Hriscu Ioana Simona

Resurse Umane II, grupa 2

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’ din Iași

ANTROPOLOGIA SIMBOLIMULUI SOCIAL

CRUCEA ȘI ICOANA

CUPRINS:

1. Introducere
2. Iconoclasmul și imaginile sacre
3. Icoana
4. Crucea
5. Concluzii
6. Bibliografie
 1. INTRODUCERE

Încă de la începutul civilizației oamenii și-au arătat înclinația spre divin. Spre exemplu, în
Egiptul Antic oamenii îi serveau pe zei, precum Ra, Osiris, Anubis, urmându-le exemplul,
grecii antici s-au îndreptat spre zeii divini ca Hera, Poseidon, Zeus, romanii au îmbrățișat și ei
ideea aceasta, numindu-și proprii zei: Apollo, Mercur, Venus, Ceres, continuând cu alte
entități divine din în zilele noastre.

Indiferent de divinul în care o populație crede, acesta are culte religioase, norme, obiceiuri,
simboluri și valori diferite. Pe lângă pura credință în divin, într-o forță atot-țiutoare, stăpână
pe tot ce este viu, un fel de narator omniprezent și omniscient în viețile credincioșilor, un
important aspect al credințelor este ideea imaginii- înțeleasă adesea ca portretizarea divinului,
sau a unui simbol specific.

În această lucrare vom aborda în mod special simbolistica crucii și a icoanei- simboluri
reprezentative ce stau la baza formării și susținerii cultelor religioase, începând cu o scurtă
introducere a iconoclasmului.

2. ICONOCLASMUL ȘI IMAGINILE SACRE

Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeași acțiune de

distrugere și de necinstire a icoanelor uneori se vorbește de iconomahie, adică de lupta
împotriva icoanelor. În plan istoric, termenul desemnează fapte prin care o doctrină s-a
exprimat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns
până la distrugerea violentă a imaginilor.

Cei care au urmat aceste practici sunt numiți iconoclaști, termen care a ajuns să se aplice
oricărei persoane care încalcă sau nesocotește dogmele sau normele prestabilite, iconoclaștii
ignorau sau respingeau funcția simbolică a imaginilor sacre. Prin opoziție, cei care respectă și
venerează imaginile religioase sunt numiți iconoduli (sau slujitori ai icoanelor). Reacțiile
iconoclaste pot apărea între oameni de religii diferite, dar sunt cel mai adesea rezultatul
disputelor interne între diferite grupuri din aceeași religie.

Criza gravă provocată de iconoclasm a avut multiple cauze: politice, sociale si teologice.
Urmând interzicerea din Decalog (Cele 10 Porunci), creștinii din primele două secole nu și-au
făurit imagini. Dar în Imperiul de Răsărit, interdicția este ignorată începând din secolul al
III-lea, când o iconografie religioasă (figuri sau scene inspirate din Scriptură) își face apariția
în cimitirele sau lăcașurile unde se adunau credincioșii. Această inovație urmează
îndeaproape cultului moaștelor. În secolele IV și V imaginile se multiplică și cinstirea lor se
accentuează. Tot în aceste două secole se precizează critica și apărarea icoanelor.

Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica dimensiunea sacrului la

nivelul său ontologic cel mai profund, adică punând în joc însăşi mântuirea celor care se
declarau pro sau contra, pentru occident prezenţa imaginilor sacre era justificată doar prin
utilitatea lor catehetică şi pedagogică.

În acest sens, papa Grigorie cel Mare, venerat de altfel de ambele părţi ale creştinătăţii ca
sfânt, îi scria către anul 600 epicopului Serenus de Marsilia, explicându-i acestuia că, pentru
cei neinstruiţi, imaginile sacre sunt ceea ce reprezintă Scripurile pentru cei culţi; de aceea, ele
nu trebuie distruse, dar nici cinstite in chip special. Această poziţionare va rămâne, de fapt,
atitudinea fundamentală pentru Occident, cu totul alta era opinia Orientului creştin.

