Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Staniloae” – Iasi

ICONOCLASMUL SI
CONDAMNAREA LUI PANA LA
SINODUL AL vii-LEA ECUMENIC

Istoria Bisericească Universală

Lucrare de seminar

Îndrumător:

Student:

Iasi, 2009

1. notiuni generale
“Dar nu numai fata de numele Lui ati simtit o atat de mare
dragoste, ci si fata de chipul trupului Lui. Ceea ce ati facut
 cu numele Lui aceea ati facut si cu icoana chipului Lui.”
(Sfantul Ioan Gura de Aur)1
Oamenii, inca din cele mai vechi timpuri si-au exprimat gandurile, ideile, sentimentele si
credinta prin reprezentari imagistice de care se ajutau pentru a nu ingropa trecutul pentru a-l
mentine viu alaturi de ei, pentru a transmite si mai departe diferite obiceiuri si traditii.
In epoca crestina, inca din primele secole chiar, dupa ce Hristos s-a inaltat la ceruri, dupa ce
Sfintii Apostoli au trecut la Domnul, crestinii nu s-au multumit doar cu invatatura scrisa. Astfel au
inceput sa reprezinte pe piatra, lemn, sau panze chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului, al Sfintilor
Apostoli si mai tarziu si al Sfintilor Ierarhi si Mucenici ai bisericii pentru ca prin aceste imagini sa isi
aduca aminte cu ususurinta de ei, de faptele lor si de invatatura lor cea intru Hristos.
Odata cu aparitia acestor reprezentari imagistice au aparut si controversele intre crestini. Cei
care recurgeau la acestea erau acuzati de o alta parte dintre crestini ca incalca legea mozaica.
Icoanele au inceput sa fie considerate asemenea zeilor paganilor, pentru ca erau materiale.
Biserica s-a abtinut pentru un timp de la orice reactie. “Abtinerea era intr-un fel justificata pe de o
parte pentru ca in cele dintai comunitati cresine un procentaj apreciabil de credinciosi proveneau
dintre iudei, care nu acceptau in nici un chip reprezentarea in imagini a divinitatii, iar pe de alta
parte Biserica insasi nu isi structurase definitiv invatatura cu privire la icoane.” 2
Chiar daca nu se exprimau direct condamnand icoanele, o oarecare reticenta fata de acestea
putea fi considerata deja un iconoclasm timpuriu o fondare a ideilor iconomahe si iconoclaste de
mai tarziu.
Iconoclasmul propriu-zis, oficial, apare in secolul al VII-lea, cand Biserica a fost greu tulburata
de persecutile unor imparatilor bizantini, contra clericilor si credinciosilor care venerau icoanele.
Etimologic, cuvântul vine de la cuvintele greceşti:  (icon) - care inseamna:  icoana, chip
infatisare - si (clasmos) - care inseamna: distrugere, sfaramare. Aceasta condamnare a
icoanelor a mai ramas cunoscuta in istorie si sub numele de iconomahie, de la cuvintele:
(icon)= icoana si  (mahi), care inseamna lupta, deci lupta contra icoanelor.
In cele ce urmeaza voi incerca sa surprin pe cat posibil cele mai semnificative dovezi si
documente care sa ilustreze iconoclasmul si mai ales combaterea lui, inca de la inceputul sau
paleocrestin si pana la sinodul al VII-lea ecumenic la care a fost condamnat si exterminat cu
desavarsire din Biserica.

2. simboluri
premergatoare, aparitia primelor icoane si cinstirea lor, in
pofida INCERTITUDINILOR, persecutiilor si a primelor incercari
iconoclaste

1
Sfantul Ioan Gura de Aur, “Cuvant de lauda la cel intru Sfinti Parintele nostru Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei celei Mari, si despre ravna celor ce s-au adunat la aceasta praznuire”, in volumul: “Predici la
sarbatori imparatesti si cuvantari de lauda la Sfinti”, pag. 280; apud: Drd. Liviu Petcu, “Lumina Sfintelor
Scripturi” (Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur), editura: Trinitas, Iasi – 2007,
pag835;
2
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, “Icoana Teologie in imagini”, Editura Corson, Iasi – 1999, pag.
7-8;

