SLAVA DEȘARTĂ CA GÂND AL RĂUTĂȚII

Toate patimile primejduiesc mântuirea omului, dar cea mai rea, mai demonică este
mândria. Sentimentul de superioritate se poate manifesta fie în relația noastră cu Dumnezeu,
când credem că am devenit mai buni, mai virtuoși datorită calităților noastre, nu prin mila și
ajutorul pe care l-am primit, din preaplin, de la El, fie în raporturile noastre cotidiene cu
semenii. În acest caz, păcătuim prin faptul că nu îl mai percepem pe aproapele nostru ca pe
un egal, ca pe o creație a Domnului, asemănătoare nouă, ci ca pe o ființă inferioară, de rangul
doi.
  În literatura ascetică pe care ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Părinți, mândria și slava
deșartă au fost privite fie ca sinonime care desemnează aceeași boală spirituală, fie ca patimi
îngemănate.
La nivelul simțului comun, putem face următoarea distincție: sentimentul mândriei
este, de obicei, provocat de un gând ivit într-o anumită împrejurare. Slava deșartă, superbia,
în schimb, este într-o măsură semnificativă produsul imaginației. Este bovarică în esența ei:
ne închipuim anumite situații în care îi orbim pur și simplu pe semenii noștri prin curajul,
inteligența sau frumusețea noastră. Din punct de vedere psihologic, mândria sau slava deșartă
sunt produsul nevoii de a fi recunoscuți de către ceilalți, de a fi acceptați în societate, de a
primi un feedback pozitiv din partea semenilor.

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, la originea tuturor patimilor stă iubirea

trupească, excesivă de sine (filautia, în limba greacă). De aceea, marele teolog și ascet al
Bisericii ne sfătuiește: „Păzește-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea
nerațională a trupului, fiindcă din aceasta se nasc, după toate semnele, cele dintâi trei gânduri
pătimașe, care sunt și cele mai generale: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al slavei
deșarte, iar din ele se naște toată lista patimilor”.

La rândul lor, ne învață Sfântul Ioan Scărarul, mândria și slava deșartă generează alte
patimi, alte boli spirituale: „Maica desfrânării este lăcomia pântecelui, iar a trândăviei, slava
deșartă. (...) Hula (blasfemia) este în primul rând odrasla mândriei, deseori însă vine din
judecarea aproapelui sau din nebuna pizmă a demonilor. (...) Viclenia se trage din mândrie și
mânie”.

1
 Care este însă granița dintre nevoia firească de a ne oglindi în ceilalți, de a primi
aprobarea lor, și patima mândriei, atât de dizgrațioasă și de primejdioasă pentru mântuirea
noastră? Răspunsul îl aflăm de la Sfinții Părinți. 
Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de
firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi
cenuşă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l
să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat
văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de
bunătăţile de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă
de când el este în viaţă1.
Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră. Nu trebuie să ajungem
în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem nimic pe faţa pământului. Să înţelegem
lucrul acesta încă de pe acum, îndreptându-ne cu înţelepciune gândul spre noi înşine şi în
jurul nostru, privindu-ne pe noi şi pe ceilalţi. Dar să nu ne pierdem îndrăzneala văzând
stricăciunea firii omeneşti. Dumnezeu nu a lăsat lucrurile să fie astfel pentru că ne-ar urî, ci,
dimpotrivă, pentru că ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi2.
În felul acesta, ne dă mereu prilejul să devenim oameni smeriţi. Gândiţi-vă dacă
omul, cu toate că este făcut din pământ, a îndrăznit să spună: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai
presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! (Isaia 14, 13), unde ar fi
ajuns gândul său dacă nu l-ar fi strunit frâul firii sale neputincioase…
Aşadar, atunci când vezi pe cineva că se umflă în pene de mândrie, că priveşte de sus şi că
ridică sprâncenele, că are numai lucruri scumpe, că ameninţă şi face rău semenilor săi, spune-
i: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Încă din această viaţă
începe stricarea frumuseţii sale3.
Lucrurile acestea sunt deopotrivă adevărate pentru omul de rând şi pentru cel care
şade pe tron împărătesc. Nu te lăsa înşelat de porfiră, de coroană şi de hainele cusute cu aur.
Uită-te mai degrabă la firea omenească a împăratului. Atunci, vei striga şi tu împreună cu
proorocul: Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului! (Isaia 40, 6).
De ce te mândreşti, dar, omule? Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia.
Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de
mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni,

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Trufia și slava deșartă, Editura Egumenița, Galați, 2002, p. 43.
2
Ibidem, p. 45.
3
Ibidem, p. 49.

