Pedagogul

de Clement, episcopul Alexandriei

Cartea a II - a
Capitolele VII – XII
Capitolul VII - „Cum trebuie să păzească cei care vor să trăiască
cuviincios împreună”

Clement Alexandrinul ne îndeamnă încă de la începutul acestui

capitol să nu luăm pe nimeni în râs, căci aceasta constituie pricina
majorității supărărilor. De aici izbucnesc dușmăniile, luptele, certurile.
Adesea se adaugă și păcatul beției. Pentru creștin este mare păcat să
glumeâască pe seama cuiva. Apoi, prin glumele noastre să stârnească
adesea dușmănii. De aceea este mai bine să tăcem, decât să ne
contrazicem, mărind greșeala noastră de nepricepere. „Față de cei cărora le
place să glumească, trebuie să tăcem și să nu ținem seama de cuvintele de prisos, așa cum nu
turnăm în paharele pline.”. Astfel de glume sunt primejdioase cum spune.
Scriptura (Pilde 10:15) . Gura celui nesocotit îl apropie
sfărâmare.
Referitor la comportamentul pe care trebuie să îl avem la mesele
comune, pentru Clement Alexandrinul cuvântul cheie este ”cumpătarea”.
„Semn al cumințeniei este să mănânci și să bei mai puțin, să mănânci încet, nu repezit, să fi
nepasionat și la începutul mesei și în pauzele mesei și să termini primul de mâncat.”
Cel cumpătat se cuvine să își pună măsură la vorbă, iar dacă
vorbește, să o facă numai ca să răspundă la întrebări. Căci tăcerea este
podoabă apărătoare de primejdii. De aceea, nu trebuie să exagerăm cu
mâncarea. Omul nu este, prin firea sa, mâncător de carne și de pâine.
Apoi, la masă, se cuvine să ne retragem primii, cu toată cuviința, așa cum
se cade omului cumpăta. Beția este adusă de consumul prea mare de
alcool, fiind însoțită adesea fie de un râs exagerat, fie de lacrimi, fie de
obrăznicie.
A striga când vorbești este cea mai mare nebunie, iar a vorbi fără să te
audă cei din apropiere, este o nesimțire. ”Orice sfadă, spune scriitorul
alexandrin, mai ales pentru vreo deșartă biruință, trebuie să fie departe de noi, căci ținta
noastră este netulburarea.” Nu trebuie să lungim vorba sau să spunem prea
multe. Nici nimicuri nu se cade să spunem, ci să vorbim rar și în cuvinte
bine legate. Pentru că și vocea are legile ei, la care trebuie să ne
supunem. Deci cei ce strigă fără rost, ca și cei care țipă, trebuie opriți.
Aplauzele, șuierăturile și pocniturile din degete, cu care sunt chemați
servitorii, pentru omul cu judecată să rămână departe. Tot astfel și
obiceiul de a sufla nasul la masă, sau de a scuipa. Masa trebuie să fie loc
de adunare a necurățiilor. Strănutul, chiar dacă nu poate fi oprit, este
permis numai în măsura în care el nu tulbură pe cei din jurul nostru, căci
astfel este dovadă de proastă creștere. Zgomotul supărător al strănutului
trebuie înăbușit, făcând respirația să iasă mai ușor.
Privirea trebuie să fie serioasă, iar întoarcerea capului și mișcarea lui
să fie cuviincioasă, ca și gesturile din mâini în timpul convorbirilor. Ca un
rezumat al celor spuse, „firii creștinului îi sunt proprii calmul, liniștea, seninătatea,
pacea.”