2
 Sfinţii Părinţi la Sinodul al VII-lea Ecumenic, de la Nicea din 787, afirmă că tradiţia facerii
reprezentrărilor zugrăvite a existat în Biserica universală încă de la începutul propovăduirii
Apostolilor: „Păstrăm neatinse toate tradiţiile bisericeşti scrise şi nescrise încredinţate nouă.” 3
Curând după întemeirerea Bisericii, creştinii au simţit necesitatea reprezentării persoanelor
sfinte şi în forme vizibile, mai ales acei creştini proveniţi dintre popoarele indo-europene, care nu
puteau concepe Divinitateaa decât în forme concrete sau vizibile. 4 Totodata datorita persecutiilor
din acele vremuri, crestinii s-au multumit uneori chiar si numai cu simboluri crestine precum: “mielul,
pestele, porumbelul, delfinul, leul, corbul, crucea, ancora, arca, sfesnicul, vita de vie, lira, coroana” 5
si altele, facand o legatura intre “realism, [...] naturalete, modestie si chiar frumusete” si
“simbolismul si alegorismul initial”6, foarte probabil pentru a nu fi descoperiti de persecutori care ii
puteau depista mai usor pe baza iconologiei si nu neaparat prin simbolistica, astfel foloseau
simbolurile intre ei drept coduri cum de exemplu prin catacombe era folosit mielul adus spre jertfa,
care defapt il reprezenta pe Hristos caci zice Scriptura: “ca un miel sprejunghiere s-a adus şi ca o
oaie fără de glas înaintea celor ce o tund” (Isaia 53, 7 si Faptele Apostolilor 8, 32)
Desi mare parte din simbolurile intalnite la crestinii din acele timpuri se pot gasi si in antichitate
la diferite popoare pagane, aceasta nu inseamna ca au fost preluate in mod direct de acolo, ci ele
sunt folosite de crestini dar cu o cu totul si cu totul alta conotatie.
Creştinii din primele secole s-au ferit, de asemenea, de teama păgânilor, să înfăţişeze sau să
picteze chipul lui Hristos, mai ales în timpul persecuţiei de catre împăraţii şi guvernatorii romani
când mulţi trăiau în locuri retrase, catacombe, pustiuri, sau peşteri. In studiul: “Cinstirea Sfintelor
Icoane in primele trei secole”, preotul profesor Ioan Rămureanu, vorbeste si despre catacombele
crestine din Roma despre care se stie ca erau cele mai renumite mai mari si mai intinse.
Catacombele (situate în afara cetăţii, în jurul Romei) săpate în proprietăţile particulare ale unor
familii bogate au servit la început drept cimitire. În timpul urmăririi creştinilor, când ei nu mai puteau
săvârşii cele sfinte în locaşurile de la suprafaţa pământului (de obicei case private ale membrilor
mai înstăriţi ai comunităţii), ei au amenajat în catacombe diferite locurui de rugăciune şi de întruniri.
Astfel, papa Fabian (236-260) a înfiinţat în cimitirul lui Calist (una dintre cele mai renumite
catacombe) diferite edificii, săli de rugăciune, de întrunire, grupate în genere la intrarea principală a
acestor catacombe, unde creştinii puteau săvârşi cultul divin. Picturile care încep să apară pe
bolţile, pereţii şi arcosoliile funerare ale catacombelor de la sfârşitul secolului al II-lea au luat o mare
dezvoltare în sec. III şi au durat până în timpul ultimei persecuţii, înaintea suirii pe scaunul Romei a
împăratului Constantin cel Mare (306-337). Arta picturală paleocreştină păstrată în catacombe nu
înfăţişează la început chipul real al lui Hristos, chipul Său istoric. Ea s-a mulţumit să reprezinte pe
Hristos prin simboluri şi alegorii, mai mult sau mai puţin esoterice sau criptografice, cunoscute
numai de iniţiaţi.7
Din secolul al III-lea, tematica picturilor crteştine reprezintă persoane şi scene istorice din
Vechiul şi Noul Testament, încercând să redea figuri, fapte şi scene apropiate de realitate. 8
Există mai multe genuri de simbolui ale Domnului Hriosotos: grafice, zoomorfe şi neînsufleţite.
1. Simboluri grafice. Cel mai folosit era monogramul lui Hristos format din juxtapunerea
literelor greceşti “” (H) şi ” ” (R), primele litere din scrierea greacă a numelui Mântuitorului
3
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole, in Studii Teologice, 1971
Bucuresti, nr. 9-10 (nov. dec.), pag. 623
4
Ibidem, pag. 622;
5
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag.107;
6
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Op. cit. pag. 629
7
Ibidem, pag. 628;
8
Ibidem, pag. 629;

3
“Hristos”; la care creştinii adăugau pe medalioanele sarcofagiilor lor literele  şi Ω, prima şi ultima
literă a alfabetului grecesc, care simbolizează că Hristos este începutul şi sfîrşitul, astfel cum zice si
Sfanta Scriptura in Apocalipsa Sfantului Ioan la capitolele: 1, 21 si 22(Apocalipsa 1, 8; 21, 6; 22,13).
2. Simboluri zoomorfe.
- Peştele. Cel mai răspândit simbol al lui Iisus Hristos pe primele monumente creştine şi mai ales
pe picturile de pe pereţii şi bolţile catacombelor este peştele. Din literele cuvântului grecesc pentru
peşte – ίχθύς – creştinii au format acrostihul „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.”
Simbolul peştelui care reprezintă pe Domnul Hristos apare pe frescele uneia dintre cele mai vechi
cripte din cimitirul lui Calist din Roma, alături de un coş plin cu pâini în mijlocul căruia străluceşte un
pahar cu vin roşu; in aceasta scena se află simbolurile Sfintei Euharistii.
O gemmă (piatră preţioasă), o cornalină gravată datată din secolul al II-lea, s-a descoperit în anul
1896 la Constanţa. Ea înfăţişează pe Mântuitorul răstignit pe cruce, înconjurat de fiecare parte de
câte şase mici figuri, reprezentând pe cei 12 apostoli, iar deasupra capului având cuvântul ίχθύς.
O altă gemmă gravată înfăţişând „doi peşti” sau doi delfini pe ea, în poziţia de a înghiţi bara
transversală a crucii, datând probabil de la sfârşitul secolului al II-lea, sau începutul celui de-al III-
lea, s-a descoperit la Reşca, în Oltenia de azi.9
Utilizarea pestelui ca simbol, nu este doar din motivul amintit mai sus, ci si datorita faptului ca
Domnul Hristos a folosit din plin imaginea pestelui in unele parabole rostite de El in fata multimilor,
(Matei 13, 48-49), iar pe cei dintai ucenici i-a ales dintre pescari (Matei 1,17). 10
- Mielul a fost reprezentat pe pereţii catacombelor, pe icone şi în diferite picturi până la sfârşitul
secolului al II-lea. Canonul 82 al Sinodului Trulan (Quinisext) ţinut la Constantinopol în 692, a
hotărât ca, pe viitor chipul mielului să fie înlocuit cu chipul omenesc al Mântuitorului întrucât Hristos
a locuit printre oameni, ca om adevărat.11
- Pasărea phoenix. Este folosita de crestini ca simbol al Învierii. 12
- Porumbelul. Simbol al Duhului Sfânt şi al păcii – foarte răspândit pe frescele catacombelor, pe
vase aurite etc. Pe epitafe şi pe frescele funerare porumbelul era simbolul sufletului creştin eliberat
de moarte, aşa cum indică cuvintelee gravate sub el; „anima simplex, innocentissima, palumbus
sine fel”, ducandu-ne astfel cu gandul foarte usor la porumbelul eliberat de Noe din corabie la
sfarsitul potopului (Facere 8, 8-9). 13 O mare parte dintre aceste simboluri a fost gravata mai apoi si
pe inele, cruci ori pandative de catre crestini, dupa cum ne-o arata Clement Alexandrinul care in
secolul trein ii indeamna pe fii Bisericii zicand: “Pecetea de pe inelele voastre sa fie un porumbel,
sau un peste, sau o corabie impinsa de un vant, favorabil sau o lira muzicala[...] sau o ancora
nautica[...] sau un pescar ca sa ne aduca aminte de apostol si de copiii scosi din apa” 14
- Paunul simboliza nemurirea sufletului caci in traditia populara carnea acestuia nu putrezea. 15
- Delfinul. În mitologia lumii greco-romane delfinul transporta morţii în insulele fericite. Preînchipuie
în creştinism pe Mântuitorul Hristos, care duce spre limanul mântuirii corabia Sa, Biserica. Tridentul,
care străpunge delfinul în multe reprezentări, simbolizează crucea.

