Scurtă cuvântare

despre Sfântul IIie Ecdicul

DUMNEZEESCUL acesta Părinte IIie, care şi Ecdict (apărător) numit a fost, dacă
este Ilie Criteanul, care a fost Ucenic învăţăturilor Sfântului Grigorie Teologul,
acesta este, sat~ altul, nouă neştiut este. Întrucât E1 de la aceste capete, îl putern a-
1 cunoaşte că a fost Iucrător bărbat, care s-afi suit Ia vârful înţălepciuneî cei din
afară, şi mai mult a ceî Duhovniceşti şi mai bune. Puterea lui în cuvinte, şi
îmbelşugata lui slavă de faptc bune, cu lesnire poate fiecare cunoscător întru acelea
a cunoaşte. Precum şi noi am cunoscut, şi de rnult îmbelşugatul rod al năravnicilor
şi înţălegătoarelor învătături ni-am minunat, şi cu acelea dupre adevăr
~ndestulându-se, ca oarecare frunze de acoperământ, rodul şi frumuseţa podoabei
celor ce să dafi zic, şi cu zisele bunătăti cu care la masa aceea Părintele pregătind
cetire iubitorilor de învăţătură punern înainte. Şi cu dragoste în frumoasa aceea şi
bine mirositoarea livadă, cu multe şi înalte saduri a cuvintelor Duhovniceşti sădită,
şi cu pâraele înţălepciuiiei adăpată fiind, şi sub urnbra eî a intra şi a şedea vă
poftim; Ca şi aceea nu numai din pâraele lucrătoarei înt a să îndulci, ci şi de
poamele teoriet până la săturare a gusta.
Capetele Sfântului Ilie Ecdicul
Adu,iăridejlori
Partea întâi

FIorii ~ dc cuvinte sfătuitoare, a iubitorilor cle înţălepciune celor sârguitori. Cu

sârguinţă Vacute de prea micul IIie, Prezviter şi Ecdict. Izvor ce curge rouă de
cuvinte de năravnice învăţături, aicea vei afla, dacă veî trece curat.

l. Să cuvine tot creştinului celuî ce drept crede întru Dumnezeă, să nu fte Vară
de grijă, ci totdeauna să îngăduiască, şi să aştepte ispită. Ca când îi va veni, să nu
să spăimânteze, nici să se turbure; ci cu multămită sâ rabde osteneala scârbei, şi să
înţăleagă ce cântând împreună cu Prorocul grăeşte „Ispiteşte-mă Doamne şi mă
cearcă” (Ps. 25. 2)’. Şi n-aă zis, că: învăţătura Ta m-a îndărătnicit, ci „m-au
îndreptat până în sfârşit” (Ps. 17. 39) 2
2. Inceput adecă acelor bune, este frica lui Dumnezeă; Iar sfârşit, dorirea
Acestuia.
3. Incepâtură a tot binele, este cuvântul cel lucrător, şi lucrarea cea
cuvântătoare. Pentru aceasta nicî lucrarea Vară cuvânt este bună, nici cuvântul cel
ce înainte esă, Vară lucrare.
4. Lucrare a trupului adecă este, postul şi privegherea. Iar a gurei, cântarea şi
rugăciunea, şi tăcerea cea mai cinstită decât cuvântarea. Şi a mâinilor lucrare este,
ceea ce de dânsele Vară de cârtire să face. Iar a picioarelor, ceea ce prin cle din cea
dintru întăi îndemnare să săvârşaşte.
5. Înaintea tuturor acestora povăţueşte mila şi adevărul; a cărora zămislire este
smerenia. Şi ceea ce dintru aceasta să face, după Părinţi este socoteală, Vară de
care nici una nici alta, pre al săă sf~rşit vaputea a-1 vedea. Pentru că lucrarea
necinstită, pre cumpăna cuvântului aicea şi acolo împrejurul celor nefolositoare
purtându-o, ca oarecarejuni ce se af1ă rătăcindu-se. Iar cuvântul lepădând pre
hainile cele cinstite, ale cei lucrătoare fapte bune, nu este cu bun chip, măcar deşi
unul ca acesta a fi oarecum cu părere să închipueşte.
6. Sufletul cel bărbătesc, precum este o muere, în toată viaţa sa ţiind ca sfeşnice
arzătoare, pre cea lucrătoare şi pre cea văzătoare, lucrând pre cele cu datorie; Iar
pre cele împotrivnice, le lucrează cel slăbănogit cu dulceţile.
7. Nu-i ajunge sufletului spre izbăvirea cea desâvârşit a răutătilor cea de voie
rea pătimire, dacă nu şi prin cea Vară voie arzâtoare nu s-ar strica. Pentru că
sufletul este ca oarecare sabie, dacă nu va trece prin foc şi prin apă, adecâ prin
durerile cele de voie, şi prin cele fără de voie, nestricat, de împrotivirile celor ce să
întâmplă, nu să păzeşte.

Această împărţire a textului nu apare în mss. Filocaliei de la Prodromul. O aflăm în

ediţia engleză şi americană. florilegiu. tn ediţia engleză şi americană s-a tradus prin
A Gnomic Anthology.
‚ Pzalrnii, 25, 2: “Cercetează-mă, Doarnne, şi mă cearcă; aprinde rărunchii şi inima
mea
ldem, 17, 39: “Şi certarea Ta rn-a îndreptat până în sFarşit, şi certarea Ta însăşi mă
va învăţa”.
Adunărî de flori 529

8. Precum ale ispitelor celor de voie, trei sunt pricinele cele mai sobomiceşti ~:
sânătatea, bogâţia şi slava. Aşa şi ale celor fără de voie trei sunt: pagubele,
dosădirele şi neputinţele. Şi să fac acestea, unora adecă spre zidire, iar altora spre
surpare.
9. De faţă înainte stă suf1etului adecă, dorirea şi necazul; Iar trupului, dulceaţa
şi durerea. Şi pricină a durerei este dulceaţa. Pentru că voind a scăpa de cea întru
durere întristâcioasă simtire către dulceaţă aleargă. Iar necazulu-i e dorire (pofte).
l O. Înlăuntru aşezată adecă îmbunătăţitul, are pre bunătate; Iar mâreţul în
deşert, pre cea din af1are izvoditâ o are. Iar pre răutate sârguitorul adecâ o are pre
dinafară, iar înadâncată o are pre răutate, iubitorul de dulceti.
l l. Lucrare a suf1etului este, înfrânare întru prostime, şi prostimea cu
înfrânarea lucrându-să.
12. Amintiilucraree ste, cea întru înţălegere (a af1a) rugăciune, şi întru
rugăciune înţălegere.
l 3. De puţine ori adecă, şi nu cu osârdie întru răutate să af1ă, cel ce urăşte pre
acesta; Iar mai de muite ori, şi mai cu dinadinsul, cel ce să apropie către pricinele
râutăţii.
l 4. Cărora nu după înainte punere le este pocăinţa, acestora adesea ori le este
şi greşalele. Iar celor ce fără inainte punere le este greşala, (acelora) vestită le este
pocăinţa; şi pricina aceştiea nu adeseaori.
l 5. Simţirea şi ştiinţa cu cuvântul la împrotiva vorbire se adunâ. Ca pacinică
şi Dumnezeescul Cuvânt în mijlocul acestora face a să af1a, ca să nu sâ ruşineze
pentru îndrâznealâ, saă pentru nemăsurarea celor ce să grăesc.
l 6. Nu cela ce cu lucrurile, nu nedreptăţeşte pre suf1etul săă, acela şi cu
cuvântul nespurcat 1-aă păzit pre acesta. Nici cela ce cu lucrurile nu nedreptăţeşte
pre suf1etul săă, acela şi cu cuvântul nespurcat 1-aă păzit pre acesta. Nici cela ce
cu acesta îl păzeşte nespurcat, iată şi cu spurcăciune nu 1-aă spurcat. Pentru că de 3
feluri sunt greşalele.
l 7. Nu vei putea vedea faţa faptei bune cu dulceaţă, încă faţa răutăţii
privindu-o. Şi urâtă ţie atuncea se arată cea de-a doua când din dulceaţa cei dorite
gustând, şi pre vederea unui chip ca acestuia îl vei înstreina.
l 8. Prin gânduri, iar nu prin lucruri cu mai înainte povăţuire luptă dracii pre
suf1et. Pentru că lucrurile singure pentru sineşi să luptă. Şi a lucrurilor adecă,
auzul este pricina şi vederea; iar a gândurilor, obiceiul şi dracii.
l 9. De trei felurl adecâ aflăm pre cea păcătuitoare parte a suf1etului: în
lucruri, în cuvinte şi în cugete, şi nedreptăţind pre frumuseţa nepăcătuirei. Pentru
că să cuvine a păzi fără de păcat pre cele ctnci simţiri, şi pre cuvântul cel vorbitor;
„prin care cel ce nu păcâtueşte, bărbat desâvârşit este, puternic a îşî înfrumuseţa şi
pre celelalte părţl ale suf1etului” (Iac. 3. 2) ‚.
2 O. În şase părţî să împarte partea cea necuvântătoare a suf1etului; în cinci simţiri
cuvântul vorbitor. Care (cuvânt) când este nepătimaş, trezveşte toate celelalte părţî,
nedespârţit împârţin-du-să în ele. Iar când este pătimaş, le spurcâ pre toate.
2 l . Nici trupul poate a să curăţi fără de post şi privighere; nici suf1etul, fără de
milâ şi adevăr; Şi nici mintea, fărâ de a lui Dumnezeă vorbire şi vedere. Pentru că
aceste însotirî, întru acestea sunt prea arătate.
2 2. Îngrădit ftind sufletul cu aceste fapte bune, nebiruită de ispite îşi păzeşte
cetatea sa, care
este râbdarea. CăcI zice Cuvântul „Întru râbdarea voastră, veţl agonisi suf1etele
voastre” (Luc.
21. 19) ‘~. Iar dacă altele va avea (şi nu acestea), este ca o cetate neângrăditâ, care
încă de depărtatul
vuet, cu legâturile frtcel se va cutremura.
* sobornicesc, ească, soborniceşti, adj. Form& învechită. Întemeiat pe hotărârile
sinoadelor ecumenice, ecunienic,
sinodal de la sobornic + sufix -esc. Diri sl. s~orJnzî. DEX, ed. cit., p. 998.
Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 3, 2: “Dar, dacă noi punem în
gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg”.
Sfânta Evanghelie după Luca, 21, 19: “Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele
voastre”.
530 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