Capitolul VIII – „Dacă trebuie să folosim parfumuri și

coroane

De la începutul acestui capitol, Clement Alexandrinul arată motivul

pentru care nu avem nevoie de coroane și parfumuri. Ele duc la plăceri și
la trândăvie, mai ales la apropierea nopții. Aduc drept argument cei ce
utilizează acestea faptul că la Cina cea sfântă, o femeie a adus un vas cu
mir și a uns picioarele Domnului. Femeia însă nu avusese parte de
învățătura Cuvântului și ea a cinstit pe Stăpân cu ceea ce socotea ea că
era mai bun: cu mir. Mai mult, acea femeie a șters prisosul mirului cu
parfumul său, podoaba trupului ei, vărsând lacrimi de pocăință. De
aceea, Domnul a zis: „Iertate îi sunt păcatele” (Luca 7:47).Pentru Clement
Alexandrinul, mirul poate fi socotit ca imaginea învățăturii și a
suferințelor Domnului. Picioarele Domnului, care au fost unse cu mir,
simbolizează învățătura dumnezeiască, ce a mers cu slavă până la
marginile Pământului. „Ieșit-a glasul lor la marginile pământului” (Psalmul
18:4). Picioarele cele unse cu mir ale Domnului sunt Apostolii care au
fost părtașii la profeția cea cu bun miros a ungerii cu Sfântul Duh. „Apostolii
care au străbătut întreaga lume și au predicat Evanghelia, simbolizează picioarele Domnului”.
Lacrimile femeii înseamnă pocăința, iar părul despletit
vestește eliberarea de dorința podoabei și năpăstuirea în strâmtori. Dar
mai înseamnă și Patimile Domnului. Untdelemnul poate fi considerat
însăși Domnul, de la Care pornește mila către noi. Scriitorul alexandrin
într-o altă interpretare consideră mirul ca fiind Iuda, iar lacrimile femeii ca
fiind chiar noi, păcătoșii cei pocăiți care am crezut în El și cărora ne-a
iertat păcatele. Părul cel despletit este Ierusalimul îndoliat, cel părăsit,
pentru care sunt plângerile profetice. Patima Domnului a umplut pe
oameni de bună mireasmă, dar pe evrei i-a umplut de vina păcatului.
Marele scriitor laudă pe oamenii care critică pe cei care se dau în vânt
după parfumuri, pe cei care sunt dezgustați de parfumuri. „Bărbații de la noi nu
trebuie să miroasă a parfum, ci a fapte bune și frumoase; femeile să răspândească mirosul lui
Hristos, mirosul alifiei celei împărătești, nu mirosul pudrei parfumate, nici mirosul parfumurilor; să
se ungă cu alifia de ambrozie a castității, și să-și găsească plăcerea în sfântul mir al Duhului.
Hristos face această alifie cu bun miros, făcută din aromate cerești.”
Femeile trebuie să folosească aromate, puține și nesupărătoare la
miros. Aceasta pentru ca atunci când mirosul este prea puternic, seamănă
”mai mult a înmormântare”. Deopotrivă, mirosul frumos este un fel de
momeală ce atrage, puțin câte puțin, spre pofte nelegiuite. Ceea ce este
funia pentru animalele de tracțiune, reprezintă, după Clement
Alexandrinul, parfumurile pentru cei neînfrânați. Cu toate acestea,
scriitorul alexandrin nu interzice cu totul folosirea aromatelor, căci adesea
ele au un rol terapeutic, uneori pentru răceli și senzații de vomă.
Legat de folosirea coroanelor, marele scriitor arată adevăratul lor sens.
El învață că bărbatul este coroana femeii și căsătoria este coroana
bărbatului. Copiii celor doi sunt florile căsătoriei, pe care dumnezeiescul
lucrător le culege din livezile trupești. După cum spune și Sfânta
Scriptură, „coroana bătrânilor sunt fiii fiilor lor, iar slava copiilor sunt părinții” (Pildele
lui Solomon 17:6). Slava noastră este Tatăl universului, iar Hristos
este cununa întregii Biserici.
Cei educați de Cuvântul nu au nevoie de coroane, căci coroanele sunt
simboluri ale liniștei netulburate. De aceea sunt încoronați morții sau
idolii. Și Domnul a fost încoronat cu cunună de spini. „Cununa Domnului ne-a
arătat în chip profetic pe noi, care atunci eram neroditori, pe noi care acum stăm în jurul Lui prin
Biserică, al cărei cap Domnul este”, învăța Clement Alexandrinul despre coroană
că ”este și imaginea credinței”. Prin închipuirea lemnului, este simbolizată
viața, iar spinii arată primejdia, ”căci nu te poți apropia de Cuvântul fără vărsare de
sânge.” Necredincioșii ”s- au împotrivit să recunoască pe Domnul, dar L-au mărturisit pe când
era înălțat pe cruce, punând, prin spinii care sunt întotdeauna verzi, cununa dreptății în jurul capului
Celui Care a fost înălțat mai presus de orice nume”.
Coroana Domnului este floarea credincioșilor întru Cel slăvit.
Este însă și semnul poruncii stăpânului căci prin suferințele Lui ne-a
smuls din păcate și spini și după ce a slăbit puterea diavolului,
Domnul întreabă: „Unde-ți este, moarte, boldul?” (I Corinteni 15:55).
În finalul capitolului, Clement Alexandrinul ne îndeamnă că ”nu trebuie să fie
cu totul înlăturată bucuria florilor și nici folosul ce avem din miruri și parfumuri. Toate acestea sunt
pentru cei binecuvântați, spre binele lor.”

