a lungul timpului, prin evanghelizarea culturilor
și îmbisericirea tehnologiilor de comunicare.
În societatea digitalizată de astăzi, Biserica are o abordare antinomică asupra tehno-
logiilor moderne de comunicare, condiționată de misiunea vestirii Cuvântului lui Dum-
nezeu în toate mediile de comunicare și de grija față de protejarea sănătății fizice și spi-
rituale a utilizatorilor tehnologiilor comunicaționale. Din consecvență misionară, conți-
nutul neschimbat al învățăturii de credință este transpus în universul mediatic al noilor
forme de comunicare. Atitudinea privind consumul de media de către fiii și fiicele duhov-
nicești este pastorală, ascetică și terapeutică.
Activitatea mediatică a Patriarhiei Române, desfăşurată prin componentele Centrului
de Presă BASILICA (radio, TV, publicaţii periodice tipărite, agenţia de ştiri, birou de
presă, web-situri rețele informaționale de utilizatori Internet), este susţinută, la nivelul
eparhiilor, prin instituţii media administrate de unităţi bisericeşti şi prin colaborări cu
instituţii de presă publice sau private, naţionale, regionale şi locale.
Transmiterea valorilor Ortodoxiei în societatea informațională presupune folosirea
cu discernământ și înțelepciune a noilor mijloace de comunicare și implică empatia
spirituală, sub semnul iubirii lui Hristos, la întâlnirea cu oamenii conectați în rețe-
lele de socializare. „Utilizarea media digitală în lucrarea pastoral-misionară pre­supune
respon­sabilitate eclesială şi înţe­lepciune pastorală, deoarece, deşi o teh­no­lo­gie nouă
oferă oamenilor noi posibilităţi de dezvoltare, to­tuşi ea poate adu­ce şi noi pro­vocări
sau pericole în privinţa păstrării valori­lor spirituale, culturale şi sociale tra­di­ţi­o­na­le
ale persoanelor şi popoa­relor. În acest sens, re­ţe­lele de socializare pot contribui la o
mai bună cu­noaştere reci­pro­că a dife­rite­lor tradiţii şi la consolidarea comunităţilor de
credinţă, dar multitudinea de idei şi opinii exprimate liber în spaţiul virtual trebuie
supusă me­reu unei analize critice şi se­lec­tive, potrivit valorilor permanente ale credinţei
şi moralei creştine”11.
Efectele consumului excesiv de media, în special asupra copiilor și tinerilor, reprezintă
un domeniu de cercetare interdisciplinară în care teologii își unesc eforturile cu specia-
liști în sociologie, psihologie, educație, mediologie, medicină. Apologetica ortodoxă are
11
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „O comunicare mai amplă pentru o misiune mai dinamică”,
Mesaj transmis la Prima Con­fe­rinţă internaţională despre media di­gi­­tală şi pastoraţia ortodoxă, Atena, 7-9 mai 2015,
în: Ziarul Lumina, 7 mai 2015, p. 3.

90
 Mass-me di a și imp ac tu l ei asupra for măr i i t i ner i lor creșt i n i

o atitudine critică față de tehnologie, în general, și față de televiziune și noile mijloace de

comunicare, în special, punându-le în analogie cu două paradigme biblice din Vechiul
Testament: turnul Babel și vițelul de aur12.
Idealul vieții creștine este dincolo de fruntariile acestei lumi. Însă când ne aflăm ca și
pe o corabie în furtuna mediatică a acestui veac, trebuie să găsim, aici și acum, în soci-
etatea informațională, soluții de supraviețuire pentru toți credincioșii. Biserica intră în
universul mediatic și în mediile virtuale pentru a se întâlni și a comunica cu noile gene-
rații. În același timp, în comunitățile ortodoxe din întreaga lume se caută soluții pentru
raportarea la noile tehnologii și pentru vindecarea celor ce suferă din cauza abuzului de
utilizare. Provocarea este să ne păstrăm libertatea spirituală într-o lume schimbătoare și
posesivă, să cultivăm iubirea agapică în spații non-religioase.
Este cunoscut faptul că depresiile cauzate de consumul excesiv de media sunt o rea-
litate în zilele noastre, fiind tratate de medici și psihologi ca și alte depresii de adicție.
Dintre sfaturile duhovnicești referitoare la această temă, prezentăm aici, în rezumat câteva
elemente de terapeutică și profilaxie spirituală ale teologului și filosofului francez Jean-
Claude Larchet13:
1) Postul sau abstinența de la folosirea excesivă a noilor medii de comunicare;
2) Stăpânirea impulsurilor, a dorințelor și a patimilor legate de utlizarea media;
3) Cultivarea virtuții smereniei, în opoziție cu vedetismul și exhibiționismul de pe
ecrane;
4) Virtuțile liniștii și singurătății, în vâltoarea lumii moderne;
5) Regăsirea timpului pentru lectură;
6) Rezervarea timpului zilnic de rugăciune;
7) A-ți face timp pentru aproapele și a cultiva relațiile interpersonale;
8) Restaurarea atenției, prin paza minții și respingerea ispitelor și a gândurilor
necurate.

Împreună cu tinerii creștini în universul media și în lumea virtuală

Lumea virtuală creată prin extinderea reţelei de ordinatoare la scară planetară entu-
ziasmează pe mulţi prin rapiditatea, diversitatea şi flexiblitatea comunicării. O parte
importantă a activităţilor din societate s-au prelungit sau au migrat aproape integral în
cyberspaţiu.
Atunci când cumpărăm un telefon mobil, un receptor de radio sau televiziune, o
staţie home-cinema sau un computer de ultimă generaţie, primim din partea firmei care
le comercializează, odată cu certificatul de garanţie, şi un user’s guide, un manual de uti-
lizare corectă a produsului. Niciodată însă clientul nu primeşte recomandări în privinţa
gestionării comunicării pe care o va stabili cu lumea prin intermediul noului aparat. Pre-
ocupările privind integrarea mesajelor mediatice în procesul de formare şi dezvoltare a
12
Adrian Lemeni (coord.), Apologetica ortodoxă, Basilica, București, 2014, pp. 345 și 371.
13
Jean Claude Larchet, Malades des nouveaux médias, Les Editions du Cerf, Paris, 2016, pp. 288-293.

91
 Pr. l e c t d r. Ni col ae Das că lu

personalităţii umane au condus la constituirea unui domeniu nou în ştiinţele educaţiei,

educaţia pentru comunicare şi mass-media.
Contextul dinamic în care îşi trăieşte viaţa omul în era digitală este marcat de creşterea
gradului de consum mediatic de la vârste tot mai mici; invadarea spaţiului privat de către
noile tehnologii de comunicare, dar şi a spaţiului public (prin e-government, e-commerce,
e-learning ş.a.); abundenţa informaţională, odată cu creşterea numărului producătorilor şi
distribuitorilor; determinări culturale şi sociale provocate de schimbările la nivelul ima-
ginii de sine a individului, a grupului şi a nevoii crescute de „celălalt”.
Pedagogia media14 devine în aceste condiţii o necesitate socială şi se dezvoltă pe două
planuri:
a) introducerea şi utilizarea efectivă şi activă a noilor tehnologii de comunicare în
procesul de învăţământ (educaţia formală). Sensurile competenţei mediatice nu se
reduc la simplul aspect de „tehnologizarea comunicării”, ci implică, de asemenea,
înţelegerea aspectelor sociale, economice, politice şi culturale, formarea unui etos
al comunicării.
b) competenţe de selectare a mesajelor, dezvoltarea spiritului critic, competenţe inter-
pretative şi valorizatoare.
Necesitatea educaţiei pentru media poate avea ca bază principiul selectivității formulat
de Sf. Apostol Pavel în dialog cu cultura antichității clasice : ”Toate îmi sunt îngăduite, dar
nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (1
Corinteni 6, 12).
Familia şi şcoala reprezintă în continuare mediile-cheie de formare a personalităţii
copilului, de aceea aici se investesc cele mai multe energii pentru formarea tinerei generaţii.
În „areopagul comunicării moderne”, Internetul oferă tuturor şanse şi riscuri: o nouă
cale de transmitere a învăţăturilor de credinţă, o posibilitate de a consolida comunitatea,
o cale de comunicare între comunităţi aflate la distanţe mari (inclusive în diaspora), dar şi
riscul slăbirii legăturilor sociale prin evadarea în lumea virtuală, alienarea şi închiderea în
sine ca urmare a ciber-dependenţei. Experienţa utilizării Internetului de către Biserici şi
religii arată că rolul lor este tocmai acela de a păstra un echilibru între lume şi ciber-lume
şi de a proteja omul natural, creat după chipul lui Dumnezeu, de propriile lui realizări
tehnologice.
Din punct de vedere religios, viziunea holistică asupra fiinţei umane nu poate fi indi-
ferentă faţă de factorii care exercită o influenţă de lungă durată asupra persoanei. Dacă
familia şi şcoala îşi îndeplinesc rolul educativ mai ales în perioada copilăriei şi tinereţii,
mass-media sunt prezente de-a lungul întregii vieţi în activităţile profesionale, dar şi în
mediul privat. De aceea, educaţia pentru media este o dimensiune importantă nu numai
pentru condiţia culturală şi socială, dar şi pentru viața religioasă a omului de astăzi,
dominat de tehnologie.
Biserica se implică activ în educaţia pentru media a tuturor generaţiilor, prin lucrarea
catehetică şi pastorală. Este nevoie de complementaritate în acest domeniu al educaţiei,
14
Ileana Rotaru, Comunicarea virtuală, Tritonic, Bucureşti, 2010, p. 181.

92
 Mass-me di a și imp ac tu l ei asupra for măr i i t i ner i lor creșt i n i

având în vedere că raportarea la media trebuie să se transforme într-un proces de autoe-

ducare de lungă durată. Viața creştină în cyberspaţiu se plasează într-o triplă perspectivă :
antropologică, sociologică şi teologică. Creştinii trebuie să dea dovadă de maturitate spi-
rituală pentru a se feri de ispitele idolatrizării noilor tehnologii de comunicare.
Biserica împărtășește harul lui Dumnezeu şi totodată transmite stimuli general-com-
portamentali, prin paternitate şi filiaţie duhovnicească. Influenţele educative ale Bisericii
sunt uneori difuze şi nesistematice, inspiratoare de trăiri spirituale, alteori îndreptate
direct către realizarea „omului nou” în Hristos. Pruncul nou botezat primeşte, în Biserica
Ortodoxă, şi Taina Mirungerii şi prima Sfântă Împărtăşanie, fiind de la începutul exis-
tenţei sale eclesiale un mădular cu demnitate deplină în trupul tainic al Mântuitorului
Hristos. Vârsta şcolară este şi vârsta Spovedaniei, precum şi o perioadă de cateheză siste-
matică, la orele de Religie în şcoală sau prin programe alternative.
Reper spiritual esenţial dar şi un liant existenţial între cunoştinţele teoretice, dobân-
dite prin studiul celorlalte discipline şcolare, ora de Religie din gimnaziu şi din liceu
reprezintă pentru copii şi tineri o şansă de a-şi dezvolta o personalitate armonioasă, în
care valorile spirituale intră în simbioză cu valorile general-umane şi cu competenţele cul-
tural-ştiinţifice acumulate: „Valorile cultivate şi susţinute în cadrul orelor de Religie sunt
necesare sănătăţii spirituale a persoanelor şi a comunităţii. Religia îl învaţă pe copil şi pe
tânăr iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea
şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii,
valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi fru-
museţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi”15.
Biserica dezvoltă propriile ei mijloace de comunicare pentru a inspira duhul valorilor
creştine şi pentru a-i ajuta pe credincioşi să-şi consolideze simţul critic şi puterea de dis-
cernământ. Simultan cu exercitarea educaţiei spirituale prin mass-media, în armonie cu
învăţătura de credinţă şi faptele concrete prin care se exprimă iubirea faţă de Dumnezeu
şi de aproapele, comunitățile bisericești dezvoltă programe cu și pentru tineri, prin care
contribuie la integrarea lor în viața reală, cu maturitate și bucurie creștină.

Concluzii
Sunt numeroase mărturii și experiențe ale implicării Bisericii, pe termen scurt, mediu
și de durată, într-un dialog responsabil cu societatea de azi, dominată de comunicare.
Parteneriatele dintre familie, școală, instituțiile culturale și instituțiile media bisericești
sau publice sunt benefice atât pentru o abordare matură și responsabilă a comunicării
funcționale din societate cât și pentru căutările existențiale ale tinerei generații de creștini.
În esență, subliniem următoarele:
1. Înțelegând schimbările din societate, să considerăm realitatea virtuală ca un spațiu
de întâlnire și dialog cu generația digitală;
15
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Predarea Religiei în sistemul de învăţământ public, un act de
dreptate şi o necesitate permanentă”, în vol. Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2009, p. 195.

93
 Pr. l e c t d r. Ni col ae Das că lu

2. Datoria Bisericii de a căuta pe tineri și a-i înțelege, atât în lumea reală cât și în
lumea digitală, este o responsabilitate pentru mântuirea persoanelor și pentru întă-
rirea comuniunii din cadrul comunității umane;
3. Folosirea cu simț critic și discernământ spiritual a mass-media și a mediei digitale,
ca instrumente de informare, dialog și schimb, cultivarea valorilor credinței.
4. Apropierea de zonele de interes ale tinerilor și căutarea punctelor de întâlnire este
o abordare proactivă, preferabilă atitudinii de așteptare ca tinerii să caute Biserica.
5. Este vitală susținerea echilibrului dintre real și virtual în viața tinerilor, prin pro-
movarea vieții sacramentale și a participării la activități culturale și caritative orga-
nizate în comunitățile bisericești;
6. Oricât de mult ar evolua mijloacele de comunicare, iubirea şi rugăciunea rămân
fundamentele solide ale formării tinerilor creștini în familie, atât în familia cea
mică, de acasă, cât şi în familia spirituală a Bisericii.