2 3. Nu câţl întru cele dupre cuvânt sunt înţălepţi, aceştiea şi întru cele după
înţălegere. Ci câţi tntru cele după înţălegerea, aceştia şi întru simţirea cea din afară
se va af1a. Pentru că măcar deşi pre toţi supuşiiîl are simţirea. ci nu de asemenea îT
daă ei dajdiele. Pentru că din prostime cei mal mulţi, întru cele după dânsa a o
cinsti precum aceea cere, nu ştiă.
2 4. După ftre netăiată este înţălegerea; Insă să taie şi să împarte în multe părţî.
Unuia să dă mal multă, iar altuia mai puţină parte. Până când crescând fapta cea
bun lucrătoare, va uni cu sine pre faptele cele începătoare, şi potrivit pentru ftecare
va împlini bunătatea. Mulţî din li psa vieţii cei Iucrătoare şi a înţălegerei, aă primit
parte mai mică.
2 5. Întru cele protivnice ftrei, puţini înţălegători se vor af1a; Iar întru cele ftreştl
mulţi. Pentru că către acelea, cea dupre ftre înţălegere lăsând, acolo puţini
înţălegere are; ftindcă întru cele ce nu să cuvin, şi nu sunt dupre ftre, ci şi
nelăudătoare, pun pre înţălegere.
26. Întru cel cu bună cunoştinţă, vremea şi măsura sunt mesenii. Iar masa aceea,
este adevărul. Pentru care nimic de cele ce caută, află intrând tatăl păcatuluî, la
suf1etul cel ce să duce acolo.
2 7. Milostiv adevărat este, nu cel ce dă cele prisositoare, ci cela ce iartă cele de
nevoie celor ce răpesc.
2 8. Unii adecă, prin bogăţiea cea materialnică, câştigă pre cea nematerialnică cu
legile milosteniei. Iar alţii prin cea nematerialnică leapădă pre cea materialnică,
întru simţirea cei neîmpuţinate Vacându-să.
2 9. Drâgăstos este fteştecăruia a să îmbogăţi întru bună tăţl. Iară scârbicios este,
celul ce s-a îmbogăţit Dumnezeeşte, şi nu este lăsat mai mult a să veseli de dânsa.
3 O. Din afară adecă sânătatea suf1etuluî să pare, iar dinlăuntru dacă se cuvine cu
adevârat, din afară adecă a să face boala aceea, prin secerarea mustrărilor, şi
dinlăuntru adecă sânâtatea acestuia, prin înnoirea minţil. fără de minte dar este, cel
ce leapădă mustrarea şi neruşinarea, căcl zace totdeauna în boniţa nesimţirei (ne
durerei) (adecă în spital).
3 l . Nu te scârbi asupra celui ce fără de voie cu mâinele îţi lucrează ţie
(mântuirea). Ci căutând spre urăciunea ta ceea ce să deşărtează, ticăloşaşte-te adecă
însuţi pre sine, şi fericeşte pre cel ce să face ţie pricinuitor aI folosului acestuia prin
iconomiea lui Dumnezeă.
3 2. Nu pentru ceva cumplit, să te desnădăjdueşti de boala ta. Ci prin doftoriele
cele mai lucrătoare ale iubirel de osteneală, departe ftI de aceasta, cel ce te nevoeşti
pentru sănâtatea suf1etului.
33. Să nu te sfteştî de Cela ce la bună vreme te răneşte pre tine. Ci apropie-te către
Acesta, şi-ţi va arăta ţie, cât este de bună ceea ce încet şi lin taie pre simţirea ta, şi
vei mânca miezuri dulci pre cele din sânătate, după ce se va cheltui lepădătura cea
din amărăciune.
34. Pre cât simţeştî durerile, pre atâta primeşti pre Cela ce prin mustrări ţi 1e aratâ
ţie pre acestea. Pentru că al curăţeniei ceî desăvârşit pricinuitor ţie să face, fără de
care în locul cel curat al rugăciunei nu poate a să face mintea.
3 5. Când te vei mustra, saă a tăcea să cuvine, sau cu blândeţă a ră spunde celui ce
asuprâ-ţI grăeşte. Nu pentru a alcătui pre ale sale, celui ce te mustră, ci pentru ca să
rădicl pre cel ce s-a poticnit, poate, pre cel ce întru neştiinţă mustră.
36. CeI ce să pocăeşte mai înainte de a sâ chema, de cel ce 1-aă scârbit pre el pre
dreptate, nimic nu să păgubeşte de cele cuviincioase. Iar cel ce după mângiere sâ
pocăeşte, de îmbelşugare pre jumătate să păgubeşte. Însă câştigă pre cea mal
înainte Iepădată, cel ce nici odinioară pentru scârbă nu să af1ă despărţit de
adunare; însă adaoge şi plată luişl, cel ce pre greşală o pune deasupra sa întru toate.
3 7. Nici cel înalt cu mintea cunoaşte în cel fel îI sunt greşalele sale; nici smeritul
cugetător pre ale sale bunătătl. Pentru că îl acopere adecă pre acela; răutatea cea
fără de minte; iar pre aceasta, smerenia cea plăcută lui Dumnezeă.
3 8. Mândrul nu voeşte a să aduna cu cei de asemenea cu cinsteaa întru cei buni;
Iar între cei împrotivnici răl alăturându-să, către cei ce-i covârşaşte, cu suferire îşi
socoteşte greşala sa.
Adunări de flori 531
39. Ocărârea, adecă tare; iar lauda, slăbănogit pre suf1et îl lucreazâ, şi maî
zăbavnic câtre cele bune.
40. Alcătuirea bogăţiel. este auru1~ iar a faptei bune, smerenia. Deci precum cel ce
să lipseşte de aur, sărac este, mâcar deşi este întru ccle dinafarâ şi mai luminat.
Intru acest chip. Varâ de smerenie îmbunătâţit nu va fi cel ce să nevoeşte.
4 l. Precum neguţătorul fărâ de aur nu este neguţător, mâcar deşi foarte spre
neguţâtorie este sârguitor; Aşa şi fără de smerita cugetare nu se va af1a întru
stăpânirea îndulcitoarelor fapte bune, cel ce să deprinde, mâcar deşi foarte ar
nădăjdui spre înţălepciunea sa.
42. Ce1 ce să scârbeşte pentru smerita cugetare, maijos de a sa înălţime să face;
Iar mai înalt, cel ce fără de aceea, nici sufere de voie, a să număra nici lângă cei
mai mici; şi pentru aceasta, pentru şederile cele mai de sus, scârbă arată.
43. Bine este adecă nevoitorul, sâ cugete pre cele mai mici decât lucrarea sa, şi sâ
lucreze pre cele mai bune, decât a sa plecare. Pentru că întru acest chip, şi
oamenilor adevărat cinstit se va af1a, şi luI Dumnezeă neruşinat lucrător.
44. Cel.ce să teme ca să nu se arate strein de cel ce şed în cămara cea de mire, i
să cuvine, saă să se îndrepteze întru toate poruncile luT Dumnezeă, saă pre una
smerita cugetare, să o facâ a sa.
45. Amestecă pre înfrânare cu prostime, şi împărechează adevărul cu smerita
cugetare, şi te vei arăta împreună ospătător cu dreptatea; La a căruia masâ iubeşte a
sâ aduna toate celelalte fapte bune.
46. Orb este adevărul, fără de smerita cugetare. Pentru aceasta şi pre împrotiva
cuvântare o unelteşte povăţuitor, a sâ răzăma el pre ceva ostenindu-să, însă nu af1ă,
fără numal pre întărirea pomenirei de râă.
4 7. Obiceiul cel bun, mârturiseşte pre frumuseţa faptel bune; Iar buna stare a
rnădulărilor, pre aşezarea suf1etulul.
48. Întăia bunătate adecâ este aceea, ca nici întru una parte a greşi; [ar a doua,
este aceea: a nu ascunde prin ruşine greşala sa, nicl adecă a să înâlţa pentru dânsa,
ci mai vârtos a să smeri. Şi defăimându-te mult pre sineţi să te defăimezi, şi să
priimeşti cu bucurie certarea. Iar aceasta neVacându-se, netare este tot ceea ce să
aduce lui Dumnezeă.
4 9. Către cea de voie rea pâtimire, să cuvine şi pre cea fără de voie a oprimi; pre
cea de la dracl zic, de Ia pagubă şi de la neputinţă. Pentru că cel ce nu primeşte pre
aceea, ci cârteşte, asemenea este cu cel ce nu cu sare, ci numai cu miere voeşte să
mănânce pâinea sa; care are prieten totdeauna pre dulceaţă, iar pre nesaţiu, de-a
pururea îl are megiaş.
5 O. Stăpân ftind, în chip de rob îmbrăcat să vede, cel ce cu Dumnezeeştile
cuvinte, spală haina cea învechită a aproapelui, saă o coasă cu facerile de bine. Însâ
să socotească cel ce face pre acestea, ca nu cumva pentru a nu săvârşi pre aceea ca
un rob, să-şi piarzâ şi plata şi vrednicirea stăpânulul, în care să af1ă el, pentru slava
deşartă.
5 l. Precum „credinţa celor ce să nâdăjduesc, adeverire este” (Efes. 11. l) ~‚ aşa
suf1etului adevărata înţălepciune, iar faptei bune, smerenta. Şi minune! cum însuşi
cele desăvârşite, Vară de cele întâmplătoare, nesăvârşite sunt!
5 2. „Domnul va păzi intrarea ta şi eşirea ta” (Ps. 120. 8) 6, a bucatelor adecă, şi a
graiurilor cu înfrânare. Pentru că cel ce să înfrânează spre intrarea şi eşirea
bucatelor şi a graiurilor, scapâ de pofta cea din ochi, şi pre mânia cea din mândrie,
o îmblânzeşte. Pentru care şi sâ cuvine mai înainte de toate, cel ce sâ nevoeşte, sâ
facă nevoinţa, şi în tot chipul să se sârguiască. Pentru că prin acestea, partea cea
Iucrătoare adecă, să însânătoşează, iar cea văzătoare să întăreşte.

Episrola câtre Efeseni, (trimitere eronată în mss). De fapt este un citat din Epistola
către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11, 1: “Iar credinţa este încredinţarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”.
Psalmii, 120, 8: “Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac”.
532 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

53. UniI adecă, pentru intrarea bucatelor multă nevoinţă fac; iar pentru eşirea
graiurilor, cu Ienevire să af1ă; UniI ca aceştia nu ştiu să lepede mânia de la inimă,
şi pofta de la trup după Eclisiastul (11. 9) ~‚ prin care inima cea curată, să
obicinuieşte a sâ zidi de la înnoitorul Duh.
5 4. Neprisosirea bucatelor, adecă la felurime, cea mal mică a hranei; iar
nevinovâţia graiurilor, la cea mal bună felurime a tăcerel, se va af1a.
5 5. Aprinde rărunchii tăi cu nemâncarea bucatelor, şi cearcă pre inima ta, cu
înfrânarea graiurilor; şi veî avea spre slujirea bunătăţilor, pre cea poftitoare parte, şi
pre cea mânioasă.
56. Dulceaţa celor de sub pântece, adecăjos cade la cei ce postnicesc, trupul
îmbâtrânind. Iar încă petrece lângă gâtul celui ce n-aă ajuns a o munci cu dreptate
pre dulceaţă. Deci să cuvine a să sârgui prin pricina celul pricinuit a şterge ocara,
ca nu strein af1ându-te acolo de cea întreagă înfrânare a faptel bune, cu ruşine să te
îmbraci.
5 7. De nevoie este pustnicului a şti, când, şi cu ce fel de bucate a hrăni pre trup, ca
pre un vrăjmaş, iar când a-1 mângâia, ca pre un prieten, şi când ca pre un
neputincios a-1 întări. Ca să nu să tăinuiască adecă, cele ale vrăjmaşului,
prietenului, şi cele ale prietenulul, vrăjmaşulul, şi cele ale acestuia iarăşi înaintea
celui neputincios puindu-le, şi pre amândoi ca cum amintindu-f, în vremea ispitirei
îi va af1a luptându-1 pre el.
5 8. Când cela ce să hrăneşte, mal cinstită face pre hrană decât pre desVatare
atuncea darul lacrămilor viind către dânsul, a-1 mângâia începe, şi pre altfel de
dulceaţă face a o uita; ca ceea ce fără de asemănare cu dulceaţa acestora s-a înghiţit
ca ceea ce fără de asemănare cu dulceaţa acestora s-a înghiţit.
5 9. De la cel ce să lâţeşte, s-aă ascuns lacrămile; Însă iarăşi izvorăsc acelea, celuî
ce iubeşte calea cea strâmtă.
60. Nu este fără de scârbă, nici păcătosul nicl dreptul. Adecă acela, că nu cu totul a
lâsat răutatea, iar acesta, că încă nu s-a atins de săvârşire.
6 1.. Din cele întru noi, cele dupre putere fapte bune, sunt: rugăciunea şi tăcerea.
Iar din cele nu întru noi, ci ca mal de multe ori ale aşezării trupulul, sunt postul şi
privigherea. DecT care este mat cu îndămânare nevoitoruluf, pre aceasta a o unelti
sâ cuvine.
O 2. Casă adevărată a suf1etulul este răbdarea, pentru că să ţine împrejur întru
dânsa. Iar avere îi este smerenia, pentru că să hrăneşte printr-însa.
63. De nu vel răbda întru ostenele, cu Iaude nu te vei cinsti. Iar mai înainte de
dulceaţă privind spre durere, vel scăpa de cea de întristare a aceştiea.
O 4. Să nu te legi cu cel mic (răă), şi nu vei sluji celui mai mare. Pentru că nu s-aă
obicinuit răul cel mai mare, înaintea celui mai mic a să zămisli.
6 5. Privind către cele mal mari, înfricoşat vel fi celor mai mici, şi lesne defăimător
te vei arăta acestora, către acelea lepădându-te a privi.
06. Nu veî putea a ajunge la cele mai mari din fapte bune, atingându-te de vârful
celor după putere.
O 7. Întru caril stăpâneşte mila şi adevărul, întru aceea şi tot orice ar fi lui
Dumnezeă bine plăcut este. Pentru că aceea, adecă, pre nimenea nu judecă fărâ de
milă; iar acesta spre ntmenea sa milostiveşte, fără de adevăr.
$ 8. Cu prostimea amestecând pre înfrânare, întru luare în scurt vei fi a fericirei cei
de acolo.
O 9. Nu vei vedea nicidecum pre patimile cele ce te luptă pre tine, dacă nu mal
întăl pre pământul dintru care să hrănesc î1 vei lăsa nearat.

