A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISCOPUL

BULGARIEI 
TÂLCUIRE
LA EPISTOLELE CELE SOBORNICEŞTI.

Pentru ce se numesc aceste Epistole Soborniceşti.

Soborniceşti se zic aceste Epistolele ale lui Iacob una, ale lui
Petru două, ale lui Ioan trei, şi ale lui Iuda una, ca şi cum
cuprinzătoare. Căci nu cu hotărâre unui neam, sau unei cetăţi,
 precum dumnezeiescul Pavel romanilor, sau corintenilor, numeşte
 pe Epistolele acestea ale unor ucenici ca aceştia a-i Domnului, ci
cuprinzător pe credincioşi, adică  Iudeilor celor ce se aflau întru
risipire precum şi pentru, ori şi tuturor creştinilor celor ce sub
aceiaşi credinţă se află.

Pricina soborniceştii Epistole a lui Iacob.

Scriind Iacob însuşi Epistola aceasta celor din cele

douăsprezece seminţii risipite, ce au crezut în Domnul nostru Iisus
Hristos, o scrie învăţătoare, învăţându-i pentru deosebirea ispitelor,
care sunt de la Dumnezeu, şi care sunt din însăşi inima oamenilor.
Şi cum că nu cu singur cuvântul, ci şi cu lucrul se cade a se ar ăta
credinţa. Şi cum că  nu auzitorii legii, ci f ăcătorii legii se
îndreptează. Iar pentru cei bogaţi porunceşte ca să nu se cinstească 
mai mult decât cei săraci, bogaţii în biserici, ci mai vârtos să fie şi
certaţi şi înfruntaţi ca nişte trufaşi. Şi la sfâr şit mângâind pe cei
nedreptăţiţi şi îndemnându-i pe dânşii să  rabde îndelung, până  la
venirea Judecătorului: şi învăţându-i pentru r ă bdare, şi ar ătându-le
de la Iov pe folosul r ă bdării, porunceşte să se cheme preoţii la cei
 bolnavi, şi să se sârguiască a întoarce pe cei r ătăciţi, către adevăr.
Că  va fi plata acestuia de la Domnul iertarea păcatelor. Şi aşa
sfâr şea Epistola.
IPG 002
 

Arătare a capitolelor la soborniceasca epistol ă a lui

Iacob.

1. Pentru r ă bdare, şi pentru credinţa cea nef ăţarnică, şi pentru

smerita cugetare către cei de aproape. Întru care şi pentru orbirea
cea dintru noi, şi pentru patimile cele dintru aceasta, că  nu de la
Dumnezeu este pricina: că  orice bine este întru noi de la Dânsul
este. Pentru blândeţe şi cur ăţie, şi pentru buna lucrare care este
împărtăşitoare de fericire. Şi pentru ştiinţa şi măsurarea cuvântului.
Pentru dragostea cea nef ăţarnică  către fiecare după  lege. Cum că 
nu numai din credinţă, ci şi din lucruri, şi din fiecare deosebi, ci
dintru amândouă împreună se îndreptează omul. Cum că limba cea
îndr ăzneaţă  şi f ăr ă de rânduială omoar ă pe cel ce o are, pe care se
cuvine a o ţine şi a o stă pâni numai spre lauda şi slava lui
Dumnezeu.
2. Pentru împreună petrecerea cea bună, şi f ăr ă sfadă împreună 
cu unii şi cu alţii care se naşte din iubirea de slavă  cea pentru
înţelepciunea omenească.
3. Pentru dumnezeiasca înţelepciune.
4. Şi cum că  din lenevire, şi din iubirea de dulceţi, pricirea, şi
nestatornicia, şi vrajba cea către Dumnezeu se face.
5. Pentru pocăinţa spre mântuire.
6. Pentru a nu judeca pe aproapele.
7. Că  nu de la om, ci de la Dumnezeu paşii omului se
îndreptează.
8. Pentru lăcomia bogaţilor, şi pentru desf ătarea lor cea din
lumea aceasta, şi pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu.
IPG 003 
9. Pentru îndelunga îngăduire şi r ă bdarea pătimirilor şi pentru
adevăr.
10. Sf ătuiri care deosebi fiecăruia se cuvine cu credinţă. Şi cum
că se cuvine a sluji mântuirii aproapelui.

TÂLCUIRE
 

A EPISTOLEI CELEI SOBORNICEŞTI A SFÂNTULUI

APOSTOL IACOB.

CAP: 1.
1. I acob robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor
douăsprezece seminţii ce sunt întru risipire, să se bucure.
Al lui Dumnezeu adică al Tatălui, iar al Domnului, al lui Iisus
Hristos, drept aceea dacă deopotrivă este al Tatălui şi al Fiului rob,
apoi de o cinste este cu Tatăl şi Fiul şi după fiinţă şi după cinste. Şi
mai mult decât cu toată vrednicia lumească Apostolii Domnului se
împodobesc cu a se numi robi ai lui Hristos.
2. Toată  bucuria să  socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de
ispite veţi cădea;
Pe ispitele şi întristarea cea după  Dumnezeu. Pe acestea şi
lăudate şi vrednice de bucurie le ştie, că  legătur ă  ne ruptă  şi
creştere a dragostei şi a umilinţei sunt acestea. De unde şi aceia sau
zis: „Fiule dacă te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul
tău la ispite.” Şi Hristos: „În lume necazuri veţi avea, ci
îndr ăzniţi.” Că  nu este cu putinţă  f ăr ă de iscusinţă  nici de cununi
lumeşti, nici de cele de la Dumnezeu să se învrednicească cineva.
Şi smerindu-se pe sine fraţii îi numeşte pe dânşii cu fii. Şi de toată 
 bucuria pricinuitoare sunt celor sârguitori ispitele, că lămurirea lor
 prin acestea se face ar ătată. Că  cercarea la lucrul cel desăvâr şit îi
trimite. Dar va zice cineva; dacă (citat ??)
IPG 004 (aici am corectat inversarea IPG) 
dacă  întru acest fel este lucrul ispitelor, cum Hristos ne învaţă 
întru rugăciune, ca să  cerem de la Dumnezeu să  nu intr ăm întru
ispită? deci zicem, că îndoite sunt ispitele. Unele având pe început
de la noi, iar altele de la Dumnezeu pentru iscusinţa şi lauda asupra
noastr ă fiind aduse. Îndoite sunt încă şi cele ce de la noi pe început
îl au. Care sunt pentru bărbăţia cea dobitocească, pe care şi dârjie
1
şi semeţie o numiţi, de care ne învaţă  Domnul şi să  ne păzim,*  
fiindcă  duhul este sârguitor, şi în vremea luptelor sârguinţa se

1
 Matei 6, 13. Luca 11, 4.
 

stinge, şi nu sfâr şeşte întru lucru bun celor ce o au uneltit. Iar altele

sunt care se aduc asupr ă  pentru păcat precum pieirea asupra
sodomitenilor. De aceste ispite se cuvine a fugi cu toată puterea cei
ce vieţuiesc f ăr ă de păcat. Fiindcă de cele de la Dumnezeu, precum
cele asupra lui Iov, precum cele asupra lui Avraam, nu numai că nu
ni se cade a fugi, ci de ar fi cu putinţă, prin r ă bdare şi mulţumire şi
a le atrage asupra noastr ă, ca pe nişte vrednice de laude şi de
cununi. Iar întru ispite de multe feluri, au zis, pentru căci ispitele,
 precum am zis, sunt unele de la Dumnezeu, iar altele de la noi.
3. Cunoscând că lămurirea credinţei voastre lucrează r ă bdare.
Îndoite fiind ispitele după  cum am zis, întru amândouă  păr ţile
ne foloseşte r ă bdarea. Întru acelea de la Dumnezeu, căci dobândim
aici laudă, precum Avraam, precum Iov. Iar întru cele de la noi că 
r ă bdându-le cu mulţumită  ca o deopotrivă  cumpănire şi atârnare
împotriva păcatelor noastre aducem aceasta (lauda n.tr) înlăuntru.
Că cel ce este cunoscător şi judecător a-lor sale, a pus început la a
sa mântuire, şi întru haractirul (forma n.tr.) dreptului pre sineşi s-
au asemănat: fiindcă băratul drept întru gr ăirea dintâi al său sfâr şit
îşi este.(*2?)
4. Iar r ă bdarea lucrul desăvâr şit să aibă.
IPG 004
Vezi, că n-au zis hotărâtor r ă bdarea, că are lucrul desăvâr şit, ci
 poruncitor, să  aibă. Căci nu vre-o faptă  bună  mai înainte supusă 
(adică înfiinţată) o vesteşte, ci pe ceea ce acum se lucrează pe care
se cuvine a o face, o legiuieşte.
Ca să fiţi desăvâr şit, şi întregi, întru nimic lipsiţi. 
Pricină  a lucrului celui desăvâr şit, pe înţelepciune o zice.
Fiindcă  ştie pe ispitirea credinţei şi a r ă bdării celei întru ispite, că 
nu este ispravă  a fiecărora oameni, ci a celor după  Dumnezeu
înţelepţi. Pentru aceasta porneşte pe toţi către cererea înţelepciunii.
Carii întru aceasta doresc pe acestea a le ispr ăvi.

2
 18, 17?
 

  5. I ar dacă cineva din voi este lipsit de înţelepciune, să cear ă de

la Dumnezeu cel ce dă tuturor cu îndestulare, şi nu înfruntează; şi
se va da lui. 
De înţelepciune duhovnicească, ca şi pricină  a lucrului celui
desăvâr şit o zice nouă. Iar această înţelepciune este cea de sus, prin
care împuternicindu-ne vom putea să  lucr ăm pe fapta cea bună 
întreagă. Nu zice de înţelepciunea cea omenească.
6. Şi să cear ă cu credinţă nimic îndoindu-se.
Că  dacă  crede să  cear ă, iar dacă  nu crede, nici să  nu cear ă, că 
nimic nu va lua dintru acelea care cere. Iar cel ce se îndoieşte este,
cel ce cere cu mândrie, ocărâtor este cu adevărat cel ce se
îndoieşte. Că dacă nu ai crezut, că pe cererea ta o va săvâr şi, nici să 
te apropii nicidecum, ca nu prihănitor să te afli al celui ce pe toate
le poate, f ăcându-te f ăr ă de socoteală îndoit la suflet. Deci de cea
atâta de urâtă boală se cuvine a ne lepăda. Că 

IPG oo5
Pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care
de vânturi se aruncă şi se izbeşte.
7. Că să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul.
Cel ce se îndoieşte este acela care se stânjeneşte pe sineşi despre
lucrul cel adevărat, şi cu două gânduri se face (de va fi lucrul acela
sau nu va fi). Că acesta nici va lua, că s-a f ăcut îndoielnic pentru
lucrul cel nădă jduit.
8. Bărbatul îndoit la suflet, nestatornic este întru toate căile sale.
Îndoit la suflet, în loc de, amestecat, ne gătit, ne săvâr şit, îndoit
la socoteală, f ăţarnic. Iar că-i, pe mişcările cele sufleteşti le zice, de
care nădejdile noastre se spânzur ă, ori bune ori şi nu. Precum şi
David au zis, ,,Căile mele mai înainte le-ai văzut.” Şi întru alt fel,
 bărbat îndoit la suflet îl numeşte pe cel ne întărit, carele nu este
înfipt şi întemeiat nici către cele ce vor să fie nici către cele ce sunt
de faţă, ci aici şi acolo împrejur se poartă, şi uneori se ţine de cele
 

ce vor să fie, iar alte ori de cele ce sunt de faţă. Şi pe unul ca acesta
îl aseamănă  şi valului mării, care nu are stare. Şi florii ierbii celeia
ce nu are nimic statornic, ci după ce au r ăsărit soarele se vestejeşte.
Pentru aceea nici ierbii l-au asemănat pe dânsul ceea ce este mai
statornică, ci florii, ar ătându-i pe vremea lui cea puţină. Dar pentru
ce s-a zis îndoit la suflet? Căci nici către viaţa aceasta de faţă, nici
 pentru ceea ce va să  fie nu se îndreptează  cu nădejde. Că  la
Scriptur ă  sufletul se numeşte viaţă. Precum aceea, „toate câte are
omul le va da pentru sufletul său”.*3  Ridică-ţi îndoirea sufletului
tău şi nicidecum nu te vei mai îndoi cu nimic la suflet, a cere de la
Dumnezeu zicând întru sineţi: C ă nu pociu să cer de la Domnul, şi
să iau, după 
IPG 005 verso
ce am greşit înaintea Lui; nu gândi acestea, ci din toată inima ta te
mărturiseşte, şi te întoarce către Domnul, şi cere f ăr ă de îndoire de
la Dânsul, şi vei cunoaşte milostivirea Lui, căci nu te păr ăseşte pe
tine, „ci cererea sufletului tău o va împlini”* Psalm? Că Dumnezeu
ne pomenitor de r ău este, şi se milostiveşte spre f ă pturile sale.
9. Şi să se f ălească fratele cel smerit întru înălţimea sa.
Fiindcă ştie pe smerita cugetare visteriei a tuturor bunătăţilor, şi
cum că f ăr ă de aceasta nimic din cele bune nu se ispr ăveşte, pentru
aceasta adaoge pe acest stih: „să se f ălească smerit întru înălţimea
sa”, că  de vreme ce îl aseamănă  valurilor mării pe cel ce se
îndoieşte, care se înalţă  umflându-se de vânturi, iar mai degrab
decât se înălţă  se domoleşte, asemenea pătimeşte şi cel ce se
îndoieşte de mândrie, căci nu-şi întăreşte cererile sale întru nimic
din cele trebuincioase. Pentru aceasta adaoge, să se f ălească fratele
cel smerit, întru acest chip oare ce zicând. Cel ce voieşte să cear ă 
ceva, întâi să cear ă cele trebuincioase, întru care nu va greşi pentru
cele cerute. Iar acestea sunt Împăr ăţia cerurilor, şi dreptatea. Apoi
să  îngăduiască  (persevereze n.tr.) pentru unele ca acestea cerând.
Iar nu după ce la puţină vreme sau rugat, îndată să se ducă, că al

3
 Iov 2,4.
 

celor trufaşi este lucrul acesta. Ci să aştepte luarea întru smerenia

sufletului îngăduind.
10. Ş i cel bogat întru smerenia sa; căci ca floarea ierbii va trece.
11. Că a r ăsărit soarele cu zăduful, şi a uscat iarba, şi floarea ei
a căzut,
Florii ierbii aseamănă  pe bogăţie, vrând a ar ăta că  este
vremelnică.
IPG 006
Şi frumuseţea feţei ei au pierit; 
Feţei ei (ταχριστικῶς?)  metaforic au zis, că  acesta numai la
om se zice, iar la celelalte jivini nu.
Aşa şi bogatul întru umbletele sale se va veşteji. 
Căr ări, sau umblete, le zice pe curgerile şi ieşirile vieţii acesteia
de acum.
12. Fericit bărbatul care rabdă ispita, că lămurit f ăcându-se, va
lua cununa vieţii, pe care o au f ăgăduit Dumnezeu celor ce îl
iubesc pe el.
Îndoite fiind ispitele după cum am zis, foloseşte întru amândouă 
 păr ţile r ă bdarea. Apoi după ce a pomenit pe rugăciunea Domnului,
care ne porunceşte ca alegând noi pe cel mai bun, să ne rugăm ca
să nu cădem în ispită, de a doua oar ă ia cuvântul prin cele înainte
 puse luminând şi tâlcuind care ispită este de la Dumnezeu, şi care
este aleasă  de noi înşine; Însă  bine se află  dacă  vom zice că 
Domnul şi Dumnezeu căutând către cea mai mare neputinţă a firii
omeneşti, au sf ătuit ca să  nu poftească  aducerea ispitelor asupr ă,
fiindcă  încă  nu erau desăvâr şiţi ucenicii. Dar fiindcă  prin
cunoştinţa cea prin învierea Lui, şi prin înălţarea Lui la ceruri sau
întărit firea noastr ă cea slabă, ne învaţă fratele lui cel după trup ca
să nu ne temem de ispite.
13. Nimeni ispitit fiind să zică, că de la Dumnezeu sunt ispitit.
Dacă îndoite sunt ispitele, pentru ce acum scoate afar ă pe toată 
ispita din pricina cea de la Dumnezeu? Dar caută de vezi că n-au
zis cel ce s-au ispitit, ci ispitit fiind, ca pe cel ce pentru nelegiuirea
şi
IPG 06 verso 
 

desfrânarea îşi agoniseşte lui-şi ispitele, şi ca şi cum pe cel ce întru

un necurmat val în primejdii este cufundat, pe acesta zice că nu de
la Dumnezeu se ispiteşte, ci dintru a sa poftă. Că cel ce a biruit pe
ispita cea adusă asupr ă-i, mai cu întemeiere pe sine aşezându-se cu
greu se face prins de ispită  mai ales celor de la sine pornite. Căci
către filosofească viaţă abătându-se întru r ăsuflare despre ispite de
acum este.
Că  Dumnezeu este neispitit de rele este şi el pe nimeni nu
ispiteşte;
 Neispitit de cele rele este Dumnezeu, după cela ce au zis: firea cea
dumnezeiască  şi fericită, nici supăr ări are ea, nici altora le dă. Că 
împrejurul firii celei muritoare şi pământeşti sunt acestea toate,
întru care schimbare şi prefacerea se vede, care sunt mai înainte
începătoare ale firii noastre. Iar pofta şi păcatul şi moartea ce
dintru acestea odr ăsleşte în suflet, sunt oare care trepte ale pieirii
omeneşti, că pofta loc de primire aflând, au lucrat păcatul, care au
născut pe moarte, dacă  prin pocăinţă  vom dezr ădăcina păcatul,
început de a doua viaţă ne vom pune nouă înainte.
14. Ci fiecare se ispiteşte de a sa poftă fiind tras, şi amăgit.
15. A poi pofta zămislindu-se naşte păcatul, iar păcatul
săvâr şindu-se naşte moarte.
Fiindcă  au ar ătat pe dumnezeiasca fire, cum că  nici ea se
ispiteşte, nici altora pe aceasta le dăruieşte, şi zice aicea ispite pe
gândurile cele ce tulbur ă pe suflet. Căci cele de la Dumnezeu nu-l
tulbur ă, ci sunt împăciuitoare şi împăcătoare ale sufletului
str ălucindu-l pe dânsul, pentru aceasta zice, toată darea bună  şi tot
darul desăvâr şit
IPG 007
de sus este de la Părintele luminilor: fiindcă cele ce de la noi ni se
aduc asupra noastr ă o au pe ne săvâr şire.
16. Nu vă amăgiţi fraţii mei iubiţi.
17. Toată  darea cea bună, şi tot darul desăvâr şit de sus este,
 pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare
sau umbr ă de mutare.
 

  Iar Părinte al luminilor înţelege pe Dumnezeu. Ori al puterilor

celor îngereşti, ori al celor luminaţi prin Duhul Sfânt, la carele nu
este prefacere, sau umbr ă de schimbare.
Nu este, la Dumnezeul luminilor prefacere, că El prin proorocul
strigă: „Eu sunt şi nu mă schimb”.*4 Iar acest, umbr ă de schimbare,
este pus în loc de până la nici oarecare prepus furişare.
18. El voind ne-au născut pe noi, cu cuvântul adevărului, ca să 
fim noi pârgă oare care a zidirilor lui.
Pe acest, voind, l-au zis, pentru cei ce învaţă învăţături dr ăceşti,
cum că lumea de sineşi s-au alcătuit şi s-au înfiinţat. Că de vreme
ce mai sus au zis, la carele nu este schimbare, şi au ar ătat dintru
aceasta că Dumnezeu stă neschimbat: adaoge pe acest, voind ne-au
născut pe noi. Că dacă ne-am f ăcut, ar ătat este că  şi schimbăcioşi
suntem. Căci cum va fi neschimbată  firea ceea ce dintru nefiinţă 
 prin schimbare întru fiinţă au venit? A poi de vreme ce au zis, ne-
au născut, ca să nu prepună cineva că asemenea nouă  şi pe însuşi
Fiul Său l-au născut, adaoge pe acest, cu Cuvântul adevărului, că,
după Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, toate printr’însul s-au f ăcut,
ca şi cum prin Cuvântul adevărului. Drept aceea dacă  prin
Cuvântul este înfiinţarea noastr ă, apoi nu suntem de un neam şi de
o fiinţă  noi carii pe fiinţă  o avem de la Acela de la care ne-am
f ăcut.
IPG 07 verso.
Iar acest, pârgă  oare care, este pus în loc de, cea întâi şi prea
cinstită. Iar zidire, o zice pe firea cea văzută.
19. Drept aceea, fraţii mei cei iubiţi, să fie tot omul grabnic spre
a auzi, şi ză bavnic spre a gr ăi, ză bavnic spre mânie.
Pe acest, grabnic, nu întru auzirea goală o cuprinde, ci şi întru
lucrare, şi care după  ce au auzit spre lucrarea celor auzite se
 porneşte. Că au ştiut că acela ce cu sârguinţă îşi dă auzirea, şi către
lucrarea acestora, gata pe sine se va da, precum din cea dimpotrivă 
cel ce cu ză bavă întru ceva se află, cu întârzierea uneori şi cu totul
se opreşte despre lucrare. Pentru aceea la învăţătura celor

4
 Maleahi 3, 6.
 

dumnezeieşti o porunceşte pe grabă, iar pe întârziere la cele ce o au

 pe metahirisire greşită. Şi acestea sunt, a gr ăi, a se mânia. Fiindcă 
gr ăirea cea din mânie, nu sfâr şeşte în lucru bun. Pentru aceea şi
oarecare bărbat de Dumnezeu înţelepţit, zice, de multe ori s-au căit
că  au gr ăit, iar cel ce au tăcut, niciodată. Şi fericitul David în
Psalmi zice: „Mâniaţi-vă, şi nu greşiţi”, adică  ne mâninindu-ne
îndată, apoi şi pe nebunia cea din mânie o aduce pe urmă.
Asemănate acestora sunt şi acestea de faţă, şi întru gr ăire, şi întru
mânie. Iar mai ales pentru mânie, care f ăr ă  de socoteală  şi
dobitoceşte scoţându-se afar ă, de dreptatea lui Dumnezeu lipseşte.
Pentru aceea şi zice: „Mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”.
20. Că mânia omului dreptatea lui Dumnezeu nu o lucrează.
Dreptatea este deprindere în suflet, care împarte fiecăruia cea
după vrednicie. Iar mânia pierde şi pe cei înţelepţi, pentru căci cu
împătimirea întunecă  mintea foarte, care pe ascuns (mintea)
împarte fiecăruia cea după  vrednicie, deci cum ar fi putut să  o
alcătuiască şi să o întărească? Dar caută de
IPG 008
vezi, că  nu aşa prost au zis, a celui ce nu lucrează  dreptatea lui
Dumnezeu, ci a celui ce se îmbărbătează pentru a lui pierzanie. Că 
 pentru aceasta şi f ăr ă  de adăogirea articului au adus cuvântul. Şi
cum că  aceasta voieşte, arată  acest, „Fericit bărbatul, care n-au
umblat în sfatul necredincioşilor” Că  aducerea asupr ă  a articului
celui supus arată, că  acest nume, bărbatul, pe plecarea cea spre
amândouă  păr ţile a celor ce sunt bune şi a celor rele voieşte să  o
însemneze. Se cuvine a şti încă şi cum că nu au zis ergazete (adică 
lucrează) după  forma cea proastă, ci adăogirea propoziţiei (adică 
înainte punerii) catergazete (adică  prefacere) este, care nu se
lipseşte cu totul de cuviinţă. Că este cu putinţă întru mânie a vedea
oare care folos după cum pentru că nu se împărtăşeşte cu fapta cea
 bună  şi întru altă  mişcare sufletească  nu este totul de lepădat, ci
este cu putinţă a afla şi ceva bun.
21. Pentru aceea lepădând toată  spurcăciunea, şi prisosinţa
r ăutăţii, întru blândeţea inimii să  primiţi pe cuvântul cel r ăsădit
carele poate să mântuiască sufletele voastre.
 

  Pe spurcăciune, şi pe prisosinţa r ăutăţii le adaogă, acesta vrând

să  arate, că, deşi întru oarecare spurcăciune au căzut cineva de
multe ori, degrab dintru dânsa să se scoale, ca nu îngăduind multă 
vreme întru dânsa prin obişnuinţă  mai întărit r ăul să  se lucreze.
Fiindcă au fire cele ce de noi se săvâr şesc mai adeseori şi mai de
multe ori în fire să-l prefacă  pe r ăul cel săvâr şit, ori întru
deprindere a firii lui să pe prefacă. Iar întru blândeţe au zis, pentru
cuvântul cel dumnezeiesc, care întru tulburare şi în gâlceavă nu se
 primeşte. Iar r ăsădit pe cuvânt numeşte, fiindcă cuvântători ne-am
f ăcut, alegători ai celui mai bun şi ai celui mai r ău.
22. Şi fiţi f ăcători cuvântului, şi nu numai ascultători*5.
23. Că  dacă  este cineva auzitor al cuvântului, şi nu f ăcător,
acesta
IPG VERSO 008
se aseamănă bărbatului ce-şi caută faţa naşterii sale în oglindă*6.
Faţă a naşterii este, ca prin lege să se cunoască pe sine. Pentru
aceea şi lângă faţă au adăogat, a naşterii. Că prin lege ne învăţăm
în ce fel ne-am f ăcut, şi înţelegem în ce fel legea cea
duhovnicească  pe noi ne săvâr şeşte f ăcuţi prin baia naşterii de a
doua. Apoi ne facem uitând darul neîngăduind noi întru o
frumuseţe ca aceasta prin faptă. Că cel ce sau dat pe sine la fapte
rele, nici nu pomeneşte că  şi cu ceva i s-au f ăcut bine de la
Dumnezeu. Că dacă şi-ar fi adus aminte că de sus s-au f ăcut şi s-au
îndreptat şi întru fiii lui Dumnezeu s-au socotit, nu s-ar fi dat pe
sine la lucrurile ce leapădă  darul. Şi trece şi mută cuvântul, de la
oglinda aceasta obişnuită, către oglinda cea gândită, nu aduce
nimic din cele ce hotăr ăsc şi obişnuiesc la asemănare pe cea zisă:
adică ca să zică aşa: „Dacă cineva este auzitor al legii şi nu f ăcător
acesta se aseamănă bărbatului celui ce-şi caută faţa sa în oglindă”
că  precum acela s-au căutat pe sine, şi îndată  s-au uitat în ce fel
era, aşa şi acesta care prin legea lui Moise au înţeles pentru ce s-au
f ăcut, că  spre slava lui Dumnezeu, şi ca să  fie după  chipul lui
5
 BIBLIA 1914 / Şi fiţi f ăcători cuvântului, iar nu numai ascult ători, amăgindu-vă înşivă pe voi.
6
 BIBLIA 1914 / Pentru c ă de este cineva ascult ător cuvântului, şi nu f ăcător, unul ca acesta asemenea este
cu omul ce-şi caută faţa sa trupească în oglindă.
 

Dumnezeu celui ce l-au f ăcut pe dânsul, şi dacă după ce au înţeles

nimic din cele înţelese n-au lucrat: s-au f ăcut asemenea celui ce îşi
caută  faţa sa. Aşa fiind trebuinţă  pe asemănarea aceasta să  o
alcătuiască, nu o au alcătuit. Şi nu în zadar face aceasta Apostolul,
ci aducând pe auzitor şi îmboldindu-l ca nu f ăr ă  luare aminte să 
audă pe acest: „că nu auzitorii aceea sunt fericiţi, ci cei ce unesc pe
auzire cu lucrare” fiindcă  şi fariseii s-au f ăcut auzitori, dar de
vreme că nu erau f ăcători, nici fericiţi. Amăgindu-se pe sine, adică 
înşelându-se, def ăimând a lor mântuire.
24. Că s-a căutat pe sine, şi s-au dus, şi îndată s-au uitat în ce fel
au fost.
Că  auzirea au împreunat pe uitare, fiindcă  nu ajunge singur ă 
auzirea legii către
IPG 009
mântuirea sufletească, dacă nu va face cele auzite.
25. Iar cel ce priveşte în legea cea desăvâr şit a slobozeniei, şi
r ămâne într-însa, acesta nu ascultător cu uitare f ăcându-se, ci
f ăcător lucrului, acesta fericit va fi întru fapta sa.
A  zis „cel ce priveşte”, dar nu cel ce a intrat. Că  legea cea
duhovnicească  pe dorinţă  şi pe mărime pretutindeni avându-o şi
dintru însăşi puţina şi scurta cetire ştie a trage către sine pe cetitori.
Şi după ce au zis legea cea desăvâr şită au adăogat a slobozeniei, pe
slobozenia ei f ăcându-o vestită. Pentru că legea lui Hristos de robia
cea împrejurul trupului izbăvindu-l, îl pune întru slobozenie pe cel
ce se apropie la dânsa, şi pentru slobozenie, şi l-au lucrat pe acesta
a lua aminte, şi de uitarea ce vatămă pe toate cele bune l-au izbăvit.
26. De se pare cuiva între voi că este creştin şi nu îşi înfrânează 
limba sa, ci îşi amăgeşte inima sa, a acestuia deşartă  îi este
creştinătatea.
Credincios la iudei este cel ce are credinţa întru lucruri căci i se
 pare că  nu este în publicat. Şi fiindcă  mare cugeta iudeii pentru
 pândiri şi păziri, şi întru acestea socotea că  ispr ăveşte toată 
 blagocestia cea către Dumnezeu, şi împrejurul acestora singure
îndeletnicindu-se, gândeau că î şi câ ştigă lor fericirea. Iar către alţii
cu def ăimare se afla precum este ar ătat de la fariseul cel din
 

Evanghelii, şi dintru acelea care au gr ăit c ătre vameşul cu mândrie

şi cu semeţie. Pe părerea fariseică împilându-o apostolul zice stihul
cel pus înainte. Că  după  ce au pomenit pe lucrul f ăcătorului, şi
după ce l-au fericit pe el îndată, îndreaptă şi r ăul cel ce odr ăsleşte
întru lucrare la cei mulţi, şi zice, că  nu socoti tu cel ce pentru că 
faci legea şi te f ăleşti şi pe fericire întru singur ă facere o ai. Că nu
este primit acest lucru la Dumnezeu; ci acela este primit, care face
IPG verso 009
lucrul cel bun cu osârdie, dar nu se poartă cu trufie asupra celor ce
nu fac. Iar acest „îşi amăgeşte inima sa”, este cel ce ca şi cum o
sugrumă, şi din trufie ca un f ăcător al legii îşi amăgeşte ştiinţa sa.
Că  acest lucru voieşte să  însemneze aici inima, precum în Psalm
zice: „inima zdrobită şi smerită.*7 
27. Creştinătatea  curată  şi neîntinată  la Dumnezeu şi Tatăl
aceasta este, a cerceta pe cei sărmani şi pe văduve întru necazul
lor.
Creştinătatea mai mult oare ce decât credinţa se pare că  are.
Căci înseamnă cunoştinţa oare cărora taine, şi întemeiere a celor ce
se privesc întru credinţă. Pentru aceasta şi Apostolul au întrebuinţat
această zicere, creştin zicând, ca şi cum ar fi zis, cunoscător pe sine
socoteşte-te, al tainelor celor ce sunt în lege şi păzitor cu
dinadinsul. Cum? Cel ce nu ştii să  o înfrânezi pe a ta limbă,
 prihăneşti pe aproapele, şi cu trecerea cu vederea vieţuind, pe nici
unul din cei lipsiţi nu-i miluieşti. Când legea nici pe cel ce gr ăieşte
de r ău nu-l primeşte, ci şi a milui pe vr ă jmaşi porunceşte. Deci
dacă  voieşti să  fii creştin, nu numai întru cetirea legii să  ar ăţi
creştinătatea, ci şi întru facere. Şi aceasta este, a milui pe cei de
aproape. Căci cel ce este milostiv către aproapele, are oarecare
asemănare cu Dumnezeu, că „fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru
cel ceresc”*8. Dar şi milostivirea voastr ă s ă nu fie întru căutarea la
faţă, fiindcă nici Dumnezeu facerile sale de bine împăr ţite le face,
ci r ăsare soarele şi peste bogaţi şi peste cei săraci şi plouă  şi peste
cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
7
 Psalm 50, 18.
8
 Luca 6, 36
 

  Şi a se păzi pe sine nespurcat de către lume.

Lume aici pe norodul cel de rând şi ţăr ănesc se cuvine a
înţelege, cel ce după poftele amăgirii sale se strică.
IPG 10
CAP: 2.

1. Fraţii mei, nu întru căutare în feţe să aveţi credinţa Domnului

nostru Iisus Hristos al slavei.
Că cel ce întru căutarea în faţă  face ceva, pe sine se umple de
multă întinăciune, necinstindu-l pe cel de un neam, şi mai înainte
de acela pe sine, fiindcă  ar ătarea (fapta n.tr.) cea către cel
asemenea trimite către sine pe ceea ce lucrează.
2. Că dacă ar intra întru adunarea voastr ă un om având inel de
aur, cu haină  str ălucită  îmbr ăcat fiind, şi ar intra şi un sărac în
haină proastă.
3. Şi veţi căuta către cel ce poartă haina cea str ălucită, şi îi veţi
zice, tu şezi aicea bine, iar săracului îi veţi zice; tu stai acolo, ori
şezi aici sub aşternutul picioarelor mele.
Se vede că purtarea inelului se obişnuise să fie mai ales la evrei,
dar poate va zice cineva aicea, dacă  Iacob era dascăl al
aşezământului lui Hristos, cum acum nu încetează pe cele ale legii,
ci mai vârtos ridică şi înalţă pe cei dintru credinţa legii lăudându-i,
şi nu-i ceartă  pe aceştia? Către care aceea vom zice, căci acum
vorbeşte acestora ca unor noi începători, şi se pogoar ă împreună cu
neputinţa lor, ca nu de la uşi r ăsturnând legea, să-i facă să se ducă 
înapoi pentru noile învăţături. Şi cu iconomie uneltind lucrul, şi
înduplecând atât cât să nu-l vatăme pe dânsul întru aşezământul cel
nou cu ceremoniile legii. Că  ce îl scotea afar ă  pe dânsul din
credinţa în Hristos? Ţinerea sâmbetei, sau postul şi depărtarea de
mâncări? Şi f ăcându-i cu acestea deocamdată mai luători aminte pe
dânşii la cuvântul său, aşa câte puţin să-i sf ătuiască a se depărta ca
de nişte nefolositoare de cele ale legii şi care de la robie, către
slobozenia cea întru Hristos îi cheamă. Deci schimbările cele
scurte şi mici înţelepţeşte uneltindu-le, când îi vedea că  nu se
îngreuiază de cele zise, atunci
 

IPG 10 verso
atunci pe cele cuviincioase creştinilor le punea înainte.
4. Şi nu v-aţi judecat întru sine-vă,
Acest, şi, legătorul, prisoseşte aici după  obiceiul ce era gr ăirii
celei de demult, fiindcă  r ăspundere şi dare înapoi fiind aicea a
cuvântului celui mai sus zis, de prisos este şi legătorul. Că este aşa.
Dacă cineva ar intra în adunarea voastr ă, etc: apoi nu v-aţi judecat
întru sine-vă. Aici r ăspunderea cuvântului fiind, f ăr ă de, legătorul,
(şi) cere gr ăirea să  fie adusă. Ca să  fie aşa: de vreme ce nu aţi
 judecat după  cuviinţă, v-aţi f ăcut judecători ai gândurilor celor
rele. Iar acest, „nu v-aţi judecat”, este pus în loc de, pe judecata
voastr ă  cea cu descurcare o aţi stricat, nici o cercetare şi cercare
f ăcând mai înainte, de este sărac, dar îmbunătăţit, sau dacă e bogat,
dar lenevos: ci ne judecata voastr ă v-au adus pe voi întru căutarea
în faţă, ca pe acela să-l lăudaţi pentru bogăţie, iar pe acela să-l
necinstiţi pentru săr ăcie.
şi v-aţi f ăcut judecători de gânduri rele.
Adică, judecători nedrepţi din căutarea la faţă hotărând r ăutăţii.
5. Ascultaţi, fraţii mei cei iubiţi, au nu Dumnezeu a ales pe
săracii lumii acesteia, bogaţi în credinţă, şi moştenitori ai
împăr ăţiei, care o au f ăgăduit celor ce îl iubesc pe Dânsul?
6. Iar voi aţi necinstit pe cel sărac. Au nu bogaţii vă asupresc pe
voi, şi vă trag pe voi la judecăţi?
Fiindcă  săr ăcia este lucru îngreunător celor mulţi şi numai
auzindu-se. Pentru aceasta după  ce au zis săracii lumii, îndată  au
adăogat bogaţi. Dar întru ce bogaţi? Întru credinţă, că aşa şi este.
IPG 11
Pentru că  negrija de lume şi ne învăluirea săracilor, îi face pe
dânşii mai lucr ători decât cei bogaţi, când se vor apropia la
credinţă. Pentru aceea şi Domnul pe nişte ucenici ca aceştia au
ales, pe carii şi moşteni ai împăr ăţiei i-au ar ătat.
7. A u nu ei hulesc numele cel bun care s-a chemat peste voi?
8. Însă dacă împliniţi legea cea împăr ătească după Scriptur ă, să 
iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine, bine faceţi;
 

  9. Iar de sunteţi căutători la faţă, păcat lucraţi, mustraţi fiind de

lege ca nişte călcători de lege.
Nume nou, adică  cel după  cuvântul proorocesc ce zice: „Peste
cei ce îmi slujesc Mie se va chema nume nou, care se va
 binecuvânta peste toată faţa pământului.
10. Că cel ce pe toată legea o va păzi, dar va greşi întru una, al
tuturor s-au f ăcut vinovat.
11. Că cel ce au zis să nu ucizi, au zis şi să nu preacurveşti. Şi
dacă nu vei curvi, dar vei ucide, te-ai f ăcut călcător de lege.
12. Aşa să  gr ăiţi, şi aşa să  faceţi, ca şi cum prin legea
slobozeniei aveţi să fiţi judecaţi.
13. Că judecata f ăr ă de milă este celui ce n-au f ăcut milă; şi se
laudă mila asupra judecăţii.
Adică, căci nu are dragoste desăvâr şită, că  aceasta este capul
 bunătăţilor. Şi dacă  de cap lipsit este cineva, de prisosit este tot
celălalt trup. Iar cum că pentru aceasta zice, ar ătat
IPG 011 verso
este din gătirea cea mai înainte zisă. Iar acest, nu vei preacurvi, nu
vei ucide, pentru asemănarea sau zis: şi caută  de vezi, că  şi
asemănările sunt din legea ce ajută la dragoste. Că cel ce iubeşte pe
aproapele, aceasta nu va preacurvi, nici va ucide, că  ale
vr ă jmaşului sunt lucrurile acestea. Fiindcă  dacă  nu ar fi aceasta
(dragoste n.tr), nimeni din oameni nu s-ar fi mântuit, nimeni dacă 
nu are toate poruncile nu a ispr ăvit cur ăţia f ăr ă  lipsă, uneori de
mânia se biruieşte, şi cel ce milostenie face, zavistie are de multe
ori. Drept aceea nu pentru lipsa a ceva dintru faptele bune s-au zis,
ci pentru dragoste, că  nu se cuvine cel ce caută  la faţă  să  o
săvâr şească pe dânsa (dragoste n.tr.) cu lipsă, ci cu totul desăvâr şit.
Şi aceasta şi pentru celelalte fapte bune zicem. Căci cel ce
desăvâr şită pe întreaga înţelepciune sau pe dreptate nu o păzeşte, ci
mai cu lipsă  se va afla, acesta şchiopătând întru lucrare, pe tot
trupul faptelor bune l-au vătămat. Deci toată  legea cea pentru
dragoste se cuvine a o înţelege, pentru aceea care cu dinadinsul îi
este lui scopul. Iar a nu căuta la faţă  pe legea slobozeniei o zice,
 

căci căutătorul la faţă nu este slobod, ci rob, că de care se biruieşte

cineva, acestuia şi rob este.*9?
14. Ce folos este fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar
fapte nu are? Au poate credinţa să-l mântuiască pe dânsul?
Dacă  noi vom lăsa aproapelui greşelile cele greşite înaintea
noastr ă, şi dacă  din averile noastre vom împăr ţi pe la cei săraci,
mila cea de la Dumnezeu ne va primi pe noi în ziua întru care se
vor face cunoscute cele lucrate de noi în viaţa aceasta. Că  mare
îndreptare, precum împotrivă  grea osândă  este celor ce nu se află 
cu bună  ştiinţă  către cei de o fire cu noi. Că  cei carii se află 
nemilostivi către cei ce le-au greşit, osânda robului celui r ău îi va
cuprinde, împreună  şi cu r ăsplătirea cea din rugăciunea ce
domnească. Pentru că cererea către Dumnezeu acolo este ca să ne
lase nouă greşelile, precum
IPG 12
 precum şi noi le lăsăm celor ce ne-au greşit nouă*10. Judecata îi va
întâmpina f ăr ă  de milă  pe cei ce se află  f ăr ă  de milă, s-au cu
asprime către cei ce au trebuinţă  de mângâiere trupească. Şi se
laudă  mila asupra judecăţii, fiindcă  cei milostivi, după  hotărârea
Domnului, se vor milui. Şi întru alt fel, şi slujitorilor de idoli mila
cea către cei săraci lăsare ştie să le dăruiască, precum întru Daniil
am auzit, ce nu va putea să lucreze la oamenii cei credincioşi; şi
un lucru ca acesta mi se pare mie că aceasta mila lucrează. Precum
untul de lemn cel din pomi, la cei ce se nevoiesc în locurile cele de
luptă, că ungându-se luptătorul cu dânsul, face ca să alunece totul
când îl apucă  potrivnicul luptător. Aşa şi întru judecată, mila
noastr ă cea către săraci, pe nă pădirile asupra noastr ă ale dracilor le
face ca să fugă.
15. Că  de va fi fratele, sau sora, goli şi lipsiţi de hrana cea de
toate zilele,
16. Şi va zice lor cineva dintru voi: duceţi-vă în pace, încălziţi-
vă  şi vă  săturaţi; şi nu le-ar da lor cele de trebuinţă  trupului, ce
folos ar fi?
9
II Petru 2, 9.
10
 Matei 6, 12.
 