94
 Pr. prof. dr. Vasile Răducă
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Familia – Biserica de acasă, mediul firesc

pentru formarea personalității omului contemporan

Preacucernici Părinți,
Materialul pe care îl aveți în față este un rezumat a ceea ce este deja publicat parțial în
volumul editat acum doi ani de Arhiepiscopia Bucureștilor. Ca să nu vă obosim, aici am
făcut un rezumat al prezentării extinse și al argumentării faptului că familia a fost rânduită
de Dumnezeu ca mediu sacru, menită să perpetueze viața umană și în cadrul ei soții să se
desăvârșească prin iubire și autodăruire, sau autojertfire a unuia pentru celălalt și pentru
ceilalți membrii ai familiei.
De aceea familia este o instituție a cărei valoare nu poate fi contestată.. Acolo unde
vorbim de ființe vii, vorbim și de familie, și aceasta, nu numai la nivel uman. Așa a voit și
așa a rânduit Dumnezeu. Am prezentat în materialul rezumat cum a rânduit Dumnezeu
ca toate ființele vii să trăiască în familii mai mari sau mai mici și că, așa cum spunea pro-
fesorul american John Skalko, „indivizii, prin natura lor, sunt fie bărbați, fie femei, după
cum un număr este fie par, fie impar.”1
După cum nu există triunghiuri cu patru laturi sau numere deodată pare și impare,
spune profesorul Skalko, nu există nici oameni cu un alt sex decât cel masculin sau cel
feminin și nici cu un sex intermediar. Există cazuri foarte rare de persoane hermafrodite.
„Hermafrodismul sau intersexualitatea este însă o tulburare de dezvoltare sexuală.”2 În
cazul persoanelor (cazuri rarisime) care, din punct de vedere anatomic fac dovada că au
atât organe masculine, cât și feminine, merită precizat că aceste organe nu au o evoluție
egală, încât să se poată spune că atât unele cât și celelalte sunt pe deplin dezvoltate. Ba,
mai mult „în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a remarcat vreodată că ambele perechi de
organe sunt perfect funcționale.”3 Nici nu s-a semnalat că acele persoane cu asemenea de-
ficiențe ar fi utilizat când unele când celelalte organe. Prin urmare, profesorul Salko spune
ceea ce orice om sănătos știe: „Din punct de vedere biologic, în cazul ființelor umane, nu
pot fi decât două sexe, pentru că: „Sexul este definit în legătură cu rolurile jucate în repro-
ducere; în reproducerea sexuată sunt implicați doar doi indivizi, și anume, bărbatul și fe-
meia; deci, sexele biologice sunt doar două și anume, masculin și feminin”4 Dacă cineva se
1
John Skalko, „Bărbații sunt bărbați, iar femeile sunt femei. Nu există nicio a treia opțiune.”, în: Cultura Vieții, http://
www.culturavietii.ro/2017/06/29/de-ce-exista-doar-doua-sexe/, accesat la 29 mai 2020, 11:38.
2
Vezi „Hermafrodismul”, în: www.sfatulmedicului.ro/Malformatii-congenitale/hermafroditismul_7511, accesat la
29 mai 2020, 13:12.
3
John Skalko, „Bărbații sunt bărbați...”, http://www.culturavietii.ro/2017/06/29/de-ce-exista-doar-doua-sexe/.
4
John Skalko, „Bărbații sunt bărbați...”, http://www.culturavietii.ro/2017/06/29/de-ce-exista-doar-doua-sexe/.

95
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

naște cu organe genitale ambigue, această situație nu elimină sexul real al acelei persoane.
In situația în care este dificil să se stabilească dacă o persoană este bărbat sau femeie, nu
înseamnă că acea persoană nu este nici una nici alta, concluzionează profesorul Salko.

Comportamentul nefiresc, în nici o împrejurare și la nimeni nu poate fi familie

Aceasta arată că este o aberație ca, la presiunea sodomiților, așa numita Comunitate
LGBT, să educăm copiii că, de fapt, ei nu au sex și cu atât mai aberant să se renunțe la
apelativul de „mamă” și de „tată”, cum au început unele țări să facă educația copiilor.
Familia este constituită numai de exemplarele unei anumite specii, care, potrivit rela-
țiilor firești dintre ele, se pot reproduce după felul lor. Statul împreună al exemplarelor de
același sex și făcând parte din aceeași specie nu se poate numi „familie, ci „turmă”. Omul
a fost făcut să trăiască în familie, nu în turmă. Dumnezeu nu a creat mai multe exemplare
umane, bărbați și femei, care să simtă nevoia de socializare și de reproducere și să acțio-
neze în acest sens, ci a creat un singur cuplu uman, bărbat și femeie. (Gen.1, 27). Aceasta
asigură ființei OM nu numai capacitatea perpetuării în existență, ci și capacitatea de a trăi
în comuniune, după modelul ființării persoanelor Sfintei Treimi. Deși creat, ca toate cele-
lalte ființe „bun foarte”, omul nu era fericit în singularitatea masculinității sale.
Masculinitatea individuală sau de grup, după cum nici feminitatea individuală sau de
grup nu creează comuniune. Masculinitatea normală strălucește în lume numai pentru
feminitate, după cum, feminitatea normală strălucește în lume numai pentru masculini-
tate. Altfel, ele îl însingurează pe om și duc la „formarea” unor tipuri umane, cel puțin
nevrotice. De aici modul, cel puțin ciudat, în care se complac în zilele noastre reprezen-
tanții LGBT, ajungând până-ntr-atât, încât să considere că a te comporta împotriva firii
este un drept al omului, nesocotind faptul că celebra Cartă a Drepturilor Omului garan-
tează drepturile firești/naturale ale omului (nu comportamentele împotriva firii, aberațiile
și „fanteziile” genitale) și intimitatea ființei umane, nu abuzurile de drept.

Firesc și nefiresc în tradiția biblică

În viziunea Sfintei Scripturi, comportamentul contra firii este păcat. Păcat contra firii
este omuciderea, păcate contra firii sunt toate formele de comportament în care este im-
plicat erotismul uman, altfel decât a rânduit Dumnezeu. Păcatele de acest tip sunt, în Ve-
chiul Testament erau sancționate corespunzător, ca atentate asupra Legii morale naturale,
asupra Legii morale pozitive și mai grav, în anumite cazuri, ca atentate asupra rânduielii
dumnezeiești (Lev. 18, 22; 20, 13). Iar, în Noul Testament, Sf. Pavel îi avertizează că nu vor
avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 1, 21, 24, 25; I Cor. 6, 9).
Formele de comportament uman individual sau de grup care nesocotesc ordinea firii
nu confirmă comuniunea dintre oameni, absolut necesară celui care vrea să facă parte din
Împărăţia lui Dumnezeu. Persoanele care se dedau la asemenea forme de comportament
se auto-exclud de la comuniunea cu Dumnezeu. În ce comuniune ar putea să intre cu
Dumnezeu cineva care-i nesocotește rânduielile și voința? Comuniunea presupune fața
unei persoane îndreptată spre altă față, adică persoana care se oferă total altei persoane,
cu toată zestrea ei personală, cu conștiința că o împlinește pe cealaltă și că se împlinește

96
 Fami li a – Bis er ic a de ac as ă, me d iu l f i res c p ent r u for mare a p ers ona lit ăț i i. . .

cu tot ceea ce cealaltă îi oferă și i se oferă într-o dăruire iubitoare, responsabilă și adânc
personală. Iubirea se primește în față; nu întâmpină pe nimeni cu spatele. Relațiile care
nu presupun fața (de la grecescul προσωπον care înseamnă deodată față și persoană),
ci spatele, nu sunt relații personale, ci crize ale egoismului unor indivizi anonimi. Numai
fața, chipul ne scot pe cineva din anonimat față de alții, după cum și celelalte persoane ies
din anonimat prin chipurile și prin fețele pe care le au și pe care le vedem.
Numai fețele cu care ne întâmpinăm unii pe alții ne dau identitate umană: Dumnezeu
a suflat în fața celui pe care-l plămădise din pământ, și acesta a devenit „suflet viu”.
Trăim într-o lume în care anormalul nu ne mai miră. Ne miră nerușinarea cu care el se
săvârșește și este expus văzului tuturor. Sodomiții vor ca relațiile dintre ei să se numească
oficial „căsătorie”. De când lumea prin cuvântul „căsătorie” s-a definit relația consfințită
între bărbat și femeie. Cum să se atribuie cuvântul căsătorie altui tip de relații decât cele
pentru care el a fost creat? Ar fi aberant! Ba, mai mult, sodomiții vor să înfieze și să crească
copii. Ar fi nedrept să li se permită acest lucru din mai multe motive. Este cel puțin inco-
rect să dai dreptul cuiva să adopte și să crească un copil doar pentru că are posibilitățile
materiale să facă acest lucru. Atâta vreme cât o persoană care disprețuiește relația firească
prin care se procreează un copil, ar fi un abuz de drept să i se permită să crească un copil.
Acel copil va avea neșansa să fie educat în spiritul a ceea ce părintele lui adoptiv practică
în viața sa intimă. Ba, mai mult, ar putea să devină material pe seama căruia „părintele
adoptiv” își poate satisface pornirile nefirești, știut fiind că cei mai mulți pederaști sfârșesc
prin a deveni pedofili. „ Toți psihologii știu că un copil, pentru a se dezvolta, are nevoie în
același timp de un tată și de o mamă, fie aceștia, în cazul orfanilor, un bărbat sau o femeie
ce servesc de substitut simbolic. Singurele studii care susțin că acești copii, crescuți de un
cuplu homosexual sunt la fel de echilibrați ca ceilalți au fost realizate în Statele Unite ale
Americii, de organizații de gay care au chestionat părinții (și nu copiii) a șaizeci și trei de
„familii” de acest fel.”5
J. Sevillia citează dintr-un articol al doctorului Megglé, apărut în revista La Nef, fe-
bruarie, 2005, care spunea, referitor la cererea homosexualilor de a înfia și a crește copii
că: „suntem pe cale să punem în aplicare condiții de patologie experimentală. Asta nu s-a
mai întâmplat niciodată în istoria umanității: această problemă îi înnebunește pe psihi-
atri.” 6 Sperăm ca asemenea aberații să nu fie aprobate în mediile și în țările unde oamenii
mai au încă un cuvânt de spus cu privire la demnitatea și sensul vieții umane. Atâta vreme
cât omul a scos din universul lui pe Dumnezeu, poate susține însă orice, mai ales când
dispune de bani și de media. Aceasta nu înseamnă că acționează corect, cu sens și potrivit
vocației firii sale.
Propagandiștii spurcăciunii încearcă peste tot în lume ca, printr-unul dintre cele mai
frumoase concepte, cel de „educație” să inducă în mentalul copiilor familiarizarea cu nefi-
rescul. Din fericire, pentru moment, la noi s-a stopat această preocupare. Sperăm să rămână
definitivă!
5
Jean Sevillia, Corectitudinea morală. Căutăm cu disperare valori, trad. din limba franceză de Alina-Daniela Mari-
nescu și Paul Marinescu, Ed. Humanitas, 2007, p.78.
6
Jean Sevillia, Corectitudinea morală..., p.78.

97
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

Când copilului i se induce ideea de „plăcut” cu privire la ceea ce se petrece într-o relație
intimă, e greu să-i mai oprești curiozitatea. Exemplul în acest sens este pornografia infantilă
și violurile infantile, care (vă rog să rețineți), de cele mai multe ori încep prin seducție, nu
prin forță.

Căsătoria a fost nu numai voită, ci poruncită și consfințită de Dumnezeu

Pentru că relațiile dintre oameni presupun și comuniunea, după modelul comuniunii
dintre Persoanele Sfintei Treimi, în procesul său de împlinire, omul poate depăși natura,
în sensul că persoanele cu vocații speciale se împlinesc la nivel uman urmând drumul vo-
cației respective. Este cazul persoanelor care și-au dedicat existența lor istorică realizării
unor idei superioare și mai ales cazul persoanelor cu viață consacrată, monahii și mona-
hiile, care au ales altă cale de a ajunge la comuniune, fecioria și castitatea curată. Conști-
ente că nu pot ajunge la comuniune reală, aceste persoane cultivă insistent comuniunea
cu Dumnezeu prin rugăciune și rânduieli liturgice aproape permanente. Aceasta arată și
confirmă faptul că omul nu are numai vocația împlinirii în limitele naturii sale, ci și/sau
mai ales, deasupra acesteia sau că firea omului este creată să se împlinească atât înăuntru
și potrivit ordinii a ceea ce în mod obișnuit numim „fire”, cât și mai presus de fire, nicio-
dată însă împotriva firii și cu atât mai puțin sub nivelul firii sale. Din nefericire, nu negăm
că există ființe umane care consideră că se pot împlini prin cultivarea unor raporturi cu
altele contra firii umane sau sub nivelul acesteia, dar, în lumina Revelației supranaturale a
lui Dumnezeu, afirmăm că acestea sunt dovada celei mai dureroase expresii ale unei pa-
tologii (ale unei forme de suferință, conștientă/conștientizată sau nu) cu rădăcinile într-o
împătrită etiologie:
– în natura umană căzută,
– în căderile și traumele individuale,
– în traumele familiale, mai ales, de ordin afectiv,
– în lipsa de educație cu privire la sensul celor de care oamenii sunt capabili și liberi
să le săvârșească prin continua raportare la Dumnezeu și prin respectul față de finalitatea
celor create de El.
Aceste traume, ca, de altfel, orice traumă, în și prin Hristos pot fi vindecate, urmând
un drum al întoarcerii la normalitate, prin pocăință adecvată. In Hristos se poate salva
oricine, dacă vrea și dacă Îl urmează pe Hristos. Printr-o pocăință reală, cel cu apucături
contra firii, dar cu dorul familiei, va putea să depășească aceste neputințe, să biruie pati-
mile (mai întâi pe cele din suflet) care l-au spurcat și-l spurcă, apoi se va putea reintegra
ordinii în care Dumnezeu creatorul și iubitorul de oameni a voit și voiește să existe cele
pe care le-a creat.
Dumnezeu l-a creat pe Adam, primul om, și a pus capăt singurătății și tristeții lui aces-
tuia, creând-o din coasta sa pe Eva. Adam o recunoaște ca fiind os din oasele lui și carne
din carnea lui, cineva care îi seamănă, cu care să se poată ajuta, cu care se va găsi într-un
dialog care nu va știrbi cu nimic dialogul cu Dumnezeu. Dumnezeu a binecuvântat cuplul
primordial Adam și Eva și i-a poruncit: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l
stăpâniți!” (Gen. 1, 28)

98
 Fami li a – Bis er ic a de ac as ă, me d iu l f i res c p ent r u for mare a p ers ona lit ăț i i. . .

În gândirea ebraică, viața este sfântă pentru că este de la Dumnezeu Cel Sfânt
(Lev.11, 44; 19, 2; 20, 7, 26). În versetul 26 din Levitic, Dumnezeu a spus poporului evreu:
„Să-mi fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt și v-am deosebit de toate
popoarele , ca să fiți ai Mei.” Despre sfințenia lui Dumnezeu nu știm aproape nimic. Nu
o putem nici deduce logic, nici prin analogie cu ceva sau cu cineva. Putem pricepe ceva
cu privire la sfințenia lui Dumnezeu, din sfaturile și poruncile pe care Dumnezeu le-a dat
poporului ales. Prin urmare, urmând sensul poruncilor lui Dumnezeu, înțelegem că, cel
puțin una dintre notele caracteristice ale sfințeniei lui Dumnezeu, este puritatea morală
și tot ceea ce este asimilat acesteia. Desigur, nu este vorba de puritatea pe care o definește
omul fără Dumnezeu, ci de cea cerută de Dumnezeu însuși. Dacă Dumnezeu este sfânt
și voința Lui este proporțională cu ceea ce El este, urmează că ceea ce El vrea ca noi să
împlinim este potrivit cu ceea ce El este. Așadar, Dumnezeu fiind sfânt, ceea ce El ne cere
să fim ne sugerează în ce constă sfințenia Lui, modul în care El vrea ca omul să trăiască și
starea la care acesta trebuie să ajungă: sfințenia. Puritatea, curăția reală este strâns legată
de sfințenie. Ne spune ceva despre sfințenie. Când El a spus că un anumit tip de compor-
tament este urâciune înaintea Lui, acel comportament rămâne urâciune în veci, indiferent
de schimbările lumii căzute.
Dacă viața omului este sfântă pentru că a fost creată de Dumnezeu, raporturile dintre
oameni, prin care aceștia creează viață, în puritatea sensului lor, participă la sfințenia vieții.
Prototipul relațiilor interumane creatoare de viață se află în cuplul primordial Adam și
Eva. In cuplul acesta creat și binecuvântat de Dumnezeu ca atare, prin mijloacele procre-
ării umane voite de Dumnezeu se reproduc urmașii protopărinţilor neamului omenesc,
dar numai în cupluri și în cadrul relațiilor al căror prototip rămân cuplul monogam și
relațiile dintre Adam și Eva. În tradiția biblică, viața este sfântă, nu în sensul că este intan-
gibilă, ci pentru că este creată de Cel Sfânt.
De aceea, sunt sfinte relațiile în care bărbatul și femeia împlinesc deodată voințele lor,
dar, sub toate aspectele, și voința lui Dumnezeu, în instituția binecuvântată de El, familia.
În acest fel ei restabilesc, cu toată responsabilitatea unuia față de celălalt, unitatea duală
pe care a avut-o omul în faptul creației. De aceea, sunt păcate împotriva firii toate „rapor-
turile” sau „contactele” (care, atenție, nu sunt relații) care seamănă din punct de vedere
emoţional și fiziologic cu relațiile voite, stabilite și poruncite de Dumnezeu primei familii
omenești, fiind însă, păcate, fie în interiorul firii (curvia și adulterul), fie împotriva firii
(sodomia).