Ecclesiastul, 11, 9: Trimiterea din mss. Ia 11, 10 nu af1ă un asemenea stih 10 în

ediţia Sfîntei Scripturi pe care am utilizat-o. Aceeaşi trimitere apare în ediţia
engleză şi americană. In ediţia romănă a Bibliei citatul apare la:
“Bucură-te, omule, cât eşti tânăr şi inima ta să fie veselă în zilele tineretii tale şi
mergi pe căile inirnii tale şi după ce-ţi arată ochii tăi, dar să ştii că, pentru toate
acestea, Dumnezeu te va aduce Ia judecata Sa. Alungă necazul din inima ta şi
depărtează suferinţele de trupul tău, căci copilăria şi tinereţea sunt deşertăciune”.
Adunărl de f1ori 533

7 0. Unii adecă numaî pre spurcăciunea trupului să sârguesc a o curăţi, iar alţii şi
pre a suf1etului. Pentru că aceia adecă, numaiîmprotiva celui dupre putere păcat, aă
Iuat putere; iar aceştia împrotiva patimilor. Iar împrotiva poftelor, prea puţinl.
7 t. Materie vicleană a trupului este, înlăuntru pătimirea; Iar a suf1etuluî, dulcea
pătimire; Iar a minţiî, spre pătimirea. La aceea adecă, pipăirea; lar la acesta,
celelalte simţiri; Iar la cel de la sVarşit, protivnica aşezare.
7 2. Dulce pătimaşul, aproape este de înlăuntru pătimaşul; Iar spre pătimaşul, de
dulce pătimaşul; Iară departe de amândol este, ne-pătimaşul.
73. Înlăuntru pătimaşul este, cela ce are pre partea cea păcâtuitoare a cuvântării,
măi sil nică, măcar deşi nu greşaşte afară încă. Iar dulce pătimaş este, cela ce are
pre lucrarea păcatului, mai slabă decât a cuvântării, măcar deşi pătimeşte înlăuntru.
Iar spre pătimaşul este, cela ce cu slobozenie mai vârtos decât cu robia celor
dinlăuntru petrece. Iar nepătimaş este, cel ce pre deosebirea tuturor acestora nu o
cunoaşte.
74. Pierde din suf1et înlăuntru pătimirea, adecă prin post şi prin rugăciune; Iar
dulcea pătimire, prin privighere şi prin tăcere; Iar spre pătimirea, prin linişte şi prin
luarea aminte. Iar nepătimirea să alcătueşte, din „Pomenirea luI Dumnezetî’.
7 5. Din buzele nepătimaşului, ca nişte „faguri de miere” pică cuvintele vieţii cei
vecinice. Deci cine s-ar ft învrednicit de buzele acelea să le atingă pre ale sale, şi
prin mijlocul ţâţelor aceleia a să sălăşlui; şi de mirosul cel dulce al hainei aceea a
să împărtăşi, adecă de legile faptelor bune a să îndulci, „acelora ce sunt, zice mai
presus decât toate aromatele simţitoarei cunoştinţi” (Cânt. C. 4. 1 I) ~.
7 6. GolI de haina iubirel de sine, poate sunt mulţi; Iar de haina iubirei de
împodobire, puţinl sunt; Iar de haina slavei deşarte, care şi pre urmă să grăeşte, goli
vei af1a pre cel nepătimaşi.
77. De trupul cel văzut, adecă, tot suf1etul se va goli; Iar de al păcatulul, acela ce s-
a împărtăşit in viaţa cea de aicea, din cele dulci, puţine.
78. Morţi adecă din vii, toţi se vor vedea; Însă se vor omorî păcatulul, singurl cei
ce 1-aă urât pre acesta din aşezământ.
79. Cine s-a văzut pre sineşl gol de păcat, mai înainte de moartea cea de obşte a
trupulul? Şi cine este cel ce s-aă cunoscut pre sine, şi pre a sa ftre, în ce feliă va ft,
mai înainte de goliciunea ceea ce va să fle?

Partea a doua *

Pentru rugăciune

8 O. Când în mijlocul cei simţitoare şi cei a mintii lumină, stă cuvântătorul suf1et,
atunci i să dă dupre simţitoarea lumină, a Iucra cele ale trupului; Iar dupre cea a
minţii, cele ale Duhulul. Iar dacă s-a întunecat întru dânsul lumina minţii, i s-a
lămurit pentru vechiul obiceiă lumina simtirei. DecI dacă f1ecare cu rugăciunea în
minte nu va ft aşa, atuncea acela spre cele Dumnezeeşti a privi nu poate. Nevoie
este dar acestuia, între întunerec şi lumină a ft; Între întunerec, după nălucire; iar
întru lumină, după deprinderea întoarcerel.
8 1.. Mintea cea pătimaşă, nu poate a intra înlăuntru prin porţile cele strâmte ale
rugăciunei, de nu mai întăl va lepăda grija cea dupre deprindere. Ci totdeauna, se
va osteni neîncetat, fără de roadă în umbrele grijel acelia.
Cdntarea Cdntărilor, 4, 1 1: “Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge,
lapte curge, de sub limba ta; rnirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban”.

La ediţia engleză şi americană a Filocaliei, Partea a II-a este însoţită de următorul

distih: Prayer unites with the Bridegroom / A soul wounded by nuptial love.
534 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

82. Să petreacă împreună în minte rugăciunea, precum raza în Soare, fără de care
grijele cele simţitoare, ca oarecare nori fără de apă împrejur zburând, opresc pre
minte de la a sa Lumină.
83. Puterea rugăciunei adecă este, f1ămânzirea bucatelor cea de voie. Iar
f1ămânzirea adecâ este aceea, nicl a auzi, nicl a vedea; nici nimic ceva din cele
lumeşti, ceea ce nu este de toată nevoia. Pentru acestea cel ce nu face grijă, pre
zidirea postului nu o a întărit; Iar pre zidirea rugăciunei, întru dânsa a să răsipi o aă
făcut.
84. De nu se va înstrăina mintea din toate cele simţitoare, să face sus purtatâ nu
poate, şi pre a sa vrednicie nu o cunoaşte.
8 5. A1 zilei adecă semn este, postul; pentru cea arătată faptă; Iar al nopţii, pentru
cea nearătatâ. este rugăciunea. Deci cel ce trece pre amândouă (faptele) acestea,
întru celelalte amândouă cu dreptate va ajunge la cetatea ce a ţintit, dintru care a
fugit durerea, şi scârba şi suspinarea.
86. Lucrarea cea Duhovnicească, şi fără de cea trupească cu mare osteneală a să
alcătui s-a obicinuit. Deci fericit este, cel ce socoteşte mai bună pre lucrarea cea
nematerialnică, decât pre cea materialnică. Pentru că prin aceasta a împlinit lipsa
Iucrulul vietuind viata cea ascunsă a rttgăciunel, şi arătată lui Dumnezeă.
8 7. A răbda nol adecă întru credintă ne roa gă Dumnezeescul Apostol „şi a ne
bucura întru nădejde, şi întru rugăciune a petrece” (Rom. 12. 12) ~‚ ca binele
bucuriei întru noi să petreacă. Iar dacă cel ce nu rabdă, nu este credincios, şi cel ce
nu să bucură nu este cu bună nădejde; pentru aceasta este aşa, că a lepădat pre
rugăciune, pre pricina bucurieî, a nu petrece întru dânsa.
8 B. Întru cele Iumeşti gânduri dintru început petrecând mintea, aă câştigat atâta
prieteşug cu dânsa; câtă apropiere nu ar ft câştigat cu rugăciunea cea desăvârşită?
Pentru că întru cele ce zăboveşte zice, întru acelea şi a să lăţi s-a obicinuit.
8 9. Precum de al săă lăcaş despărţindu-să de demult mintea, ş-aă uitat strâlucirea
cea de acolo; aşa să cuvine iarăşl întru uitarea acestora de aici făcându-să, către
acelea a mai alerga prin rugăciune.
9 O. Precum un oarecare prunc, către ţâţele cele moarte ale maică-sil, dacă se va
af1a aşa mintea către rugăciune, nu va putea să o mângâie pre dânsa. Iar către ceea
ce să află întru altfel, ca un prunc ce adoarme•de dulceaţă în braţele ei.
9 t. Acolo zice la sânul plângerel, adecă al vieţel cei îmb unătăţite, dupre cea întru
cântare, ar ft zis şi Mireasa — rugăciunea către al săă îndrăgitor „Da-voiă ţie ţâţele
mele, dacă cu totul mie te veî da~’ (Cânt. Cân. 6. 10)
92. Nu poate a avea iubire către rugăciune, cela ce nu s-a lepădat de toată materia.
93. Osebit de viaţă şi de suf1are, afară de altele, fli întru rugăciune, dacă voeştî cu
singurâ mintea a ft.
9 4. A mintii cel iubitoare de Dumnezeă, mărturie îî este, rugăciunea cea singură
gânditoare, şi cuvântul cel a1 bună vreme al cugetului celui înţălept, şi de un chip
să fte gustul simţirei cel slobode. Deci întru acestea trel, a să însânătoşa cele ale
suf1etului să grăesc.
9 5. A să netezi bine şi a să muia ca a pruncilor să cuvine ftrea celui ce să roagă. Ca
după ftrea acelora, şi a acestuia ftre, să priimească cu bună supunere, pre cea dintru
rugăciune înlăuntru rânduită luminare. Drept aceea nu să leneveşte, cel ce voeşte a
să împreuna cu dânsa.
96. Nu toţi pre acelaşi scopos îl aă întru rugăciune. Ci unul adecă pre acesta, iar
altul, pre celălalt. Unul adecă să roagă, că dacă este cu putinţă, totdeauna inima lui
să fle cu rugăciunea. Iar altul, şi spre a o săvârşi pre aceasta. Iar altul, ca nu de
gânduri să se taie întru rugăciune. Însă toţi să roagă, saă a să păzi întru bunătate,
saă a nu ft duşi împreună cu răutatea.

Epistola către Romani a Sfdntului Apostol Pavel, 12, 12: “Bucuraţi-vă în nădejde;
în suferinţă ftţi răbdători; !a
rugăciune stăruiţi”.
Cdntarea Cdntărilor, 6, 10: “Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi
ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de Iuminoasă şi ca oastea de război temută”.
Adunărl de florI 535

97. Dacă din rugăciune nimenea nu este nesmerit (pentru că cel ce să roagă, să
sfarămă cu smerenie), nu adecă cu smerenie să roagă, cel din afară îndrăzneţ
(lăudăros).
9 8. Către văduva ceea ce pomea spre izbândă pre Judecătorul cel crud, privind cel
ce să roagă, nu se va necăji nicl odinioară pentru zăbovirea făgăduinţel celor bune
(Luc. 18. 3)
9 9. Nu va petrece cu tine rugăcittnea, dacă zâbovesc înlăuntru gândurile cele
deşarte, şi din afară vorbirile cele goale. Ci ea (rugăciunea) degrab să va întoarce
către acela, care pentru dânsa mai mult va tăia acelea în sine.
100. Dacă nu vor intra graiurile rugăciunei întru sânuriie sufletuluî, nu să vor lăsa
lacrămile împrejur a să vărsa preste fălcile obrazulul.
101. Vor răsări mănunchile adecă lucrătorulul de pământ, dacă nu pre faţa
pâmântului va arunca seminţele; Iar Monahului vor izvorî lacrămile, dacâ cu
osteneală va unelti rugăciunea.
102. Cheie a Impărăţieî Cerurilor, este rugăciunea. Pre aceasta cel ce o ţine cum să
cuvine, vede pre bunătăţile cele păzite întru dânsa prietenilor eI. Iar pre singure
cele de faţă împrejur 1e priveşte, cel ce nu are îndrăzneală întru aceea.
103. Nu poate mintea în vremea rugăciunei a grăi cu îndrăzneală către Dumnezeă;
„Rupt-aT legăturile mele, Ţie voiăjertfijertVa de laudă” (Ps. 115. 7) 2, dacă nu se
vor rupe prin dorirea celor mal bune, frica (saă voinţa) trândăvirea, multa
dormitare şi dulceaţa mâncârilor, dintru care să naşte pâcatul.
104. Afară de Catapiteazma cea dintăl stă întru rugăciune cel ce să răspândeşte; Iar
dinlăuntru să face, cel ce o săvârşeşte pre dânsa cu singură gândirea; Tar întru
Sftntele Sftnţilor s-a ivit, singur cel cu pacea gândurilor celor ftreşti şi pre cele ce
covârşesc pre toată mintea le socoteşte, şi să învredniceşte oarecărora de acolo
Dumnezeeşti arătări.
105. Când de la cele din afară îndeletniciri (se va depărta) suf1etul, îngreuindu-să
cu rugăciunea, atuncea ca oarecare văpaie înconjurându-o pre dânsa aceea
(rugăciunea), precum pre fer focul, înfocat pre tot îI Iucrează. Şi este suf1etul
adecă acelaşi, însă nu încă şi pipăit. Pentru că nici ferul cel înfocat de atingerile
cele din afară este pipăit.
106. Fericit este cel ce în viaţa aceasta aşa a să vedea s-a învrednicit, şi pre chipul
săă cel cu ftrea de tină, prin darul, de foc văzându-1.
107. Intrătorilor înlăuntru (adecă noilor începători) greă Ie zace asupră-le legea
rugăciunel, ca un stăpân oarecare; Iar celor sporiţl, precum o dorintă care sileşte
pre cel f1ămând la o masă de mult preţ.
108. Pre cei ce bine uneltesc pre cea lucrătoare faptă bună, uneori adecă rugăciunea
ca un nor umbrindu-î, opreşte de la dânşii pre gândurile cele arzătoare; Iar alteori,
ca cu nişte picături ale lacrămilor pre aceştia răurându-I, le arată videniele cele
Duhovniceşti.
1Q9. Dulce adecă se va af1a dulceaţa alăutei, lovindu-se de cineva din afară. Iar
suf1etul neîm-preunându-să întru rugăciune, tainicei glăsuiri întru Duhul, bine
uneltit nu s-a obicinuit a să face.

