UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA TEORIA ȘI PRACTICA FORMĂRII RELIGIOASE

LUCRARE DE SEMINAR

IMPORTANȚA EXPLICĂRII ICONOGRAFIEI

DIN BISERICA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN
FORMAREA CREȘTINILOR: EXEMPLE DE
EDIFICARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

STUDENT:

IAȘI
2019
 IMPORTANȚA EXPLICĂRII ICONOGRAFIEI DIN BISERICA MĂNĂSTIREASCĂ ÎN
FORMAREA CREȘTINILOR: EXEMPLE DE EDIFICARE

Pictura bisericească este indisolubil legată de locaşul de cult ortodox. Este greu de
închi- puit o biserică ortodoxă fară pictură murală care acoperă de obicei întreaga suprafața
interioară a zidurilor bisericii, iar uneori, ca în cazul bisericilor româneşti din nordul
Moldovei, chiar suprafata exterioara; excepțiile de la regula generală sunt puține şi ele se
explica numai prin împrejurările istorice defavorabile (ca în cazul unora dintre bisericile
monumente istorice din Moldova şi a celor din Ardeal), prin lipsa posibilităților materiale de a
realiza zugrăvirea, ori prin influența cultelor protestante cu ai caror membri au conviețuit
credinciosii ortodocşi, in unele regiuni multinationale.
Nu se poate concepe Ortodoxie fară icoane. În cea mai sărmană colibă, icoana dă
sentimentul mângâietor al prezentei şi al ocrotirii lui Dumnezeu sau al sfintilor Săi. Intrând în
biserică, credincioşii se închină mai întâi la icoanele de pe iconostasul (tetrapodul) din
mijlocul naosului şi la cele de pe catapeteasmă, și abia după aceea iau loc în sfântul locaş,
pentru a participa la sfintele slujbe. Înainte de a intra în sfântul altar pentru serviciul
Liturghiei, preotul ortodox se închină în fața icoanei Mântuitorului, a Sfintei Fecioare şi a
Sfântului patron al bisericii, rostind rugăciuni de umilintă şi de pocăință ca în fața
Mântuitorului sau a Sfinților înșişi. Pentru crestinul ortodox icoana este un mijloc de întâlnire
sau comunicare între cel ce se roagă, de o parte, şi Dumnezeu sau sfinții, de alta. Icoana nu e
doar simplă imagine sacră, ea ne dă sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu și al sfinților1.
Ca întreaga artă sacră, şi aceea a icoanelor (pictura bisericească in general) nu poate fi
înțeleasă în adevăratul ei conținut şi sens decât integrată în Biserică şi in viata ei liturgică şi
sacramentală.
Obiect de cult, icoana este nu numai creată sau inspirată de cultul bisericesc, ci ea
formează cu acesta un tot omogen; ea îl completează şi îl explică şi totodată măreşte influența
lui asupra sufletelor. Conținutul şi sensul icoanei şi al cultului sunt identice și de aceea şi
limbajul lor este acelaşi. E același simbolism, aceeași sobrietate, aceeași profunzime a con-
ținutului2.
După cum precizează autorii Sinodiconului din Duminica Ortodoxiei (11 martie 843,
data exactă a fixării ei), icoanele operează asupra sufletelor credincioşilor o acțiune sfințitoare
după cum buzele şi urechile celor ce propovăduiesc ori ascultă cuvântul Domnului se sfințesc