  Caută  de vezi priceperea duhovnicească. Că  n-au zis numai

dacă  credinţă  ai, ce folos este? Ca şi cum ar fi zis, ar ătă-mi mie
lucrul, de la care o vom socoti ţie pe această numire. Că acesta este
lucrul credinţei. Iar ceea ce o zice, întru acest fel este, dacă nu cu
lucrul va fi cineva căci crede lui Dumnezeu, de prisos este ca să se
numească  credincios. Că  nu cel ce aşa simplu se zice pe sine că 
este al Domnului, acesta este credincios. Ci cel ce aşa iubeşte pe
Domnul, cât pentru credinţa cea întru dânsul şi asupra mor ţii să 
îndr ăznească. Şi cum că  acesta este scopul celor înainte puse,
asemănările şi pildele arată. Că  Avraam zice, căci cu lucrul au
ar ătat că au crezut lui Dumnezeu, aducând spre ardere de tot pe cel
întâi născut. Asemenea încă şi Rahav crezând au def ăimat moartea.
IPG 12 verso
17. Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, moartă este în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: tu ai credinţă, iar eu am lucruri; arată 
mie credinţa ta din lucrurile tale, şi eu îţi voi ar ăta ţie din lucrurile
mele credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu, bine faci; şi dracii cred şi
se cutremur ă.
Nu gr ăieşte împotrivă  despre acestea fericitul Pavel, că  după 
două însemnări ale numelui celui ce se poartă al credinţei, şi întru
 proasta împreună învoire celui ce se arată poate să însemneze; căci
credinţa ne-am obişnuit să zicem şi aceasta, după care socoteală  şi
 pe dracii i-am cunoscut căci cred în Hristos, cum că este Fiul lui
Dumnezeu, şi iar ăşi pe urmarea cea din aşezământ cu întemeiată 
împreună  voire, cu numirea credinţei numindu-o noi.
Dumnezeiescul Iacob zice că  moartă  este credinţa pe proasta
 pogorâre, ca ceea ce este ne împărtăşită de lucrurile cele ce o aţâţă 
 pe dânsa. Iar Pavel pe dânsa din aşezământ o numeşte credinţă,
care mai ales nu este lipsită de lucruri, că nu s-ar fi putut înfiinţa ea
cu deşertarea lucrurilor celor cinstite. Că  nici Avraam o ar fi
dobândit pe acesta dacă  nu mai înainte s-ar fi nevoit să  lepede
 părinteasca neputinţă, căreia nevoinţe credinţa celeancio i se
dăruia. Însă Pavel o au ales pe aceasta mai mult decât lucrurile cele
din lege, adică decât păzirea sâmbetelor şi decât tăierea împrejur, şi
 

decât celelalte cur ăţări. Că două însemnări şi întru lucruri se văd:

Că lucruri şi cele ce pe credinţă o întăresc şi o adeveresc se zic, de
care ne împărtăşită fiind credinţa moartă r ămâne. Lucruri iar ăşi să 
zic şi ale legii, f ăr ă de care, Avraam, şi toţi cei ce cred întru Hristos
se îndreptează. Căci cum căci credinţa întru cel necurat nu se poate
r ăsădi, şi zic credinţa lucrurilor, cine va gr ăi, împotrivă 
IPG 13
că nici în vas plin de tină se va pune mirul, nici în omul cel necurat
credinţa lui Dumnezeu nu se va putea r ăsădi. Deci nu sunt
 potrivnici lor dumnezeieştii Apostoli, ci în jurul deosebiri lucrului
celui însemnat învârtindu-se spre trebuinţa celui însemnat fiecare
cea pusă înainte lui o scoate la lumină.
20. Şi voieşti să cunoşti, o omule deşerte, căci credinţa f ăr ă de
lucruri este moartă?
Deşert au numit pe cel ce se f ăleşte numai cu credinţa goală. Şi
care nimic al ipostăsuirii celei prin fapte nu are spre împlinire.
21. Avraam părintele nostru, au nu din lucruri s-au îndreptat,
aducând pe Isaac fiul său peste jertfelnic?
22. Vezi, căci credinţa ajuta lucrurilor lui, şi din lucruri credinţa
s-au săvâr şit?
23. Şi s-au împlinit Scriptura ceea ce zice:
Pe Avraam amândoi la asemănarea cuvântului credinţei îl aduc.
Unul , pe credinţa decât faptele mai bună  ar ătându-o prin
asemănarea cu Avraam iar altul , iar ăşi pe lucrurile credinţei. Şi s-
au zis mai sus, că împrejurul îndoitei însemnări fiecare se întoarce,
 pe ceea ce îi ajută  şi îi foloseşte lui spre dobândă  luând. Iar
oarecarii din părinţi şi a şa pentru aceasta au înţeles. Că zic cum că 
Avraam vremilor despăr ţindu-se, a fiecărui credinţă este icoană. Şi
a celei mai înainte de botez adică ceea ce nu caută la lucruri, f ăr ă 
numai credinţa singur ă  şi pe mărturisirea mântuirii, şi graiul cu
care ne îndreptăm cei ce credem întru Hristos. Şi a credinţei celei
după  botez celei înjugate cu lucrurile. Aşa nu se arată  că  întru
aceştia au gr ăit împotrivă lui-şi Duhul cel Sfânt ci, aceea adică prin
singur ă 
IPG 13 verso
 

singur ă  mărturisirea îndrepta pe cel ce se apropia, şi primea

 botezul dacă îndată se izbăvea de viaţă, că  acesta nu are lucruri, ci
îi este lui destulă  cur ăţirea cea prin botez. Iar aceea, de la cel ce
acum s-au botezat cere şi pe ar ătarea lucrurilor celor bune. Şi cu
acest lucru şi Pavel împreună glăsuieşte întru alt fel zicând aşa: şi
învăţându-ne cum căci credinţa cea după  botez pe săvâr şirea cea
 prin lucruri o cere, prin acelea care zice, nici tăiere împrejur, nici
ne tăiere împrejur poate ceva, ci credinţa ceea ce prin dragoste se
lucrează. Iar dragostea de multă înţelepciune are trebuinţă ca să se
împlinească.
„şi a crezut Avraam lui Dumnezeu, şi i s-a socotit lui întru
dreptate, şi prieten al lui Dumnezeu s-au chemat.”
A  îndreptării celei din singur ă  credinţa icoană  era Avraam,
când au crezut, i s-au socotit lui întru dreptate. Iar a celei din
lucruri, când pe fiul său l-au adus pe jertfelnic. Pentru că nu numai
 pe lucrul îl f ăcea, ci şi credinţa aceia cum că  Isaac avea să  se
înmulţească sămânţa lui Isaac ca stelele, nu s-au îndoit, gândind că 
şi din mor ţi îl va scula pe el Dumnezeu. Cu toate acestea şi pe
David credinţa ceea ce avea să fie oarecând după multe vremi, cea
întru Hristos. Pentru acea zice „Fericit bărbatul, căruia nu-i va
socoti Domnul păcatul”.*11 
24. Vedeţi că din lucruri se îndreptează omul, şi nu din singur ă 
credinţa.
Din lucruri, nu dintru cele din lege, precum s-au zis acum mai
sus, adică, dintru tăierea împrejur, şi din cele ca acestea, ci din cele
dintru fapta bună a dreptăţii, şi din cele asemenea.
25. Asemenea încă  şi Rahav curva, au nu din lucruri s-au
îndreptat primind iscoadele, şi pe altă cale scoţându-i?
IPG 14
26. Că  precum trupul f ăr ă  de suflet mort este, aşa şi credinţa
f ăr ă de fapte moartă este.

Cap: 3:

11
 Psalm 31, 2.
 

 
1. Nu fiţi mulţi dascăli, fraţii mei, ştiind că  mai mare osândă 
vom lua.
După ce au zis mai sus şi au învăţat ca să  nu aibă  credincioşii
credinţă  deşartă  de lucruri bune, s-au mutat către altă  poruncă 
întocmai acesteia. Că se apucă oarecarii să înveţe, cele ce ei n-au
lucrat. Şi zice că nimic nu câştigă  şi împreună cu aceia mai mare
osândă vor lua decât unii ca aceştia. Că cel ce învaţă cele ce nu le
are, ca şi cum ar fi întru dânsul, osândit este, ca unul ce prin a sa
limbă  se alunecă. Şi întărind şi adeverind acest lucru din
întâmplările cele de prin prejur zice: Că dacă  şi întru alt fel limba
din ne luare aminte are fire să alunece, cel ce o are pe aceasta, nu
va scă pa de osândă  pentru acele alunecate, precum Solomon ne
învaţă. „Pentru păcatul buzelor cade păcătosul în cursă”.*12 
Precum dacă  cândva cel ce pentru iconomia păcătuieşte învăţând
cu limba, cele ce cu cercarea nu le-au învăţat, va scă pa de osânda
cea ne scă pată.
2. Că multe greşim toţi.
Din ne luare aminte cu lenevire aflându-ne către viaţă.
De nu greşeşte cineva în cuvânt acesta este bărbat desăvâr şit,
 putând să-şi înfrâneze şi tot trupul.
Cum că nu se poate a vieţui cineva din oameni f ăr ă de păcat se
încredinţează dintru lesne
IPG verso 14
alunecarea limbii şi arată cum că dintru această cădere nimănui nu-
i este cu putinţă să fie desăvâr şit. Că cine este carele n-au greşit cu
limba sa? Iar dacă lesne biruieşte alunecarea limbii, au nu şi pe tot
trupul său oarecum acesta este vrednic să-l ocârmuiască bine? Că 
cel ce şi-a stă pânit pe mădularul cel lesnicios spre a greşi, cu mult
mai vârtos pe cel mai slab îl va domni.
3. Vedeţi că frâiele cailor în gurile lor le pune spre a-i supune pe
dânşii nouă, şi pe tot trupul lor îl înfrângem.

12
 Pilde 12, 13/14 BIBLIA 1914.
 

  Cu asemănări întăreşte aceasta care zice de la frâiele cailor, şi

de la cârmele cor ă biilor că  este cu putinţă  a înfrâna tot trupul. Şi
este pus acest adică, ide, în loc de, vezi. Iar acest, frâiele cailor, aşa
se cuvine a sintaxi, întorcând sintaxisul, în gurile cailor punem
frâiele. Că dacă nu aşa se va sintaxi, neînţeles este cuvântul. Vezi
frâiele cailor le punem, şi corbiile cu mică cârmă, precum şi pe caii
cu mic frâu unde voim o întoarcem. Deci aşa şi limba întoarsă cu
cuvânt drept, că  măcar deşi este lume a nedreptăţii, ca şi către
norul cel ţăr ănesc scoţându-se şi căutând. Că  lume aicea pe
mulţime o zice: ori că  şi deşi podoabă este adică care împodobeşte
 pe firea omenească. Căci cu aceasta unii altora împărtăşim pe ale
noastre noime, fiindcă  şi aşa oarecarii voiesc pe lume să  o ia la
însemănare, dar însă  către norodul cel prost aducându-se, face
nedreptate, întinând uneori pe tot trupul, şi arzând pe toată  roata
facerii, şi arzându-se de gheena. Însă nu este greu lucru a o unelti
 pe aceasta spre a se mişca cu pricină  binecuvântată, şi precum
voieşte cel ce o unelteşte. Că dacă  toată  firea hiarelor, şi a
târâtoarelor şi a păsărilor, şi a celor în mări înotătoare se împilă  şi
se domesticeşte de firea omenească, apoi pe limbă, că este r ău ne
ţinut, că este plină de venin de moarte purtător, nu aş fi crezut, că 
nimeni din oameni nu poate să o supună. Că dacă ne împilată ar fi
şi către lucrul cel mai bun încă  neîntoarsă  şi neînfrântă, cum cu
dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu
IPG  15
cu dânsa blestemăm pe oameni, iată  că  după  voia celui ce o
unelteşte se întoarce. Ci nu se cuvine fraţii mei acestea aşa să  se
facă. Că  dacă  cu dânsa binecuvântăm, apoi pe oamenii cei după 
asemănarea lui Dumnezeu f ăcuţi, nu ne ruşinăm a-i blestema?
 Nedrept lucru este, ca dintru aceeaşi gur ă să iasă blagoslovenia şi
 blestemul. Deci mai mult decât lumina ochiului păzeşte-ţi limba.
Cal împăr ătesc este limba. Deci dacă  îi vei pune ei frâu, şi o vei
învăţa să  umble cu bună  rânduială, se va odihni pe dânsa şi va
şedea împăratul. Iar dacă ne înfrânată o vei lăsa, să se poarte şi să 
salte, tr ăsura a diavolului se face.
 

  4. Iată şi cor ă biile, mari fiind şi de iuţi vânturi împingându-se,

se întorc de o prea mică  cârmă, încotro voieşte pornirea
cârmaciului.
Încă acestea sun tot pentru că nu se cade precum s-ar întâmpla
 pe limbă să o pornim, ci spre cele mai bune să o întoarcem. Că pe a
calului celui sireap cu frâu îi oprim, şi a cor ă biei pornirea o
întoarcem cu cârma aşa şi pe limbă datori suntem să o întoarcem
spre cele bune. Pentru că acest, aşa şi limba, aceasta înseamnă. Că 
aşa şi limba datoare este a se întoarce cu cuvânt drept, că  mică 
fiind, mari lucruri face, fiindcă  ea este foc pentru aceea şi mare
ardere ne aprinde nouă. Şi tari sunt acelea care le face limba
împodobeşte pe nedreptate prin frumoasa vorbire a graiurilor şi a
iscusinţei, întină pe trup, biruind pe femei cu apropierile vorbelor
ei, ucideri lucrează  prin amăgiri, cu jur ăminte strâmbe pe cele
str ăine le dobândeşte şi arde pe roata naşterii, şi se arde şi ea de
gheena, după cum ar ătat este de la bogatul cel ce i se frigea limba
de sete. Deci dacă, limba gheena, are, precum oarecarii din pre
scrieri au, aşa se cuvine a descoperi cuvântul acesta. Vezi roata
naşterii, acest fel de dezlegare are. Roată a naşterii, pe viaţa noastr ă 
o zice. Deci arde pe roata naşterii, întină viaţa. Că pe roata aceasta
şi viersuitorul de Psalmi cunună a anului, zicând către Dumnezeu
„blagoslovi-vei
IPG 15 verso
cununa anului bunătăţii tale”*13. Şi cununa şi roata nu se deosebesc
de chipul cel rotitor. Roată, încă este şi viaţa, ca ceea ce întru sine
se învârteşte.
5. Aşa şi limba mic mădular este şi mari se laudă. Iată, puţin
foc, câtă materie arde.
În loc de, întru acest chip şi limba datoare este să se mişte după 
socoteală. Că  mic mădular este, dar mari lucrează, adică, rele, şi
 bune. Iar acest, mare se laudă, este pus în loc de mari lucruri are.

13
 Psalm 64, 12.
 

  6. Şi limba este foc, podoabă  a nedreptăţii. Aşa limba este

aşezată  între mădularele noastre care întină  tot trupul, şi arde pe
roata naşterii, şi se arde de gheena.
Urmarea cuvântului aşa este. Deci aşa şi limba podoaba
nedreptăţii foc este. Că precum focul pierde pe toate, aşa şi limba.
Iar pe acest nume, cosmos, care înseamnă  şi lume şi podoabă 
oarecarii aicea pe mulţimea oamenilor o zic precum şi în
Evanghelie, zice: „Lumea pe Dânsul nu l-au cunoscut”*14. Deci
lume este şi limba, adică, mulţime a nedreptăţii.
7. Că toată firea hiar ălor, şi a celor târâtoare, şi a păsărilor şi a
celor din mare, se domesticeşte şi se îmblânzeşte de firea cea
omenească.
8. Iar pe limbă  nimeni din oameni nu poate să  o domolească;
neînfrânată r ăutate, plină de otravă aducătoare de moarte.
Pe aceste graiuri ale pricinuirii acesteia (adică ale întăririi şi ale
adeverire acesteia) la cele de sus zise se cuvine a le duce şi a le
înţelege.
IPG 16
Că după ce au zis şi au învăţat prin frâu, prin cârmă, cari nici sunt
adică, dar cari lucruri mari ispr ăvesc dacă  bine sunt pornite şi
mişcate, şi după  ce au adus că, aşa şi limba datoare este să  se
întoarcă  cu cuvânt drept, arată  prin acestea de acum de faţă  prin
 pildele şi asemănările cele înainte puse că nu porunceşte pe cele cu
neputinţă. Ca şi cum ar fi zis: dar va zice cineva; că  deşi mic
mădular este limba dar însă mari lucruri şi bune şi rele lucrând, nu
este lesne supusă  întru cele ce voim, nu este nimic aceasta spre
r ăspuns de îndreptăţire. Că dacă pe fiare cele str ăine de a sa fire le
domesticeşte omul, cu mult mai vârtos pe al său mădular. Nimeni
din oameni nu poate să o împileze. Nu după hotărâre se cuvine a
ceti pe acest cuvânt ci după  întrebare. Ca să  fie aşa: dacă  hiar ăle
cele ne domesticite omul le domesticeşte şi le face supuse, apoi pe
limba sa nu o va împila şi domestici? Aşa se cuvine a-l ceti. Că 
dacă după hotărâre vei ceti, nu se va părea mergând înainte că bine

14
 Ioan 1, 10.
 

mânuieşte sf ătuirea. Zic adică  aceasta, nu se cuvine fraţii mei

acestea aşa să  se facă. Poate să  zică  cineva că  dacă  cu neputinţă 
este pe limbă  a o pune la bună  rânduială  cel ce se apucă  să 
sf ătuiască  cele cu neputinţă, neîntemeiată  o face pe sf ătuire. Iar
acest, ne ţinut r ău este; plină de otravă aducătoare de moarte , după 
hotărâre şi ar ătare, se cuvine a-l înţelege.
9. Cu dânsa binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl; şi cu dânsa
 blestemăm pe oameni, carii sunt f ăcuţi după  asemănarea lui
Dumnezeu.
10. Dintru aceiaşi gur ă  iese binecuvântarea şi blestemul. Nu
trebuie, fraţii mei, acestea aşa să se facă.
11. Au doar ă  izvorul dintru aceiaşi vână  izvor ăşte dulce şi
amar?
12. Au doar ă poate, fraţii mei, smochinul să facă măsline? Sau
viţa viei, smochine? Aşa nici un izvor poate a face apă  sărată  şi
dulce.
IPG 16 verso.
Şi acest cuvânt după întrebare se cuvine a-l înţelege, că este al
celui ce înfruntează  pe auzitori, precum şi cel de aicea înainte
adică, dintru aceiaşi gur ă iese şi blagoslvenia şi blestemul. Că dacă 
a binecuvânta tuturor ni s-au poruncit, „că ocărâtorii împăr ăţia lui
Dumnezeu nu vor moşteni,”*15  apoi nu te ruşinezi, pe aceiaşi
unealtă  a o întrebuinţa slujitoare a r ăutăţii şi a bunătăţii? Nimeni
din cei întregi înţelepţi cu aceeaşi unealtă va amesteca tină  şi mir.
Te rogi? Nu blestema pe vr ă jmaşul t ău, că rug ăciunea şi blestemul
multă  depărtare au între dânsele. De nu vei lăsa greşeala celui ce
te-a scârbit, nici ţie nu ţi se va lăsa; ci blestemând pe sine te vei
 prinde şi te vei afla, când te rogi „să se lase ţie greşelile, precum şi
tu laşi greşiţilor tăi”.*16 
13. Cine este înţelept şi bine ştiutor între voi? Să-şi arate din
viaţa cea bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii.
14. Iar de aveţi râvnire amar ă  şi prigonire întru inimile voastre,
nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva adevărului.
15
 I Corinteni, 6, 10.
16
 Matei 6, 12.
 

  15. Nu este înţelepciunea aceasta de sus pogorându-se, ci este

 pământească, sufletească, dr ăcească.
16. Pentru că  unde este râvnire şi prigonire, acolo este ne
aşezare şi tot lucrul r ău.
Iubitori de stă pânire fiind oamenii, şi cu înţelepciunea lumii
acesteia f ălindu-se, propovădui-au pizmă  şi prigonire asupra
dascălilor celor drepţi, având zavistie asupra acelora, şi amestecând
întru cele dumnezeieşti pe cele omeneşti, ca şi cu noima celor zise
să tragă către sine pe auzitori de unde au ieşit şi eresurit. Deci după 
ce au împlinit cuvântul cel pentru obr ăznicia şi ne înfrânarea
limbii, se mută  de aicea şi către zavistia ceea ce din asemenea
nebunie r ăsare întru oameni, şi zice, cum că  aceste învăţături nu
sunt ale adevăraţilor dascăli. Ca cele
IPG 17
ce nu sunt din înţelepciunea cea dumnezeiască, ci dr ăceşti. Şi
acestea le-au zis, după ce mai înainte au lăudat pe dascălul cel bun.
Şi de vreme că numele râvnii în mijlocul celor buni şi al celor r ăi
se vede. Că este râvnă  şi mişcare şi pornire a sufletului uimitoare
spre ceva, cu oarecare asemănare a celuia către care îi este
sârguinţa. Pentru aceasta are acest, amar ă, asupr ă  l-au adus.
Ar ătând către ce este râvna. Iar prigonirea este pricire prihănită, se
zice încă şi clevetire cu gr ăire de r ău.
17. Iar înţelepciunea cea de sus, întâi este curată, apoi f ăcătoare
de pace, blândă, bine supusă, plină de milă  şi de roduri bune, f ăr ă 
de judecată, şi nef ăţarnică.
18. Iar rodul dreptăţii în pace se aseamănă celor ce fac pace.
Curată  şi neîntinată este, de nici un lucru din cele trupeşti fiind
lipită. Ne îndoită, nesocotind cu desluşire pândirile bucatelor, şi a
felurilor de spălări. Şi cu de amănuntul pentru acestea întru cea
către Colaseni vorbeşte Pavel.

CAP: 4.

1. De unde  sunt r ăzboaiele şi sfezi între voi? Au nu de aici, din

dezmierdările voastre care se oştesc întru mădularele voastre?
 

  Îi arată  căci ca şi cum formăluesc pe ascuns cuvânt dăscălesc,

însă toţi sunt trupeşti, şi pe cele prea rele le lucrează, dându-se pe
sine la dezmierdări. Unii adică, iubind masă  desf ătată, pe carii şi
Pavel prihănindu-i zice, „că unii ca aceştia nu slujesc Domnului, ci
 pântecelui lor”*17. Iar alţii averi de ţarini poftind, iar alţii
IPG 17 verso
case str ălucite. Altul altceva, întru care duhul cel r ău îi sf ătuieşte
 pe dânşii, măiestrindu-se ca să-i tragă înapoi pe ei de la mântuirea
lor.
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi, şi nu puteţi dobândi; vă 
sf ădiţi şi faceţi r ăzboaie, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.
Prin punere şi ridicare scoate aici cuvântul. Punerea din mijloc
ridicându-se pentru ne cuvioşia. Iar ne cuvioşia pentru căci vor să 
fie aprinderile dulceţii cele ce întru punere se privesc. Că  pofta
întru săvâr şirea dulceţilor şi a dezmierdărilor se sfâr şeşte. Şi
uciderea şi râvna şi sfada şi r ăzboiul nu sunt bune, pe care le
meşteşugesc pentru acestea, pentru aceea nici le dobândesc. Şi se
cuvine a şti că ucidere aicea, şi r ăzboi, nu pe cel trupesc îl zice că 
acesta greu şi asupra tâlharilor se cuvine a-l înţelege, necum că 
întru alt oarecare chip asupra credincioşilor şi a celor ce la Domnul
se apropie, ci precum mie mi se pare ucidere, zice, pe cei ce-şi
omoar ă pe ale sale suflete cu nişte apucări ca acestea, prin care le
este lor şi r ăzboiul cel împotriva blagocestiei. Şi precum mergând
înainte prea curvari şi prea curve i-au zis, nu că  aşa chiar unii ca
aceştia erau ei, ci căci împotriva dumnezeieştilor porunci curvesc
 prin tâlcuirea socotelilor celor stricate şi neadevărate. Că  nu ar fi
suferit cineva pe vreun curvar să fie dascăl, măcar şi decât porcii
de ar fi mai înnoroit, aşa şi pe ucideri şi pe r ăzboaie, nu pe cele
trupeşti, ci pe cele sufleteşti le zice.
3. Cereţi şi nu luaţi, pentru că r ău cereţi, ca întru dezmierdările
voastre să cheltuiţi.
Precum fariseul cel din Evanghelia lui Luca. Căci cu cât mai
multe bunătăţi şi ispr ăvi ale sale număra, cu atâta mai mult pe

17
 Romani 16, 18.
 

Dumnezeiescul auz îl astupa. Şi umflarea graiurilor deşartă era în

 buzele lui, şi întru spumă curgea
IPG 018
şi se dezlega ca valul mării ce fierbe. Dar va zice cineva, dacă este
adevărată f ăgăduinţa Domnului Iisus ne mincinosului dascăl aceea
ce zice: „Tot cel ce cere ia”*18, cum Apostolul zice acestea de
acum? Dar zicem, că  cel ce pe calea următoare călătoreşte către
cerere, are şi f ăgăduinţa întreagă, pe nici una din cele cerute ne
nemerindu-o. Iar dacă  cineva ieşind afar ă  din scopul cererii celei
 predanisite se va părea că  cere, dacă  nu cere după  chipul care se
cade, acesta nici cere, pentru aceea nici va lua. Că  precum un
dascăl, să  zicem, gr ămătic carele se f ăgăduieşte ca pe tot carele
vine la dânsul să-l înveţe ştiinţa gramaticii, şi el la şcoală  cu
sârguinţă  ar veni dar ucenicul nu s-ar sârgui pe sine către
învăţătura celor f ăgăduite, apoi asemenea după  lenevirea lui s-ar
ar ăta, oare are cu dreptate cineva mincinos pe acel dascăl sau îl va
 prihăni? Nimeni din cei ce au minte nu ar fi f ăcut acest lucru. Că 
nu a venit cel ce poftea să înveţe, precum i-au poruncit dascălul. Şi
cum dar ă, sau ce se cade a cere, ar fi zis cineva? Auzim pe Cel ce
însuşi f ăgăduinţă  au f ăcut: „Cereţi împăr ăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui”.*19 Deci ar ătat este că cel ce cere aşa, şi înadins şi
chiar pentru unele ca acestea, nici de celelalte nu se va scă pa. Pe
care cel ce le ia nu va cădea afar ă de a sa mântuire. Iar cel ce cu
vătămare şi cu pagubă  cere nu va avea dăruitor pe Acesta, de la
care este toată darea bună. Încă  şi cunoştinţa dumnezeiască cerând
cineva şi ne luând, ori vreun dar duhovnicesc dacă pentru iubirea
de dulceţi cere, nu va lua. Că r ău cere, şi r ăul este pentru pierzarea
sa, şi Dumnezeu nu este dăruitor al relelor.
4. Prea curvarilor şi prea curvelor, au nu ştiţi că prietenia lumii
vrajbă  a lui Dumnezeu este? Deci oricine va vrea să  fie prieten
lumii, vr ă jmaş lui Dumnezeu se face.
De vreme că  mai sus puţin au mustrat pe oarecarii înţelepţi
mincinoşi carii pe dumnezeiasca Scriptur ă  o curvăsărea, şi pe
18
 Matei 7, 8.
19
 Matei 6, 33./ BIBLIA 1914: „C ăutaţi mai întâi împ ăr ăţia lui Dumnezeu”
 

dânsa r ăzvr ătit o uneltea după  a lor voie, ca să  aibă  dintru acest
lucru merinde a vieţii lor celei
IPG 018 verso
dezmierdate şi r ăul acesta nu este alt ceva, decât un fel de trufie.
Pentru aceasta acum mai aspru gr ăieşte, şi mai str ăin de a sa
 blândeţe, unelteşte cuvintele cele def ăimătoare, prea curvari şi prea
curve numind pe unii ca aceştia, mai nişte mustr ări ca acestea
uneltind. Spune-mi mie o deşertule, pe sine voieşti să  te ar ăţi
înţelept? Şi de unde este cu putinţă  vouă  cu prigonire şi cu
necurmat r ăzboi să  vieţuiţi? Şi dea pururi să  vă  înfiinţaţi cu
lucrurile acestea de faţă? Şi pe dulceaţa şi dezmierdarea vieţii
acesteia f ăr ă de întoarcere să o vânaţi? Nu este acest lucru al celor
înţelepţi, ci a oamenilor celor proşti, şi care către prietenia lumii
sunt plecaţi. Carii şi prea curvari pe voi vă  arată, fiindcă  cinstiţi
mai mult pe cea ţăr ănească  şi întinată  şi urâtă, decât pe frumuseţea
cea învistierită  întreg înţeleaptă  şi dumnezeiască  şi prin
împătimirea către acest veac de acum pe vrajba cea către
Dumnezeu o luaţi asupra voastr ă. Au nu ştiţi că  prietenia lumii,
vrajbă  este către Dumnezeu, care vă  înstr ăinează  de prietenia cea
dumnezeiască, şi vr ă jmaşi vă arată? Că lume aici pe toată viaţa cea
materialnică o numeşte, ca pe o maică a stricăciunii, dintru care cel
ce se sârguieşte să  se împărtăşească  vr ă jmaş  se face al lui
Dumnezeu. Că pentru sârguinţa cea împrejurul celor nefolositoare,
cu def ăimare şi cu lenevire se află  spre cele dumnezeieşti. Care
lucru către cei singuri urâţi şi către vr ă jmaşii noştri îl pătimim.
Deci două  fiind acelea, împrejurul cărora se sârguiesc oamenii,
Dumnezeu şi lumea, şi două  fiind acestea împrejurul cărora ne
întoarcem, prietenia, şi urâciunea, şi către ori care din acestea dacă 
sârguindu-ne ne-am fi deprins, negreşit de cealaltă  trebuie să  ne
ar ătăm cu nebăgare de seamă. Şi sârguinţa face pe prietenie, iar
lenevirea şi nebăgarea de seamă, pe urâciune. Deci carele se ţine
de cele dumnezeieşti, prieten al lui Dumnezeu şi este şi se zice. Iar
carele pe Dumnezeu nu-l ia în seamă, iar pe lume o a iubit, acesta
între vr ă jmaşii lui Dumnezeu se va socoti. Şi fiindcă acestea toate
din trufia şi din mândria mincinoşilor înţelepţi şi dascăli s-au ar ătat
 

că  odr ăslesc, iar ăşi pe a doua mustrare o unelteşte vrând să-i

deştepte din beţia lor, şi din ameţeală  să-i izbăvească  pe unii ca
aceştia şi zice:
IPG 19
5. Au vi se pare că  în deşert Scriptura gr ăieşte: spre zavistie
 pofteşte duhul care locuieşte întru noi?
6. Şi mai mare dar dăruieşte. Pentru aceea zice: Dumnezeu
mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar.
Întru acest fel oare ce zicând şi ar ătând prin acestea, cu lipsire
unelteşte cuvântul, şi iar ăşi pentru trebuinţa cuvântului celui
scurtat: zicând, eu asupra voastr ă cu ale mele cuvinte m-am pus, ca
drept şi f ăr ă  prihănire să  întrebuinţaţi pe înţelepciunea voastr ă, şi
ca nu din mândrie r ău uneltindu-o pe aceasta, să faceţi neadevărat
şi să tulburaţi cuvântul învăţăturii. Iar dacă  şi din Scriptur ă căutaţi
aceasta, ascultaţi. „Domnul mândrilor le stă  împotrivă.”*20  Deci
dacă mândrilor le stă împotrivă, şi noi vr ă jmaşilor ne obişnuim a le
sta împotrivă, apoi negreşit şi mândrii între vr ă jmaşi vor fi socotiţi.
Că nu în zadar, sau în deşert sau spre zavistie pe cele ce sunt nouă 
cu neputinţă ni le gr ăieşte Scriptura, ci dorind pe darul cel ce prin
mângâierea ei (Scripturii) este sălăşluit întru noi, drept aceea dacă 
 plecaţi sunteţi Scripturii, smerindu-vă  înaintea lui Dumnezeu, şi
veţi afla pe darul înălţării lui. Şi mândria este r ăutate până în sfâr şit
înălţată care se deosebeşte de deşartă părere. Că, mândria este care
 pentru lucrurile cele ce sunt întru dânsa se înalţă. Iar deşartă părere
 pentru cele ce nicidecum nu sunt. Se deosebeşte încă  şi ne
îngâmfarea de smerenie. Că  ne îngâmfarea este potrivnică  părerii
celei deşarte, iar potrivnică  mândriei smerenia, care este mare
 bunătate. Şi de vreme că  amândouă  cu voirea noastr ă  r ăsar întru
noi, tot cel ce din mândrie se înalţă  pe sine, de la Domnul se
osândeşte încă  şi se smereşte, tot de la Dânsul se înalţă în vremea
când prin ne îngâmfare s-au smerit pe sine, fiindcă nevoinţele cele
 pentru ne îngâmfare au povăţuit pe cel ce le-au uneltit către

20
 Pilde 3, 34.
 

înălţime duhovnicească. Şi întru alt fel al lui Chiril. „Dacă  prin

 pizma diavolului moartea au intrat în lume”*21,
IPG 19 verso
şi dacă  după  Scripturi s-au sălăşluit în omul nostru cel dinăuntru
Hristos pentru aceasta s-au sălăşluit, ca pe moartea cea pricinuită 
din pizmă  să  o strice. Şi nu numai aceasta, ci mai mare dar
dăruieşte. Că  „Eu am venit, ca viaţă  să  aibă, şi de prisosit să 
aibă.*22  Iar cum că  dorindu-ne pe noi Dumnezeu s-au sălăşluit
întru noi, Isaia au ar ătat zicând: „Nu înger, nu sol, ci însuşi
Domnul ne-au mântuit pe noi”. Pentru că  ne iubeşte pe noi şi
 pentru că grijeşte de noi. Dar cum şi mândrindu-ne şi mai mare dar
ne-au dat? După  ce au surpat pe vr ă jmaşul satana. Că  pentru
aceasta au adăogat: „Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă”. Căci
cum nu este mândru cel ce strigă, „pe toată  lumea o voi lua cu
mâna ca pe un cuib”.
7. Supuneţi-vă, drept aceea, lui Dumnezeu. Staţi împotriva
diavolului, şi va fugi de la voi.
8. A propiaţi-vă de Dumnezeu, şi se va apropia de voi. Cur ăţiţi-
vă mâinile, păcătoşilor; şi vă cur ăţiţi inimile voastre cei îndoiţi la
suflet.
9. Pătimiţi şi lăcrimaţi şi plângeţi, râsul vostru spre plâns să se
întoarcă, şi bucuria întru tânguire.
10. Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi vă va înălţa pe voi.
Îndoiţi cu sufletele zice pe cei ce nu voiesc întru un singur chip
să  vieţuiască, ci se aduc şi se pleacă  totdeauna silirii oamenilor.
Căci nu sunt f ăcuţi întru un chip de la Domnul în casă  sălăşluiţi.
Cum că suflet şi la viaţă se zice, cuvântul cel din Iov ne învăţă pe
noi: „piele pentru piele şi toate câte are omul va da pentru sufletul
său”, adică pentru viaţa sa.
11. Nu gr ăiţi de r ău unul pe altul, fraţilor. Că cel ce gr ăieşte
IPG 20 se repetă pagina.
IPG 21.

21
 Înţelepciunea lui Solomon, 2, 24.
22
 Ioan 10, 10.
 

de r ău pe fratele, şi judecă pe fratele său, gr ăieşte de r ău legea, şi

 judecă  legea; iar dacă  judeci legea, nu eşti f ăcător legii ci
 judecător.
12. Unul este puitorul legii şi judecătorul care poate să 
mântuiască şi să piardă;
Din trecerea cu vederea şi din gr ăirea de r ău ştie că  mândria
 porneşte pe cei ce se silesc spre def ăimarea cea desăvâr şit a celor
 blânzi. Deci de la acest lucru depărtându-i pe dânşii prin cuvintele
ceste puse înainte voieşte să-i înţelepţească. Iar acest, judecă legea,
este pus în loc de, o osândeşte, defaimă. Că cel ce o osândeşte din
def ăimare face aceasta. Dar care lege? Întâi aceea ce porunceşte:
„Nu judecaţi, ca să  nu fiţi judecaţi”.*23  Apoi şi pe aceea din
Psalmi: „Pe cel ce clevetea întru ascuns pe vecinul său, pe acesta l-
am gonit”24. Şi cum că  din def ăimare aceasta se face, adaoge: şi
dacă  judeci legea nu eşti f ăcător al legii. Că  pe care cineva o
defaimă, cum va mai suferi sub dânsa să mai tr ăiască? Deci să nu
te afli şi să  nu fii, zice, def ăimându-o, ca şi cum împotrivă-i
legiuind. Că  nu se cade ţie, fiindcă  unul este puitorul de lege
Dumnezeu, cel ce poate să-i mântuiască  şi s ă-i piardă pe călcătorii
legi Sale. Că acest lucru este al Legii şi al puitorului de lege, ca pe
călcătorii legii Lui să-i pedepsească. Iar nu tu care altceva decât
 bârfirea nimic nu ai, ci şi asupra ta o aduci pe hotărâre. Pentru că 
aceleaşi faci cu cel clevetit de tine, întrucât pe acesta îl osândeşti,
 pe sine te osândeşti.
*25Dar tu cine eşti cel ce judeci pe aproapele?
În loc de atâta de vinovat fiind tu def ăimătorul cum îndr ăzneşti
a judeca pe cel asemenea pătimaş?
IPG 21 verso
13. Veniţi acum, cei ce ziceţi: astăzi sau mâine vom merge în
cetatea aceea, şi vom face acolo un an, şi vom neguţători şi vom
dobândi.

23
 Matei 7, 1.
24
Psalm 100, 5/BIBLIA 1914, 100, 6.
25
 În manuscris 13. 
 

  Nu anulează  stă pânirea de sine, ci arată, căci nu este totul al

omului ci are trebuinţă  şi de darul cel de sus. Că este cu putinţă  şi
să alerge şi să neguţătorească, şi pe toate cele către traiul vieţii să 
le lucreze, dar să  nu socotească  că  aceasta-i din osteneala sa, ci
iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Că zice Ieremia: „Doamne ştiu,
că  nu este a omului calea lui, nici bărbat va merge şi va ispr ăvi
călătoria sa.”*26  Şi Parimistul: „Nu te lăuda pentru cele de mâine,
că nu ştii ce-ţi va naşte ceea ce vine”.*27 
14. Carii nu ştiţi ce se va întâmpla mâine.
Deşertăciunea vieţii noastre ar ătându-o, şi ruşinându-ne pe noi
căci întru aceasta de aicea cheltuim scopul vieţii noastre, căci întru
vremelnice rele osteneli toată viaţa noastr ă se sfâr şeşte. Şi aceasta
şi David o zice: „Însă  în chip se trece omul, dar în zadar se
tulbur ă”. Adică, întru ceea ce nu este, ci numai cât întru ar ătarea se
ipostăsuieşte*28 că întru acest fel este chipul. Ori întru ceea ce nu
este de sineşi ipostăsuită, ci numai cât întru asemănare şi s ămuirea
vieţii celei adevărate care merge înainte.
*29Că ce este viaţa noastr ă? Că abur este care la puţină vreme se
arată, iar după aceea piere. În loc de a zice voi: de va vrea Domnul
şi vom tr ăi, vom face aceasta sau aceia.
A burul este strângere şi adunare de aer care din căldura focului
se ridică  umezeală  în sus, şi prea mică  pricină  are. Că  pentru
subţirimea cea foarte multă, degrab se pierde din trupul cel ce îl
cuprinde, intrând prin trupul acesta şi risipindu-se, precum în apă o
mică umezeală. Cu acest fel de lucru au asemănat viaţa noastr ă,
IPG 22.
şi cu foarte bună  nimereală. Şi după  ce au curmat cuvântul cu o
asemănare şi pildă  ca aceasta, iar ăşi întorcându-se dă  înapoi
urmarea lui. Că  este întru acest chip. Veniţi acum cei ce ziceţi,
astăzi şi mâine vom merge în cetatea aceea, şi vom face acolo un

26
 Ieremia 10, 23.
27
 Pildele lui Solomon 27, 1.
28
 Ia fiin ţă ca şi tr ăieşte cât şi cumu-i imaginea de la televizor n.tr.
29
 În manuscris 15. 
 

an, şi vom neguţători, şi vom dobândi. Fiind cu putinţă  să  ziceţi

voi aşa „de va voi Domnul, vom tr ăi, şi vom face aceasta şi aceea.”
16. Iar acum vă lăudaţi în trufiile voastre
Aşa fiind urmarea cuvântului nu face aceasta, ci curmându-o cu
drumul şi urmarea lui, după acestea au adăogat şi pe cele ce lipsea,
vrând ca prin icoana lucrului să  arate pe deşertăciunea învăluirii
celei împrejurul lumii acesteia care din mândrie se pricinuieşte. Că 
este întru acest chip. Vă f ăliţi întru trufiile voastre. Carii, carii nu
ştiţi pe cea ce va fi mâine. Că  ce este viaţa voastr ă? etc. Şi prin
acest, ce este viaţa voastr ă  f ăcându-şi cale înainte către proasta
aceasta asemănare aşa aduce asupr ă  şi pilda aceasta prea potrivită 
f ăcându-o pe aceasta. Iar acum vă f ăliţi în trufiile voastre. Trufaşi
şi trufie este sârguinţa lucrurilor celor ce nu sunt înfiinţate. Pentru
aceea şi (alazoi) adică trufaşi se zice cel ce cu alis, adică cu r ătăcire
tr ăieşte.
Toată lauda de acest fel este rea.
17. Drept aceea, celui ce ştie a face bine, şi nu-l face, păcat este
lui.
R epetă  lauda cea deşartă, care din mândrie se obişnuieşte a se
naşte. Ca şi cum încheind cuvântul, aduce pe urmă, că rea este. Şi
dacă rea, negreşit de la cel r ău este. Şi nu se cade cei ce Domnului
 prin sfântul Botez pe sine s-au dăruit să primească pe semănătorii
celui r ău. Şi adăogând şi pe acest: Deci celui ce ştie a face binele,
şi nu-l
IPG 22 verso
face, păcat este lui. Pe mincinoşii dascăli iar ăşiîi învaţă, ca să  nu
îndr ăznească  a învăţa acestea, pe care ei încă  nu le-au lucrat. Că 
„fericit este, nu cel ce va învăţa, ci care va face şi va învăţa”*30. Că 
se cade lucrurile să  povăţuiască  înaintea cuvintelor, fiindcă  pe
dreptul, credinţa cea prin sine ar ătată  o vesteşte. „Că  cel ce va
strica, una din aceste porunci mai mici, şi va învăţa aşa pe oameni,
(adică va învăţ a acele care el nu s-au ostenit s ă le facă) mai mic se
va chema întru împăr ăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa,

30
 Matei 5, 19.
 

acel mare se va chema întru împăr ăţia cerurilor”*31  zice Domnul.

Fiindcă  şi însuşi Dumnezeu Omul, dintru care au început a face,
dintru acesta şi învăţătura o f ăcea.*32 Întru acest fel mi se pare că 
este, şi aceea, „cel ce se laudă în Domnul să se laude,*33 în loc de,
 precum Domnul, pe acela avându-l dascăl şi pildă. Fiindcă  şi când
zice David: „Întru Domnul se va lăuda suflatul meu,*34 nu alt lucru
zice, decât după poruncile Domnului umblând va fi lăudat.

CAP: 5.
1.Veniţi acum voi bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile
ce vor să fie asupra voastr ă.
Pe scumpătatea şi zgârcenia bogaţilor plâns al lor îl face,
 poruncindu-le lor să se tânguiască, că aceasta este plângerea, ca cei
ce întru stricăciune îşi învistieresc bogăţia lor, şi la cei săraci nu o
cheltuiesc pe dânsa. Că  numai singur ă  cheltuiala bogăţiei către
săraci nu se pierde. Pentru aceasta şi Parimistul zice: „Trimiteţi
 pâinea ta peste faţa apei,*? Adică peste ceea ce se pare risipire şi
stricăciune, că aceasta se vedea că se întâmpla pâinilor celor ce pe
apă se aruncă, dar nu pier, ci prin risipire r ăsuflare şi r ăcorire nouă 
ne pricinuieşte. Şi r ăcorire, când limba noastr ă va să se pr ă jească în
vă paia cea de acolo.
IPG. 23
2. Bogăţia voastr ă  a putrezit, şi hainele voastre le-au mâncat
moliile.
3. Aurul vostru şi argintul au ruginit; şi rugina lor va fi mărturie
asupra voastr ă, şi va mânca trupurile voastre.
Bogăţia o zice, putredă  adică  a hainelor mâncate de molii, şi
rugina argintului şi a aurului mărturisesc asupra voastr ă, mustrând
şi vădind scumpetea şi ne milostivirea voastr ă. Pentru aceea
Şi în zilele cele de apoi.

31
 Matei 5, 19.
32
 Fapte 1, 1.
33
 1Corinteni 1, 31.
34
 Psalm 33, 2.
 

  Şi zice la venirea Domnului, veţi afla pe bogăţia voastr ă ca nişte

foc învistierit spre piere vouă  care lucru şi bogatul cel din
Evanghelie l-au pătimit.
Ca nişte foc, care l-aţi învistierit în zilele cele de apoi.
Acest cuvânt, bogăţia voastr ă, se cuvine a-l sintaxi ca să fie aşa.
Bogăţia voastr ă  pe care ca nişte foc o aţi învistierit, şi v-aţi
desf ătat pe pământ, şi aţi benchetuit.
4. I ată plata lucr ătorilor celor ce au secerat ţarinile voastre, care
o opriţi voi, strigă: şi strigările secer ătorilor în urechile Domnului
Savaot au intrat.
5. Desf ătatu-v’aţi pe pământ, şi v-aţi dezmierdat, hr ănita-ţi
inimile voastre, ca în ziua junghierii.
Strigare este şi năvălirea supra iudeilor, carii mâncau de tot pe
săraci, şi se îngr ăşau de la toţi cu cinstire, dar spre junghierea
stă pânirii romanilor, şi a mâinilor acestora se gătea, şi mai ales,
IPG 23 verso
căci l-au osândit pe Domnul cel singur Drept, şi l-au ucis pe Cel
care nu se certa nici striga.
6. Aţi osândit, aţi ucis pe cel drept, carele nu s-a pus împotriva
voastr ă.
Făr ă contrazicere zicând acest, aţi ucis pe cel drept, la Hristos se
refer ă. Iar acest adaos, nu se împotrivea vouă, de obşte au f ăcut
cuvântul şi către ceilalţi cari au pătimit de la iudei pe cele
asemenea. Poate şi cu proorocie pe patima sa mai dinainte zicându-
o.
7. Drept aceea, fiţi îndelung r ă bdători, fraţii mei, până la venirea
Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului,
După ce au prihănit benchetuirea bogaţilor iudei şi asprimea lor
cea către săraci, se mută  acum şi către cei credincioşi, şi zice:
văzând acestea fraţilor să  nu vă smintiţi, nici să  vă  mâhniţi, ca şi
cum nu ar fi gătită  nici o izbândire. Şi zice şi de năvălirea, şi de
robia iudeilor de către romani, pe care şi venire a Domnului o
numeşte după cum şi Ioan cel ce s-au rezemat pe pieptul Domnului
adevereşte, când zice pentru moartea sa, aducând cuvântul despre
aceiaşi venire a Domnului când zice: „De voi vrea să  r ămână  el
 

 până voi veni”*35 Pentru că s-au prelungit vremea vieţii lui până la

luarea Ierusalimului, şi mai mult. Şi cum că venirea Domnului, şi
aici, şi la Ioan este pentru robia cea de tot a Ierusalimului, ar ătat
este şi de la proorocul ce zice: „Iată Domnul vine, şi cine va suferi
îngrozirea lui?*36  Adică, venire a lui Dumnezeu   fiindcă  aduce
 pedeapsă asupra necredincioşilor. Încă  şi Ioan cel cu Gur ă de Aur
întru oarecare din tâlcuirile sale pe acest cuvânt tâlcuindu-l, „până 
voi veni”, graiul voieşte să arate
IPG 24
aceasta adică pe pieirea cea de tot a Ierusalimului. Şi încredinţează 
acest lucru din rugăciunea celor trei coconi ce zice: „Aşa să se facă 
 jertfa noastr ă înaintea ta astăzi, şi să se sfâr şească în urma ta.” Că 
zice, ce este cea din urma ta? După ce au trecut mânia ta. Şi când
au venit? Când Nabucodonosor au pr ădat Ierusalimul. Şi acestea,
 pentru venire. Încă zic oarecarii din părinţi şi aceasta. Cum că pe
îndelunga r ă bdare pe cea dintre dânşii unii către alţii o zice, iar
r ă bdare către cea dinafar ă. Că îndelung rabdă cineva către acela, pe
care îi este cu putinţă s ă-l muncească, dar rabdă acel care nu poate
să  izbândească. Pentru aceasta pentru Dumnezeu nici odată  nu se
zice r ă bdare, ci îndelungă r ă bdare iar la oameni r ă bdare.
Îndelung r ă bdând pentru dânsa, până ce ia lua ploaie timpurie şi
târzie.
Ploaie timpurie este pocăinţa cu lacrimi cea din tinereţe. Iar
târzie, este cea de la bătrâneţe. Însă toate sunt spânzurate de iubirea
de oameni a lui Dumnezeu, pentru aceea zice: „până ce va lua”.
8. Deci îndelung r ă bdaţi şi voi, întăriţi-vă  inimile voastre; că 
venirea Domnului s-au apropiat.
9. Nu suspinaţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să  nu vă 
osândiţi; iată, judecătorul înaintea uşilor stă.
10. Luaţi pildă de patimă rea, fraţii mei, şi de îndelungă r ă bdare,
 pe proorocii carii au gr ăit în numele Domnului.