Capitolul IX – „Cum trebuie să ne folosim de somn”

Se cuvine ca la sfârșitul mesei să mulțumim pentru cele primite de la

Dumnezeu, pentru ziua ce a trecut și să rugăm pe Cuvântul pentru somn.
Acesta trebuie să se facă pe paturi întinse, iar nu moi. Cinicii se arătau
plini de vanitate, exersând dormitul în condiții mai aspre. Clement
Alexandrinul dă un exemplu chiar din Sfânta Scriptură. Iacov s-a culcat pe
pământ și o piatră îi era pernă. Și atunci a fost învrednicit să vadă o
vedenie mai presus de om (Facere 28, 11:19). De aceea, scriitorul
alexandrin ne îndeamnă astfel: “Trebuie să ne folosim de un așternut
simplu și modest, care să ne poată acoperi, dacă este vară și
încălzi, dacă este frig. Moliciune patului trebuie să fie măsurată,
bărbătească. Somnul nu trebuie să fie o completă cufundare a
trupului, ci odihnă“.
Se cuvine să stăm treji, căci cel ce a fost luminat să stea treaz în fața lui
Dumnezeu. Înțelepciunea spune: „Fericit
este omul, care Mă va asculta, omul, care va păzi căile Mele, care
priveghează la ușile Mele în fiecare zi și păzește pragurile” (Pildele
lui Solomon 8, 34). Cel ce dorește să trăiască întru adevăr, acela stă
treaz cât poate și poartă de grijă în acest timp numai de ce este folositor
pentru sănătatea sa. Chiar și numai preocuparea aceasta naște o
continuă veghe în stăruințele noastre.
Clement Alexandrinul ne învață că somnul peste măsură nu ne aduce
nici un folos. Nu au de câștigat din el nici trupurile și nici sufletele
noastre. Ca să nu mai vorbim de faptul că el zădărnicește preocupările
celor care caută adevărul. Dreptul Lot n-ar fi fost adus la acea împreunare
nelegiuită, dacă n-ar fi fost îmbătat de fetele lui și cufundat într-un somn
adânc (Facere 19, 31:38). Dacă vom îndepărta pricinile care ne fac
să dormim mult, vom dormi mai ușor. Cei care au locuitor în ei pe
Cuvântul cel veghetor nu trebuie să doarmă toată noaptea.
Plictiselile, somnolența, amorțeala și căscatul sunt arătări
ale unui suflet nestatornic și slab. Ele însoțesc somnul. Mai presus de
toate să nu uităm că sufletul nostru nu are nevoie de somn. De aceea,
sufletul care se gândește necontenit la Dumnezeu, aduce în el stare de
veghe și-l ridică pe om la egalitatea harului îngeresc, iar prin deprinderea
cu stare de veghe îi dă viață veșnică.