2
dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în
picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra
mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe
care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuţile sale, nu
este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic4
Omule nefericit! Sufletul tău este măcinat de cea mai înfricoşătoare dintre boli, care
este boala păcatului, iar tu te mândreşti cu banii tăi mulţi, cu casele tale şi cu pământurile.
Cum de nu ştii că acestea nu sunt ale tale? Iar dacă nu dai crezare cuvintelor mele, vezi ce s-a
întâmplat cu cei de dinaintea ta. Şi dacă eşti atât de îmbătat de bogăţii şi de slavă şi nu tragi
învăţăminte din ce au păţit alţii, mai aşteaptă puţin şi vei cunoaşte pe pielea ta zădărnicia
bunătăţilor şi plăcerilor pământeşti. Când vei pleca din lumea aceasta trecătoare, vei fi
despuiat de putere şi vei fi nevoit să laşi totul poate chiar unor oameni despre care nici nu
voiai să auzi în această viaţă.
Din nou zic: omul şi cele omeneşti nu sunt decât pământ, cenuşă, umbră şi fum.
Spune-mi: ce anume socoteşti a fi lucru mare? O funcţie? Poate aceea de ministru? Fără
îndoială că sunt mulţi aceia care spun că nu există o funcţie mai mare ca aceasta. Dar să ştii
că ministrul nu are nimic în plus faţă de tine. Amândoi aveţi aceeaşi fire căzută în păcat.
Amândoi veţi muri nu peste multă vreme5.
Când a devenit şi pentru câtă vreme va rămâne ministru? Spune-mi! Pentru câteva
zile? Dar una ca asta se poate şi în vise. „Da, dar visele sunt vise”, îmi vei răspunde. Şi ce?
Toate câte se întâmplă în această viaţă nu sunt vise? De ce să nu le numim şi pe acestea vise?
Când ne trezim dimineaţa, se dovedeşte că visele noastre de noapte nu au fost nimic, după
cum atunci când se înnoptează, întâmplările de peste zi nu mai sunt nimic. Şi aşa cum în
timpul zilei, omul nu simte nici o mulţumire pentru visele de noapte, la fel şi noaptea, el nu
simte nici o mulţumire pentru câte au fost în timpul zilei6.
Acela s-a făcut ministru? M-am făcut şi eu în visul meu de noapte. Îmi vei spune:
„Da, dar acela s-a făcut ministru cu adevărat, iar tu numai în vis”. Şi ce-i cu asta? El nu are
nimic în plus faţă de mine, decât faptul că oamenii spun despre el: „Cutare este/a fost
ministru”. Din aceste cuvinte, el simte o mulţumite deşartă. După ce s-au terminat de rostit
cuvintele, s-a terminat şi mulţumirea lui. La fel e şi cu funcţia de ministru: când s-a terminat
cu ea, a dispărut şi slava.

4
Sfântul Ioan Sinaitul, Slava deșartă, trufia și cugetul smerit, Editura Egumenița, Galați, 2017, p. 56.
5
Ibidem, p. 59.
6
Ibidem, p. 63.

3
 Să zicem că un anumit om a ajuns ministru, dar nu pentru câteva zile, ci pentru trei
sau patru ani. Te întreb acum: unde sunt cei care au fost miniştri timp de zece ani? Nicăieri. I-
au uitat cu toţii. Gândeşte-te în schimb la Apostolul Pavel. Oare a fost şi el uitat? Nu. Faimos
a fost cât a trăit şi mult mai faimos a devenit după moartea sa, căci este cunoscut pretutindeni
în lume, la atâtea veacuri de când a plecat din această viaţă. Şi vorbim acum numai despre
pământ. Gândeş- te-te ce cuvinte ar putea înfăţişa slava sa din cer…
Cei care se lasă stăpâniţi de bogăţii, de trufie şi de slavă deşartă sunt la fel ca valurile
mării: unul urcă spre cer, altul coboară şi se zdrobeşte, unul este înălţat, iar altul smerit. Asta
vrea să spună fericitul David prin cuvintele: Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când
se înmulţeşte slava casei lui (Ps. 48, 17). Bine a zis: să nu te temi, pentru că nu va trece multă
vreme şi îl vei vedea pe cel bogat sau slăvit căzut la pământ, mort şi nemişcat, despuiat de
bunătăţile sale pământeşti. Nimic din acestea nu poate lua cu el. Pe toate le lasă aici şi pleacă
pentru totdeauna, încărcat numai de păcatele şi de răutatea sa7.
Cu dreptate această patimă, despre care am vorbit şi pe care o au oamenii nesăbuiţi, se
numeşte „slavă deşartă”, care înseamnă „slavă goală”, adică „fără conţinut”, pentru că nu are
nimic folositor în ea. Este ca o mască, ce are trăsături nemaipomenit de frumoase, dar care
nefiind adevărată şi neavând nimic pe dinăuntru, nu poate face pe nimeni niciodată să se
îndrăgostească de ea. La fel sau mult mai rele sunt cinstirea şi reputaţia de care oamenii vor
să se bucure în această lume, căci nimic nu-l aruncă pe om mai repede în focul iadului decât
slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia8.
Dacă suntem mândri, viaţa noastră este necurată, chiar dacă am fi curaţi trupeşte,
chiar dacă am posti, ne-am ruga şi am face milostenii. Toată inima semeaţă este urâciune
înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Pildele 16, 5). Slava deşartă este un
rău foarte mare nu numai pentru că îl împinge pe om spre păcat, dar mai ales pentru că,
adeseori, însoţeşte chiar virtutea! Dacă diavolul nu va reuşi să ne îndepărteze de pe drumul
virtuţii, atunci se va folosi de virtute. Adică ne va îndemna să stăruim în nevoinţe, dar ne va
răpi roadele acestora îndemnându-ne să ne trufim cu ele. Nu se poate ca atunci când omul
tânjeşte şi după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe
amândouă dacă urmăreşte doar virtutea cerească, pentru că la ea se poate adăuga şi slava. Dar
când le doreşte pe amândouă, nimic nu izbândeşte9.