Mântuitorul Iisus Hristos și constituirea familiei

Mântuitorul Hristos a instituit toate Sfintele Taine ale Bisericii, cu excepția Tainei Cu-
nuniei. Referindu-se la căsătorie, avea să spună că starea căsătoriei și a femeii din vremea
Sa nu era cea pe care a voit-o Dumnezeu de la început (Matei 19, 8). Atunci Dumnezeu a
instituit Taina căsătoriei pentru că a instituit Taina iubirii dintre Protopărinți. „De aceea,
modul în care Mântuitorul asistă la Nunta din Cana este concludent: El nu vorbește nimic
despre această Taină. Dacă ar fi voit să dea un alt înțeles acestei legături sau să completeze
ceea ce s-a dat la început, ar fi acționat altfel sau ar fi completat și amplificat explicațiile pe

99
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

care le-a dat în alte ocazii, privind căsătoria (cf. Matei 19,1-12; 5,27-32 ș.a.). Iisus asistă la
această nuntă – una din nesfârșitul număr de nunți, toate repetând articularea perechii
noi de oameni, în procesul de prelungire a creației lui Dumnezeu.” 7
În cadrul Tainei Sfintei Cununii, El va asista activ (în calitate de Săvârșitor al Tainei)
la fiecare încununare a doi tineri (bărbat și femeie) care vor să se unească în vederea în-
tr-ajutorării, a procreării și a desăvârșirii prin iubire. Fiecare unire dintre bărbat și femeie
este o încercare de refacere a unității roditoare a cuplului Protopărinților Adam și Eva.
Unirea reală nu va fi posibilă decât „ în Hristos și în Biserică”( Efes.5,32), în care, după
cum spune Sf. Pavel, unirea dintre bărbat și femeie devine mare taină. De ce? Pentru că
numai în Hristos și în Biserică se produce minunea prin care perechea alcătuită dintr-un
bărbat și o femeie devine Una, după modelul unității dintre Hristos-Capul și Biserică,
Trupul Său mistic. În câteva fraze memorabile, Mitropolitul Antonie de Suroj sintetizează
sensul înalt al căsătoriei, astfel:

„Căsătoria este o minune pe pământ. Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsă-
toria este locul unde doi oameni (bărbat și femeie), mulțumită faptului că se iubesc unul pe
celălalt, devin una, locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieții în unire
[...] locul unde două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta și s-au acceptat una pe alta
până la capăt, în mod total, ajung ceva mai mult decât o pereche, decât pur și simplu doi
oameni – ajung una [...] Căsătoria reprezintă minunea refacerii unității acolo unde aceasta
nu poate fi refăcută prin puterile omenești.”8

Așadar, tânărul și tânăra, membri ai Bisericii, fiecare în parte și în felul său, intră îm-
preună în biserica-spațiu sacru spre a deveni una, pe baza iubirii unuia față de celălalt și
prin harul lui Dumnezeu pe care-l vor primi în acest sens în Sfânta Taină a Cununiei: prin
iubire și har aceștia se unesc și sunt uniți ca ei să devină una. Prin Taina Sfintei Cununii,
bărbatul și femeia sunt introduși în lăcașul sfânt, de data aceasta, ca persoane care, prin
iubire, doresc să devină un cuplu conjugal, o unitate duală. Cu acest gând cei doi se pre-
zintă în sfântul locaș spre a primi harul lui Dumnezeu. Ei primesc harul Sfântului Duh,
absolut necesar ca ei să depășească dualitatea naturală, individualitatea și individualismul
în demersul lor de a fi, în mod minunat, una.
Invocarea lui Dumnezeu în Sfintei Cununii, pentru binecuvântarea familiei se face
prin trei rugăciuni de o frumusețe deosebită. În a treia rugăciune se ajunge la punctul cel
mai înalt al întreitei invocări. După ce preotul face referință la faptul că însoțirea cea după
lege, adică însoțirea firească în căsătorie, este cea dintre bărbat și femeie, pentru că pe
aceasta a voit-o și a binevoit-o Dumnezeu (căci din voia Ta se face însoțirea cea după lege
și nașterea de prunci dintr-însa), luând mâinile celor doi miri, le împreună și le binecu-
vântează, invocându-L pe Dumnezeu să unească El însuși pe cei doi miri: „Însuți și acum,
Stăpâne, tinde mâna Ta din Sfânt lăcașul Tău și unește pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)
7
Anca Manolache, „Sfânta Taină a Cununiei”, în: Sfintele Taine în viața Bisericii, Cluj-Napoca, 2004, p.111.
8
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia,
2009, pp. 55-56.

100
 Fami li a – Bis er ic a de ac as ă, me d iu l f i res c p ent r u for mare a p ers ona lit ăț i i. . .

pentru că de către Tine se însoțește bărbatul cu femeie. Unește-i pe dânșii într-un gând;
încununează-i într-un trup; dăruindu-le roadă pântecelui dobândire de prunci buni. Că a
Ta este împărăția, a Ta este puterea și a Ta este slava, a tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor.”9 Aceasta este vârful epiclezei Tainei Cununiei, care se
continuă într-un firesc crescendo cu încununarea celor doi miri cu cununile pe care se
află încrustate icoanele Mântuitorului Hristos (pe cununița mirelui) și a Maicii Domnului
Rugătoarea (pe cununița miresei), având ele însele semnificații profunde. De acum, prin
încoronare, li se confirmă cinstea de care se bucură, dar, mai ales se marchează ieșirea de
sub autoritatea paternă și maternă și mai ales unirea unuia cu celălalt care îi va constitui
într-o nouă entitate, noua familie, în care ei sunt cei care vor avea puterea de decizie și
autoritate regească.10
Sfânta Taină se continuă cu lecturile biblice adecvate momentului, cu alte rugăciuni
scurte (ectenia întreită), cu rostirea Rugăciunii Domnești, cu gustarea din aceeași pâine și
același pahar, care sugerează multe, mai ales comuniunea dintre cei doi, cu dansul ritual,
în care se face referire la nașterea Domnului din Sf. Fecioară, la sfinții mucenici (sugerând
că viața de familie este deodată mucenicie și mărturisire a normalității, pentru că este din
voia lui Dumnezeu), dându-se slavă lui Dumnezeu pentru toate. În acest context și prin
această modalitate mirii primesc de fiecare dată harul Duhului Sfânt, care-i unește și-i
introduce de acum înainte in Biserică, în calitate de soț și soție.

Biserica de acasă
Sfântul Ioan Hrisostom, folosind o formulare a Sfântului Pavel (I Cor. 16, 19), nu-
mește această uni-dualitate menită creșterii și înmulțirii „Biserica de acasă”, subliniind
„natura eclezială a comunității familiale.”11 Iar profesorul Gleb Kaleda va spune că „Bise-
rica din casă o formează două persoane, un bărbat și o femeie, legați prin iubire, uniți prin
căsătorie și care aspiră să ajungă la Hristos.”12 Familia este Biserica de acasă pentru că ea se
fundamentează prin binecuvântarea Divinului Săvârșitor al Sfintei Taine a Cununiei, prin
lucrarea văzută a preotului, și prin harul Sfântului Duh, lucrător în Biserică. După cum
Biserica, fără Hristos Capul ei, n-ar fi altceva decât un club de simpatizanți ai lui Hristos,
dar nu Biserică, la fel, fără binecuvântarea bărbatului și a femeii de Hristos însuși în Taina
Sfintei Cununii și fără harul Duhului Sfânt, cei doi ar rămâne o pereche, n-ar deveni una.
Preotul Kaleba consideră că, în vremea noastră, în societatea secularizată de azi, nu-
mită de unii sociologi americani, post-creștină, problema foarte dificilă este „înființarea
bisericilor de acasă”13. Ca să fie biserica de acasă, familia creștină „trebuie să posede câteva
semne și trăsături specifice Bisericii:
9
Pentru acest citat din ritualul Sfintei Cununii și pentru celelalte, am folosit Molitfelnicul, ediția Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, București,1998.
10
Mitropolitul Antonie de Suroj, Asceza și Căsătoria, trad. din limba engleză de Dragoș Dâscă, Ed. Doxologia,
Iași, 2014, pp.143-161.
11
Cf. Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, trad. din limba franceză de Măriuca și Adrian Alexandresu, Ed.
Nemira, 2010, pp.126-127.
12
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia, 2017, p.6.
13
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, p.12.

101
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

– prin Taina căsătoriei, familia se sfințește cu harul Sfântului Duh, așa cum se sfințește
tot ceea ce intră în biserică;
– ea trebuie să se întemeieze pe iubirea reciprocă a membrilor ei;
– ea este locul de întâlnire comună la rugăciune a soților și a copiilor;
– una dintre condițiile obligatorii este întâlnirea cu Biserica locală, iar, prin ea, cu cea
universală;
– familia trebuie să devină locul unde membrii ei să se lumineze cu cuvântul lui Dum-
nezeu prin citirea Evangheliei și a Sfintei Scripturi și, după putință, și prin inițierea în
scrierile Sfinților Părinți și a rânduielilor bisericești;
– familia, în totalitatea ei, și fiecare membru al ei în parte, trebuie să fie educată în
acceptarea voii dumnezeiești;
– familia este focul în care se realizează faptele de iubire ale fiecărui membru în parte
și ale tuturor împreună”14, așa cum se petrec lucrurile în Biserică.
Din momentul în care soții au primit harul lui Dumnezeu care i-a unit pentru tot-
deauna și le oferă toate cele necesare pentru participarea din ce în ce mai intensă la Îm-
părăţia lui Dumnezeu, integrându-se activ în viața Bisericii, Dumnezeu a împlinit etapa
fundamentală pentru ceea ce trebuie să fie familia, Biserica de acasă. Se pune întrebarea:
sunt suficiente binecuvântarea Bisericii și harul lui Dumnezeu ca soții să facă din unirea
lor ceea ce Dumnezeu vrea?
Harul nu lucrează irezistibil, nici în Biserica mare și nici în Biserica mică (familia). El
nu anulează voința omului și nici nu se substituie neputințelor sau voinței omului. Acum
soții nu sunt în paradis, ci în lume, unde problemele și tentațiile sunt multe ,diverse și din
ce în ce mai intense. Au șansa, lucrând asupra lor înșiși, să facă din familia lor un paradis.
„În măsura în care soții vor reuși să se iubească cu adevărat și în fiecare zi puțin mai mult,
ei vor contribui să stabilească încă de acum, pentru ei și în lumea aceasta, o schiță a ceea
ce este și va fi liantul și natura însăși a Împărăției lui Dumnezeu: Iubirea absolută.”15 Vor
reuși să facă din familia locul de unde se extinde spre lumea largă comunitatea care aduce
lui Dumnezeu laudă pentru toate. De aceea, voințele celor doi, în familie, sunt puse la o
încercare reală și intensă, cu roadele pe care lupta lor le va asigura integrarea din ce în ce
mai intensă în Împărăţia lui Dumnezeu. Căsătoria nu-i împiedică, nici să lupte pentru
Împărăţie, nici să fie virtuoși. Căsătoria nu este un simplu contract între bărbat și fe-
meie, ci un contract sacramental, mediu și spațiu prin excelență în care cei doi și copiii
lor vor exersa virtutea, după modelul celorlalte mădulare ale Bisericii, cu toții conștienți
că nu sunt desăvârșiți, ci oameni slabi, cu o natură afectată de păcat, dar care vor să se
mântuiască.
„Să nu socotească cineva căsătoria piedică în a-i plăcea lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan
Hrisostom, care continuă: „Dacă suntem cu mintea trează, nici căsătoria, nici creșterea
copiilor, nici altceva nu ne va împiedica să plăcem lui Dumnezeu[...] Dragul meu, dacă ar
fi fost căsătoria și creșterea de copii o piedică în calea virtuții, Creatorul universului nu ar
14
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, pp.11-12.
15
Marc Oraison, „Signification chretienne de la famille”, în Orientations de Pastorale familiale, Editions Familiales
de France, Paris, 1955, p.75.