Capitolul X – „Cum trebuie să spunem despre naștere

de copii”

Problema familiei a fost una dintre preocupările majore ale învățăturii

lui Clement Alexandrinul. Dând o definiție a căsătoriei, arată că rostul
celor căsătoriți este tocmai nașterea de copii. Dumnezeu a lăsat
oamenilor porunca înmulțirii. Prin naștere de prunci, omul este chip al lui
Dumnezeu, întrucât ca om, conlucrează cu Dumnezeu la nașterea omului.
De aceea, omul nu trebuie să guste plăcerea ca și animalele. Căci cei
stăpâni de pofte deșarte merg cu adevărat după poftele animalelor.
Pedagogul, spune Clement Alexandrinul, ține să ne
învețe mai întâi de toate ca nu cumva să ne întinăm prin
legături rușinoase. „Nu semăna acolo unde nu vrei să răsară ceea ce
ai semănat, nici nu te atinge de altă femeie decât de soția ta, numai
de la ea culegi plăcerile cele trupești, care-ți dă dreptul la urmași
legitimi.” Viața trăită în dezordine nu rămâne fără urmări pe planul
propriei sănătăți. Dimpotrivă, aduce mulțime de boli, alături de beții,
dragoste mâncare bună, dragoste de femei și mai ales desfrâul și gustul
plăcerii.
Toate acestea au un tiran: “pofta”, care face să crească mii de patimi.
Singurul remediu eficient și în același timp simplu este să ne stăpânească
un singur gând: să trăim fie în căsătorie, fie să ne ferim cu totul,
păstrându-ne curați de orice legătură.
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor ca ei să se înmulțească a
fost însoțită de aceea ca să nu fie desfrânați. Iar împreunarea nesăvârșită
pentru naștere de prunci este o batjocură a firii.
Mai mult, nu trebuie să ucidem prin meșteșuguri rele nașterea
oamenilor, orânduită după pronia dumnezeiască. Sunt și alte consecințe
ale desfrânării, care încep să se vadă odată cu trecerea timpului. Una
dintre acestea este îmbătrânirea prematură a trupului omului. Mult mai
grav este adulterul, care întinează căsnicia. Cel ce păcătuiește astfel își
face mai întâi de toate lui rău. Desfrânarea ne face stricăcioși și să
murim, pentru că Dumnezeu Cuvântul ne abandonează, ca și
Duhul. Ceea ce este sfânt în noi slăbește și se întinează. Dorința omului
trebuie canalizată într-o altă direcție. Ea trebuie să înfrângă poftele
trupului, nelăsându-l
atras spre pornirile nejudecate. „În fața oricărei ispite, judecata este cel
mai bun leac.

Capitolul X bis – „Despre luxul la îmbrăcăminte”

Dumnezeu ne îndeamnă să nu ne îngrijim de ce vom mânca și de prea

multe, care nu ne sunt cu adevărat trebuincioase. Cu atât mai mult
trebuie să spunem când este vorba despre haine, după cum nu trebuie să
ne străduim să avem la masă fel de fel de mâncăruri. Căci nu trebuie să
ne aservim frumosului pentru sine și să ne închinăm la ce este plăcut
ochilor, îndepărtându-ne de adevăr.
Pentru femeile ce se îngrijesc atât de hainele în care se împodobesc,
Pedagogul are următorul sfat: „Femeia cea cuminte, care se
afierosește bărbatului, slujește și lui Dumnezeu fără fățărnicie, dar
dacă-i iubitoare de găteală se depărtează și de Dumnezeu și de o
căsnicie cinstită, își schimbă bărbatul pentru o podoabă”.
Clement Alexandrinul redă un fragment din opera filosofului sofist
grec Prodic, în care virtutea și viciul sunt înfățișate sunt forma a două
femei. Cea dintâi, virtutea, este împodobită cuviincios, albă, curată, plină
de sfială. „Așa trebuie să fie credința: virtuoasă, cu simțul rușinii”.
Viciul are însă haine bogate, iar înfățișarea ei este plină de fală și
mândrie. De aceea îndeamnă marele scriitor: „Cel care urmează Cuvântul cu nici un
chip nu se va lăsa pradă vreunei plăceri rușinoase. De aceea, aceasta trebuie să aleagă în
îmbrăcăminte ceea ce-i este de folos”.

