UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS

„ CONSTANTA

FACULTATEA DE TEOLOGIE
ORTODOXA ,,SFANTUL APOSTOL
ANDREI”
DISCIPLINA:IMAGINEA,SIMBOLUL SI ICOANA-SURSE ALE COMUNIUNII
LITURGICE

PROF. COORDONATOR : PR.CONF. UNIV.DR. CORNELIU-DRAGOS BALAN

MASTERAND: ZAHARIA(ABABE) CRISTINA –MARIA

 ICOANA- O VERITABILA FEREASTRA
INTRE OM SI DUMNEZEU

Icoana, obiect de cult şi operă de artă, este specifică religiei creştine, şi mai precis, Bisericii
Ortodoxe. De altfel,numai în Biserica Ortodoxă se poate vorbi de un cult al icoanei.1

Scopul reprezentării icoanei este identic cu cel al propovăduirii orale Evangheliei. Astfel arta
icoanei nu este autonomă, ea nu este un scop în sine, ci scopul artei iconografice este slujirea
intereselor şi nevoilor Bisericii.2

Limbajul icoanei nu este nici conceptual, nici sonor,vorbeşte, dar nu oricui, ci numai aceluia
care o priveşte, şi nu deranjează în nici un fel pe cel care nu vrea să o vadă. Icoana este un limbaj
complex pentru că este imagine şi în acelaşi timp cuvânt, este revelaţie şi în acelaşi timp
amintire. Fascinaţia icoanei stă în această unitate a cuvântului-imagine care implică viziunea
totală asupra lumii. Icoana se naşte din credinţa creştină şi se poate înţelege pe deplin numai în
orizontul credinţei şi al trăirii creştine. Ele sunt imagini pure is aşa trebuie să rămână.

Deşi icoanele sunt cele care mântuiesc adevărul, unele dintre ele mai ales în zilele noastre, nu
sunt decât martori falşi care îşi calmează falsitatea în biserică, înaintea poporului.

Reprezentarea lui Iisus Hristos este o sarcină de temut. Se cuvine să nu-i falsificăm câtuşi de
puţin trăsăturile, riscând în felul acesta să cădem în caricatură. De aici şi exigenţa Bisericii
Răsăritului ca pictorii de icoane să se conformeze unui ansamblu de canoane, călăuze şi pavăze
care garantează o continuitate şi o unitate doctrinară mai presus de frontiere.3

De aceea şi tinerii iconari, învăţăceii, trebuie să ţină seama şi de canonul artistic bisericesc
atunci când doresc să realizeze o icoană. Erminiile picturii bizantine sunt bune îndrumătoare în
acest sens. Cât de mult, îl stânjeneşte, de fapt, norma Bisericii pe un iconar, chiar şi atunci când o
respectă în mod riguros, se poate lesne vedea, comparând vechile icoane pe aceaşi temă is chiar
1
Petroniu Florea ,,Icoana ortodoxa” pag 4
2
Ibidem pag 84
3
Michel Quenot ,,Icoana fereastra spre absolut” pag 33
cu acelaşi subiect. Nu se vor găsi două identice, iar asemănările care sar în ochi la prima vedere
nu fac decât să confirme modul original de abordare care atestă originalitatea fiecăreia dintre ele.
astăzi avem o zester impresionantă de icoane şi învăţături nealterate de trecerea timpului iar
tinerii au baza de la care să pornească pantru studierea artei sacre.

Impune iconarului să fie de asemenea un om religios, un om al Bisericii. Aproape nu este

nevoie să amintim că în vechime iconarii erau clerici, mai mult chiar, făceau parte din cinul
monahal. În zilele noastre iconografia este studiată şi în facultăţi de artă, precum şi în facultăţile
de teologie, având astfel posibilitatea, ca tânăr dornic să studiezi această artă să ajungi pictor
iconar fără a fi monah, dar totuşi rămânând un om al Bisericii şi aceasta pentru că icoana cere de
la iconar nu numai artă, ci şi iluminare şi viziune religioasă, iar aceasta este posibilă numai prin
unirea vieţii lui artistice şi religioase pe pământul Bisericii. Iconografia este expresia fidelă a
învăţăturii de credinţă şi a tradiţiei bisericeşti. Pentru creştinul ortodox icoana rămâne un mijloc
de comunicare a lui Hristos, din planul invizibil cu noi cei aflaţi în lumea materială. Pictorul de
icoane trebuie să fie smerit, blând, evlavios, să nu pălăvrăgească, să nu râdă peste măsură, să nu
fie certăreţ, nici invidios, nici beţiv, nici hoţ, el trebuie să respecte curăţia duhovnicească şi
trupească.4