35
 Ioan 21, 22.
36
 Maleahi 3, 1-2.
 

  11. Iată, fericim pe cei ce au r ă bdat. R ă bdarea lui Iov aţi auzit,
şi sfâr şitul Domnului l-aţi văzut, că mult milostiv este Domnul şi
îndurat.
12. Iar mai înainte de toate, fraţii mei, să  nu vă  juraţi, nici pe
cer, nici pe pământ, nici cu alt oarecare jur ământ: ci să fie vouă ce
este aşa, aşa
IPG 024. verso
şi nu, nu; ca să nu cădeţi întru f ăţărnicie.
Adică, adeverirea şi întărirea voastr ă  să  fie întemeiată, şi întru
lucru adevărat, şi tăgăduirea voastr ă asemenea. Într-alt fel, zice, să 
fie viaţa voastr ă mărturie mai întemeiată decât jur ământul. Iar dacă 
vreunul f ăr ă  de ruşine ne cucernicindu-se de viaţa voastr ă  ar
îndr ăzni să vă aducă pe voi a depune jur ământ, vă fie vouă ce este
aşa, aşa, şi ce este nu, nu, în loc de jur ământ. Mai înainte de toate
fraţii mei, să  nu vă  juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu alt
oarecare jur ământ. Ci fie vouă aşa, aşa; şi nu, nu, ca să nu cădeţi
întru f ăţărie. Făţărie zice, pe osândire, care urmează  celor ce f ăr ă 
de cruţare se jur ă, şi din obişnuinţă aduc pe jur ământul strâmb, ori
căci se f ăţăresc, însemnează  aici numele, care altul fiind, altul se
arată. Dar cum cade întru f ăţărie cel ce se jur ă? Crezându-se prin
 jur ăminte că este adevărat, dar urmându-i călcarea de poruncă, în
loc de adevărat ar ătându-se mincinos. Şi opreşte să  nu se jure
 pentru jur ământul strâmb asupra lui Dumnezeu, iar ăşi asupra
cerului şi a celorlalte, ca să nu să le aducă  şi pe acestea în cinstea
lui Dumnezeu. „Că  toţi cei ce se jur ă  asupra celui mai mare se
 jur ă”.*37 Dar va zice cineva, dacă silit este cineva să se jure ce i se
cade a face? Zicem: că  frica lui Dumnezeu este mai mare decât
nevoia celui ce îl sileşte. Dar se va nedumeri cineva şi pentru legea
cea veche, dacă  pe cel ce se jura pe numele Domnului îl laudă 
legea cea veche, cum legea darului îl opreşte a face acest lucru? Îi
r ăspundem că legea cea veche depărtând pe iudei de la a nu se jura
 pe idoli, le-au poruncit ca pe numele lui Dumnezeu să  se jure.
Precum, şi a jertfi lui Dumnezeu jertfele au poruncit, smulgându-i

37
 Evrei 6, 16.
 

 pe dânşii de la a jertfi idolilor, iar după ce pe dânşii din destul i-au
învăţat ale blagocestiei, atunci şi jertfele ca fiind nefolositoare le-
au lepădat, şi nu jertf ă  de dobitoace, ci pe sufletul cel zdrobit
căutându-l spre jertf ă. Şi care este acesta? Care prin smerenie de
tot se arde cu focul dragostei, în ce fel era şi al lui Pavel,*38 
IPG 25
care pentru că se smintea oarecarii din cei credincioşi cu covâr şire
se ardea.
13. Pătimeşte r ău cineva între voi? Să se roage. Este cineva cu
inimă bună? Să cânte.
14. Este bolnav cineva între voi? Să  cheme preoţii bisericii; şi
să se roage pentru dânsul,
Cu reaua pătimire să  împreuneze rugăciunea, ca să  fie mai
uşoar ă  ieşirea ispitelor. Apoi după  ce prin rugăciune s-ar domoli
cele ce ne supăr ă  pe noi, şi întru buna şi ar veni sufletul întru
aşezarea sa, apoi atunci să cânte, ca să se înmulţească lui mai mult
cele bune. Pentru că după marele Vasile, prin vesela şi ne întristata
aşezare a sufletului, numirile laudelor odr ăslesc. Că  cel ce nu
călătoreşte aşa, lungă bârfire săvâr şeşte, nici nu a ajuns la o aşezare
ca aceasta, pe care şi David cuvioşie o numeşte. „Cântaţi
Domnului cei cuvioşi ai Lui*39.
ungându-l pe dânsul cu untdelemn întru numele Domnului.
15. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi îl va
ridica pe dânsul Domnul, şi de va fi f ăcut păcate, se vor ierta lui.
16. Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă  rugaţi unul pentru
altul, ca să vă vindecaţi.
Acest lucru şi atunci când petrecea Domnul cu oamenii,
Apostolii îl f ăceau, ungând cu untdelemn pe cei bolnavi.
Că mult poate rugăciunea dreptului care se lucrează*40.
IPG 025. verso
17. Ilie om era asemenea nouă pătimaş, şi cu rugăciune s-a rugat
să nu plouă; şi n-a plouat pe pământ ani trei şi luni şase.
38
 II Corinteni 11, 22.
39
 Psalm 29, 5/ BIBLIA 1914, Psalm 29, 4.
40
 BIBLIA 1914 ,,C ă mult poate rug ăciunea dreptului cea fierbinte”.
 

  18. Şi iar ăşi s-au rugat, şi cerul a dat ploaie, şi pământul a

odr ăslit roada sa.
Se lucrează  rugăciunea dreptului, când şi acela pentru care se
roagă ajută prin necă jirea duhovniceasă celui ce se roagă. Că dacă 
când alţii se roagă pentru noi, noi la ospeţe ne îndeletnicim şi întru
odihnă  şi întru viaţă  desf ătată  şi liber ă, muiem şi slă bim prin
aceasta stăruinţa rugăciunii celui ce se nevoieşte pentru noi. Şi se
face întru noi cuvântul fericitului Petru: „Unul zidind, şi altul
surpând, nimic alt nu este, decât osteneală în zadar”.
19. Fraţilor, de se va r ătăci cineva dintre voi de la adevăr, şi îl
întoarce cineva pe el;
20. Să  ştie, că cel ce a întors pe păcătos de la r ătăcirea căii lui,
va mântui suflet de moarte şi va acoperi mulţimi de păcate.
A cesta şi Ieremia zice: „Şi dacă vei scoate cinstit din nevrednic,
ca gura mea vei fi”.*41 Căci zice; „Că nu voi sunteţi cei ce gr ăiţi, ci
Duhul Tatălui meu este cel ce gr ăieşte întru voi”.*42 Pentru aceea
şi David îl ocăr ăşte pe cel păcătos de ce-i povesteşte dreptăţile
Lui”.*43 
Sfârşit.

Pricina
Epistolei celei dintâi a Sfântului Apostol Petru.

Fiindcă epistola era pentru iudeii cei ce erau întru risipire, şi se

f ăcuser ă  creştini le scrie această  Epistolă  învăţătoare. Fiindcă 
dintre iudei crezuser ă  îi întăreşte pe dânşii. Şi întâi tâlcuieşte şi
dovedeşte, că de la proorocii s-a vestit credinţa cea întru Hristos, şi
 prin ei s-a propovăduit izbăvirea cea prin sângele Lui. Şi cum că 
lor şi neamurilor s-au bine vestit toate acelea la care doresc şi
îngerii să  caute. Apoi îi îndeamnă, sf ătuindu-i ca după  vrednicia
Celui ce i-a chemat să petreacă, şi pe împăratul să-l cinstească. Şi
 porunceşte şi femeilor şi bărbaţilor un cuget să  aibă  şi pentru
41
 Ieremia 15, 19.
42
 Matei 10, 20.
43
 Psalm 49, 17.
 

obiceiuri după ce i-au sf ătuit nu puţine, însemnează că  şi în iad s-

au f ăcut de la Domnul propovăduirea aceasta pentru mântuire şi
înviere, ca cei ce au murit mai înainte să învie, şi să se judece în
trup; iar cu darul învierii să r ămână. Şi cum că sfâr şitul tuturor de
acum s-au apropiat, şi datori sunt toţi să fie gata, ca cei ce vor avea
să dea r ăspuns Judecătorului, şi aşa sfâr şeşte Epistola.

CAPITOLELE
Ale Epistolei a Sfântului Petru.

1. Pentru a doua naştere cea întru Hristos şi pentru r ă bdarea

ispitelor. Şi pentru mântuitoarea credinţă cea mai înainte vestită de
 prooroci.
2. P entru nădejde şi sfinţirea. Şi pentru întemeiata petrecere cea
îndatorată pentru punerea de fii.
3. Pentru ca după  vrednicia punerii de fii să  vieţuiască  întru
Hristos spre folosul şi a celor dinafar ă spre slava lui Dumnezeu.
4. Pentru supunerea cea către stă pânitori, şi pentru iubirea de
fraţi şi blagocestia. 1. Întru care şi pentru supunerea robilor, şi
 pentru suferitoarea de r ău r ă bdare cea pentru Hristos. 2. Pentru
ascultarea femeilor, şi pentru unirea la un gând cu cea a bărbaţilor
şi mântuirea cea întru duhul spre închipuirea lui Sarra. 3. Pentru
 purtarea împrejur împreună  şi datoria cea către femei a bărbaţilor.
4. Pentru blândeţea cea către toţi suferitoare de r ău, a căreia
închipuire este iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea din vremea
lui Noe, şi spre noi milostivirea lui Hristos cea prin botez.
5. Pentru lepădare a faptelor celor rele, şi pentru luarea de a
doua oar ă a roadelor duhului celor după osebirea darurilor.
6. Că  prin împărtăşirea cea cu Hristos datori suntem a stă pâni
 patimile cele fireşti, Şi prin nădejdea cea întru Dânsul a suferi
 pagubele şi vătămările cele de la alţii.
7. Sf ătuire preoţilor pentru cercetarea turmei.
 

  8. Pentru cea de obşte a tuturor către fiecare smerita cugetare

spre biruinţa cea asupra diavolului. Întru care este rugăciune pentru
săvâr şirea credincioşilor.

EPISTOLA SOBORNICEASCĂ ÎNTÂIA
A
SFÂNTULUI APOSTOL PETRU.

CAP: 1

1. Petru Apostol al lui Iisus Hristos, nemernicilor celor aleşi ai

risipirii Pontului, Galatiei, Capadociei, Asiei, şi Vitiniei.
2. După  cea mai înainte cunoştinţă  a lui Dumnezeu Tatălui,
întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui lui
Iisus Hristos;
Pe acest cuvânt, nemernicilor, pentru risipire l-au zis şi pentru
toţi cei ce vieţuiesc pe pământ după Dumnezeu s-au zis nemernici.
După  cum şi David zice: „Că  bejenari suntem şi nemernici ca şi
toţi părinţii noştri”.*44  Şi înseamnă  acest nume, nu aceiaşi cu
 prozelitul, că acesta îl însemnează pe acela carele de aiurea din altă 
 parte au venit. Ci mai mult oare ce şi mai prost. Că precum decât
lucrul însuşi, lucrul cel în treacăt este mai prost, aşa şi vechitului,
şi bejenarului şi veneticului nemernicia. Şi cu parentejoi se cuvine
a înţelege mai înainte scrisoarea cea pusă înainte, care aşa se află.
Petru Apostolul lui Iisus Hristos după  mai înainte cunoştinţa lui
Dumnezeu Tatăl întru sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea
sângelui lui Iisus Hristos. Iar celelalte fie puse între acestea. Că 
arată  pe aceea către carii este Epistola. Şi au zis acest, după  mai
înainte cunoştinţa lui Dumnezeu, ar ătând, că  nimic nu este mai
lipsit decât proorocii, carii şi ei s-au trimis, f ăr ă numai cu vremea.
Şi cum că  s-au trimis şi proorocii şi Isaia zice: „Ca să  vestesc
săracilor m-au trimis”.* Isaia? Şi deşi cu vremea este mai pe urmă 

44
 Psalm 38, 14, / Biblia 1914, Psalm 38, 17.
 

Petru, dar nu cu mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu ci după 

aceasta deopotrivă pe sine cu Ieremia se arată care „mai înainte de
a se zidi el în pântece şi cunoscut şi sfinţit”*45 au fost, şi proroc la
neamuri aşezat. Şi de vreme ce proorocii împreună cu altele şi pe
venirea lui Hristos mai înainte o a vestit că pentru aceasta şi s-au
trimis, acesta
IPG 28
adaoge trebuinţa Apostolului, şi zice: Că  am fost trimis întru
sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea sângelui lui Iisus
Hristos ar ătând aceasta, căci chipul apostolatului meu acesta este,
ca să hotăr ăsc şi să aleg. Că aceasta prin sfinţire arată precum este
şi acest, îmi veţi fi Mie norod ales sfinţit, adică, ales osebit de
celelalte neamuri. Deci chipul apostoliei lui este: ca să  aleg şi să 
hotăr ăsc prin darurile cele duhovniceşti neamuri supuse Crucii şi
 patimii lui Hristos, nu stropindu-se, cu cenuşă de junice când ar fi
fost trebuinţa ca să  se cur ăţească  de vătămarea cea din
spurcăciunea păgânească, ci cu sângele cel din patima lui Iisus
Hristos. Împreună încă  şi mai înainte propovăduieşte prin sângele
lui şi pe mucenicia cea pentru Hristos a celor ce vrea să  creadă 
întru Dânsul. Că cel ce întru ascultare urmează urmelor dascălului,
negreşit nici el nu se va depărta de a-şi vărsa sângele său pentru
Cel ce şi-au vărsat sângele pentru toată lumea.
dar vouă şi pace să se înmulţească.
Dar pentru că în dar şi pentru că noi nu am adus nimic înăuntru
să  ne mântuim, pace, pentru că  am greşit Stă pânului, şi l-am
rânduit între vr ă jmaşi.
3. Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos, care după  mare mila sa a doua oar ă  ne-au născut pe noi
spre nădejde vie prin învierea lui Iisus Hristos din mor ţi.
4. S pre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi nevestejită,
Binecuvintează pe Dumnezeu pentru bunătăţile care i le dă lui şi
aduce această  mulţumire. Dar care sunt cele date? Nădejdea, nu
întru acest fel precum era locuinţa în pământul Hanaan cea prin

45
 Ieremia 1, 5.
 

Moise, care era muritoare, ci nădejde (n.tr) vie. Şi de unde are

viaţă? Dintru învierea din mor ţi a lui Iisus Hristos. Că de vreme
IPG 28 verso
ce El au înviat, de aceeaşi înviere va învrednici şi pe cei ce se
apropie de Dânsul prin credinţa cea întru Dânsul. Deci nădejdea
vie este ceea ce s-au dat, moştenire nestricăcioasă, nu învistierită 
 pe pământ precum părinţilor noştri, ci în ceruri, unde o are şi pe
veşnicie. Care şi mai mare este decât moştenirea cea de pe pământ.
Şi lângă  acestea, şi păzire şi str ă juire a credincioşilor. Fiindcă  şi
aceasta, s-au rugat Domnul zicând: „Păzeşte-i pe dânşii Părinte
Sfinte”*46. Încă  şi întru putere, Şi care este puterea aceasta? Adică 
cea până  la descoperirea Domnului. Că  dacă  nu ar fi puternică 
 păzirea nu s-ar fi întins până la aceasta. Deci de vreme că atâtea şi
unele ca acestea sunt cele date, nici este necuviinţă ca şi bucurie să 
urmeze celor ce le iau pe acestea.
păzită în ceruri pentru voi.
5. Carii sunteţi păziţi întru puterea lui Dumnezeu prin credinţă 
spre mântuire gata a se descoperi în vremea cea de apoi.
Dacă  în ceruri este moştenirea noastr ă, apoi băsnuire este
aşezarea la starea dintâi cea de pe pământ cea de o mie de ani.
6. Î ntru care vă bucuraţi acum puţin, de se cuvine, necă jiţi fiind
întru multe feluri de ispite.
7. Ca lămurirea credinţei voastre, cea cu mult mai scumpă decât
argintul cel pieritor, şi prin foc lămurită să se afle
R egula cuvintelor este aşa. Scârbiţi fiind acum de este cu
cuviinţă, adică, de se cade şi aceasta. Că nici toţi sfinţii se necă jesc.
În vremea cea de apoi vă ve ţi bucura. Pentru că acest, vă bucuraţi,
în loc de timpul viitor s-au luat. Ori şi întru cel prezent adică 
acum?, după  cum şi mai jos s-au pomenit. Şi de vreme ce
f ăgăduinţa Dascălului nu învaţă bucurie,
IPG 29
ci întristare, zicând, „În lume necazuri veţi avea”, adaogă lângă 
„vă  bucuraţi” acest „acum puţin”. Şi de vreme ce acesta este de

46
 Ioan 17, 11.
 

scârbă  /pricinuitor/, adaogă  pe acest, „acum”, împreună  glăsuire

zicând cu ale Dascălului său. Că  şi acela zice :”În lume necazuri
veţi avea, ci întristarea voastr ă  se va preface întru bucurie”*47.
Deci ori pe acest, acum, pentru bucurie l-au adăogat, fiindcă 
 bucuria ceea ce va să ne moştenească, nu este pentru un timp surt,
ci lungă  şi nemărginită. Ori acest, puţin, la acest, scârbiţi fiind, se
cuvine a înţelege că este adăogat, ca să fie aşa. De se cuvine acum
a vă  scârbi puţin întru multe feluri de ispite. Dar de vreme ce
 pomenirea ispitelor turburare putea să pricinuiască, pentru aceasta
au adăogat pricina ispitelor, ca prin ispite lămurirea voastr ă  mai
ar ătată şi mai scumpă decât aurul se face. Fiindcă şi aurul dacă este
lămurit prin foc mai mult este iubit de oameni. Şi au adăogat şi pe
acest, de se cuvine, învăţându-ne că  nici tot credinciosul se
ispiteşte prin necazuri, nici tot păcătosul. Dar nici că le merge bine
de pururi fiecăruia dintru aceştia. Ci drepţii necă jindu-se, spre
adăogirea cununilor pătimesc, iar păcătoşii, ca pe osânda păcatelor
să  o plătească. Şi nu toţi drepţii se necă jesc, ca nu pe r ăutate
lăudată socotindu-o, să  ur ăşti pe fapta bună. Nici toţi păcătoşii se
necă jesc, ca nu la înviere să creadă, ca şi cum toţi pe ale sale aici
îşi iau r ăsplătire.
s pre laudă şi cinste şi slavă întru ar ătarea lui Iisus Hristos.
8. Pe carele ne văzându-l îl iubiţi; întru care acum nu privind, ci
crezând, vă  bucuraţi cu bucurie negr ăită şi prea slăvită;
9. Luând sfâr şitul credinţei voastre, mântuirea sufletelor.
Pe pricina drepţilor celor ce r ău pătimesc aici o arată  prin
acestea.
IPG 29  ver
Una adică mângâindu-i pe dânşii, căci prin necazuri se fac ei mai
ar ătaţi, iar alta, şi mai sârguitori f ăcându-i prin căci au adăogat pe
acest, întru descoperirea lui Iisus Hristos: fiindcă  vremea cea de
atunci va dărui multă  laudă  celor ce s-au nevoit prin ar ătarea
ostenelilor lor. Şi adaogă  şi alt oarece atr ăgător către r ă bdarea
necazurilor. Şi care este acesta? Pe Carele ne văzându-l îl iubiţi

47
 Ioan 16, 20.
 

acum. Că dacă ne văzându-l pe Dânsul cu ochii trupului numai din

singur ă  auzirea îl iubiţi, zice, socotiţi câtă  dragoste veţi ar ăta,
văzându-l pe Dânsul, şi acestea întru slavă descoperite f ăcându-se.
Că  dacă  patima Lui aşa pe voi v-a atras, apoi ce va face pe voi
ar ătarea Lui cea cu neajunsă str ălucire? Când şi vouă vă va dărui
celencio pe mântuirea sufletelor. Deci ca unii ce împreună  cu
Dânsul o să  vă  ar ătaţi şi de atâta slavă  vă  veţi învrednici,
deopotrivă cu celenciol acesta acum ar ătând r ă bdare, veţi avea pe
totul scoposului celui înainte pus.
10. Pentru care mântuire au căutat şi au cercat proorocii, carii
 pentru darul cel ce era să fie la noi au proorocit.
Fiindcă au pomenit pentru mântuirea sufletelor, şi aceasta era ne
ar ătată şi str ăină auzului, pe prooroci îi aduce în mijloc şi cum că o
au căutat şi o au cercat pe dânsa. Pentru că au şi căutat-o, precum
Daniil pentru cele viitoare, care şi pentru aceasta s-a numit
 bărbatul doririlor, de îngerul ce vorbea cu dânsul*48. Şi ce au
căutat? Adaogă, între care, şi ce fel de vreme au ar ătat Duhul cel ce
era întru dânşii. În care vreme? Adică întru cea de lângă  sfâr şitul
veacurilor. Iar în ce fel? Întru aceea când cu multe feluri de robiri
iudeii către cea desăvâr şit cinstire de Dumnezeu abătându-se, bine
 primiţi s-au aşezat întru taina lui Hristos. Şi caută de vezi că Duhul
lui Hristos zicând teologhiseşte pe Hristos. Şi au ar ătat Duhul
acesta patimile
IPG 30
lui Hristos, prin Isaia au zis: „Ca o oaie spre junghiere s-au
adus”*49. Iar Ieremia: „Veniţi să băgăm lemn în pâinea lui”*50. Iar
de înviere, prin Osie, carele a zis: „În ziua a treia ne vom scula şi
vom învia înaintea lui. Şi vom căuta ca să cunoaştem pe Domnul:
ca nişte zori gata îl vom afla pe Dânsul ”*51. Şi zice, s-au
descoperit acestora, nu pentru dânşii, ci pentru noi. Şi două 
lucrează prin cuvintele acestea, şi pe purtarea de grijă a proorocilor

48
 Daniil 10, 11.
49
Isaia 53, 7.
50
 Ieremia 11, 19.
51
 Osea 6, 2- 3.
 

ar ătându-o, şi pe aceea că erau mai înainte cunoscuţi lui Dumnezeu

şi mai înainte de întemeierea lumii cei ce s-au chemat acum la
credinţa în Hristos. Deci prin purtarea de grijă  a proorocilor îi
 povăţuieşte pe dânşii ca să  nu se facă  nesupuşi către cele ce
 proorocii le-au fost proorocit. Că nici fii înţelepţi cei dintre fii nu
defaimă  ostenelile cele părinteşti. Că  dacă  ei nimic vrând a se
folosi, au căutat şi au aflat şi aflând încă  şi împăraţi le-au pus, ca
 pe oarecare moştenire trimiţându-le nouă, nu ar fi cu dreptate ca
noi să ne aflăm cu def ăimare către acestea. Deci pentru aceasta nici
 pe noi cei ce pe acestea le bine vestim vouă, socotindu-le rele
deşartă  să  ar ătaţi pe a noastr ă  bună  vestire. Deci prin purtarea de
grijă  a proorocilor, acestea, iar prin faptul că  mai înainte s-au
cunoscut de Dumnezeu îi înfricoşează, ca să nu se arate nevrednici
de mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu, nici de chemarea cea la
acestea, ci să  se îndemne unii pe alţii ca să  se facă  vrednici de
darul lui Dumnezeu.
11. Cercetând, în care şi în ce fel de vreme le ar ăta Duhul lui
Hristos, care era întru dânşii, mai înainte mărturisind de patimile
Hristos şi de slavele cele după aceea.
12. Cărora s-au descoperit, că  nu lor însuşi, ci nouă  slujeau
acestea,
IPG 30 verso.
Deşi Apostolii, şi proorocii au lucrat prin Duhul Sfânt, proorocii
 prin proorocie, iar Apostolii, prin Evanghelie, dar nici o deosebire
nu este între aceştia şi între prooroci. Se cade, zice, pe aceiaşi
sârguinţă să o aduceţi şi voi, pe carii şi casnicii proorocilor ca să nu
vă supuneţi sub pedeapsa acelora ce nu s-au supus proorocilor. Şi
se cuvine a mai însemna că  Petru prin acestea descoper ă  taina
Treimii. Prin căci au zis Duhul lui Hristos, pe Fiul şi pe Duhul, iar
 pe Tatăl, prin căci au zis, din cer. Iar pe acest, din cer, nu vreun loc
să  înţelegeţi, ci după  covâr şire a lui Dumnezeu celui ce înainte
 povăţuieşte.
care acum s-au vestit vouă prin cei ce bine au vestit vouă întru
Duhul Sfânt cel trimis din cer; spre care doresc îngerii să 
 privească.
 

  Cu ar ătarea pricinii de la carii aceia mai înainte s-au cinstit este

îndemnarea. Că după ce au zis că proorocii ne-au slujit nouă la cele
de mântuirea noastr ă, şi atât erau acestea de minunate, cât şi
îngerilor au fost iubite. Şi cum că au fost lor iubite acestea şi dorite
au ar ătat dintru acelea care din bucurie, la Naşterea lui Hristos,
cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”*52. Deci după ce au
zis acestea, adaogă  şi pricina acestora, şi zice: de vreme ce acestea
ale noastre erau dorite tuturor nu numai oamenilor, ci şi îngerilor,
nici voi să  vă  aflaţi cu lenevire spre acestea, ci întărindu-vă  pe
sine-vă  şi cu bucurie aflându-vă. Că  aceasta arată  prin acest,
încingându-vă mijlocul vostru*53. Care îi porunceşte Dumnezeu şi
lui Iov. Iar mijlocul pe care l-au însemnat? Pe al minţii îl zice. Deci
aşa gătindu-vă  şi trezvindu-vă, desăvâr şit să  nădă jduiţi spre
 bucuria cea adusă vouă. Că aceasta este, pe care şi mai înainte cu
 puţin o pomeneşte, că  întru a doua venire a Domnului se va
descoperi.
IPG 31
13. Pentru aceasta încingând mijloacele cugetului vostru,
trezvindu-vă, desăvâr şit nădă jduiţi spre harul, care se aduce vouă 
 prin ar ătarea lui Iisus Hristos.
14. Ca nişte fii ai ascultării, nepref ăcându-vă cu poftele cel mai
dinainte ale necunoştinţei voastre.
15. Ci după sfântul cel ce v-a chemat pe voi, şi voi întru toată 
 petrecerea faceţi-vă sfinţi.
16. Că scris este: fiţi sfinţi că eu sfânt sunt.
Închipuire pe împreună  purtarea în jurul lucrurilor acestea  de
acum zice, pe care unii din cei nebuni şi f ăr ă de minte şi acum zic,
că  după  lucruri (ce se văd n.tr) li se cade să  se poarte. Deci pe
acestea din lumea aceasta ca cele ce sunt deşarte le porunceşte să 
le lase, cu care ori întru ştiinţă, ori întru neştiinţă  mai înainte de
aceasta s-au fost ţinut. Iar acum, zice, alcătuindu-vă cu adevăratul
Sfânt acela ce v-au chemat pe voi şi voi să vă faceţi sfinţi.

52
 Luca 2, 14.
53
 Iov 38, 3. şi 40, 2.
 

  17. Şi dacă  chemaţi Tată  pe cel ce judecă  f ăr ă  de alegerea

feţelor după lucrul fiecăruia, întru frică vremea nemerniciei voastre
să o petreceţi*54.
18. Ştiind că nu cu stricăcioase cu aur sau cu argint v-aţi izbăvit
de petrecerea voastr ă cea deşartă, care vi s-a dat prin părinţi55.
19. Ci cu scumpul sângele ca al unui miel nevinovat şi neîntinat
al lui Hristos;
Îndoită o ştie Scriptura pe frică, pe una mai înainte cur ăţitoare,
IPG 31 verso 
iar pe alta săvâr şitoare. Cea mai dinainte cur ăţ itoare  stihierniţă  şi
 bucherniţă) adică  este învăţătoare de buche (liter ă), care pentru
frica celor lucrate de cineva îl cheamă spre a fi întreg înţelept. Iar
 săvâr  şitoare  este, aceea ca să  se facă  desăvâr şit întru dragostea a
celui către care le este prietenia, se sârguieşte a se teme, nu cumva
ceva din acestea îi lipseşte lui, cu care cineva este foarte îndatorat
celor ce îl iubesc. Asemănarea celei dintâi, care şi învăţătoare de
 buche zice că este cea în Psalmi zisă: „Să se teamă de Domnul tot
 pământul”*56, adică  aceia ţinuţi de deşertăciunea pământească 
cărora nu le pasă deloc de cugetarea cea cerească. Că ce vor pătimi
când se va scula să  zdrobească  pământul? Iar a celei de a doua 
adică a celei săvâr  şitoare, care şi la David este aceasta cu putinţă a
o afla întru acelea care zice: „Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii lui,
că  nu este lipsă  celor ce se tem de dânsul”*57. Şi iar ăşi „Frica
Domnului curată, care r ămâne în veacul veacului”*58. Deci pe
această frică săvâr şitoare acum şi Petru îndeamnă pe ucenicii săi să 
o aibă  în inimă, zicând: Că  de vreme ce pentru îndur ările cele
negr ăite ale lui Dumnezeu f ăcătorul nostru fii ai Lui v-aţi f ăcut,
frica aceasta păzitoare dea pururi împreună şezătoare să fie cu voi,
ca cei ce din dragostea Făcătorului v-aţi f ăcut voi unii ca aceştia,
iar nu din lucrurile voastre. Şi după  ce au f ăcut prin multe
îndemnarea, întâi prin îngerii cei ce căutau cu dorire la dânsele,
54
 BIBLIA 1914: întru fric ă vremea vieţii voastre să o petreceţi.
55
 BIBLIA 1914: care era de la p ărinţi dată.
56
 Psalm 32, 8.
57
 Psalm 33, 10./BIBLIA 1914 33, 9.
58
 Psalm 18, 10.
 

apoi din Scriptur ă, apoi din cele de nevoie , că  de vreme ce pe

Dumnezeu îl cheamă  Tată, de nevoie este ca cel ce pofteşte
înfierea lucruri vrednice de Tatăl său să  facă, şi a patra, că 
nenumărate bunătăţi au luat prin preţul cel dat pentru dânşii, iar
acesta este sângele lui Hristos, care preţ de r ăscumpărare s-au dat
 pentru păcatele oamenilor. Deci le porunceşte acum pentru acestea
în toată  vremea vieţii împreună  locuitoare să  aibă  pe frica cea
săvâr şitoare. Că oamenilor celor desăvâr şiţi frică le este ca să nu le
lipsească ceva din cele desăvâr şite*59. Şi caută de vezi că zis fiind
de Hristos, că „Tatăl nu judecă pe nimeni,
IPG 32
ci toată judecata o au dat Fiului”*60. Cum acum pentru Tatăl îl zice
că judecă? Către care vom zice, că  şi aceasta au zis Hristos: „Fiul
nu poate să  facă  de la sine nimic, de nu va vedea pe Tatăl
f ăcând”*61. Şi aceasta pe împreună fiinţa Sfintei Treimi o ar ătă, şi
cum că  toată  aceiaşimea este acolo şi împreună  suflarea cea
 pacinică  şi ne împerecheată. Deci au zis cu ne deosebire că Tatăl
 judecă, fiindcă  ceea ce o ar zice cineva pentru vreuna dintru cele
trei feţe, de obşte se socoteşte la toate. Şi întru alt fel şi Domnul fii
numind pe Apostoli şi slă bănogului zicându-i: „Fiule iertate sunt
 păcatele tale”, nimic nepotrivit nu arată că şi el tată să se numească 
al celor născuţi pe care i-au născut prin împărtăşirea sfinţeniei.
20. Care era cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar s-au
ar ătat în anii cei mai de pe urmă pentru voi.
21. Cei ce printr’însul aţi crezut întru Dumnezeu, carele l-au
înviat pe el din mor ţi, şi i-au dat lui slavă; ca şi credinţa voastr ă  şi
nădejdea să fie întru Dumnezeu.
Cu moartea lui Hristos au împreunat şi învierea, că se teme de
schimbarea întru necredinţă a celor de curând sădiţi, pentru ocara
 patimilor lui Hristos. Iar cum că  nu este şi proaspătă  taina lui
Hristos, fiindcă  pe cei neînţelegători îi tulbura aceasta ci de mult
mai înainte de întemeierea lumii păzită în vremea ei cea potrivită şi
59
 Vezi PATERICUL EGIPTEAN la adormirea lui Ava Sisoe. (n. tr)
60
 Ioan 5, 22.
61
 Ioan 5, 19.
 

învistierită, s-au ar ătat, adică  şi proorocilor celor ce pentru acestea

au căutat, după cum au zis puţin mai înapoi. Şi acum iar ăşi zice, că 
cea cunoscută mai înainte de întemeierea lumii, acum luminat s-au
ar ătat adică s-au săvâr şit. Şi pentru carii s-au săvâr şit? Pentru voi.
Că pentru voi, zice, l-au sculat pe El din mor ţi. Iar pentru ce pentru
voi? Ca voi cur ăţindu-vă, zice întru ascultarea adevărului prin
Duhul, credinţa voastr ă 
IPG 32 verso
şi nădejdea să o aveţi întru Dumnezeu. Şi pentru ce cur ăţindu-vă?
Căci crezând voi, celui ce prin învierea din mor ţi pe viaţa cea
nestricăcioasă  înainte o au început vouă, datori sunteţi şi voi să 
umblaţi după  Acela ce v-au chemat pe voi la nestricăciune întru
înnoirea vieţii. Iar că şi Pavel zice aceasta cum că Tatăl că au înviat
 pe Domnul din mor ţi, să  nu te tulburi. Că  f ăcând pe dăscălie
ducătoare înăuntru acum zice acestea. Fiindcă  auzi pe Hristos
zicând că  pe sine se va scula, prin acestea care zice: ”Stricaţi
 biserica aceasta şi în trei zile o voi ridica pe dânsa”*62. Şi iar ăşi
însuşi Hristos: „Stă pânire am să-mi pun sufletul meu, şi stă pânire
am să-l iau iar ăşi pe dânsul”*63. Deci cu iconomie uneori dă 
Tatălui că au înviat pe Fiul, ca una pe lucrarea Tatălui şi a Fiului să 
o arate. Ca şi credinţa voastr ă şi nădejdea să fie întru Dumnezeu.
22. Cur ăţind sufletele voastre cu ascultarea adevărului prin
Duhul spre nef ăţarnică  iubire de fraţi, din inimă  curată  iubiţi-vă 
unul pe altul cu deadinsul;
23. Născuţi fiind de a doua oar ă, nu din sămânţă stricăcioasă, ci
din nestricăcioasă, prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu şi carele
r ămâne în veac.
24. Pentru că tot trupul este ca iarba, şi toată mărirea omului ca
floarea ierbii. Uscatu-sa iarba, şi floarea ei a căzut;
25. Iar cuvântul Domnului r ămâne în veac. Şi acesta este
cuvântul cel ce bine s-au vestit întru voi.

62
 Ioan 2, 19
63
 Ioan 10, 18
 

  Zicând născuţi fiind de a doua oar ă nu din sămânţă stricăcioasă,

ci din nestricăcioasă  prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu şi
carele r ămâne
IPG 33
în veac, arată cu def ăimare şi pe lesne stricăciunea slavei omeneşti,
cu aceasta vânându-l pe auzitor pe taină  şi tr ăgându-l ca să se ţină 
de cele semănate mai înainte de dânsul, fiindcă  acelea, au
statornicie şi sunt vecuitoare. Iar acestea întrec cu stricăciunea pe
ipostasul lor. Încredinţează că cele de aici au înfiinţarea mai slabă 
decât iarba şi decât floarea ierbii*64, cărora şi David pe viaţa
noastr ă  o aseamănă. Şi aşa pe slava noastr ă  (pământească  n.tr.)
după ce o au netrebnicit, iar ăşi repetă şi învaţă mai ar ătat, care este
cel ce de a doua oar ă i-au născut pe dânşii prin graiul cel viu al lui
Dumnezeu şi carele r ămâne în veac şi zice: iar acesta este graiul
care s-a bine vestit vouă. Şi adeverează cum că în veac r ămâne el,
după  cum şi Domnul zice: „Cerul şi pământul vor trece, dar
cuvintele mele nu vor trece”*65. Şi se cuvine a şti, cum că acest,
spre nef ăţarnică iubire de fraţi, aşa se cuvine a-l gr ăi: să vă iubiţi
din curată  inimă  unul pe altul, spre nef ăţarnică  iubire de fraţi.
Pentru că  împlinirile lucrurilor se obişnuieşte a urma celor ce
 pentru dânsele lucrează. Deci fiindcă prin întinsa dragoste cea din
inimă curată a unora către alţii urmează ne f ăţarnica iubire de fraţi,
 bine este, să  povăţuiască  înainte acest, din curată  inimă, dar să 
urmeze la iubirea de fraţi. Însă  se cuvine a însemna că  şi pe ἐις 
 prepoziţionul, /care la noi se tălmăceşte, întru, în, la şi spre/ se cade
a-l lua şi a-l înţelege, în locul lui, pentru, ca să fie pentru iubirea de
fraţi.

CAP: 2.

Deci lepădând toată  r ăutatea şi tot vicleşugul şi f ăţărniciile şi

 pizmele şi toate clevetirile,
IPG 33 verso
64
 Psalm 102, 15
65
 Matei 24, 31. / BIBLIA 1914 Matei 24, 35.
 

  2. Ca nişte prunci de curând născuţi să  iubiţi laptele cel

cuvântător şi f ăr ă  de vicleşug, ca printr’însul să  creşteţi spre
mântuire.
3. De vreme ce aţi gusta că este bun Domnul.
4. Către care apropiindu-vă, acela ce este piatra cea vie, de
oameni cu adevărat nebăgată în seamă, iar la Dumnezeu aleasă  şi
scumpă.
5. Şi voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească,
 preoţie sfântă, ca să  aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos.
6. Pentru că  scris este în Scriptur ă: iată  pun în Sion piatr ă  în
capul unghiului aleasă, scumpă; şi acela ce va crede întru dânsa, nu
se va ruşina.
Pe naşterea duhovnicească  cea de a doua după  ce a ar ătat-o
covâr şitoare faţă de naşterea cea trupească, şi pe prostimea slavei
celei muritoare, după  ce le-a pus de faţă, cum că  naşterea este
stricăcioasă şi întinată şi murdar ă, iar slava întru nimic de odraslele
cele de vara nu se deosebeşte, dar nu ca şi cum cuvântul Domnului
ar pătimi aceiaşi. Că  toată  slava omenească  degrab încetează, dar
nu şi cuvântul lui Dumnezeu, ci cum că  are de pururi vecuire, că 
adăogirea acestui, carele s-au vestit vouă, aceasta îi voieşte. De
aceea zice, lepădând toată r ăutatea. Că unele ca acestea şi atât prin
aceste puţine cuvinte ar ătând. Că nu este cu dreptate cei ce după 
viaţa cea nestricăcioasă de a doua oar ă s-au născut, să se prindă de
cursele şi laţurile r ăutăţii, nici să  le cinstească  pe cele ce nu sunt
mai mult decât pe cele ce sunt, că r ăul nu este nici fiinţă nu are, ci
întru greşeala fiinţei celei născute
IPG 34
 petrece. Şi multă  este schimbarea şi deosebirea între viaţa cea în
ipostatnică, şi între ceea ce lângă altul numai îşi are înfiinţarea. Iar
aceia datori sunt să  se arate şi de vicleşug slobozi, zice, şi de
f ăţărie, şi de pizmă, şi de toată clevetirea. Că şi vicleşugul şi f ăţăria
departe sunt de adevăr şi de cuvântul cel binevestit vouă. Fiindcă 
vicleşugul se întinde spre pieirea celui ce se amăgeşte, iar f ăţăria
întru alterimea celui ce este se preface, şi se vede că  merge
 

împotriva mântuitorului cuvânt cel ce v-au învăţat pe voi tainele.