2. Simboluri neinsufletite.

9
Ibidem, pag. 630;
10
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 37;
11
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Op. cit. pag. 630;
12
Ibidem, pag. 633;
13
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 38;
14
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucuresti, 1982, pag 314-316, apud:
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 38-39;
15
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Op. cit. pag. 633;

4
 - Crucea. Este din cea mai adâncă antichitate creştină simbolul lui Hristos şi al religieie Sale.
Creştinii erau numiţi de păgâni „religiosi crucis” – închinătorii crucii (Tertulian, De Oratione, 29). 16
- Corabia. Era simbolul Bisericii.Catargul corăbiei simbolizează crucea.
- Ancora. Simbolizează statornicia în credinţă, nădejdea şi mântuirea. Inscripţiile din cimitirul
Domitillei din Roma arată ancora alături de cuvântul grec έλπίς care, inseamna nădejde Simbolul
ancorei, foarte răspândit la sfârşitul secolului al II-lea şi în prima jumătate a secolului al III-lea,
dispare apoi aproape cu desăvârşire.17
Simbolurile şi alegoriile sacre se găsesc pe pereţii şi bolţile catacombelor, pe pietrele
funerare, pe sarcofage, pe mozaicuri, pe piscine, candelabre, candele, potire, pahare, inele, lămpi,
medalii şi alte obiecte.
De la sfârşitul secolului al II-lea, arta creştină a evoluat de la simbolismul şi alegorismul
iniţial, către realism. Sunt reprezentate pe pereţii şi bolţile catacombelor, pentru prima oară,
dogmele fundamentale ale creştinismului. Mai ales de la începutul secolului al II-lea apar două feluri
de teme: unele cu caracter net funerar – destinul sufletului după moarte; altele tratând chipuri şi
episoade din Vechiul şi Noul Testament: chipuri de patriarhi şi profeţi, de Apostoli, icoane al
Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, Cina cea de Taină, Sfânta Euharistie etc. Este sigur că unele
scene iconografice îşi au izvorul în pericopelele din Vechiul şi Noul Testament care se citeau la
Sfânta Liturghie sau la alte slujbe de dimineaţa şi seara. Tendinţa spre realism, care începe să se
manifeste acum în picturile din catacombele romane, deşi cu oarecare rezervă, apare mai clar
exprimată, în aceeaşi perioadă la extremitatea orientală a Imperiului Roman, în Siria, la Dura-
Europos, cetate situată pe partea dreaptă a râului Eufrat. În această cetate s-au descoperit, în urma
săpăturilor franco-americane din 1931-1932, o sinagogă şi o casă creştină de cult – o modestă
biserică, ambele zugrăvite cu frumoase picturi din Vechiul Testament, iar biserica cu persoane şi
episoade din Vechiul şi Noul Testament. Casa creştină exista de prin anul 200 şi a fost transformată
în biserică prin 232-233. Este cea mai veche biserică din câte se cunosc. 18 Sinagoga a fost ridicată
în anul 244-245. Oraşul Dura-Europos fiind cucerit de perşi în anul 256 d.Hr., picturile din sinagogă
şi biserică s-au putut păstra aproape neatinse sub dărâmăturile cetăţii. Picturile de la Dura-Europos
depăşesc simţitor orizontul tematic al picturilor din catacombele romane. Arta creştină a luat naştere
la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, beneficiind de epoca de toleranţă a
împăraţilor Severieni. Arta creştină primară nu are origini unice, romane sau orientale, ci ea a fost
mai degrabă în fiecare regiune un reflex al condiţiilor locale. 19
În secolul al III-lea încep să apară înfăţişări directe ale Mântuitorului Hristos, ale Apostolilor
şi ale unor sfinţi. În jurul capului, Domnul Hristos era zugrăvita o aureolă sau nimb. Pentru a arăta
dumnezeirea Lui, În interiorul nimbului se zugrăveau literele A şi Ω, element ce a intrat în erminia
pictării icoanelor până astăzi. Înfăţişarea Mântuitorului Hristos sub forma unui păstor cu mielul pe
umeri – Păstorul cel Bun – se găseşte pictată în Biserica de la Duro-Europos, în cripta Lucina din
catacomba lui Calist, şi în alte catacombe, inele, medalioane, lămpi,cupe de băut şi alte podoabe şi
obiecte. Urmează: ornta, Bunavestire, Maica Domnului cu pruncul si cina cea de taină. 20
În 1953 s-a descoperit la Roma, pe via Latina un hipogeu (mormânt subteran) care a servit
ca mausoleu particular la jumătatea secolului al IV-lea, de o valoare artisitcă excepţională, atât
pentru arta creştină începătoare cât şi pentru arta necreştină. Ca realizare artistică picturile de aici
depăşesc cu mult frescele din catacombe. După cercetările făcute, inspiraţia sa derivă din
16
Ibidem, pag. 635;
17
Ibidem, pag. 637;
18
Ibidem;
19
Ibidem, pag. 638 - 639;
20
Ibidem, pag. 644;