7
Sfinții Părinți despre Slava Deșartă, Editura De suflet, București, p. 18.
8
Ibidem, p. 20.
9
Ibidem, p. 25.

4
 Aşadar, cel care săvârşeşte o faptă bună, încercând să câştige şi slava oamenilor, fie o
câştigă, fie nu, el îşi ia răsplata în această viaţă şi nu va mai lua nici un fel de răsplată în viaţa
viitoare. De ce? Pentru că în loc să aştepte multă şi veşnică plată de la Domnul, a voit răsplata
neînsemnată şi vremelnică a oamenilor.
Pe de altă parte, cel care lucrează o anumită virtute duhovnicească numai şi numai ca
să-I fie pe plac lui Dumnezeu, îşi păstrează virtutea neatinsă, este răsplătit cu bogăţie
nestricăcioasă în ceruri, iar în această viaţă dobândeşte multă mângâiere, având nădejde că va
veni vremea când va fi răsplătit. Dar nu numai atât, pentru că acest om, având comori bine
păstrate în ceruri, va primi fără să se aştepte şi slava omenească. Omul se bucură de multă
slavă atunci când nu o vrea şi când nu o caută10.
Aşadar, câştigăm totul atunci când lucrăm cu smerenie pentru Dumnezeu, şi pierdem
totul când cu mândrie, tânjim spre slava omenească

Slava desarta devine in complexitatea sa un sentiment puternic si violent care il

subjuga pe om intunecandu-i dreapta judecata si il supune unei permanente suferinte.
In manifestarea ei, este descrisa de Sfantul Ioan Casian, ca avand multe forme si chipuri. Intr-
una dintre ele, se defineste prin lauda cu bunurile pe care un om le are sau pe care crede ca le
are si doreste sa fie apreciat, admirat, stimat, laudat, intr-un cuvant sa fie slavit de ceilalti
oameni. Bunurile care-l fac pe vanitos sa se mandreasca, sunt bunuri trupesti, pamantesti
pentru care el asteapta de la oameni laude si aprecieri. Vanitosul se poate astfel lauda,
asteptand admiratia celorlalti cu darurile sale naturale, ca frumusetea reala sau inchipuita a
trupului sau a glasului sau cu puterea si inteligenta sa, cu tot ceea ce contribuie la o infatisare
frumoasa: haine luxoase, parfumuri, podoabe11.
De asemenea, se poate lauda cu indemanarea sau cu priceperea sa intr-un anumit
domeniu. Slava desarta, il face pe om sa se mandreasca si sa vrea sa fie admirat pentru
bogatiile si bunurile materiale pe care le-a dobandit. Din acest motiv, poate determina dorinta
omului de imbogatire, pentru ca slava desarta si iubirea de arginti se nasc una pe alta, caci cei
ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca, iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie
slaviti, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul12.
Aceasta patima il face pe om sa ravneasca la situatii si ranguri sociale inalte si
determina alte doua patimi pe care Sfintii Parinti le numesc iubirea de stapanire si duhul
iubirii de stapanire. Astfel cel care detine puterea, robit de slava desarta va dori lauda si
admiratia oamenilor si se va stradui sa placa acestora pentru a intretine si a spori admiratia,
pentru a pastra puterea si pentru a beneficia de aceasta.

10
Arhimandrit ILie Cleopa, Despre Slava deșartă și vedenii, Editura Bizantină, București, p. 87.
11
Ibidem, p. 91.
12
Ibidem, p. 93.