102
 Fami li a – Bis er ic a de ac as ă, me d iu l f i res c p ent r u for mare a p ers ona lit ăț i i. . .

fi adus pe lume căsătoria. Căsătoria, nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filo-

sofiei celei după Dumnezeu, dacă vrem să fim cu mintea trează, dar aduce în viața noastră
și multă ușurare. Căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă oceanul să se frământe,
ci ne ajută să ducem totdeauna corabia la port,”16 mai ales când, în căsătorie, soțul și soția
„se iau la întrecere unul cu altul în a purta sarcinile unul altuia (Gal. 6, 2) și în a nu socoti
nimic mai de preț decât pacea.”17 Pentru a ajunge aici, în viziunea aceluiași mare Părinte
al Bisericii, soții trebuie să-și acorde unul altuia cinstea cuvenită18 și „fiecare să ia în mâi-
nile sale mântuirea celor de aproape ai săi”19, răbdând cu ușurință necazurile prezente, în
speranța unui bine viitor.20
Aceasta presupune multe lucruri. Toate sunt rezumate de Sf. Ioan prin sintagma „a trăi
cum trebuie”: „Fiindcă nu este lucru de șagă să poți trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej
de mii de răutăți pentru cei ce nu trăiesc cum trebuie.”21 A trăi cum trebuie presupune ca,
între membrii familiei să existe realmente iubire. Este vorba, nu de erotism ci de iubirea
harismatică..., unica, fascinanta și marea aventură a vieții omenești, așa cum o numește
P. Evdokimov22, unde femeia nu trebuie să se ridice împotriva bărbatului, nici bărbatul
împotriva femeii, după cum trupul nu se răscoală împotriva lui însuși, nici sufletul împo-
triva lui însuși23, de vreme ce, prin căsătorie, cei doi au devenit una. În viziunea Sfântului
Ioan Hrisostom, viața de familie va trebui să fie marcată de dragoste, de bună-voință24; de
vorbirea tandră între membrii acesteia;25 de dorința fiecăruia de a acorda celuilalt cinstea
cuvenită, ca să nu caute aceasta în alte părți,26 de blândețe, de bunătate și de evlavie27 (de
acel simțământ profund al prezenței tainice a lui Dumnezeu în familia fiecăruia), care se
exprimă în complexitatea pe care o presupun relațiile familiale. Sf. Ioan Hrisostom ex-
clude folosința violenței în familie, mai ales de bărbat:„ este cea din urmă ocară, nu pentru
cea lovită, ci pentru cel ce lovește”28, spunea Sf. Ioan Hrisostom.
Toți soții și familiile acestora doresc pace, armonie și bună înțelegere în familie. Toate
aceste virtuți se împlinesc printr-o înțelepciune aparte de care soții trebuie să dea dovadă
și s-o aplice la viața de zi cu zi. Nu este deloc ușor, știind că trăiesc într-un mediu, uneori
ostil familiei, că sunt purtătorii unei naturi corupte, că societatea în care trăiesc induce
familiei probleme, uneori greu de rezolvat, care creează tensiuni reale. În familie soții nu
16
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia a XXI-a la Facere”, în: Scrieri, vol. I, p. 251 apud Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre
familia creștină, selecție de texte și introducere de Pr. Adrian Agachi, Ed. Cuvântul vieții, București, 2015, p. 52.
17
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia a-XXII-a la Facere V”, în: Despre familia creștină, p. 55.
18
„Dă-i cinstea cuvenită și nu va avea nevoie de cinstea din partea altora”. Vezi Sf. Ioan Hrisostom, „Omilii despre
căsătorie”, 9, în: Despre familia creștină, p. 39.
19
Sf. Ioan Hrisostom, „Despre cârmuirea familiei”, în: Despre familia creștină, p. 40.
20
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia a XVII-a la Facere”, VIII, în: Despre familia creștină, p. 48.
21
Sf. Ioan Hrisostom, „«Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; iar dacă moare, liberă este, dacă
vrea, să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă dacă rămâne aşa»”, 1, în: Despre familia creștină, p. 32.
22
Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, p.129.
23
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia a-XLV-a la Facere”, III, în: Despre familia creștină, p. 62.
24
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia despre căsătorie”, II, în: Despre familia creștină, p. 35.
25
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia despre căsătorie”, VIII, în: Despre familia creștină, p. 39.
26
Sf. Ioan Hrisostom, „Omilia despre căsătorie”, VIII, în: Despre familia creștină, pp. 39-40.
27
Sf. Ioan Hrisostom, „Despre petrecerea femeii în casă”, I, în: Despre familia creștină, pp. 46-47.
28
Sf. Ioan Hrisostom, „Despre relația dintre bărbat și femeie”, VII, în: Despre familia creștină, p. 43.

103
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

vin naivi și curați, ci pe lângă firea umană comună, cu slăbiciunile ei, soții vin în familie
cu trecutul individual al fiecăruia (traumatizant sau nu) și cu trecutul și prezentul ambi-
ental, în care un rol l-au avut și-l au relațiile simbiotice și afective ale fiecăruia dintre soți
(familia, prietenii fiecăruia, pasiunile, hobby-urile etc). Acestea au un rol foarte important
în constituirea unei familii care să fie ea însăși mediul unei bune-conviețuiri a membrilor
ei și a evoluției firești a acestora. In familie soții învață un nou tip de a se educa pur și
simplu unul pe altul, în funcție de relațiile familiale și nu numai, trecute și prezente. Soții
înșiși trebuie să evalueze care este rolul celor apropiați de soți prin legături de rudenie
sau de prietenie în evoluția normală a cuplului familial și să acorde tuturor locul potrivit,
ca viața familiei lor să fie fericită. Aceasta este o responsabilitate a soților pe care nimeni
nu o poate suplini. Harul lui Dumnezeu ajută, dar nu se substituie celor pe care subiecții
umani trebuie să le împlinească.
Psihologul rus Elena Morozova socotește că soții vor reuși în viața lor familială dacă
vor înțelege și vor aplica în mod corect formularea „ Și va lăsa omul pe tatăl său și pe
mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup (Geneză 2, 24; Matei 19,5).”29
Ea arată că în viața de familie există anumite etape. Perioada romantică, în care soții se văd
perfecți unul pe celălalt este urmată de cea în care aceștia încep să-și descopere defecte
și deficiențe (tolerabile, acceptabile). Aceasta este urmată de perioada în care soții încep
să creadă unul despre altul că, de fapt, căsătorindu-se, nu au găsit ceea ce căutau, urmată
de perioada în care soții se obișnuiesc cu lipsa calităților pe care le-ar fi așteptat să le aibă
celălalt soț, intrând în rutina vieții de familie și trăind unul cu celălalt părând că nu-și văd
defectele unul celuilalt. Dar, apare și celălalt aspect: unul, altul sau chiar amândoi devin
intoleranți cu defectele sau neajunsurile celuilalt soț. De aici urmează tensiuni care pot
duce la nedoritul divorț.
E. Morozova împarte fraza din Facere în două, analizând mai întâi prima parte a aces-
teia, și trăgând concluzia că tinerii căsătoriți nu iau totdeauna în seamă ce înseamnă „va
lăsa omul pe tatăl și pe mama sa”. Fie unul fie celălalt nu realizează că prin căsătorie, ei
trebuie să conștientizeze că au devenit una. Niciunul dintre soți nu este una cu mama sau
cu tatăl său (lăsând deoparte relațiile genetice și simbiotice, existente în continuare între
membrii familiei extinse). In iubirea familială atât soții înșiși, cât și familiile lor trebuie să
realizeze că există o ierarhie în iubire: soțul iubește cu toată puterea lui și înainte de toate
soția, pe cea cu care are conștiința că a devenit una, la fel va trebui să facă și soția, fără ca
dragostea de părinți să sufere în vreun fel. Părinții înșiși ar trebui să știe aceasta, stimulând
pe cei nou-căsătoriți să-și croiască drumul lor în viață, să fie realmente independenți în
ceea ce privește iubirea unuia față de celălalt și viața familiei lor. „Oricât de minunați ar
fi părinții, ei nu mai pot ocupa același loc în inimile fiilor căsătoriți. Părinții trebuie să
se smerească și să aștepte să îi cheme copiii în ajutor”30, susține psihologul rus. După o
serie de exemple, prin care se scoate în evidență nerespectarea primei părți a frazei de
mai sus, E. Morozova trage concluzia că „Respectarea principiului „despărțirii” de părinți
este garantul unei vieți familiale puternice. Totuși, aceasta nu înseamnă că părinții trebuie
29
Elena Morozova, Cum să ne păstrăm familia, trad. din limba rusă de Mariana Cașu, Ed. Sophia, 2018.
30
Elena Morozova, Cum să ne păstrăm familia, p. 13.

104
 Fami li a – Bis er ic a de ac as ă, me d iu l f i res c p ent r u for mare a p ers ona lit ăț i i. . .

abandonați. Dimpotrivă, părinții trebuie vizitați, ajutați, dar tinerii înșiși vor stabili prio-
ritățile în viață”31.
E. Morozova studiază și posibilitatea unității reale dintre soți, la care trimite cea de-a
doua parte a frazei din Geneză 2, 24. În ce măsură sunt conștienți soții de unitatea pe care
o presupune familia și care trebuie să se împlinească realmente în familie, unde fiecare
vine cu zestrea lui genetică, culturală etc.? Ea spune că în fiecare persoană există o ierarhie
reprezentată de nivelul duhovnicesc, de nivelul sufletesc și de cel trupesc al fiecăreia. Este
foarte greu să se producă o unire reală și trainică între soții a căror viață nu este marcată
de aceeași dominantă din cadrul ierarhiei nivelurilor personalității. Spre exemplu, dacă
dominanta unuia o constituie preocupările duhovnicești, iar la celălalt dominanta o con-
stituie alt nivel, cel somatic, spre exemplu, va fi greu să se realizeze unirea reală între ei.
Sau „ Când se căsătoresc două persoane, cu o structură trupească sau sufletească bună, dar
mutilate duhovnicește, se vor confrunta cu următoarea situație: ele consideră că scopul de
seamă în căsătorie este satisfacerea propriilor nevoi, iar dacă acest lucru nu se realizează,
atunci vor căuta cauza nemulțumirii în celălalt. In această situație este concentrat un com-
plex întreg de probleme și de dificultăți psihologice , la baza căruia se află egocentrismul
soților. Egoismul este cel care îi determină să caute mereu „vinovatul” în problemele de
familie. Totuși, o asemenea setare este din start deficitară, pentru că, în lipsa creșterii du-
hovnicești, ea poate provoca conflicte mari și, mai ales, destrămarea familiei.”32
Pentru rezolvarea dificultăților generate de nepotrivirea între dominantele compo-
nentelor ierarhiei somato-psiho-duhovnicești a soților este nevoie ca soții să se cunoască
realmente înainte de căsătorie, să înțeleagă dacă dominantele structurii lor somat-psi-
ho-duhovnicești sunt compatibile. Pentru aceasta au nevoie de răbdare și de multă înțe-
lepciune, iubire lucidă a unui soț față de celuilalt. Ei trebuie să se roage insistent ca Dum-
nezeu să le trimită harul său care să-i ajute să depășească limitele propriei lor constituiri
somato-psiho-duhovnicești.
Un alt impas în constituirea unității reale a soților în familie în constituie trecutul fiecă-
ruia dintre ei. Fiecare purtăm în noi trecutul nostru, cu traumele și cu posibilele momente
fericite. Este greu să se realizeze o unire efectivă și trainică între doi tineri care poartă în
memoria lor afectivă și chiar biologică (cazul telegoniei) alte prezențe. De aceea, tinerii
trebuie să se pregătească pentru marea unire din cadrul familiei ducând o viață curată
înainte de căsătorie și una marcată de fidelitate în timpul căsătoriei. Dacă au fost accidente
înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei, care să afecteze calitatea unității familiale, va
fi nevoie de pocăință, de rugăciune, care să aducă în familie un plus de har dumnezeiesc
spre a vindeca cele neputincioase și spre împlinirea celor cu lipsă. O familie, în care nu
este neglijat nimic din ceea ce constituie elementele absolut necesare unei bune funcțio-
nări, va fi mediul prielnic în care membrii acesteia, soți, părinți și copii, au toate posibili-
tățile să se dezvolte normal. În familie, și mai ales în familia creștină, omul contemporan
are toate condițiile pentru dezvoltarea sa firească, pentru familia însăși ține de natura
celor vii. Familia creștină începe cu unirea bărbatului și a femeii prin harul Duhului Sfânt,
31
Elena Morozova, Cum să ne păstrăm familia, p. 21.
32
Elena Morozova, Cum să ne păstrăm familia, p. 33.

105
 Pr. prof. d r. Vas i le R ă du că

pe baza iubirii mărturisită dintre ei. In familie, membrii aceștia învață unul de la altul
înainte de toate răbdarea și smerenia; iubirea jertfelnică și iubirea generoasă. Dacă familia
este gândită ca o mică Biserică, în ea sunt prezente elemente specific omenești, naturale,
dar și harul Duhului Sfânt. Toate creează ambianța firească în vederea dezvoltării firești
a persoanei umane. Iar dezvoltarea firească este cea care are drept obiectiv Împărăţia lui
Dumnezeu, care este, de altfel, și obiectivul Bisericii celei mari. Orice formă nefirească de
comportament al subiecților umani îi exclude pe aceștia de la ceea ce numim îndeobște
familie. Familia presupune inițial un El și o Ea. El (bărbatul) nu poate să-și pună în valoare
specificitatea decât lângă și împreună cu Ea (femeia), după cum nici Ea (femeia) nu-și
poate arăta specificitatea și valoarea decât lângă și pentru un El (bărbatul).
În familie, omul are călăuză o învățătură sigură, atât în ceea ce privește comporta-
mentul natural, cât și în ceea ce privește aspirațiile supranaturale, referitoare la viața de
veci. In familie, membrii acesteia simt că se găsesc integrați într-o iubire mai mare, iu-
birea Bisericii, și că sunt învățați de Cel care poate învăța cum nimeni nu a mai învățat
vreodată. In familie, membrii acesteia primesc nu numai învăţătură, ci iau act de existența
unor exemple și etaloane de desăvârșire cu totul aparte (sfinți). Totodată primesc în mod
continuu putere de Sus. Primesc harul lui Dumnezeu, absolut necesar pentru împlinirea
omului aici și în perspectiva Lumii de dincolo. Împlinirile din cadrul familiei sunt și îm-
pliniri ale omului, în cadrul Bisericii. Prin urmare, împlinirile țin de natura și de vocația
omului, și anume: să trăiască precum Dumnezeu i-a rânduit și în perspectiva pe care El
i-a dat-o omului: iubirea angajată spre împlinirea celor bune, integrându-se în felul acesta,
încă de aici în Împărăţia lui Dumnezeu.

106
 Pr. prof. dr. Nicușor Beldiman
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Predica în actualitate: strategii de redactare și rostire,

teme importante și repere bibliografice reprezentative

Una dintre prerogativele ființei umane, care ne deosebește de necuvântătoare și ne

situează deasupra lor, este facultatea vorbirii, cuvântul sau graiul. Nimic mai mult decât
felul nostru de a vorbi nu caracterizează și nu reprezintă firea și personalitatea noastră,
gradul de cultură și de educație, gesturile și înclinațiile proprii. Vorba, vocabularul și felul
de a ne exprima reprezintă o latură esențială a felului nostru de a ne manifesta în afară și
de a fi în relație cu oamenii, ceva care ne este absolut propriu și ne caracterizează efectiv.
Rostirea unui cuvânt, bun sau rău, declanșează consecințe pe măsura încărcăturii confe-
rite. Ecoul unui cuvânt în universul moral este nelimitat. Prin viu grai sau prin scriere,
trece din suflet în suflet, de la tată la fiu, din generație în generație, de la popor la popor,
din veac în veac, zidind sau dărâmând, întărind sau slăbind, înfrățind sau învrăjbind, ca
mărturie bună sau rea, după cum a fost bun sau rău, omul care l-a rostit1.
Preotul este, întâi de toate, slujitor al cuvântului, și a nu predica înseamnă a-și anula
propria-i slujire; iar acolo unde nu predică el, vor veni alții care să abată de la adevăr și
de la biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot, fiind înșelați de cei care
au arătat râvnă în slujirea minciunii. Predicarea cu putere și cu înțelepciune a învățătu-
rilor creștine mântuitoare este semnul neîndoielnic că preotul este treaz și Biserica vie, că
țarina dată lui rodește grâul cel bun. Numai așa preotul va putea fi un slujitor al vremii de
azi. Credincioșii sunt însetați mai mult ca oricând de predici care să răspundă întrebărilor
ce-i frământă. De aceea, pentru ca predica să-și atingă țelul, se cere o reconsiderare a exi-
gențelor ce i se impun propovăduirii și propovăduitorului, despre care vom vorbi în cele
ce urmează.