5
manuscrise şi din pictura bisericilor de la suprafaţă, azi dispărute. După moartea martirilor, creştinii
doreau să dureze la nesfârşit cuvintele, faptele şi chipurile lor. Din a doua jumătate a secolului al II-
lea au început să apară chipuri de sfinţi zugrăvite. În Biserica Romei erau veneraţi numeroşi sfinţi.
Chipul Sfantului Laurenţiu, diacon al Bisericii Romei şi al Sfantului Ciprian, martirizaţi în 258 sub
împăratul Valerian, s-au găsit zugrăvite pe pahare. De asemenea chipul Sfantului Agnes s-a găsit
pe fundul mai multor cupe începând cu secolul al III-lea. În mâna martirilor şi a sfinţilor s-a pus ca
semn distinctiv crucea, pentru a deosebi chipurile lor de un portret profan. Chipurile sfinţilor erau
puse pe locul de înmormântare sau în apropierea lui, în bisericile zidite pe mormintele lor – numite
martyria – pe ziduri, în case şi în biserici.21
In general parintii apologeti si scriitorii crestini au dezaprobat reprezentarile iconografice din
motive practice. Ei doreau sa inlature orice tendinta de mentinere a cultului idolatru la crestinii
proveniti dintre pagani.
Sfantul Iustin Martirul si Filosoful afirma ca se aduce balsfemie lui Dumnezeu daca este
reprezentat pe icoana22, de asemenea Sfantul Irineu de Lyon (+202)23, eruditul scriitor
Tertulian(+240)24, Clement Alexandrinul(+215/216)25 Origen(+254)26 si altii se afirma contra
cultului icoanelor cu referire la faptul ca ele duc spre cultul idolatric.
Atitudini intolerante fata de reprezentarile iconografice se mentin in crestinism pana in
secolul al IV-lea. La inceputul secolului al IV-lea problema cinstirii icoanelor s-a discutat si intr-un
sinod local. Este vorba despre Sinodul local de la Elvira (Spania), din anul 306 care interzicea
folosirea icoanelor in cultul crestin prin canonul 36. 27 Acesta insa, nu a avut o autoritate prea mare
incat nici chiar iconoclastii nu s-au folosit de el ca argument al doctrinei lor. 28 La numai 7 ani dupa
acest sinod pri edictul de la Milan din 313, s-a dat libertate iconografiei crestine, aceasta luand
amploare si devenind tot mai importanta in cadrul cultului. Marele istoric Eusebiu de Cezareea
(+340) a fost un promotor – prin argumente istorice – a iconoduliei si chiar daca nu s-a pronuntat
direct asupra cinstirii icoanelor a fost un deschizator de drumuri in acest sens.
Sfantul Ioan Gura de Aur (+407) a fost un iubitor al icoanelor. “Sfantul Ioan Damaschinul,
citandu-l pe Grigorie al Alexandriei, spune ca Sfantul Ioan avea o icoana a Sfantului Apostol Pavel
la care contempla cand explica epistolele pauline, ajungand de multe ori sa vorbeasca in chip
minunat cu Sfantul zugravit in icoana.” 29 Intr-o cuvantare la Sfantului Meletie, episcopul Antiohiei
(+381) Sfantul Ioan Gura de Aur arata rolul didactic al icoanei zicand: “Dar nu numai fata de numele
Lui ati simtit o atat de mare dragoste, ci si fata de chipul trupului Lui. Ceea ce ati facut cu numele
21
Ibidem, pag. 653 - 656;
22
Apologia I, 9, ed. E. J. Goodspeed, 31, apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 108;
23
Adversus Haereses I, 20, 4, ed. W. Hrvey I, 210; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit.
pag. 109;
24
De spectaculis, XXIII, 23, 24 – 26, apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 109;
25
Stromata V, 14, 94, 5, ed. Otto – Stahlin, Leipzing 1903, pag. 52; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae
Chifar, Op. cit. pag. 109 – 110;
26
Contra Celsum, VIII, 17 – 19, in : Die griechischen christlichen Schriftslerller der ersten drei
Jahrhunderte origenes Werce, (GCS) Bd. II, ed. W. A. Bachrens. Leipzing 1920, pag. 234 – 237; apud:
Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 111;
27
“Picturas in ecclesia non debere, ne qoud colitur et adoratur in parietibus depingatur” (Se interzice
asezarea icoanelor in biserica; sa nu existe nimic pe pereti care sa fie cinstit sau adorat), J.D. Mansi,
Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Florenta 1759 – 1798, reed. Graz 1960, Bd. II, col. II
D; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 112;
28
Cf. G. Dumeige, Nizaa II, Mainz 1985, pag. 31; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit.
pag. 113;
29
Sfantul Ioan Damaschinul, Imag. I, 61, ed. Kotter, pag. 161; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae
Chifar, Op. cit. pag. 118;