Principalul argument al iconografilor era funcția pedagogică- în special pentru neștiutorii de

carte; și virtuțile sfințitoare ale imaginilor. Abia spre sfârșitul secolului al VI- lea și în cursul
secolului al VII- lea imaginile devin obiect de devoțiune și cult în biserici, precum și în
locuințe. În aceasta perioadă vedem mărindu-se numărul icoanelor miraculoase datorită
popularității pe care au căpătat-o, iar printre cele mai celebre era icoana înfățișând chipul lui
Hristos din cetatea Edessa (socotită în stare să respingă atacul armatelor persane) sau
imaginea lui Hristos zugrăvită deasupra marii porți în bronz de la palatul imperial din
Constantinopol, a cărei distrugere, în 727, va marca debutul iconoclasmului.

Cultul imaginilor a fost interzis oficial de împăratul Constantin al V- lea, în 726, și exclus de
Sinodul iconoclast de la Constantinopol, în 754, principalul argument teologic fiind idolatria
implicată în glorificarea icoanelor. Al doilea Sinod iconoclast, cel din 815, a respins cultul
imaginilor în numele christologiei. Căci este, spuneau iconoclaștii, imposibil să zugrăvești
chipul lui Hristos fără a subînțelege și faptul că reprezenta și natura sa divină (ceea ce este o
blasfemie) sau fără să separi cele două naturi inseparabile ale lui Hristos (ceea ce ar fi o
erezie). Euharistia1, în schimb, reprezenta adevărata imagine a lui Hristos, căci ea este
pătrunsa de Duhul Sfânt; astfel, Euharistia, spre deosebire de icoană, poseda atât o
dimensiune divină cât și materială.

În ,,Imaginea Interzisă’’, Alain Besancon, în discutarea temei de imagistică, vine cu o scurtă

istorie a iconoclasmului, susținându-l cu ajutorul contrapunctului din Vechiul Testament:
interdicția imaginilor și afirmația că ar exista imagini ale lui Dumnezeu. Acesta este de părere
că ,,ce face imposibilă confecţionarea unei imagini demne de obiectul său este, în primul caz,
distanța insurmontabilă, iar în al doilea caz, intimitatea familială cu Dumnezeu.’’2.

Așa cum relicvele făceau posibilă comunicarea între Cer și Pământ, icoanele reactualizează
miraculosul dintre spațiul și timpul sacru, când Hristos, Fecioara și Apostolii trăiau printre
oameni. Icoanele sunt, dacă nu asemănătoare ca putere moaștelor, cel puțin mai ușor
accesibile credincioșilor. Ele se pot găsi în bisericile și capelele cele mai modeste și în
locuințele oamenilor, în plus, contemplarea lor permitea accesul la un întreg univers de
simboluri. Prin urmare, imaginile erau susceptibile să desăvârșească și să adâncească
instruirea religioasă a celor care nu știau carte. Icoanele au avut, într-adevar, acest rol în toate
straturile rurale din Europa Răsăriteană.

3. ICOANA

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: ,,eikôn’’ înseamnă „imagine” sau „portret”. În
vremea Imperiului Bizantin, cuvântul icoană desemna orice reprezentare a lui Hristos, a
Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea
imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul
căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele
pictate, sculptate sau lucrate în mozaic.

1
Cuvântul Euharistie provine din expresia care în limba greacă înseamnă a aduce mulțumire.
Euharistia este cunoscută și sub numele de Sfintele Daruri, Dumnezeieștile Taine,
Împărtășania sau Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.
2
Alain Besancon: ,,Imaginea interzisă’’, pg 6.
Biserica Ortodoxă susţine şi ne învaţă că imaginea sacră a existat încă de la începuturile
creştinismulu, imaginea este un atribut indispensabil al creştinismului. Biserica afirmă că
icoana este o urmare a întrupării lui Dumnezeu, că ea se întemeiază pe această întrupare, fiind
deci proprie esenţei însăşi a creştinismului şi inseparabilă de aceasta.