1. Importanța pregătirii pentru alcătuirea predicii

Pentru mulți dintre slujitorii altarelor, mai ales când se află la începutul misiunii lor,
predica este o piatră de încercare, depășită mai apoi, de cele mai multe ori, dar nu fără
dificultate. Mulți au simțit povara de a alcătui o predică, în ciuda cunoștințelor teolo-
gice acumulate pe parcursul anilor de studiu. A fi concis, precis, coerent și clar atunci
când vorbești despre o temă, a te încadra într-un timp psihologic, a găsi limbajul adecvat
pentru a rămâne tot timpul aproape de sufletul celor care te ascultă nu este ușor. Cel care
vrea să transmită cuiva o părere, o învățătură, are grijă să o facă de așa manieră încât să
fie cât mai bine înțeles de către ascultători. Desigur, pentru ca înțelegerea să aibă loc, este
1
Pr. prof. dr. Dumitru Belu, „Graiul în funcția lui etică”, Mitropolia Moldovei și Sucevei, XLVII (1978), 7-8, p. 453.

107
 Pr. prof. d r. Ni c uș or Bel di m a n

necesar ca și ascultătorii să aibă fondul aperceptiv corespunzător precum și bunăvoința de

a asculta ceea ce li se transmite. Dar și mai necesar este ca vorbitorul să se folosească în
expunerea sa de toate mijloacele de care dispune pentru a se face înțeles cât mai ușor și cât
mai bine de toți ascultătorii. Preocuparea aceasta de a se face înțeles o are orice om care,
intenționat sau întâmplător, leagă cu cineva firul unui dialog, scrie un articol, un studiu
sau o carte și trebuie, desigur, să o aibă și predicatorul.
Trăsătura caracteristică a predicii actuale „este masiva ei orientare spre trecut; predica
de azi nu e destul de actuală sau destul de actualizată. Se citează din Sfânta Scriptură, sunt
evocate viețile sfinților, sunt actualizate virtuți și păcate din unghiul de vedere al moralei
creștine, dar toate acestea aparțin trecutului. Pentru predicator temeiurile tradiției sunt de
o eternă actualitate; pentru psihologia ascultătorului, pentru înțelegerea și adeziunea lui,
toate acestea vin dintr-o vreme nedeterminată și nu au pe ce se rezema în sufletul său. E
foarte greu pentru ascultător să facă saltul uriaș spre trecut ca să-l lege cu prezentul. De la
Sfinții Părinți predicatorul învață ce să predice, dar de la nici unul nu află cui să predice.
Lumea căreia s-au adresat Sfinții Părinți a apus de mult; rămânând la acel trecut, predica-
torul nu izbutește să pătrundă în sufletul ascultătorului său de azi”2. Cu aceste cuvinte își
începea Părintele Sebastian Chilea o analiză psihologică a crizei predicii din vremea sa.
Bineînțeles că aceste mărturisiri sunt valabile și pentru noi, predicatorii de astăzi, cu toate
că au fost scrise acum aproape 40 de ani.
În același context Părintele Chilea spune: „Predicatorul actual trebuie să fie cu grijă
deosebită când se adresează ascultătorilor săi. Punctul său de plecare trebuie să fie o anume
prezență sufletească a ascultătorilor sau ceea ce înțelegem prin actualitatea sufletească. Să
nu nădăjduim niciodată că atenția ascultătorilor îl poate urmări în orice condiții, dacă are
de spus ceva de seamă. Este iluzia cea mai frecventă. Atenția ascultătorilor nu poate să
urmărească decât o dezvoltare care pornește de la ceva actual, cunoscut, trăit și de înaltă
valoare pentru ei. Predicatorul care nu ține seama de această caracteristică a psihologiei
ascultătorului este pierdut”3.
Așadar, pentru a-și împlini scopul, predica trebuie să răspundă exigențelor credincio-
șilor de azi. Actualitatea sufletească este legată de înnoirile care apar în mod firesc și spontan
în viața lor. Ei așteaptă o predică în limba lor, a veacului în care trăiesc. Preotul trebuie să fie
integrat în vremea sa cu civilizația și cultura, cu operele literare, cu arta, cu poezia și filosofia,
cu știința din toate domeniile și numai în contextul lor să-și expună explicarea Evangheliei.
Să știe spre ce se îndreaptă interesul credincioșilor, iar acesta trebuie satisfăcut nu prin pre-
dici abstracte, despre lucruri asupra cărora credincioșii nu sunt informați și nu au mijloacele
de a înțelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor din vremea
noastră4. Predicatorul creștin va trebui, de asemenea, să intuiască frământările sufletești ale
auditorului său. Credinciosul căruia îi vorbește nu este nici publicul de la o conferință, nici
cel de la o prelegere academică, nici cel de la o întrunire publică; în fața lui stă un public de
diferite vârste, diferite pregătiri intelectuale, diferite convingeri morale, nevoi și necazuri
2
Pr. Sebastian Chilea, „Considerații omiletice actuale”, Ortodoxia, XIX (1967), 1, p. 66.
3
Pr. S. Chilea, „Considerații omiletice actuale”, p. 72.
4
†Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Ed. Pronostic, București, 1996, p. 11.

108
 Pre d i c a în ac tu a l it ate: st r ateg i i d e re d ac t are ș i rost i re, teme i mp or t ante. . .

diverse care toate reprezintă tot atâtea diferențe receptive5. Fără cunoașterea acestora pre-
dica poate fi un eșec. Cauzele acestui eșec sunt prezentate de Părintele Grigorie Cristescu
astfel: „Teme imprecise, neclare, vagi, o dezvoltare confuză, haotică, articulații artificiale sau
sclerotice, concluzii lipsite de orice dinamism. Tu, predicator, ești izolat de viața din vremea
ta și prea prezent în trecutul îndepărtat”6.
A reproduce de la amvon o predică rostită cu mult timp în urmă înseamnă a ignora
trebuințele prezente ale ascultătorilor. Apelul propovăduitorului la fapte istorice și ade-
văruri din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție este binevenit atunci când se face rapor-
tarea lor la contemporan7. În acest context ne amintim de cuvintele lui Nicolae Iorga
adresate cândva senatorilor: „Toți vorbiți frumos despre trecut, dar ce faceți ca prezentul
să fie mai bun, mai frumos?”8. La fel și predica, trebuie să se înnoiască permanent, spre
a nu deveni rutină9.
De aceea, pentru reușita unei predici, la început de secol XXI, predicatorul începător
trebuie să conștientizeze că predicile atât de frumoase și convingătoare ale marilor predi-
catori nu s-au născut la întâmplare, ci sunt rezultatul unui efort de excepție pe plan teo-
logic, cultural, pastoral și duhovnicesc. Dacă unele daruri pot fi moștenite prin naștere,
cum ar fi, de pildă, frumusețea fizică, însușirea de bun vorbitor presupune o muncă uriașă,
pe parcursul unui număr însemnat de ani. Celebrul orator latin Cicero are mare dreptate
în această privință când afirmă: „Poeta nascitur, orator fit”10, cuvinte care exprimă concis
faptul că darul oratoriei nu se moștenește, ci se cultivă11. Convingătoare sunt în acest sens
cuvintele Părintelui Dumitru Belu, cel mai prolific autor de studii omiletice românești: „o
predică, se știe, are valoarea ostenelii ce depui la întocmirea ei”12.

2. Pregătirea generală și pregătirea specială

Predica fiind un dialog, nu un monolog, succesul acesteia depinde în mare măsură
de viața și pregătirea propovăduitorului, ca rod al unui efort neîntrerupt de autodepășire.
Dacă omul născut pentru elocvență are nevoie de studiu permanent pentru a-și conserva
acest dar13, cu atât mai mult un predicator obișnuit trebuie să citească mult, să gândească
mult, pornind de la Sfânta Scriptură, de la textul ce urmează a fi comentat și explicat,
într-un cuvânt trebuie să se pregătească temeinic pentru alcătuirea cuvântului de învă-
țătură. Referitor la această pregătire, tratatele de Omiletică disting două mari etape în
elaborarea și redactarea predicii: îndepărtată sau generală și apropiată sau specială.
5
Pr. Sebastian Chilea, „Predica de succes”, Mitropolia Olteniei, XVIII (1954), 1-3, p. 38.
6
Pr. prof. Grigorie Cristescu, „Predică pentru vremea ta!”, Glasul Bisericii, XI (1950), 9-10, p. 48.
7
Pr. prof. dr. Vasile Gordon, „Necesitatea actualizării predicii sub aspect misionar”, Biserica Ortodoxă Română, CIV
(1986), 7-8, p. 107.
8
† Vasile Coman, „Îmbunătățirea activității pastoral misionare a preotului”, Biserica Ortodoxă Română, CVI (1984),
8-10, p. 606.
9
Pr. prof. dr. V. Gordon, „Necesitatea actualizării predicii...”, p. 111.
10
Dicționar de proverbe și cugetări latine, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 165.
11
Pr. prof. dr. Vasile Gordon, „Poeta nascitur, orator fit. Vocația omiletică a Mitropolitului Antonie Plămădeală”,
Studii Teologice, serie nouă, I (2005), 4, p. 44.
12
Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Curs de Omiletică, dactil., Sibiu, f.a., p. 159.
13
Pr. asist. drd. Vasile Crețu, „Comunicarea în predică”, Ortodoxia, LV (2004), 3-4, p. 196.

109
 Pr. prof. d r. Ni c uș or Bel di m a n

În cadrul pregătirii generale (permanente), trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

• dezvoltarea judecății, cu o gândire logică, prin lectură sistematică, cu discernă-
mântul necesar;
• cultivarea memoriei prin învățarea unor versete din Sfânta Scriptură, a unor poezii
frumoase, fragmente liturgice, citate semnificative pe care le întâlnim în lecturile
noastre14.;
• studierea izvoarelor predicii, din care să rezulte fișe, notițe, rezumate. Puse în rân-
duială, ele ne vor servi la nevoie, scutindu-ne de eventuale căutări disperate din
ajunul rostirii predicii15;
• cultivarea cu grijă a limbajului și stilului omiletic, știut fiind faptul că greșelile de
limbă în predică înseamnă lipsă de respect față de învățătura propovăduită, față de
ascultători. Greșelile de limbă scad autoritatea predicatorului și eficiența predicii.
Întrucât limbajul este cea mai bună oglindă a spiritului omenesc16, socotim că este
în același timp și o carte de vizită a predicatorului;
• exercițiul de redactare a predicilor este deosebit de necesar pentru predicator,
deoarece „trebuie să se deprindă a se sluji bine de condei, dacă vrea să ajungă a se
sluji bine de cuvânt”17;
• deprinderea de a vorbi liber prin exersare permanentă, folosindu-se de orice ocazie
care i se oferă. Procedeul acesta este necesar mai ales celor emotivi, care au nevoie
să-și înfrângă timiditatea și tracul. Dar orice predicator are nevoie de asemenea
exercițiu de vorbire liberă în public, pentru a se deprinde cu intonația, gestica,
ținuta și pentru a percepe reacțiile ascultătorilor.
Pregătirea apropiată reprezintă eforturile care se fac de către predicator înaintea ros-
tirii predicii cerută de proxima sărbătoare din cursul anului liturgic. Este indicat ca pentru
o predică duminicală sau pentru o anumită sărbătoare să înceapă pregătirea cât mai
devreme posibil, aproape cu o săptămână înainte. Pentru a fi eficientă, pregătirea apro-
piată trebuie să țină seama de timpul, persoanele și locul în care va fi rostită cuvântarea. Un
alt moment important este acela al fixării temei în legătură directă cu cele trei împrejurări.
Este recomandat să se aleagă o singură temă care să fie clară pentru ascultători.
Una dintre marile greșeli omiletice este a rosti o predică fără a ști în prealabil ce gen vei
aborda. Propriu-zis, fiecare predică trebuie să se încadreze în ansamblu într-un gen precis,
din care nu se va ieși decât pentru scurte momente, pentru scopuri bine determinate.
Comparând și analizând în această privință mai multe surse bibliografice18 cu realitatea
liturgică din Biserica noastră, distingem următoarele genuri: predica propriu-zisă (sinte-
tică), panegiricul, pareneza și conferința religioasă.
14
Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Biserica şi Scoala. Analize omiletice, catehetice şi pastorale, Ed. Christiana, Bucureşti,
2003, p. 243.
15
Ibidem.
16
Pr. prof. dr. Sebastian Chilea, „Predicatorul”, Mitropolia Olteniei, XII (1958), 3-4, p. 180.
17
Pr. prof. dr. D. Belu, Curs de Omiletică, p. 141.
18
Prot. dr. Vasile Mitrofanovici, Omiletica Bisericii dreptcredincioase răsăritene, s.n., Cernăuți, 1875; Arhid. dr.
Nicolae Balcă, Curs de omiletică, dactil., în Biblioteca Facultății de Teologie din Bucureşti; Pr. prof. dr. Constantin
Galeriu, Curs de omiletică, dactil., în Biblioteca Facultății de Teologie din Bucureşti.

110
 Pre d i c a în ac tu a l it ate: st r ateg i i d e re d ac t are ș i rost i re, teme i mp or t ante. . .

Elaborarea predicii creștine are, în general, o anumită asemănare cu cea utilizată de

Retorica antică, în special cea propusă de Quintilian în lucrarea sa Institutio oratoria, unde
ne prezintă următoarele etape:
a. Inventio (găsirea și adunarea materialului). Odată fixat asupra subiectului, preotul
urmează să treacă la munca de precizare a conținutului temei respective. Acest
lucru se face printr-un susținut efort de documentare. Înainte de a începe căutarea
propriu-zisă a materialelor sunt importante trei elemente: o rugăciune pentru înce-
putul lucrului, meditarea asupra temei și încercarea de a schița un plan scris fără a
consulta nici o sursă de inspirație19. După ce ne-am fixat propriile idei și intenții,
vom folosi Sfânta Scriptură, lucrări patristice, cărți de predici, manuale de teologie,
precum și cuvântările predicatorilor consacrați.
b. Distributio (sistematizarea). După găsirea materialului urmează aranjarea și ale-
gerea lui potrivit planului prestabilit. Nu ne vom opri decât la ideile care slujesc
direct tema. Oricât de adâncă și nouă ar fi o idee, să o lăsăm deoparte dacă nu are
legătură cu ceea ce vrem să spunem. În operația de alegere, de triere a materialului,
trebuie să știm a ne limita. Odată ce ne-am fixat asupra unei teme, să reținem numai
materialul care o sprijină și să înlăturăm restul. Se înțelege că ceea ce este de prisos
nu aruncăm, ci punem deoparte pentru altădată.
Ideile asupra cărora ne-am oprit și pe care le dezvoltăm în cuprinsul predicii nu le
putem prezenta oricum, la voia întâmplării, ci potrivit unui plan prestabilit. Necesară în
toate domeniile de activitate, ordinea este necesară și în sfera propovăduirii. Și preotul
predicator e obligat să lucreze după plan. Este obligat să-și planifice pe un timp mai înde-
lungat propovăduirea și e obligat să-și întocmească după un plan precis fiecare cuvântare.
Cu privire la avantajele utilizării planului, reținem următoarele: elimină riscul
împrăștierii, obligându-l pe predicator să-și valorifice mijloacele în direcția propusă; ne
ajută să facem o triere corespunzătoare a materialului adunat prin munca de documen-
tare; indică ordinea ideilor ce vor fi dezvoltate; oferă vorbitorului sentimentul siguranței;
ajută efectiv la memorizarea și rostirea liberă a predicii, facilitându-i predicatorului o pri-
vire de ansamblu pe tot parcursul predicii, precum și dezvoltarea ideilor în ordinea indi-
cată de însăși legătura lor internă, logică20.
Vorbind despre importanța de a predica după plan, nu vrem să spunem că în orice
cuvântare trebuie să anunțăm fiecare punct, fiecare idee, ci ele vor fi doar sugerate, prin
pauze de câteva secunde, însoțite cel mai adesea de repetarea formulei de adresare21.
Părțile principale ale planului sunt: textul (sau „motto-ul”), formula de adresare,
introducerea, tratarea și încheierea.
Textul este reprezentat de un verset din Sfânta Scriptură, de un fragment liturgic
din slujba respectivă, de o frază a unui sfânt părinte. El nu este neapărat obligatoriu, dar
19
Pr. asist. drd. V. Crețu, „Comunicarea în predică”, p. 168.
20
Pr. Vasile Gordon (coord.), pr. Adrian Ivan, pr. Nicușor Beldiman, Omiletica, Ed. Basilica, București, 2015, p.
426.
21
Pr. V. Gordon (coord.), pr. A. Ivan, pr. N. Beldiman, Omiletica, p. 427.