Iar pizma şi clevetirea, care sunt pricini ale despăr ţirii, şi ale ne
iubirii de fraţi acela nu le ştie, care şi pe Cain şi tragedia (adică 
întâmplarea) lui, cum că  pizma l-au rupt de fr ăţeasca unire şi
unitate, şi au născut pe vicleşug şi f ăţărnicie, şi pe ucidere o au
săvâr şit. Cel ce pizmuieşte nici de clevetire nu este curat, fiindcă 
destui sunt fraţii lui Iosif să  încredinţeze pe cuvântul meu, care
nenumărate pâri împotriva acestuia au zis către tatăl lor*66. Pentru
aceasta zice, de acestea toate cur ăţindu-vă  ca nişte prunci de
curând născuţi apropiaţi-vă. Că  „a unora ca a acestora este
împăr ăţia cerurilor,*67  au hotărât Domnul. Şi cu cuvântul cel f ăr ă 
de vicleşug hr ănindu-vă  să  creşteţi la măsura vârstei plinătăţii lui
Hristos*68. Că  gustând, adică  sporind prin lucrarea sfintelor
 porunci ale Evangheliei, cu simţirea aţi cunoscut bunătatea
învăţăturii. Că simţirea din cunoştinţă mai lucr ătoare este decât tot
cuvântul. Fiindcă  şi lucrul care vine întru cercare, este mai dulce
decât tot cuvântul. Deci gustând bunătatea Domnului, şi voi pe
dulceaţa bunătăţii unii către alţii ar ătându-o, şi pe piatra vie cea din
capul unghiului,
IPG 34 verso
 pe sine zidindu-vă, care de oameni este nebăgată  în seamă, iar la
Dumnezeu este cinstită  şi aleasă  şi de prooroci vestită, să  vă 
adunaţi întru sine prin dragoste şi unindu-vă  şi încheindu-vă  spre
împlinirea casei celei duhovniceşti, nimic grijindu-vă  de
def ăimarea oamenilor, că  şi Hristos piatra cea din capul unghiului
de aceştia nu a fost băgat în seamă. Şi încheindu-vă, şi săvâr şindu-
vă  pe sine-vă  întru casă  duhovnicească, şi întru preoţie sfântă 
ar ătându-vă, să  aduceţi jertfe duhovniceşti. Că  dacă  nu veţi avea
dragoste care este legătura unora către alţii să  nu socotiţi că  veţi
 putea aduce jertfe f ăr ă  prihană  lui Dumnezeu. Ca „ridicându-şi
mâinile cuvioase, f ăr ă  de mânie şi f ăr ă  de îndoire (gânduri în

66
 Facere 37.
67
 Luca 18, 16.
68
 Efeseni 4, 13.
 

manuscris)” *69. Şi cum va dobândi aceasta cel ce se sârguieşte a

se uni pe sine cu Dumnezeu prin rugăciune, rupându-se şi
r ăzleţindu-se el pe sine-şi prin mânie şi prin gânduri rele despre
fratele său?
7. Drept aceea, vouă  celor ce credeţi, cinstea; iar celor
necredincioşi, piatra care nu o au băgat în seamă ziditorii, aceasta 
s-a f ăcut în capul unghiului,
8. Şi piatr ă  de poticnire şi piatr ă  de sminteală  acelora, care se
împiedică de cuvântul, nesupuindu-se aceluia la care puşi sunt.*70 
Deci vouă cinstea, se cuvine a o înţelege de afar ă pe acest s-au
dat. Iar cele de aici înainte aşa: Deci vouă  cinstea pun de la
Dumnezeu cel ce au zis aceasta ,  adică  cinstea se împăr ţeşte. Iar
celor nesupuşi acum acesta le zice Dumnezeu: „Iată  pun în Sion
 piatr ă de poticneală care va fi şi piatr ă de sminteală”*71. Ci piatr ă 
adică  de împiedicare va fi celor ne plecaţi, carii ne plecându-se
cuvântului se vor poticni, întru carele s-au şi pus.
IPG 35
Deci va fi toată  înţelegerea aşa. Iată  pun în Sion piatr ă  în capul
unghiului, cinstită, aleasă şi acela ce va crede întru dânsa, nu se va
ruşina. Cinstită  vouă  celor credincioşi, iar necredincioşilor şi ne
 plecaţilor piatr ă de poticnire, pe care piatr ă ziditorii nu au băgat-o
în seamă, iar aceasta s-a f ăcut în capul unghiului, împreunând pe
cei ce cred întru dânsa. Carii se împiedică de cuvântul Evangheliei,
întru care şi s-a pus. Iar acest întru care şi s-a pus, nu ca de la
Dumnezeu s-a zis aceasta celor la aceasta hotărâţi şi osebiţi, că nici
o pricină de pierzare se dă de la cel ce voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască*72. Ci celor ce pe sine-şi s-au săvâr şit vase ale urgiei,
şi nesupunerea le-au urmat, şi s-au pus întru rânduiala la care s-au
gătit pe ei-şi. Că dacă de sine-şi st ă pânitor s-au f ăcut omul, fiindcă 
este fire cuvântătoare, şi nu este cu putinţă  a sili pe de sineşi
stă pânirea, apoi nu ar fi fost cu cuviinţă să prihănească cineva pe
69
 1.Timotei 2, 8.
70
  BIBLIA 1914/ Şi piatr ă  de poticnire şi piatr ă  de sminteal ă, de care se poticnesc cei ce nu se pleac ă 
cuvântului; spre care şi puşi sunt.
71
 Romani 9, 33. Isaia 8, 14.
72
 1Timotei 10, 15.
 

cuvântarea ceea ce de o soartă  şi parte ca aceasta ce şi-a logodit-o

lui-şi pe acesta pe care prin lucrurile sale cele ce pe acestea le-au
lucrat l-au învrednicit. Iar piatr ă  din capul unghiului s-au zis
Hristos, căci pe cei doi pereţi carii pe casa cea duhovnicească  o
săvâr şeşte, adică, pe cei ce din neamuri şi din iudei, prin zidirea
cea deasupra împreunându-i, şi întru încheietur ă  strângându-i,
acelora pe jertfele cele nefolositoare pierzându-le, iar a acestora pe
dr ăcească desidemonie întru blagocestie mutându-o.
9. I ar voi sunteţi, neam ales, împăr ătească preoţie: limbă sfântă,
norod de ocrotire, ca să vestiţi bunătăţile celui ce v-au chemat pe
voi de la întuneric la minunata sa lumină.*73 
10. Carii odinioar ă  nu eraţi norod, iar acum norodul lui
Dumnezeu; carii eraţi nemiluiţi, iar acum miluiţi.
IPG 35 b
După  ce au prihănit pe r ăul nărav ale celor ne plecaţi şi
nesupuşi, şi au ar ătat în ce chip s-au f ăcut ei singuri pricinuitori de
nesupunere, acum se mută  către lauda celor ce pe cele bune au
ispr ăvit, şi zice: Că voi cei ce pe cele bune aţi ispr ăvit şi a ţi lucrat,
sunteţi neam ales, împăr ătească preoţie. Ca şi cum ar fi zis: aceea
adică pentru învârtoşarea şi nesupunerea lor s-au poticnit de piatra
cea din capul unghiului, dar nu s-au zidit împreună: Iar voi pentru
 buna supunere împreună v-aţi zidit întru o împăr ătească preoţie, ca
un neam ales, ca o limbă sfântă. Însă ca să nu-i slă bănogească cu
lauda cea de prisosit pe dânşii, şi întru alt fel, şi ca să nu li să par ă 
căci prin moştenire se află  ei neam sfânt, şi câte cele de aici
înainte, şi cum că pentru căci sunt neam al lui Avraam şi niciodată 
nu s-au poticnit, de această  cinste s-au învrednicit, adaogă 
împilându-le cugetul lor, şi zice: Că  să  nu cugetaţi mare pentru
neam că nu pentru Avraam v-aţi ales întru împăr ătească preoţie ca
cei ce dintru dânsul au ieşit, deosebită  avea pe preoţie faţă  de
împăr ăţie. Deci nu pentru Avraam sunteţi limbă sfântă, neam ales
şi osebiţi întru împăr ătească preoţie, ci pentru Hristos care au fost
şi preot după  rânduiala lui Melchisedec (care nu se tr ăgea dintru
73
  BIBLIA 1914/ Iar voi, rod ales, preo ţie împăr ătească, neam sfânt, norod spre câ ştigare; ca s ă  vestiţi
 bunătăţile celui ce v-a chemat pe voi dintru întuneric la minunata sa lumin ă;
 

Avraam n.tr), şi împărat blând, drept şi mântuind. === *Psalm?

Zaharia?* De a doua oar ă  născându-vă  cei ce pe amândouă 
vredniciile le-au avut prin sfântul botez, după cuviinţă şi neam ales
v-aţi f ăcut, şi împăr ătească  preoţie. Şi acest bine îl aveţi cu mila
Celui ce v-au chemat pe voi de la întuneric la minunata sa lumină.
Pentru aceea prin lucrurile luminii vestiţi bunătăţile lui la ceilalţi
oameni. Zice acest bine, din iubirea de oameni a Aceluia îl aveţi:
fiindcă cât despre voi, nu eraţi oarecând norod cei ce sunteţi acum
norod, şi nu eraţi miluiţi cei ce acum sunteţi miluiţi, Şi mai ne
îngreunător cuvântul f ăcându-l, de la Osie încredinţează  cuvântul
def ăimător. Deci vestiţi prin lucrarea cea bună pe bunătăţile lui. Şi
cum o vor vesti? *OSIE ?
IPG 37
Şi însuşi Domnul învaţă pentru acelea care zice: „Aşa să lumineze
lumina voastr ă înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele
 bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”*74. Iar norod de
ocrotire, este pus în loc de, spre avuţie, adică, spre moştenire. Că 
toţi sunt zidire a lui Dumnezeu. Iar avuţie numai cei ce singuri prin
a loru-şi bună lucrare se învrednicesc de aceasta.
11. Iubiţilor, rogu-vă ca pe nişte nemernici şi str ăini, să vă feriţi
de poftele cele trupeşti, care se oştesc asupra sufletului;
12. Petrecerea voastr ă avându-o bună între neamuri.
Cea de aici înainte aşa: iubiţilor rogu-vă  pe voi ca pe unii ce
sunteţi str ăini şi nemernici ai lumii acesteia, să  vă  depărtaţi de
 poftele cele trupeşti, care se oştesc asupra sufletului vostru. Vă rog
încă şi aceasta, ca între neamuri petrecerea voastr ă să o aveţi bună,
că s-au mutat acest, să o aveţi, în locul lui, avându-o. Şi obicei este
dascălilor după  cuvântul cel dogmatic pe cel năravnic să-l aducă 
înăuntru, care lucru şi fericitul acesta îl face acum. Şi nu că 
iubindu-se, iubiţi pe dânşii îi numeşte, ci că întru toate sunt doriţi.
Că cei ce pentru oarece se au bine, se zice că se iubesc, nu iubiţi.
Iar poftele trupeşti zice că  se oştesc asupra sufletului. Fiindcă  şi
după fericitul Pavel, trupul pofteşte împotriva duhului. Că poftele

74
 Matei 5, 16.
 

trupului care împrejurul dobândirii celor dulci se întorc, turbur ă 

gândul, şi îl robeşte pe suflet.
Ca întru care vă clevetesc pe voi ca pe nişte f ăcători de
IPG 37 verso
r ău, din faptele voastre cele bune, văzând, să  slăvească  pe
Dumnezeu în ziua cercetării.
Iar clevetitori ai noştri numeşte aici pe păgâni. Iar zi a cercetării,
o numeşte pe cercarea şi iscodirea lumii. Că cercare a vieţii noastre
de dânşii f ăcându-se apoi văzând lucrurile noastre împotriva
socotelii lor, şi ei se întorc de la acelea de care se ruşinează, şi
Dumnezeu se proslăveşte.
13. Deci supuneţi-vă la toată omeneasca zidire pentru Domnul;
ori împăratului, ca celui ce este mai presus;
14. Ori domnilor, ca cei ce sunt de el trimişi spre izbânda
f ăcătorilor de r ău şi spre lauda f ăcătorilor de bine.
15. Că a şa este voia lui Dumnezeu, ca bine f ăcând,, să înfrânaţi
ne cunoştinţa oamenilor, celor f ăr ă de minte;
Zidire omenească  pe stă pâniile cele hirotonisite de împăraţi le
zice, ori şi pe însuşi împăraţi, fiindcă  şi ei de oameni s-au rânduit
adică s-au pus. Că ştie Scriptura şi pe punere să o numească zidire,
 precum Pavel zice întru cele către Efeseni: „Ca să zidească pe cei
doi întru un om nou”75. Deci zice, supuneţi-vă stă pânitorilor celor
lumeşti. Însă  supuneţi-vă  pentru Dumnezeu, precum Domnul au
 poruncit. Şi ce au poruncit Domnul? „Daţi dar înapoi cele ce sunt
ale Cezarului, Cezarului, şi pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui
Dumnezeu”76. Drept aceea nu se cuvine a vă  supune dacă  ar
 porunci aceea care este afar ă  de porunca lui Dumnezeu. Aceasta
încă  şi Hristos au poruncit şi ucenicul lui acum: Ca să  nu poată 
elinii a zice, că  r ăsturnare a vieţii aduce creştinătatea, şi că  este
 pricină de
IPG 38
neorânduială şi de tulburare. Şi a adăogat pe acest, pentru Domnul,
şi pentru cei credincioşi. Că  era cu putinţă  să  zică  cineva dintre
75
 Efeseni 2. 15.
76
 Matei 22, 21.
 

 păgâni, că dacă ne-a f ăcut pe noi vrednici de împăr ăţia cerurilor, şi

mare vrednicie prin creştinătatea aceasta ne-au înconjurat pe noi,
 pentru ce iar ăşi ne netrebniceşte pe noi, supunându-ne pe noi
stă pânirilor lumeşti? Deci oricine zice acestea înveţe-se zice, că nu
este al meu cuvântul poruncii acesteia ci al Domnului. Au ar ătat
aceasta încă şi însuşi Petru, cărora şi la ce fel de stă pânitori se cade
a ne supune, ca celor ce fac izbândă  dreptăţii. Aduce pe urmă  şi
 pricina, că  este şi voia lui Dumnezeu, şi căci a bunătăţii noastre
este voia cea pentru supunere către stă pânitori. Şi căci mai mult
ruşinează  pe cei necredincioşi. Deoarece clevetesc asupra noastr ă 
ca nişte trufaşi, v ăzându-ne pe noi şi smeriţi şi plecaţi întru cele ce
se cade, mai mult să se ruşineze.
16. Ca cei slobozi şi nu ca şi cum aţi avea slobozenia
acoper ământ r ăutăţii,
Urmarea cuvântului este aşa: supuneţi-vă ca nişte slobozi, şi nu
ca şi cum aţi avea pe slobozenie, ca acoper ământ al r ăutăţii ci ca
nişte robi ai lui Dumnezeu, nu numai pe stă pânitori, ci pe toţi
cinstiţi-i, pe fr ăţime iubindu-o, iar de Dumnezeu temându-vă, iar
 pe împărat cinstindu-l. Iar acest, ca nişte slobozi, Sf. Ioan
Hrisostom aşa au tâlcuit: Căci ca să  nu zică, ne-am slobozit de
lume, ne-am f ăcut cetăţeni cereşti, şi tu iar ăşi ne supui pe noi
stă pânitorilor şi ne porunceşti să-i ascultăm? Deci pentru aceasta
zice, supuneţi-vă  ca nişte slobozi, adică, ca cei ce aţi crezut celui
ce v-au slobozit şi v-au poruncit să  faceţi aceasta. Ca aşa nu o să 
fiţi prepuşi de r ăutatea socotelii, adică, cum că aveţi pe slobozenie
acoper ământ de nesupunere şi
IPG 38 verso.
de neascultare, prin care lepădaţi supunerea şi ascultarea. Se poate
încă  şi după  altă  privire a zice ceva pentru dânsul. Slobod după 
Domnul este cel ce nu se supune nici unui lucru din cele f ăr ă  de
rânduială  şi necuvios. Deci fiindcă a vieţui întru f ăţărie, nu este al
celui slobod, ci a celui supus patimilor, adică a plăcerii de sine, ori
şi a altei dezmierdări urâte, că str ăin lucru este acesta şi înstr ăinat
de robii lui Dumnezeu, porunceşte acum ca supunere să  arate
stă pânitorilor din nărav şi aşezare bună  şi f ăr ă de vicleşug, iar nu
 

cu vr ă jmăşie aflându-se către dânşii, ca şi cum să  facă  ascultare

silit fiind, şi o r ăutate ca aceasta tăinuindu-se întru voi, ca şi cum
 pe ne viclenie şi pe prostimea năravului acoper ământ să o facă, la
ar ătare pe ascultare, iar nu şi din voire pe aceasta săvâr şindu-o.
Pentru că acest, nu ca şi cum acoper ământ al r ăutăţii aţi avea pe
slobozenie, întru acest fel este, ca în scurt să zic, proşti şi ne vicleni
după cea văzută f ăcând, ca sub un acoper ământ al slobozeniei, iar
cu cercarea cumpliţi şi împotriva chipului celui văzut aflându-vă.
ci ca nişte robi ai lui Domnului.
17. Pe toţi cinstiţi, pe fr ăţime iubiţi-o, de Dumnezeu temeţi-vă,
 pe împărat cinstiţi-l.
18. Slugile, supuindu-vă  cu toată  frica stă pânilor, nu numai
celor buni şi blânzi, ci şi celor năsilnici.
19. Că  aceasta este dar la Dumnezeu, dacă  pentru ştiinţă  bună 
sufere cineva scârbă pătimind cu nedreptate.
20. Că ce laudă este, dacă greşind şi pedepsindu-vă,
IPG 39
veţi r ă bda? Ci dacă  bine f ăcând şi pătimind, veţi r ă bda, aceasta
este dar înaintea lui Dumnezeu.
21. Că spre aceasta v-aţi chemat, că  şi Hristos au pătimit pentru
noi, nouă lăsându-ne pildă ca să urmaţi urmelor lui;
22. Care-le păcat n-au f ăcut, nici s-a aflat vicleşug în gura lui;
Vezi cu deadinsul, cum, pe frică, zice să  o dea lui Dumnezeu,
iar împăratului pe cinste. Drept aceea se cuvine a o da pe frică lui
Dumnezeu celui ce poate şi să piardă sufletul şi pe trup*77, apoi nu
ni se cade să ne supunem împăraţilor când ceva f ăr ă de rânduială 
ne-ar porunci nouă. Că frica cea către Dumnezeu ştie a birui şi pe
cinstea cea către împăraţi. Iar mai vârtos şi de cinste îi va lipsi pe
împăraţi dacă  este silit de dânşii spre rele, după  sfântul cel ce au
zis: „Def ăimează-se înaintea lui cel ce vicleneşte”*78  Iar acest
+slugile se cuvine a înţelege de afar ă  acest,  fi ţ i: Ca să  fie aşa:
Slugile  fi ţ i  supunându-vă. Asemenea şi mai jos femeilor  fi ţ i 
supunându-vă. Iar frica zicându-se pe la multe locuri /multe
77
 Matei 10, 28.
78
 Psalm 14, 4.
 

însemnări are/. Că  se zice frică  care este şi cu ştiinţa. Pe aceasta

ştiinţă care acum o numeşte şi evlavie se cheamă. Se zice frică  şi
cea pătimitoare adică, care se face pentru cercarea muncii, cu care
şi hiar ăle se tem. Iar ăşi se zice frică şi mai înainte începătoare, care
le urmează  celor ce se apropie la Domnul, pentru că  ştiu întru ei
multe fapte care îi cheamă  către pedeapsă. Cu care temându-se şi
curva cea din Evanghelie, s-au apropiat la Domnul. Dar şi cea
săvâr şitoare iar ăşi frică  se zice, care şi tuturor sfinţilor dea pururi
este de faţă, carii
IPG 039 verso
se tem, ca nu cumva să le lipsească ceva dintru cele ce se cuvin să 
fie pentru cele ce se cer la dragostea cea desăvâr şit. Deci de atâtea
ori zicându-se frică, de nu adică  şi prin acestea toate cu dreptate ar
fi ca şi robii să se poarte înaintea stă pânilor săi, nu ar fi oprit cel ce
acum sf ătuieşte, ca întru toată  frica să  se supună  robii stă pânilor
lor: Că  amândouă  şi cea începătoare şi cea săvâr şitoare de faţă 
fiind, bine îi întocmeşte pe dânşii: aceea adică  să  se vadă  că 
niciodată au pătimit pentru vre-o greşeală din cele nesuferite şi ne
tămăduite: Iar aceea că  nimic neplăcut să  gândească  că  au lucrat
înaintea stă pânului lor. Deci acum frică  pe cea prin ştiinţă, adică,
care împreună  cu ştiinţa dreptei socoteli se face o zice, care este
cea când robii nimic nu greşesc, către stă pânii cei îndăr ătnici celor
aduse asupra robilor lor. Deci pe frica aceasta învrednicindu-o de
laude, porunceşte ca să  o primească  cu r ă bdare. Fiindcă  cel ce
 pentru păcate, ori pentru cele lucrate, ori pentru ca să nu se lucreze
se păzesc, rabdă  orice ar pătimi pentru dânsele, aceasta este a
robilor adică celor mulţumitori şi cărora caută către îndreptare. Dar
nu încă  de atâta filosofie este vrednică, de câtă  se învredniceşte
aceea, când cel ce nici un r ău întru sine nu ştie rabdă cu mulţumită.
Aceasta mare bunătate este, aceasta este care de puţini se
săvâr şeşte, aceasta este care şi la Dumnezeu primeşte dobândă, ca
ceea ce cu patimile lui Hristos se întrece. Fiindcă şi el nu pentru ale
sale păcate au pătimit că păcat, n-au f ăcut, ci pentru noi, şi pentru
ale noastre au pătimit. „Că s-a luat de pe pământ viaţa lui, pentru
 

f ăr ădelegile poporului meu s-au adus spre moarte”*79, zice

 proorocul. Deci lăudată  această  frică  se socoteşte, dar însă  cu
celelalte frici voieşte pe robi să  fie împrejur ţinuţi şi stă pâniţi. Şi
ar ătat este dintru
IPG 40
acelea care zice, întru toată  frica. Însă mai mult au pus împotriva
celorlalte frici, pe frica cea pentru ştiinţă, şi cum că numai lucrul
acesteia este vrednic de laudă cu prea adevărat cuvânt au hotărât.
Fiindcă celelalte frici au pricina mâniei stă pânilor cea asupra lor (a
robilor), iar aceea nimic nicăieri.
23. Carele ocărându-se, împotrivă  n-au ocărât, pătimind, n-au
îngrozit, ci se da pe sine celui ce judecă cu dreptate.
24. Carele păcatele noastre, el le-au ridicat în trupul său pe
lemn, ca din păcate scă pând, cu dreptate să tr ăim.*80 
Poate va zice cineva: cum zice acum pentru Domnul că  fiind
ocărât, n-au ocărât împotrivă, şi cum că  pătimind, nu îngrozea:
fiindcă  îl vedem pe Dânsul numind pe unii din iudei câini, şi pe
farisei orbi, şi iudei: „Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut
omul acela”81* şi „Amin gr ăiesc vouă, că  mai uşor va fi
 pământului Sodomului şi Gomorului, în ziua judecăţii, decât cetăţii
aceleia”*82. Deci zicem, că nu zice aceasta, că nu a ocărât Domnul,
ori că  nu a îngrozit, ci atunci când era ocărât, nu se punea
împotriva celor ce-l ocăra, nici când pătimea nu îngrozea. Ci deşi
au ocărât ceva, nu s-a pus împotriva celor ce îl ocăra pe el, ci
certându-i şi mustrându-i pe cei neîntor şi. Iar ocărât fiind când a
auzit „drac ai”*83 de la aceia care îl ocăra pe el, şi iar ăşi, căci cu
domnul dracilor, scoate pe draci. Şi, „iată om mâncător şi băutor de
vin, prieten al vameşilor şi păcătoşilor”*84. Oare i-au ocărât pe ei?
 Nicidecum. Ci acelora le-au zis: dacă eu cu belzebul scot pe draci,
apoi fii voştri cu cine vor scoate? Iar celor ce îl numea pe dânsul
79
 Isaia 53, 8.
80
 BIBLIA 1914/ Carele păcatele noastre însu şi le-au ridicat în trupul s ău pe lemn, ca p ăcatelor murind s ă 
vieţuim dreptăţii,
81
 Matei 26, 24.
82
 Matei 10, 15.
83
 Ioan 7, 20
84
 Matei 11, 19.
 

mâncător şi băutor de vin, le-a pus împotrivă, joaca copiilor ce se

 jucau
IPG 40 verso
în târg şi ziceau: „Fluierat-am vouă, şi n-aţi jucat; de jale am cântat
vouă  şi nu aţi plâns”*85. Încă  şi r ăstignindu-se şi r ău p ătimind, mai
tare se ruga pentru cei ce îi f ăceau r ău, dar nu-i îngrozea. Iar pe
Iuda îl îngrozea, oprindu-l pe dânsul de la vânzare. Asemenea şi pe
cei ce nu au primit pe ucenici, a hotărât că vor pătimi oarece mai
r ău decât Sodomitenii, aceia pentru găzduirea str ăinilor, iar pe
aceştia, prin frică îndemnându-i pentru cele de folos mântuirii lor.
Drept aceea prea adevărat este cuvântul lui Petru, carele prin
 pildele Domnului îi îndeamnă spre ne pomenirea de r ău. Iar acest
se da pe sine celui ce judecă cu dreptul, adică lui Dumnezeu, „Care
va r ăsplăti fiecăruia după faptele lui”*86, celui ce va judeca f ăr ă de
căutare la faţă  după  dreaptă  judecată  în divanul cel ce va să  fie,
învaţă.
Cu a cărui rană v-aţi vindecat.
25. Că eraţi ca nişte oi r ătăcite, ci v-aţi întors acum la păstorul şi
 păzitorul sufletelor voastre.
Că bătut fiind de Pilat, şi r ăni pe trup purta.

Cap: 3.

1. A şijderea şi femeile, plecându-vă bărbaţilor voştri, că de şi nu

se pleacă oarecarii cuvântului, prin viaţa femeilor f ăr ă de cuvânt să 
se dobândească;
2. Văzând viaţa voastr ă cea dimpreună curată întru frică.
3. A căror podoabă să nu fie cea din afar ă a împletirii
IPG 41
 părului, şi a înf ăşur ăturii aurului, sau a îmbr ăcămintei hainelor.
Prin toate acestea pe cuvântul cel năr ăvaş  încheindu-l, prin
împăraţi, prin domni, prin stă pâni, prin robi: şi împăraţilor şi
domnilor cărora se cade, şi întru cele ce se cade legiuind să  se
85
 Matei 11, 17.
86
 Romani 2, 6.
 

supună  supuşii, şi ar ătând prin aceasta, că  şi stă pânitorii însuşi

având oarecare scânteie a dreptăţii pe legi, câte vor f ă ptui după 
lege, nu se vor osândi, iar câte f ăr ădelegi şi f ăr ă de jude judecată şi
tiranie întru acestea vor pieri. Că  legea s-a dat lor spre folosul
neamurilor după cum strigă  şi Pavel. Încă  şi stă pânitorii asemenea
spre oarecare folos s-au dat ceştilor*87, iar nu precum oarecarii r ău
socotesc că  a diavolului este stă pânirea cea de pe pământ,
ajutându-i întru aceasta, cuvântul diavolului celui ce a zis către
Domnul: „Acestea toate mi s-au dat mie, şi căruia voi, voi le voi da
 pe dânsele”*88. Căci cu porunca acestuia se fac şi se pun împăraţi,
carii spre îndreptarea celor r ăi se dau şi se hotăr ăsc, fiindcă 
diavolul sileşte pe oameni ca să nu petreacă nicidecum întru acest
fel. Că s-au dat stă pâniri şi stă pânitori de la Dumnezeu. Unii spre
 păzirea dreptăţii, şi spre îndreptare şi folosul supuşilor, iar unii
 pentru frică spre pedeapsa şi îngrozirea păcătoşilor, iar alţii ca şi pe
cei ce i-au ocărât, după  vrednicie să-i pedepsească. Deci după  ce
au ar ătat aceasta, şi cum că este lucru bun a se supune acestora, iar
r ău este a nu se supune. Asemenea şi robilor precum am zis, după 
ce i-au pomenit şi pe robi şi pentru stă pânii se mută acum şi către
învăţătura femeilor. Deci zice pentru femei, că se cade acestora, la
aceste două să se sârguiască, ca să se supună bărbaţilor lor, şi să nu
se înfrumuseţeze cu podoabe
IPG 41 verso
str ăine, să se arate urmând pe femeile cel sfinte. Fiindcă şi acestea,
zice, numai această podoabă au ştiut, supunerea către bărbaţii lor.
Şi care este câştigul dintru acestea? Acea bună râvnă de la cei ce
sunt afar ă  de credinţă, care se naşte şi din supunerea noastr ă  cea
către stă pânitori, şi mulţumirea cea către Hristos de la dânşii pentru
noi, care lucru este şi de mare laudă  creştinilor: „Binecuvântat
fiind prin noi numele lui Dumnezeu, pentru buna noastr ă petrece şi
de la neamuri şi de la păgâni. Iar pentru căci a zis aceasta, f ăr ă de
cuvânt se vor dobândi, adică tăcând tot cuvântul şi încetând toată 
gr ăirea împotrivă. Ori fiindcă  ar ătarea cea prin lucruri mai
87
 acestora
88
 Luca 4, 6.
 

adevărată  este decât cuvântul şi iscodirea. Că  lucrul cel f ăr ă  de

grai, după cum au zis un bărbat sfânt, mai bun este decât cuvântul
cel f ăr ă de lucru.
4. Ci omul cel ascuns al inimii întru nestricăciunea duhului celui
 blând şi lin, care este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ.
Că  „Toată  slava fiicei împăratului dinăuntru, cu lanţuri de aur
înf ăşurată”89. Ca şi cum aşezământul nostru care este întru ascuns,
semn ne meşteşugit ar ătând starea cea dinafar ă. Că întru acest fel
este ciucurul prisosinţă fiind a ţesăturii, şi pe începutul torturilor îl
are, care de r ăsucirea şi împletirea str ămăturii este izbăvit, şi pe
lucrarea ipostasului şi fiinţei ţesăturii celei dintru început o
vesteşte. Şi de aur zice şi de ciucuri, pentru că  şi acel lucru care se
arată  la iveală  dintru cel dinăuntru ascuns nu fiecum, ci cu bună 
cuviinţă şi cu cinste se arată.
IPG 42
5. Că  aşa odinioar ă  şi sfintele femei, care nădă jduiau întru
Dumnezeu, se împodobeau pe sine, plecându-se bărbaţilor lor.
6. Precum Sarra asculta pe Avraam, domn pe acela chemându-l;
căreia v-aţi f ăcut fiice, f ăcând bine, şi ne temându-vă  de nici o
înfricoşare.
7. Bărbaţii aşijderea împreună  locuind cu femeile lor cu
cunoştinţă, ca unui vas mai slab celui femeiesc dându-le cinste, ca
şi celor împreună  moştenitoare darului vieţii; ca să  nu se curme
rugăciunile voastre.
Podoabă  numeşte aici pe supunere, prin căci au zis ele se
împodobeau supunându-se bărbaţilor lor. Şi după  ce au zis
nehotărât sfintele femei, fiice ale lui Sarra le numeşte, ori după 
credinţă  ori după  neam. Că  nevoie este ca fetele să  urmeze
maicilor. Şi împreună  cu podoaba cea cuviincioasă  creştinilor, le
sf ătuieşte pe dânsele să  fie şi milostive, nimic prepuindu-se că  se
tem pentru aceasta de bărbaţii lor. Aceasta voieşte să  arate acest,
ne temându-se de nici o înfricoşare. Că se poate ca bărbaţii uneori
să le cear ă seama de cheltuieli. Aşa după ce au înălţat cuvântul, şi

89
 Psalm 44, 14./ BIBLIA 1914 Psalm 44, 15.
 

 pe scumpete şi micimea de suflet a păr ţii femeieşti după  ce au

îndemnat ca mai cu slobozenie să chivernisească lucrurile cele din
casă, opreşte asprimea cea a bărbaţilor către dânsele, şi zice:
 bărbaţii întru cunoştinţă  împreună  locuind. Adică, luând simţire
faţă  de uşur ătatea firii femeieşti, şi de alunecarea cea lesne către
micşorarea de suflet. Fiţi, zice, îndelung r ă bdători către dânsele, ne
cerând seamă cu de amănuntul pentru lucrurile casei cele puse de
dânsele şi învistierite în cămar ă. Şi aceasta, după  cum am zis,
 pentru ca ele mai cu slobozenie
IPG 42 verso
întru sporirea şi creşterea (întru fapta bună  a milosteniei) către
săraci să  se facă, sf ătuieşte pe bărbaţi ca să  nu fie cercători şi
iscoditorii cu deadinsul către ele. Însă mie mi se pare, că mai adânc
arată  prin acestea, şi mai cu cinste decât scrie Pavel pentru
uneltirea nunţii. Că Pavel strigă. „Să nu vă lipsiţi unii de alţii, f ăr ă 
numai decât cu împreună glăsuirea şi învoirea”*90 etc. Iar (aici n.tr)
acesta mai cu cinste, după  cum am zis, cunoştinţă  zicând, şi prin
aceasta însemnând lucrul îi sf ătuieşte, fiindcă  neamul femeiesc
lesnicios este către acest lucru, ca nu cu certare şi cu pornire iute să 
se facă depărtarea de la dânsele, ci întâi ca pe cele mai slabe şi mai
neputincioase cu mulţumire să le uneltească pe dânsele, să le plece
cu oarecare cruţare ca să  primească  depărtarea de un lucru ca
acesta. Că aceasta voieşte să arate, adică pe cruţare, prin ceea ce au
zis, dându-le cinste: Că  dacă  oarecare cinste nu s-ar privi întru
oarece, nici cruţarea nu urmează. Deci ca pe nişte mai
neputincioase, sau şi ca pe cele împreună moştenitoare ale darului
celui viu, nişte împreunări ca acestea se cade să  uneltească  pe
dânsele. Şi cum că nu după întâmplare ne-am pus la o tâlcuire ca
aceasta a graiului celui pus înainte, arată  cuvântul cel adăogat,
carele zice, că  să  nu se curme rugăciunile voastre. Căci asprimea
 bărbatului către femeie aduce curmarea rugăciunii. Deci multă  şi
ne curmare şi sârguinţă  aduce def ăimarea acestora în vremea
rugăciunii. Mie aşa mi se pare pentru acest lucru.

90
 1Corinteni 7, 5.
 

  8. Iar la sfâr şit, toţi să  fiţi cu un gând, împreună  pătimitori,

iubitori de fraţi, milostivi, primitori de str ăini, smeriţi
cugetători*91.
IPG 43
9. Ne r ăsplătind r ău pentru r ău, sau ocar ă  pentru ocar ă, ci
împotrivă binecuvântând; ştiind că spre aceasta sunteţi chemaţi, ca
să moşteniţi blagoslovenia.
Urmarea cuvântului împreună  cu gătirea cea mai înainte zisă,
aşa este. La sfâr şit, adică, prea în scurt, toţi cu un gând să fiţi, etc.
Fiindcă la aceasta v-aţi chemat ca pe toţi să-i binecuvântaţi. Că  şi
Pavel zice „binecuvântaţi pe cei ce vă gonesc pe voi”*92. Şi acest
lucru f ăcându-l veţi moşteni nume ca de la toţi să auziţi acest, cei
ce binecuvintează. Că nu este cu dreptate ca cel ce se ţine de viaţa
cea veşnică cu limba să hulească pe cineva. Pentru aceasta şi David
sf ătuieşte „limba să  aibă  curată  de ocărâre*93  cei ce voiesc să  se
afle cu dragoste şi dorire către viaţa cea adevărată. Că aşa gătindu-
vă veţi avea pe cel Atotputernic bine auzitor şi blând. Şi dacă va fi
aceasta, cine va fi cel ce va putea să v ă necă jească pe voi? Şi dacă 
şi necaz s-ar aduce asupra voastr ă să nu v ă înpuţinaţi lucr ătorilor şi
următorilor binelui. Ci întâi bucuraţi-vă, că nu sunt rele acestea şi
apoi că  şi fericiţi veţi fi pentru aceasta. Pentru aceea întru inimile
voastre sfinţiţi pe Dumnezeu, de frica omenească nu vă temeţi, nici
vă tulburaţi. Şi întru alt fel: depărtându-se de sf ătuirile bărbatului şi
ale femeii, de obşte face de aici mângâiere şi îndemn către toţi, şi
către bărbaţi şi către femei, şi zice: iar la sfâr şit în loc de ce se
cuvine să  gr ăiesc deosebi? Cuprinzător tuturor zic că  aceasta
însemnează  acest, la sfâr şit, şi către aceasta priveşte scopul
mântuirii tuturor, şi aceasta este legea dragostei, dintru care r ăsare
şi odr ăsleşte toată  fapta bună, smerita cugetare, împreună 
 pătimirea, milostivirea, etc. Dintru care unirea la un gând este
voirea împreună  ne osebitoare întru ceva cu sârguinţă: Iar
împreună pătimirea
91
 BIBLIA 1914/ Iar la sfâr şit toţi să fiţi cu un gând, milostivi, iubitori de fra ţi, îndur ători, blânzi, smeri ţi.
92
 Romani 12, 14.
93
 Psalm 37, 20.
 

IPG 43 verso
este mila cea către cei ce pătimesc r ău ca şi c ătre ai săi. Iar iubirea
de fraţi este aşezământul cel ce ca pentru nişte fraţi este îndatorat
către aproapele. Iar milostivirea este pornirea cea din suflet spre
facerile de bine către cei de un neam. Iar primirea este blândeţea şi
alinarea cea către toţi, care şi c ătre cei de un nărav şi către prieteni
 poate să fie. Iar smerenia, adică smerita cugetare este, când altul îl
ocăr ăşte a suferi, aşi cunoaşte p ăcatul său, a suferi prihănirile, care
lucru poate fi bună cunoştinţă  şi mulţumire. Iar ocărârea este ceea
ce din obişnuinţă cea rea izbucneşte sârguinţa spre a cleveti. Deci
cu aceste fapte bune împodobindu-vă, pentru care nu vă veţi ar ăta
 prinşi de r ăutate, şi doriţi veţi fi cu viaţa cea dumnezeiască 
îndreptându-vă. Că  cel ce se binecuvintează, de toţi este iubit şi
dorit.
10. Că cel ce voieşte să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi
oprească limba sa de la r ău, şi buzele sale să nu gr ăiască vicleşug.
11. Să se abată de la r ău, şi să facă bine; să caute pacea şi să o
urmeze pe dânsa.
Întru ne amăgire şi adeverire scoţând cuvântul sf ătuirii sale, şi
de la proorocul David aduce încredinţare, o întăreşte, şi zice: Cel
ce voieşte să  iubească  viaţa, şi să  o arate dorită  adică  cel ce se
deprinde pe sine către viaţa cea adevărată. C ăci c ătre aceasta caută 
acest, „cel ce voieşte să iubească”, ca şi cum dorită  şi poftită să o
arate oamenilor, să fie de acestea f ăr ă de întoarcere înapoi, pe care
le alege împreună cu mine şi cuvântul proorocesc.
IPG 44
12. Pentru că ochii Domnului sunt spre cei drepţi, şi urechile lui
spre rugăciunea lor, iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele.
13. Şi cine este cel ce va face vouă  r ău, de veţi fi următori
 binelui?
14. Că  de şi veţi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi, iar de
îngrozirea lor să nu vă temeţi, nici să vă tulburaţi;
15. Ci pe Domnul Dumnezeu să-l sfinţiţi întru inimile voastre,
După ce au încheiat cu mărturia cea proorocească, fiindcă întru
aceasta, este pusă  şi aceasta adică, ochii Domnului spre cei drepţi,
 

iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele. Adaogă  la acestea, că 
dacă  aşa veţi vieţui, blând şi lesne auzitor îl veţi avea pe
Dumnezeu. Care lucru după  ce se va face, cine cu r ăutate se va
 pune asupra voastr ă, că  toate sunt în mâna Lui, moartea şi viaţa.
Însă  de vreme că  unora li se părea rele primejdiile cele pentru
credinţă, îndreptându-le pe acestea Petru zice: să  nu socotiţi că 
acestea sunt rele, ci sunt vrednice şi de fericire. Că frica cea de la
oameni nu este vrednică de nici un cuvânt, ci vremelnică şi grabnic
trecătoare. Că dacă ochii Domnului sunt spre cei drepţi şi urechea
lui spre rugăciunea lor; iar faţa lui este asupra celor ce fac rele,
 pieire îngrozind celor r ăi. Apoi negreşit dacă acestea sunt rele, nu
se va putea să  ne r ăsplătească  cu cele rele, Vistierul bunătăţilor
nouă  celor ce suntem iubiţi de Dânsul, fiindcă  relele celor r ăi le
trimite. Drept aceea nu sunt rele necazurile cele pentru blagocestie.
Şi porunceşte cu Isaia ca să  sfinţească  pe Domnul întru inimile
sale, adică, pentru cele ar ătate
IPG 44 verso
să  nu vă  f ăliţi, ci în cămara cea ascunsă  a inimii voastre pe
sfinţenia Domnului lucrându-o, care se face întru cur ăţirea cea de
spurcăciuni, adică, de năravurile cele rele ale neamurilor. Aşa să-l
sfinţiţi pe Dânsul. Şi se sfinţeşte prin buna voastr ă  petrecere,
slăvindu-l pe Dânsul ceilalţi oameni, după cum şi însuşi Dumnezeu
Omul porunceşte: „Aşa să  lumineze lumina voastr ă  înaintea
oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune”*94.
Şi s ă fi ţi gata dea pururi spre r ăspuns la tot cel ce cere de la voi
cuvânt pentru nădejdea cea dintru voi.
16. Însă cu blândeţe şi cu frică, având ştiinţă bună; ca întru ceea
ce vă clevetesc pe voi, ca pe nişte f ăcători de r ău, să se ruşineze cei
ce gr ăiesc de r ău viaţa voastr ă cea bună întru Hristos.
Iar acest, fiţi gata spre r ăspuns, etc. să  se îmbine împreună  cu
ar ătarea faptei celei bune. Căci f ăcându-o aceasta cu blândeţe şi
 bunătate, atunci să vă încredinţaţi pe sine că  ştiţi lucruri bune întru
voi, şi îi veţi ruşina pe cei ce prepusuri rele au pentru voi. Şi graiul

94
 Matei 5, 16.
 

acesta împreună cu cel de mai sus adică „cu toţii la un gând să fiţi”

de obşte şi la acesta se dă  şi se înţelege, să fiţi gata (a da r ăspuns
n.tr.) ca să fie aşa. Şi voieşte ca să se gătească de pururi omul cel
credincios întru cuvântul cel pentru credinţă, fiindcă dea pururi în
toată vremea se cere de la el cuvânt pentru dânsa, ca şi cu lesnire
să le r ăspundă. Şi de obşte se înţelege şi acest, „cu blândeţe” faceţi
aceasta, ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi de faţă. Că nici un rob
 bine cunoscător şi mulţămitor, se face dârz şi f ăr ă de ruşine, fiind
domnul său de faţă. Şi câştigul cel dintru aceasta, adică  pe buna
IPG 45 
cunoştinţă şi mulţumirea care o au cei necredincioşi către noi. Şi se
cuvine a şti, că nu sunt potrivnice acestea zise de Domnul. Fiindcă 
Domnul zice: „Iar când vă  vor duce pe voi la soboare şi la
dregători, nu vă grijiţi cum şi ce veţi r ăspunde sau ce veţi zice”95.
Iar Petru porunceşte acum ca să  ne gătim către acest lucru. Căci
cele de la Domnul pentru mărturisire şi mucenicie s-au zis. Iar cea
de la Petru pentru învăţătur ă. Pentru că  de i se pare cuiva că  ştie
ceva f ăr ă pricepere şi f ăr ă cercare, prihănire aduce. Căci cunoştinţa
celor nepricepuţi sunt cuvintele cele necercate. Şi întru alt fel. De
vreme ce cleveteau asupra noastr ă  multe lucruri ne cuvioase, şi
nădejdea noastr ă  pentru aceasta era socotită deşartă, hotăra, să le
aducem acest r ăspuns: viaţă lăudată şi neprihănită, pe care şi ştiinţă 
o numeşte.
17. Că  mai bine este f ăcând cele bune, de este aşa voia lui
Dumnezeu, a pătimi, decât f ăcând cele rele.
18. Pentru că  şi Hristos odată pentru păcate a pătimit, cel drept
 pentru cei nedrepţi, ca pe noi să ne aducă la Dumnezeu,
Acest cuvânt nu este pricinuitor către cele cetite aici, ci către
cele de mai sus, se aduce, că deşi veţi pătimi ceva pentru dreptate,
fericiţi veţi fi, că  mai bine este ca voi „f ăcând cele bune” să 
 pătimiţi r ău, decât f ăcând r ău. Iar dacă  cineva pe pricină  la
cuvântul cel de aproape voieşte să-l dea pe acest, „f ăcând cele
 bune”, nu către altul se cuvine a-l înţelege, şi altora dând pe

95
 Luca 12, 14. /BIBLIA 1914 Luca 12, 11.
 

facerea de bine: ci ne spânzurat în loc de bune lucrând, asemenea

şi pe acest, r ău f ăcând. Şi adaogă  şi pe acest, dacă voieşte voia lui
Dumnezeu, ar ătând că  nimic nu se face la noi f ăr ă  voia lui
Dumnezeu, ci ori pentru uşurarea păcatelor noastre
IPG 45 verso.
ori pentru lauda şi slava noastr ă, ori pentru mântuirea altora. Şi
acest lucru îndoit. Că ori vreun drept se necă jeşte şi pătimeşte r ău
spre înţelepţirea altor păcătoşi, după ceea ce se zice: „Şi de vreme
ce dreptul abia se mântuieşte, cel păcătos şi necredincios unde se
va ar ăta?”*96  Încă  şi acest cuvânt îndoit arată  pe folos: Dreptului
celui ce pătimeşte, spre adăogirea dreptăţii îi este r ă bdarea. Iar
 păcătosului, spre a se întoarce, după  cum s-au zis. Pătimeşte
dreptul acestea ori pentru a sa slavă, ori pentru întoarcerea şi
mântuirea altora, precum şi Hristos. Că pentru aceasta pune acum
Petru pilda zicând: Şi Hristos odată  pătimind, nu pentru păcatele
sale, ci pentru ale noastre. Pentru aceea şi zice pe urmă, dreptul
 pentru cei nedrepţi. Că  Hristos păcat n-au f ăcut. Şi ar ătând şi
 puterea celui ce au pătimit adaogă acest odată. Deci fiindcă pentru
aducerea noastr ă la Dumnezeu şi Tatăl Lui au pătimit, au ar ătat că 
nu toţi cei ce pătimesc pentru păcate pătimesc. Şi de vreme că 
îndoit este Hristos, Dumnezeu şi Om, îndoit şi darul pătimind ni s-
au dăruit nouă. Că  murind ca un om, ne-au izbăvit pe noi de
moarte, înnoind întru noi pe înviere, şi dându-ne prin pilda sa, că 
cei ce mor se supun mor ţii cu nădejdea învierii. Şi viu f ăcându-se,
adică, înviind din mor ţi cu puterea dumnezeirii sale. Că  au înviat
din mor ţi, nu ca un om, ci ca un Dumnezeu, împreună vii f ăcându-i
şi pe toţi cei din iad, împreună cu sine înviindu-i. Că multe trupuri,
după  dumnezeiescul evanghelist ale sfinţilor celor adormiţi au
înviat, şi s-au ar ătat multora.*97 
Omorându-se cu trupul şi înviind cu Duhul.
19. Întru carele şi duhurilor celor din temniţă  mergând, le-au
 propovăduit;
IPG 46
96
 Petru 4, 18.
97
 Matei 27, 52, 53.
 