Icoanele există practic de la începutul creștinismului, având un scop pedagogic: învățarea

istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-
lea. Astfel, ia naștere o formă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce și Sfintele Moaște
(în secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal). Paralel s-au dezvoltat și
așa-numitele icoane domestice, adică pictarea unui portret unic pe o bucată din lemn de
dimensiuni mici. În secolul al V-lea cultul Sfintelor Icoane era asociat credinței că acestea pot
face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală marca deja prezența
Divinității.

Trebuie să ținem cont de faptul că Hristos a ales ca spațiu al Întrupării Sale lumea iudeo-
greco-romană. În acea lume, realitatea Întrupării lui Dumnezeu şi misterul crucii reprezentau,
pentru unii, un scandal, iar pentru alții, o nebunie; deci, acestea trebuiau reflectate și în
icoane. Pentru a-i obișnui treptat pe oameni cu realitatea de negândit a Întrupării, Biserica li
s-a adresat inițial într-un limbaj mai accesibil decât imaginea directă, astfel apărând simboluri
și semne ale creștinismului. Calitatea iconică a imaginii nu pătrundea decât foarte încet şi cu
greu în conștiința și în arta oamenilor.

Legătura fundamentală între imagine și creștinism este sursa potrivit căreia, de la început,
Biserica a propovăduit lumii creștinismul atât prin cuvânt, cât și prin imagine. Apartenența
esențială a imaginii la creștinism explică de ce apare ea în Biserică și de ce ocupă tacit, ca un
lucru de la sine înțeles, locul ce i se cuvine, în ciuda interdicției din Vechiul Testament și a
unor opoziții relative.

Sfântul Ioan Damschinul a fost primul teolog creştin care a oferit o adevărată sinteză a
icoanelor. Cu toate acestea, la el rămân unele neclarităţi, care vor fi lămurite abia în a doua
etapă a disputei iconoclaste. El a scris „Cele trei cuvinte împotriva celor care resping
icoanele“ în jurul anului 730, tratate care se axează mai ales asupra reproşului de idolatrie
adus creştinilor iconoduli.

Pe lângă acest aspect, Sf. Ioan Damschinul se apleacă şi asupra altor aspecte, oferind cultului
icoanelor un fundament solid, tratând despre noţiunea de chip şi despre cinstirea lui. În
opinia sa, noţiunea de chip are mai multe sensuri. În general, arată Sf. Ioan Damaschin,
chipul este o asemănare care exprimă un model anume, deosebindu-se însă, prin ceva, de acel
model.

El afirmă că icoanele sunt sfinţite prin numele persoanelor care sunt înscrise pe ele.
Credinciosul care vede acest nume, vede chiar pe cel pe care el îl desemnează. Se poate
vorbi, aşadar, la Sf. Ioan Damaschin, de o continuă identificare a icoanei cu modelul ei. Cel
care privește icoana lui Hristos, îl priveşte pe Hristos însuşi. Tradiția Bisericii afirmă că
prima icoană a lui Hristos a apărut încă din timpul vieții Sale pământeşti. Era imaginea
numită în Occident „Sfântul Chip”, iar în Biserica Ortodoxă „imaginea nefăcută de mâna
omenească”. Istoria provenienței acestei prime imagini a lui Hristos ne este transmisa de
textele Liturghiei ce-i este dedicată, la 16 august.