5
 O alta forma de manifestare mai subtila, deoarece este detasata de bunurile materiale,
este vanitatea care rezulta din ingamfarea cu calitatile intelectuale: inteligenta, imaginatia,
memoria, dar si cunostintele dobandite cu inalta invatatura, o buna stapanire a limbilor
straine, cu talentul de a vorbi sau a scrie bine. Toate acestea duc catre dorinta de a fi admirat
si laudat de ceilalti. Ambitiile in domeniul intelectual si cultural ca si in cel politic sau
financiar, sunt de cele mai multe ori produse de aceasta patima13.
Dupa cum ne spune Sfantul Ioan Casian mai exista si forma in care omul se
mandreste pentru cele spirituale si ascunse din dorinta de lauda desarta. El se mandreste in
sinea lui, sau inaintea oamenilor cu virtutile sale, asteptand pentru aceasta admiratia si
laudele celorlalti. Aceasta patima, are o putere neobisnuita deoarece greu se scapa de gandul
slavei desarte, caci ceea ce faci ca sa te cureti de el devine pricina pentru alta slava desarta,
concluzioneaza Sfantul Evagrie.
Slava desarta este privita de Sfintii Parinti ca o boala si o forma de nebunie. Atunci
cand Sfantul Apostol Pavel ne-a facut cunoscut ca este o nebunie sa se laude omul pe sine
insusi, si mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur a spus ca duhul slavei desarte il scoate pe om din
fire, iar dupa ce a pus stapanire cu totul pe sufletul lui ii tulbura mintea si-l face sa aiureze.
Caracterul patologic al slavei desarte ca si in cazul celorlalte patimi, consta in pervertirea
atitudinii firesti si normale pe care Dumnezeu a sadit-o in om, pentru ca el sa nazuiasca spre
slava Dumnezeiasca. Caci prin fire se afla in suflet poftirea slavei dar a celei de sus, ne invata
Sfantul Ioan Scararul.
Deosebirea intre cele doua feluri de slava, cea care vine de la Dumnezeu si cea care
vine de la oameni se face in majoritatea textelor sfinte: “cei ce se lauda, in Domnul sa se
laude”, ca a te lauda in afara Lui este primejdios, ne sfatuieste Sfantul Apostol Pavel. Slava
pe care omul o primeste de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos, este singura marire
adevarata, este singura reala, veritabila, absoluta, eterna, este adevarata slava care se cuvine
omului, pentru ca are suflet viu14.
Indepartandu-se de Dumnezeu prin pacat, omul a incetat sa mai tinda spre aceasta
slava, continuand insa sa ravneasca slava, si-a cautat in lumea materiala implinirea acestei
dorinte si astfel a pus lauda dupa trup in locul slavei ceresti pe care nu mai este in stare s-o
vada si s-o doreasca. Omul folosindu-se de virtutile pe care le are sau chiar de bunurile
materiale pe care le poseda pentru propria sa lauda, amestecand mandria cu slava desarta,
ajunge la ingamfare. Astfel, aceasta il arunca pe om in amagire si delir15.
Acestea fiind efectele bolnave care ii indreptatesc pe Sfintii Parinti s-o numeasca
nebunie, iar cel inrobit de ea incepe sa se increada in oameni de la care asteapta stima,
admiratie si laude. Necunoasterea scopului existentei omului pe pamant, sta la originea slavei

13
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur. Volumul II:Smerenia, mândria, îngâmfarea, slava deșartă și lauda,
Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 38.
14
Ibidem, p. 40.
15
Ibidem, p. 45.

6
desarte, ce naste amagirea in sufletului celui ce o doreste si care nu cunoaste nimicnicia
acesteia si a lucrurilor cu care se mandreste, purtandu-se ca si cum aceasta ar avea o valoare
absoluta si eterna, in timp ce ele sunt desarte si trecatoare.
Sfintii Parinti o aseamana cu floarea ierbii, cu visurile, cu umbra si cu toate celelalte
lucruri repede trecatoare si nestatornice. Toate onorurile si maririle din lume, nu sunt altceva
decat vorbe si numai vorbe. Cum poate fi atunci omul atat de nebun, incat sa alerge dupa
vorbe goale si sa iubeasca fantasme de care ar trebui mai curand sa fuga. Pentru ce iubiti
desertaciunea si cautati minciuna16
Slava desarta ofera o viziunea falsa asupra realitatii, deoarece omul vede lucrurile
total opuse: mintea se inseala in aprecierile pe care le face, iar cel atins de aceasta patima isi
pierde luciditatea si nu se deosebeste cu nimic de un nebun. Prin ea, omul isi atribuie calitati
si virtuti pe care nu le are, dar nu-si vede pacatele si viciile pe care le are in suflet. Tot asa se
amageste atunci cand se mandreste cu virtutile pe care intr-adevar le-a dobandit, deoarece se
priveste pe sine ca izvorul si detinatorul acestor virtuti, in vreme ce ele sunt darul Lui
Dumnezeu. Iubirea de slava, il face pe om sa caute cu orice pret admiratia si laudele
semenilor sai si astfel sufletul lui devine plin de neliniste si grija si se agita peste masura
pentru ele. Daca nu le obtine, atunci nelinistea sporeste si mai mult. De cele mai multe ori,
acesti oameni nu numai ca nu primesc atentia si admiratia asteptate, dar ajung la un rezultat
contrar. In cel mai bun caz, in locul admiratiei, intalnesc indiferenta, insa mai rau este ca
ajung chiar sa trezeasca in semenii lor, ura, invidie si gelozie, starnesc critici si batjocura17.
O asemenea situatie face sa apara in sufletul omului, tristete si neliniste, pentru ca nu
dobandeste nici placerea pe care o cauta si nu are nici relatii armonioase cu cei din jur,
deoarece trezeste agresivitatea acestora. Un alt efect al slavei desarte, este ca il transpune pe
om intr-o lume ireala si sub inspiratia ei nefasta, el isi imagineaza ca are tot felul de calitati, si
merite, multe bunuri, se vede pe sine in situatiile si in pozitiile cele mai inalte care ii aduc
admiratia si laudele celorlalti. Aceasta situatie, aduce dupa sine instrainarea omului de
realitatea in care traieste, ii paralizeaza puterea de viata, aducandu-i sufletul intr-o stare de
amortire. Acest proces de inchipuire, poate sta la originea unor accese de delir sau a
halucinatiilor, asa cum constata Sfantul Evagrie ca, inceputul ratacirii mintii este slava
desarta18.
Ea deschide poarta tuturor celorlalte vicii. Sfantul Marcu Ascetul o numeste pricina a
tot pacatul, pentru ca aduce in suflet mandria, judecarea si defaimarea aproapelui, impietrirea
inimii, neascultarea, ura, invidia, certurile, minciuna, vorbele desarte, frica, desfranarea,
pasiunea pentru bani si avutie, si asa cum am aratat: tristetea.
Sa incercam sa tinem inchisa poarta sufletului pentru patimile care ne pot distruge
sanatatea si viata, dar sa o deschidem larg, pentru binecuvantarile pe care ni le da Dumnezeu,
16
Jaroslaw Iwaszkiewikz, Slava și fala, Editura Minerva 1974, București, p. 23.
17
Ibidem, p. 34.
18
Ibidem, p. 39.