  Cu trupul omorât fiind, în loc de, ca un om, iar cu Duhul viu

f ăcut, ca un Dumnezeu. Pentru că  acest: cu Duhul, voieşte ca pe
Dumnezeu să-l arate, precum şi acest: cu trupul, pe aceea că este şi
om. Al celei dintâi asemănări este martor evanghelistul, „Duh este
Dumnezeu;”*98  spunea Hristos înţelepciunea cea adevărată  când
vorbea către Samarineanca. Iar acelei a doua, toată  dumnezeiasca
Scriptur ă. Şi dintru aceasta ar ătat este că îndoit este Hristos, nu cu
ipostasul, ci cu firea. Iar acest întru care, este pus în loc de, pentru
aceea. Că după ce au zis că pentru noi cei nedrepţi au murit, zice
de aceea că  le-au propovăduit şi celor ce erau ţinuţi în iad. Că 
ajungând până la aceasta, r ămâne să arate cum murind Hristos au
folosit pe cei mai înainte adormiţi. La mijloc fiind şi împreună 
căutare, că  dacă  pentru mântuirea tuturor oamenilor s-au f ăcut
înomenirea Domnului, cei ce au murit mai înainte care mântuire au
dobândit? Le dezleagă pe amândouă prin una, şi zice: că  moartea
Domnului pe acestea amândouă le-au lucrat prin învierea Lui: şi pe
nădejdea învierii, şi pe mântuirea celor mai înainte adormiţi. Că cei
ce bine au vieţuit vremea vieţii lor, aceştia şi atunci prin pogorârea
Domnului în iad au dobândit mântuire, după cum şi dumnezeiescul
Grigore i se pare că zice aceasta: Nu aşa simplu mântuieşte pe toţi
ar ătându-se celor din iad, ci şi acolo numai pe cei cât au crezut, că 
al voirii fiecăruia era lucrul, ca cel împodobit cu cuvântarea să nu
ia f ăr ă de simţire darul Dătătorului de cele bune celui ce l-au f ăcut,
ci să se dea pe sine vrednic de bunătatea Celui ce i l-au dăruit.
20. Celor ce nu s-au fost supus oarecând, când aştepta
îndelungă  r ă bdarea lui Dumnezeu, în zilele lui Noe, f ăcându-se
corabia, întru care puţine, adică opt suflete s-au mântuit din apă.*99 
IPG 46 verso
Pe acest cuvânt l-au pus dezlegând oare care punere împotrivă 
că putea să zică  cineva, şi care altul propovăduind mai înainte de
Hristos, ne supunându-se s-au osândit. Şi avându-le gata, precum şi
Pavel, din cele pironite (sau semănate) întru noi cuvântătoarele
98
 Ioan 4, 24.
99
  BIBLIA 1914/ Celor ce fuseser ă  odinioar ă  necredincioase, când a şteptau îndelungă  r ă bdarea lui
Dumnezeu în zilele lui Noe, f ăcându-se corabia, întru care pu ţine, adică opt suflete s-au mântuit din ap ă.
 

 puteri să-i mustre, nu face aceasta. Că  judecător şi slujitor al

 binelui şi al r ăului f ăcându-se apoi ne lucrând cele bune, sunt de
vrednici de osândă  unii ca aceştia. Însă  nu formăluieşte aşa
cuvântul. Pentru ce? Că  de mai înalt cuvânt şi mai de folos gând
avea trebuinţă  acest lucru, decât mintea iudeilor cea târâtoare pe
 jos. Şi din Scriptur ă ne încredinţează de nesupunere (a celor ce au
 pierit la potop n.tr.), iar nu din vremurile proorocilor, ci de la
facerea lumii, din care au ar ătat că  dintru început se propovăduia
oamenilor mântuirea, dar pentru abaterea lor la cele deşarte tr ăiau
în nepăsare. Că fiind nenumăraţi oameni întru acea vreme, numai
opt oameni s-au mântuit plecându-se şi încrezându-se celor
 propovăduite prin facerea cor ă biei. Şi de vreme ce în apă  au fost
mântuirea, cu bună potrivire şi nimereală pe acest lucru la sfântul
 botez îl ia şi zice: Cum că apa aceea pe botez ni-l închipuia nouă,
fiindcă şi botezul îneacă întru sine pe nesupuşii draci, şi mântuieşte
 pe cei ce se apropie cu credinţă  la corabie, adică, la biserică:
împreună încă şi cum că, precum apa potopeşte întinăciunea, aşa şi
 botezul, însă  nu lucrează  apa aceasta lepădare a întinăciunii celei
trupeşti, ci cu închipuire pe potopirea întinăciunii celei sufleteşti.
Şi este şi ca o arvună  şi zălog al ştiinţei celei bune către
Dumnezeu.
21. A căreia lucrul cel închipuit, botezul şi pe noi ne mântuieşte,
(nu lepădarea spurcăciunii cele trupeşti ci întrebarea ştiinţei cele
 bune către Dumnezeu), prin învierea lui Iisus Hristos;
IPG 47
22. Care este dea dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a suit la cer;
Urmarea cuvântului este aşa. A cărui închipuire fiind botezul ne
mântuieşte şi pe noi acum, nu lepădarea întinăciunii trupului, ci
întrebarea bunei ştiinţe celei către Dumnezeu, adică  cercarea. Că 
cei ce ştiu întru sine lucruri bune, adică, cei ce se ţin de viaţa cea
neprihănit, aceştia şi la sfântul botez năzuiesc. Şi ce zice că aceasta
dăruieşte botezul? Învierea lui Hristos. Că mai înainte de înviere şi
de patima Lui a hotărât aceasta: „De nu se va naşte cineva din apă 
 

100
şi din Duh”* .? Iar după  ce a înviat porunceşte ca să  boteze pe
toate neamurile cele ce se apropia la credinţă, întru numele Tatălui
101
şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.*  
Supunându-se Lui îngerii şi stă pâniile şi puterile.
Lui, cui? Adică  însuşi Omului celui unit (cu dumnezeirea lui
Hristos.)

CAP: 4.
1. Hristos dar pătimind pentru noi cu trupul, şi voi cu acelaşi
gând vă înarmaţi;
Cu acelaşi gând, în loc de, după  aceeaşi pornire, după  acelaşi
scop. Că lipseşte prepoziţia, după: fiindcă cu lipsă s-a zis. Şi după 
ce a trecut cuvântul iconomiei, şi zic adică, pe mergerea lui
Dumnezeu în cămările iadului, şi pentru ce şi acolo au mers? Că 
 pentru mântuirea şi a celor din iad. Iar ăşi altă pricină de la moartea
Domnului ia spre îndemnarea către fapta bună, şi zice: Că dacă a
murit Hristos cu trupul pentru noi, că  nu firea lui cea f ăr ă  de
moarte şi dumnezeiască nicidecum cu adevărat şi voi r ăsplătindu-i
Lui, cu dreptate este să muriţi pentru Dânsul păcatului
IPG 47 verso
şi de poftele omeneşti nu vă veţi mai prinde, ci numai după voia lui
Dumnezeu, cealaltă vreme a vieţii voastre o veţi vieţui în trup.
Pentru că cel ce au pătimit cu trupul, au înceta despre păcat.
2. Ca să  nu mai vieţuiască  cealaltă  vreme în trup poftelor
omeneşti, ci după voia lui Dumnezeu.
Cel ce au pătimit, în loc de, cel ce au murit. Asemenea lui Pavel
zicând: „că de am murit împreună cu Hristos, împreună cu dânsul
vom via”*102, „socotiţi-vă  pe voi mor ţi a fi păcatului, şi vii lui
Dumnezeu*103.

100
 Ioan 3, 5.
101
 Matei 28, 19.
102
 2 Timotei 2, 11.
103
 Romani, 6, 11.
 

  3. Destulă  vă  este vouă, vremea cea trecută  a vieţii, ca voia

 păcatelor să o lucraţi, umblând întru înver şunări, în pofte, în beţii,
în ospeţe, în băuturi şi întru nelegiuitele slujiri de idoli.
Ca şi cum ar fi zis: dar ce, nu v-aţi săturat atâta vreme de
dulcele pătimiri ale vieţii ispitindu-vă  şi cercându-vă? Au nu aţi
vieţuit asemenea neamurilor cu înver şunare? Şi care sunt cele de
înver şunare? Adaogă după fel numindu-le pe dânsele.
4. Întru care se mir ă căci nu vă adunaţi voi la aceeaşi revărsare a
curviei şi vă hulesc.
Acest, întru care, în loc de, pentru care, este pus, precum şi mai
sus când zicea: întru care şi duhurilor celor din temniţa iadului. Iar
acest, se mir ă, în loc de minuneză-se este pus. Iar ceea ce o zice,
întru acest fel este. Se cade odată  lepădându-vă  de păgâneştile
meşteşuguri, întru care aţi vieţuit oarecând, de cinstita
IPG 48
de cinstita viaţă pe care o aţi luat asupra voastr ă să vă ţineţi. Că aşa
şi însuşi păgânii se vor minuna de voi, carii nu vă  adunaţi
împreună cu dânşii la asemenea revărsare a păgânătăţii lor, adică,
la asemenea turburare. Pentru aceea se minunează  împreună  cu
aceia şi nu se dumiresc de schimbarea voastr ă, pentru aceea nu
numai nu se ruşinează, ci şi hulesc. Că  urâciune este păcătosului
cinstirea de Dumnezeu: însă aceştia nu vor scă pa de pedeapsa unei
hule ca aceasta ci vor da seama înaintea Judecătorului tuturor celui
ce pentru însăşi aceasta nestr ămutat şi întărit şade. Că  aceasta
însemnează  cuvântul ce urmează: „gata”, precum şi întru acest
„Acela ce găteşti munţii întru tăria Ta”*104, şi precum întru acest:
„Gata este scaunul Tău”*105  Deci celui ce judecă pe cei vii şi pe
cei mor ţi f ăr ă de str ămutare şi cu întemeiere vor să-i dea seama cei
ce vă  batjocoresc pe voi. Iar cum al viilor şi al mor ţilor este
 judecător, de aicea înainte va ar ăta cel ce scrie acestea.
5. Carii vor da seama Acelui ce este gata să judece vii, şi mor ţii.
Urmarea cuvântului este aşa: aceştia care vă hulesc pe voi, vor
să dea seama celui ce judecă pe toţi cei vii şi pe cei mor ţi. Că  se
104
 Psalm 64, 7.
105
 Psalm 92, 3.
 

 judecă şi cei mor ţi, şi ar ătat este de la mergerea Domnului în iad că 

şi acolo ducându-se prin moartea Lui cea de pe Cruce au
 propovăduit precum şi pe pământ. Şi nu au propovăduit cu
cuvântul, ci cu lucrul. Şi precum în lume venind celor ce se aflau
gata ca să-l cunoască pe el spre îndreptare au venit, iar celor ce nu
l-au cunoscut spre osândă, aşa şi celor din iad, celor ce după trup
adică  au vieţuit au venit spre osândă, iar celor ce după duh adică 
după  viaţa cea duhovnicească  şi îmbunătăţită, spre slavă  şi
mântuire. Pentru aceea şi al viilor şi al mor ţilor cu dreptate este să 
se numească  judecător. (al lui Chiril). Şi întru alt fel, mor ţi aici
numeşte pe cei ce între neamuri omorâţi de păcatele cele numărate
asupra lor, pentru carii se roagă Apostolul ca întorcându-se r ăspuns
f ăr ă de prihană să dea celui
IPG 48 verso
ce este gata să judece vii şi mor ţii, Vii şi mor ţii iar ăşi zice pe drepţi
şi pe păcătoşi, cărora dumnezeiescul cuvânt după ce au venit le-au
 binevestit împăr ăţia cerurilor. Carii păcătoşi primindu-i poruncile
lui, se judecă pe sine-şi după oameni cu trupul. Adică, întru viaţa
aceasta omenească pe trupurile sale şi le osândesc cu posturi şi cu
culcări pe jos, şi cu lacrimi, şi cu cealaltă rea pătimire ca să vieze
după  Dumnezeu cu duhul, aducându-şi aminte de apostolescul
cuvânt ce zice: deşi omul nostru cel dinafar ă  se strică, dar cel
dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.
6. Că spre aceasta şi mor ţilor li s-au binevestit,
Părinţii cei vechi pe acest cuvânt, mor ţilor li s-au binevestit, ca
 pe un crâmpot, l-au tâlcuit, nimic grijindu-se de ne curmarea celor
de sus, nici cum cu period pricinuitori zise fiind, către cele mai
înainte de dânsul zise se cade să  se aducă. Că  aceasta este dator
cuvântul cel pricinuitor zis să o aibă. Ci după cum s-au zis ca pe un
crâmpot pe dânsul l-au tâlcuit aşa. Că mor ţi au zis părinţii că îndoit
zice dumnezeiasca Scriptur ă, ori pe cei ce întru păcate au murit,
carii nici pot să  ştie de au avut vre-o viaţă cândva, ori pe cei ce cu
moartea lui Hristos s-au închipuit, şi au murit lumii, adică, poftelor
lumii, dar viază numai unuia lui Hristos, precum şi Pavel zice: „Iar
 

de viez acum în trup, prin credinţa Fiului lui Dumnezeu viez,”*106.

Deci zic că  cei ce aşa au murit lui Hristos, cu trupul pe ei se
osândesc, pentru viaţa cea lenevoasă şi trândavă de mai înainte. Iar
aceasta este a vieţui ei cu duhul, adică cu viaţa cea după Hristos.
Pentru că  prihănirea celor mai dinainte, mai sârguitori pe dânşii
spre cele de acum şi spre cele de mâine adică  de faţă  îi face. Şi
aceia aşa au tâlcuit. Şi deşi cum că  bine se află  acestea va zice
cineva, dar nu se ţine de toată noima cea zisă. Că zicându-se mai
sus pentru
IPG 49
cei din iad, că  şi acelora adică duhurilor celor din temniţa iadului
le-au propovăduit, către cuvântul acesta se cuvenea a aduce şi acest
cuvânt de faţă carele cu pricină este adus înăuntru şi gătit, iar nu ca
şi cum acum numai zise ar fi să le privească. Drept aceea zicem, că 
de vreme ce apropare au zis celui ce este gata să  judece vii şi
mor ţii, şi aceea ce se putea să  se aducă împotrivă  acestora era, şi
unde cei vii, şi unde cei mor ţi se judecă. Aduce pe urmă 
încredinţarea cuvântului, dintru cele care mai sus le-au zis, că  şi
duhurilor celor din temniţă  le-au propovăduit, şi propovedania
aceasta spre judecată, adică, spre osândă  li s-a f ăcut. Că  aceştia
întru ei ştiindu-şi viaţa bună, cu bunătatea Celui ce s-a ar ătat acolo
îndată  şi împreunându-se, iar cei r ăi de aici plini de ruşine fiind şi
 pe a lor osândă aşteptându-o. Deci aceasta îl face să fie judecător al
mor ţilor. Iar al viilor, venind Domnul în viaţa aceasta stricăcioasă,
 pe venirea acestuia o au avut oamenii osândă. Cei buni adică,
alergând la dânsul pentru ucenicie şi învăţătur ă, iar cei r ăi
lepădându-se, şi de voie mijind de către adevăr. Pentru aceea s-au
107
şi zis acest: „Spre judecată eu am venit în lumea aceasta”*  adică 
spre osândă. Deci aşa al viilor şi al mor ţilor este judecător Hristos.
Ca să se judece cu trupul după oameni, şi să vieze după Dumnezeu
cu duhul. Să se judece cu trupul, toată noima şi înţelegerea acestuia
este aşa. Domnul la cei din iad mergând, cei ce în lume trupeşte au
vieţuit, s-au osândit, iar cei ce duhovniceşte au tr ăit ori cu învierea
106
 Galateni 2, 20.
107
 Ioan 9, 39.
 

cea împreună  cu Domnul, „Că  multe trupuri ale sfinţilor celor

adormiţi s-au sculat,”*108 ori cu bună nădejde f ăcându-se. Iar acest,
se vor judeca şi vor via, după schimbarea timpilor s-au luat, în loc
de, timpii trecuţi, s-au luat timpul viitor, care lucru este obişnuit
dumnezeieştii Scripturi că s-au luat timpul viitor în loc de au tr ăit
IPG 49 verso
au tr ăit şi s-au judecat. Şi al tuturor sfâr şitul s-au apropiat, adică, şi
a celor în viaţă, şi a celor ce în iad s-au îndreptat. Că întru a doua
venire cea învistierită (faptele săvâr şite n.tr) fiecăruia se va săvâr şi.
Iar dacă  cineva pe propovedania Domnului cea în iad o leapădă,
zicând cum că  nimic nu le folosea mor ţilor celor ce erau în iad
aceasta, după aceea „Cine în iad se va mărturisi Ţie?”*109 Aceasta
şi pe propovedania cea în iad grosier o va înţelege, şi pe
mărturisire nu ca laudă a lui Dumnezeu, ci spovedanie o va socoti
ne auzitor fiind al cuvântului acestuia: „Nu cei mor ţi te vor lăuda
Doamne”, că este acest, în iad cine va mărturisi ţie, întru acest fel.
Mărturisirea este mulţumire către Dumnezeu, pentru căci cineva de
oarecare greutăţi s-au izbăvit. Deci fiindcă în viaţa aceasta de acum
toate faptele încetează  lucrându-se, că  celor ce mor toate deşarte.
După cuviinţă. Fiindcă nici una dintru acestea nu lucrează, de care
cineva izbăvindu-se, se va mărturisi s-au zis acest, în iad cine se va
mărturisi Ţie?
7. Şi sfâr şitul tuturor s-au apropiat. Deci fiţi cu întreagă 
înţelepciune, şi privegheaţi întru rugăciuni.
8. Iar mai înainte de toate, unul spre altul cu dragoste cu osârdie
având, căci dragostea acoper ă mulţime de păcate.
9. Iubitori de str ăini fiţi între voi f ăr ă de cârtire.
Sfâr şitul, în loc de, împlinire, sfâr şenie. Sfâr şitul tuturor zice că 
s-au apropiat, şi aceasta după cuvântul cel adevărat este Hristos. Că 
săvâr şirea tuturor el este. Iar nu precum bârfesc elinii. Că unii pe
desf ătare o zic sfâr şit, precum epicurienii, iar alţii pe ştiinţă, adică 
 pe privire, ori pe fapta bună. Deci de vreme ce Hristos săvâr şirea
tuturor au
108
 Matei 27, 52.
109
 Psalm
 

IPG 50.
venit, şi voi cu această  săvâr şire, zice, închipuindu-vă  f ăr ă  lipsă 
ar ătaţi-vă  pe sine întru toate, întru întreagă  înţelepciune, întru
trezvire rugându-vă. Că a celor ce se trezvesc rugăciunea este întru
dragostea unora către alţii. Pe aceasta Pavel plinire a legii o a
numit. Iar aceasta cum că poate să acopere mulţime de păcate. Că 
mila cea către aproapele pe Dumnezeu îl face nouă  milostiv. Şi
zicând dragoste, aduce pe urmă  şi pe cele ce urmează  dragostei,
adică pe iubirea de str ăini, pe care f ăr ă de cârtire porunceşte să o
săvâr şească. Încă  şi celor ce sunt în bogăţii cu fiece dar, pe fratele
cel ce nu are să-l împărtăşească, precum cel ce are cuvânt de
învăţătur ă, că  aceasta arată  acest, ca pe cuvintele lui Dumnezeu,
celui ce are trebuinţă de acesta. Cel ce are hrană îndestulată, să dea
şi celui ce nu are, nu cu micime de suflet, ci pe cât puterea de
dăruire îi dă Dumnezeu. Şi acestea vă sf ătuiesc, zice, ca întru toate,
ori neamurile, ori întru cei ce aproape ai voştri să  se slăvească 
Dumnezeu.
10. Fiecare precum a luat dar, între voi cu acela slujind, ca nişte
iconomi ai darului celui de multe feluri al lui Dumnezeu.
11. De gr ăieşte cineva, ca pe cuvintele lui Dumnezeu; de
slujeşte cineva, ca din puterea pe care o dă  Dumnezeu, ca întru
toate să se slăvească Dumnezeu prin Iisus Hristos, căruia este slava
şi stă pânirea în vecii vecilor. Amin.
Că pentru cele ce sunt puse întru puterea noastr ă, şi ai cărora noi
suntem domni, dacă nu le facem, acest lucru are prihănirea a toată 
dreptatea. Că nu numai cel ce singur ă avuţia a banilor, ci şi cel ce
 pe celelalte daruri fireşti le are, dator este să dea şi
IPG 50 verso
celui ce nu are. Că şi el neavând de la Dumnezeu au luat, ca să dea
celui ce nu are.
12. Iubiţilor, nu vă miraţi de aprinderea care este întru voi, care
se face vouă spre ispită, ca şi cum s-ar întâmpla vouă ceva str ăin;
13. Ci pentru că vă faceţi părtaşi patimilor lui Hristos, bucuraţi-
vă; ca şi întru ar ătarea slavei lui să vă bucuraţi, veselindu-vă.
 

  Aşa după  ce au rânduit şi au poruncit pentru cele de aproape

zise: fiindcă  vedea pe oarecarii că  pentru necazurile cele aduse
asupra lor se smintea, fiindcă  în legea veche celor ce slujesc
Domnului, viaţă  f ăr ă  supărare şi f ăr ă  necaz le f ăgăduieşte, şi mai
sus prin puţine cuvinte, când robilor le punea lege, le-a f ăcut
mângâiere pentru necazul lor, iar acum mai pe larg le alcătuieşte
cuvântul şi zice: „iubiţilor”, ar ătându-i cu numirea foarte iubiţi de
li se întâmplă aceasta iar nu ca şi cum ar fi urâţi. Şi să nu vă miraţi,
în loc de, să  nu vă  minunaţi. Zicând aprinderi pe necazuri le
numeşte, au ar ătat, că  pentru a fi lămuriţi sa-u adus necazurile
asupra lor. Iar lămurirea îl săvâr şeşte pe cel iubit mai lămurit,
 precum şi pe aur şi pe argint. Şi acestora pe cea mai fericită decât
toate aducându-o, că cei ce pe acestea le pătimesc, întrecători sunt
cu Hristos dascălul nostru, şi cum că  cei ce împreună  cu Dânsul
acum se necinstesc, se vor proslăvi împreună cu dânsul în veacul
cel viitor. Întru acestea încetează tot scopul său.
14. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi;
căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu peste voi odihneşte;
IPG 51
Fiindcă vă numiţi creştini.
Căci de aceea se huleşte, iar de voi se proslăveşte.
15. Iar nimeni din voi să nu pătimească ca un ucigaş, sau fur sau
f ăcător de r ău,
Se cuvine a înţelege cuvântul cel de sus, de dânşii se huleşte
Duhul lui Dumnezeu, că  de cei păgâni se huleşte, iar de voi se
slăveşte, cum? Căci cu minciună  prihănindu-vă  ei pe voi, peste
aceea se revarsă ruşine, iar peste voi slavă.
sau ca un ispititor de lucruri str ăine.
16. Iar dacă  pătimeşte ca un creştin, să  nu se ruşineze; ci să 
 proslăvească pe Dumnezeu din partea lui.
Încercător de cele str ăine este, cel ce iscodeşte faptele cele
str ăine, ca să aibă pricină de ocar ă. Şi acest lucru este al sufletului
celui pângărit şi de rele lucr ător, şi care este gata către tot r ăul.
 

  17. Căci vreme este a începe judecata de la casa lui Dumnezeu;

iar dacă este întâi de la noi, care este sfâr şitul celor ce nu se supun
Evangheliei lui Dumnezeu?
18. Şi de vreme ce dreptul abia se mântuieşte, cel necredincios
110
şi păcătos unde se va ar ăta?*  
Judecată acum, nu osândă, ci pe cercare o zice, pe ispovedire.
IPG 51 verso
Şi îi înfricoşează  pe dânşii, din viaţa cea trândavă  ridicându-i.
Pentru aceea şi zice pe urmă: Deci dacă  de la noi se începe
cercarea pentru cele f ăcute în viaţă, care sfâr şit se cuvine a socoti
că va fi celor ce nu se supun? Şi face începutul întâi de la casa lui
Dumnezeu. Căci după marele Vasile fireşte c ătre cei de aproape ai
noştri ne îngreuiem şi ne scârbim, când ne greşesc nouă. Iar prea
de aproape şi pe casnicii ai lui Dumnezeu, nu sunt alţii, decât cei
credincioşi, carii împlinesc casa lui, adică, biserica. Pentru aceea şi
Mântuitorul zicea: „Atunci va zice celor dea dreapta sa”*111. Iar
 judecată  aici, pe cercare, pe necazurile de la cei necredincioşi
aduse asupra credincioşilor le zice: A cărora aducere asupra lor şi
Domnul mai înainte o au vestit zicând: „Şi vă feriţi de oameni, că 
vă vor da pe voi în soboare”*112 etc. Apoi ca şi cum mângâindu-i
 pe dânşii adaogă: Deci dacă pe voi care sunteţi aşa aproape casnicii
lui, nu vă  cruţă, socotiţi ce sfâr şit va fi celor necredincioşi? Şi
încredinţează acesta din Scriptur ă, dacă dreptul abia se mântuieşte,
apoi cel necredincios şi p ăcătos unde se va ar ăta? Şi întru acest fel
este ceea ce zice: Dacă dreptul cu osteneală şi cu trudă dobândeşte
mântuirea, că  silită  este împăr ăţia cerurilor,”113  şi prin multe
necazuri o dobândeşte. Apoi celor ce slobodă  şi desf ătată  viaţă 
tr ăiesc, ce vor dobândi? Însă  în veacul, ce viitor pentru cei
necredincioşi se cuvine a o înţelege această  dobândă. Pentru
aceasta şi noi pătimind după voia lui Dumnezeu, să nu ne lenevim,

110
 Pildele lui Solomon 11, 31.
111
 Matei 25, 41.
112
 Matei 10, 17.
113
 Matei 11, 12.
 

ci ca unui credincios ziditor întru faceri de bine să dăruim sufletele

noastre.
19. Pentru aceea şi cei ce pătimesc după voia lui Dumnezeu, ca
şi credinciosului Ziditor să-şi încredinţeze sufletele sale, prin fapte
 bune.
IPG 52
Voie a lui Dumnezeu, ori că  nu f ăr ă  purtarea de grijă  a lui
Dumnezeu sunt patimile noastre ar ătând, ci ca o lămurire acestea
de la acela sunt dăruite nouă, ori căci ca cei ce pentru voia lui
 pătimim, lui să-i dăruim, şi pe împlinire. Căci credincios este
acesta, ca unul f ăr ă minciună după f ăgăduinţele lui, şi nu ne va lăsa
 pe noi să ne ispitim mai presus decât putem*114. Dar cum se cade
a ne dărui pe sine lui Dumnezeu? Întru faceri de bine, zice. Dar ce
este aceasta? Ca întru smerita cugetare să se dăruiască pe sine, ne
cugetând ceva mare pentru acelea care pătimeşte, ci cu cât mai
mult i se pare că pătimeşte cu atât mai netrebnic să se socotească 
 pe sine, zicând către Domnul: „ Că drept este Domnul Dumnezeul
nostru întru toate lucrurile lui”*115.? Iar cel necredincios de cel
 păcătos cu aceasta se deosebesc. Că necredincios este cel cu totul
f ăr ă  Dumnezeu, iar păcătos, care de credinţa cea întru Dumnezeu
se ţine, dar dispreţuieşte legea lui. Poate fi încă  acela şi
necredincios şi păcătos. Că  cel ce lucrează  f ăr ădelegea, negreşit
este şi necredincios, fiindcă atunci când păcătuieşte gândeşte că nu
este Dumnezeu.
CAP: 5.
1. Pre prezviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sunt împreună 
 prezviter, şi martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei
ce va să se descopere:
2. Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea întru voi, purtând grijă de
dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie;
IPG 52 verso
3. Nici ca şi cum aţi stă pâni peste cliruri, ci pilde f ăcându-vă 
turmei.
114
 1Corniteni 10, 13.
115
 Daniil 9, 14.
 

  4. Şi când se va ar ăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa

slavei cea nevestejită.
5. Aşijderea şi voi cei tineri, supuneţi-vă bătrânilor.
Pentru smerita cugetare fiindu-i lui cuvântul pus înainte, pe care
şi mai înainte o au cuvântat când zice de fapte bune. Iar împreună 
 prezviter pe sine se numeşte, ori pentru vârsta ori pentru cinstea
episcopului. Că prezviteri pe episcopi şi cartea Faptele Apostolilor
îi numeşte*116. Apoi vrând pe covâr şirea sa să  o arate, şi cum că 
 pentru smerita cugetare împreună  prezviter pe sine se numeşte:
adaogă  şi pe vrednicia sa de martor al patimilor lui Hristos, ca şi
cum ar zice că dacă eu care am tâlcuit vouă nişte vederi ca acestea,
nu socotesc lucru nevrednic de a mă  numi pe mine împreună 
 prezviter, cu dreptate este ca nici voi să  nu vă  înălţaţi deasupra
celor ce sunt sub voi. Şi Domnul zice aceasta despre smerita
cugetare gr ăind: „Deci dacă  eu, Domnul şi dascălul vostru, am
spălat picioarele voastre.”*117 Iar pe acest părtaş al slavei celei ce
va s ă se descopere, îl arată ca să arate covâr şirea smeritei cugetări:
Precum şi Pavel zice: Când Hristos se va ar ăta atunci şi noi ne vom
ar ăta.*? Şi nu cu sila acesta va paşte (turma lui Hristos). Pildă de
lucrare a bunătăţii pe sine s-a dat celor de sub a lui ascultare, şi cu
râvnă ucenici îndemnându-se unii pe alţii a urma dascălului, iar nu
cu agoniseală urâtă. Cel ce nu cu trufie se poartă  şi nu se înalţă a
asupra celor supuşi, ci întru simplitate tr ăieşte. Sau care haine
IPG 53
scumpe, şi masă  asemenea nu caută, care pe trufie, şi agoniseală 
din venit urâte le are. Iar cliros pe sfânta adunare o numeşte, şi
adăogând pe acest, pildă f ăcându-vă turmei, zice că să nu o pască 
cu sila. Iar cu acest când se va ar ăta începătorul păstorilor, şi
legătorul cu pricină  este pus în loc de, ca, este acest şi. Ca
ar ătându-se începătorul păstorilor, să luaţi cununa nestricăciunii.
Şi toţi unii altora supunându-vă, cu smerita cugetare să  vă 
împodobiţi. Că Dumnezeu mândrilor le stă împotrivă, iar smeriţilor
le dă dar.
116
 Faptele Apostolilor 20, 17.
117
 Ioan 12, 13.
 

  Acest, să vă împodobiţi, este pus în loc de, să vă înf ăşuraţi, să 

vă îmbr ăcaţi, asupra voastr ă să o luaţi, pe lângă voi să o strângeţi.
6. D rept aceea smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca
să vă înalţe pe voi în vremea sa.
7. Toată grija voastr ă aruncaţi-o spre dânsul, că acela se grijeşte
 pentru voi.
Vreme îndemânatecă  şi potrivită  o zice, precum şi David: care
va da rodul său la vremea sa. Şi este adăogat acest, în vreme, căci
către înălţarea cea din veacul cel viitor îi trimite, care şi singur ă 
este înălţare, ca ceea ce este neschimbată  şi vecuitoare. Căci
înălţarea cea de aici nu este întemeiată  şi adevărată ci mai degrabă 
decât s-a înălţat s-a f ăcut smerită. Iar pentru smerenia care slavă 
dăruieşte însuşi Domnul zice: „Că tot cel ce se înalţă, se va smeri,
IPG 53 verso
118
şi cel ce se smereşte se va înălţa”* . Şi „Cel ce voieşte între voi
să  fie întâi, să  fie decât toţi mai pe urmă”.*? Şi a însemnat prin
acest, în vreme, după  cum am zis, şi că  în veacul cel viitor le
f ăgăduieşte pe înălţarea cea din smerenie. Că  vremea celor ne
schimbăcioase este în veacul cel viitor. Apoi temerea smereniei
ridicându-o de la dânşii zice: Nu te teme toată grija ta aruncându-o
spre Domnul. Că  acestuia îi este grijă, adică  el grijeşte de toţi
aceştia.
8. Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca
un leu r ăcnind, umblă căutând pe cine să înghită.
9. Căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă.
Asupra celor ce cu mintea obişnuiesc a dormi. Şi acest lucru îl
 pricinuieşte uimirea către cele deşarte, şi dintru acestea pe trezvirea
sufletelor o îngreuiază, hiara ce rea supra deznădă jduirii sale. Deci
întemeindu-i ucenicul lui Hristos ca să  privegheze dea pururi,
aceasta îi sf ătuieşte, şi ca să se păzească de semănătorul neghinei,
ca nu cumva întru noi dormind, adică  cu lenevire şi cu trândăvie
vieţuind, să se tăinuiască semănând gânduri rele, şi de la viaţa cea
adevărată să ne amăgească. Că nu încetează zice, ca un leu r ăcnind

118
 Luca 14, 11. şi 18, 14.
 

să  înconjure, căutând pe cine să  înghită. Şi pentru o neîncetată  şi

neînduplecată bântuire ca aceasta, şi pricina măiestriei şi vicleniei
lui celei grijulii, şi sfântul mucenic Iustin ar ătând zice, că diavolul
mai înainte de venirea Domnului, nu ştia atât de ar ătat puterea
 piedicii sale, fiindcă  dumnezeieştii prooroci cu închipuire şi
întunecat o a vestit. Precum Isaia în chipul asirianului
IPG 54
 pe toată  povestirea cea pentru diavolul povestindu-o acoperit. Iar
după ce a venit Domnul, diavolul s-a ar ătat cum că i s-au învistierit
lui şi îngerilor lui focul cel veşnic înţelegând şi simţind, nu
încetează  a bântui pe cei credincioşi, pe mulţi voind a-i avea
 părtaşi ai lepădării sale, ca nu singur suferind munca să-i fie ruşine,
cu această rece şi zavistnică mângâiere îmbătându-se.
ştiind că  acelaşi patimi se întâmplă  fr ăţimei voastre cei din
lume.
Precum se vede, cu multe necazuri cel pentru Hristos ţinuţi era
aceştia către carii pentru acestea scriindu-le, şi în sus şi în jos prin
epistolie îi mângâie. Acolo adică căci părtaşi se fac ei ai patimilor
Domnului, şi a-i slavei celeia ce va să se descopere moştenitori. Iar
aici căci nu numai singuri pătimesc, ci şi toţi credincioşii cei de
 prin lume.
10. Iar Dumnezeul a tot darul, carele v-au chemat pe voi la
slava sa cea veşnică prin Hristos Iisus, pe voi, cari puţin aţi pătimit,
el să  vă  săvâr şească, să  vă  întărească, să  vă  facă  puternici, să  vă 
întemeieze.
11. A celuia slava şi stă pânirea în vecii vecilor. Amin.
Şi începând epistola, a zis că Tatăl prin Fiul să vă miluiască 
 pe voi. Şi acum terminându-o, învaţă pe acelaşi Tată prin Fiul să-l
cheme. Că acesta le este scopul ca să propovăduiască taina, deşi cu
sf ătuire şi cu dojană fac aceasta.
IPG 54 verso
12. Prin Siluan, vouă credinciosul frate, precum socotesc, puţin
am scris, îndemnându-vă  şi mărturisind că  acesta este darul cel
adevărat al lui Dumnezeu întru care staţi.
 

  13. Sărută-vă pe voi biserica din Babilon, cea împreună aleasă;

şi Marcu fiul meu.
14. Sărutaţi-vă unii pe alţii cu sărutarea a dragostei. Pace vouă 
tuturor celor credincioşi întru Hristos Iisus. Amin.
Credincios cu covâr şire era acest Siluan şi în propovedanie cu
sârguinţă  nevoindu-se, că  şi Pavel îl pomeneşte pe dânsul, şi
ajutător şi împreună lucr ător cu Timotei întru epistole îl ia. Pavel,
scriind, şi Siluan şi Timotei*119. Iar Babilon numeşte pe Roma
 pentru str ălucirea, pe care şi Babilonul a avut-o în multă vreme. Şi
Biserica lui Dumnezeu, cea adunată în Roma o numeşte aleasă. Iar
Marcu de evanghelistul zice, pe care îl numeşte şi fiu duhovnicesc
sau trupesc. Şi acestuia, şi Evanghelia i-a poruncit să  o scrie. Şi
scriind Pavel să se sărute unii pe alţii cu sărutare sfântă, cu Marcu
să facă aceasta cu sărutare a dragostei celei pentru Domnul, că mai
mare este decât toate faptele bune, şi decât însăşi mărturisirea
 pentru Hristos. Deci această sărutare sfântă, pe cea cuprinsă întru
Dumnezeu o zice. Iar această sărutare a dragostei, adică a dragostei
celei adevărate. Pentru aceea şi aduce pe urmă: Pavel vouă tuturor
celor credincioşi întru Hristos Iisus. Nu pentru pacea cea de obşte
zicând, cea după oameni, ci pacea se roagă să o dobândească ei, de
care şi pe dânşii şi Hristos către Tatăl mergând i-au învrednicit,
zicând:
„Pace las vouă.”*120 
IPG 55
Şi adăogând pe deosebire zice: că  nu precum dă  lumea că  nu
 pentru împătimire se cuvine a face pace, ci ca legaţi fiind voi cu
dragostea, aşa pe săgeţile cele de la luptătorii potrivnici să  le
 primiţi. Şi pretutindeni ca o pecete o pun deasupra ucenicii
Domnului la sfâr şit pe rugăciune, pe adevărata lor sfinţenie
ar ătându-o. Iar oarecarii din cei mai înainte de noi au îndr ăznit şi
trupesc fiu să-l hotărască  pe Marcu acesta al dumnezeiescului
Petru, asemănare luând pe cea zisă  de Luca din Faptele

119
 1Tesaloniceni 1, 21.
120
 Ioan 14, 27.
 

Apostolilor*121, că Petru acesta închis fiind de Irod, prin îngerul lui

Dumnezeu din temniţă  cu prea slăvire scoţându-se, după  ce de
vedenia îngerului s-au slobozit la casa mumei lui Ioan celui
 poreclit Marcu s-au pornit, ca şi cum la casa sa şi la femeia sa cea
după lege să se fi întors.

Sfâr şit.
Soborniceasca întâia epistolă a Sfântului Apostol Petru s-au scris
din Roma. Şi s-au alcătuit din stihuri …

EPISTOLA SOBORNICEASCĂ A DOUA

A
SFÂNTULUI APOSTOL PETRU.

Fiindcă  şi pe aceasta iar ăşi însuşi Petru o au trimis celor ce

acum crezuser ă. Şi este Epistola o aducere aminte a celor dintâi.
Că  ştiind, că degrab va fi dezlegat de trup, s-au sârguit a le aduce
aminte tuturor de învăţătura celor ce s-au fost învăţat. Şi mai întâi
le tâlcuieşte pentru credinţă, ar ătându-o pe dânsa că de la prooroci
s-au bine vestit, şi cum că  proorociile cele pentru Mântuitorul nu
sunt omeneşti, ci s-au gr ăit de la Dumnezeu. După  aceea le
 porunceşte, să  nu ia aminte la amăgitori, zicând că  ei vor pieri,
 precum au pierit şi îngerii cei ce au călcat porunca au pierit. Şi în
epistolie vesteşte de mai înainte că  vor fi batjocoritori care vor
înconjura şi vor voi să vă amăgească, zicând: Că în zadar se zice de
noi că va fi venirea Mântuitorului, pentru căci cu părere se zice că 
vine şi n-au mai venit. Deci de la aceştia le porunceşte şi mai
vârtos să  se depărteze, învăţându-i să  nu se împuţineze pentru
 prelungirea vremurilor. Şi zice că toată vremea nimic este înaintea
Domnului, pentru că şi o zi, este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca
o zi. Şi adevereşte cum că  degrab va veni ziua Domnului, şi
dovedeşte şi le porunceşte ca să fie toţi gata cu lucruri bune, şi să 

121
 Faptele Apostolilor 12, 12.
 

iubească pe cele scrise de Sfântul Apostol Pavel şi să nu ia aminte

la cei ce le prihănesc pe ele, că  ei prihănesc şi pe toate
dumnezeieştile scripturi. Deci aducându-le aminte şi învăţându-i pe
toţi ca să  ştie mai înainte lucrurile, îi sf ătuieşte să  nu cadă  de la
scopul credinţei. Şi aşa sfâr şeşte epistola.
IPG 56.