6
Lui aceea ati facut si cu icoana chipului Lui. Pentru ca multi au gravat acea icoana: in casutele
inelelor, pe cupe, pe sticle, pe peretii camerelor si pretutindeni, astfel ca nu numai sa auda numele
acela Sfant, ci ca sa si vada pretutindeni chpul corpului Lui, si sa aiba indoita mangaiere a plecarii
lui.”30 Intr-o omilie la Psalmul 3, spune ca “celor victoriosi in intreceri sau in razboaie, li se inalta
statui si sunt laudati prin discursuri, insa nimeni nu ar face o icoana vreunui tradator.” 31
Sfantul Ioan Gura de Aur a fost intradevar un infocat cinstitor al icoanelor, in adancul
sufletului sau inca de la inceput, dar – fiind inzestrat cu un bogat simt pedagogic – nu a vrut sa
afirme acest lucru direct tare si raspicat, pentru a nu creea polemici, controverse si chiar dezbinari
in sanul Bisericii, ci a incercat ca un adevarat invatator, pedagog sa ii faca pe iconoclastii prozeliti
sa inteleaga ei singuri necesitatea icoanelor in cultul Bisericii, prin diferite analogii, foarte elocvente
si persuasive.
De asemenea Sfantul Vasile cel Mare (+379) este unul dintre iconoduli, caci zice:
“Cinstea adusa icoanei se indreapta spre cel zugravit in icoana” 32 sau “icoana lui Hristos este
Hristos Insusi si icoana sfantului este sfantul insusi.” 33 Desigur si cel de-al treilea parintre dintre cei
trei mari dascali ai lumii si Ierarhi, Sfantul Grigorie de Nazianz sau Teologul (+390), este adeptul
cinstirii icoanelor in Biserica. “In scrisoare catre prefectul Olympios, el recomanda reprezentarile
plastice crestine si spune ca tatal sau a zidit o Biserica pe care a impodobit-o cu icoane.” 34
Sfantul Grigorie de Nyssa (+394) este si el, unul dintre primii aparatori influenti ai cultului
sfintelor icoane zicand cu referire la scena cu jertfa lui Isac din Vechiul Testament, pe care a vazut-
o zugravita ca: ”arta aduce in mod clar inaintea ochilor povestirea.” 35
Prin urmare parintii capadocieni nu au respins icoanele, ci au vazut in aceasta, pe langa
functia estetico-didactica, si pe cea cultica, chiar daca nu au vorbit direct despre acest aspect. In
continuare multi altii pornind de la fondurile ideologice ale primilor iconoduli au inteles si s-au
declarat pro in acest sens, parinti si scriitori precum: Sfantul Asterios al Amasiei (+cca 410),
Prudentiu (+ dupa 405), Sfantul Macarie al Magneziei (+ 400), Sever din Cabala (+ dupa 408),
Fericitul Augustin (+ 430), Paulin de Nola (+ 431), Teodoret de Cir (+458), Sfantul Leontiu de
Neapole in Cipru (+ pe la 650)si multi altii.

3. Conturul
luat de icoane in cult in secolele al vii-lea si al viii-lea.
izbucnirea iconoclasmului propriu-zis
Combaterea prima oficiala a iconoclastilor se face la sinodul Quinisext sau Trulan II care s-
a tinut la Constantinopol in anul 692, prin canonul 82 se hotara zugravirea icoanei Domnului nostro
Iisus Hristos ca om si nu ca miel.36
Nu prea initiati in teologie si fara sa inteleaga prea multe din spusele sfintilor parinti
imparatii din Isauria si Armenia vedeau inca si acum in ele idolatrie, astfel Califul Iezid al II-lea a

30
Sfantul Ioan Gura de Aur, Op. cit. apud: Drd. Liviu Petcu, Op. cit, pag835 - 836;
31
PG. LV, 35, citat de Sfantul Ioan Damaschinul, Imag. III, 60, pag. 170; apud: Preot Petre Semen, Preot
Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 119;
32
De Spiritu Sancto, 18, 45, PG. XXXII, 149 C apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit.
pag. 120;
33
Imag. I, 36, pag. 147; apud Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 120;
34
PG. XXVII, 241C. apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 122;
35
De Deitate Filii et Spiritu Sancti, PG. XLVI, 572 CD. apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op.
cit. pag. 122;
36
Mansi, XI, 977E-980B; apud: Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit. pag. 146;

7
condamnat cultul icoanelor. In acelasi timp imparatii profitau si din punct de vedere politic de
iconoclasm urmarind sa puna mana pe marile averi bisericesti, iar calugarii sa ii inroleze in armata
imperiala.
Primul imparat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717 - 740). Se considera “imparat
si preot” si urmarea curatirea religiei crestine de ceea ce i se parea lui superstitie pagana. Masura
adoptata a fost scoaterea icoanelor din biserici. Astfel ofiterul Jovinus cand incerca sa dea jos o
icoana facatoare de minuni a Mantuitorului, un grup de femei pioase i-au smuls scara de sub
picioare si l-au omorat.37 Leon desi a vazut ca merse prea departe nu se lasa ci incearca sa isi
gaseasca complici si partizani convocand astfel si un consiliu al senatorilor la 17 ianuarie 730, iar
pentru ca la acest consiliu doar Gherman I al Constantinopolului nu a fost de acord cu el l-a inlocuit
pe 22 ianuarie acelasi an cu patriarhul Anastasie (730 - 754), favorabil masurii sale.
In 730 a dat primul edict prin care urmarea distrugerea icoanelor admitand doar cinstirea
Sfintei Cruci. Acest urat gest a fost combatut si de apuseni chiar daca acestia utilizau icoanele doar
pentru estetica si pedagogie, pentru ca distrugerea icoanelor distrugea educatia religioasa a
credinciosilor.
Impotriva acestor decizii iconoclaste a scris indeosebi Sfantul Ioan Damaschin (+749) un
monah si teolog renumit care a trait mai intai la Damasc si apoi la Ierusalim. Dupa o studiere atenta
s-a descoperit ca Sfantul Ioan Damaschin a scris contra iconoclasmului: la inceput niste scrisori,
apoi tratate dezvoltate si mai tarziu contra lui Constantin Copronim si a sinodului iconoclast
din 754; iar pana astazi avem de la el scrieri contra iconoclastilor, printre care si “Cele trei tratate
contra iconoclastilor” o lucrare foarte bine sistematizata de care ne putem bucura si noi romanii
prin traducerea facuta de Preotul Profesor Dumitru Fecioru. 38
Primul tratat a fost compus nu cu mult dupa ce Leon Isaurul a publicat primul edict contra
icoanelor (726). Prin acesta Sfantul Ioan ne vorbeste despre iconoclasm ca despre un pericol ce
atunci incepea sa ameninte Biserica.39
Al doilea tratat a fost compus indata dupa depunerea lui Gherman din scaunul patriarhal.
Acesta a fost scris intr-un stil mai popular pentru ca primul nu prea fusese inteles de crestini din
cauza abundentei definitiilor si consideratiilor dialectice. In acest tratat spune ca nu vrea totusi sa
anatematizeze pe ereziarh, fiind cu putinta ca acesta sa se indrepte. 40
Al treilea tratat a fost scris la scurt timp dupa al doilea deoarece Leon Isaurul nu fusese
anatematizat de episcopii orientali. In acest tratat a sistematizat ideile din primele doua si a adus
completarile necesare.
Lupta contra icoanelor a continuat si sub fiul lui Leon al III-lea Isaurul, Constantin V
Copronim (741 - 775), “cel cu nume de gunoi”. Acesta dupa moartea patriarhului Atanasie a
convocat un sinod, ca al VII-lea sinod Ecumenic care s-a tinut intre 17 februarie si 8 august 754 in
palatul imperial de la Hieria situat pe tarmul asiatic al Bosforului la nord de Calcedon. Au participat
la acest pseudosinod 338 de episcopi sub conducerea arhiepiscopului Teodosie al Efesului,
scaunul patriarhal al Constantinopolului fiind atunci vacant. Patriarhii din: Antiohia, Alexandria,
Ierusalim precum si episcopul Romei, nu au fost prezenti nici macar prin reprezentanti. Acest sinod