„Pentru că de ce ne vom ruga. precum să cuvine, nu ştim şi celelalte” (Rom. 8. 26)

~ tot spre aceasta, aduce pre cel ce să ROAGĂ ~.
AMIN

l S/ănta Evanghelie după L.uca, 18, 3: “Şi era în cetatea aceea, o văduvă, care
venea la el, zicând: Fâ-rni dreptate faţă de potrivnicul meu”.
2 Psal,nii, 115, 7: “O, Doamne. eu sunt robul Tău, au sunt robul Tău şi fiul roabei
TaIe; rupt-ai legâturile rnele”.

Epistola către Romani a Sfdntului Apostol Pavel, 8, 26: ~‘De asemenea şi Duhu!
vine îrt ajutor slăbiciuni~ noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci
însuşi Duhul Se roagâ pentru noi cu suspine negrăite”.
* majuscule în dactilogramă.
Ale acestuia,

Partea a III~a*
139 de capete

Stih.:

Să Iuminează mintea, de cunoscătoare priviri, către înălţime rădicându-să, cetind

cuvintele acestea; Însă iarăşi să întunecă, înglodindu-să în patirni ‚~.

l . De nevoie este să ştie cel cunoscător, când adecâ mintea lui este în laturea
înţălegerei, şi când este în laturea gândurilor, şi când întru cea după simţire. Şi întru
aceasta iarăşl întru cele ce sunt, oare în vreme, s-aă întru cele afară de vreme, mai
vârtos să af1â.
2. Întru înţălegere neftind mintea, întru gânduri cu adevărat este. Iar întru
gânduri ftind, întru înţălegere nu este. Insă întru simţire făcându-se, cu toate este.
3. Prin înţălegere mintea adecă trece către cele înţălegătoare; Iar prin gând,
către cele cuvântâtoare cu cuvântul. Şi către cele lucrătoare, prin nălucirea simţirei.
4. Întru sineşi aducându-să mintea, nimic nici din cele după simţire, nici din
cele ce sunt după gândire nu vede; Ci goale minţii şi Dumnezeeştl strălucirl care
izvorăsc pace şi bucurie.
5. Alta este mintea lucrului, şi alta cuvântul luI, şi alta ceea ce sub simţire să
aduce. Şi aceea adecâ, este ftinta; iarace Iuia, întămplarea; iar acestuia este,
osebirea lucrului celui ce zace dedesubt.
C. Multe căl trecând mintea, nesăţioasă să arată. Iar aducându-să către una a
rugăciunei, mai înainte de săvârşire, strâmtorată să vede, rugând pre părtaşul a să
întoarce către acelea dintru care a eştt.
7. Dintru înăltime aducându-să jos mintea, nu aleargă iarăşî acolo, dacă nu va
face pre cea desăvârşită defăimare a celor dejos, prin îndeletnicirea pentru cele
Dumnezeeşti.
8. Dacă nu poţl a face pre suf1etul tăă, a ft cu singure gândurile cele pentru
dânsul, măcar sileşte pre trupul tăă a singurătăţi, socotind de-a pururea pre ticăloşia
cea pentru dânsul. Pentru că aşa cu vreme, cu mila lui Dumnezeă, şi către cea
dintăi vrednicie a bunului neam vel putea a alerga.
9. Lucrătorul adecă poate cu lesnire a supune pre minte, rugăciunei; Iar
privitorul, pre rugăciune mintiî. Acela adecă, de la chipurile cele văzute adunându-
şI simţirea; Iar acesta, aducând suf1etul către cuvintele cele ascunse în chipuri. Şi
acela adecă, supune pre minte a nu cunoaşte cuvintele celor fără de trupurT. Şi fără
de trup sunt cuvintele trup~.~ri1or şi osebite ftinţele lor.
l 0. Când pre mintea ta o vei slobozi de pătimirea cea dulce a trupulul, şi a
mâncărilor, şi a averilor, atuncea măcar ce ai face, aducere (dar) curată lui
Dumnezeă se va socoti. Şi ţi se va răsplăti ţie cu deşchiderea ochilor inimei tale, şi
luminându-te a te învăţa întru cuvintele luT Dumnezeă
* Nu apare în mss. Filocaliei de la Prodromul. Împârţirea revine în mai multe
versiuni străine ale Filocaliei.

La ediţia engleză şi americană apare umătorul stih: Exalted as it reads these texts /
The intellect is radiant with spiritual contemplation.
O sutâ treizeci şi nouă de capete 537

cele înlăuntru scrise întru dânsa, Care maT mult decât mierea şi fagurul se vor
socoti gâtlejulul tăă celul de gând, cu dulceaţă cea dată afară din ele.
l l. Nu vei putea a face pre minte mal presus decât poftirea trupului, şi a averei, şi a
mâncăriT celor nu de nevoie, dacă nu o vei duce pre dânsa în latura cea curată a
Dreptăţilor; Întru care cea a morţil şi a lui Dumnezeă pomenire iarăşl izvorând, va
şterge de pre cea pământească inimă, toată scularea poftei.
l 2. Nimic nicl decât cugetul morţii mai înfricoşat, nicT decât POMENIREA IuT
Dumnezeă maî minunat. Iar aceasta este dăruitoare de veselie; Pentru că „adusu-
me-am aminte de Dumnezeă, zice Prorocul, şi m-am veselit” (Ps. 76.3) „. Şi
Inţăleptul „Adu-ţi aminte de cele de pre urmă ale tale, şi nu vel greşl” (Sirah 7.38)
‚~. Însă cu neputinţă este a să face cineva întru ţinerea ceT de a doua, neluând
iscusul a crimei cei din tăi.
l 3. Până ce nu va vedea mintea cu descoperită faţă pre slava lui Dumnezeă, nu va
putea suf1etul a grăi întru simţirea sa: „Iar eă mă voiă veseli întru Domnul” (Ps.
103.35) „bucură-mâ-voiă de mântuirea LuT” (Ps. 19.5) ~7; Pentru că
acoperământul iubirei de sine zace pre inima luI, spre a nu i să descoperi lui
temeliele Iumil, care sunt cuvintele celor ce s-aă făcut, netrecând pre cele de voie
ostenele şi pre cele fără de voie.
l 4. Nu „după fugirea din Egipet” (Eş. 12.41) „„ care este păcatul cel dupâ lucrare;
Nici „după trecerea Mârii” (Eş. 14.29) ~ zic a robiel cel după ţinere; Ci după
petrecerea în pustie, ceea ce zace in mijlocul răutăţilor celor lucrătoare şi
mişcătoare, Povăţuitorul de norod a luT Israil, va putea privi „pâmântul
Vagăduinţei” care este nepătimirea, „trimiţând pre puterea sa cea vâzătoare şi
luminătoare” (2Lege 32. 49) ~.
l 5. DecT cei ce şed în pustie, adecă întru nelucrarea patimilor cu singur auzul aă
pre bunătăţile pământuluî fericirel aceea. Iar cel ce socotesc pre cele dintru dânsul,
s-aă făcut adecă. întru înţălegere supţire a privirelor celor ce să vâd. Iară cei ce s-aă
învrednicit a intra întru dânsul, cu toată simţirea, a cel dintăl zic, şi a cel de-a doua
priviri s-aă săturat.
l C. Nu „s-aă răstignit împreună cu Hristos „ (Gal. 5.24) 2~, cel ce are încă ftreştl
mişcările trupului. Nici „împreună s-aă îngropat” (Col. 2. 1 2) 22, cel ce este tras
de suf1eteştile cugetârl; Deci cum „va înviea împreună cu Dânsul” (CoI. 2. 1 3) 23
unul ca acesta, a vieţui întru învoirea vietiî?
l 7. Trei f1ind în suf1et cele mai cuprinzătoare din bunătăţl: postul, rugăciunea şi
tăcerea, de neyoie este adecâ celui din rugăciune, vrând a să odihni, întru oarecare
ftrească privire a cugeta; Iar celul din tăcere, întru cea de nărav învăţătoare vorbă;
Iar întru ceilaltă, cu bun dar hrana celul ce să posteşte.

‚~ Psalmii, 76, 3: “Adusu-rni-am aminte de Dumnezeu şi m-am cutremurat; gândit-

am şi a slăbit duhul meu”.

~ Cartea Înlelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), 7, 38: “În tot ce
faci adu-ţi arninte de srarşitul tău
şi nu vei pâcătui niciodată”.

‚ Psa/,nii, 103, 35: ~~Plăcute să-1 fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de
Domnul”.
ldem. 19, 5: ~‘1ar dacă voi vă faceţi tari şi mari împotriva rnea şi-rni scoateţi ochii
cu ticăloşia mea”.
~ leşirea. 12, 4 l: ‘~1ar după trecerea celor patru sute treizeci de ani a ieşit
toată oştirea Domnului din pământul
Egiptului, noaptea”.
~ Idem, 14, 29: ~‘Fiii lui Israel însă au trecut prin mare ca pe uscat şi apa le-a
fost perete la dreapta şi stânga lor”..
~‚ Deuteranornul, 32, 49: “Suie-te în muntele acesta al Abarimului, în muntele
Nebo, care este în pământul
Moabitului, în faţa terihonului, şi priveşte asupra Canaanului, pe care-l dau în
stăpânirea fiilor lui Israel”.
Epistola către Galateni a SfântuluiApostol Pavel, 5, 24: “iar cei ce sunt ai lui
Hristos Iisus şi-au răstignit trupul impreună cu patimile şi cu poftele”. In ediţia
englezăşi americană se face trimitere la Gal. 2, 20: “M-am răstignit îrnpreunâ cu
Hristos, şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în
trup’ o trăiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care rn-a iubit şi S-a dat pe sine
însuşi pentru mine”.
~ Epistola către Coloseni n Sfântului Apostol Pavel, 2, 12: “Îngropaţi fiind
împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui
Dumnezeu. Cel ce L-a înviat pe El din morţi”.
~ lde,n, 2, 13: ‘~Iar pe voi care eraţi morţi, în rarădelegile şi în netăierea
împrejur a trupului vostru, v-a racut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate
greşalele”.
538 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