Textul din Sfânta Scriptură: „Stătut-a împărăteasa de-a

dreapta, îmbrăcată în haină aurită, cu franjuri de aur” (Isaia 53:9), Clement nu-l
înțelege ca o haină de fudulie, ci înțelege lumea celor milostivi, a Bisericii,
îmbrăcată în credință ca într-o podoabă nestricată, în care Iisus
strălucește ca aurul.
Sfântul Ioan Botezătorul purta haine făcute din păr de cămilă,
dând pildă de o viață simplă și curată; mânca miere și lăcuste, pregătind
căile Domnului, curate și lipsite de mândrie. El n-ar fi putut îmbrăca
haina de purpură, întrucât a alungat îngâmfarea și a trăit pentru
Dumnezeu în pustie, departe de orice răutate, de orice micime
sufletească.
Referitor la lungimea hainelor, scriitorul alexandrin recomandă ca ele
să nu fie până la pământ, căci aceasta este un semn al trufiei, dar nici
deasupra genunchilor. Pentru femei, frumusețea nu se cuvine să fie un
lanț pentru prins oamenii.

Capitolul XI – „Despre încălțăminte”

Clement Alexandrinul ne îndeamnă să ne ferim de lucrurile deșarte,

de încălțămintea aurită, adesea încrustată cu pietre prețioase. Să nu
uităm rostul adevărat al încălțămintei, care potrivit credinței noastre celei
adevărate, trebuie aleasă cea potrivită. Rostul încălțămintei este să ne
acopere picioarele, sau să ne apere de lovituri, sau să ne ferească talpa
piciorului de asprimea drumului de munte.
Pentru femei este potrivită purtarea încălțămintei de culoare albă
atunci când nu sunt în călătorie. În călătorie să folosească încălțăminte
unsă cu grăsime, bătută în cuie. Căci femeia nu se cade să umble cu
piciorul desculț, fiind mai sensibilă și putându-se mai lesne răni la picior.
Clement Alexandrinul recomandă mersul desculț ca unul ce este folositor
pentru sănătate, dar în acest timp și comod.

Capitolul XII – „Nu trebuie să ne dăm în vânt după

pietre prețioase și podoabe de aur”

Clement Alexandrinul consideră că acei oameni care admiră

strălucirea pietricelelor de culori deosebite și de felurimea sticlelor, nu-i
decât o faptă de oameni fără minte, care se lasă atrași de tot ce le
izbește ochii și imaginea. Pentru noi, adevărata piatră, singura sfântă,
este Cuvântul lui Dumnezeu pe care Sfânta Scriptură îl numește
”mărgăritar”. Este Cuvântul cel limpede, datorită Căruia trupul cel născut
din nou prin apă a dobândit preț.
Dacă oamenii cei fără minte se gândesc la strălucirea pietrelor, sfinții
se gândesc la strălucirea de neimitat a Duhului, la strălucirea neștearsă și
curată a ființei lor. Să nu uităm că Dumnezeu a lăsat oamenilor la
îndemână pe cele necesare vieții lor, pe când pe cele care știa că nu le
sunt de folos, le-a ascuns în pământ și apă. Între ele sunt și pietrele
prețioase, sau perlele.
Pentru scriitorul alexandrin, omului îi este mult mai de folos să-și
câștige prieteni aleși, decât podoabe neînsuflețite. Adevărata podoabă
este frumusețea sufletului, este cumpătarea. De aceea, îndeamnă marele
scriitor, virtutea omului stă în dreptate, cumpătare, bărbăție și credință,
iar nu în bogăție. Plăcerea frumosului împinge spre laudă deșartă.
Se cuvine ca femeile ”care sunt educate de Hristos, să se împodobească nu cu aur, ci cu
Cuvântul, că numai prin Acesta se vădește aurul. Care se închină lui Hristos, să se poarte simplu”.
Într-adevăr simplitatea se îngrijește de sfințenie, egalează poftele
nesățioase, acoperă trebuințele prin lucruri care ne sunt la îndemână și
care de obicei se împlinesc cele ce sunt de prisos.
Adevărata frumusețe nu trebuie căutată în bogățiile lumești, ci în cele
dumnezeiești, căci numai cuvântul o arată. Ea este frumusețea „pe care
ochiul n-a văzut-o și ureche n-a auzit-o” (I Corinteni 2:9).
Clement, episcopul Alexandriei