Pictorul de icoane nu se adresează cu precădere emoţiilor, ci spiritului scoţând în evidenţă

chenoza Dumnezeu- om, integritatea trupului Său, aducând aminte de nestricăciune. Încă din
vremea lui Constantin Brâncoveanu tinerii ucenici se puteau instrui doar în mănăstire; la
Mănăstirea Putna şi la Mănăstirea Hurez s-au dezvoltat adevărate şcoli de cultură unde se studia
intens pictura, sculptura, arhitectura, literatura.

În zilele noastre, arta creştină, aşa cum am precizat mai sus, se studiază în seminariile
teologice, în facultăţile de teologie în cadrul secţiilor de artă sacră precum şi în facultăţile de arte
vizuale. Dacă odinioară un tânăr trebuia să stea minim şapte ani pe lângă un pictor consacrat,
pentru a se putea iniţia în tainele iconografiei, astăzi lucrurile s-au simplificat iar această
perioadă de studiu este mult mai scurtă, mai precis de trei ani.

Tradiţia ne spune că în vechime un tânăr ucenic, în primă fază îşi ajuta maestrul ; el se ocupa
doar de pregătirea locului unde urma să lucreze acesta, făcea curăţenie la locul de muncă, mai
târziu avea permisiunea să-i pregătească pictorului culorile (preparate din pământuri, plante,
rădăcini) şi abia mai apoi învăţăcelul era iniţiat treptat în tainele artei sacre. Astăzi caste lucruri
s-au pierdut, culorile nu mai trebuie preparate, le putem găsi în comerţ, la fel şi celelalte
materiale de care artistul are nevoie pentru realizarea unei icoane. Studenţii dispun în mod
progresiv de manuale care dau indicaţii precise cu privire la maniera de a picta şi de a reproduce
trăsăturile sfinţilor. Manualul cel mai cunoscut rămâne însă cel al călugărului atonit Dionisie de
Furna întocmit în secolul al XVII-lea la cererea călugărilor de pe Athos. Prima icoană a unui
student ar trebui să fie cea a lui Hristos pentru că icoana stă mărturie despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Într-o epocă în care pictorii de icoane laici şi atelierele lor se găsesc din abundenţă,
4
Ibidem pag 34
Biserica se plânge de o decădere a vieţii morale a picturilor ale acestora. Canonul iconografic,
formulat de-a lungul secolelor nu este o închisoare care ar priva artistul de elanul său creator, ci
păstrarea autenticităţii a ceea cue este reprezentat. În aceasta consta Tradiţia. Atunci când sunt
pictaţi Sfântul Petru, Sfântul Pavel etc. vrem să fim siguri că păstrează Biserica în memoria ei
vie. De aceea nu avem nici un motiv să schimbăm faţa vreunui sfânt sau vreuna din
caracteristicile lui, tipul veşmintelor sau culoarea. În ciuda acestei fidelităţi faţă de Tradiţie este
uimitor să constatăm că astăzi avem numeroase şcoli de pictură care abordează arta sacră şi în
care nu găsim două icoane identice. Studierea artei sacre este foarte importantă pentru că în acest
secol XXI, icoana s-a îndepărtat de canonicitate, ceea cue explică prezenţa imaginilor ne-iconice
în numeroase biserici ortodoxe, în ciuda sprijinului nedezminţit acordat icoanei, recunoscută ca
fiind primordială. Arta sacră ortodoxă este expresia vizuală a dogmei transfigurării.
Transfigurarea omului este aici înţeleasă ca o realitate obiectivă bine definită, în acord cu
învăţătura ortodoxă; ceea ce ni se arată nu este o interpretare individuală, o concepţie abstractă,
mai mult sau mai puţin deteriorată, ci un adevăr propovăduit de Biserică.5