l 8. Până când este mintea întru cele Dumnezeeştl, păzeşte pre cel după asemănare,
şi bună şi milosârdică af1ându-să; lar întru cele după simţire ftind, dacă adecă 1a
bună vreme şi cu cuviinţă să pogoară, iscusinţă tiând şi luând, întru acelea bine
însănătoşând, iarăşî întru sine să întoarce multămind. Iar afară de vreme, şi de
trebuinţă (pogorându-sâ), ca un oarecare Voevod mai iscusit se va af1a, pre puterea
sa cea multă tăindu-o când se va lupta cu împrotivnicii.
l 9. Raiul cel ascuns întru nol al nepătimireî, chip este al celui ce va să primească
pre cei Drepţi. Însă nu toţi afară de acela se va af1a, câţi n-aă putut a să face întru
cel înlăuntru cuprins
(adecă aI nepătimirei).
2 O. Soarele cel simţit adecă, streine pre razele sale le face de casele cele încuiate.
Iar cel înţălegător, nu ar ft slobozit pre cele dulci întru sufletul cel ce aşteaptă,
neavând închise simţirele despre cele văzute.
2 l. Cunoscător este, cel ce pre pogorârele sale adecă cu mare cuviinţă, iară pre ale
suf1etului suişuri, cu smerită cuviinţă le rându eşte.
22. Albina adecă sburând împrejurul f1orilor, de acolo pre pricina mierei o câştigă;
Iar suf1etul feluri de veacui’T imprejur umblând, de acolo dulceată în minte
sloboade.
23. Cerbul adecă mâncând şerpl, aleargă la izvoarele apelor să stingă veninul (Ps.
41. 1) 24, Iar suf1etul rânindu-să cu săgeţile cele Dumnezeeşti, trage către Cel ce
1-aă rănit, pre dragostea cea neîncetată.
24. Spurcate gânduri adecă, în vieaţa cea Călugărească odrăslesc; Iar scornirl, întru
cea despărţită. Iar întru suf1etul cel mult liniştit, gândurile adecă s-aă gonit, iar
numal minţil goale ale trupurilor câtre dânsul, apropie cuvintele cele pentru pronie
şi pentrujudecată, ca oarecare temelii ale pământului. descoperit Iuî îi arată.
25. Întru vieaţa cea despărţită, bârbătească şi femeiască, cu prostime a să vedea nu
s-a obicînuit; pentru că aceasta întru cea Câlugărească se va af1a, întru care a
bărbatulul şi a femeii deosebire pentru cea dupre asemânare întru Hristos nu se va
cunoaşte.
2 G. Gândurile, nici ale părţil cel necuvântâtoare sunt suf1etului (pentru că nu este
gând întru cele necuvântătoare) nicl aî cei înţâlegătoare (de vreme ce nicl întru
Înger nu sunt), însă naşteri sunt ale însăşi ceî cuvântătoare; Pre nălucire uneltindu-
o ca pre o scară, să suie adecă către minte de Ia simtire. pre cele ce sunt ale eI,
vestindu-1e (minţi~) aceea, şi să pogoară către aceea (către simtire de la minte),
pre cele ce sunt ale aceea sfătuindu-le (adecă prin gândurl).
2 7. Precum unii dintru adânc în sus suindu-să, şi să ispitesc a se apuca de ceva
întru ajutor; Aşa gândurile răutăţii se vor af1a, ca o corabie a răutâţii primejduindu-
să de potopul lacrămilor.
2 8. După ceea ce zace înainte felurime a sufletului, saă ca tâlharii cei după mare a
îneca, saă ca nişte văslaşî împreună a ajuta, să adună gândurile împrejurul celui ce
să primejdueşte; unil adecă trag către Iucrul necuvioaselor gânduri, iar alţii alegând
apropiere, către limanul cel lin pre corabie (o trag) o abat.
2 9. A1 şaptelea ftind gândul slavei deşarte, dorind suf1etul a-1 lepăda ca pre cel
mal de pre urmă, dacă nu va desbrăca pre cele dinaintea luT, nu va putea a să
îmbrăca întru cel ce este al 8-a după dânsele, pre carele şi „lăcaş Ceresc” a-1 numi,
ştie Dumnezeescul Apostol, şi „prin suspinuri
a putea a să îmbrăca” (2Cor. 5.2) 25 cel ce să golesc de cele materialnice printr-
însul.
3 O. Către rugăciunea cea desâvârşită adecă, Îngereştî gândurî s-aă obicinuit a
veni; Iar către cea de mijloc, Duhovniceşti; lar către cea de noă începător, fireşti
cuvântâri.
3 l. Precum bunul ncam prin al gândului prin spic, aşa şi curăţiea privirei prin
rugăciune, a să arăta s-aă obicinuit. Însă aă câştigat acela adecă, spre apărare de
paserile cele ce adună seminţel e, ca pre oarecare suliţe, pre aţăpocii care îl
învăluesc împrejur. Iar aceea, pre cei ce sâ nevoesc întru ispititoare gânduri, spre
acelora (gânduri) surpare.
~ Psalmii. 41. ]: “1n ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte
sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”.
.4 doua Epistolă câtre Corinteni a Sfântului Apastol Pavel, 5, 2: “Căci de aceea şi
suspinăm, în acest trup, dorind să ne îrnbrăcărn cu locuinţa noastrâ cea din cer”.
O sută treizeci şi nouă de capete 539
32. Cele văzute prin lucrare adecă a sufletului, sunt ca nişte aripi argintuite ale
porumbiţeî. Iar cele gândite, zic adecâ cele dintre umere, pentru privire, „ca întru
strălucire de aur” sunt (Ps. 67. 1 4) 26, Pentru că suf1etul cel ce nu s-a împodobit, a
sbura şi a să odihni nu poate, unde e lăcaşul celor ce să veselesc.

Partea a IV-a
Lucrâtoare şi Privitoare. (Capete)

Stih: Câmp plin de roade Duhovniceştî ale lucrăriî şi ale privireî.

3 3. Pârgele din arie şi din curătoare ~‚ de demult adecă celor vechl li s-aă poruncit
să 1e ducă în Biserică (Eşi. 23. 16) 27 Iară acum noi adecă, pre pârgele ce-i
lucrătoare să cuvine să le aducem luî Dumnezeă: pre înfrânare şi pre adevăr. Iar
fapte bune cei privitoare: pre dragoste şi pre rugăciune. Prin acelea adecă, pre poftă
cea necuvioasă şi pre întărâtările mâniei sa le tăiem. Iar prin acestea, pre cugetele
cele deşarte, şi pre năvălirele cele de la aproapele (tăindu-le)
34. Începătură adecă acel lucrătoare este, înfrânarea şi adevărul; Iar mijlocul,
întreaga înţălepciune şi smerita cugetare; Iar sfărşitul eI, pacea gândurilor şi
Sftnţănia trupului.
3 5. Lucrare este, nu ceea ce a putea adecă a lucra cu prostime pre cele bune, ci şi
ceea ce precum să cuvine a Ie lucra pre acestea; vremea şi măsura celui ce
lucrează, împreună aducându-să către cele ce să Iucrează.
36. Privire este, nu ceea ce a vedea numai, precum sunt trupurile cu ftrea, ci ceea
ce şi pre cuvintele Ior câtre ce să văd.
3 7. Nu este nicî lucrarea întărită fără de privire, niciprivirea adecă, Vară de lucrare.
Pentru că să cuvine şi lucrarea cu vrednică cuvântare a ft; şi privirea lucrâtoare. Că
prin aceea adecă, netare sâ se af1e răutatea; Iar prin aceasta, puternică sâ se af1e
fapta bună, cu bunăvoirea bunătătii.
3 8. Margene adecă a celor lucrătoare este, omorârea patimilor; Iar sfărşit a celor
cunoscute, privirea faptei bunc.
39. Precummateriea, vederei; aşalucrarea,privirei. Şiprecumochiul, feţei;
aşaprivirea, lucrărilsăarată.
40. În stadiea faptei hune ceî lucrătoare, mulţi adecă aleargă, „însă unul ia darul”
(lCor. 9.24) 26, cel cc mal înainte de sfârşit, prin privire doreşte să vie aicea.
4 l. Băutura umilintei adecă bea lucrătorul întru rugăciune; şi cu păhar prea
putemic, să adapă privitorul (să îmbată). Unul adecă, întru cele dupre ftre
filosoftnd; Iar altul, şi pre sineşî necunoscându-să când să roagă.

26 Psalmii, 67, l 4: “Dacă veţi dorrni în mijlocul moştenirilor voastre, aripile

voastre argintate vor ca ale porurnbiţei şi spatele vostru va străluci ca aurul”.
Conform cu îrnpărţirea din ediţiile engleză şi americană.
pârgâ. s.f. Ca forrnă veche şi regională, cum apare în text ca s. colectiv, la plural,
cele dintâi fructe sau roade dintr-un an, roadele timpurii. Din sl. prăga. DEX, ed.
Cit.. p. 769.
curdtaarc? şi curâtoră, corâtur’i, s.f. Loc într-o pădure curăţat de arbori, de
mârăcini etc. pentru a putea ft cultivat. Runc. Deal sau povârrtiş acoperit cu vii.
Cura + sufix -atoare sau -arătură. DEX, ed. cit., p. 25 1.
~ le.yirea, 23, l 6: “Să ţii apoi sărbâtoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi
roade ale tale, pe care le-ai semănat îrt ţarina ia. şi sărbătoarea strângerii roadelor
toamna, când aduni de pe câmp munca ta”. În ediţia engleză se face trimiterea la
Nurnerij. 18. 1 2.
26 Întâia Epistold căt,~e Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 9, 24: “nu ştiţi voi că
acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar nurnai unul ia prerniul? Alergaţi aşa ca
să-l luaţi”.
540 SFÂNTUL ILIE ECDTCUL