Dacă icoana lui Hristos, fundament al iconografiei creştine, reproduce trăsăturile

Dumnezeului devenit om, icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă, prima fiinţă
umană care a realizat ţelul Întrupării- îndumnezeirea omului. Marea majoritate a
monumentelor artei sacre din primele veacuri, mai ales în partea răsăriteană a creştinătăţii, au
fost distruse de iconoclaşti, mai târziu de către cruciaţi, sau pur şi simplu de timp. Se
păstrează mai ales frescele din catacombe, în special la Roma. Prin urmare, nu ştim cum
arătau primele icoane ale lui Hristos sau ale Fecioarei. Însă puţinul rămas din arta creştină
primară ne lasă să bănuim că nu era vorba de nişte portrete pur naturaliste, ci de o altă
realitate, întru totul nouă şi specific creştină.

Estetica icoanelor este una foarte complexă, fiecare detaliu poate părea ușor de trecut cu
vederea, dar orice punct pus pe șevalet are o însemnătate sacră. Culorile au o valoare
simbolică, lumina este sufletul icoanei, iar aurul este văzut nu ca o culoare, ci ca o revăsare
de raze, o lumină activă. Corpurile de pe icoană nu se scaldă într-o lumină a cărei sursă le-ar
fi exterioară. Au o lumină proprie care izvorăşte din ele. Icoana este o scriptură. Ea îşi
împrumută temele din Biblie, din liturghie. .

4. CRUCEA
O cruce este o figură sau un desen alcătuit din două linii perpendiculare, divizând una sau
ambele linii în două jumătăți egale. Liniile sunt de obicei orientate orizontal și vertical; dacă
sunt oblice, în formă de X, atunci se face referire la „crucea Sfântului Andrei’’.

Crucea este un simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, fiind în același timp simbolul
prin care Isus Hristos s-a jertfit pentru a salva omenirea. Înainte de a fi fost preluată ca simbol
al întregii creștinătăți, ea a fost venerată de către omul primitiv ca fetiș. Brațele ei semnificau
cele patru anotimpuri sau cele patru puncte cardinale.

Crucea înseamnă în cugetarea și viața creștină orice luptă cu răul, cu păcatul omenesc, cu
izvoarele posibile ale păcatului, egoismul, invidia, mânia, ura față de alții, orice luptă pentru
curățirea ființei. Crucea semnifică rezistența împotriva asalturilor acestor porniri, înfrânare de
la tot ce ispitește, înseamnă răbdare în purtarea unor greutăți și încercări de care nu putem să
scăpam.

Ea își are propria istorie- lemnul din care este făcută provine dintr-un copac sădit de Set pe
mormântul lui Adam, și, după moartea lui Hristos, fărâme din ea se împrăștie în toată lumea.
Crucea va apărea din nou în brațele lui Hristos la Judecata de Apoi. Crucea îl simbolizează pe
Cel Răstignit, pe Hristos, Mântuitorul, Logosul, a doua persoana a Treimii. Dar crucea e o
forță pozitivă și în alt înțeles. Ea este inspirată și susținută nu numai de voința de a întări
ființa umană, ci și de voința de a spori iubirea față de alții.

Crucea este un însemn funerar de trecere ce simbolizează și are ca ritual cinstirea și

pomenirea decedatului. Este lucrată de obicei din lemn, dar o putem întâlni și alcătuită din
piatră, fier, marmură sau metale. Sunt pictate cu Iisus Hristos, Maica Domnului, alți sfinți și
au motive ornamentale. De asemenea, crucea mai poate fi întâlnită și sub tipul de cruce-troiță,
evidențiindu-se de crucea normală prin dimensiunile sale mai mari. Mai putem întâlni și
crucile de pomenire ce au rol de protejare a defunctului de păcate, realizându-se la 6
săptămâni la izvor, la fântână sau la garduri și copaci. În acceași idee de pomenire există și
crucea de jurământ, crucea de izvor de fântână, dar și crucea de drum.