37
Preot Profesor Dr. Ioan I. Ramureanu, “Istoria Bisericeasca Universala” Ed. IBMBOR, Bucuresti – 2004,
pag. 181;
38
Sfantul Ioan Damaschin, “Cele trei tratate contra iconoclastilor” trad. din limba greaca in limba romana
de Preot Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 5;
39
PG. XCIV, col. 1232 A; apud: Sfantul Ioan Damaschin, Op. cit, trad. din limba greaca de Preot Profesor
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 6;
40
PG. XCIV, col. 1288 CD; apud: Sfantul Ioan Damaschin, Op. cit, trad. din limba greaca de Preot
Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 8;

8
a condamnat cultul icoanelor anatematizand pe Sfantul Ioan Damaschin, pe papii Romei si pe alti
sustinatori ai sai.41
Profitand de hotararile pseudo-sinodului imparatul Constantin Copronim a dus o lupta
iconoclasta de o furie aproape demonica. Acopera icoanele pictate pe zidurile bisericilor cu un strat
gros de var si porunceste ca in locul acestora sa fie puse tablourile imparatului si cu diferite picturi
din natura. Majoritatea clerului inferior terorizat de puterea imparatului s-a supus, dar mai putin s-au
supus monahii, pentru ca acestora li s-a impus si casatoria cu forta astfel numerosi monahi au
suferit ca martiri. Persecutia s-a extins si asupra unor functionari iconoduli, care au fost pedepsiti cu
exilul si cu moartea.
Fiul si succesorul lui Constantin al V-lea, Leon al IV-lea Hazarul (775 - 789) dandu-si
seama ca parintele sau a exagerat a renuntat la excesele impotriva cultului Sfintei Fecioare Maria si
la prigonirea monahilor. Acesta moare de timpuriu si la tron vine fiul sau de numai 10 ani
Constantin al VI-lea Porfirogenetul (780 - 797). In timpul minoratului lui Constantin al Vi-lea
treburile imperiului au fost coordonate de mama sa Irina, chiar daca oficial aceasta doar impartea
tronul cu fiul ei. Imparateasa Irina era din Atena si era iubitoare inflacarata a cultului icoanelor ea
fiind poarta prin care crestinismul a oficializat cultul sfintelor icoane la sinodul al VII-lea Ecumenic
de la Niceea din 787. Cu multa darzenie, rabdare si tact imparateasa a luptat la rece contra
iconoclasmului, convocand, de acord cu patriarhul Tarasie al Constantinopolului (784 – 806) si cu
papa Adrian I (772 - 795) sinodul al VII-lea Ecumenic, care a anulat hotararile sinodului iconoclast
de la Hieria din 754 si prin care Biserica a oficializat cultul sfintelor icoane pentru totdeauna, si a
anatematizat pe iconoclastii care nu se supuneau hotararilor sinodului.
Dupa acest sinod nu inseamna ca nu au mai fost iconoclasti caci multi nu s-au supus, dar
cel putin in sanul Bisericii nu s-au mai creeat probeme polemice cu privire la cinstirea sfintelor
icoane. Iconoclasti au fost de-a lungul istoriei si sunt si pana astazi dar s-au despartit de Biserica
creeandu-si diferite culte, religii, si secte eretice. Despre astfel de eretici ne vorbeste si Alain
Besançon in ampla sa lucrare “Imaginea interzisa” in care ne prezinta istoria intelectuala a
iconoclasmului de la Platon la Kandinsky. Ni-i prezinta tot sub numele de “iconoclasti” chiar si pe
Calvin42, Pascal43 si Kant44 care bineinteles ca au trait dupa sinodul al VII-lea Ecumenic, dar nu au
facut parte din Biserica netulburand asadar credinta crestina.

4. doua dovezi istorice ale polemicelor iconoclaste din secolele: I si

respectiv al VII-lea

 Un portret al Sfantului Apostol Ioan din vremurile

evanghelice
Acest portret, a carui existenta nu este sigura este semnalat de apocrifa greceasca a Vietii
Sfantului Ioan. Portetul ar fi fost confectionat chiar in timpul vietii Apostolului la cererea unui discipol
41
Preot Profesor Dr. Ioan I. Ramureanu, “Istoria Bisericeasca Universala” Ed. IBMBOR, Bucuresti – 2004,
pag. 182 - 183;
42
Alain Besançon, “Imaginea interzisa” – Istoria intelectuala a iconoclasmului de la Platon la
Kandinsky, trad. din limba franceza in limba romana de Mona Antohi, Editura: Humanitas,
Bucuresti – 1996, pag. 199;
43
Ibidem, pag. 204;
44
Ibidem, pag. 207;