1
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993, p. 411
2
Ibidem.
prin cuvânt, tot aşa se sfintesc şi privirile celor ce privesc (contemplă) sfintele icoane, iar
mintea lor e îndreptată spre cunoştința lui Dumnezeu.
Icoana este prototipul şi simbolul unei creaturi duhovniceşti mântuite prin credința în
întruparea lui Hristos. Lumea perceptibilă sensibilă este reprezentată ca un cosmos
transfigurat prin puterea harului Sf. Duh. Aceasta este de fapt şi adevărata menire a icoanei
ortodoxe: de a reda chipul lui Dumnezeu reflectat în creație („Cerurile spun slava lui
Dumnezeu”) şi restabilit în frumusețea şi curăția lui originară, prin Hristos; conținutul ei este
ființa umană care tinde către asemănarea cu Duhul, omul transfigurat. Ideea aceasta e
formulată sugestiv in Condacul slujbei din Duminica Ortodoriei, alcătuit probabil de marele
imnograf Teofan Graptul, la putină vreme după triumful definitiv al cultului icoanelor (sec.
IX): „Cuvântul Cel necuprins al Tatälui, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins, S-a
mărginit, S-a circumcis: întrupându-se; și chipul cel întinat refăcându-l în chipul cel dintâi, cu
dumnezeiască frumusețe l-a împreunat. Deci mărturisind mântuirea, o închipuim (o povestim)
cu fapta și cuvântul”3.
Lumea creaturală înfățișată în pictura iconografică ortodoxă este orientată integral
către cea de dincolo, către veșnicie. Prin simplitatea și schematismul portretelor, personajele
sfinte zugrăvite pe icoanele și pe pereții vechilor noastre biserici ne creează impresia unei
seninătăți descătușate de viața reală și a unei depărtări de lumea aceasta. Spre deosebire de
arta religioasă apuseană, mai mult realistă, orientată spre redarea cât mai fidelă a omului și a
naturii, în pictura bisericească ortodoxă atât natura cât și omul și lumea animală sunt
reprezentate nu atât în existența lor naturală, cât în una spirituală. Icoana nu e copia fidelă a
realității din lumea aceasta, nu este nici portret, nici fotografie, ea este imaginea, prototipul și
simbolul unei creaturi duhovnicești mântuite prin credința în întruparea lui Hristos. Lumea
perceptibilă este reprezentată ca un cosmos transfigurat prin puterea harului Sfântului Duh.
Pictura bisericească, în ansamblul ei, are în primul rând un important rol catehetic
(instructiv, didactic). Icoanele sunt un auxiliar prețios al Sfintelor Scripturi, al predicii și al
catehezei, adică al Cuvântului dumnezeiesc scris și vorbit. Prin intermediul icoanelor
credincioșii văd și învață viața și faptele Mântuitorului, virtuțile martirilor și sfinților care au
murit pentru credință4.
Icoanele sunt un mijloc de învățământ creștin: „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce
știu să citească, aceasta este pictura pentru cei neînvățați, pentru că în ea chiar și cei neștiutori

3
Triodul grecesc, Atena, 1970, p. 137
4
Trat. II despre Sfintele icoane, 10, p. 79
văd ce trebuie să urmeze”5. Învățătura dată de icoană este mai directă și imediată decât
cuvântul vorbit sau scris, deoarece ea arată, demonstrează ceea ce cuvântul descrie.
Icoana și Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină și se clarifică reciproc,
colaborând la răspândirea învățăturii creștine. Icoana este o Evanghelie în culori, așa după
cum Evanghelia este o icoană verbală a lui Hristos6.
Sfintii Părinți subliniază mai ales faptul că icoanele susțin amintirea slăvirii lui
Dumnezeu prin jertfele sfinților şi martirilor. Fiind o amintire permanentă a celor ce s-au
făcut, pictura bisericească îndeplineşte acelaşi rol ca şi serviciul divin, sau că este, în tot cazul
un auxiliar prețios al acestuia. Icoanele sunt un mijloc şi prilej de meditare a realitătilor celor
nevăzute, pe care formele văzute ni le sugerează7.
Puterea revelatoare a icoanelor este cu mult mai mare decât cea a teologiei speculative.
„Pictura icoanelor ne vorbeşte despre viața de dincolo şi de aspectele ei: ea nu demonstrează,
ci arată. Ea nu constrânge prin forța argumentelor, ea convinge şi învinge prin evidența
însăşi”8. Ele sunt un ajutor pentru aceia care sunt incapabili să se ridice la înălțimea unei
contemplații spirituale.
Icoanele ne procură o imagine sau o viziune spirituală a lumii cereşti, viziune
acomodată posibilităților de percepere a omului. În general, icoana este un aspect al tradiției
bisericeşti în culori şi chipuri, paralelă cu tradiția orală, scrisă şi monumentală. Icoana este o
contemplație religioasă transpusă în imagini, culori şi forme. Este o revelație sub aspect
artistic: nu mai avem de a face cu idei abstracte ci cu forme concrete9.
Din rolul catehetic (instructiv) al icoanelor decurge în chip firesc şi rolul lor educativ
religios. Icoanele sunt un mijloc de trezire, de întreținere şi de întărire a vieții religioase
creştine, un stimulent pentru cultivarea virtuților morale şi a sentimentelor superioare de
iubire, devotament şi jertfă pentru Biserica lui Hristos. Vederea lor îndeamnă la fapte bune, la
imitarea virtutii şi evitarea viciului. Căci „ceea ce cuvântul povestirii prezintă auzului, aceea
şi pictura prin imitare, arată fără cuvinte”10.
Icoanele susțin viața creştină. Prezentând imaginile martirilor, a profeților, a
Apostolilor şi a Sfinților care au slujit cu prețul vieții lor lui Dumnezeu, „icoana dă un