7
caruia sa-I cerem ajutorul si sa-I multumim, si slava sa-I inaltam neincetat: “Dumnezeul meu,
cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta, Te iubesc ca pe intaiul meu inceput, si Te
doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea. Iti multumesc, ca binefacatorului meu Cel vesnic,
Te chem ca pe prea puternicul meu ajutor, ajuta-ma sa cunosc cat de mici sunt bunatatile
pamantesti si cat de nepretuite sunt cele ceresti. Cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de
nemarginita este vesnicia19.
La infatisare ea este "schimbare a firii" (adica a ceea ce a fost pus in noi de
Dumnezeu), "iar dupa soiul sau este risipire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, rapitoare a
comorii si a sufletului, odrasla a necredintei, inainte-mergatoare a trufiei, inecare la mal,
furnica in arie, care, macar ca este mica, totusi rapeste orice osteneala si orice roada. Furnica
asteapta sa se adune graul, iar slava desarta asteapta sa se adune bogatia, pentru ca furnica se
bucura ca va fura, iar slava desarta se bucura ca va risipi".
Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste,
degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca
- si nu in largul marii, ci chiar la mal. Dupa cum spun Sfintii Parinti, "omul ce se slaveste in
desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe
Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor"20.
"Postul celui ce se slaveste in desert ramane fara plata si rugaciunea lui - stearpa,
fiindca el face atat una, cat si cealalta pentru a fi laudat de oameni. Nevoitorul ce se slaveste
in desert isi aduce singur o indoita vatamare: si trupul si-l istoveste, si nici rasplata nu
primeste".
Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este
semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca "faci pana si cel
mai marunt lucru ca sa te vada oamenii" sau ca "omul, daca nu vede langa sine pe nimeni
care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte"21.
Slava desarta pune stapanire pe noi atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in
orice virtute a noastra. "Tuturor le lumineaza soarele, fara sa faca deosebire, iar slava desarta
se bucura de toate virtutile. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc - insa cand
dezleg postul ca sa ascund de oameni infranarea mea, iarasi ma slavesc in desert, socotindu-
ma intelept. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune, insa si cand
ma imbrac in haine proaste fac acelasi lucru. Incep sa vorbesc - sunt biruit de slava desarta;
tac din gura, si iarasi sunt biruit de ea. Oricum ai arunca acest trepied, un picior tot ramane in
sus"22.

19
Savatie Baștovoi, Slava deșartă, Editura Cathisma, București, p. 132.
20
Ibidem, p. 133.
21
Cum să fugim de mândrie, Editura De suflet, București 2004, p, 76.
22
Ibidem, p. 87.

8
 Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, trebuie sa aducem ceva impotriva ei, ceva care
s-o faca sa piara. Slava desarta este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Daca n-ar fi in
noi slava desarta, poate ca sunt multe lucruri pe care nu le-am face, dar pentru slava desarta
biruim orice alta patima. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi "blanzi inaintea
oamenilor", si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar
spune: "in fratele meu este chipul lui Dumnezeu, pe care nu trebuie sa-l injosesc", ci pentru
ca se tem: "s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine"23.
Iata ce povesteste Ioan Scararul: "Odata, sezand in chilie, am cazut in asemenea
trandavire incat aproape ma gandeam sa o parasesc. Au venit insa niste pelerini si mi-au grait,
ca unuia care se linisteste, o multime de laude - si gandul trandavirii m-a parasit indata, fiind
gonit de slava desarta. M-am minunat cum acest drac turburator se impotriveste tuturor
duhurilor"24.
Prin aceasta, Ioan Scararul arata ca nu este patima pe care sa nu o poata birui slava
desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat
aici patima mai slaba nu este dezradacinata cu totul prin pocainta si prin frica de Dumnezeu,
ci se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o
ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea.
Cand vorbim despre slava desarta, trebuie neaparat sa insemnam caile pe care ea se
dezvolta in noi. Una dintre aceste cai este multa graire. "Multa graire e tron, pe care slavei
desarte ii place sa se arate si sa se dea in spectacol cu multa pompa". Cazand in multa graire,
dezvoltam in noi insine slava desarta. Pe langa asta, nu are insemnatate doar ceea ce spun, ci
si daca oamenii imi spun multe si mai ales daca ma lauda - si asta dezvolta slava desarta.
Slava desarta se nimiceste prin tacere: "Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat - si tacerea gurii
barbatului binecredincios va surpa slava desarta"25.
Dupa cum vedem, lupta cu trufia trebuie sa inceapa prin lupta cu slava desarta. In
aceasta intreprindere ne ajuta inca un mijloc foarte eficace, si pe acesta ni-l da Domnul: este
necinstea, o buna doctorie pentru cel ce se slaveste in desert. "Adeseori Domnul ii
tamaduieste de patima lor pe cei ce se slavesc in desert prin necinstirile ce li se intampla."
Se poate vorbi de anumite etape ale nimicirii slavei desarte. "Inceputul nimicirii slavei
desarte este paza urii si iubirea necinstei, mijlocul e taierea tuturor mestesugirilor pe care le