111
 Pr. prof. d r. Ni c uș or Bel di m a n

atunci când este ales în mod inteligent, este binevenit în fruntea oricărei predici. Tre-
buie să stea în strânsă legătură cu tema pe care o vom dezvolta, având rolul de o sugera
și de a o oglindi22.
Formula de adresare este folosită pentru orice predică, dar ea diferă de la un gen
la altul. Ca formule de adresare se pot folosi expresii ca: iubiți credincioși, frați creștini,
drept-măritori creștini, iubiți miri, cinstiți nuni, cinstiți nuntași, îndurerată familie, întris-
tați credincioși.
Introducerea, prima parte a oricărei cuvântări, strâns legată de tratarea temei, este
necesară din mai multe motive: realizarea unei minime captatio benevolentiae, trezirea
atenției ascultătorilor și crearea dispoziției lor de a primi învățăturile. Ea trebuie să res-
pecte o anumită proporție față de întreg. Nu se cade să-l ții pe cineva la ușă! Nu se cade
să obosești de la început atenția ascultătorilor! spunea părintele Dumitru Belu. În raport
cu lungimea predicii, introducerea să nu fie mai lungă de o pătrime și nici mai scurtă de
o optime23.
Tratarea constituie partea cea mai însemnată a predicii, pentru că de felul cum învă-
țătura este dezvoltată și prezentată depinde realizarea scopului propus. Aceasta reprezintă
aproximativ 2/3 din predica respectivă și cuprinde următoarele momente logico-psiholo-
gice: explicația (lămurirea unei idei dogmatice sau morale), istorisirea (expunerea faptelor
biblice, istorice), argumentarea (susținerea și întărirea temei tratate). După ce preotul a
explicat, istorisit și argumentat, va trebui să raporteze cele prezentate la viața ascultăto-
rilor. În acest scop sunt binevenite și digresiunile sau ilustrațiile, care au darul să învioreze
predica și totodată, să exemplifice elemente din cele expuse anterior24.
Încheierea trebuie lucrată cu aceeași grijă ca întreg corpul predicii pentru a nu se strica
tot ce s-a clădit până aici. Este cu totul nepotrivit ca predica să se termine brusc. Ea poate
începe „ex abrupto”, dar amin-ul final nu poate fi rostit pe neașteptate25. Ca orice concluzie
trebuie să fie în strânsă legătură cu subiectul tratat și poate cuprinde o recapitulare suc-
cintă a ideilor mai importante ale predicii, o aplicare a temei tratate la viața ascultătorilor,
o exortație sau exprimarea unor dorințe, a unor nădejdi.
c. Elocutio (grija pentru limbaj și stil). De la planul dezvoltat se trece la redactarea
efectivă a predicii. Dacă la adunarea materialului suntem mai mult receptivi, la
redactarea predicii suntem mai ales creatori, în sensul că de la sentimentul vag al
cuvântării trebuie să trecem la concretizarea ei în forme precise, clare. Un gând
înalt, o învățătură aleasă nu înseamnă mare lucru dacă nu sunt înfățișate în așa chip
ca ele să răzbată în sufletele ascultătorilor și să le răscolească. Predica trebuie scrisă
în totalitate, mai ales de către preoții începători. „După cum un marinar abia intrat
în serviciu nu se avântă să navigheze pe lângă coastă, la fel predicatorul începător nu
22
Pr. V. Gordon (coord.), pr. A. Ivan, pr. N. Beldiman, Omiletica, p. 428.
23
Pr. prof. dr. D. Belu, Curs de Omiletică, p. 163.
24
Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Ed. Universității din Bucureşti, București, 2001, p. 290.
25
Pr. prof. dr. D. Belu, Curs de Omiletică, p. 177.

112
 Pre d i c a în ac tu a l it ate: st r ateg i i d e re d ac t are ș i rost i re, teme i mp or t ante. . .

se avântă la propovăduire încrezându-se în inspirația și improvizația de moment”26.

La folosirea materialului trebuie să ne ferim pe cât posibil de copiere, chiar dacă avem
multe idei ale altora în materialul respectiv. El trebuie prelucrat în așa fel încât să avem
sentimentul că predica întocmită ne aparține, este un act de creație personală.
Etapa „elocutio” are în vedere, de fapt, întregul efort stilistic al predicatorului. În tra-
ducere, elocutio înseamnă exprimare, fel de exprimare sau stil. Stilul reprezintă așadar
totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a-și exprima gân-
direa și simțirea sa27. Sau, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, talentul,
arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală28.
Prezentarea predicii, mai ales în vremea noastră, trebuie să se facă în cuvintele obiș-
nuite ale tuturor, folosindu-se un vocabular îngrijit, bogat, propriu, curat, cu putere expre-
sivă. În predicarea Evangheliei „este necesară transmiterea adevărurilor adânci ale textului
evanghelic în cuvinte lămuritoare, pe înțelesul poporului. Însuși Domnul Iisus Hristos a
comunicat Evanghelia Sa în cuvinte simple, evitând cuvinte complicate sau termeni filo-
sofici pe care i-ar fi înțeles numai o elită de oameni”29.
Dintre calitățile stilului, generale și particulare, cele mai strâns legate de actul omiletic
sunt: corectitudinea (gramaticală și de conținut), puritatea, claritatea, precizia, concizia,
naturalețea, armonia și finețea30.
d. Memoria (memorarea cuvântării în vederea rostirii libere). Rostirea liberă a cuvân-
tării asigură o mai strânsă legătură între vorbitor și ascultători, așa încât preoții
sunt sfătuiți să vorbească liber. Predica nu este monolog, ea este dialog între preot
și credincioși. Ceea ce predică preotul constituie răspunsul la întrebările pe care
credincioșii și le pun în mintea lor în ceasuri de răgaz sau ascultând ceea ce li se
spune de la amvon. Pentru a ține seama de întrebările lor, predicatorul trebuie să le
cunoască. Vorbirea liberă îl ajută tocmai în direcția aceasta. Cuprinzându-i în pri-
virile lui pe toți, predicatorul poate citi dintr-un gest, dintr-o mișcare, din privirile
ascultătorilor ce anume nedumeriri, ce anume întrebări formulează și cunoscân-
du-le, intuindu-le, le poate răspunde pe loc31.
De aceea, ca să poată fi rostită liber și fără poticneli, predica trebuie să fie memo-
rată integral, mai ales de predicatorii începători. Primele predici trebuie memorate cu
maximă grijă, pentru a preîntâmpina eventuale poticneli și sincope în timpul predicării.
Cu timpul, după ce vorbitorul va câștiga experiență și dexteritate în improvizații și formu-
lări ad-hoc, nu mai este atât de necesară memorarea integrală a predicii, fiind suficientă
reținerea reperelor de bază ale planului32.
26
Pr. prof. dr. D. Belu, Curs de Omiletică, p. 160.
27
Pr. prof. dr. V. Gordon, Introducere în Omiletică..., p. 290.
28
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1021, col. II.
29
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, Ed.
Basilica, București, 2016, p. 9.
30
Pr. prof. Nicolae Petrescu, Omiletica. Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978, p. 223.
31
Pr. prof. dr. D. Belu, Curs de Omiletică, p. 303.
32
Pr. prof. dr. V. Gordon, Introducere în Omiletică..., p. 293.

113
 Pr. prof. d r. Ni c uș or Bel di m a n

e. Actio cuprinde mijloacele vorbitorului prin care își transmite predica: vocea, ges-
tica, mimica, ținuta vestimentară și aspectul fizic.
Vocea. „Cel mai bun mijloc de a avea o bună intonație este să fii natural, ca și când
ai vorbi cu un prieten, despre un eveniment care te pasionează sau care ți s-a întâmplat!
Vocea noastră nu poate fi vibrantă decât atunci când exprimă un sentiment, o experi-
ență, o pasiune”33. La fel și în predică, nu utilizăm invariabil aceeași intensitate a vocii,
pentru că trebuie s-o adaptăm în permanență textului, auditorului, spațiului în care
vorbim. Predicatorul, chiar dacă vorbește despre lucruri importante, nu înseamnă că
trebuie să devină grav și plictisitor. Dimpotrivă, poți rămâne convingător pentru ascul-
tători, fiind dinamic, percutant, trecând de la un ton solemn, în care contează fiecare
silabă, la un ton familiar, ca și cum ai mărturisi auditoriului un secret; încetinind ros-
tirea unor fraze ca ele să capete greutate34.
Gestica. Gestul este complementul firesc și necesar al cuvântului. Se înțelege, firește, că
la predică nu vom avea o poziție rigidă, fixă, sau de copil timid care-și rostește sufocat de
emoție poezia pe scenă, dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturând mâinile în toate
părțile. Vom face numai acele mișcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite
momente ale predicii35.
Mimica și privirea trebuie să însoțească, de asemenea, în mod natural și discret textul
predicii. Vom privi în așa fel încât fiecare ascultător să se simtă văzut, fără a ne localiza cu
insistență asupra cuiva. Un vorbitor care nu se uită spre cel care-l ascultă ar putea trans-
mite mesaje de tipul: „nu sunt sigur pe ce spun”, „nu sunt prea sigur pe mine” sau chiar
„să nu crezi ce-ți spun”36.
Ținuta vestimentară și aspectul fizic trebuie să fie în armonie cu îndatorirea pe care
preotul o are de îndeplinit. Prin urmare, vom fi atenți la o ținută curată și îngrijită, ele-
gantă și sobră, lipsită de excentrisme.
Toate cele mai sus enumerate țin nu numai de ceea ce am putea numi „deontologia
omiletică”, ci și de bunul simț al fiecărui vorbitor. Cine se îngrijește să cultive această vir-
tute, cu siguranță își va controla întotdeauna vocea, expresia feței, gesturile, ținuta corpo-
rală și vestimentară.

3. Teme importante ale predicii

Comunicarea cu ascultătorii se întemeiază pe conștientizarea predicatorului că cei
care ascultă predica nu sunt simpli spectatori, o masă inertă de urechi, ci parteneri de
dialog. Mai mult, „prin aceeași bunăvoință proniatoare a lui Dumnezeu, ascultătorii înșiși
întregesc caracterul sinergic al actului omiletic, constituindu-se în factori efectivi ai pre-
dicii. Mesajul revelat, unic și neschimbabil în sine, va fi transmis în așa fel încât să răs-
pundă aspirațiilor credincioșilor, nu doar sufletești, ci și materiale, ambele aspirații în
33
Nathalie Pacout, Arta de a vorbi in public, trad. de Mihai Ghivirigă, Ed. Globus, Bucureşti, 1998, p. 91.
34
Pr. asist. drd. V. Crețu, „Comunicarea în predică”, p. 181.
35
Pr. prof. dr. V. Gordon, Introducere în Omiletică..., p. 294.
36
Nicki Stanton, Comunicarea, Ed. S. C. Ştiință & Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 11.

114
 Pre d i c a în ac tu a l it ate: st r ateg i i d e re d ac t are ș i rost i re, teme i mp or t ante. . .

acord, desigur, cu norma credinței”37. De aceea, predicatorul trebuie să cunoască aceste

aspirații, iar cunoașterea presupune dialog, implicare misionar-pastorală etc., cu timp și
fără timp, înainte de predică, desigur, dar nu numai. Un dialog tainic are loc chiar în
timpul rostirii predicii, iar predicatorul trebuie să-și exercite cu măiestrie și finețe spi-
ritul de observație, intuind problemele și întrebările ascultătorilor, străduindu-se, apoi,
să răspundă la ele. Spre a reuși să aibă efect lucrător, „predicile trebuie să conțină imagini
ale vieții prezente și să creeze punți între adevărurile sfinte tradiționale și realitățile noi,
să contribuie la zidirea credincioșilor ca fii ai Bisericii, ai neamului și ai timpului de azi.
În pas cu aceste noi realități și la curent cu ultimele valori culturale, preotul va utiliza în
predici tot ceea ce va fi de folos”38 .
Așadar, conținutul predicilor se va orienta după trebuințele sufletești ale credincio-
șilor din parohia respectivă, pe care fiecare preot le cunoaște, măcar în linii mari. Tematica
va avea în vedere cu prioritate principalele subiecte ale doctrinei ortodoxe, semnificația
(simbolismul) actelor de cult, punctele de credință interpretate greșit de către protestanți
și neoprotestanți (în care includem și mișcările harismatice, fenomenele paranormale
etc.). Totodată, preotul poate aborda predica și sub forma unor mici cuvântări conjunc-
turale (scurte pareneze, de exemplu). După slujba unui acatist, poate face comentariul
unui icos sau al unui condac, extrăgând anumite învățături religios-morale; după slujba
Sfântului Maslu, se poate explica, pe rând, mesajul principal al pericopelor evanghelice și
apostolice, se poate aborda importanța tămăduirii sufletești ca mijloc pentru facilitarea
vindecării trupești etc.; după slujba vecerniei se pot spune câteva cuvinte despre viața
sfântului pomenit, chiar dacă nu este dintre sfinții mari, actualizându-se acele virtuți care
se cer imitate astăzi.

4. Repere bibliografice reprezentative

Acestea oferă preotului predicator nu numai aria tematică pentru alcătuirea predicii,
dar și norme privind viața predicatorului, interpretarea Sfintei Scripturi, rolul predicii
în misiunea Bisericii și în viața credincioșilor. A cunoaște izvoarele predicii presupune o
pregătire minuțioasă a predicatorului îndeosebi în ceea ce privește cunoașterea conținu-
tului cărților Sfintei Scripturi, aprofundarea sensurilor și posibilităților de interpretare a
textului biblic, a învățăturii de credință, a literaturii patristice, a culturii poporului nostru
și istoria altor culturi39. În afară de Sfânta Scriptură, există o multitudine de alte resurse
teologice sau laice pentru pregătirea adecvată a predicii. Sursele către care ne îndreptăm
atenția sunt cărțile și manualele de teologie: Dogmatica, Morala, Istoria Bisericii (Uni-
versale sau Române) etc. În sprijinul interpretării Evangheliei trebuie consultate colecția
„Părinți și Scriitori Bisericești” și comentariile exegetice, iar pentru ilustrarea sau exem-
plificarea adevărurilor prezentate ne stau la dispoziție Sinaxarele și viețile sfinților, Apof-
tegmele Părinților Bisericii, Patericul și colecțiile de pilde și istorioare cu tâlc. Alte mij-
loace pentru sporirea materialelor omiletice sunt cărțile de predici, tratatele de Omiletică,
37
Pr. V. Gordon (coord.), pr. A. Ivan, pr. N. Beldiman, Omiletica, p. 371.
38
Pr. prof. dr. V. Gordon, Biserica şi Scoala..., p. 46.
39
Pr. V. Gordon (coord.), pr. A. Ivan, pr. N. Beldiman, Omiletica, p. 88.