4 2. Nu sâ lasă cel lucrător întru Duhovniceasca privire la multă vreme să

îngăduiască; Pentru că să află ca ospătat de cineva, şi din casa aceluia degrab pre
taină eşind.
43 . Ca întru nişte porţi intră lucrătoriî poruncilor Iui Dumnezeă când să roagă. Şi
ca întru nişte curţl ale faptelor bune, cu cântări privitorii mulţămind. Unii adecă că
s-aă dezlegat de legăturl; lar alţii că şi robiţl aă prins pre cel ce îi luptă pre eT.
44. Să cuvine după stăpânirea cei lucrătoare, şi stăpânirea a cel privitoare să se
af1e. Ca nu după asemănarea corăbiei cei ce nu potrivite i să poartă împrejur
vetrelele, saă primejdie rabdă a vânturilor, cu cumpliţie pentru nemăsurarea lor, saă
pagubă a duhurilor pentru împuţinarea cea din corabie.
4 5. Vâslaşi adecă înţălege aT corăbiei cei de gând, pre gândurile cele blagocestive;
Iar vâsle, pre puterile cele vieţuitoare ale suf1etulul: pre mânie şi pre poftă, pre
voire şi pre înainte voire. A1 acestora adecă cel lucrător, întru trebuinţă le este
totdeauna; iar nu totdeauna şi celui privitor. Pentru câ în vremea rugăciunel, pre
toate acestea lăsându-le, însuşi pre sine, pre cârmele înţălegerel puindu-sâ, preste
toată noaptea priveghind întru privire, laude aducând Atot Tiitorului. Măcar undeva
şi ceva cântare drăgăstoasă luând, adapă suf1etul sâă. De departe socotind pre cele
ale altcî Mări înălţâri şi sunătoare pornirl, înspăimântându-să de
Dumnezeeştilejudecăţl şi îndreptări.
40. CeIa ce să af1ă între lucrare şi între privire, nici cu totul face înotare ca
corâbierii cu vâslele, nici cu totul cu cele gânditoare vetrele; ci prin amândouă, pre
trebuinţa buneî înotărlo lucrează. Cu dulceaţă purtând şi pre ostenele cei lucrătoare
pentru măsura privirei; şi pre cuvintele privirel cel nesăvârşite, pentru ajutorul cel
de la lucrare.
4 7. Cel privitor adecă având pre ftre, împreună alergând cu înainte voire, precum
oarecare curgere adecă, fără de osteneală face înotarea. Iar lucrătorul, af1ând pre
zălog împrotiva înaintei voiri, mult vifor rabdă al gândurilor, şi mai să
primejdueşte întru deznădejduire a veni pentru greutate.
4 8. NicI tarina nu s-a obicinuit a da îndărât sămănătorului sămânţa curată şi mult
îmbelşugatâ, nelucrându-să bine; NicI cel ce trece pre cea lucrătoare, dacă nu cu
nevoinţă pre aceasta o va trece şi Vară de arătare, nu va vedea pre cel din rugăciune
rod, şi mult şi curat.
4 9. Cu pământul cel călcat adesea ori să asamănă cugetul cel frecat cu urmele cele
neîncetate ale rugăciunel. Pentru că acela adecă, neted va ft, iar acesta, drept către
primire. Acela pentru picioarele cele mol; Iar acesta rugâciunea cea curată.
50. Întru cele materialnice adecâ, are mintea ajutător pre gând. Iar întru cele
nematerialnice, dacă pre acela nu îl va lăsa, ca pre un bolditor îl va avea, pre cel ce
îmboldeşte.
5 l. Acoperământ are adecă lucrătorul întru rugăciune preste inima sa, pre
cunoştinţa celor simţitoare, a să descoperi pentru ţinere neputând. Iar numai
privitorul pentru neţinere cu faţă descoperită poate a vedea din parte, pre slava luI
Dumnezeă.
5 2. Rugăciunea cea cu Duhovnicească privire, pământ al făgăduinţel este, întru
care curge ca laptele şi ca mierea cunoştiinţa cea pentru pronie, şi pentrujudecata
cuvintelor luT Dumnezeă. Iară ceea ce este cu ceva lucrurî ftreşti, Egipet este, întru
carele ce să roagă, să face pomenire a poftelor celor mai groase. Iar cea proastă,
Mană este din pustie, care pentru a fi de un chip, celor nerăbdători adecâ încuind
pre cele mal bune prin dorirea celor făgăduite. Iară celor răbdătorT, întru una ca
această strâmtorată hrană, pricinuind pre gustarea cea mal bunâ şi petrecătoare.
5 3. Lucrarea adecă împreună cu privirea, este ca un trup cu Duh stăpânitor. Iară
fără de privire, ca un trup cu Duh Înainte voitor se va socoti.
5 4. A suf1etulul celui cuvântător, curte adecă este simţirele; Iar Biserică, cugetele;
Iar Arhiereă, mintea. DecT în curte stă mintea ceea ce să taie de gândurile cele fără
de vreme; Iar în Biserică, ceea ce de cele în bunâ vreme (să taie). Iar de nici unul
dintru acestea, cela ce s-a învrednicit a intra în Dumnezeasca Sftntitorie.
O sută treizeci şi nouă de capete 541
55. Plângere, adecă şi cântare, şi Vaî! în casa suf1etuluT celui Iucrător, pentru
osteneală se va af1a. Iar „glasul bucuriei şi al mărturisirei” (Psalm. 41. 5) 29 pentru
cunoştinţă în casa celui privitor se va auzi.
56. Lucrătorul adecă, doreşte să se dezlege, pentru ostenele şi cu Hristos a ft; Iar
privitorul, binevoeşte maî vârtos în trup a petrece” (Filip. 1. 23) ~ Şi pentru bucuria
pre care o primeşte din rugăciune, şi pentru folosul cel ce să face aproapelul.
5 7. Întru cei mal cuvântătorI adecă, privirea decât lucrarea mai înainte povăţueşte.
Iar întru ceî mal proşti, lucrarea decât privirea. Întru un sfărşit adecă amândouă
sfărşindu-să. Iar mal în scurt acesta se va arăta întru cei ce privirea decât lucrarea
mai înainte povăţueşte.
5 8. Raiă adecă este privirea celor gânditoare. Intru acesta cunoscătorul, ca întru a
sa casă înlăuntru cu rugâciunea intră; Iar lucrătorul, ca un drumeţ se va arăta,
dorind adecă, înlăuntru a să lvi, însâ nelăsându-să pentru a covârşi gardul, mai mult
decât cea Duhovniceascâ vrâstă a lui.
5 9. Patimile cele trupeştî adecă, cu fearele sunt asemenea; Iar cele suf1eteştl, cu
paserile. Ci pre acelea adecă le goneşte lucrâtorul de la viea cea cuvântătoare, dar
nu încă şi pre paseri, dacâ nu va veni întru privire Duhovniceascâ; măcar că şi mai
vârtos face multă sârguinţă pentru păzirea celor dinlăuntru.
00. CeI ce întru a năravulul bună cuviinţă este, lucrător a fi nu poate, dacă nu şi el
după Patriarhul Avraam afară va fi; precum din pământul săă, adecă, din ftreasca
Lege; iar precum din rudeniea sa, din cea după vrâstâ, iubirei a vietui. Pentru că
aşa şi acesta ca o pecete va lua pre rădicarea dulcetil cei sobo miceşti, preste care
împrejur zăcând acoperemântul cel din naştere, nu lasă a să da nouă slobozenia cea
desâvârşit.
6 l . Precum mânzul nu rabdă primăvara la esle a fi şi a mânca cele ce sunt într-
însa, aşa nicl noiî începătorî, nu rabdâ strâmtorarea cea din rugăciune a ft multă.
Cu dulceaţa mai vârtos, precum mânzul, dorind a eşi în largul fireştii priviri, decât
a să af1a întru cântarea Psalmilor şi cettre.
62. Precum fapta bună cea lucrătoare, cu postirea şi cu privegherea „încinse are
mijloacele” (Efes. 6. 14) 31, adecă pre cele vieţuitoare puterî ale sale; aşa cea
văzătoare faptă bună, pune ca pre nişte sfeşnice arzând, pre cele (două)
cunoscătoare puterî, adecă, tăcerea şi rugăciunea. Aceea adecă, acelora, pre
cuvântare ca pre un învâţător; Iar aceasta, acestora, pre cuvântul cel înlăuntru
aşezat, ca pre un împodobitor de mireasă.
63. In viea cea rodită a rugăciuneî, pre mintea cea nesăvârşită nu o lasă să intre.
Iar numai şi abia ca pre nişte săraci strugurT din vârf, întru glăsuirea Psalmilor ce
goală (2Leg. 24.2 l) ~
O 4. Precum nu toţi cei ce intră către vorbirea Împăratulul, a prânzi împreună cu
dânsul pot; aşa nicî cel ce merg către vorbirea rugăciunel, întru privirea cea întru
dânsa se va vedea.
O 5. A1 Mâniei frâă adecâ se va face, tăcerea cea la bună vreme. Iar al poftei ceî
necuvioase, cea măsurată mâncare. Iar al gândului celui cu anevoie ţinut,
rugăciunea cea singurâ gândită.
O 6. Şi cel ce întru adâncul cel de jos se afundă, pentru cel simţit, şi cel ce întru al
cunoştinţel pentru cel gândit Mărgăritar ca pre acela să-1 scoaţă: dacă nu se va
goli, acela adecă, de haine, iar aceasta de simţire, amândoî vor greşi de cea căutată.
~ Psalnzii, 41, 5: ~~1n glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare”.
31~
Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. 1, 23: “Sunt strâns din două
părţi: doresc sâ mă despart de trup
şi să fzu îrnpreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine”.
~ Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, 6, 14: “Staţi tari, având
mijlocul vostru încins cu adevărul şi
îrnbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii”.
~ Deuteronomul, 24, 2 1: “Când vei strârtge roadele viei tale, să nu aduni
rămăşiţele, ci lasâ-le străinului, orfanului
şi văduvei”.
542 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

8 7. Mintea ceea ce să face înlăuntru cugetului când să roagă, ca mirele cu mireasa

în cămarâ vorbind se va af1a. lar cel ce nu să sloboade a intra, stând din afară strigă
suspinând „Când mă voiă duce la Cetatea îngrâdirei’? saă: cine mă va povăţui” (Ps.
107. 1 1 ~ şi 39.6 34) până a nu privi la deşârtăciuni şi la nebunii mincinoase.
68. În ce fel este gâtulul hrana cea fără de sare; întru acest fel se va socoti şi Minţii
rugăciunea, ceea ce fără de umilinţă să face.
O 9. Suf1etul căutând încă rugăciune, adecă ceii ce să chinueşte în vremea naşterii
este asemenea. Iar cel ce a ajuns, ceil ce aă născut, şi plină Vacându-se de bucurie
pentru naştere.
7 0. Vechiul Amoreă trăind îri Muntele Sionulul (Num. 14.41 352Lege. 1.44 36)
eşea pierzând pre ceî ce vrea să treacă (Jud. 11. 19) ~. Şi cum vicleana uitare,
opreşte pre cel ce să ispitesc a să sui maî înainte de curătia inimeî, la înalta şi
curata rugăciune.
7 1.. Rugăciunel ceî curate, întru vrăjmâşie multă s-aă obiclnuit a-T fi dracil. ÎT
înfricoşază pre aceştia, nu mulţimea Psalmilor precum pre vrăjmaşii cei din afară
oastea, ci a acestor trei împreună unirea: a minţii câtre cuvânt, şi cuvântului către
simţire.
7 2. Rugâciunea cea goală adecă, precum pâinea se va arăta celor ce să roagă
întărind. Iar ceea ce este cu oarecare privire, precum untul de lemn îngrăşând. lar
cea fără de chip, precum vinul cel cu bun miros, dintru care cel ce cu nesaţiu să
satură, să uimeşte (Psalm 103. 16—17) ~.
7 3. Măgarul cel sălbatec să grăeşte că râde de mulţimea norodului cetăţii, şi cel cu
un corn de nimenea putând a să lega. Iar mintea împărăţind preste cuvintele cele
fireşti şi preste cele împrotiva ftrei, îşî râde adecă de gândurile deşertâciunei
rugându-să, însă nici de 1a unul din cele de sub simţîre, poate a o stăpanl.
7 4. Cel ce scutură toiagul adecă asupra câinilor, îi sălbătăceşte asupra sa. Iară cel
ce să nevoeşte asupra dracilor cu curăţie sâ roagă.
7 5. Să cuvine celui ce să nevoeşte să strângă pre simţirea sa întru cea de un chip
hrană; Iar pre minte întru rugăciunea cea de sine pornitoare. Pentru că aşa neţinută
făcându-să de patimi, şi întru
răpire către Domnul va veni când se roagă.
7 O. Ceî dulce pătimaşî rugându-se, fiind ca nişte bâlţi, aă gândurile ca nişte
broaşte ce să desVatează. Iar cel puţin pătimaşi, sunt ca nişte pâsărl care să
îndulcesc a sbura dintru o creanga pre alta, aceştia aă în deosebite privirî
schimbările. Tăcerea însă este firească celor nepătimaşl, şi multă linişte a
gîndurilor şi a înţălegerilor aă ei când să roagă.
7 7 . De demult adecâ cea a luI Moisi Mariam văzând căderea vrăjmaşilor, luând
tâmpina înainte celor ce cânta, cele de biruinţă a început (Eş. 15.20) »~. Iar acum
spre bună lauda sufletului celui ce a biruit pre patimî, cea mai bună întru bunătăţl,
dragostea sculându-să, pre alăuta cea cu cântare, ca pre oarecare privire uneltindu-
o, ceea ce demult aă făcut întru acest

~ Psalmii. 107, 1 1: “Cine mâ va duce 1a cetatea întărită? Cine niâ va povăţui

până în Idumeea?”.
~ ldenz, 39, 6: ‘~Fericit bârbatul, a cărui zsădejde este nuniele Domnului şi n-a
privit la deşertăciuni şi Ia nebunii mincinoase
~ Nunzerii, 14, 41: “Moise însă le-a zis: «Pentru ce călcaţi porunca Domnului?
Nu veţi izbuti»”.
» Deuteronomul, 1, 44: “Dar v-a ieşit înainte poporul amoreu care locuia pe
muntele acela şi a tăbărât asupra
voastră ca albinele şi v-a zdrobit de Ia Scir pâziă la Horma”.
~ Cartea Judecătorilor, 11, 19: “De acolo a trimis Israel soli la Sihon, regele
Amoreilor, regele Heşbonului, şi a
zis lsrael către el: «Da-ne voie să trecem prin ţara ta 1a locul nostru»
(6 Pşalniii. 103, 16-17:
l 6. Ca să scoată pâine din pămâllt şi vinul veseleşte inima omului.
17. Că să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inirna ornului o întăreşte”.
* târnpina, tâmpine. Formă învechită, dairea, tobă, darabană. Din sI. tompant~.
DEX. ed. cii., p. 1076.
» Ieşirea. 15, 20: “Atunci a luat Marianl proorociţa, sora lui Aaron, tirnpatiul în
mâna sa, şi au ieşit dupâ dânsa
toate ferneile cu tirnpane şi dânţuind”.
0 sută treizeci şi nouă de capete 543

chip spre covârşirea frumusetil nu încetează cu cele dimprejurul ei bucurându-să, a