CAPETELE
Epistolei a doua:

1. P entru chemarea cea întru credinţă cu lucrurile faptei bune şi

a nădejdii bunătăţilor celor ce vor să fie se întăreşte.
2. Porunceşte spre aducere aminte de învăţătura cea după 
dezlegarea lui de trup. Şi cum că  în muntele Taborului glasul lui
Dumnezeu pentru Hristos l-au auzit.
3. Mai înainte gr ăire pentru scularea amăgitoare a ereticilor
asupr ă, şi pentru păgânătatea lor, şi pentru munca ceea ce va să fie.
4. R epetă pentru r ăutatea oamenilor eretici întru care:
a. Că  f ăr ă  de vreme va veni Hristos la sfâr şitul veacului
acestuia.
b. Întrucât se cuvine să se gătească cu toată fapta bună.
IPG 56 VERSO

TÂLCUIRE A SF: TEOFILACT

LA EPISTOLA A II- a
A SFÂNTULUI APOSTOL PETRU
CAP: 1.
1. Simon Petru şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce au
dobândit împreună cu noi credinţă întocmai cinstită întru dreptatea
Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos.
Al numelui, Simeon, Simon, este ipocoristicoi?, (adică 
mângâietor dezmierdător cum am zice Simonică) precum al lui
Mitrodor, Mitras, şi al lui Minodor, Mina. Şi al lui Teodosie
Teoda. Şi dintru început ridică  şi de şteaptă cugetele credincioşilor,
 

şi sufletele, ridicându-i pe dânşii întru sârguinţă  deopotrivă  cu

apostolii către propovedanie. Că  cei ce întocmai cinstit dar cu
soartă au luat, nu ar fi fost cu dreptate să fie mai jos decât cineva
dintru aceştia, cu carii deopotrivă  s-au ar ătat. Şi pretutindeni cu
 pace pe dânşii îi întăreşte împrejur, care şi Hristos le-a dăruit după 
ce a înviat din mor ţi, şi vrând să  meargă  la Tatăl, pace vouă  au
strigat. Şi în biserică noi ne rugăm ca să ne dea înger de pace. Şi
 preotul o dă pacea aceasta norodului de la sfântul altar, căci aceasta
este maică a tuturor bunătăţilor. Pentru aceea şi Domnul ucenicilor
să-i le-au poruncit, pe aceasta mai întâi să o dea în case.
IPG 57
2. Dar vouă  şi pace să  se înmulţească  întru cunoştinţa lui
Dumnezeu, şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru.
Urmarea cuvântului aşa este. Vouă celor ce întru cunoştinţa lui
Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru întocmai cu noi
cinstită  credinţă  aţi dobândit, prin dreptatea Dumnezeului nostru,
dar şi pace să se înmulţească.
3. Precum nouă  dumnezeiasca putere a lui toate cele ce sunt
spre viaţă şi buna credinţă ne-au dăruit, prin cunoştinţa celui ce ne-
au chemat pe noi prin slavă şi prin fapta bună;
4. Prin care şi f ăgăduinţele cele scumpe şi mari ni le-au dăruit
nouă.
Înţelegerea cuvântului aşa este. Dar vouă  şi pace, precum pe
toate cele către viaţă  şi către blagocestie, întru cunoştinţa lui
Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos Domnului nostru prin
dumnezeiasca lui putere care pe darul acesta vi l-au dăruit vouă 
spre cunoştinţa slavei şi a faptei bune, prin care f ăgăduinţele cele
 prea mari ni s-au dăruit. C fugind de deşertăciunea cea lumească,
cea pentru pofte pricinuită  întru voi să  vă  faceţi părtaşi
dumnezeieştii firi. Şi întru alt fel. Departe de înţelegerea
cuvântului se r ăspunde. Dar este mintea aceasta. Fiindcă 
nenumărate bunătăţi luând noi prin puterea lui Hristos, putem să ne
facem părtaşi dumnezeieştii firi şi către viaţă  şi către dreapta
credinţă  să  ne povăţuim. Datori suntem să  petrecem aşa, ca să 
 

dăruim credinţei pe lucrarea faptei bune, şi prin fapta bună  întru

sporirea bunei credinţe,
IPG 57 verso
 până la desăvâr şirea bunătăţilor, care este dragostea vom veni. Iar
 părtaşi ai dumnezeieştii firi ne-am f ăcut prin venirea Domnului şi
Dumnezeu, carele pe pârga firii noastre întru sine şi o a luat şi o au
sfinţit cu luarea. Şi dacă pârga este sfântă, apoi şi fr ământătura. Iar
stricăciune pe cea pricinuită din pofta cea lumească, o zice, ca ceea
ce şi din cele stricăcioase şi întru cele stricăcioase se alcătuieşte.
Ca prin acestea să vă faceţi p ărtaşi dumnezeieştii firi, fugind de
stricăciunea poftei cei din lume.
Urmarea aşa este. Ca izbăvindu-vă  de stricăciunea din lume,
ceea ce este întru pofta trupească, să  vă  faceţi părtaşi ai
dumnezeieştii firi. Pentru că acest, fugind, în loc de, izbăvindu-vă 
este pus.
5. Şi întru aceasta singur ă, toată  nevoinţa punând, sporiţi întru
credinţa voastr ă fapta bună; iar întru fapta bună, pe cunoştinţă;
6. Iar întru cunoştinţă, înfrânarea; iar întru înfrânare, r ă bdarea;
iar întru r ă bdare, buna credinţă;
7. Iar întru buna credinţă, iubirea de fraţi, iar întru iubirea de
fraţi, dragostea.
Trepte ale sporirii ştie, întâi pe credinţa care este temelie şi
fundament al bunătăţilor, Apoi a doua pe fapta bună, adică 
lucrurile care f ăr ă  de acestea credinţa este moartă, după  cum
Apostolul Iacob zice. Peste acestea este
IPG 58
cunoştinţa. Şi care este aceasta? Ştiinţa tainelor celor ascunse ale
lui Dumnezeu, care nu sălăşluieşte în fiecine, decât întru cel ce
 prin lucrurile cele mai bune s-a deprins iscusit. Peste acestea este
înfrânarea, că  este bună  aceasta celui ce ajunge întru o oarecare
 bună măsur ă, ca să nu ocărască pe mărimea darului. Şi de vreme ce
nu este cu putinţă  ca în puţină  vreme cineva păzind înfrânarea
întărit s-ăl câştige pe dar, fiindcă  patimile de pururi iubesc, pe
acestea spre sfâr şitul cel mai r ău să  le scoată  şi să  le aducă 
r ă bdarea venind asupr ă  pe tot bunul au lucrat şi pe buna credinţă 
 

mai înainte o a pricinuit, şi pe nădejdea cea spre Dumnezeu mai

desăvâr şită  o au lucrat. Pentru aceea şi odată  cu buna credinţă 
iubirea de fraţi se dobândeşte. Şi peste toate plinirea tuturor
 bunătăţilor este dragostea, precum lui Pavel şi Adevărului i se pare.
Că aceasta şi pe Fiul lui Dumnezeu, şi pe Tatăl acestuia l-au silit.
Pe acela adică, ca pe cel iubit al său s ă-l dea iar pe Fiul ca sângele
său pentru noi să şi-l verse.
8. Că acestea întru voi fiind şi înmulţindu-se, nu deşer ţi nici f ăr ă 
de roadă  vor face pe voi spre cunoştinţa Domnului nostru Iisus
Hristos.
Acestea, care? Credinţa, fapta bună, cunoştinţa, înfrânarea,
r ă bdarea, buna credinţă, iubirea de fraţi, dragostea, care nu numai
de faţă  se cade a fi, ci să se şi înmulţească. Că dacă firea de faţă 
foloseşte, cu mult mai vârtos avuţia lor. Dar care este folosul cel
dintru dânsele? Căci îndr ăzneală  întru a doua venire a Domnului
vom
IPG 58 verso
avea. Că celui ce nu are pe acestea, când întru slavă judecătorul va
veni, şi ca soarele va str ăluci, orbire îi urmează, chiar dacă sănătos
ar fi fost la vedere, căci aşa îi era lui cunoştinţa f ăr ă de patimă să 
vadă  pe lumina lui cea str ălucită, fiindcă  are firea cel ce pururi
str ăluceşte foarte cu lumină  să  întunece pe ochiul celor ce cu
neputinţă către dânsul îl privesc şi insistă.
9. Că  cel ce nu are acestea, orb este, nevăzând departe, uitare
luând de cur ăţirea păcatelor sale celor de demult.
10. Pentru aceea fraţilor, mai vârtos nevoiţi-vă  ca să  faceţi
adeverită chemarea şi alegerea voastr ă,
Acest, nevăzând departe, în loc de orb fiind s-au zis, s-a luat de
la cârtiţele oarbe carii sub pământ totdeauna petrec. Şi acest cuvânt
este asemenea cu cel zis de fericitul Iacob. Că, nu orice auzitor al
cuvântului este şi f ăcător, „Acesta este asemenea bărbatului celui
ce şi-au căutat faţa sa în oglindă…”*122. Pentru că  şi aceasta
cunoscându-se pe sine prin căci s-au cur ăţit cu sfântul botez, că de

122
 Iacob 1, 23.
 

mulţimea păcatelor de tot s-au spălat, fiind trebuinţă  să  ştie, că 
după  ce s-au cur ăţit, şi sfinţenie au luat, să  se trezvească, ca prin
aceasta să păzească  pe sfinţenie, f ăr ă de care, nimeni nu va vedea
 pe Domnul, el însă au uitat. Pentru aceea zice, mai vârtos fraţii mei
sârguiţi-vă ca statornică pe chemarea şi alegerea voastr ă ar ătându-
o, adică  pe cuvântul cel de taine învăţător, pe care la alegerea
voastr ă  şi la chemare l-aţi auzit, neprihăniţi să  fiţi, ca nu ca nişte
uitători
IPG 59.
ai darului lui Dumnezeu să  vă  osândiţi, ci să  r ămâneţi având
chemarea voastr ă întărită.
Că acestea f ăcând nu veţi greşi niciodată.
11. Că  aşa din destul se va da vouă  intrare întru veşnica
împăr ăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos.
12. Pentru aceea nu mă  voi lenevi a vă  aduce aminte vouă 
 pururi de acestea.
Acestea f ăcând, care? Cele mai înainte zise. Adică  fapta bună,
cunoştinţa, etc. Şi caută  de vezi, cum mai înainte dintru cele mai
înfricoşate către judecata judecătorului îndemnându-i, acum din
cele bune către intrarea cea întru veşnica împăr ăţie a lui Dumnezeu
îi îndeamnă.
Măcar că şi ştiţi şi sunteţi întăriţi întru adevărul acesta.
13. Însă  cu dreptate mi se pare că  este, până  când sunt întru
acest trup, a vă deştepta pe voi cu aducerea aminte.
14. Ştiind că f ăr ă de ză bavă este lepădarea trupului meu, precum
şi Domnul nostru Iisus Hristos mi-au ar ătat.
Ca să nu li se par ă adeseori aducându-se aminte pentru aceleaşi,
căci pentru nelucrare def ăimaţi fiind, pe acestea
IPG 59 verso
le aud, şi să  se scârbească, au adăogat acest, măcar deşi ştiţi şi
întăriţi sunteţi întru adevărul acesta de faţă. Şi pricina dându-o
adeseori aducerii aminte au adăogat acest, că  ştie că  grabnică 
izbăvirea lui de trupul acesta.
15. Dar mă  voi sârgui ca totdeauna să  vă  am pe voi şi după 
ieşirea mea, ca pomenire de acestea să faceţi.
 

  Pe acest stih întru ipervatoc adică întru parentej înţelegându-l că 

este + precum acest şi mă voi sârgui şi după ie şirea mea a vă avea
 pe voi pururi, adică  totdeauna şi necurmat pomenirea acestora,
voiesc să  arate dintru cuvântul acesta, că  şi după  moarte sfinţii
 pomenesc pe cei de aici, şi se roagă pentru cei vii, precum şi că nu
este afar ă  de credinţă  acest lucru, că  luminat în toate zilele văd
f ăcându-se acest lucru, şi cheamă cei vii pe dumnezeiescul lor dar.
Şi aceasta zic aceea. Iar alţii aşa. Voiesc să vă aibă  şi să înţeleagă 
 pentru cuvântul acesta aşa simplu. Că  acest, mă  voi sârgui după 
ieşirea mea a vă avea pe voi pururi, adică pe pomenirea acestora,
ca şi cum pentru aceasta necurmat ne punem asupra voastr ă, cu
aceleaşi încântându-vă  pe voi, ca deprinderea şi obişnuinţa întru
voi f ăcând pentru acestea, iar nu ocar ă  de nesupunere, şi de ne
învăţătur ă  ci ca şi cu statornică  şi cu nestr ămutată  deprindere a
acestora, şi după  mutarea mea întemeiat şi neşters poruncile cele
 pentru acestea să le ţineţi.
16. Că nu urmând basmelor celor meşteşugite, am f ăcut
IPG 60
cunoscută  vouă  puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos,
ci văzători f ăcându-ne ai măririi aceleia.
După ce a zis că sunt dator ei ca şi cu sârguinţă să alerge către
cele bine vestite lor de dânsul, şi pentru aceasta mult cuvânt
tinzând, măcar deşi ştia şi acum în multe feluri auzise, acum zice,
că nu în zadar, ar ăt sârguinţă către aceasta, ci pe trebuinţa lor cea
de nevoie ţinându-o, de aceasta mă ţin. Şi ce este aceasta? Că nu cu
înţelepciune omenească  am gr ăit către voi, şi cu cuvinte
împodobite amăgind auzul vostru, ca să  vă  fac cunoscută  vouă 
 puterea şi venirea Domnului, precum elinii şi ereticii. Că elinii la
frumuseţe şi la alcătuirea cuvintelor luând aminte, amăgesc, iar
ereticii cu plăsmuiri. Că  poate să  şi fi început ei acum a odr ăsli.
Deci nimic de acest fel nu puteţi a vedea voi întru noi. Căci cu
cuvânt simplu am f ăcut învăţătura cea către voi, care şi Pavel către
Corinteni o zice, şi acelea care din însăşi le-am văzut noi cei ce ne-
am suit cu dânsul în muntele cel sfânt. Şi zice de slava cea de la
Schimbarea la Faţă, şi a auzit glasul cel venit din cer de la Tatăl,
 

care l-a ar ătat pe cel Unul Născut al Său. Şi fiindcă am cunoscut

 prin lucruri cele vestite mai dinainte de prooroci, judecăm a fi
adevărată  proorocia lor, zice, prin acestea. Că  lucrurile au urmat
cuvintelor. Pentru aceea şi voi bine veţi face dacă veţi lua aminte la
 proorocie, adică la cele de prooroci mai înainte gr ăite, măcar deşi
întunecat de prooroci s-au zis atunci.
17. Că luând de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, graiul
IPG 60 verso
graiul acesta, ori în loc de graiul hotărâtor l-a pus adică luând în
loc de, au luat. Fiindcă graiul următor al participiului după regula
sintaxei cuvântului, r ăspunderea nu aduce în graiul hotărâtor. Ori
dacă nu acesta, apoi dacă precum acela voieşte să ia aici pe acesta
luând de nevoie împărtăşitoarei, întru nexintaxeire cuvântul se va
aluneca. Iar în loc de graiu hotărâtor, au luat, pe acest, luând,
schimbându-l, după urmare cuvântul cel adus pe urmă va fi. Adică,
că au luat de la Dumnezeu Tatăl slavă.
Glas ca acesta venind către dânsul de la slava cea cu mare
cuviinţă. Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit.
18. Şi acest glas noi l-am auzit din cer venind, fiind cu dânsul în
muntele cel sfânt.
Nu precum că glasul cel ce de sus de la Tatăl a venit este vre-o
 proorocie, ci cum că  din glasul Tatălui care a venit de sus au
mărturisit pe Fiul, am înţeles împlinite toate proorociile cele de
 prooroci mai dinainte gr ăite, mărturisire de la Tatăl pentru Fiul
f ăr ă de împotrivă gr ăire s-au adus. Şi am cunoscut că de trei ori au
mărturisit Tatăl pe Domul nostru Iisus Hristos ca şi Fiu, în vremea
 botezului, în vremea patimilor, când au zis acest, „l-am proslăvit şi
iar ăşi îl voi proslăvi”, şi în munte.
19. Şi avem mai adevărat cuvântul cel proorocesc; la care bine
faceţi luând aminte, ca la o lumină ce str ăluceşte în loc întunecos,
 până ce ziua va
IPG 61
lumina, şi luceaf ărul va r ăsări, întru inimile voastre.
Luând aminte, zice, la acestea care de prooroci sunt zise nu veţi
greşi despre nădejde. Pentru că lucrurile în vremea lor venind, pe
 

care şi zi le-au numit, întru asemănare comparând că a zis lumină,

şi loc întunecos, care şi noapte este. Deci ziua, venind, adică 
venirea de faţă  a lucrurilor, veţi avea luceaf ărul r ăsărind întru
inimile voastre, adică, pe venirea lui Hristos, cea mai înainte
vestită  de prooroci, şi ca o lumină  adevărată  pe inimile voastre
str ălucindu-le.
20. Acestea mai întâi ştiind, că iată proorocia scripturii cu a sa
dezlegare nu se face.
21. Pentru că  nu prin vrerea oamenilor s-a f ăcut cândva
 proorocie, ci purtându-se de Duhul Sfânt au gr ăit oamenii cei sfinţi
ai lui Dumnezeu.
Şi proorocii cu acele care se insuflau de la Duhul cel proorocesc
însă nu amăruntul şi cu deadinsul aşa precum s-au săvâr şit mai pe
urmă. Pentru aceea şi doreau să  vadă  împlinirea lor precum şi
Domnul a zis: *?. Şi tâlcuieşte, pentru ce proorocii pe cele zise de
dânşii nu le-au tâlcuit? Împreună  încă  şi desluşeşte pe adevărata
 proorocie de cea dr ăcească  şi amăgitoare, care şi întru eretici se
cuprinde (şi se priveşte). Că  toată, proorocia scripturii nu-şi
dobândeşte dezlegarea sa. Adică că iau de la Dumnezeu proorocii
 proorocia, dar nu precum voiesc aceea, ci precum dumnezeiescul
Duh lucrează: şi ştia şi înţelegea pe prorocescul cuvânt,
IPG 61 verso
cel trimis lor, dar nu şi pe dezlegarea lui o f ăcea. Şi cum că lucraţi
fiind proorocii de la Dumnezeu ştiau, că de la dumnezeiescul Duh
li se trimite lor cuvântul, ar ătat este dintru căci de voie slujea lui
Dumnezeu celui ce poruncea. Şi aceea pe care o voia o gr ăia. Iar
aceea ce nu voia o tăcea, dar nu aşa şi cu proorocii mincinoşi. Că 
nu ştiau când se lucra de dracul, ci de nebunie şi îndr ăcire f ăcându-
se r ă piţi, nu ştiau cele ce pătimeau, ca cei ce se îmbată. Iar sfinţii
 proorocim, deşi, ştiau, nu aveau trebuinţă să tâlcuiască pe cele zise
de dânşii, ci altora slujea cu cuvintele acestea, adică nouă. Ca să se
tăinuiască  venirea Domnului şi să  nu se bântuiască  de cei
necredincioşi. Că  bântuindu-se putea să  scape şi să  r ămână 
nevătămată cu puterea Domnului. Dar poate uneori dacă cu minuni
 preaslăvite şi str ăine, fugirea şi scă parea f ăcându-se, necrezută s-ar
 

fi părut săvâr şirea în omenirii şi întrupării Domnului. Şi cum că 

adevărat este cuvântul acesta, ar ătat este de la proorocii cei din
legea nouă, care când prooroceau se şi tâlcuiau pe sine, deşi nu
toţi. Că nu era prepus de vreunul ca acesta întru cea nouă. Iar cum
că  şi din sine ne r ătăciţi fiind proorocii prooroceau, ar ătat este şi
acest lucru că dintru un Duh proorocind cei din cea veche şi cei din
cea nouă, zice Pavel: Iar dacă  se va descoperi altuia ce şade, să 
tacă  cel dintâi*123. Că  ar ătat este dintru aceasta, că  întru aşezarea
cea după  fire stând proorocii, de voie prorocea. Pentru aceea şi
altul sculându-se după  ce s-au insuflat, cel ce gr ăia întâi i se
 poruncea să tacă. Acest lucru nu s-ar fi putut întru cei îndr ăciţi să-l
afle vreun om. Căci cum va tăcea cel ce nici nu ştie ceea ce
lucrează? Însă  şi cum că  a Duhului Sfânt era lucrarea întru
 prooroci, însuşi Pavel zice: „Că  unuia prin Duhul se dă  cuvântul
înţelepciunii, …. iar altuia proorocie*124 
IPG 62
1. Însă au fost şi prooroci mincinoşi întru norod, precum şi între
voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor băga eresuri de pierzare şi
se vor lepăda de Stă pânul cel ce i-au r ăscumpărat pe dânşii,
aducându-şi lor grabnică pierzare.
2. Şi mulţi vor merge în urma înver şunărilor lor, prin care se va
huli calea adevărului.
3. Şi pentru lăcomia cu cuvinte amăgitoare pe voi vă  vor
neguţători.
Dascăli mincinoşi adică pe cei ce se tr ăgeau de la Nicolae şi de
la Chirint îi numeşte. Şi de vreme că numele proorociei de obşte şi
asupra proorocilor celor adevăraţi, şi asupra proorocilor celor
mincinoşi se purta, îi învaţă  acum să  nu ia aminte le proorocii
mincinoşi. Iar ce era care îi deosebea pe dânşii Pavel ne-a învăţat:
Că nimeni nu poate zice Domn Iisus, f ăr ă numai prin Duhul Sfânt.
Şi începe de aici şi surparea eresului Nicolaiţilor, îndoită zicând pe
r ăutatea lor. Că sunt întru dogme prea păgâni, care lucru l-au ar ătat
 prin hula lor cea împotriva Stă pânului Hristos. Iar ăşi prea
123
 1Corinteni 14, 30.
124
 1Corinteni 12, 8-9.
 

desfrânaţi întru viaţa lor, şi pe acest lucru acum prin urâta lor
lucrare îl arată. Iar puţin mai pe urmă mergând înainte mai luminat
îl descoper ă. Că  lăcomie zicând acum, cu aceasta pe urâta lor
agonisire o a însemnat. Că  lăcomia, uneori o însemnează  pe
nedreptate, iar alteori aşa simplu pe urâta câştigare, iar rumânii şi a
 pântecelui (lăcomie n. tr)
IPG 62 verso.
o zic. Pentru care potrivit au adăogat, pe acest, vă vor neguţători.
Şi înstr ăinându-i pe dânşii cu totul de dumnezeiasca învăţătur ă, a
zis că ei uneltesc amăgitoare cuvinte. Ci vor avea, zice, r ăsplătire a
 păgânătăţii lor, pe moarte. Iar acest de demult, este ar ătător al
mai înainte cunoştinţei lui Dumnezeu. Şi precum celor buni cu mai
înainte cunoştinţă le-a gătit cele bune, aşa şi celor r ăi pe locul cel
 potrivit lor. Că judecata de demult (prevestită n. tr.) este lucr ătoare.
A căror judecată încă de demult nu ză boveşte şi pierzarea lor nu
dormitează.
Nu aşa prost face începutul de la cei mai cinstiţi, ci vrând ca să 
arate, căci mai mult aceştia sunt vinovaţi căci păcătuiesc. Deci
fiindcă  şi aceştia au întâia cinste, că  întâi fiind ei chemaţi întru
apostolie, şi abătându-se de la calea cea dreaptă, şi mai mare
osândă  vor avea. Şi din pricină  pornind încredinţarea cea
asemănătoare nu au r ăspuns urmarea figurii, ci au amestecat
asemănarea şi pilda cu luarea şi adăogirea drepţilor. Şi datori fiind
la cuvântul cel pus înainte dintru început pe r ăspundere să o facă,
adică, cei ce au păcătuit, pentru carii este şi pilda, şi cea zisă: dacă 
 pe aceştia nu i-a cruţat, apoi oare pe desfrânaţii şi înver şunaţii
aceştia de acum îi va cruţa? Ori cu hotărâre cu mult mai vârtos,
nici pe aceştia nu-i va cruţa, el nu face aceasta. Pentru ce? Că  se
află această dare înapoi şi r ăspundere, a două pilde şi asemănări ce
sunt puse înainte, adică a celei bune şi a celei rele, numai către cea
rea f ăcută, iar nu şi către cea bună. Că  celor buni nu li se
r ăsplăteşte cu rele. Deci fiindcă nu s-au
IPG 63
îndestulat cu o dare înapoi şi cu o r ăspundere ca pe cea înainte
 pusă  să  o săvâr şească, întru alt fel au întocmit gr ăirea, şi prin
 

epifonima (adică strigare) pe urmarea cea îndatorată o au săvâr şit.

Iar pentru ce lângă cei r ăi nu adaogă pildele celor buni, se va zice
la locul cel potrivit. Deci precum apucând, mai înainte am zis că nu
după  shima şi figura cuvântului celui ar ătat, şi înţelegerea celor
înainte puse urmează. Că nu este supusă r ăspunderea cea obişnuită 
la nişte sintaxisuri ca acestea să urmeze, ci este goală încredinţarea
cea asemănătoare, şi a celor ce pentru păcate se muncesc, şi a celor
ce pentru dreptate se cinstesc. Ca şi cum ar fi zis: ştie Dumnezeu şi
 pe cei ce întru păcate tr ăiesc f ăr ă  de cruţarea şi netrecut să-i
muncească, precum şi pe îngerii cei ce au păcătuit, precum şi pe
cei din vremea potopului, precum şi pe cetăţile sodomiţilor. Şi
iar ăşi pe cei ce lucrează dreptatea să-i cinstească, precum pe Noe,
 precum pe Lot. Şi este sintaxisul întru acest fel. Zicând că se vor
munci mincinoşii dascăli pentru hulele şi pentru viaţa lor cea
desfrânată, aduce pe urmă  asemănările: Că  Dumnezeu pe îngerii
cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, nici pe lumea cea veche mai înainte
de potop. Şi iar ăşi pomeneşte pe cei ce au lucrat dreptatea, că şi pe
 Noe şi pe Lot, pentru întreaga înţelepciune i-au păzit din pierzarea
oamenilor celor de pe vremea lor. Că Noe nu s-a supus păgânătăţii
celor mai înainte de potop, nici Lot nu a râvnit nici a urmat
desfrânarea şi înver şunarea celor din Sodoma, încă  şi îngerii cei
găzduiţi la dânsul în chip de bărbaţi, nu i-a dat celor ce îi cereau
 pentru desfrânare, măcar deşi cu asupriri şi supăr ări nenumărate
IPG 63 verso
l-au asuprit. Că  acest lucru prin acest, era necă jit, pe taină  l-au
ar ătat.
4. Că  de vreme ce Dumnezeu pe îngerii care au greşit nu i-a
cruţat; ci cu lanţurile întunericului în tartar legându-i, i-au dat spre
 judecată a se păzi.
5. Şi lumea ce veche nu o a cruţat, ci pe Noe, al optulea
 propovăduitor al dreptăţii, l-au păzit, potop asupra celor
necredincioşi aducând;
6. Şi cetăţile Sodomenilor şi ale Gomorului arzându-le, cu
sf ărâmare le-au osândit, pildă punându-le celor ce vor să petreacă 
întru păgânătate.
 

  7. Şi pe dreptul Lot ce era necă jit de petrecerea cea dimpreună a

celor f ăr ădelege întru înver şunare, l-au izbăvit.
8. Pentru că  şi cu vederea şi cu auzul, dreptul acela vieţuind
între dânşii, din zi în zi îşi muncea sufletul cel drept cu faptele lor
cele f ăr ădelege.
9. Ştie Domnul pe cei binecredincioşi a-i izbăvi de ispită, iar pe
cei nedrepţi a-i păzi la ziua judecăţii ca să-i muncească.
Încă  şi acest stih pentru Lot se zice: „Ştie Domnul pe cei
 binecredincioşi a-i izbăvi din ispită”, etc. Şi nimic zicând mai
înainte pentru drepţi, f ăr ă numai pentru cei necredincioşi, şi pentru
munca acestora au alăturat şi asemănări asemănătoare întâi adică 
 pentru căci şi pe istorie, şi de pierzarea necredincioşilor şi de
IPG 64
mântuirea drepţilor au pomenit. Iar după  aceea şi din comparaţia
acestora, şi pe r ăutatea celor ce au pătimit crescându-o, şi pe
dreptatea cea lucrată a celor ce o au ispr ăvit luminându-o. Încă  şi
 pe auzitori plecându-i, pe desfrânarea acelora să  o urască  pentru
urmarea pedepsii, iar pe dreptate asupra lor să  o tragă  pentru
mântuire.
10. Iar mai vârtos pe cei ce umblă  după  trup întru pofta
spurcăciunii şi de domnie nu bagă  seamă, îndr ăzneţi, obraznici,
slavele hulind, nu se cutremur ă.
De aici cu bună  potrivire din pildele şi asemănările cele spuse
mai înainte, întru pricina cea de acum au venit. Şi zice pentru
 blestemaţii Nicolaiteni, şi caasineanii şi cherdoniîneii. Că renumită 
este r ăutatea lor, şi precum cu pângăritele lucruri, aşa şi cu numele
amestecată se cuprinde, Că aceştia, după cum mai înainte ziser ăm,
 biton, adică adânc, şi sigin? (adică t ăcere) înfiinţând şi ipostăsuind
mai înainte lucr ătoare ale facerii de lumii, şi pe oarecare maice de
la acestea şi veacuri cum că au r ărit, au r ăsărit bârfind, precum şi
Marcion carele de la aceştia au luat seminţele cele rele. Apoi pe
domnii? prin acestea ale zidirii lumii şi providenţei lepădându-le,
la toată trupească necur ăţie f ăr ă de temere s-au dat. Şi dacă cineva
 pentru acestea voieşte să  înveţe, cartea cea de Irinei Chelteanul
care pentru acestea este alcătuită  luându-o în mâini cea deasupra
 

scrisă  împotriva cunoştinţei celei cu nume mincinos, pe păcatele

acestora le va afla, care prin Marcu cel mai ales prea înver şunat, şi
 prin muierile cele de dânsul stricate adică, curvite lucrat era, şi pe
celelalte nelegiuite lucr ări, cele de
IPG verso 64 verso
la ceilalţi f ăcute, pe care nici prin scrisoare va putea cineva să  le
arate, fiindcă cu pomenirea pot să vatăme. Că cei ce din def ăimare,
nu se temea de Domnul ce minune ar fi fost, dacă  şi către toată 
vrednicia cu obr ăznicie s-ar fi purtat? Şi mai luminat pentru
acestea fericitul Iuda zice: Unde şi pentru trupul lui Moise va face
 pomenirea. Că  acesta adică  acum numai au sunat pe scurt,
atingându-se şi îndată  încetând cuvântul cel pentru acest lucru.
Deci de la acela (adică  de la Sf. Ap. Iuda) şi pentru ceste înainte
 puse luând pricinile zicem. Îndr ăzneţi, obraznici, hulind nu se
cutremur ă  de vrednicii. Unde se cuvine a înţelege care sunt. Iar
acest, de vrednicii nu se cutremur ă, în loc de, cu def ăimare se află.
Pe toată vrednicia a o huli, nu se tem, este pus.
11. Unde îngerii, cu tăria şi cu puterea mai mari fiind, nu aduc
asupra lor înaintea Domnului judecată de hulă.
Vrând să-i oprească  pe dânşii de îndr ăzneala cea spre acestea,
zice: Unde îngerii cu tăria şi cu puterea mai mari fiind nu le sufer ă 
Domnul judecata hulitoare, zicând aceeaşi cu fericitul Iuda,
 precum am zis. Fiindcă  şi acela pe bârfirea oare cărora muncindu-
o, de la aceeaşi paradigmă face sf ătuirea. Însă mai pe larg, fiindcă 
zice: Iar Mihail Arhanghelul, etc. nu a îndr ăznit judecată de hulă să 
aducă. Deci întru acest fel şi Petru voieşte să  zică  acum. Că  r ăii
draci aceştia nu au nimic întru cruţare spre a huli vredniciile, măcar
că  nici ei carii cu puterea şi cu tăria sunt mai mari, decât aceşti
 pângăriţi, nu suf ăr, adică, nu aduc înaintea lor, ca şi cum a
vredniciilor, judecată 
IPG 65
hulitoare la Domnul. Că  de vreme ce de vrednicie oarecare şi de
slavă  se împărtăşeşte diavolul,*125  pentru că  este începătur ă  a

125
 Iov 40, 19.?
 

zidirii Domnului, n-au adus grai hulitor asupra lui. Că  dacă  pe
diavol ca cel ce este vrednic de a fi hulit, pentru că de vrednicie şi
slavă se împărtăşeşte, nu a fost hulit de Mihail înaintea Domnului
nu vor putea fi întregi înţelepţi cei ce cu lesnire pe vrednicii le
hulesc, carii cu mult mai mici şi mai jos decât cinstea îngerilor
sunt. Iar vrednicii, pe puterile cele dumnezeieşti le numeşte, ori şi
începătorii-le şi dregătoriile cele bisericeşti (episcopi, preoţi, n. tr.)
împotriva cărora aceştia pornindu-se nu încetează  a le huli pe
dânsele.
12. Iar aceştia ca nişte dobitoace necuvântătoare fireşti, născute
spre vânare şi stricăciune, întru cele ce nu înţeleg hulind, întru
stricăciunea lor vor pieri.
13. Carii îşi vor lua plata nedreptăţii, dezmierdare socotind pe
desf ătarea cea de ziua.
Oarecarii pe acest stih aşa l-au tâlcuit: Ca nişte dobitoace
necuvântătoare fireşti fiind f ăcute întru a lor stricăciune se vor
strica, adică, cu nimic deosebindu-se de dobitoace, care numai
 pentru stricăciune s-au f ăcut. Iar ca nişte dobitoace necuvântătoare
fireşti, adică, care tr ăiesc numai după simţuri, nu după minte, sau
după  viaţa cea de gând. Pentru aceea şi lesne sunt prinşi cu
ispitirile după  viaţa cea stricăcioasă, fiindcă  de mânie şi de poftă 
aduşi
IPG 66 verso
şi împrejur purtaţi sunt întru acelea care nu le ştiu, adică, întru
cuviincioasa lor necunoştinţă  hulind, cu stricăciunea cea după 
vrednicia lor se vor strica, şi îşi vor lua plata nedreptăţii, pe care de
voia lor ei şi o au pricinuit. Dezmierdare socotind pe desf ătarea cea
de ziua, pe cea cu adevărat, zice, dorită, şi pe cea adevărată şi prea
iubită  veselie şi dezmierdare, întru cea din fiecare zi a gâtlejului
îndulcire socotindu-o. Se cuvine a şti însă, că  dumnezeiasca
Scriptur ă pe cele ce fireşte sunt întru oameni, adică, pe cele ce sunt
şi întru dobitoace, când le prihăneşte, le aseamănă  cu cele
necuvântătoare. „Şi omul, în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-sa
 

cu dobitoacele cele f ăr ă de minte, şi s-a asemănat lor.”*126  Şi „Nu

fiţi ca şi calul şi ca asinul”.*127  Şi „Cai nebuni spre partea
femeiască s-au f ăcut”.*128  Şi „Deci fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi
ca porumbeii”.*129 Nu pref ăcând ? firile când zice acestea, ci de la
fireştile porniri ale acestora îndemânând a se feri. Iar când oarecare
mântuitoare poruncă ar porunci, trimite către cele de mai înainte şi
mai bune asemănări. Precum acest: „Deci fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv”*130. Nici aici nu schimbă  firile, ci
 poruncind ne sf ătuieşte pe cât ne e puterea.
S purcaţii şi necuraţii, cari se hr ănesc cu înşelăciunile lor,
mâncând cu voi.
14. Ochi având plini de preacurvie şi de păcat nepăr ăsit,
amăgind sufletele cele ne întărite.
15. Inimă iscusită în lăcomie având. Fii ai blestemului, carii au
lăsat calea cea dreaptă şi s-au r ătăcit
IPG 67
urmând, căii lui Valaam din Vosor, care plata nedreptăţii a iubit.
16. Iar mustrare pentru f ăr ădelegea sa a avut: asin necuvântător,
cu glas omenesc gr ăind, a oprit nebunia proorocului.
Urmarea cuvântului aşa este, întinaţi şi pângăriţi, inimă iscusită 
având întru lăcomie, şi iubirea de argint. Fii ai blestemului,
ospătându-se cu voi, ochi având plini de preacurvie, şi de păcat
neîncetat. Amăgesc suflete ne întărite, pe care şi Pavel le-a numit
mueruşi încărcate cu păcate. Iar aceştia păr ăsind calea cea dreaptă,
au mers în calea lui Valaam din Vosor, etc. Glasurile lor sunt ca
nişte izvoare f ăr ă de apă, nori care se pierd de vifor etc. Şi pentru
ce li s-au gătit lor întunericul în veacul ce va să  fie? Pentru
covâr şitoarea deşertăciune a lor, prin care amăgesc pe cei ce mai
înainte întru r ătăcire au petrecut, şi cu adevărat de aceasta au fugit,
ca să se întoarcă, spre înver şunări şi spre poftele trupului, precum
câinele la a sa borâtur ă. Iar cele ce sunt în mijloc puse sunt
126
 Psalm 48, 12.
127
 Psalm 31, 10.
128
 Ieremia 5, 8.
129
Matei 10, 16.
130
 Luca 6, 36.
 

vestitoare ale deşertăciunii lor şi doveditoare. Iar mintea este

aceasta: Nimic nu au care de cur ăţie să  se ţină, ci ca nişte
întinăciuni pe haina cea curată, adică peste petrecerea şi viaţa bună 
odr ăslind, când vor amăgi pe oarecarii şi vor putea să facă bărbaţi
şi muieri desfrânaţi şi înver şunaţi pe cei ce sunt împreună  cu
dânşii, desf ătare socotesc locul acesta, fiindcă  îşi împlinesc a lor
înver şunare. Încă şi ospătându-se
IPG 67 verso
cu voi, nu pentru dragoste zice, şi ca să vă împărtăşească pe voi din
 bunătăţile lor fac acest lucru, ci căci află  ei această  vreme
îndemânatecă de a amăgi pe muieri. Că aceştia ochi având, nimic
alta nu văd, decât numai pe prea curve, şi la acest lucru neîncetat
căutând şi păcătuind, ca nişte fii ai blestemului, pe sufletele cele ne
întărite le amăgesc. Că  inima lor, întru nimic altceva decât întru
lăcomie de averi şi desfrânări s-au iscusit, pentru acestea
amândouă păr ăsind calea ce-i îndrepta pe dânşii la mântuire, s-au
r ătăcit dintru aceasta, pătimind asemenea cu Valaam cel din Vosor.
Fiindcă  şi acela prin luarea darului plata nedreptăţii a iubit. Şi
mustrare a avut a f ăr ădelegii sale, asin necuvântător, care a gr ăit cu
glas omenesc, şi a oprit nebunia proorocului. Dintru care ne
învăţăm, că pentru patima lui cea firească Valaam, despre ceea ce
o hr ănea prin îndr ăcita sa vr ă jitorie, odată fiind oprit de Dumnezeu,
a doua oar ă cu întrecere se sârguia a merge către Balac. Şi după ce
s-a legat cu frica lui Dumnezeu şi cu înfricoşările cele de pe cale,
n-a stricat graiul blagosloveniei, care lucru nu era al vr ă jitoriei. C ă 
 prooroci fiind gr ăiesc cele ce gr ăiesc pentru aceea şi proroc pe
dânsul l-au numit, ca pe cel ce ştia cele ce le zicea. Că  nu întru
alegerea cuvintelor celor mai bune s-ar fi f ăcut, dacă nu ar fi ştiut
acelea care se gr ăia. Deci nu a vr ă jitoriei era blagoslovenia, ci a
 puterii lui Dumnezeu.
17. Aceştia sunt izvoare f ăr ă de apă nori care se poartă de vifor,
cărora negura întunericului în veac se păzeşte.
18. Că cele trufaşe ale deşertăciunii gr ăind, amăgesc
IPG 68
 

cu pofte trupeşti şi cu înver şunări, pe cei ce cu adevărat au scă pat

de la cei ce vieţuiesc întru deşertăciune.
19. Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunii,
că de care cineva se biruieşte, acestuia şi rob este.
După ce a gr ăit multe, întru care de faţă a adus pe asemănarea
lui Valaam, au luat cuvântul a doua oar ă pentru cei necuraţi. Şi îi
aseamănă pe dânşii cu izvoarele cele f ăr ă de apă, fiindcă au pierdut
apa cea curată  şi băutoare a propovedaniei vieţii. Îi pune alături şi
cu norii care se gonesc de vânturi potrivnice. Vifor i-a numit
 pentru că învârte şi spulber ă pe ceea ce o gonesc. Deci zice că nu
sunt nori str ălucitori precum sfinţii, ci ceţe pline de negur ă. Şi
 pentru ce? Au adăogat pricina: că trufaşi fiind gr ăiesc deşertăciune,
amăgind întru înver şunări prin pofta trupească, pe cei ce petreceau
mai înainte întru r ătăcire, şi apoi la Domnul s-au întors. Încă fiind
ei robi ai necur ăţiei celei zise mai înainte, pe care o numeşte cu
dreptate şi stricăciune, le f ăgăduiesc celor amăgiţi de dânşii
slobozenie. Pentru aceea gând minunat şi socoteală aduce pe urmă,
că  robi fiind păcatului, că  de care patimă  se biruieşte cineva,
aceleia este rob. Ei f ăgăduiesc altora slobozenie. Şi aceasta de aici
înainte mai pe larg se va face cunoscută.
IPG 68 verso
20. Că dacă după ce a scă pat de spurcăciunile lumii prin cunoştinţa
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi cu acestea iar ăşi
împleticindu-se se biruiesc, s-au f ăcut lor cele de pe urmă mai rele
decât cele dintâi.
21. Că mai bine era lor, să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât
după ce o au cunoscut, a se întoarce înapoi de la sfânta poruncă ce
li s-a dat lor.
22. Că s-a întâmplat lor pilda cea adevărată. Câinele s-a întors la
 borâtura sa şi porcul scăldat în mocirla tinii.
Două  lucruri pregăteşte prin cele puse înainte. Că  şi de nevoie
cel biruit robeşte celui ce-l biruieşte, căci cei ce după  cunoştinţa
adevărului, se împleticesc iar ăşi cu cele de mai înainte, cad întru
mai rele r ăutăţi decât cele în care căzut mai dinainte. Şi aduce
asupra acestora pe paremie întru ajutor. Şi este cuvântul aşa: Că 
 

dacă  prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos

scă pând ei de spurcăciunile lumii, se biruiesc iar ăşi împleticindu-se
de dânsele, oarecum şi negreşit robesc lor, şi cu cunoştinţa mai r ău
rob al acestora s-a f ăcut. Fiindcă satana se sârguia asupra lor ca pe
cei asupriţi întru şi mai rele să-i încurce. Pentru aceea şi Apostolul
zice: Că  de vreme ce aceasta se găteşte celor ce iar ăşi cântă  pe
cântarea celor rele, mai bine era lor nici să  fi cunoscut, decât
cunoscând binele să  se prindă  şi de cele mai rele să  se biruiască.
Fiindcă  şi câinele către a sa borâtur ă  întorcându-se, este mai
vrednic de greaţă. Precum şi porcul căutând să  se tăvălească, în
tină se face
IPG 69
mai întinat decât era mai înainte.

CAP: 3.

1. Şi aceasta acum, iubiţilor, a doua epistolă  scriu vouă, întru

care deştept cu aducerea aminte mintea voastr ă cea curată;
2. C a s ă v ă aduceţi aminte de graiurile cele mai dinainte zise de
sfinţii prooroci şi de porunca noastr ă  a apostolilor Domnului şi
Mântuitorului Iisus Hristos.
Dintru acest stih ne învăţăm că două sunt epistolele lui Petru. Iar
acest, întru care deştept pe mintea voastr ă, întru acest chip este. Ca
şi cum ar zice aşa, întru care epistolii deştept pe mintea cea curată 
care este întru voi. Că  al minţii celei curate este lucrul, ca pe
mântuitoarele învăţături cele auzite acum şi întru dânsa puse să le
 pomenească, să  se deştepte spre apucarea şi spre deşteptarea cea
către lucrarea acestora cu toată puterea şi sârguinţa. Şi s-a pus (în
minte) prin proroceştile şi apostoleştile propovăduiri. Pentru care
şi Pavel zice: „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a
 proorocilor,”*131. Că  toţi aceştia venirea Domnului o au vestit. Şi
nu este cu putină să nu credeţi atâtora martori. Şi ce, zic, prooroci
şi apostoli? Că  au vestit şi întâia şi a doua venire a Domnului şi

131
 Efeseni 2, 20.
 

Mântuitorul nostru, şi este sintaxisul aşa: Ca să vă aduceţi aminte

de graiurile cele mai înainte zise de
IPG 69 verso
sfinţii prooroci, de porunca noastr ă  a apostolilor, de porunca
Domnului şi Mântuitorului. Că de obşte se înţelege, acest, de. Iar
 pentru ce pomenirea aceasta le porunceşte să  o aţâţe? Adaogă  pe
urmă. Că cei ce tr ăiesc viaţă după poftele lor cu patimi, văzând pe
cineva temându-se de venirea Domnului, pe care împreună cu alţi
dascăli purtători de Dumnezeu, şi însuşi Domnul mai înainte a
vestit-o şi pentru acesta lepădându-se de necurata lor vieţuire, şi
mai ales, că  nu îndată  după  grai urmează  şi cercarea, ci se
 prelungeşte pentru mântuirea celor ce sunt scrişi în cartea celor ce
se mântuiesc, se pun cu obr ăznicie asupra credincioşilor
 batjocorindu-i.
3. Aceasta mai înainte ştiind, că vor veni în zilele cele de apoi
 batjocoritori care vor umbla după poftele lor.
4. Şi vor zice: unde este f ăgăduinţa venirii lui? Că  de când
 părinţii noştri au adormit, toate aşa r ămân precum au fost de la
începutul zidirii.
5. Că ei nu voiesc a şti aceasta,
Căci nu îndată  zice după  grai urmează  cercarea venirii
Domnului pentru mântuirea celor mulţi carii sunt scrişi în cartea
vieţii, se ridică asupra celor credincioşi batjocoritori luându-i în râs
şi zicând: Unde este f ăgăduinţa venirii lui? Deci pentru pricina care
mai înainte am zis-o, nu s-a împlinit, nu este drept a nu crede nici
celorlalte mântuitoare porunci ale Domnului şi a nu vă  supune,
împilându-vă de socotelile
IPG 69 b
lucr ătorilor de rele. Şi aceasta gnosticii (cunoscătorii) care era întru
acele vremi, adică  nassiinenii şi lambetinii şi evhiţii bârfeau. De
cari, zice, că de toţi vrând ei se tăinuieşte, că de voie mijesc către
adevăr. Şi ce este ce se tăinuieşte de dânşii? „Că precum în vremea
 potopului erau ceruri, din apă după (cartea n. tr.) facerea lumii a lui
Moise, că zice cum că însuşi Dumnezeu au poruncit să se facă tărie
în mijlocul apei, în care cufundat fiind pământul aşijderea din ape
 

s-au ar ătat cu porunca aceluia. Şi fiindcă  din ape sunt alcătuite

cerul şi pământul, neaşteptat potopul a venit asupr ă, aşa şi acum
 prin foc este gătit a se face stricarea a toate, şi necredincioşi tot aşa
vor pieri. Că două fiind stihiile cele mai cuprinzătoare a toate, apa
şi focul, dintru care şi celelalte două stihii pe fiinţa lor o iau (aerul
şi pământul n. tr.), aerul se vede când se aburesc apele, iar
 pământul când se încheagă apele, adică din abur şi din închegare,
focul mijlocind, nimeni din cei ce au minte să nu fie necredincios,
că  pe această  putere de la Dumnezeu o a luat firea focului. Deci
două  fiind stihiile cele mai înainte cuprinzătoare şi de vreme ce
stricăciunea necredincioşilor prin apă s-a f ăcut, acum nevoie este,
zice, ca stricăciunea necredincioşilor prin foc să se facă.
Că cerurile au fost de demult, şi pământul din apă şi prin apă s-a
alcătuit cu cuvântul lui Dumnezeu.
Din apă adică, că dintru o pricină materialnică, iar prin apă, care
ţine pământul, pe ţărână ca pe nişte
IPG 69 b verso
oase ale lui strângându-le, şi ipostas şi fiinţă dându-i lui. Că dacă 
nu ar fi aceasta, apoi nevoie ar fi fost ca în ţărână  şi în praf să se
risipească  şi aer să  se facă, dar poate se va ridica cineva asupra
noastr ă  bârfind: Pentru ce oare Dumnezeu când a înfiinţat lumea
aceasta văzută, nu o au lucrat de la început întemeiată, de când
trebuinţă era şi către starea cea bună să se întoarcă, ci în vremea lui
 Noe prin potop, iar la sfâr şitul lumii prin foc, precum zice acum
Petru? Către carele vom zice: Că  nu era cu putinţă  să  se ţină  pe
sine neschimbată, ca şi cum, ceea ce din schimbare şi-au luat fiinţa,
că dintru nefiinţă întru fiinţă s-a adus, care lucru nici un mintos şi
înţelept nu va zice că  nu este schimbare. Şi de vreme ce
schimbarea a ieşit spre r ău, cu cele mai rele fr ământându-se, de
nevoe ziditorul acesteia (al lumii), în vremea lui Noe la starea mai
 bună întorcându-o, au f ăcut cur ăţirea prin apă, iar la sfâr şitul (lumii
n. tr.) prin foc. Fiindcă  şi noi obişnuim materiile prin foc să  le
mistuim, nu ca să  le dăm lor nefiinţă, ci ca să  le lămurim şi
cur ăţim, şi aceasta nimeni nu va fi care nu o crede. Deci asemenea
şi Dumnezeu prin foc la sfâr şitul lumii s-a f ăgăduit a face cur ăţirea.
 