Putem discuta despre cruce și din punct de vedere al ritualurilor religioase și ce semnificație
au acestea. Pe lângă folosirea acesteia la înmormântări, dar și de către preot în liturghii, la
celebrarea sărbătorilor creștine, dar și la sfințirea aghiazmei sau a caselor credincioșilor-
context în care preotul face semnul sfintei cruci pe pereții caselor pentru alungarea spiritelor
și gândurilor rele, dar și pentru sănătate, belșug și armonie; crucea mai este folosită și în
vorbirea populară. Astel, întâlnim următoarele expresii: ,,crucea zilei’’, ,,cruce de aur în
casă’’, ,,a face cruce cu stânga’’, ,,pe crucea mea’’, ,,a face cruce lângă biserică’’, ,,a se pune
pe cruce’’, ,,cruce de voinic’’.

Semnul crucii este un gest ritual simbolic care marchează cele patru direcții ale Crucii de
pe Golgota. El arată și iubirea lui Dumnezeu de către om cu toată inima, cu tot sufletul,
mintea și cu toată puterea sa. Semnul crucii este făcut cel mai adesea atunci când se rostește
numele Sfintei Treimi, ca semn de evlavie față de un sfânt, un obiect sau o persoană, la
începutul sau la sfârșitul rugăciunii- la fel se porcedează și la luarea mesei, pentru a arăta
smerenie sau aprobare sau în numeroase alte ocazii diferite, în funcție și de practica
locală/națională sau de evlavia personală.

Datorită ,,Dicționarului de simboluri și credințe tradiționale românești’’, scris de Romulus

Antonescu mai putem adăuga câteva sensuri cuvântului, dar și acțiunii de a face semnul
crucii, precum: credința în însănătoșire (,,Dacă un copil este bolnav, să se fure de la un
magazin puțină vopsea albastră și să i se facă semnul crucii cu ea, pe frunte, pe piept, pe
abdomen etc. și el se va însănătoși’’), productivitate (,,când se pleacă la prășit, omul să se
închine, ca să aibă spor’’), superstiții (,,se crede că se va îneca acela care, dorind să se scalde
într-un lac sau apă curgătoare, nu-și face înainte semnul crucii, pentru că diavolul pune
totdeauna în apă lanțuri de fier’’, ,, se face semnul crucii la trecerea peste o punte, pentru că
diavolul trebuie să plece astfel de acolo’’, ,,Există credința că o cruce putrezește, dacă
crucerul care a făcut-o nu este un om drept și respectat’’).

Crucea este prezentă și in alte culturi sau medii religioase. La vechii mexicani, crucea este în
primul rând simbolul totalizării spațiale, simbolul ei fiind o unire a contrariilor pe care trebuie
să îl apropiem de acel kua (unirea dintre yang si yin), ca și de acea tetraktys. Acest simbolism
este extrem de bine simțit în tradiția mitică a vechilor mexicani. Crucea este simbolul
totalității lumii, a legăturii dintre ani. Când vechii scribi încercau să-și reprezinte lumea ei
dispuneau în formă de cruce cele patru spații în jurul centrului. În arta africană crucea are în
primul rând un sens cosmic, simbolizează soarele și drumul deschis de el pe bolta cerului. Ea
reprezintă la triburile bamum pe rege. Ca răspântie mai exprimă și drumurile vieții și morții,
fiind o imagine a sorții omului. Asocierea dintre cruce și spirală rezumă organizarea lumii
potrivit concepției triburilor bantu din Kasai, la aceleași populații crucea tatuată, gravată și
forjată simbolizează punctele cardinale și în același timp cele patru drumuri ale universului ce
conduc la genii, la oameni, la sufletele bune și la sufletele rele. În Egipt, crucea cu toartă,
confundată adesea cu nodul lui Isis, este simbolul milioanelor de ani de viață viitoare. Ea este
unul din atributele lui Isis, dar poate fi văzută în mâna multor divinități, ca emblemă a vieții
divine. În mâna muritorilor, ea exprimă o urare de fericire veșnică în tovărășia lui Isis si
Osiris. Cercul ei este imaginea perfectă a ceea ce nu are nici început și nici sfărșit. În Asia,
simbolul crucii, deși nu este tot atât de bogat din punct de vedere simbolic ca în lumea
creștină, nu este totuși mai puțin important. În China, cifra crucii este cinci. Crucea are în
consecință o funcție de sinteză și de măsură. În ea se întâlnesc cerul și pământul, în ea se
amestecă timpul și spațiul. Ea este cordonul ombilical al cosmosului legat de centrul originar.
Dintre toate simbolurile ea este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul
intermediarului, al mijlocitorului comunicării între cer și pământ.