23
Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre Smerenie și mândrie, Editura Sophia, București, 2009, p. 43.
24
Ibidem, p. 45
25
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, Despre slava deșartă, în Filocalia (2008), vol. 1, p.
118.

9
nascoceste slava desarta, iar sfarsitul (daca are sfarsit aceasta prapastie) este a te stradui sa
facem inaintea oamenilor, fara a simti nici un necaz, ceea ce ne aduce necinste"26.
1. Inceputul este "paza gurii si iubirea necinstei". Asta inseamna ca trebuie sa ma
stradui sa-mi tin gura si sa inteleg, in masura in care pot, ca necinstea imi aduce folos.
Trebuie sa ma smeresc singur, dinlauntru, zicand: "ma slavesc in desert, si asa imi trebuie"27.
2. Gandurile de slava desarta ne insotesc in toate si ne pun piedici in orice lucrare,
insa noi nu putem incepe nemijlocit lupta cu ele. Orice lupta cu patimile incepe nu cu
gandurile, ci cu faptele: la inceput sunt dator sa imi pazesc gura si sa iubesc necinstea, si doar
atunci pot trece la treapta de mijloc a nimicirii slavei desarte, care este pazirea gandurilor,
taierea lor.
3. Care este sfarsitul acestei lucrari? El sta in a face inaintea oamenilor, fara sa simtim
vreun necaz, ceea ce ne aduce necinste. Asta este deja ceva cu totul departe de asezarea
noastra sufleteasca, este cununa sporirii, pe care o vedem la nebunii pentru Hristos. "Daca
hotarul, insusirea osebitoare si chipul celei mai mari trufii sta in aceea ca omul, de dragul
slavei, fatareste virtutile care nu se afla intr-insul, semnul celei mai adanci cugetari smerite
este ca omul sa primeasca uneori, de dragul necinstei, vini care nu se gasesc in el. Asa a facut
acel cuvios Parinte (Avva Simon) care a luat in maini paine si branza, asa a facut si acel
lucrator al curatiei care s-a dezbracat si a strabatut orasul fara urma de patima (Cuviosul
Serapion Sindonitul, din Lavsaicon)"28.
Daca hotarul cel mai de pe urma al slavei desarte este atunci cand ne admiram chiar si
atunci cand suntem singuri (oratorul care pozeaza in fata oglinzii, gandindu-se la discursul pe
care il va tine; artistul care viseaza la tabloul pe care il va picta, zice "uite asa si asa am facut"
si isi inchipuie ca deja a facut ceva; femeia care se admira in oglinda cu toate ca n-o vede
nimeni), in schimb "semnul desavarsitei lipse de slava desarta este a nu fi furat niciodata de
gandul acesteia chiar si atunci cand sunt de fata altii. Daca semnul pierzarii, adica al trufiei,
este a te mandri chiar si cu cele mici si neinsemnate, semnul cel mantuitor al smereniei este a
cugeta smerit la tine insuti chiar cand ai fapte si insusiri mari"29.
Sfintii Parinti descriu si alte feluri de trufie. Avva Dorothei scrie: "Trufia este
lumeasca si calugareasca: trufia lumeasca este atunci cineva se mandreste fata de fratele sau
ca este mai bogat sau mai frumos decat el, ori ca poarta haina mai buna decat el, ori ca este de

26
Ibidem, p. 120
27
Sfântul Casian Romanul, Despre slava deșartă, în Filocalia Vol I, Editura Humanitas, București, 2017, 345.
28
Ibidem, p. 347.
29
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Arhimandrit Cleopa Ilie, Izbăvirea de vorvirea de rău a altora și de Slava
deșartă, https://doxologia.ro/izbavirea-de-vorbirea-de-rau-altora-de-slava-desarta