lăuda pre Dumnezeă.
7 8. Când se vor ţinea în inima celui ce să roagă cuvintele Psalmuluî cu desimea
cea întru rugăciune; atuncea şi inima ca nişte pământ bun, începe însăşl de sine a
aduce: ca nişte trandafiri, adecă pre vederea celor Vară de trup, şi ca nişte crini, pre
cele luminoase din trupuri, şi ca nişte f1orî mirositoare, pre felul şi nelesne vederea
Dumnezeeştilorjudecăti.
79. Întru materie legându-să văpaia, de lumină purtătoare să face. Iar suf1etul de
materie deslegându-să, de Dumnezeă purtător să af1ă. Şi aceea, a să înălta s-a
obicîn uit până la cea dedesupt ardere; Iar acesta, până Ia sâvârşirea cea întru
Dumnezeasca îndrăgire.
80. Suf1etul carele desăvârşit s-aă tăiat de la sine, şi cu totul s-aă întins la
rugăciune, nu când voeşte să pogoarâ jos, mai sus de făpturl af1ându-să; Ci când
cu dreptate a fi i să pare, toate ale noastre cu măsură şi cu cumpănă Celuî ce
îndreptează.
8 l. Când din suf1et adecâ trândăvia se va goni, şi din cugetare vicleşugul se va
scutura, atuncea mintea goală Vacându-să cu prostime, şi cu viaţa cea
nemeşteşugită, şi Vară de tot acoperâmântul cel după ruşine, cântare nouâ adecă
cântă şi ea luî Dumnezeă. Şi mu1ţăm~nd lovind cîntare cu veselie, cu aceasta
prăznueşte înoirele vieţii ce va să fie.
8 2. Când şi cele Dumnezeeşti lucrărl va începe a lucra suf1etul cel ce să roagă,
atuncea este asemenea mireseî cei ce zice acestea în cântare, către cei cu năravurile
asemenea „Frăţiorul meă, băgat-aă mâna sa pre bortă, şi pântecele s-a turburat spre
E1 (Cânt. C. 5. 5) ~
8 3. Şi ostaşul de Ia război întorcându-să, pre greutatea armelor o Ieapădă; şi
lucrătorul întru privire viind, pre gândurî. Pentru că nicl acela are trebuintă de
arme, fără numai în război, nicl acesta de gânduri, dacă nu pre taină petrece întru
cele de supt simţire.
8 4. Lucrătoril în care stare să af1ă, văd trupurile; Iar privitori, în ce fire sunt.
Singurî cel mal înainte vâzători, vâd cuvintele amândorora acestora.
8 5. În cuvintele celor trupeşti, să cunosc ceî fără de trupurî. Iar întru ceî fără de
trupurî, Cuvântul cel mai presus de fiintă: către care să sileşte a să deslega tot
suf1etul cel bun.
8 6. Cuvintele celor Vară de trupurî descoperindu-să celor simtitorî sunt ca oasele
pre care nimenea nu le ştie. din cei ce nu s-aă Vacut afară despre împătimirea celor
simţite.
8 7. Aruncă şi Ostaşul armele, isprăvindu-să lupta; şi privitorul gândurile,
înălţându-să către Dumnezeă.
8 8. Voevodul lipsindu-să de dobândă în luptă, să scârbeşte. Aşa şi Lucrătorul, când
nu să învredniceşte Duhovniceştiî privirl în rugăciune.
8 9. Cerbul aleargă spre izvoarele cele trupeştiî priviri ale apelor, de cea prea dulce
a rugăciuneî, spre razc!e celor fără de trupurî.
9 0. NicT ochiul trupului nu poate vedea pre bobul grâului, nici mintea lucrătorulul
pre aşa fire:
dacă nu se va goli; acela de învăluire, iar aceasta de ţinere ceea ce împrejur o
acopere pre ea.
9 l. Sâ ascund Stelele, după răsăritul Soarelul; Şi gânduri!e, după ce mintea să
întoarce întru împârăţia sa.
9 2. După sfârşitul ceî lucrătoare, Duhovniceştile privirî vărsându-să împrejurul
minţil, ca oarecarc raze ale Soarelul, de la Cel hotărât ivindu-să, să pare de afară de
Dânsul a veni, ale Lui fiind; şi pentru curăţiea cuprinzându-l pre dânsul.
93. Unele ca acestea poate a grăi şi mintea cea privitoare, când de sus din cer se va
pogorî, plecându-se de nevoile fireî în ce fel şi cel ce a grăit: decât Dumnezeasca
~umuseţă, ce este mai

~‚ Cdntarea Cd,zrârilor. 5, 5: ~‘Iutc sâ-i deschid m-am ridicat, din rnâiiă nlir mi-a
picurat, rnir din degete mi-a curs przn închizitoarea u~ii~’.
544 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

minunat? Care dorire e mal putemică, şi mal nesuferită, precum ceea ce să face de
1a Dumnezeă în suf1etul cel ce s-a curăţit de toată răutatea? şi din aşezământ
grăind: „Că rănită sunt eă cu dragostea” (Cânt. C. 2.5 41, C. 5.9 42).
9 4. A aceluia e graiul „înferbântatu-sa inima mea înlăuntrul meă, şi în cugetul meă
se va aprinde foc” (Ps. 38.4) ~‘, carele nici s-a ostenit în urma luT Dumnezeă a
urma prin rugăciune, nici ziua omului poftit să o vază.
9 5. Să grăiască şi lucrătorul suf1et după lepădarea relelor, precum aceea în cântărl,
către răil draci şi gânduri viclene, care îl îndeamnă iarăşi „a căuta la deşertăciunl şi
la nebunii mincinoase” (Ps. 39.6) “‘~ „Desbrăcatu-m-am de haina mea, cum mă
voiă îmbrăca cu ea? Spălat-am picioarele mele, cum le voi întina? (Cânt.C. 5.3) ~.
96. A sufletului celui iubitor de Dumnezeă este a grăi „Spune-mT mie pâstorule
bune, unde paşti pre oile tale? Şi unde odihneştl întru amiază-zi pre mieluşeii tăi?
Că acestora urmând, să nu ftă ca un lepădat întru turmele prietenilor tăl” (Cânt. C.
1.6.) ‘~.
9 7. Căutând sufletul cel lucrător pre cuvintele rugăciunei, şi neputând, unele ca
acestea după cea întru cântări şi acesta strigă „Pre aşternutul meă în nopţi, am
căutat pre carele am iubit, căutatu-1-am şi nu 1-am af1at pre el; Chematu-1-am pre
el, şi nu m-a auzit” Dar scula-mă-voi cu mal ostenicioasă rugăciune, „şi
împrejurând prin cetate, pre uliţe şi pre la târgurî, voi căuta pre carele am iubit”
(Cân. C. 3. 1, 2) ~‚ poate se va af1a de mine Ce1 ce întru aceasta fiind, şi de toată
aceasta afară: „Sătura-mă-voi, când mi se va arăta slava Ta” (Ps. 16. 1 5) ‘~.
9 8. Când tot suf1etul va începe a să face lăcrămos, dintru bucuria cea întru
rugăciune, atuncea şi el îndrăsneşte ca Mireasa către Mire strigând „Pogoară-se
frăţiorul meă în grădina sa, şi mânânce pre cea făcută-mângâiere a lacrămilor mele,
ca pre o roadă a pomilor” (Cânt. C. 5. 1 ) ».
99. Când suf1etul lucrătoruluî, din mulţimea şi bunătatea făptureî, va începe a să
minuna de Făcâtorul, şi cu dulceaţa cea de la dânsele va începe a să mângâia, şi
acestea şi acesta strigă: „Ce te-aT înfrumuseţat Mire, Rodul Părintelui tăă? Floarea
câmpulul, şi chedrul luT precum chedrul Livanului. Sub umbra !ui am dorit şi am
şăzut, şi dulce e rodul lui în gâtlejul meă (Cânt. C.2. 1—3) ~.

~ Cântarea Cdntârilor, 2, 5: ~‘întăriţi-mă cu vin, cu rnere răcoriţi-rnă, câ sunt

bolnavă de iubire”.
~ lde,n. 5, 9: ~~Ce are iubitul tău rnai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre
fernei? Cu cât iubitul tâu e rnai ales
ca alţi iubiţi, ca sâ ne rogi aşa cujurământ’?”.
~ Psalmii, 38, 4: “1nfierbântatu-s-a inirna mea înăuntrul meu şi în cugetul meu
se va aprinde foc”.
~‚ lde,zz, 39, 6: “Fericit bârbatul a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a
privit Ia deşertăciuni şi la nebunii mincinoase”.
~ Cântarea Cântârilor, 5, 3: ‘~Haina eu mi-am dezbrăcat, curn s-o-mbrac eu
iar? Picioarele rni le-am spălat, cum
să le murdăresc eu iar?” Am corectat trimiterea din ms. care indica paragraful
(stihul 4 din cap. 5). Sunt destul de
frecvente aceste decalări cu o cifră, chiar douâ, ale stihurilor la care se fac referinţe
sau sunt folosite în parafraze.
~‚ Cdntarea Cântărilor, 1, 6: “Spune-rni dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile?
Unde poposeşti tu la amiază? De ce
oare sâ rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarăşilor tăi?”.
~ ldenî, 3, 1-2:
l. Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu
l-ani mai aflat.
2. Scula-mâ-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe. prin pieţe, amânunţit
voi căuta pe dragul sufletului meu.
L-am căutat, nu l-am mai aflat”.
~ Psalmii, 16, 1 5: “Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi
când se va arăta, slava Ta”.
‘» Cdntarea Cântărjlor, 5, 1: “Venit-an~ în grădina mea, sora mea, mireasa mea!
Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut.
Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei!”.
»‚ ldem, 2, l -2:
‘1. Eu sunt narcisul din câmpie. sunt crinul de prin vâlcele.
2. Cum este crinul între spini, aşa este draga rnea între fete”.
3. Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la
umbra mărului îmi place, dulce este
rodul lui în gura mea!”
O sută treizeci şi nouă de capete 545

100. Dacă cel ce primeşte pre Împăratu! în căsuţa sa, aşa luminat să af1ă, şi
împrejur privind, şi de toată bucuria plin; cu cât mai vârtos suf1etul când să
curăţăşte, primind după nemincinoasa fagăduinţă a Aceluia, pre Împăratul
Împăraţilor? Însă cu cucernicie foarte unul ca acesta a să întări pre sine dator este.
Afară aruncând tot ceea ce să pare nu spre odihna Aceluia; Iar înlăuntru aducând,
tot ce este spre plăcerea Aceluia.
101. Cel ce aşteaptă a să chema de Împăratul ca mâine, pentru ce altă va avea grijă,
fară decât numai pentru cugetarea cuvintelor celor ce sunt spre plăcerea aceluia?
Pre aceasta păzindu-o suf1etul, nu se va arăta negătit la judecata cea de acolo.
102. Fericit este suf1etul. cel ce pentru a aştepta pre Domnul săă a veni astăzl, nu
socoteşte nimic pre osteneala zilel nici pre a nopţii. Pentru aceea aşteaptă arătarea
Aceluia îndată dimineata.
103. Pre toti adecă îI vede Dumnezeă, şi văd pre Dumnezeă cei ce nu văd nimic
când să roagă. Şi câti adecă văd pre Dumnezeă, să şi aud de Ia Dânsul. Iar câti nu
să aud, nicl il văd pre E1. DecT fericit este cel ce crede câ se vede de Dumnezeă,
pentru că nu se va clăti picioarele Iui, afară de plăcerea Aceluia.
104. Bunătăţile Împărăţiei cei ce este înlăuntru nostru (Luca 17.21) pre carele
ochiul cel iubitor de podoabă nu le-aă văzut, şi auzul cel iubitor de cinste nu le-a
auzit, şi pre inima cea deşartă de Sfântul Duh nu s-a suit: logodiri sunt ale
bunătătilor celor ce vor să se dea dreptăţilor întru Împârăţia ceea ce va să fie de la
Dumnezeă. Şi cel ce nu să desfătează întru acestea, care sunt rodurile Duhului,
întru desfătarea acelora nu poate ft.
105. Gândurile ce!or lucrătorî, să asamănă cerbilor. Precum aceştia locuesc pre
vârfurile munţilor, pentru frica vânătorilor, iar pentru dorinţa de a să hrănl să
pogoară în văî; Aşa şi aceştia, cel ce nIcî totdeauna în privire Duhovnicească pot a
fi, pentru neputinţa lor; nicî totdeauna în cea fi-rească, pentru că nu totdeauna caută
linişte. Că văzătorii privirelor pâmânteşti, mal înainte văzători să fac.
100. Picăturile cele de rouă adecă, adapă pre brazdele pământului; Iar pre aşezările
sufletuluî întru rugăciune, umejoase de suspinuri de la inimă izbucnind.
107. Cea întăleasă în Treime Dumnezeire, nimenî nu aă văzut-o în videniî,
materialnică doime, şi de cea aproape unime, mal presus nu s-aă arătat; Nici decât
aceasta va fi mal sus, nelucrând al sâă unul, întru cele ce cunoaşte mintea.
108. Nu este aşa cu greutate a tăia calea râului, ca să nu curgă în jos, precum a
ţinea pornirea mintiî ca întru cele văzute să nu se răspândească, când va voi să se
înalţe către cele înalte şi de un neam cu dânsa când să roagă; Măcar că aceasta este
după fire, iar ceilaltă nu dupâ fire.
109. Mintea ceea ce s-aă curăţit înlăuntru despre cele vâzute, de atâta
înspâimântare şi bucurie să umple, cât nimic alt din cele pământeşl nu poate a
încâpea, măcar deşi s-ar strecura către dânsa, toate cele poftitoare.
110. Ajunge celor zise legile firei, ca să ne minunăm de dânsele; Iar viele cele
socotitoare ce să află bine înflorite, izvorăsc dulceaţă a Duhovniceştii mese, ca o
dulce băutură din curate florî.
111. Întru răuroasele flori ale grădinei, albinele roiulul împrejurul matcei sboară.
lar întru umilinta ceea ce neîncetat să face în suflet, împrejurând ca nişte prietene
puterile cele înţălegătoare, împreună lucrează pre cele dorite.
l 12. ln lumea ce văzută, adecă, ca altă oarecare lume să vede omul; Iar întru cea
înţălegătoare, gândul. Pentru că aI Cerulul, şi a1 pământului, şi al celor din mijloc,
acesta, acelora le este vestitor. Iar al minţiî şi al simţireî, şi aI cei de pre lângă
dânsa, mărturisitor este gândul, fără de care amândouă lumele ar ft fost surde.
~ Sfânta Evanghelie după Luca, 17, 21: “Şi nici nu voi zice: lat-o aici sau
acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vos~u”.
546 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