115
 Pr. prof. d r. Ni c uș or Bel di m a n

dicționarele de teologie etc. Cultul constituie o sursă constantă pentru predică atât prin
bogăția duhovnicească, dar mai ales prin textele biblice complementare, ce se regăsesc la
slujba vecerniei (Paremiile), la utrenie (cele 11 Evanghelii ale Învierii) sau la Apostolul
ce se citește înaintea Sfintei Evanghelii. Din această perspectivă cultul nu mai este doar
un cadru festiv în care se ține predica, ci devine parte a predicii sau, altfel spus, predica
devine un act liturgic.
În concluzie, slujirea cuvântului este un act liturgic, o îndatorire canonică și un
mijloc de a-i conduce pe credincioși pe drumul mântuirii. Pentru aceasta se cere, însă,
o pregătire corespunzătoare, atât din punct de vedere intelectual, cât și duhovnicesc.
Predica nu se datorează numai minții, ci ea trebuie să miște inimile. În acest sens, pre-
dicatorul creștin nu poate vorbi cu credibilitate și cu o bună cunoaștere despre Dum-
nezeu fără a fi locuit de El, despre sfințenie, fără a o practica, despre om, fără a-l iubi ca
pe sine însuși. Adevăratul propovăduitor este acela care crește și se înnoiește cu fiecare
ascultător pe care îl călăuzește spre mântuire și îl îndreaptă cu privirea spre Hristos,
Învățătorul nostru Desăvârșit.

116
 Pr. lect. dr. Marian Vild
Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
Universitatea din București

Sfânta Scriptură – mijloc misionar în pastorația familiei

1. Hristos – Logosul Întrupat în Scripturi

Sfânta Scriptură este, fără îndoială, unul dintre reperele cele mai importante pentru
viaţa creştină şi un real ghid duhovnicesc pentru păstorii de suflete. Creştinismul, deşi
este asociat uneori cu mozaismul (şi adesea chiar cu islamul), ca „religii ale cărţii”, în
sensul în care ambele deţin texte importante pentru doctrina şi practica lor, totuşi, este
mai degrabă o religie a persoanei1. De aceea, o icoană precum cea a lui Hristos – Panto-
crator este, probabil, cea mai bună reprezentare a credinţei creştine răsăritene. În această
icoană însă, în mâna Sa stângă, Hristos ţine o Evanghelie, amănunt ce trimite direct la
importanţa textului biblic în gândirea ortodoxă. Fără să obiectiveze textul sacru, Sfinţii
Părinţii s-au raportat la acesta ca la un indicator, ce descoperă realităţile duhovniceşti,
fără să le epuizeze însă. Rod al conlucrării dintre Dumnezeu şi om, cărţile care alcătuiesc
Sfânta Scriptură au fost redactate de oameni sfinţi sub inspiraţie Dumnezeiască. În ele
Biserica L-a auzit pe Hristos vorbind lumii pentru fiecare generaţie, de aceea, cunoaş-
terea lui Hristos şi cunoaşterea Sfintei Scripturi sunt realităţi interdependente2. Iată de ce,
Sf. Maxim Mărturisitorul vorbea de o întreită Întrupare a Cuvântului (Logosului)
Dumnezeiesc: - din Fecioara Maria; - în toată creaţia (care poartă în sine raţiunile divine);
şi în Dumnezeieştile Scripturi3. Aşadar, Scripturile ca Întrupare a Cuvântului sunt norma-
tive pentru viaţa creştină. În acest sens, raportarea permanentă la textul biblic este unul
dintre reperele esenţiale în tradiţia bisericească.
Hristos recunoaşte autoritatea Scripturilor Vechiului Testament şi declară că a venit să
le desăvârşească (Mt 5, 17). Acest lucru pentru că mărturisesc, ele însele, despre Hristos,
aşa cum atenţionază Domnul în una dintre confruntările Sale cu învăţătorii de Lege ai
vremii: „Cercetaţi Scripturile că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt cele
care mărturisesc despre Mine (In 5, 39)4. Sf. Apostol Pavel arată că Vechiul Testament
are o valoare tipologică, el împlinindu-se în vremurile noutestamentare, deoarece multe
1
Părintele Eugen Pentiuc, luând ca reper icoana Hristos-Pantocrator de la mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Sinai (sec.
VI d. H.) concluzionează că ambele sintagme sunt valabile: „O mână ce binecuvintează şi o carte pecetluită definesc
ceştinismul atât ca religie a cărţii, cât şi ca religie a persoanei […]”, în Pr. Eugen Pentiuc, Vechiul Testament în
tradiţia ortodoxă răsăriteană, trad. Ierom. Nectarie V. Dărăban, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2019, p. 30.
2
Pr. Eugen Pentiuc, Vechiul Testament în tradiţia ortodoxă răsăriteană, p. 31.
3
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 98, coll. PSB 80, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucu-
reşti, 1983, pp. 247-248 (PG 91, 1285B-1288A).
4
Afirmaţia „cercetaţi Scripturile” din acest text poate fi interpretată atât ca îndemn al lui Hristos, cât şi ca o consta-
tare, forma ἐραυνάτε este similară la persoana a II-a plural, atât la imperativ, cât şi la indicativ.

117
 Pr. l e c t. d r. Mar i an Vi l d

dintre evenimentele descrise în el au un caracter pedagogic pentru generaţiile următoare:

„iar toate acestea s-au făcut pilde (typoi) pentru noi ca să nu păţim ca aceia” (1 Cor 10,6).
Atunci când îi scrie ucenicului Timotei, pe care îl rânduieşte să organizeze comuni-
tatea bisericească din Efes, amintindu-i de educaţia primită din familie bazată pe studiul
Scripturilor, acelaşi apostol Pavel afirmă că acestea „pot să te înţelepţească prin credinţa
cea întru Hristos Iisus”, pentru că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare şi spre înţelepţirea cea întru dreptate”
(2 Tim 3, 15-16). De aici înţelegem că Scriptura este atât sursă şi reper a învăţăturii auten-
tice, cât şi călăuză pentru viaţa duhovnicească.
Contextul din 2 Timotei, capitolul 3, are în vedere însă, slujirea comunităţii, de aceea
cuvintele Apostolului Pavel adresate lui Timotei sunt valabile pentru toţi slujitorii Bise-
ricii. Aşadar, Sf. Scriptură trebuie să fie utilizată ca sursă inspirată, ca reper pentru încu-
rajare, mângâiere şi mobilizare în activitatea pastorală, ea fiind nu doar un cod de legi şi
principii, ci și o cale prin care ne vorbeşte Însuşi Hristos-Domnul.

2. Familia – mikroecclesia sau domus Ecclesia

Viaţa creştină se desfăşoară pe două coorodonate, şi anume, Biserica şi familia. Familia
este celula de bază a existenţei umane stând totodată la temelia tuturor manifestărilor şi
formelor de organizare ale omenirii. În familie persoana umană îşi împlineşte în mod
plenar vocaţia spre comuniune, vocaţie care ţine de chipul lui Dumnezeu din om, familia
fiind astfel, reflectarea pe plan uman a comuniunii intratrinitare. În acelaşi timp, familia
este celula care stă la baza societăţii umane, întrucât membrii acesteia din urmă se nasc şi
se formează în familie. De aceea, dintotdeauna filosofii, sociologii, pedagogii, oamenii de
stat au recunoscut şi subliniat importanţa familiei pentru progresul social şi individual.
Această importanţă majoră a familiei este atestată de întreaga istorie a umanităţii, iar con-
cepţia despre o lume fără familie proprie lui Platon5, reluată apoi în sec. al XVII-lea de
Thomas de Campanella6, este doar o utopie, care a încercat să ignore realitatea existenţei
umane în structurile ei cele mai profunde. Cu toate acestea, prin îndepărtarea de Dum-
nezeu, lumea de azi cunoaşte o desconsiderare pe scară largă a familiei şi a principiilor ei.
Sf. Scriptură ne arată că în momentul în care Dumnezeu îl crează pe om în dualitatea
sexelor, a creat de fapt prima familie (Fac 2, 21-24) din care se va naşte întreg neamul
omenesc. Aşadar, familia este matricea formării omului. Din punct de vedere creştin,
familia este în acelaşi timp şi celula de bază a Bisericii, întrucât în ea se nasc şi se formează
oameni, nu numai pentru viaţa pământească, ci şi pentru viaţa cerească a împărăţiei lui
Dumnezeu. După Sf. Apostol Pavel căsătoria este „taină mare” (Efes 5, 32), fiind pusă în
relaţie cu iubirea dintre Hristos şi Biserica Sa. Pornind de la acest text, Sf. Ioan Gură de
Aur, arată că familia este tip (typos) al Bisericii, pentru că aşa cum atunci când Adam
dormea, Dumnezeu o crează pe Eva din coasta lui, tot aşa, prin adormirea pe Cruce a lui
5
Platon, Politeia, 457d-467d, după Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină între tradiţie şi modernitate.
Consideraţii teologico-sociologice”, în Teologie şi Viaţă, nr. 5-7/1994, p. 112.
6
Thomas de Campanella, Civitas Solis, München, 1900, după Pr. Lect. Dr. Nicolae Achimescu, „Familia creştină
între tradiţie şi modernitate. Consideraţii teologico-sociologice”, p. 112.

118
 Sfânt a S c r iptur ă – mij lo c mis i onar î n p astoraț i a f ami li ei

Hristos, din coasta Sa se naşte Biserica7. Dacă prin căsătorie, cei doi soţi care întemeiază o
familie devin „un trup” (Fac 2, 24; Mt 19, 5; 1 Cor 6, 16; Efes 5, 31), prin unirea cu Hristos,
credincioşii sunt uniţi în acelaşi Trup eclezial. Iată de ce se poate vorbi de Biserică drept –
familie mai mare, şi de familie ca – o mică biserică (mikroecclesia). În acest înţeles, pasto-
raţia credincioşilor dintr-o comunitate este de fapt identică cu pastoraţia familiei, pentru
că toţi membrii Bisericii, ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos, sunt în acelaşi timp şi
membri ai unei familii. Noul Testament dă mărturie despre faptul că atunci când diferiţi
oameni au îmbrăţişat credinţa în Hristos, acest lucru a avut repercursiuni asupra fami-
liilor acestora. Astfel, citim despre sutaşul Corneliu, care se converteşte cu toată casa lui
(FA cap. 10), dar şi despre situaţia convertirii doar a unuia dintre soţi, precum şi soluţiile
pauline avansate în acest caz (privilegium paulinum - 1 Cor 7, 12-16); aflăm despre difi-
cultăţile pe care le întâmpinau cei convertiţi atunci când familia rămasă păgână îi invita
la diferitele ospeţe unde se consuma carne jertfită idolilor (1 Cor cap. 8), dar şi despre
perechi de creştini, precum Aquila şi Priscilla şi „Biserica din casa lor” (Rom 16, 5). Fer.
Ieronim, traduce textul grec din Romani 16, 5 prin expresia: et domesticam eorum eccle-
siam (Vulgata). Expresia ecclesia domestica deşi desemnează în text comunitatea creştină,
care se aduna în casa soţilor Aquila şi Priscilla, poate fi interpretată şi într-un sens mai
larg, în înţelesul în care acolo unde întreaga familie este creştină, ea devine o „mică bise-
rică” sau o „biserică de acasă”.

3. Sf. Scriptură, instrument pentru păstorirea familiei

3.1. Sf. Scriptură, ca raportare la Adevăr

În răsăritul ortodox, deşi Scriptura nu este absolutizată, ea este cea care a fecundat
întreaga gândire şi viaţă creştină. Locul şi rolul Sf. Scripturi în Ortodoxie nu se reduce
doar la prezenţa Evangheliei pe Sf. Masă, în Sf. Altar – locul cel mai sacru al creştinătăţii –,
şi la proclamarea liturgică a textelor biblice, ci se poate afirma că toată imnografia, icono-
grafia, arhitectura, întregul cult şi toată spiritualitatea Bisericii sunt inspirate din Dum-
nezeieştile Scripturi8. În această logică, Scripturile nu sunt o simplă carte, fie ea şi foarte
veche, ci un mod de a te apropia de Hristos, şi astfel ele sunt extrem de importante pentru
o vieţuire creştină autentică. Într-o lume bulversată de păcat, în care există o tendinţă cen-
trifugă, de risipire a tuturor valorilor şi în care reperele autentice care te aşază în adevăr
şi firesc sunt deplasate până la contrariul acestora, Biblia – ca expresie a Logosului Dum­
nezeiesc – rămâne un reper sigur şi autentic. Nu este însă vorba de o raportare la Scripturi
în sens protestant, printr-o absolutizare a textului sacru (după principiul sola scriptura),
ci de o mijlocire pe care textul Scripturii ţi-o asigură pentru o întâlnire cu Adevărul, care
7
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt encomiastic la Maxim 3 (PG 51, 229), după Stylianos Papadopoulos, Gândirea
teologică a Sf. Ioan Hrisostom, trad. Sabin Preda, Bizantină, Bucureşti, 2013, p. 335.
8
În acest sens, D. I. Konstantelos notează: „Punctul de plecare în orice slujbă este o frază din Sf. Scriptură, şi
aproape fiecare liturghie, taină sau serviciu include lecturi din Biblie. Într-adevăr, Biserica Ortodoxă greacă este
în mare măsură o Biserică a Scripturii. Ea este Biserica „biblică” prin excelenţă. Nu numai credinţa ei este derivată
din Sfânta Scriptură, ci viaţa ei intimă este îmbibată de idei şi învăţături ale Bibliei” (“The Holy Scriptures in Greek
Orthodox Worship”, în The Greek Orthodox Theological Review, nr. 12.1 /1966, p. 7).

119
 Pr. l e c t. d r. Mar i an Vi l d

nu este ceva abstract, ci o Persoană, şi anume, Hristos. Dacă Sf. Liturghie este momentul
în care ne împărtășim de Hristos, acest lucru este posibil în două moduri: prin ascultarea
Cuvântului (liturghia cuvântului – prima parte) şi prin Euharistie (liturghia euharistică –
în a doua parte). Această împărtăşire cu şi din Cuvântul Dumnezeiesc trebuie să fie evi-
dentă mai cu seamă în cazul slujitorilor Bisericii, care trebuie să se raporteze permanent
la textul sacru în omiliile, catehezele, sfătuirile, mângâierile şi îndemnurile pe care le aduc
credincioşilor. Exemplul preotului în acest sens este extrem de important şi, de fapt, repre-
zintă tradiţia răsăriteană autentică, în care de la părinţii deşertului, până la marii dascăli
ai lumii şi ierarhi - cu toţii s-au adăpat prin lectură şi meditaţie, neîntrerupt, din Sfintele
Scripturi.
Astfel, în seriile de cateheze de la parohii este nevoie şi de cateheze, care să aibă ca
subiect iniţierea în lectura şi tâlcuirea textului biblic. Una dintre posibilităţile, care tre-
buie explorate este aceea de a organiza a o serie de cateheze biblice, care să urmărească
tâlcuirea textului „Apostolului” din duminici. Dacă „Evanghelia” fiecărei duminici este,
de regulă, tâlcuită de către slujitorii Bisericii la predica duminicală, arareori Apostolul
face obiectul acestor omilii. Dacă în Sfintele Evanghelii găsim minunile şi cuvintele lui
Hristos, în cartea Faptele Apostolilor, în Epistolele pauline şi în cele Soborniceşti, aflăm
aplicarea învăţăturii lui Hristos în situaţii concrete. Desigur, toate pericopele sunt folosi-
toare pentru formarea credincioşilor, dar epistolografia noutestamentară conţine multe
referinţe la relaţiile inter-familiale şi la situaţia tinerilor, fecioarelor, soţilor, văduvelor etc.
O pastoraţie aplicată ar trebui să ţină cont de aceste categorii, şi să organizeze cateheze,
care să pornească de la redescoperirea învăţăturilor biblice.