10
neam mai bun decat el. Asadar, cand vedem ca ne mandrim cu acestea, sau cu faptul ca
manastirea noastra este mai mare, sau mai bogata, sau cu obste mai numeroasa, se cuvine sa
stim ca ne aflam inca in trufia cea lumeasca30.
Se intampla si sa ne slavim in desert cu oarecare daruri firesti, unii, de pilda, se
slavesc in desert cu faptul ca au glas frumos si canta bine sau ca sunt modesti, lucreaza cu
ravna si sunt constiinciosi in ascultare. Iar trufia calugareasca este atunci cand cineva se
slaveste in desert cu faptul ca se nevoieste cu privegherea, cu postul, ca este evlavios, are
vietuire buna si osarduitoare. Se intampla ca unii sa se si smereasca de dragul slavei desarte.
Toate acestea tin de trufia calugareasca.
Desi orice trufie trebuie starpita din noi, ne aflam in asa o stare ca nu putem deloc sa
nu incercam simtamantul trufiei - iar daca asa stau lucrurile, Sfintii Parintii spun ca este mai
bine sa ne mandrim cu darurile duhovnicesti decat cu cele lumesti: "Daca cineva nu reuseste
sa nu se mandreasca deloc, macar sa se mandreasca cu sporirea calugareasca, nu cu cea
lumeasca". "Cine se mandreste cu darurile firesti, cum ar fi istetimea, maiestria in scriere si
vorbire, agerimea mintii si alte insusiri de felul acesta, pe care le dobandim fara osteneala,
acela nu va primi nicicand bunatatile mai presus de fire, fiindca cel nevrednic in putin va fi si
in mult tot nevrednic si stapanit de slava desarta"31.
De unde si pana unde sa ne mai luptam cu trufia duhovniceasca, daca nici nu avem cu
ce sa ne mai trufim. Dar trebuie sa oprim slava desarta lumeasca si sa ne amintim ca cel ce a
cazut in robia trufiei lumesti nu poate nadajdui sa sporeasca. Si, indeobste, nu avem de ce sa
ne slavim in desert cu nimic, pentru ca nimic nu este al nostru, ci toate sunt dar de la
Dumnezeu, si noi insine suntem ziditi tot de Dumnezeu.
"Este rusinos sa te slavesti in desert cu podoabe straine, si este cea mai mare nebunie
sa te mandresti cu darurile dumnezeiesti. Sunt ale tale numai virtutile pe care le-ai implinit
fara ajutorul mintii, pentru ca mintea insasi ti-a fost data tot de la Dumnezeu. Pe seama
osardiei tale sa pui doar nevointele pe care nu le-ai facut in trup, fiindca nici trupul nu-i al
tau, ci e faptura lui Dumnezeu."32
Noi incurcam toate starile acestea - dar trebuie sa incepem prin dezradacinarea slavei
desarte, fiindca putem ajunge sa respingem ajutorul dumnezeiesc, precum si face acum
lumea. Toate treptele trufiei sunt legate intre ele. Daca bagam la cap faptul ca trufia nimiceste
roadele oricarei fapte bune pe care o facem, ca ea este "inecare la mal", ca multi nevoitori n-

30
Ibidem
31
Sfântul Casian Romanul, Despre slava deșartă, Op. cit., p. 75.
32
Ibidem, p. 77.

11
au facut decat sa-si aduca indoita vatamare datorita slavei desarte, iar Ioan Scararul chiar
spune ca "calugarul trufas nu are nevoie de drac, pentru ca singur s-a facut siesi drac si
potrivnic"33, daca luam in serios toate aceste lucruri, vom intelege de ce am pomenit la
inceput citatul: "inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea
aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea
mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie,
naravul dracesc"34.
Trebuie sa ne amintim aceasta intotdeauna, pentru ca suntem inclinati sa ne slavim in
desert la orice gest pe care-l facem, ne slavim intotdeauna si in toate. Haideti, deci, sa ne
luptam, haideti sa ne amintim ca prin aceasta lupta se incepe smerenia - acea virtute pe care
n-o cunoastem deloc si pe care nici macar Ioan Scararul nu poate s-o defineasca35.
Pentru a ne vindeca de ele, trebuie să urâm patimile. Iar motivul intim, profund, nu
trebuie să îl reprezinte suferința pe care în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, ne-o
provoacă ele, ci dorința arzătoare de a intra și de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu. În
acest sens, avva Dorotei ne învață că nu trebuie să tânjim după izbăvirea de patimi „pentru a
scăpa de chinuri, ci pentru că le urâm din toată inima, după cum e scris: Cu ură desăvârșită i-
am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani“ (Psalm 138, 22). Noi trebuie să ne războim patimile,
dar trebuie să fim conștienți că de sub tirania lor doar Domnul, în realitate, ne poate elibera.
La Sfântul Macarie Egipteanul găsim următorul cuvânt: „Datoria omului este să se opună, să
se lupte și să se bată cu păcatul, însă singurul care-l poate dezrădăcina este Dumnezeu... După
cum nu este posibil ca ochiul să vadă fără lumină, să vorbească cineva fără limbă, să audă
fără urechi, să meargă fără picioare și să lucreze fără mâini, tot așa nu este posibil să se
mântuiască cineva fără Hristos, nici să intre în Împărăția cerurilor”36.
În articolele anterioare, am amintit principiul des întâlnit în scrierile și în practica
ascetică a Sfinților Părinți - cele contrare se vindecă prin cele contrare. Evident, acest
principiu se verifică și în cazul patimii mândriei, precum și în cazul gemenei sale, slava
deșartă. Astfel, mândria fiind o maladie a părții raționale a sufletului, prin care omul,
autonomizându-se, rupe comuniunea cu Dumnezeu, cea mai eficientă cale de tratare a ei este
cultivarea iubirii de Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Când patimile
stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale și, despărțind-o de Dumnezeu, o fac să se
ocupe cu acelea. Când însă o stăpânește iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor,
33
Ibidem, p. 79.
34
Arhimandrit Serafim Alexiev, Despre Smerenie și slava deșartă, Op. cit., p. 78.
35
Ibidem, p. 79.
36
Savatie Baștovoi, Slava deșartă, Op. cit., p. 20.