l 13. Nu aşa cu bucurie călătoreşte cel ce s-aă slobozit, robit fiind întru o vreme,
precum mintea slobozindu-să de ţinere, călătoreşte către cele Cereşti ca către ale
sale cu vesel picior.
l 14. CeluT ce nu cu luare aminte să roagă, ci cu răspândire, Varvara adecă Psalmul
i să va socoti 1uI, şi eI Psalmilor, şi ca un Varvar şi ca nişte sălbateci amândoi
dracilor (se va socoti).
l 15. Nu una şi aceiaşî este, cui „lumea s-a răstignit”, şi cine „lumii”. Pentru că
celor dintăi, le slujesc postul şi privigherea; iar acelora (2), neagonisala şi
defăimarea. Afară de al doilea, ostenelele celor dintăi sunt nefolositoare.
l 16. Nimenea nu poate a să ruga cu curăţie, de patima iubirei de frumuseţă şi a
iubirei de cinste tiindu-să. Pentru că către acesta având lipire gândurile ţinerei şi
ale deşertăciunei, ca nişte funil să fac, împleticindu-să pe lângă dânsul, trăgândjos
pre mintea ceea ce să ispiteşte a sbura în vremea rugăciunel, ca pre o pasăre legată.
l 17. Cu neputinţă este în vremea rugăciunei paclnică a să face mintea, ceea ce nu a
câştigat pre iubita înfrânare şi dragoste. Pentru că una adecă să nevoeşte să strice
pre vrăjmăşiea cea din trup, care este asupra sufletului; Iar alta, pre cea deasupra
aproapelul a o strica pentru Dumnezeă. Şi de aceea pacea ceea ce covârşaşte toată
mintea viind, să făgădueşte a face lăcaş, întru cela ce întru acest fel s-a împăcat.
118. De nevoie este celul ce să nevoeşte a intra întru Împărăţia luI Dumnezeă (Mat.
11.12) 52, să prisosască întru bunătăţi, lucrul dreptăţiî lui; Întru milostenie adecă,
prin darea cea din 1ips~, iar întru ostenelele cele de pace, prin judecata răbdării,
pentru Dumnezeă.
l 19. Nici cel ce este întru fapta bună lipsit pentru lenevire, nici cel ce prisoseşte
pentru părere, înlăuntru adăpostireî cel după nepătimire se va afla. Pentru că nicî
unul, nici altul, nu s-a făcut întru desfatarea bunătătilor din dreptate, în mijloc
aflându-să între dânşii, Iipsa şi covârşirea.
120. Nici pământul de nu va dărui plugarulul sămânţă mu lt înmulţită, nu poate să-
1 facă pre el bogat, numai sămânţa dându-I, saă şi puţin oarecare adaos; Nici
lucrătorului, cea săvârşită, dacă nu se va af1a sârguinţa cea către Dumnezeă mai
bună decât înainte voirea luT, drept a să face nu poate.
121. Nu toti cei cc nu iubesc pre aproapele, a-1 urî pot. NicT cei ce nu îl urăsc pre
el, a-1 iubi. Şi alta este adecă a zavistui înainte sporirea aceluia, iar alta a nu te face
împedecător aceluia către înainte sporire. Iar treapta răutăţii cel mai de pre urmă se
va afla, că nu numai a să muşca pentru întăiuciunele a aceluia, ci şi a cleveti pre
unele ca acestea ale aceluia, ca cum nu sunt bune.
122. Altele sunt patimile cele trupeşti, şi altele cele sufleteştî. Altele cele după fire,
şi altele afarâ de ftre. Şi cele ce pre une!e adecă le lucrează, iar pentru celelalte nu
face purtare de grijă ca să le lepede; asemenea este omuluî celul ce pune gard înalt
acoperit împrotiva hearelor, şi să îndulceşte împreună cu paserile cele ce mânâncă
struguril viel cel cuvântătoare, care sunt cu adevărat luminaţi.
123. Mai întăî să face sufletul întru nălucirea răulul, apol întru poftire, după aceea
întru dulceaţă, saă scârbă, apoi întru acest fel întru simţire, şi după aceasta întru
pipăire la arătare şi la nearătare. Intru toate împreună urmează gândurile, afară de
cei maî întăî mişcare, care nepriimin-du-sâ, tot răul cel după (lucrare) aceasta,
nelucrător se va atla.
124. Cei ce sâ apropie către nepătimire, de singure nălucirele să clătesc; Iar de
poftire, cei puţin pătimaşî; Iar întru simţirea răulul să fac, cei ce răă uneltesc pre
cele de trebuinţă, însă scârbindu-să; Iar întru pipăire, cei ce să împreună cu ea fără
de scârbă.
125. Dulceaţa întru toate mădularele trupulul are scaun, iar nu să vede supărând pre
toţi tot într-un fel. Ci la unele adecă mai vârtos întru partea cea poftitoare a
sufletului; iar la altele, întru cea mânioasă, iar la altele, întru cea cuvântătoare: prin
îndrăcirea pântecelui, prin neţinerea mânieî, şi prin vicleşug, pricinele tuturor
necuv ioaselor patiml.
i2 Sfdnta Evanghelie după Matei. 11. I 2: ~‘Din zilele lui Ioan Botezătorul până
acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun rnâna pe ea”.
O sută treizeci şi nouă de capete 547

126. De nevoie este adecă, pre simţirl ca pre porţile Cetăţil a le deschide; Dar de
nevoie este întru deschiderea celor de nevoie, a nu lăsa să intre împreună şi
neamurile cele ce voesc război, şi luptării pricinuitori făcându-ne.
127. Dulceaţa adecă, maică a poftirei este; Iar a mâniei, iuţimea ferei; Iar a
zavistiei, vicleşugul să face (maică) Şi nu are pace cu cel de pre urmă, cel ce nu să
nevoeşte împrotiva începătorilor; NicT poate a intra întru adăpostirea măsurateî
pătimirî, cel ce nu cu sila lucrează poruncile.
128. Ceî ce alungă năvălirele, nu lasă să intre înlăuntru gândurile ca nişte vermi; în
viea cea cuvântătoare, şi celor ale acestora spre vătămare a să face. Iar ceî ce să
alcătuesc adecă, ci nu împreună să îndulcesc, cu prostime a intra pre ele (gândurile)
le lasă, iar nu să apropie de ceva dintru ale lor. Iar cei ce cu dulceaţă adecă
împreună vorbesc cu patimile prin gândurl, iar întru alcătuire neviind, sunt
asemenea cu ceî ce lasă pre vieru! cel sălbatec înlăuntru ţarineî şi al gardului a
intra, însă nu îl lasă pre el să se sature din strugurii viel; apoi îl aflară pre el mal
tare decât puterea lor, întru alcătuirea patimilor de multe ori aflându-să.
129. N-aă ajuns încă întru prostime, cel ce are încă trebuinţă de gardul nevointei
cel din înfrânare. Pentru că cel desăvârşit zice, nu să înfrânează, ci cel ce să
nevoeşte. Şi asemenea este cu cel ce are vie saă holdă, nu prin mijlocul altora, ci
într-un unghi oareunde; şi pentru aceasta trebuieşte multă pază şi trezvire. Pentru
că acelui ce a ajuns întru multă prostime, despre toate părţile viea neatinsă să face;
Ca a Împăratulul s-aă a altuia oarecăruia stăpân înfricoşat, şi din singur auzul
făcând pre tâlhari şi pre trecători a să teme de apucare.
130. MulţI să suie pre crucea pâtimireî cei rele, însă puţini primesc şi pre pironirea
eT. Pentru că aT ostenelelor şi aI necazurilor celor după înainte voire, sunt mulţi
ascultători; Iar aI celor ce vin nu cu înainte voire, numai cei ce aă murit desăvârşit
lumel aceştiea şi odihneî eI.
131. Mulţî adecă de toate hainele cele de piele să desbracă, iar de cea de pre urmă
care este a slavel deşarte, numai cei ce s-aă îngreţoşat de maica aceea, de iubirea de
sine.
132. Lauda oamenilor şi odihna trupulul, cel ce primeşte adecă însă nesuferind
acesta, de haina cea de pre urmă a slavei deşarte gol facându-să, s-a învrednicit a să
îmbrăca de aicea întru strălucirea cea din Cer, a lăcaşului celul căutat întru multe
suspinuri.
133. Alta este fapta, şi alta lucrarea. Şi aceasta adecă, e arătătoare a păcatului celui
săvârşit; Iar aceea numal a dulcei pătimirî cei ce înlăuntru să lucreazâ, iar nu din
afară; precum cel ce din pământul lor nu sunt mişcaţi, însă daă dajdie ‚~
stăpânitorulul pentru cele dorite lui.
134. Gustul tiindu-să de du!ceţi, cu neputinţă este a nu împreună urma şi toate
celela!te simţirî; Măcar deşl a celor mal reci, li se pare a păciui cele de sub pântece,
precum a celor îmbătrâniti care din veştejire nu pătimesc înfocare. Ci nu pentru a
nu naşte cea stearpă preacurvind, înţăleaptă se va chema. Iar întreg înţălept, pre cel
ce nu pătimeştc înlăuntru 1-am fi zis, şi care nici cu vederea nu să îndulceşte.
135. Întru hrană, în chip şi în glas, cea poftitoare parte a sufletului să vădeşte în ce
fel este. Şi cu cele îndulcitoare, şi cu cele ce întru alt fe! să află, în gust, în vedere
şi în auz, saă ca uneltindu-Ie pre dânsele, saă ca răă uneltindu-le, saă de mijloc
către amândouă aflându-sa.
136. Întru cel ce nu povăţuesc înainte frica, ca cele ce nu aă păstor, gândurile întru
turburare se vor afla. Iar întru bună rânduială şi înlăuntrul staulului celuî cu bună
legiuire, urmându-i, saă înaintea lui mergând.
137. A1 credinţei, fiă este frica; Iar al poruncilor, aceasta este păscător. Şi cel ce nu
aă câştigat pre maica, oaie a să arăta a păşunei ceî după Domnul, nu să va
învrednici.
138. Uniî adecă numai pre începuturile bunătâţilor le aă; Iară alţii, şi pre mijloacele
acestora; iar alţil, şi pre săvârşirele lor fară de care ca un ostaş gol fteştecare se va
afla, saă ca un dregâtor fărâ dajdie, formă învechită, impozit, dare, bir. Plural dăjdii
clin sl. du~da.
548 SFÂNTUL ILIE ECDICUL

Ieafa. Şi pentru aceasta acela, numal pre a sa casă o păzeşte de cei ce să apucă sâ o
surpe pre ea; Iar acesta, nu întru cinste necuvioasă să af1ă cu care s-ar aduna.
139. Ceî ce ne îndeamnă pre noi ceT ce suntem nesăvârşiţi să petrecem împreună
cu dulceţile gâtului, ascmenea oarece fac, cu cei ce poruncesc a tăia ranele cele ce
acum vin întru vindecare; saă a scărpina râile pentru dulceaţă; saă a mânca pre cele
ce aprind pre friguri, saă a desgrădi pre viea sa, şi a lăsa să intre ca un porc sălbatec
pre înţălegerea trupului, şi pre cugetele cele bune, ca pre nişte struguri a le paşte.
Cărora a să supune nu să cuvine, nicî celor fără de vreme momele a să pleca, şi ale
oamenilor şi ale patimilor. Ci mai vârtos a întări gardul prin înf~ânare, până ce vor
înceta a răcni fearele, adecă patimile cele trupeştl, şi gândurile cele deşarte a nu să
pogorî ca nişte paseri să strice pre via suf1etuluî celui îmbelşugat cu videniele cele
întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia i să cuvine slava şi stăpânirea, în vecii
vecilor

AMTN.