A înţelege sensul dogmei venerării icoanelor în epoca noastră înseamnă a înţelege icoana
însăşi, nu doar ca suport al rugăciunii sau ornament în biserică. Înseamnă a înţelege mesajul,
semnificaţia ei pentru omul timpului nostru, a cuprinde mărturia spirituală pe care ea o aduce din
adâncurile Ortodoxiei, semnificaţia nealterabilă a revelaţiei creştine.6

Până nu demult, instoricii de artă considerau creaţia artistică a Bisericii ca fiind „legată de
dogmele Bisericii”, adică supusă unui canon riguros. Acest canon este înţeles ca sumă a regulilor
exterioare impuse de ierarhia bisericească, acele hotărâri sinodale, manuale, etc. care servesc
creaţiei pictorului, pretinzându-i o supunere oarbă faţă de modelele existente. Pe scurt
iconografiei „legate de canoane” i se opune arta liberă a picturii. Şi totuşi dacă este să vorbim de
reguli şi depoziţii, lucrurile stau mai degrabă invers: pictura „realistă” este cea supusă unui
ansamblu de reguli respectat cu stricteţe până în prezent. Regulile sunt predate în şcoli, iar
pictura trebuie să leurmeze (perspectivă, anatomie, compoziţie, etc.). 7

Astăzi icoana opune formele tradiţionale ale artei ortodoxe inovaţiilor din curentele artei
moderne: ea opune creaţiei izolate a pictorului autonom, un alt principiu de creaţie artistică,
punând în contrast sobornicitatea şi individualismul. În Biserică totul se defineşte nu prin „stil”
ci prin canon. Canonul nu presupune izolarea ci tocmai încorporarea în creaţia sobornicească a
Bisericii. Prin canon, tradiţia iconografică îşi îndeplineşte funcţia de limbaj artistic al Bisericii.
Educaţia, prin canon, este o activitate de disciplinare a individului.

Ea formează individul pentru el însuşi dar îl ajută şi să se integreze în societate. Icoanele în

ansamblul lor, au înainte de toate, un rol instructiv şi educativ; Biserica a făcut din ele un mijloc
de învăţătură şi de educaţie creştină.

5
Leonid Upsenky ,,Teologia Icoanei in Biserica Ortodoxa “ pag 86
6
Ibidem pag 133
7
Ibidem pag 151
 Pictura bisericească în general, dar mai ales cea ortodoxă este prin definiţie simbolică; ea
exprimă o idee, o intenţie, un înţeles, un conţinut lăuntric pe care ni-l tâlcuieşte ştiinţa
iconografiei. 8

Icoana şi Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc, colaborând

amândouă la răspândirea învăţăturii creştine. Un mare teolog contemporan a numit Evanghelia o
icoană verbală a lui Hristos, iar icoana, o Evanghelie în culori. În icoane, credincioşii văd şi
învaţă viaţa şi faptele Mântuitorului, virtuţile, eroismul şi puterea de jertfire a mucenicilor şi
sfinţilor, care şi-au dat viaţa pentru triumful credinţei creştine în lume. Importanţa instructiv-
educativă a icoanelor a fost recunoscută întotdeauna de Sfinţii Părinţi şi de marii ierarhi ai
Bisericii şi de aceea ele sunt atât de mult folosite şi cinstite în viaţa religioasă ortodoxă.9

8
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Arhim. Prof. Ghenadie Nitoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda ,,Liturgica teoretica” pag 105
9
Ibidem pag 108-109
BIBLIOGRAFIE :
1. Petroniu Florea, „Icoana ortodoxă”, editura Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului,
Oradea, 2002
2. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie
Neţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, „Liturgică teoretică”,
editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002
3. Leonid Uspenky, „Teologia icoanei în Biserica
Ortodoxă”, editura Apologeticum, 2006
4. Michel Quenot, „Icoană fereastră spre absolut”, editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993