12
înduplecând-o să disprețuiască nu numai lucrurile ce cad sub simțuri, ci și însăși viața noastră
vremelnică37”.

"Smerita cugetare este virtute fara nume a sufletului, al carei nume le este cunoscut

doar celor ce-au cunoscut-o din propria lor cercare". "Nici un cuvant nu poate talcui cum este
ea. Un singur inscris are comoara aceasta - inscris de nepatruns cu mintea, intrucat vine de
Sus, si cei ce se apuca sa-l talcuiasca prin cuvinte iau asupra lor osteneala unei incercari mari
si fara sfarsit38.
Biserica, prin Sfintele Taine, ne oferă șansa de a ieși de sub tirania tuturor patimilor,
de a ne recâștiga libertatea îndelung visată. Dragostea de Dumnezeu sporește mai ales dacă
ne împărtășim des cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Conștientizarea stării
de cădere în care ne găsim, părerea de rău pentru păcatele săvârșite, mărturisirea lor înaintea
duhovnicului, efortul și promisiunea de a nu ne mai lăsa în voia lor, toate vor contribui la
refacerea comuniunii cu Dumnezeu creatorul nostru, Cel ce conferă sens și plenitudine
întregii noastre existențe. Sfântul Ioan Sinaitul, în celebra sa Scară, ne îndeamnă:
„Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”. Spovedania, continuă el, trebuie
făcută prin asumarea vinovăției: „A mea este rana, părinte, a mea este buba. Din trândăvia
mea s-a făcut, iar nu din pricina altuia. Nimeni nu este de vină, nici om, nici duh, nici trup,
nici altceva, ci numai nepăsarea mea”. Nu ne putem aștepta însă ca vindecarea de patimi să se
producă spontan și ușor. Trebuie să avem îndelungă răbdare, iar în cazul mândriei și al slavei
deșarte este necesar să luptăm cu firea noastră, cultivând virtutea care li se opune, și anume
smerenia. Trebuie să ne dovedim starea de smerenie, fiindcă, așa cum spune Cuviosul Nichita
Stithatul, „patimile săvârșite cu fapta, cu fapta se și tămăduiesc”39.
În final, merită să ne amintim, așadar, valoarea mântuitoare a smereniei. Prin ea ne
vindecăm partea rațională a sufletului. Sfântul Grigorie Palama așază smerenia ca temelie a
vieții duhovnicești: „Patimile trupești nu pot fi vindecate altcumva decât prin asceza trupului
și rugăciunea izvorâtoare din inima înfrântă și smerită, adică prin sărăcia cu duhul”.
În Patericul egiptean citim următoarea apoftegmă a Sfântului Antonie cel Mare: „Am văzut
toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și, suspinând, am zis: «Oare cine poate să le
treacă pe acestea?» Și am auzit glas, zicându-mi: «Smerenia!»”40

37
Ibidem, p. 23.
38
Sfântul Ioan Sinaitul, Slava deșartă, trufia și cugetul smerit, Op. cit. p. 132.
39
Ibidem, p. 135.
40
Ibidem, p. 145.

13
 BIBLIOGRAFIE

 Alexiev, Arhimandrit Serafim, Despre Smerenie și mândrie, Editura Sophia,

București, 2009.
 Baștovoi, Savatie, Slava deșartă, Editura Cathisma, București.
 Cleopa, Arhimandrit Ilie, Despre Slava deșartă și vedenii, Editura Bizantină,
București.
 Cum să fugim de mândrie, Editura De suflet, București 2004.
 Casian Romanul,Sfântul, Despre slava deșartă, în Filocalia Vol I, Editura
Humanitas, București, 2017.
 Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Arhimandrit Cleopa Ilie, Izbăvirea de vorvirea
de rău a altora și de Slava deșartă, https://doxologia.ro/izbavirea-de-vorbirea-
de-rau-altora-de-slava-desarta
 Ioan Gură de Aur, Sfântul, Trufia și slava deșartă, Editura Egumenița, Galați,
2002, p. 43.
 Ioan Sinaitul, Sfântul Slava deșartă, trufia și cugetul smerit, Editura
Egumenița, Galați, 2017.
 Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cuvinte de aur. Volumul II:Smerenia, mândria,
îngâmfarea, slava deșartă și lauda, Editura Egumenița, Galați, 2012.
 Iwaszkiewikz Jaroslaw, Slava și fala, Editura Minerva 1974, București.
 Ioan Casian, Sfântul, Despre cele opt gânduri ale răutății, Despre slava
deșartă, în Filocalia (2008), vol. 1.
 Sfinții Părinți despre Slava Deșartă, Editura De suflet, București.

POPESCU ILIE,
ANUL III
PASTORALĂ

14
15