3.2. Soluţiile la problemele familiei în Sf. Scriptură

Probabil cele mai numeroase (dar şi cele mai dureroase) probleme, cu care se con-
fruntă credincioşii dintr-o comunitate, sunt cele legate de dramele care se petrec în sânul
familiei. De aceea, cunoaşterea Sfintei Scripturi oferă slujitorilor Bisericii soluţiile cele mai
adecvate pentru diferitele aspecte legate de viaţa de familie.
Astfel, dificultatea alegerii între căsătorie şi feciorie este clar tranşată de Sf. Pavel când
afirmă că ambele sunt harisme (1 Cor 7, 7), aşadar, daruri speciale de la Dumnezeu şi că
de descoperirea propriei vocaţii în acest sens ţine, de fapt, dezlegarea acestei aporii. De
asemenea, problema desfrânării, atât de întâlnită în veacul nostru şi care provoacă atâtea
suferinţe personale şi în familie, este clar dezbătută de Sf. Apostol Pavel, care afirmă că
este singurul păcat care afectează trupul omului şi că acest lucru nu se cuvine, întrucât
în calitate de creştini trupul este „templu al Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 15-20). Unul dintre
remediile desfrânării este însăşi căsătoria (1 Cor 7, 1), desigur, fără ca aceasta să fie redusă
doar la acest aspect. Despărţirea trupească temporară a soţilor este şi ea reglementată
de acelaşi Apostol Pavel, care arată, în 1 Corinteni 7, 5, că ea este posibilă doar dacă
îndeplineşte trei criterii: acordul reciproc („prin bună-învoială”), scopul religios-moral
(„pentru post şi rugăciune”), şi are o durată limitată („pentru un timp”). Divorţul este
posibil doar în cazul infidelităţii, Domnul Însuşi subliniind unitatea celor doi soţi după
căsătorie („[…] vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a

120
 Sfânt a S c r iptur ă – mij lo c mis i onar î n p astoraț i a f ami li ei

împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” – Mt 19, 5b-6; cf. 1 Cor 7, 10-11). Hristos
pune un mare preţ pe familie; de aceea, potrivit Sf. Evanghelist Ioan, prima minune a
Mântuitorului este la Nunta din Cana Galileii (In 2, 1-11), pentru că, dacă omul a căzut
în familie, se cuvenea ca şi vindecarea lui să înceapă tot din familie. Aşa cum tâlcuieşte Sf.
Chiril al Alexandriei, Hristos a venit să ridice blestemul Evei de după căderea în păcat9.
Naşterea şi educaţia pruncilor este unul din scopurile căsătoriei, de acest lucru ţinând
chiar mântuirea femeii (1 Tim 2, 15). Femeia şi bărbatul sunt egali (Gal 3, 28; Col 3, 11),
au aceleaşi drepturi şi obligaţii unul faţă de altul (1 Cor 7, 2-4), dar ei au daruri diferite şi
se completează reciproc, de aceea Apostolul Pavel afirmă că ei trebuie „să se supună unul
altuia întru frica lui Hristos” (Efes 5, 21): femeile prin respect şi ascultare faţă de bărbat, iar
bărbatul prin iubire jertfelnică (Efes 5, 23-29)10. Deosebirile naturale nu sunt desfiinţate, şi
anume, nevoia firească a femeilor de a fi ocrotite, respectiv, pornirea firească a bărbaţilor
de a ocroti. Bărbaţii trebuie să nu fie aspri faţă de soţii (Col 3, 19), ci dimpotrivă, trebuie
să le facă parte de cinste ca unor făpuri mai slabe (1 Pt 3, 7). Fidelitatea soţilor este extrem
de importantă, de aceea nunta trebuie să fie „cinstită şi patul neîntinat”, iar pe desfrânaţi
îi va judeca Dumnezeu” (Evr. 13, 4). În educaţia copiilor aceştia nu trebuie trataţi cu prea
mare asprime astfel încât aceştia să fie „întărâtaţi la mânie”, ci ei trebuie crescuţi „întru
învăţătura şi certarea Domnului” (Efes 6, 4). În familie trebuie o atenţie sporită faţă de cei
mai în vârstă, cel care nu are grijă de casnicii săi „s-a lepădat de la credinţă şi este mai rău
decât un necredincios” (1 Tim 5, 8).
Acestea şi multe alte sfaturi, remedii şi atenţionări se constituie într-un adevărat com-
pendiu sau cod domestic11 biblic, de cunoaşterea şi practicarea acestuia ţinând, în bună
măsură, sănătatea unei comunităţi şi a familiilor, care o alcătuiesc. Însă toate acestea nu
trebuie să constituie un instrumentar la îndemâna doar a clerului, ci prin toate mijloacele,
credincioşii trebuie îndemnaţi ca ei înşişi să deprindă raportarea la textul sacru pentru a
preveni şi răspunde nevoilor lor concrete legate de viaţa de familie şi nu numai. Raportarea
9
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în Idem, Scrieri, Partea a patra, PSB 41, trad.
introd şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 157.
10
Expresia „femeia să se teamă de bărbat” din Efeseni 5, 33 a suscitat numeroase interpretări. În tradiţia patristică,
interpretarea cea mai cunoscută este cea a Sf. Ioan Gură de Aur, care afirmă: „Ea se teme, şi aceasta este teama
ce trebuie să o aibă, ca nu cumva cineva să-i fi răpit favoarea ei ce o avea de la tine, ca nu cumva să o fi păgubit de
capitalul bunurilor ei, ca nu cumva să-i fi furat bărbatul, capul ei, să nu-i fi săpat viaţa ei conjugală” (Omilia a XX-a
la Efeseni, în Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom,
trad. arhim. Teodosie Athanasiu, Iaşi, 1902, p. 199). Cercetările unor filologi în câmpul studiilor biblice dau dreptate
acestei interpretări. Astfel, s-a constatat că verbul φοβεω este folosit uneori în Sfânta Scriptură în locul lui φροντίζω,
care înseamnă „a se îngrijora” „a se îngriji de cineva”, „a fi preocupat” de o anumită persoană, dar şi în locul lui
σέυομαι - „a onora”, „a venera”, cu nuanţa că relaţia cu persoana venerată are un pronunţat caracter afectiv, atră-
gător şi comuniant, într-un fel de uimire, care înfioară (H. Balz, art. φοβέω, φοβέοµαι, φόβος, δέος, în Theologisches
Wörterbuch zum Neuen Testament, editat de Gerhardt Kittel, vol IX, Stuttgart, 1973, p. 213).
11
Începând cu savanţii germani care au plecat de la câteva observaţii ale lui Luther, bibliştii folosesc astăzi termenul
de haustafeln (codurile familiei sau casei) pentru textele noutestamentare cu privire la relaţiile inter-familiale, ce se
găsesc mai cu seamă în Epistolele captivităţii şi în Epistola 1 Petru (a se vedea: James H. Hering, The Colossian ans
Ephesian „Haustafeln” in Theological Contex. An Analysis of Their Orifgin, Relationship and Message, Peter Lang, New
York, 2007, p. 1-8).

121
 Pr. l e c t. d r. Mar i an Vi l d

la Scripturi în gândirea răsăriteană nu este apanajul doar al clerului (aşa cum uneori a fost
înţeleasă în apus), dar desigur, aceasta trebuie încadrată în contextul eclesial12.

3.3. Sf. Scriptură şi rugăciunea – mijloace de creştere duhovnicească în familia creştină

Dumnezeieştile Scripturi nu sunt doar un ghid extrem de util pentru cler în activi-
tatea de păstorire a familiilor din parohii, ci ele se constituie într-un adevărat reper pentru
orice mădular al Bisericii. Prin urmare, raportarea la Dumnezeieştile Scripturi nu trebuie
redusă la cultul Bisericii, ci trebuie asumată şi la nivel individual de către fiecare credin-
cios. Atitudinea de a refuza sau a ignora Sfintele Scripturi este sancţionată aspru de Sf.
Ioan Gură de Aur, care consideră că această atitudine este datorată unei influenţe demo-
nice: „Dar ce scuză găsiți că nu știți un text din Scriptură? Nu-s călugăr, mi se răspunde!
Am femeie și copii și trebuie să mă îngrijesc de casa mea!». Ei bine, scuza asta vă pierde,
că socotiți că numai călugărilor li se cuvine să citească Dumnezeieștile Scripturi, când,
de fapt, voi aveți cu mult mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiți în
lume, voi vă răniți în fiecare zi; și de aceea voi aveți mai cu seamă nevoie de leacul Sfintelor
Scripturi. Prin urmare, a socoti de prisos citirea Sfintelor Scripturi este cu mult mai rău
decât a nu le citi. Astfel de gânduri sunt gânduri drăcești”13.
Sfatul Sf. Ioan Gură de Aur este ca familiile să deprindă lectura, studiul şi meditaţia
textului biblic împreună, mai cu seamă în zilele de duminică sau în marile praznice după
întoarcerea de la Sf. Liturghie: „N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm
cu lucruri care n-au nici o legătură cu biserica, ci, îndată ce ajungem acasă, să luăm Sfânta
Scriptură, să chemăm în jurul nostru soția și copiii și să le împărtășim și lor cele spuse la
biserică și numai după aceea să ne apucăm de treabă”14.
Mai mult decât atât, lectura şi studiul textelor Sfintei Scripturi nu vizează doar infor-
marea şi înţelegerea raţională a revelaţiei divine, ci, potrivit vechii tradiţii a Bisericii, au în
vedere sporirea duhovnicească. Această tradiţie a fost definită ca „lectura duhovnicească a
Scripturii”, şi a fost dusă în Apus de la Părinţii Pustiei, care au vieţuit în Răsărit, de către Sf.
Ioan Casian (sec. V). Datorită practicării ei şi în spaţiul apusean mai este cunoscută şi ca
lectio divina. Potrivit acestei tradiţii, Dumnezeiasca Scriptură este utilizată ca un veritabil
instrument în procesul despătimirii şi al creşterii duhovniceşti, lectura ei fiind practicată
în împletire cu rugăciunea şi cu viaţa ascetică. Din vasta literatură ascetică pe această temă
redau doar câteva din cuvintele Sf. Isaac Sirul, cuvinte în care acesta subliniază folosul
imens al acestei practici:„[…] de aceea cazi adeseori cu faţa la pământ la locul unde stai
cu Scriptura în mână şi continuă-ţi astfel implorările; în acest fel convorbirea cu Scrip-
tura se va amesteca cu rugăciunea şi lumina pe care o vei primi din amândouă părţile va
spori spre desfătarea sufletului tău. Rugăciunea îţi va fi astfel dulce din pricina citirii, iar
în citirea ta vei fi iarăşi luminat prin cheile rugăciunii. Căci prin rugăciune se deschide
12
Pe această temă a se vedea şi studiul meu: Pr. Lect. Dr. Marian Vild „Cadrul eclezial al exegezei patristice”, în
Teologie şi Viaţă, nr. 5-8/2015, pp 138-160;
13
Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a II-a la Matei”, V, în: Scrieri III, Omilii la Matei (Părinți și Scriitori Bisericești,
23), trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1994, pp. 34-35.
14
Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a V-a la Matei”, I, în: Scrieri III, p. 66.

122
 Sfânt a S c r iptur ă – mij lo c mis i onar î n p astoraț i a f ami li ei

gândirii uşa înţelegerilor, iar aceste înţelegeri minunate stârnesc, la rândul lor, mai mult
dorinţa de rugăciune potrivit contemplării lor primite [în citire]”15. Sau: „Citirea [Scrip-
turii] este în chip vădit izvorul şi mama rugăciunii şi prin ea suntem purtaţi spre iubirea
de Dumnezeu, a cărei dulceaţă picură necontenit în inima noastră ca mierea dintr-un
fagure, în vreme ce sufletul nostru saltă la gustul pe care-l revarsă în el lucrarea ascunsă [a
rugăciunii] şi citirea[Scripturii]”16.
Potrivit acestei practici există câteva etape care trebuie urmate. Prima dintre ele este
lectio – lectura cu voce tare, urmărindu-se ca prin înţelegerea şi auzirea textului biblic,
mintea şi întreaga făptură a omului să fie pătrunsă de Cuvintele Dumnezeieşti. Lectura
repetată duce la învăţarea pe de rost a textului biblic, în ideea ca, şi prin această formă,
Cuvântul lui Dumnezeu să devină intim nevoitorului (Col 3, 16). Urmează apoi medi-
tatio, numită uneori şi masticatio sau rumigatio - prin aceşti termeni sugerându-se ideea
metabolizării textului biblic, nu prin studiu filologic sau de alt tip, ci prin meditaţie şi
rugăciune. Datorită neputinţei pătrunderii textului biblic se deschide următorul pas care
este oratio – adică rugăciunea dedicată, pentru că, de fapt, în tradiţia răsăriteană aceasta
precede şi însoţeşte permanent raportarea la Scripturi. Următoarea etapă este contem-
platio (gr. θεορία), etapă ce presupune răspunsul lui Dumnezeu. Astfel, cu ajutorul harului
Dumnezeiesc taina lucrării lui Dumnezeu în creaţie şi cea a iconomiei mântuirii omului
sunt contemplate în Duhul Sfânt. Ultima etapă numită sugestiv actio este cea în care omul
trece de la contemplare la făptuire, schimbarea lăuntrică fiind de aici înainte vizibilă în
gândurile, vorbele şi faptele celui care practică lectura duhovnicească a Scripturii17.
Larg atestată în scrierile patristice, această practică ar trebui redescoperită la nivelul
individual, familial şi parohial. Iniţiativa unei astfel de renaşteri, trebuie să vină, desigur,
din parte clerului prin cateheze, omilii şi şezători de lectură biblică.
Racordarea familiilor credincioşilor la această veche practică a Bisericii, sub suprave-
gherea duhovnicilor, ar ajuta cu siguranţă la o revigorare a vieţii lor duhovniceşti.

15
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată II, trad. Ioan
I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 94.
16
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată II, p. 340.
17
Amănunte despre aceste etape a se vedea la Enzo Bianchi, Ascultând Cuvântul. Pentru lectura duhovnicească a
Scripturii în Biserică, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Deisis, Sibiu, 2011, pp. 123-137.

123