5
Sf. Grigore cel Mare, Epistolarum liber, Epistola X 13 Migne P.L: t. XXVII col. 1128 apud Pr. Prof. Dr. Ene
Braniște, op. cit., p. 412
6
Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Ed. Paideia, 2018, p. 195
7
Dr. Alexei Hackel, Iocana ca mister cultual în vol. Ut omnes unum sint, p. 151 apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniște,
op. cit., p. 414
8
Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, p. 195
9
Ibidem, p. 198
10
Sf: Vasile cel Mare, Omilia XIX la Sfinții 40 de martiri, Migne, P.G. t. XXXI, col. 508 apud Pr. Prof. Dr. Ene
Braniște, op. cit., p. 417
exemplu de eroism, un model de viață sfântă şi virtuoasă, un stimulent şi un îndemn de a slăvi
pe Dumnezeu, Căruia ei i-au plăcut în această viață”11.
Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (adoptată la sinod. 1672 de la Ierusalim)
confirmă ideea astfel: „Sfinților şi Sfintelor icoane, noi ne închinăm... şi le zugrăvim... pentru
ca ele să îndemne la imitarea faptelor bune ale Sfinților... şi să contribuie la înmultirea
dragostei, la privigherea şi invocarea Domnului ca a Stăpânului și a Părintelui şi a Sfinților ca
a slujitorilor Lui, ajutători şi mijlocitori ai noştri».
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au evidenţiat rolul major al picturii bisericeşti în educaţia
duhovnicească şi înţelegerea lucrării dumnezeieşti în oameni şi între oameni, pentru
mântuirea lor, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschinul când spune: „pentru că nu toţi
ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în
icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. În adevăr, de multe ori
neavând în minte pătimirea Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem
aminte de pătimirea mântuitoare şi, căzând în genunchi, ne închinăm. Nu ne închinăm
materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este
făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii“12.
În acest sens, părintele Dumitru Stăniloae precizează: „Icoana ortodoxă a fost astfel,
alături de literatura duhovnicească patristică, ascetic-duhovnicească, cel mai însemnat
călăuzitor al credincioşilor mai râvnitori în formarea lor pe linia unei vieţi duhovniceşti, de
trăire cu Hristos în Duhul Sfânt. Cel mai mult s-au format în sensul acesta sfinţii, în ale căror
icoane e redat acelaşi mod de vieţuire duhovnicească, prin care ei s-au străduit să urmeze lui
Hristos”13.