9
al sau pe nume Lykomedes. Acesta il pastra la el acasa asezat pe o masa speciala, inconjurat de
flori si de doua lumanari, ceea ce presupunea un anumit cult al acestui portret, departe de a putea fi
acuzat de idolatrie, pentru ca un discipol isi exprima veneratia fata de maestrul sau. 45
Descoperind Sfantul Ioan portretul – pe care il facuse fara stiinta lui – ridica glasul catre
ucenic si-i zice: “Likomedes, ce este cu acest portret? Ajunge oare cel infatisat in el la zeii tai? Caci
eu te vad ducand un mod de viata inca paganesc.” 46 Insa Lycomedes i-a raspuns: “Dumnezeul meu
este numai acela care m-a ridicat din morti pe mine si pe sotia mea. Iar daca, dupa acel Dumnezeu,
este folositor sa ii numim zei pe binefacatorii nostri, atunci trebuie sa iti marturisesc ca tu esti
parinte cel infatisat de mine in acest portret, pe care il incununez, il iubesc si il ador, deoarece tu ai
devenit pentru mine calauza cea buna.”47
Observam clar din aceste cuvinte de unde a izvorat cultul icoanelor in Biserica Crestina, din
cel mai frumos sentiment, din iubire, din sufletul daruit persoanelor vii si reale si nicidecum din
idolatria paganeasca, pentru ca prin icoane nu se cinsteste materia sau vreo inchipuire lumeasca,
asa cum faceau paganii.

 Un manuscris armean din secolul al VII-lea

Acest manuscris apartine vestitului carturar din secolul al VII-lea, Vartanes si a fost publicat
pentru prima data in: Buletinul Oficial al Patriarhiei Supreme Armene numerele 6 – 7/ 1970 cu titlul:
“Despre luptele iconoclaste.”48 Manuscrisul reflecta foarte clar disputele iconoclaste care au avut loc
in partile Armeniei inca din primii ani ai secolului al VII-lea. Textul pana la varianta in limba romana
a suferit in jur de 3 sau 4 traduceri, dar cu toate acestea este destul de clar in ideile pe care le
exprima.
La inceput se aduc cateva argumente pentru cinstirea icoanelor din Vechiul Testament, 49
apoi se face o analogie intre icoane si tablourile imparatilor evidentiind neinradacinarea icoanelor in
practicile idolatre. Din predica Episcopului Severian se dau mai multe citate printre care si afirmatia:
“Va inchinati crucii, dar va impotriviti Celui rastignit pe ea.” 50 Vedem iata ca erau totusi in acea
perioada si crestini incerti care se inchinau crucii dar fara ca prin aceasta sa cinsteasca pe Cel care
s-a rastignit pe ea, crestini care prin mustrare erau indreptati la adevar, erau feriti de idolatrie.
Tot in acest manuscris este data si relatarea istoricului Eusebiu de Cezareea despre
statuia din fata casei femeii cu scurgere de sange care s-a vindecat dupa cum ne relateaza Sfintele
Evanghelii (Matei 9, 20; Marcu 5, 25; Luca 8, 23) din orasul Penada. Eusebiu istoriseste cum ca
tocmai in acea localitate pe o piatra ridicata in fata usilor casei in care a locuit femeia se vede o
statuie de bronz reprezentand o femeie in rugaciune, alaturi de ea din acelasi metal, se vede figura
unui barbat stand in picoare, purtand pe umeri o mantie si intinzand o mana catre femeie. La
picioarele barbatului creste langa statuie o planta stranie, care se inalta pana la tivitura mantiei de
arama si care ar fi leacul potrivit tuturor bolilor. Aceasta statuie – spune istoricul – imita chipul
Mantuitorului.51 Cum ar putea deci aceasta statuie sa dea vindecare de boli daca nu ar fi
45
André Grabar. “Iconoclasmul Bizantin”, trad. din limba franceza in limba romana de Daniel Barbu,
editura: Meridiane, Bucuresti – 1991, pag. 40;
46
Ibidem;
47
Ibidem, pag. 40 – 41;
48
Arhim. Zareh Baronian, “O importanta mentiune despre cultul Sfintelor Icoane”, in Studii Teologice,
1971 Bucuresti, nr. 9-10 (nov. dec.), pag.672;
49
Ibidem, pag. 673;
50
Ibidem, pag. 674;
51
Ibidem, pag. 674 – 675;

10
binecuvantata de Dumnezeu? Asadar Dumnezeu prin aceasta indirect binecuvinteaza cultul
icoanelor de mai tarziu, caci si numeroase icoane le-a aratat mai apoi facatoare de minuni.
Cum ar putea cineva sa compare reprezentarile idolesti cu cele crestinesti? Nu se
aseamana deloc ci chiar sunt intr-o vizibila antiteza. Manuscrisul vorbeste despre: Vormist de
pilda, un idol al armenilor de dinainte de crestinare, despre care zice ca reprezenta vrajitoria si
nelegiuirea, despre Afrodita, mama tuturor placerilor, lacomiei si nelegiuirii;52 pe cand in Biserica
lui Dumnezeu este pictata Sfanta Treime, “Fiinnta de viata facatoare si nedespartita”53, “facatoare a
tuturor celor vazute si nevazute”54, iubitoare de oameni si datatoare de har, proniatoare; Sfanta
Fecioara Maria Nascatoare de Dumnezeu, mama iubitoare a tuturor oamenilor, ajutatoare in nevoi,
bucuria fecioarelor si veselia vaduvelor; Avem Sfanta Cruce, minunate chipuri de sfinti care prin
faptele lor ne dau pilda de: infranare, iubire de Dumnezeu si de semeni.
O alta sageata asupra iconoclasmului, o alta mare aberatie este dezbatuta si combatuta de
manuscris. Au inceput unii sa conteste materialul din care sunt confectionate icoanele, dupa ce mai
intai le socoteau intocmai cu necuratii idoli, mai apoi au inceput atat de mult sa se ingrijeasca de
icoanele Domnului prozelitii incat socoteau vopselel si uleiurile care se foloseau necurate, urat
mirositoare. Atat de mult a sucit diavolul mintile oamenilor incat faceau orice, gaseau tot felul de
motive pentru a se impotrivi cultului icoanelor, de aceea, carturarul Vartanes, le da un raspuns pe
masura: “Oh oameni rai si inraiti fara masura! [...] Daca sunteti asa de curati si smeriti ar trebui ca la
ceasul rugaciunii sa sfaramati stomacul vostru si cu apa infierbantata sa spalati intestinele voastre
si numai apoi sa intrati in Biserica! [...] Dar in voi se afla satana si va socotiti sfinti asemanandu-va
cu pietrele albe ale mormintelor!”55
Observam asadar ca in acest manuscris anterior sinodului al VII-lea Ecumenic din 787,
pune deja baze solide in intemeierea cultului icoanelor dand raspunsuri apologetice tuturor
incercarilor iconoclaste.