Alte crucii care păstrează forma de ,,plus’’ sunt: Crucea Patee, Crucea bască, Crucea
occitană, Crucea hughenoților, Crucea scandinavă, Crucea Roșie, Crucea ordinului Calatrava
și Crucea ordinului lui Christor. Pe când Crucea papală, Crucea rusească, Crucea de Lorena,
Cruce de arhanghel, Crucea romană, Crucea germană, Crucea de Ierusalim, Crucea în trifoi și
Crucea malteză au elemente diferite sau chiar în plus față de forma de bază a crucii.

5. CONCLUZII

Cuvântul ,,simbol’’, provenit din latinescul ,,symbolum’’ înseamnă ,,reprezentare’’. El este,

de cele mai multe ori, o emblemă sau o imagine asociată cu câteva cuvinte sau prescurtări
referitoare la elementul pe care-l reprezintă. Simbolurile religioase sunt printre cele mai
folosite, cunoscute și vechi simboluri din lume.

Reamintim că mișcarea iconoclastă a influențat popularitatea icoanelor și a imaginilor

religioase, astăzi fiind unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale creștinătății. Este de
știut că icoanele au folos ca obiecte de cult, fiind folosite din cele mai străvechi timpuri, chiar
din Egiptul Antic- unde era răspândit obiceiul păstrării amintirii feței celor morți prin astfel
de picturi păstrate pe sarcofage.

Deși nu știm cu exactitate momentul apariției crucii, știm însă că este unul dintre cele mai
recunoscucte elemente grafice, după cerc. S-au regăsit încrustrări în piatră de forma crucii,
datând din epica de piatră. De asemenea, unele monezi celtice au simbolul crucii în ciuda
faptului că au apărut cu mult înaintea creștinismului. Deci, nu putem da vina pe creștinism
pentru popularitatea acestui simbol.

6. BIBLIOGRAFIE

1. Alain Besancon: ,,Imaginea interzisă’’

2. Leonid Uspensky: ,,Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă’’
3. Romulus Antonescu ,,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești’’,
2016, pp 188-190
4. Cornel Bălosu: ,,Recuzita obiectual-simbolică funerară în context simbolic’’, pg
70 (file:///C:/Users/Ioana/Downloads/10-Oltenia-Studii-si-Comunicari-Etnografie-
X-2000_060.pdf)
5. https://ro.orthodoxwiki.org/Iconoclasm
6. https://quadratus.wordpress.com/2009/01/27/iconoclasmul-o-perspectiva-istorico-
teologica/
7. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/iconoclasmul-
80652.html
8. https://ro.orthodoxwiki.org/Euharistie
9. https://www.pemptousia.ro/2013/10/scurta-introducere-in-istoria-icoanei/
10. https://www.crestinortodox.ro/religie/primele-icoane-lui-hristos-ale-fecioarei-
69597.html
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Cruce
12. https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintei-cruci/semnificatia-crucii-
viata-crestina-140266.html
13. https://www.energiaconstiintei.ro/ce-simbolizeaza-crucea/
14. https://mythologica.ro/simbolul-crucii/
15. https://ro.orthodoxwiki.org/Semnul_crucii
16. https://dex.anidescoala.ro/expresie/cruce/1
17. https://www.crestinortodox.ro/religie/icoana-simbol-mijlocire-intre-si-divinitate-
151487.html