EXEMPLE DE EDIFICARE: ICOANA ÎNFRICOȘĂTOAREI JUDECĂȚI

Înfricoșătoarea Judecată sau Judecata de Apoi reprezintă Judecata finală a lui

Dumnezeu, care se va săvârși la sfârșitul lumii, așa cum este descrisă în Apocalipsa scrisă de
Sfântul Ioan Teologul.
Icoana Înfricoșătoarei Judecăți este una dintre cele mai ample și mai bine conturate
scene din întreg ansamblul de fresce al unei biserici sau mănăstiri. Fiecare icoană a Judecății

11
Sf. Gherman, Scrisoare către Episc. Toma al Claudiopolei, Mansi, op. cit., t. XIII, col. 113 apud Pr. Prof. Dr.
Ene Braniște, op. cit., p. 419
12
Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti, 1943, p. 143
13
Pr. prof. dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO, Bucureşti, 1997, p. 231
de Apoi este unică, datorită naturii extrem de complexe a compoziției, cu toate că urmează
același model ‒ Cartea Apocalipsei.
Simbolul sfârșitului lumii este reprezentat întotdeauna pe cer în partea stângă, sub
forma unui sul ce este derulat de îngeri.
În partea de sus, central, este reprezentat Domnul Savaot, având de-a dreapta
„Ierusalimul cel ceresc”, cu fericirea celor drepți, iar de-a stânga, îngerii Luminii îi aruncă jos
din cer pe îngerii întunericului (demonii).
Mântuitorul Iisus Hristos este zugrăvit șezând pe tron, deasupra tuturor, înconjurat de
un nimb de raze, având de-a stânga Sa pe Fecioara Maria și în dreapta pe Sfântul Ioan
Botezătorul (ca în icoana Deisis) ‒ mijlocitori pentru omenire în ziua Judecății. La picioarele
lor sunt zugrăviți stând în genunchi Adam și Eva, primii oameni de pe pământ. De ambele
părți stau Sfinții Apostoli (câte șase pe fiecare parte), ținând în mâini cărți deschise. În spatele
apostolilor stau îngerii ‒ gardienii cerești.
În centrul icoanei este reprezentată Hetimasia, adică tronul pregătit pentru Judecată. În
jurul Tronului Hetimasiei se află un grup de oameni care se adresează Judecătorului: „Când
te-am văzut noi flămând…?” (Matei 25, 44). Printre acești păcătoși întâlnim inscripții
explicative ale neamului din care aceștia fac parte: ruși, greci, etiopieni etc.
De sub tronul lui Hristos iese o mână ce ține în ea mai mulți prunci care simbolizează
„sufletele neprihănite ce se află în mâna lui Dumnezeu”. De un deget al mâinii atârnă o
balanță cu care se măsoară faptele oamenilor. În jurul acestei balanțe, îngerii duc o adevărată
luptă cu demonii, pentru sufletul omului ce este prezentat acolo sub forma unui bărbat tânăr,
fără veșminte.
Iadul este zugrăvit sub forma unui foc (focul iadului) în care plutește satana, călare pe
o fiară. Din ghearele de foc ale fiarei și până la picioarele lui Adam urcă un șarpe lung,
zbătându-se, care simbolizează păcatul. În unele icoane, șarpele apare stilizat sub forma unui
râu de foc.
În partea de jos a icoanei apare zugrăvit „Sânul lui Avraam”. Aici sufletele celor drepți
se bucură printre pomii Paradisului. La porțile Raiului, drepții sunt primiți de Sfântul Apostol
Petru, care ține în mână Cheile Împărăției.
În partea opusă, în antiteză cu Raiul, se află focul iadului și pedepsele pe care le suferă
necredincioșii: „întunericul cel mai dinafară”, „viermele cel neadormit”, „rășina” (smoală).
 BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici

Ortodoxe Române, București, 1997

2. Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, Ed. IBMO, Bucureşti,
1943
3. Pr. prof. dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMO,
Bucureşti, 1997
4. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993
5. Sergiu Bulgakov, Ortodoxia, Ed. Paideia, 2018