5. concluzii

Biserica s-a aratat corabie carmuita de Insusi Iisus Hristos, prin dainuirea harului Duhului
Sfant. Desi izbita de nenumarate valuri, cu darzenie cu demnitate si cu martiriu chiar – cand a fost
nevoie – a facut fata si s-a artat fara stirbire sau adaugire, lasandu-ne astfel cel mai pretios tezaur
de credinta si de disciplina bisericeasca de care gandirea crestina v-a trebui sa tina seama in toate
timpurile.
Dupa cum am observat unul din valurile care au lovit cu putere in Corabia lui Hristos a fost
iconoclasmul, erezie de care Biserica nu s-a lasat dezbinata, ci a luptat cu toate puterile pentru a o

52
Ibidem, pag. 675;
53
Rugaciune de seara catre Sfanta Treime, in “Ceaslov”, Ed. Mitropoliei Moldovei si Sucevei, Iasi – 1990,
pag. 169;
54
Simbolul credintei, in “Credinta ortodoxa”, Ed. Trinitas, Iasi – 1996, pag 46;
55
Arhim. Zareh Baronian, Op. cit. pag. 676 - 677;

11
combate. Astfel dupa lungi perioade de nelamuriri cultul sfintelor icoane a fost oficializat in Biserica
prin sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787.
Noua crestinilor din aceste vremuri nu ne mai ramane decat sa respectam cu sfintenie
hotararile sinodale care s-au scris cu sangele martirilor si sub inspiratia Duhului Sfant, sa cinstim
astfel pe Dumnezeu si pe toti sfintii prin inchinarea la sfintele icoane.
Icoana este in stransa legatura cu Evanghelia, se sprijina si se clarifica reciproc,
colaborand amandoua la raspandirea inavataturii crestine. Un mare teolog contemporan a numit
Evanghelia o “icoana verbala” a lui Hristos, iar Icoana o “Evanghelie in culori”56. Dupa
invatatura de odinioara dar mai ales dupa trairea noastra, noi credinciosii vedem in icoane vietile si
faptele Mantuitorului si ale sfintilor. Importanta instructiv - educativa a icoanelor a fost recunoscuta
de Sfintii Parinti dintotdeauna 57, dupa cum am vazut, dar mai cu seama a fost sustinuta importanta
cultica a icoanelor caci prin icoane vorbim cu cei zugraviti pe ele in rugaciune.
Sa zugravim in biserici si in casele noastre chipuri ceresti pentru a ajunge cu mintea mai
usor la cele vesnice pe care le auzim promise in Evanghelia lui Hristos. Sa multumim totodata
Sfintilor care au luptat pentru dogmele bisericii ca ne-au lasat noua aceste odoare de mare pret si
lui Dumnezeu sa aducem slava.

- Bibliografie -

1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 2002.

2. Catehismul sau Credinta Ortodoxa, Ed. Trinitas, Iasi – 1996.
3. Ceaslovul, Ed. Mitropoliei Moldovei si Sucevei, Iasi – 1990.
56
Preot Profesor Doctor Erne Braniste, Liturgica Teoretica, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 2002, pag. 109;
57
Ibidem.

12
4. Alain Besançon, Imaginea interzisa – Istoria intelectuala a
iconoclasmului de la Platon la Kandinsky, trad. din limba franceza in limba
romana de Mona Antohi, Ed. Humanitas, Bucuresti – 1996.
5. André Grabar, Iconoclasmul Bizantin, trad. din limba franceza in limba
romana de Daniel Barbu, Ed. Meridiane, Bucuresti – 1991.
6. Erne, Preot Profesor Braniste Liturgica Teoretica, Ed. IBMBOR,
Bucuresti – 2002.
7. Liviu, Drd Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din
opera Sfantului Ioan Gura de Aur, Ed. Trinitas, Iasi – 2007.
8. Petre, Preot Profesor Semen si Nicolae, Preot Profesor Chifar,
Icoana Teologie in imagini, Editura Corson, Iasi – 1999.
9. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei
secole, in Studii Teologice, 1971, nr. 9-10.
10. Idem, Istoria Bisericeasca Universala, Ed. IBMBOR, Bucuresti –
2004.
11. Sfantul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclastilor, trad.
din limba greaca in limba romana de Preot Profesor Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucuresti – 1998.

- Cuprins -

1. Notiuni Generale................................................................................pag. 2

13
2. Simboluri premergatoare, aparitia primelor icoane si cinstirea lor, in
pofida incertitudinilor, persecutiilor si a primelor incercari
iconoclaste.............................................................................................pag. 3

3. Conturul luat de icoane in cult in secolele al VII-lea si al VIII-lea.

Izbucnirea iconoclasmului propriu-zis..............................pag. 8

4. Doua dovezi istorice ale polemicelor iconoclaste din secolele: I si

respectiv al VII-lea..............................................................................pag. 10

5. Concluzii..........................................................................................pag. 12

6. Bibliografie......................................................................................pag. 13

7. Cuprins.............................................................................................pag. 14

14