Pentru că  prisosurile strică, şi nu folosesc nimic la alcătuirea

omenească, precum sunt sadurile, dobitoacele iarba. Deci acestea
care sunt de prisos la viaţa aceasta stricăcioasă se vor strica. Deci
de vreme că în deşert şi în zadar le bârfesc pe acestea, cei ce caută 
că  lumea aceasta văzută  nestricăcioasă  s-a f ăcut dintru început.
Dacă  acest lucru va socoti cineva, apoi şi pentru înfiinţarea cea
gândită (îngerii n. tr) i se va părea să socotească, că aceasta dintru
ne
IPG 71
nefiinţă  s-au adus dar acesta încă  nu pricepe cum prima şi fireşa
fiinţă  îşi păzeşte nemurirea şi cum s-au rânduit aproape de fiinţa
fericitei şi dumnezeieştii firi.
6. Prin care lumea cea de atunci cu apă înecându-se a pierit;
Prin care, adică  prin cer şi prin pământ. Pământul pe apă 
izbucnindu-o, iar cerul prin jgheaburile sale slobozind apa peste
 pământ. Iar acest, au pierit, nu pentru toată lumea să-l înţelegeţi, ci
numai pentru jivini adică dobitoace, ca şi cum pe toată lumea întru
al s ău chip o aşează. Că pustie de acestea f ăcându-se, nici lume nu
ar fi putut fi.
7. Iar cerurile aceste de acum şi pământul cu acelaşi cuvânt sunt
 puşi sub păstrare, păzindu-se focului la ziua judecăţii şi a pierderii
oamenilor celor necredincioşi.
Cum că  prin foc va să  se facă  stricăciunea a toate, nu numai
creştinii, ci şi înţelepţii elinilor cred şi socotesc. Dar va zice
cineva: şi care este pricina de s-au înfiinţat şi s-au alcătuit, dacă se
cade să  se prefacă  lumea iar ăşi întru stricăciune? Deci vom zice,
Că nu se va duce cu totul lumea întru stricăciune, ci întru înnoirea
cea de a doua oar ă. Pentru aceea şi proorocul zice „şi vei înnoi faţa
 pământului.”*132  Că  precum prin lucrarea lui Dumnezeu, bună,
ipostăsuindu-se zidirea aceasta simţită, iar pentru călcare de
 poruncă 
IPG 71 verso

132
 Psalm 103, 31. / Biblia 1914.
 

a omului şi zidirea însăşi s-a supus deşertăciunii*133, adică, ca

neîntemeiată să aibă pe fiinţă, apoi fiindcă prin potop foarte puţini
erau oamenii cei cinstitori de Dumnezeu, ca şi cum de a doua oar ă 
lumea s-a înnoit şi s-a început prin Noe, şi prin jivinele cele ce prin
corabie s-au păzit, ca iar ăşi să se înfiinţeze sămânţa lumii. Însă nici
atunci firea oamenilor nu a stat în starea cea dintâi, ci spre cele mai
rele decât cele mai dinainte au curs. De la care legea cea prin
Moise dată o au întors înapoi, cu venirea Domnului. Deci fiindcă 
 prin multe chipuri este chemarea cea către mântuire, şi mult
despicată pieirea cea din nesupunere, pentru aceasta va fi trebuinţă 
de focul potopului, adică  stricăciunea şi mistuirea nu cu totul
desăvâr şit. Că a sufletelor nu va fi, încă nici a trupurilor. Că tuturor
ni se cade a sta înaintea judecăţii lui Hristos,*134 nu goli de trupuri,
numai cu sufletele, ci cu trupurile ne stricăcioase. Căci cum va
 putea sufletul să se muncească gol de trup, şi să-şi ia cele lucrate
de dânsul prin trup? Că nu este lucru al dreptului judecător, ca doi
greşind împreună, pe unul să-l lase, şi asupra celuilalt pe toată 
râvna să o aducă  şi să o pună. Încă  şi întru alt fel, că  şi cu foc ne
obişnuim să le cur ăţim pe materiile cele necurate, şi lămurite să le
 prefacem. Iar acest: păzindu-se la ziua judecăţii şi a pierzării, aşa
se cuvine a lua, de obşte pe acest, la ziua, adică, la ziua judecăţii, şi
la ziua pierzării, iar acest, a judecăţii, în loc de, a osândirii, este
 pus.
8. Iar aceasta un să nu se tăinuiască de voi, iubiţilor,
IPG 73.
că o zi înaintea Domnului, este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o
zi.
9. Nu va ză bovi Domnul f ăgăduinţa, precum oarecarii ză bavă o
socotesc, ci îndelung rabdă pentru noi, nevrând ca să piar ă cineva,
ci toţi să vină la pocăinţă.
După  ce a încheiat cuvântul că  va fi sfâr şitul lumii, şi cum că 
este trebuinţă să se l ămurească toate prin foc, şi noi mai pe larg am
tâlcuit: s-au mutat cuvântul către prelungirea vremii sfâr şitului
133
 Romani 8, 20.
134
 2Corinteni 5, 10.
 

lumii, şi zice: că nu întârzie Domnul f ăgăduinţa, precum socotesc

oarecare a fi întârziere, ci îndelung rabdă, aşteptând mântuirea
voastr ă, şi împlinirea numărului celor ce se mântuiesc, fiindcă  el
nemărginit fiind, nu este nimic care se potriveşte cu dânsul, ci şi o
şi o mie de ani sunt la dânsul ca o zi. Iar mai vârtos după David,
nici cât partea cea prea mică a zilei. Că zice aşa: „Că o mie de ani
înaintea ochilor tăi Doamne, ca ziua de ieri care a trecut. Şi straja
în noapte*135  Prin strajă  pe partea cea prea mică  ar ătându-o,
asemănând o mie de ani cu straja nopţii. Iar noaptea se împarte în
 păr ţi, fiindcă  şi Domnul întru a patra strajă  a nopţii*136  la sfinţii
Apostoli a venit, precum zice Evanghelia.
10. Şi va veni ziua Domnului ca un fur noaptea, întru care
cerurile cu urlet vor trece, stihiile arzând se vor strica şi pământul
şi lucrurile cele de pe dânsul vor arde.
IPG 73 verso.
11. Deci dacă acestea toate se vor strica, în ce fel trebuieşte să fiţi
voi întru sfintele petreceri cele dimpreună  şi întru faptele bunei
credinţe.
12. Aşteptând şi dorind a fi mai degrab venirea zilei lui
Dumnezeu, pentru care cerurile arzând se vor strica şi stihiile
aprinzându-se se vor topi?
Pe ne ar ătarea (ascunsul n. tr.) venirii Domnului, şi pe
neaşteptata venire a furului, şi prin vremea nopţii o au ar ătat. Prin
noapte pe ne ar ătare (ascuns), iar prin fur pe neaşteptată. Că nimeni
nu se va fura aşteptându-l pe fur. Pentru aceea şi Domnul zice: „Că 
 precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.
Şi precum era în zilele cele mai înainte de potop: mâncau şi beau,
se însurau şi se măritau,”*137  până ce a venit potopul peste dânşii,
aşa şi venirea Domnului neaşteptată  va veni asupra celor
necredincioşi. Iar acest cu urlet, înseamnă  cu glas. Şi osebit este
acest fel de glas la cele ce se mistuie şi se ard de foc. Şi caută de
vezi că au zis pământ, cum că lucrurile cele de pe dânsul vor arde,
135
 Psalm 89, 4.-5.
136
 Matei 14, 25.
137
 Matei 24, 37-38.
 

iar nu oamenii, f ăr ă  numai pierirea la cei necredincioşi au zis,

adică  pentru păgânătăţile lor. Căci „Calea necredincioşilor va
 pieri”*138, iar nu şi cel credincios.
13. Ceruri noi, şi pământ nou după  f ăgăduinţa lui aşteptăm,
întru care dreptatea locuieşte.
14. Pentru aceea iubiţilor, acestea aşteptând, nevoiţi-vă  să  vă 
aflaţi lui nespurcaţi şi neîntinaţi în pace.
IPG 74
15. Şi pe îndelunga r ă bdare a Domnului nostru mântuire să  o
socotiţi.
Ceruri noi şi pământ nou Domnul va ipostăsui, nu cu fiinţa şi cu
materia, face aceasta nu închegând casă nouă, acum şi din materie
care mai înainte n-au fost înfiinţată. Deci şi Dumnezeu odată după 
ce au înfiinţat materia o a formăluit în toate felurile de soiuri, şi de
asemănări, pe câtă  parte va fi trebuinţă  atunci, iar către
nestricăciunea de atunci, după  acestea pe cele nefolositoare şi de
 prisosit le va lepăda. Iar pe ceea ce este de folos, de a doua oar ă 
formăluindu-o cu frumuseţe nestricăcioasă şi nebiruită, o lasă ca pe
a doua şi ne stricăcioasa lume să o împlinească.
precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată 
lui a scris vouă;
16. Precum şi întru toate Epistolele sale, gr ăind de acestea, întru
care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pe care cei neînvăţaţi şi ne
întăriţi le r ăzvr ătesc ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzare.
17. Deci voi, iubiţilor, acestea mai înainte ştiind, păziţi-vă, ca nu
cu înşelăciunea celor f ăr ădelege fiind str ămutaţi, să  cădeţi de la
întărirea voastr ă.
18. Ci să  creşteţi întru harul şi cunoştinţa Domnului nostru şi
Mântuitorului Iisus Hristos. Acestuia slavă  şi acum şi în ziua
veacului, Amin.
IPG 74 verso
Şi pe acest cuvânt Pavel l-au zis, prin care zice: „că  bunătatea
lui Dumnezeu te aduce spre pocăinţă”*139. Şi dacă  îndelunga
138
 Psalm 1, 6.
139
 Romani 2, 4.
 

r ă bdare a lui Dumnezeu vă aduce spre pocăinţă, şi mântuitoare este

vouă poc ăinţa, apoi negreşit pentru folosul nostru, şi spre mântuire
este îndelunga r ă bdare a lui Dumnezeu, Iar grele de înţeles, zice,
care şi de cei necredincioşi, către r ăzvr ătiri vestesc. Că  aceasta
înseamnă  acest, le r ăzvr ătesc. Şi ca dintru una din aceasta să 
ar ătăm pe totul, aşa dumnezeiescul Pavel zice: „Şi unde s-a
înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul;”*140 Ei r ăzvr ătindu-l au zis:
Că aceasta zice Pavel: să păcătuim mai mult, ca mai mult să ni se
ierte. Şi acest lucru îl fac ei, pentru a lor pieire. Că precum cei ce
au ucis pe prooroci şi pe apostoli, aşa şi cei ce pe cuvintele lor
r ăzvr ătindu-le le surpă, sub aceiaşi osândă se supun. Fiindcă  şi pe
aceia i-au ucis oprindu-i pe dânşii, să  se folosească  mântuindu-se
cei învăţaţi de dânşii. Şi cuvintele lor asemenea le r ăzvr ătesc ca nu
cumva cineva prin dânsele să-şi culeagă  mântuire. Şi osebită 
întărire zice că-i credinţa cea întru Domnul. Şi precum întru
cealaltă  epistolă  întru rugăciune sfâr şeşte, aşa şi întru aceasta, pe
creşterea cea în credinţa Domnului rugându-o şi cerându-o lor.

Sfâr şitul epistoliei a doua a Sfântului Apostol Petru.

IPG 75
PRICINA
A Epistolei întâia a lui Ioan.

Fiindcă  Ioan însuşi este care a scris Evanghelia, el scrie şi

această epistolă aducându-le aminte celor ce crezuser ă acum întru
Domnul. Şi precum în Evanghelie aşa şi în epistola aceasta întâi
teologhiseşte pentru Cuvântul, dovedind că  dea pururi este întru
Dumnezeu, şi învăţându-ne cum Tatăl este lumină, ca şi întru acest
lucru să cunoaştem pe cuvântul că este a lui lumină. Şi vorbeşte de
Dumnezeu tâlcuind că  nu este nouă  şi proaspătă  taina noastr ă, ci
cum că este dintru început şi dea pururi este ea, şi cum că acum s-a
ar ătat întru Domnul, care este viaţă ve şnică şi Dumnezeu adevărat.
Încă  şi pricina venirii şi ar ătării acestuia o pune, zicând că aceasta

140
 Romani 5, 20.
 

este: Că el a venit ca să strice şi să piardă lucrurile diavolului, şi pe

noi să ne slobozească din moarte, şi să ne facă pe noi să cunoaştem
 pe Tatăl şi pe Dânsul adică pe Fiul pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci o scrie către toată  vârsta, către copii, către tineri, către
 bătrâni, că  Dumnezeu s-a f ăcut cunoscut, de aceea lucrarea cea
dr ăcească  s-au biruit, surpându-se şi pierzându-se moartea. Apoi
 prin toată Epistola ne învaţă pentru dragoste, vrând ca noi unii pe
alţii şi între noi să ne iubim, şi ar ătând, că  şi Hristos ne-a iubit pe
noi. Deci tâlcuieşte şi pentru deosebirea fricii şi a dragostei, şi a
fiilor lui Dumnezeu, şi a fiilor diavolului, şi pentru păcatul cel de
moarte, şi pentru
IPG 75 verso.
cel care nu-i de moarte, şi pentru deosebirea duhurilor. Şi de aceea
desparte care duh este de la Dumnezeu, şi care al înşelăciunii. Şi
când putem să  ne cunoaştem dacă  suntem fii ai lui Dumnezeu, şi
când ai diavolului. Şi pentru ce fel de păcat suntem datori a ne ruga
 pentru cei ce păcătuiesc, şi pentru care păcat nu ni se cade a ne
ruga. Şi cum că cel ce nu iubeşte pe aproapele nu este vrednic de
chemare, nici poate să zică că este al lui Hristos. Arată încă  şi pe
unimea fiului cu Tatăl, şi cum că cel ce se leapădă de Fiul, nu are
nici pe Tatăl. Şi învaţă  în Epistola aceasta zicând, cum că  acest
lucru osebit este al lui Antihrist, adică  a zice, că  Hristos nu este
însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ca să fie ar ătat, că cel ce nu mărturiseşte
că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este mincinos. Şi sf ătuieşte prin
toată epistola să nu se mâhnească cei ce cred întru Domnul, dacă se
ur ăsc de către lume, ci mai vârtos să se bucure, că urâciunea lumii
arată pe cei credincioşi, c ă s-au mutat din lume, şi sunt de aceea ai
 petrecerii celei cereşti. Şi la sfâr şitul epistolei iar ăşi pomeneşte
zicând: Că  Fiul lui Dumnezeu este viaţă  veşnică  şi Dumnezeu
adevărat, şi ca să-i slujim acestuia şi să ne păzim pe noi înşine de
idoli.

CAPETE
Ale Epistolei celei întâi a lui
 

IOAN.

1. Teologie evanghelică pentru Hristos. Întru care şi pentru

mărturisire şi luarea aminte, ca s ă nu mai păcătuim. Şi cum că 
păzirea poruncilor lui Dumnezeu pe cuno ştinţă 
IPG 76
o întăreşte.
2. Pentru dragoste, f ără de care, este p ăgânătate. Întru care
şi sf ătuire pentru darul fiecăruia după  vârstă, şi pentru a ne
feri de dragostea cea către lume.
3. Pentru fraţii cei mincino şi carii se leap ădă de Dumnezeu.
Şi cum că  blagocestia cea întru Hristos a Tat ălui este
mărturisitoare. Că  slavoslovia Tatălui este teologia Fiului.
Întru care şi pentru dumnezeiescul şi duhovnicescul dar întru
sfinţenie întru nădejdea întru cuno ştinţa lui Dumnezeu. Şi cum
că  tot cel ce este întru Hristos, afar ă  de păcat este, că  cel ce
păcătuieşte de la diavol este.
4. Pentru dragostea cea către aproapele, şi pentru
aşezământul cel milostiv şi împărtăşitor. Întru care şi pentru
ştiinţa cea bună  care este întru credin ţa lui Iisus Hristos.
Pentru alegerea duhurilor, pentru m ărturisirea înomenirii
Domnului.
5. Pentru iubirea de fra ţi spre cinstirea de Dumnezeu.
6. Pentru teologia Fiului întru slava Tatălui. Şi pentru
biruinţa cea împotriva celui r ău prin credinţa în Iisus Hristos
spre viaţă.
7. Pentru sprijinirea fratelui celui ce gre şeşte, prin
rugăciune. Şi pentru ca s ă  nu păcătuim. Întru care şi pentru
depărtarea de cinstirea cea dr ăcească.
IPG 76 VERSO

A Sfântului Teofilact al Bulgariei

TÂLCUIRE la Epistola I a
Sfântului Ioan
 

Teologul.

CAP: 1.

1. Ce era întru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri,

Aceasta scrie şi către iudei, şi către elini, carii prihăneau taina
noastr ă  ca pe una nouă  şi proaspătă. Deci arată  că  aceasta este şi
veche, că este dintru început. Şi îndată prin începutul cel gândit ne
dă să înţelegem, că nu numai de cât legea, ci şi de cât zidirea cea
dintru început este mai veche. Că aceea au avut început, iar aceasta
era mai înainte de începutul acesteia. Că  pentru cele de ieri şi de
alaltăieri, ce ar fi zis cineva? Care prin înver şunare r ăsturnate fiind,
târziu cândva pe ipostăsuire o au avut, după  ce întru necur ăţie se
îndeletniciser ă  oamenii, a căreia şi învăţătur ă  şi pomenire era
aceasta (necur ăţia) şi din cea mai bună stare a noastr ă întru noaptea
aceasta revărsată şi poezită curge.
Deci pe mărime tainei noastre ar ătându-o prin vechimea
acestora, adaogă  că  şi viaţa este aceasta. Şi viaţă  nu măsurând
 prelungirea vieţii, ci ipostatnică, ca ceea ce la Tatăl dea pururi era
 precum şi în Evanghelie zice: „Şi Cuvântul era laDumnezeu”*141.
Acest era, nu a lut fiinţă 
IPG 77
vremelnică, ci fiinţă a lucrului celui ipostatnic, şi a tuturor celor ce
 pe fiinţă o au dobândit şi început şi fundament, şi f ăr ă de care nu ar
fi putut acestea să se ipostăsuiască. Că fiecare lucru din cele f ăcute
se zice că este ceva, adică, se zice că este înger, se zice că este cer,
că  este soare, celelalte toate se zice că  sunt ceva. Iar numai Fiul
singur este fiind, de la care toate vin împărtăşindu-se spre
înfiinţare. Pentru aceea şi Pavel zice: „Că întru dânsul viem şi ne
mişcăm şi suntem”*142; Pe auzirea acestuia cea pentru învăţătura
cea aducătoare înăuntru mai înainte primindu-o cineva vine ca să 
vadă  pe dânsul, nu trupeşte, ci cu cunoştinţa şi ştiinţa, şi nu cu
ochii cei trupeşti, ci au ai minţii, iar pipăire, s-a zis şi pentru
141
 Ioan 1, 1.
142
 Faptele 17, 28.
 

cuvântul vieţii, ceea ce zice: „Eu … sunt viaţa”*143. Se va zice aşa

şi pentru cuvântul cel ce era întru început, că am auzit prin lege şi
 prin prooroci că va veni. Pe acesta după ce a venit ar ătat cu trupul
l-am văzut, şi l-am pipăit că: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut
nici odinioar ă” *144. Că  nu ne-am încrezut precum s-ar întâmpla
celui ce s-a ar ătat, ci prin pipăire, precum aici mai sus se zice,
adică, cu cercare şi ispitire a legii şi a proorociilor cele pentru
aceasta, am crezut cuvântului celui ce s-a ar ătat cu trup. Deci nu pe
ceea ce era o am văzut, sau o am pipăit, „că neamul lui cine-l va
spune?”*145  , ci pe ceea ce s-au f ăcut, adică  cu atingere
cunoscătoare, sau şi cu simţite, precum şi Toma după  înviere. Că 
unul era şi nedespăr ţit, acelaşi şi văzut, şi nevăzut, şi ţinut, şi
cuprins, şi neatins şi nepipăit, şi ca un om gr ăind, şi ca un
Dumnezeu minuni lucrând. Şi acestea pentru cea desăvâr şită unire
IPG 77 verso
a cuvântului cu trupul le zicem.
Ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, pentru Cuvântul vieţii.
2. Şi viaţa s-au ar ătat şi o am văzut şi mărturisim şi vestim vouă 
viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a ar ătat nouă;
În loc de, care o am privit, cu ochii noştri am văzut, şi ne-am
minunat, pentru că acest, am privit, de la minunez, şi se trage de la
cu spaimă văd. Iar acest am pipăit, în loc de am cercat am iscodit
se ia. Şi este urmarea cuvântului aşa. Care era la început, care am
auzit, şi am văzut, şi am privit cu ochii noştri, şi mâinile noastre au
 pipăit pentru cuvântul vieţii, care viaţă s-au ar ătat, pe care o am şi
văzut şi mărturisim şi o vestim vouă, şi zic de viaţa cea veşnică 
care este la Tatăl şi s-au ar ătat nouă. Deci ceea ce am văzut
aceasta, şi vestim vouă.
Aici este r ăspunderea cuvântului, adică întru acest, deci care am
văzut-o. Şi nu a f ăcut vestirea Ioan aşa precum noi, întâi pentru
întrebuinţarea cuvântului celui scurtat, după  aceea încă  şi pe
 bârfirea elinească necinstindu-o, şi ar ătând că nu întru cuvinte este
143
 Ioan 14, 6.
144
 Ioan 1, 18.
145
 Isaia 53, 8.
 

mântuirea noastr ă, ci întru lucruri, şi pe lângă acestea mai cu luare

aminte şi mai sârguitori pe noi lucrându-ne, ca nu noi de la sine cu
lesnire aflând pe cea pusă înainte, să ne trândăvim, Şi întru alt fel
şi teologhisind au voit cu ne luminarea să  acopere pe cele mai
înainte decât auzul cel pângărit, şi să nu
IPG 78
Le facă  lor cu întemeiere de obşte, pentru că  a arunca cele sfinte
câinilor, şi a lepăda mărgăritarele înaintea porcilor 146*, nu este
lucru al gândului celui întreg înţelept.
3. Ce am văzut şi am auzit, spunem vouă.
Ce este aceasta, că  viaţă  veşnică  fiind el s-au ar ătat nouă, şi
 privitori ai lui ne-am f ăcut, şi mai înainte de cruce, şi după înviere.
Că acelaşi şi cu trupul pe cruce s-au pironit, şi însuşi cu trupul au
înviat. Şi ce dobândă, zice că  aduce vouă  din vestirea aceasta?
Aceasta, că precum vă luăm pe voi părtaşi prin cuvânt ale acelora
 pe care le-am văzut, şi le-am auzit, aşa părtaşi vă avem pe voi ai
Tatălui şi ai lui Iisus Hristos Fiului Lui. Şi acest lucru dobândind,
 putem să ne umplem de bucurie, căci de Dumnezeu ne-am lipit.
Ca şi voi împărtăşire să ave ţi cu noi şi împărtăşirea noastr ă este
cu Tatăl şi cu Fiul lui Iisus Hristos.
4. Şi aceasta scriem vouă, ca bucuria voastr ă să fie deplină.
Noi pe voi părtaşi f ăcându-vă, avem mai multă bucurie, pe care
semănătorul bucurându-se o va dărui plată  secer ătorilor, întru
luarea plăţii o va dărui când se vor bucura şi aceştia căci se vor
îndulci de ostenelile lor.
5. Şi aceasta este vestirea care am auzit de la dânsul şi vestim
vouă, că Dumnezeu lumină este şi nici un întuneric întru dânsul nu
este.
IPG 78 verso 
6. De vom zice că împărtăşire avem cu dânsul şi întru întuneric
umblăm, minţim şi nu facem adevărul;

146
 Matei 7, 6.
 

  7. Iar de vom umbla întru lumină, precum el este întru lumină,

împărtăşire avem unii cu alţii şi sângele lui Iisus Hristos Fiului lui
ne cur ăţă pe noi de tot păcatul.
8. De vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim, şi
adevărul nu este întru noi.
Ia de a doua oar ă  şi repetă  cuvântul, luminând şi descoperind
care este vestea, pe care o au auzit, şi zice, că  este aceasta „Că 
Dumnezeu lumină  este, şi întuneric întru dânsul nu este”. Şi de
unde a auzit aceasta? de la însuşi Hristos, care zicea: „Eu sunt
lumina lumii. *? Şi lumina în lume a venit.
Deci lumină este, „şi întunericul pe dânsa nu o a cuprins”*147. Şi
lumină  gândită, care pe ochii sufletului către privirea lui îi
 porneşte, şi despre toate acestea materialnice (lumeşti n. tr.) îi
întoarce, şi numai către dânsul cu dor îi sârguieşte cu chemare
dr ăgăstoasă. Iar întunericul, ori pe neştiinţă ori pe păcat îl numeşte.
Că întru Dumnezeu nu se vede neştiinţă nici păcate, fiindcă acestea
se află împrejurul materiei, şi al stării şi aşezării noastre. Iar dacă 
undeva s-au zis, „Şi a pus întuneric ascunderea lui,*148 ci a zis pus,
nu că este întuneric. Precum au zis că este lumină. Că altul
IPG 79
este cel se pune şi altul cel ce l-au pus. Deci aici numeşte întuneric
 pe neştiinţa noastr ă, care întru aceea este pusă, căci pe Dumnezeu
a-l cuprinde şi a-l înţelege n-am putut. Şi a noastr ă este aceasta, nu
a lui Dumnezeu. Că  se pune ceva dintru cele ce nu sunt întru
cineva, şi nu pentru sine, ci pentru oarecare din cele ce sunt
împrejurul lui. Iar cum că  şi păcatul întuneric este numit, din cele
zise în Evanghelie de dânsul este ar ătat. Că zice: „Şi lumina întru
întuneric luminează, şi întunericul pe dânsa nu o a cuprins”.*149 
Întuneric pe fiinţa noastr ă  cea păcătoasă  ar ătându-o. Pentru că  se
află  lesne alunecătoare, se supune pizmătăreţului demon care ne
cheamă către păcat. Deci lumina întru fiinţa noastr ă f ăcându-se cea
atâta de lesne supusă  şi biruită, de cel ce ne supăr ă  şi ne asupreşte
147
 Ioan 1, 5.
148
 Psalm 17, 13.
149
 Ioan 1, 5.
 

o a f ăcut deodată  nebiruită. „Că  păcat n-a f ăcut”*150  etc. Deci

fiindcă  părtaşi vă  luăm pe voi, ai lui Dumnezeu, celui ce este
lumină, şi întru o lumină ca aceasta nu poate fi întuneric, după cum
s-au ar ătat, nici întru noi cei ce ne împărtăşim de lumina aceasta, să 
nu primim întuneric întru noi, ca nu fim puşi sub osânda minciunii,
să  ne gonim şi să  ne lepădăm de la împărtăşirea luminii. Drept
aceea de împărtăşirea cea între noi unii cu alţii ţinându-ne, şi ar ătat
este că şi de a noastr ă, şi de a luminii, ne vom păzi pe noi înşine ne
vânaţi de păcat. Dar va fi, zice, nouă acest lucru celor mai înainte
încurcaţi şi ţinuţi întru multe păcate? Că  nici un om adevărat şi
care ar gr ăi
IPG 79 verso
adevărul au ales va îndr ăzni să zică că nu este păcătos. Deci oricare
s-a cuprins cu frica aceasta, să cuteze zice, căci cu sângele lui Iisus
Hristos cel vărsat pentru noi, s-a cur ăţit cel ce a îmbr ăţişat
împărtăşirea cu el. Şi caută  de vezi că  pentru unirea cea
desăvâr şită, fiu al Tatălui şi pe luarea cea din noi o numeşte, al
căruia cu adevărat f ăr ă  de îndoială  este sângele, iar nu al lui
Dumnezeu.
Deci cum că  este r ău credincios şi bârfitor Nestorie, care
desparte de Fiul lui Dumnezeu pe trup, şi nu sufere să o numească 
 pe maica lui Născătoare de Dumnezeu; şi se cuvine a şti că toată 
gândirea graiului acestuia este a iudeilor hulă  şi r ăsturnare, căci ei
ziceau pentru Hristos, că noi ştim că păcătos este*151. Deci zice, că 
dacă lucr ăm lucrurile luminii, suntem părtaşi ai Lui, iar dacă nu le
lucr ăm, ne facem str ăini de dânsul. Deci cum nu cu adevărat este
lumină, şi nici un păcat nu au f ăcut, „şi cu cei f ăr ădelege s-a
socotit”*152 de voi? Deci, zice, dacă noi cei ce am zis „Sângele Lui
asupra noastr ă  şi asupra feciorilor noştri”*153  vom zice f ăr ă  de
ruşine că  nu am păcătuit, ne înşelăm pe noi înşine, adică, ne
amăgim, ca şi cum nu ar fi păcat căci am r ăstignit pe Hristos.

150
 Isaia 53, 9.
151
 Ioan 9, 24.
152
 Isaia 53, 12.
153
 Matei 27, 25.
 

Pentru aceea n-au zis: minţim, ci ne amăgim pe noi, că  amăgirea

este afar ă  de adevăr. Iar dacă  cunoaştem păcatul şi îl vom
mărturisi, ni-l va lăsa (ierta) nouă.
9. D e vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept ca
să  ne ierte nouă  păcatele, şi să  ne cur ăţească  pe noi de toată 
nedreptatea.
IPG 80
10. De vom zice că nu am păcătuit, mincinos facem pe dânsul,
şi cuvântul lui nu este întru noi.
R epetă cuvântul mai cu libertate mânuindu-l, ca prin înmulţirea
şi sporirea mustr ărilor aduse asupr ă, să-i facă  şi pe dânşii a
cunoaşte mărimea greşelii, şi spre mărturisire să-i îndemne. Iar cât
 bine se naşte din mărturisire, au ar ătat zicând: „Spune tu
f ăr ădelegile tale întâi, ca să  te îndreptezi”*154. Şi se obişnuieşte
ucenicul acesta de acum întru ale sale învăţături pe aceleaşi de
multe ori să  le zică, întâi mai smerit şi mai prejos, apoi mai
desăvâr şit şi mai înalt., vrând să facă pe cunoştinţă mai luminată.
Şi l-au zis credincios pe Dumnezeu, în loc de, adevărat. Că  acest
nume, credincios, nu numai la cel încredinţat, ci şi la cel
încredinţător se zice. Care de la năravul său cel adevărat poate să-i
împărtăşească  şi pe alţii dintru aceasta. Deci aşa, Dumnezeu este
credincios, iar drept, fiind către cei ce se apropie de dânsul, oricare
 păcate de ar fi f ăcut el nu-i leapădă. Deci lasă  şi iartă p ăcatele f ăr ă 
de îndoială, celor ce prin pocăinţă năzuiesc la sfântul botez. Ori de
şi împotriva lui sau împotriva altora au greşit. Deci dacă 
mărturisim, zice, vom dobândi şi iertarea cea pentru greşelile ce
am greşit unii asupra altora. Iar dacă  f ăcându-ne f ăr ă  de ruşine
zicem, că  nu am păcătuit, îndoit vom lucra r ăul. Că  ne ar ătăm
înşine pe noi mincinoşi, şi asupra lui Dumnezeu hulim. Că el zice
 prin proorocul: „R ăsplătit-au mie rele pentru bune”*155.
IPG 80 verso

154
 Isaia 43, 26.
155
 Psalm 34, 11.
 

Şi prin sine iar ăşi: „De am gr ăit r ău, m ărturiseşte de r ău; iar de am

gr ăit bine, ce mă  baţi?”*156  Şi dacă  acestea aşa aflându-se, şi noi
zicem că nu am păcătuit, ne lepădam de cuvântul lui, care est duh
157
şi viaţă. Că „ Graiurile mele Duh sunt şi viaţă sunt”*  

CAP: 2

1. Fiişorii mei acestea scriu vouă, ca să  nu păcătuiţi. Şi dacă 

cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos cel
drept;
2. Şi acesta este cur ăţire de păcatele noastre, şi nu numai de ale
noastre, ci şi de ale a toată lumea.
Ştiind nestatornicia şi greşirea firii noastre apostolul, şi cum că 
avem de pururi plecarea împreună lucr ătoare spre cele mai rele, şi
 pe pizmătăreţul drac pândind mântuirea noastr ă, de nevoie cei ce
vieţuim cu ne luare aminte păcătuim, carii acum prin mărturisire
ne-am împrietenit cu Dumnezeu, adaogă pe acestea, că măcar deşi
vom greşi după  lăsare şi iertarea păcatelor noastre, să  nu ne
deznădă jduim înşine, că dacă ne vom întoarce vom dobândi iar ăşi
mântuire prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos. Că  el
vorbind Tatălui pentru noi, milostiv îl va face pentru păcatele
noastre. Şi nu numai pentru ale noastre ci şi pentru ale toată lumea.
Şi aceasta a zis-o căci scria către iudei: Şi ca nu numai întru aceştia
să se
IPG 81
încuie pocăinţa, ci şi către neamuri să o extindă pe aceasta. Ori că 
nu numai celor din acea vreme era f ăgăduinţa, ci şi tuturor celor de
după  acestea adică  celor de pe urmă. Iar mângâietor zice căci
 pentru noi roagă  pe Tatăl adică  îl îndeamnă. Şi mai omeneşte şi
mai cu iconomie acestea s-au zis, precum şi acest: „nu poate Fiul
să facă de la sine nimic”*158. Zice aceasta ca să nu se prepună că 
156
 Ioan 18, 23.
157
 Ioan 6, 63.
158
 Ioan 5, 19.
 

este potrivnic lui Dumnezeu. Şi cum că şi Fiul are stă pânire a ierta
 păcatele a ar ătat la slă bănogul*159. Încă  şi ucenicilor le dă această 
 putere ca să  lase (ierte n. tr.) păcatele*160, a ar ătat căci cu a sa
stă pânire face aceasta. Ci precum am zis, cu iconomie zice aceasta
acum apostolul, ori ar ătând pe împreună  fiinţa şi împreună  de o
 puterea Fiului cu Tatăl, şi cum că ceea ce o ar face una dintru acele
trei sfinţitoare ipostasuri de obşte este şi se socoteşte şi la celelalte.
3. Şi întru aceasta ştim că  l-am cunoscut pe dânsul, dacă  vom
 păzi poruncile lui.
O bicei are fericitul acesta bărbat, să întrebuinţeze aceleaşi nume
la deosebite însemnări, precum şi acest: „În lume era, şi lumea
 printr’însul s-a f ăcut, şi lumea pe dânsul nu l-a cunoscut”*161. Deci
aşa şi acum au întrebuinţat pe acest, l-am cunoscut, cu deosebite
înţelesuri. Că se zice acest, cunosc, şi în loc de, ştie ceva, şi în loc
de, căci s-au unit cu totul cu cineva. După care însemnare este zis
acest: „Cunoscut-au Domnul pe cei ce sunt ai lui”*162  . Şi acest:
„Pentru că pe cel ce n-au cunoscut păcat, pentru
IPG 81 verso.
 pentru noi păcat l-au f ăcut”*163.
4. Cel ce zice: l-am cunoscut pe Dânsul şi poruncile lui nu le
 păzeşte, mincinos este, şi întru acesta adevărul nu este.
5. Iar cel ce va păzi cuvântul lui, cu adevărat întru acela
dragostea lui Dumnezeu deplin este; întru aceasta cunoaştem că 
întru dânsul suntem.
Şi din cea împotrivă  pe aceeaşi o formăluieşte mai cu
îndestulare uneltind dovada.
6. C el ce zice că petrece întru dânsul, dator este precum acela a
umblat, şi el aşa să umble.
Prin lucruri, zice, se arată dragostea cea desăvâr şită. Însă fiindcă 
este cineva de face dreptate şi cu de amăruntul poruncile, iar el
însuşi cu lenevire şi cu pregetare să se afle, care lucru departe este
159
 Matei 9, 7.
160
 Ioan 20, 23.
161
 Ioan 1, 1o.
162
 2Timotei 2, 18.
163
 2Corinteni 5, 21.
 

de la Dumnezeu. Pentru aceasta zice: că cel ce s-au împrietenit cu

Dumnezeu, dator este după unirea cea cu Dumnezeu cu vrednicie
să vieţuiască.
7. Iubiţilor, nu scriu vouă poruncă nouă, ci poruncă veche care
aţi avut dintru început. Porunca cea veche este cuvântul, care aţi
auzit dintru început.
S pre dragostea cea către aproapele se întoarce, şi zice, că unirea
adică dragostea cea către Dumnezeu,
IPG 82
se cunoaşte din dragostea cea către aproapele. Căci se poate ca cel
ce din cunoştinţa lui Dumnezeu s-au luminat, şi de dragostea lui s-
a umplut, să  aibă  întunericul cel pricinui din urâciunea cea către
fratele. Că  nu este cu putinţă  lumina să  fie întru acelaşi loc cu
întunericul. Drept aceea cel luminat din dragostea cea către
Dumnezeu, şi pe Dumnezeu îl are, şi pe lumina cea către fratele
său o are, care se aprinde dintru dragostea cea către fratele său. Iar
cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar ur ăşte pe fratele său întru
întuneric perpetuu este, pururi fiind orb cu ochii cei cunoscători,
fiindcă pe lumina unirii celei cu Dumnezeu, şi a cei-i cu fratele său
o a pierdut. Şi nu ştie de aceea, cum pe sine se va folosi.
Din început.
8. Iar ăşi poruncă  nouă  scriu vouă, care este adevărată  întru
dânsul şi întru voi; că întunericul a trecut, şi lumina cea adevărată 
iată r ăsare.
9. C el ce zice că este întru lumină, şi pe fratele său ur ăşte, întru
întuneric este până acum.
10. Cel ce iubeşte pe fratele său, întru lumină  petrece, şi
sminteală întru dânsul nu este.
11. Iar cel ce ur ăşte pe fratele său, întru întuneric
IPG 82 verso
este, şi întru întuneric umblă, şi nu ştie încotro merge, că 
întunericul a orbit ochii lui.
De vreme ce epistola aceasta sobornicească  fiind, şi îndeobşte
către toţi iudeii, şi către elini, către iudei poate să se zică cuvântul
acesta: Că nu le scrie lor poruncă nouă pentru dragoste, ci veche.
 

Că  şi în lespezile lui Moise, este scris acesta, vei iubi pe

Dumnezeu, şi pe aproapele tău ca pe sine-ţi. Iar către elini, ce ar fi
 putut zice cineva pentru porunca cea veche, nicăieri aceasta
aflându-se? Deci zicem, că  şi acestora este scrisă  legea pentru
dragostea cea către aproapele. Şi cum? Întru tă bliţa inimii, căreia
cu înţelegeri fireşti este scrisă. Şi cum că înţelegerile cele semănate
întru noi, se zic lege firească, destul este Pavel să  încredinţeze
cuvântul zicând: „Dar văd altă lege întru mădularele mele, oştindu-
se împotriva legii minţii mele … care este întru mădulările
mele”*164. Deci lege, adică  poruncă  veche au luat şi elinii, firea
lege scriindu-le, ca să fie blânzi unii către alţii, şi către tot cel de un
neam cu dânşii. Fiindcă  jivină  împreună  tr ăitoare şi împreună 
însoţită  este omul, care nu poate fi afar ă  de dragoste. Încă  scriu
istoriile cum că mulţi oameni au murit unii pentru alţii. Care este
lucru al dragostei celei mai mari, hotăr ăşte Mântuitorul nostru,
zicând: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva
sufletul său să-şi pună  pentru prietenii săi”*165. Aşa porunca
dragostei celei către aproapele fiind pusă  şi iudeilor şi elinilor,
zice, că lângă 
IPG 83
 porunca cea veche pe care o aţi auzit, pentru dragostea aproapelui,
încă  şi poruncă  nouă  scriu vouă, care o are pe adevăr şi întru
Dumnezeu cel împrietenit cu voi prin împărtăşirea cea cu dânsul, şi
întru voi cei împărtăşiţi cu dânsul. Că  de vreme ce zice: „Eu
lumină  în lume am venit”*166, şi lumina cea adevărată  după 
cuvântul aceluia acum luminează, şi întru lumină nu este întuneric.
Lumineze de aceea lumina dragostei cea adevărată  întru
aşezământul cel adevărat către fraţi şi ne f ăţarnic, şi întunericul
urâciunii să  treacă, adică  să  se pr ă pădească, că  aceasta înseamnă 
acest să treacă. Şi sfâr şitul îl însemnează Pavel când zice: „Că trece
chipul lumii acesteia”*167 

164
 Romani 7, 23.
165
 Ioan 15, 13.
166
 Ioan 12, 46.
167
 1Corinteni 7, 31.
 

  12. Scriu vouă  fiişorilor, că  se iartă  vouă  păcatele, pentru

numele lui.
Fiindcă a zis că poruncă nouă scriu vouă, arată  şi aşezământul
celor ce vor primi episcopie. Şi-l arată  prin adăogirea înainte şi
sporirea creşterii celei trupeşti. Că  ştia, că  nu cu aceiaşi osârdie
întocmai toţi vor primi cuvântul, nici cu sârguinţa deopotrivă, ci
unii mai cu neputinţă şi mai cu prostime, ca nişte prunci. Cărora le
şi f ăgăduieşte lăsarea păcatelor prin credinţa cea întru Hristos, iar
alţii ca unii ce au sporit acum întru bărbat desăvâr şit al vârstei
 plinirii lui Hristos, şi a şa că  şi pe alţii pot să-i nască ca pe nişte fii,
cărora le şi mărturiseşte că  au cunoştinţa celui dintru început. Şi
carele este aceasta, f ăr ă numai cuvântul lui Dumnezeu, care era şi
întru început la Dumnezeu*168. Iar alţii ca nişte
IPG 83 verso
tineri, cărora ca unora ce întineresc cu tăria şi cu virtutea sunt tari,
le mărturiseşte biruinţă asupra patimilor necinstei. Apoi iar ăşi întru
alt chip şi după  altă  lovire şi privire a minţii, pe aceiaşi o repetă 
după  măsura vârstei celei duhovniceşti potrivind cuvântul cel
dăscălesc. Deci zice fiindcă  aşa vă  cunosc pe voi că  după 
deosebirile vârstei voi veţi primi cele scrise de la mine vouă,
nevoie urmează  ca şi eu să  măsor după  starea şi aşezarea voastr ă 
învăţătura. Şi să  vorbesc unora dintre voi care ca nişte prunci aţi
cunoscut pe Tatăl, adică  pe Dumnezeu, iar altora ca unor părinţi,
care se află  cu mai multă  cunoştinţă  decât copii, cât nu l-au
cunoscut numai ca pe un Tată, ci şi mai mult decât acesta cu
cunoştinţa l-au deprins, şi fiinţa o au cunoscut, că este din început
şi veşnic şi negr ăit. Că  era dintru început, şi acestora, şi mai
desăvâr şit este vrednic să se facă cuvânt înaintea lui Dumnezeu. Iar
tinerilor ca unora ce sunt tari, şi către luptă  îndemânatici, şi către
nevoinţă, carii zice că vor avea dea pururi pomenire şi laudă pentru
 biruinţă, arată  că  au trebuinţă  de cuvinte mai vitejeşti şi mai
ostăşeşti.

168
 Ioan 1, 1.
 

  13. Scriu vouă, părinţilor, că  aţi cunoscut pe cel ce este din
început.
Fiişori ca cei ce pentru slă biciunea şi cruzimea vârstei, şi pentru
ne socoteala şi ne alegerea cea desluşitoare a poruncii greşesc.
Pentru aceea, şi zice că de iertare vă învredniciţi după ce se va face
întru voi putere ca să cunoaşteţi
IPG 84
că  Hristos este Domnul tuturor,” şi îndur ările lui peste toate
lucrurile lui”*169. Părinţii, ca cei ce sunt cu vârsta desăvâr şiţi au
luat cunoştinţa celui dintru început. Tinerii, carii pentru vârsta
tinerească se află cu iscusinţă  şi pentru că sunt gata ca să ia darul
 pentru biruinţa din lupta cea cu potrivnicul.
Scris-am vouă  tinerilor, că  aţi biruit pe cel viclean. Scris-am
vouă copiilor, că aţi cunoscut pe Tatăl.
14. Scris-am vouă, părinţilor că aţi cunoscut pe cel ce este dintru
început. Scris-am vouă, tinerilor, că  sunteţi tari, şi cuvântul lui
Dumnezeu petrece întru voi, şi aţi biruit pe cel viclean.
Pe numele cele trecute pentru vârste cuvântul cel năravnic l-au
încheiat. Iar pe acestea de acum din aşezare le repetă  f ăcând f ăr ă 
de lipsă sf ătuire.

15. Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva

lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul.
Aşa după ce a împăr ţit cuvântul după vârsta duhului adaugă de aici
şi pe cuvântul îndemnător, şi zice: nu iubiţi lumea. Acestea le zice
ca unor prunci, că  se tem dea pururi copii de dulceaţa şi
dezmierdarea cea văzută. Apoi zicând pricina pentru ce nu se
cuvine să  iubească  cineva lumea şi pe cele din lume: De aceea
către părinţi şi către tineri aduce
IPG 84 verso
învăţătura, că unii ca aceştia se află cu stare mai desăvâr şită. Şi ca
să nu socoteşti lume pe alcătuirea cea f ăcută din cer şi din pământ,
(adică  totul acesta), subliniază, pe urmă  care este lumea, şi care

169
 Psalm 144, 9.
 

sunt cele din lume. Şi lume numeşte pe norodul cel prost, care nu
are întru dânsul nici dragostea Tatălui. Dar care sunt cele din
lume? Cele ce se săvâr şesc după  pofta trupului. Care lucrându-se
 prin simţuri odr ăslesc pofta. Că  prin ochi simţirea cea prea de
nevoie, şi pe celelalte le-au cuprins. Iar întru poftă  tot r ăul se
 priveşte, curvia, băuturile, dragostele cele ne cuvioase, ucideri.
Acelea pentru lăcomie, iar acestea pentru ca să  piardă  pe cei
 potrivnici. Vicleşugurile, şi acestea ca supus să facem vicleşugului
 pe tot cel dinaintea noastr ă. Şi în scurt toate cele ce sunt vr ă jmaşe
lui Dumnezeu, prin pofta cea trupească se săvâr şesc de noi.
16. Pentru că  tot ce este în lume, adică  pofta trupului şi pofta
ochilor şi trufia vieţii, nu este de la tatăl, ci din lume este.
17. Şi lumea trece, şi pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu,
 petrece în veac;
Am zis acum că  lume numeşte pe norodul cel prost. Pentru
aceea şi Domnul zice ucenicilor: „Din lume nu sunteţi”*170 precum
şi Eu nu sunt din lume. Iar tatăl lumii acesteia este diavolul, adică 
al dulcii împătimiri şi al tulbur ării. Pentru aceea şi Domnul zice
 pentru ucenicii Lui către Tatăl: „Nu mă rog ca să-i ei pe din lume;
ci să-i păzeşti pe el de cel r ău”*171.
IPG 85
Adică de lume, care zice că de aiurea şi întru cel r ău stă. Şi întru alt
fel. Dacă  cel r ău se pune împotriva celui bun, iar cel ce pofteşte
cele ale lumii robeşte lumii nu este de la Tatăl, ci din lume, prea
ar ătat este că  nu este de la Tatăl cel din lume ci de la diavol.
Precum şi în Evanghelie zice către Iudei: „Voi din tatăl diavol
sunteţi”*172. Adică din meşteşugirile şi sârguinţele cele trupeşti, al
cărora diavolul este semănător şi de saduri grijitor. Şi zice că 
lumeştile pofte nu au r ămânere şi statornicie. Iar cele după voia lui
Dumnezeu r ămân dea pururi şi sunt vecuitoare. Şi nu este lucru al
celor întregi înţelepţi, să  treacă  alături de cele statornice, şi să  se

170
 Ioan 15, 19.
171
 Ioan 17, 15.
172
 Ioan 8, 44.
 

ţină de cele ce sunt nestatornice şi pier, f ăcând asemenea celor ce

zidesc case întru nălucire şi întru visele lor.
18. Fiilor, ceasul de apoi este; şi precum aţi auzit că  antihrist
vine, şi acum antihrişti mulţi s-au f ăcut; dintru aceasta cunoaştem
că ceasul cel de apoi este.
Acest, este ceasul cel mai de pe urmă, mai uşor şi ne
îngreunător este aşa. Fiindcă  epistola este sobornicească, care se
 potriveşte fiecărui om, şi este cu un soroc şi hotar al vieţii
fiecăruia,, ci nu este fiecăruia ar ătat sfâr şitul său. Deci după 
cuviinţă lângă sfâr şitul său au pus pe fiecare, ca şi cum dacă ceasul
cel mai de pe urmă  al sfâr şitului vieţii ar fi sosit să  urmeze
fiecăruia cu trezvie. Şi aşa dea pururi viaţă f ăr ă prihană  şi curgere
de fapte bune întru creştini să se
IPG 85 verso
alcătuiască. Şi întru alt fel. Cel nebun şi f ăr ă  de minte nu are loc
să-şi râdă de acestea. Că împăr ţindu-se tot lucrul în trei păr ţi, cea
dintâi, cea din mijloc, şi cea de pe urmă, negreşit totul din mijloc
cel mai de pe urmă  cu cuviinţă  este să  se zică. Drept aceea dacă 
Domnul a venit la mijlocul zecimii miei de ani, fiindcă pe la cinci
mii şi cinci sute (de la zidirea lumii n. tr.) a fost venirea Lui pe
 pământ, totul cel de la această vreme a curs ca de la un mijloc, cel
de pe urmă  dacă  l-ar zice cineva nimeni nu l-ar prihăni. Deci
fiindcă pe mijlocul cel de la venirea Domnului gr ămada cea de o
mie de ani l-au covâr şit, bine pe toată  vremea cea de la aceasta
cursă, cea mai de pe urmă  ar fi fost să  o numească. Că  această 
socoteală este pururi adevărată şi după Sf. Ioan cel cu gura de aur.
19. Dintru noi a ieşti, ci nu erau dintru noi; că  de a r fi fost
dintru noi, ar fi r ămas cu noi, ci au ieşti ca să se arate că nu sunt
toţi dintru noi.
Zicând pentru antihrişti, adaogă  şi zice dintru care: că  dintru
noi. Şi adaogă  aceasta, nimic lăsând din cele către luminarea
cuvântului. Şi zic ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine, şi de unde sunt
antihriştii aceştia? Aş  să  zică, cum că  dintru noi. Deci aşa fiind
trebuinţă  să  facă, nu au uneltit aşa. Poate prin amestecarea
cuvântului pe îngreunarea şi neplăcerea cea către dânşii ar ătându-
 

o. Dar pentru ce din ucenicii Domnului au ieşit Antihrist? Ca să 

 poată  aduce încredinţare celor ce se amăgesc, ca şi cum ar fi din
ucenici, şi carii după socoteala şi voia
IPG 86
dascălului ar fi f ăcut cuvântul propovedaniei, iar nu cu totul
împotriva propovedaniei s-ar fi purtat. Pentru aceasta zice din noi,
iar acest au ieşit, l-au pus că  după  ce s-au f ăcut ucenici, s-au
depărtat de la adevăr, şi ale sale huliri şi-au aflat. Că nu era dintru
noi, adică, de partea celor ce se mântuiesc. Că  dacă  ar fi fost
aceasta, ar fi r ămas împreună  cu ai săi. Iar acum zice, au f ăcut
acest lucru, ca să se arate, şi s ă se facă cunoscut, că s-au înstr ăinat
de noi. Că  sunt oarecare întru aceştia, care nu sunt dintre noi, cu
care s-au unit pe sine cei ce din noi au ieşti. Pentru care zice, am
zis şi acest, că nu sunt toţi dintru noi.
20. Şi voi ungerea aveţi de la Cel Sfânt, şi ştiţi toate.
21. Nu am scris vouă ca şi cum nu aţi şti adevărul, ci ca şi cum
l-aţi şti pe el, şi cum că toată minciuna nu este din adevăr.
22. Cine este mincinosul f ăr ă numai cel ce tăgăduieşte că Iisus
este Hristos? Acesta este antihrist, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe
Fiul.
23. Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatăl nu-l are; iar cel
ce mărturiseşte pe Fiul şi pe Tatăl are.
24. Drept aceea voi ceea ce aţi auzit dintru început, întru voi să 
r ămână. Şi de va r ămânea întru voi ceea ce
IPG 86 verso
aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi r ămâne.
25. Şi aceasta este f ăgăduinţa, care însuşi au f ăgăduit nouă, viaţa
cea veşnică.
După ce au zis acestea care se descoperir ă mai înainte, ca să  nu-
l pre puie cineva că  numai lui însuşi îşi afieroseşte această 
cunoştinţa acestora, şi că  se trufeşte prin aceasta asupra celor-laţi
credincioşi ca şi cum numai el singur ar fi ştiu aceasta, după 
cuviinţă adaogă acest, şi voi ungere aveţi, ca şi cum ar fi zis: Dar
 pentru ce povestesc eu acestea către voi ca şi cum nu aţi fi ştiut
acestea şi nu ştiţi voi acestea? Că  aţi luat de la sfântul botez
 

ungerea cea sfinţită, şi prin acesta pe dumnezeiescul Duh. Şi de

vreme ce este aceasta, apoi ştiţi că  nu am scris ca unora care nu
ştiţi, ci ca celor ce ştiţi, vremea cea de apoi, şi nă pădirea
antihriştilor, şi cum că toţi sunt plini de minciuni. Deci fiindcă s-a
înmulţit minciuna, pentru aceasta zic, că  şi antihrişti mulţi s-au
f ăcut. Că dacă Hristos este adevărul, pe carele şi voi cunoscându-l,
 pe adevăr îl aveţi întru sine, apoi negreşit cel mincinos potrivnic
fiind adevărului, adică, lui Hristos, antihrist este. Şi cine este cel
mincinos? Cel ce se leapădă că Iisus este Hristos. Aceasta o bârfea
Simon prea pângăritul, că altul este Iisus, şi altul Hristos. Iisus cel
născut din Sfânta Maria, iar Hristos, cel ce la Iordan s-a pogorât
din cer. Deci cel ce cu minciuna aceasta se întăreşte, acesta, este
antihrist. Dar şi
IPG 87
cel ce se leapădă de Tatăl şi de Fiul, şi acesta, zice că este mincinos
şi antihrist. Că  ziceau alţi eretici printre care s-a născut şi
 blestematul Valentin, cum că altul este Tatăl cel nenumit cu totul,
afar ă de cel ce se numeşte Tată al lui Hristos. Şi aceştia şi de Fiul
se leapădă, pentru că  om gol îl numesc pe Dânsul, şi cum că  nu
este din fire Dumnezeu, ca cel ce din Dumnezeu este Dumnezeu.
Pentru aceea adaogă: tot carele se leapădă de Fiul, nici pe Tatăl nu-
l are, precum iudeii carii lepădându-se de Fiul, se f ăţărnicesc că 
ştiu pe Tatăl. Dar să  ştie aceştia, că nici pe Tatăl nu l-au cunoscut.
Că  de l-ar fi cunoscut pe Tatăl, ar fi cunoscut şi pe Fiul. Că  este
Tată al Fiului Unuia Născut. Bârfea că al Fiului celui unui născut
este Tată. Şi aceeaşi bârfeau şi cei ce se tr ăgeau de la Simon. Deci
acestea aşa. Iar voi, aceleaşi care aţi auzit dintru început, adică, pe
Hristos bogoslovindu-se, păziţi-o întru sine-vă. Că  aceasta zice
 prin acest, să  r ămână  întru voi, că  dacă  întru voi va r ămânea
aceasta, care dintru început o aţi auzit, şi voi întru Fiul şi întru
Tatăl veţi r ămâne, adică  veţi fi părtaşi ai lui. Că  aceasta este
f ăgăduinţa ceea ce zice: „Precum tu, Părinte întru tine, ca şi aceştia
întru noi una să fie”.*173 Şi iar ăşi: „Şi aceasta este viaţa veşnică, ca

173
 Ioan 17, 21.
 

să  te cunoască  pe tine unul adevăratul Dumnezeu şi pe care ai

trimis, pe Iisus Hristos.”*174 
26. Acestea am scris vouă pentru cei ce vă înşală pe voi.
După ce au săvâr şit cuvântul cel zis mai înainte, adaogă 
IPG 87 verso
şi cuvântul pentru cei ce îi amăgea pe dânşii, adică, pentru
eresurile cele apărute. Pe urmă iar ăşi repetă, aceea ce şi mai înainte
de aceasta o am zis, ne pricinuind lor îngreuiere, cum că  încă  şi
voi pe ungerea pe care o aţi luat. Iar ce este aceasta s-au zis acum,
că pe Duhul cel Sfânt îl zice. Deci pe Duhul cel Sfânt pe care l-aţi
luat, fiindcă îl aveţi întemeiat la voi, nu aveţi trebuinţă, ca cineva
că vă înveţe pe voi, ci precum acelaşi Duh vă învaţă pe voi pentru
toate, după cum v-au şi învăţat pe voi, veţi r ămânea întru Dânsul.
Că adevărat este şi f ăr ă minciună care v-au învăţat pe voi.
27. Şi voi ungerea care aşi luat de la dânsul, întru voi să r ămână,
şi nu aveţi trebuinţă  ca să  vă  înveţe pe voi cineva, ci precum
aceeaşi ungere vă învaţă pe voi pentru toate, şi adevărată este, şi nu
este mincinoasă, şi precum v-a învăţat pe voi, r ămâneţi întru aceea.
Urmarea cuvântului este aşa. Fiindcă ungerea care o aţi luat de
la Dânsul, petrece întru voi, nu aveţi trebuinţă  ca cineva să  vă 
înveţe pe voi. Ci se cade să  r ămâneţi întru dânsa, precum v-au
învăţat pe voi.
28. Şi acum, fiişorilor, r ămâneţi întru aceasta, ca să  avem
îndr ăzneală  când se va ar ăta, şi să  nu ne ruşinăm de dânsul la
venirea lui.
29. Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că tot cel ce face dreptate,
de la dânsul s-a născut.
IPG 88

CAP: 3.

174
 Ioan 17, 3.
 

  1.Vedeţi ce fel de dragoste ne-au dat nouă  Tatăl, ca fii ai lui

Dumnezeu să ne numim; şi suntem.
După ce a zis de nă pădirea antihriştilor, şi de toată învăţătura lor
cea r ăzvr ătită, şi după ce i-a întărit destul ca să se afle nestr ămutaţi
şi să stea întru cele ce au fost învăţaţi, aduce vorba pe urmă  şi de
 plata lor cea gătită  pentru acestea, ca şi cum întărindu-i pe dânşii
 prin str ălucite daruri, şi zice: r ămâneţi întru Dânsul. Pentru ce? Ca
să ave ţi îndr ăzneală întru Dânsul când se va ar ăta. Că ce lucru este
mai luminat sau mai iubit decât îndr ăzneala, când vom ar ăta
înaintea lui Dumnezeu ostenelile noastre cele de o viaţă, să facem
acest lucru cu îndr ăzneală cu nimic ruşinându-ne la venirea lui. Şi
fiindcă  poate să  cerceteze cineva care lucruri bune ispr ăvind s-ar
face bine plăcut Lui? Îi învaţă  şi aceasta şi zice: Că  dacă  l-aţi
cunoscut pe El că este drept, apoi negreşit şi aceasta o cunoaşteţi,
că cel ce face dreptate, de la Dânsul s-a născut. Că cel drept îi naşte
 pe cei drepţi, şi cât este acest lucru spre îndr ăzneala şi lauda
noastr ă  nimeni nu ştie. Încă  nici pe dragostea şi bunătatea cea
către voi a celui ce dăruieşte, câtă  şi în ce fel este. Că  ştiţi ca v-au
dat vouă ca să vă faceţi şi să vă socotiţi fii ai lui. Iar dacă celor ce
sunt în lume nu este ar ătat acest lucru, că  sunteţi fii ai lui
Dumnezeu, să nu vă minunaţi de aceasta. Că pentru aceasta nu vă 
cunoaşte pe voi lumea, că nici
IPG 88 verso
 pe cel ce v-a pus pe voi fii din punere nu l-au cunoscut. Iar lume,
zice de norodul cel prost. Apoi de vreme ce v-a ar ătat şi v-a gătit
 pe punerea de fii, arată  mai luminat şi slava şi îndr ăzneala cea
gătită a celor ce s-au f ăcut fii din punere, şi zice:
Iubiţilor acum fii ai lui Dumnezeu suntem. Pentru acesta lumea
nu ne cunoaşte pe noi, căci nu l-au cunoscut pe Dânsul.
Lume este nordul cel prost, şi porcesc, care numai către viaţa
cea pământească este uimit, ca porcul către tină.
2. Iubiţilor, acum fii ai lui Dumnezeu suntem, şi încă  nu s-a
ar ătat ceea ce vom fi; ci ştim că, când se va ar ăta, asemenea lui
vom fi; că-l vom vedea pe el precum este.
 

  3. Şi tot cel ce are nădejdea aceasta întru dânsul, se cur ăţeşte pe

sine, precum şi el este curat.
Ca şi cum ar fi zis: Cu adevărat aţi cunoscut prin cele ce au
apucat mai înainte, că întru fii ai lui Dumnezeu ne-am luat şi ne-
am înălţat. Şi dacă  acum nu s-a ar ătat aceasta să  nu vă  tulburaţi.
Pentru că ceea ce acum nu este ar ătat, se va face ar ătat, când se va
descoperi acela. Că ar ătându-ne asemenea lui, pe slava punerii de
fii o vom pune pe faţă dinaintea noastr ă. Că fii negreşit trebuie să 
fie asemenea
IPG 89
Tatălui. Şi având îndr ăzneală către dânsul ca nişte fii, îl vom vedea
 pe dânsul precum este. Nu după  fire, că aceasta este cu neputinţă 
firii celei f ăcute. Dar cum? Pe cel curat cei curaţi, pe cel drept cei
drepţi. Că  lângă  cei asemenea cu ei vor odr ăsli şi se vor alipi cei
asemănători. Că  pentru acesta am şi zis puţin mai înainte, că 
suntem asemenea lui, nu după  fire. Că  ar fi zis nu asemenea, ci
aceeaşi. Iar acum fiindcă  nu va putea fi aceasta, au zis pe acest,
asemenea lui vom fi. Adică  după  felurimea slavei. Şi se cuvine a
mai însemna, că n-a zis mai sus, tot cel ce a f ăcut dreptate, ori cel
ce va face, ci cel ce face. Că faptele cele bune sunt lucr ătoare, şi au
 pe fiinţă când se fac. Iar după ce a încetat, ori vor înceta nu mai au
 pe a fi.
4. Tot cel ce face păcatul şi f ăr ădelegea face; şi păcatul este
f ăr ădelegea.
5. Şi ştiţi că el s-a ar ătat ca să ridice păcatele noastre; şi păcat
întru el nu este.
După  ce a dovedit şi a întărit cuvântul cel pentru dreptate prin
 bunătăţile drepţii celei de mai sus, acum se porneşte cu cele
 potrivnice cu dovezi, şi zice: tot cel ce face păcatul, zicând întru
acest fel oare şi ce: că voi cei ce v-aţi f ăcut fii din punere, lucraţi
dreptatea, ca să  nu vă  ar ătaţi deşer ţi de aceasta. Că  precum la
 păcat, nu cel ce l-a f ăcut, sau cel ce va să-l facă este păcătos, sau
cel f ăr ădelege, ci cel ce persistă în r ău şi
IPG 89 verso.
 

continuă  a-l lucra. Aşa şi drept nu cel ce nu lucrează, ci cel

lucr ător. Că nu veţi avea loc, de a păcătui. Că Hristos fiind f ăr ă de
 păcat venind pentru pierzarea păcatului, ne-a întărit pe noi a nu
 păcătui, pe cei ce suntem întru Dânsul care nu este împărtăşit
 păcatului. Şi ne-am adeverit întru credinţa cea întru dânsul, şi nu
ne-a lăsat loc să păcătuim. Că aceasta înseamnă prin acest, tot cel
ce r ămâne întru dânsul. Însă se cuvine a şti că păcatul este cădere
de la cel bun. Iar nelegiuirea, este greşeală întru legea cea pusă. Şi
acest început îl au fiecare dintre acestea două. Acela pe căderea din
 bunătate, iar aceea pe greşeala cea întru legea cea pusă  şi aşezată.
Şi se împreunează  acestea întru una şi aceeaşi. Că  şi cel ce
 păcătuieşte, pe scopul cel după fire şi întru fire pus nu l-au nimerit.
Că  scopul firii omeneşti este să  vieţuiască  după  cuvântare, că 
departe de necuvântare este sălăşluită. Asemenea şi cel ce ne
legiueşte, greşeşte întru legea cea dată  în fire, fiindcă  f ăr ă  de
înfrânare se poartă.
6. Tot cel ce petrece întru dânsul, nu păcătuieşte;
Cel ce nu încetează  niciodată  f ăr ă  de slă bire, de la lucrarea
faptelor bune.
Şi tot cel ce face păcatul; nu l-a văzut pe el, nici l-a cunoscut pe
el.
7. Fiişorilor, nimeni să  nu vă  amăgească  pe voi, acela ce face
dreptatea, drept este, precum şi acela drept este.
IPG 90
După ce au zis, că s-au ar ătat, şi pricina pentru care s-a ar ătat,
căci nef ăcând păcat, pe păcatul nostru să-l ridice, adică s ă-l piarză,
adaogă: Tot cel ce păcătuieşte nu l-a văzut pe dânsul. Şi aţi luat
semn că l-a ţi văzut pe el, ca să nu fiţi lesne prinşi de păcat, fiindcă 
sunteţi desăvâr şit întăriţi întru dânsul, apoi cei ce păcătuiesc cu
adevărat nu l-au văzut pe dânsul. Pentru aceea nici au cunoscut că 
l-au văzut. Fiindcă nu cu pipăirea şi atingerea goalei vederi o zice,
nici căci după  uşoara şi lesnicioasa nălucire au lucrat ei spre
cunoştinţă, ci cum căci cu oarecare judecată şi ştiinţă s-au apropiat
de dânsul, precum am zis mai sus. Şi după ce a zis acestea, merge
înainte f ăcându-le întărire, că nimeni, să vă amăgească pe voi. Că 
 

nu se poate întru alt fel, decât aşa să fie, cel ce face dreptatea pe cel
drept l-au cunoscut, şi drept este ca şi acela, adică, ca Dumnezeu.
Precum şi dimpotrivă, cel ce face păcatul, de la cel păcătos este,
care este diavolul, care păcătuieşte dintru început. Pentru aceea şi
grijindu-se se zidirea sa Dumnezeu, dreptate şi sfinţire fiind s-au
ar ătat, adică  în lume văzut s-a f ăcut, ca să  piardă  lucrurile
diavolului.
8. C el ce face păcatul, din diavolul este; că din început diavolul
 păcătuieşte. Spre aceasta s-au ar ătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice
lucrurile diavolului.
Fiindcă s-au r ăsturnat diavolul când au păcătuit, de la el se face
tot cel ce păcătuieşte. Că face început mai înainte
IPG 90 verso
întru cel ce păcătuieşte prin vârârea şi punerea gândurilor celor
rele, precum la Iuda. Dar va zice cineva, cum intr ă diavolul întru
cei ce păcătuiesc? Fiindcă  au păcătuit mai înainte dând loc
diavolului. Către care se cuvine a zice: Cum că acelaşi lucru este a
face păcatul, cu a păcătui când îi dă  loc diavolului, că  cel ce
 păcătuieşte îi dă lui loc supunându-se poftei după ce l-au primit, pe
el, săvâr şind cu lucrarea păcatul. Că  aceasta înseamnă  acest a-l
face pe el. Şi bine a zis şi pe acest, cel ce face, iar nu cel ce l-au
f ăcut, că cel ce s-au pocăit nu încă este de la diavolul, ci numai cel
ce-l lucrează iar nu cel ce l-au f ăcut. Că tot cel ce face păcatul rob
este păcatului*175.
9. Tot cel născut din Dumnezeu, păcat nu face; că sămânţa lui
întru dânsul petrece; şi nu poate să păcătuiască, că din Dumnezeu
s-au născut.
10. Întru aceasta ar ătaţi sunt fii lui Dumnezeu; şi fii diavolului;
tot cel ce nu face dreptate, nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu
iubeşte pe fratele său.
De vreme ce cel păcătos face păcatul, de la diavolul însuşi este
după  acest lucru că  păcătuieşte, şi se numeşte fiu al diavolului,
după cum zice fericitul Pavel către Elima: „Fiule al diavolului nu

175
 Ioan 8, 34.
 

vei înceta a r ăzvr ăti căile Domnului cele drepte”*176. Ar ătat este,

că  cel de la Dumnezeu născut ca un fiu al lui Dumnezeu nu
 păcătuieşte, Că este sămânţă a lui Dumnezeu însuşi, adică, Duhul
 pe care l-a luat prin darul căruia ne-am învrednicit, care petrecând
întru noi face mintea noastr ă neprimitoare de păcat. Ori
IPG 91
şi însuşi Hristos, carele locuind întru cei credincioşi, îi face pe
dânşii fii ai lui Dumnezeu, precum şi însuşi Hristos dintru sămânţa
lui Avraam fiu al lui Avraam este, şi întru sămânţa lui Avraam,
adică, întru Hristos se binecuvintează neamurile*177.
Ale lui Hrisostom.
De câte ori păcătuim, ne facem de la diavol. Iar de la Dumnezeu
de câte ori ispr ăvim fapta bună. Că  sămânţa lui întru dânsul
 petrece. Sămânţă, zicând, pe duhul, pe care îl luăm prin botez.
Carele r ămâne întru noi face mintea noastr ă neprimitoare de păcat.
Iar dacă cineva nu s-a născut de la Dumnezeu, Duhul cel Sfânt nuşl
ia.

Ale altuia.
Sămânţa dumnezeiască  este Hristos, carele locuind întru cei
credincioşi, îi face pe dânşii să  fie fii ai lui Dumnezeu, aşa întru
sămânţa lui Avraam, carele este iar ăşi Hristos, se blagoslovesc
toate neamurile.

Întru alt fel.

Sămânţă pe neamul şi familia a începătorului cea dintâi, care se
zice că  este din belşugul faptelor bune, carele începător ca pe o
izvorâre a lucrurilor celor lăudate familiei sale dându-o, prin care
178
şi el str ălucire a avut, şi a dat-o prin aceasta şi diadohilor*   şi
str ănepoţilor ca să se f ălească. Dacă mai vârtos neşterse şi neuitate
sporirea cea părintească o va păzi, care nu oarecum şi simplă laudă 

176
 Faptele 13, 10.
177
 Galateni 3, 8.
178
 Învăţăcei moştenitori
 

le naşte, precum şi iudeii, deşi în zadar, i se zicea lui Hristos:

„Sămânţă a lui Avraam suntem”*179,
IPG 91 VERSO
11. Că aceasta este vestirea, care o am auzit dintru început, ca să 
iubim unii pe alţii.
12. Nu precum Cain care era din vicleanul, şi a ucis pe fratele
său. Şi pentru care pricină  l-a ucis pe el? Căci lucrurile lui erau
rele, iar ale fratelui său drepte.
13. Nu vă miraţi, fraţii mei, de vă ur ăşte pe voi lumea.
14. Noi ştim că am trecut din moarte în viaţă, pentru că iubim pe
fraţi. Cel ce nu iubeşte pe fratele petrece în moarte.
Precum urâciunea de fraţi cât de mare este îl arată  prin
asemănare. Şi zice, că  vedeţi, cum Cain urând pe fratele său l-a
ucis pe el, deşi era frate cu el. De vreme că  având lucrurile cele
rele ale tatălui său, s-au f ăcut fiu al diavolului. Iar Abel, lucrând
cele bune s-a f ăcut fiu al lui Dumnezeu. Şi diavolul este potrivnic
lui Dumnezeu, şi lucrurile cele rele, lucrurilor bune. Pentru aceasta
şi Cain fiind potrivnic fratelui său l-a ucis pe el. Aşa este curgerea
cea după urmare şi după fire a cuvântului. Iar fericitul Ap. Ioan au
schimbat rânduiala, ţinându-se necurmat de cel îl silea pe dânsul.
Că îl silea pe dânsul, pentru că a pomenit pe diavol şi pe cei ce s-au
f ăcut fii ai lui prin faptele rele i-au pomenit, ca pildă s-ăl pună pe
cel ce dintru începutul lumii prin lucrurile cele rele în stare de fiu
al celui r ău au alergat. Iar după  ce s-au izbăvit de Cain şi de cei
carii pe acesta râvnindu-l vor să-l moştenească, iar ăşi aleargă  şi se
întoarce către dragoste.
IPG 92
Cel ce nu iubeşte pe fratele său, petrece întru moarte.
15. Tot cel ce ur ăşte pe fratele său, ucigător de oameni este; şi
ştiţi că  tot cel ce ucide om, nu are viaţă  veşnică  r ămânând întru
dânsul.

179
 Ioan, 8, 33.
 

  16. Întru aceasta am cunoscut dragostea, că el şi-a pus sufletul

său pentru noi; şi noi datori suntem pentru fraţi să  ne punem
sufletele.
17. Iar cel ce are bogăţia lumii acesteia, şi vede pe fratele său
având trebuinţă, şi îşi închide inima sa despre dânsul, cum r ămâne
dragostea lui Dumnezeu întru dânsul.
18. Fiişorii mei să  nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu
lucrul şi cu adevărul.
După ce s-au izbăvit de Cain şi de lucrurile lui cele rele, iar ăşi
aleargă  înapoi către dragoste, şi zice: Că  dragostea a aplecat pe
Domnul ca să-şi pună sufletul Său. Şi cum că dintru această pildă 
şi noi suntem datori a ne pune sufletul pentru fraţi. Şi de vreme că 
la puţini şi rar este lucrul acesta, ca şi cum ruşinându-i pe dânşii,
începe îndemnul de la cele mai smerite fapte ale iubirii de fraţi,
iconomisind oarecum cuvântul. Ce zic ca sufletul pentru fraţi să-l
 pună, când vedem că nici trebuinţele cele de nevoie ale aproapelui
nu le plinesc? Şi nu zic de cei ce sunt lipsiţi de bogăţie, ci şi pe cei
ce pe toată lumea avere de bogăţie o au. Pentru aceea ruşinează-se,
IPG 92 VERSO
că dacă întru cele mici milostenii şi le-au închis, şi nevrednici pe
sine-şi de dragostea lui Dumnezeu s-au ar ătat, întru fapta cea mai
desăvâr şită ca pentru fratele său să moar ă ce ar fi ar ătat? Apoi alt
cuvânt de înfruntare adaogă  lor, carii primesc adică  numai întru
cuvânt pe dragoste, şi numai cu singur ă limba o arată şi zice: să nu
iubim cu cuvântul şi cu limba, ci cu lucrul şi cu adevărul.
19. Şi întru aceasta cunoaştem că suntem din adevăr.
Şi dintru aceasta, întru care? întru căci nu numai cu cuvântul
iubim pe fratele, ci cu lucrul şi cu adevărul. Şi ce cunoaştem? Că 
din adevăr suntem. Cum? Că cel ce una mărturiseşte, dar alta face,
nu are împreună  glăsuit cuvântul asemănător cu fapta, mincinos
este şi nu adevărat.
Şi înaintea lui vom încredinţa inimile noastre.
20. Că de ne arată pe noi inima noastr ă vinovaţi, Dumnezeu mai
mare este decât inima noastr ă şi ştie toate.
 

  21. Iubiţilor, de nu ne va ar ăta pe noi vinovaţi inima noastr ă,

îndr ăznire avem către Dumnezeu.
22. Şi orice vom cere, vom de lua de la dânsul, pentru că p ăzim
 poruncile lui, şi cele plăcute înaintea lui facem.
Aceasta zice: Că prin aceea că  adeverim, şi vom face adevărul
când după cuvântul nostru şi lucrul nostru va păşi înainte, vom
IPG 93
încredinţa ştiinţa noastr ă. Că  aceasta voieşte să  însemneze prin
inimă. Şi cum vom încredinţa? Aceasta punând întru noi înşine, ca
şi cum am face cuvintele ca un martor înaintea lui Dumnezeu.
Pentru că  acest, înaintea Lui, aceasta înseamnă. Că  dacă  nu vom
face aşa, ci ştiinţa, adică inima noastr ă ne mustr ă pe noi, păcătuind
nu ne tăinuim de dânsa. Că dacă mică fiind ştiinţa noastr ă, ca de o
 jivină mic ă, nu ne tăinuim când păcătuim, apoi cu mult mai vârtos
de Dumnezeu cel ce este împrejur nehotărât (f ăr ă de margini) şi stă 
 pretutindeni de faţă, nu ne vom putea tăinui. Deci este cuvântul
întru acest fel: Fiişorilor, să  nu minţim unii către alţii, numai cu
limba iubindu-i, ci şi cu lucrul să  ar ătăm dragostea. Că  întru
aceasta cunoaştem că din adevăr, adică de la Dumnezeu suntem, şi
ceea ce o zicem, ca şi cum ne-ar privi Dumnezeu de deasupra aşa
să  o zicem. Şi nu ar fi putut suferi cineva, măcar de ar fi şi mai
neruşinat decât dracii să mintă de faţă fiind Dumnezeu. Că dacă nu
vom face aşa, când zicem noi că iubim, inima noastr ă ne prihăneşte
 pe noi, căci minţim, păcătuim. Cum? Socotind că  ne tăinuim de
Dumnezeu cel ce pretutindeni este de faţă. Zice: Deci aşa iubiţilor
după ce ne vom găti pe noi înşine, adică neprihăniţi de noi înşine,
adică  când unii către alţii vom gr ăi şi vom face adevărul, vom
dobândi îndr ăzneală  şi ceea ce vom cere, negreşit vom lua de la
Dânsul. Pentru ce? Căci poruncile lui păzim. Că  prea mare bun
lucru este a chema spre ascultare pe acela de la care cerem buna
supunere cea de la cei ce cer, când către dânsul se face cererea f ăr ă 
de îndoială. Deci fiindcă  şi noi poruncile Lui păzim, şi facem cele
 plăcute Lui
IPG 93 verso
 

nădă jduim că  nu ne vom greşi de cererile noastre, fiindcă  se

obişnuieşte a r ăsplăti f ăr ă  de întârziere dragostea cea adevărată 
care este între amândouă păr ţile, celui ce are trebuinţă de celălalt.
Şi care poruncă a lui o am păzit? Aceasta: „De veţi avea dragoste
între voi”*180 unii cu alţii.
23. Şi aceasta este porunca lui: ca să  credem întru numele lui
Iisus Hristos Fiul lui,
Acest, aceasta, pricinuitor, se cuvine a înţelege: Ca să  fie aşa:
Cum să credem că a lui este porunca. Fiindcă zice avem poruncă,
ca prin credinţa cea întru numele lui Iisus Hristos Fiului lui să 
iubim unii pe alţii, şi acest lucru l-am f ăcut, că  dintru aceasta
cunoaştem, că s-au întemeiat întru noi darul prea sfântului Duh, pe
care ni l-au dat nouă. Însă se cuvine a şti, că pe la multe locuri ale
Scripturii este pus aceasta, ca întru numele Domnului nostru să 
credem, dar ce înseamnă  aceasta? Cu adevărat nu alt lucru, decât
voirea, slava, buna laudă, slava adică  şi buna laudă, precum este
întru acest: „Doamne, Domnul nostru, cât este de minunat numele
Tău în tot pământul!”*181. Iar voirea, precum este aici, şi întru
 pocăiţi-vă  şi să  se boteze fiecare din voi întru numele Domnului
Iisus. În loc de, întru voia. Dar ce este voia Domnului Iisus? Să se
 boteze toate neamurile întru numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh.
Şi să iubim unul pe altul, precum ne-au dat nouă poruncă.
24. Şi cel ce păzeşte poruncile lui, întru dânsul petrece, şi acela
întru el. Şi întru aceasta cunoaştem,
IPG 94
că r ămâne întru noi, din Duhul care ne-a dat nouă.
În loc de, cu aşezământ, zice, adevărat să iubim unii pe alţii. Şi
unde este aceasta? Întru aceea ce zice: Precum voiţi să  vă  facă 
vouă oamenii faceţi-le şi voi lor”.
Deci dacă iubim ca cei de aproape ai noştri cu adevărat şi f ăr ă 
de vicleşug aşezământ să se afle întru noi, aşijderea negreşit şi noi
să  ne aşezăm către dânşii, şi dacă  porunca Domnului este întru
180
 Ioan 13, 35.
181
 Psalm 8, 10/ BIBLIA 1914 Psalm 8, 9.
 

acest fel, cu mult mai vârtos când noi întru dânsul petrecem. Şi el
se va dărui pe sine nouă, că nu poate a se lepăda de sine, adică nu
 poate să fie prins că în deşert ne-a dăruit poruncile sale, ci mai întâi
 pe acestea întru sine-şi le-au adeverit. Şi dacă  aşa, apoi negreşit
dacă pe aceasta care ne-au poruncit le facem, şi noi îl vom avea pe
dânsul ascultător, întru cele ce vom cere de la dânsul, şi darul lui
întemeiat întru noi. Iar toată  mintea aşa este: Că  să  credem întru
numele lui Iisus Hristos Fiului lui, şi s ă ne iubim unii pe alţii întru
adevăr, precum este porunca lui. Că  cel ce păzeşte poruncile lui
 petrece întru dânsul şi el întru dânsul. Şi dintru acest lucru
cunoaştem că  petrece el întru noi, din Duhul, adică, din darul pe
care ni l-a dat nouă. Că r ămânând acesta ne jefuit, adevărată  şi ne
contrazisă, avem darul care nu se ia înapoi. Şi cum nu va fi jefuit?
Când noi din împuţinarea sufletului dintru acelea care ne-au
 poruncit nouă pentru dragoste nu vom vătăma nimic.

CAP: 4.

1. Iubiţilor, să nu credeţi pe tot duhul, ci să ispitiţi duhurile

IPG 94 verso
de sunt de la Dumnezeu; că  mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în
lume.
2. Întru aceasta să  cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu; tot duhul
care mărturiseşte pe Iisus Hristos că  au venit în trup, de la
Dumnezeu este;
Săvâr şind şi trecând cuvântul cel pentru dragostea cea către
aproapele, şi pe cum că  aceasta este cunoştinţa a statorniciei
duhului hotărându-o şi dovedindu-o, pe care l-am luat, acum
adaogă, şi discernere şi desluşire a fraţilor şi a vecinilor celor
adevăraţi, carii o au pe aceasta, ca nu pentru porunca dragostei să 
cădem întru fraţii cei mincinoşi şi între apostolii cei mincinoşi, şi
întru proorocii cei mincinoşi, câştigându-ne prea mare vătămare
nouă  înşine dintru aceasta, împreunându-ne şi amestecându-ne ca
şi cu nişte de un nărav de noi, întâi adică pe înşine ne vom vătăma,
 pe cei necredincioşi f ăr ă  de sfială  împărtăşindu-i de cuvântul cel
 

 pentru credinţă, şi pe cele sfinte câinilor aruncându-le, apoi şi pe

cei ce i-au aminte la noi (ori şi petrec împreună cu noi). Pentru că 
dragostea noastr ă cea către dânşii, pe mulţi îi va pleca ca să-i ia pe
dânşii dascăli şi să creadă celor zise de dânşii, f ăr ă de pază şi ferire
din petrecerea lor cea împreună  cu noi jurându-se. Şi care este
discernerea acestora? Numai aceasta zice: tot duhul, ori vrednicie a
 proorociei, ori a apostolii, care mărturiseşte pe Domnul Iisus că au
venit în trup de la Dumnezeu este. Iar care nu mărturiseşte, nu este
de la Dumnezeu, ci vrednicia acestuia de la antihrist este, de care
aţi auzit. Când? De când mai înainte cu puţin zicea, că  mulţi
antihrişti sunt în lume, adică,
IPG 95
mergători înainte ai lui Antihrist. Iar mărturisirea venirii lui Hristos
în trup, zice Ap. Pavel, că nu se face cu limba ci cu lucrurile: „În
toată  vremea omorârea Domnului Iisus în trup purtându-o, ca şi
viaţa lui Iisus să  se arate în trupul nostru”*182. Deci care are
lucr ător întru sine pe Iisus şi lumii au murit, şi nu mai viază lumii,
ci lui Hristos, şi pe acesta întru sineşi înconjur îl poartă, nu numai
în trupul lui Hristos, ci şi întru al său, acesta de la Dumnezeu este.
Iar care nu viază  lui Hristos, ci luişi şi lumii, adică  dulcilor
împătimiri ale lumii, unul ca acesta nu este de la Dumnezeu.
Pentru aceea şi Ap. Pavel iar ăşi zice: „Când se află între voi priciri
şi împerecheri, au nu sunteţi trupeşti şi după om umblaţi? Şi cel ce
umblă după om, nu are Duhul lui Hristos; şi cel ce nu are Duhul lui
Hristos, adică  cel ce nu viază  după  Hristos, acesta nu este al lui
Hristos.*?
3. Şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că au venit
în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de
care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este.
Cum că  în lume este antihrist, nu trupeşte, ci prin mincinoşii
 prooroci, şi apostolii mincinoşi, şi prin eretici, carii gătesc cale
înaintea venirii lui. Iar antihrist aceasta om va fi carele pe satana
întru sineşi conjur purtându-l „Potrivnicul şi care se va înălţa mai

182
 2Cornteni 4, 10.
 

 presus de tot cel ce se zice Dumnezeu”*183, sau cinstire de

Dumnezeu. Pentru aceea şi de idoli se va lepăda de a-i cinsti, prin
care cei ce se zic că  sunt dumnezei acesta i-a însemnat, iar prin,
cinstire de Dumnezeu, pe creştinătate şi singur pe sine numai se va
ispiti să se arate dumnezeu.
IPG 95 verso
4. Voi de la Dumnezeu sunteţi fiişorilor, şi aţi biruit pe aceia;
căci mai mare este acela ce este întru voi, decât acela ce este în
lume.
5. Aceia din lume sunt; pentru aceea din lume gr ăiesc, şi lumea
 pe dânşii ascultă.
6. Noi de la Dumnezeu suntem; cel ce cunoaşte pe Dumnezeu,
ascultă pe noi; care nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă pe noi.
Prin cele ar ătate mai înainte f ăcând cunoscuţi pe proorocii şi pe
apostolii Domnului, adaogă: Iar voi de la Dumnezeu fiind
fiişorilor, i-aţi biruit pe dânşii, adică  pe proorocii cei mincinoşi.
Cum? Căci Dumnezeu care este întru voi mai mare este, decât este
cel ce este în lume, după care au ales a tr ăi proorocii cei mincinoşi.
Apoi adaugă  lângă  aceasta şi altă  cunoaştere a mincinoşilor
 prooroci, care mai ales îi întrista pe cei mai proşti dintre
credincioşi. Poate că oarecarii dintru aceia ce se mâhneau văzându-
i pe aceia iubindu-se de cei mulţi, iar pe sine fiind def ăimaţi şi
trecuţi cu vederea.
Şi zice, să nu vă întristaţi, că sunteţi voi def ăimaţi de către cei
mulţi, iar aceia se primesc de către aceştia; pentru că cel asemenea
la cel asemenea aleargă. Ei din lume sunt, şi din lume gr ăind,
adică, după  poftele cele trupeşti învăţând, îi au pe dânşii
ascultători, cei r ăzvr ătiţi pe cei r ăzvr ătiţi. Iar noi fiindcă  suntem
născuţi de la Dumnezeu, şi înstr ăinaţi de la poftele lumii, suntem
neprimiţi înaintea lor. Şi acela ne ascultă pe noi
IPG 96
care vieţuieşte cu întreagă  înţelepciune, şi pentru aceasta pe
Dumnezeu cunoscându-l, este gata a-şi aţinti urechile la cele gr ăite

183
 2Tesaloniceni 2, 4.
 

de noi. Care zice şi Hristos: „Acela ce are urechi de auzit, să 

audă”.*184 
Dintru aceasta cunoaştem duhul adevărului, şi duhul
înşelăciunii.
7. Iubiţilor să iubim unul pe altul; că dragostea de la Dumnezeu
este; şi tot cel ce iubeşte, din Dumnezeu este născut, şi cunoaşte pe
Dumnezeu.
8. Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu; că Dumnezeu
dragoste este.
9. Întru aceasta s-a ar ătat dragostea lui Dumnezeu întru noi, că 
 pe Fiul său cel unul născut l-au trimis Dumnezeu în lume, ca să 
viem printr’însul.
10. Întru aceasta este dragostea, nu că  noi am iubit pe
Dumnezeu, ci căci el ne-a iubit pe noi, şi au trimis pe Fiul său
cur ăţire pentru păcatele noastre.
După  ce au despăr ţit pricinile zise acum de dânsul, de care se
cuvine a ne aţine, şi de care nu, adaogă de aici ca pe o pecetluire a
celor zise pe acest, că  dintru aceasta cunoaştem pe cei ce au pe
Duhul adevărului, şi pe cei înşelători mincinoşi cu duhul
 proorociei. Şi după  aceasta iar ăşi de a doua oar ă  cuvântul cel
 pentru dragoste. Că după ce au ar ătat pe carii se cuvine a-i
IPG 96 verso
iubi, că  pe cei de un nărav, se apucă  iar ăşi de cel dintru început,
zicând că de la Dumnezeu şi dragostea şi cel ce iubeşte, şi cum că 
acesta singur care iubeşte s-a născut de la Dumnezeu, şi cunoaşte
 pe Dumnezeu. Iar cel ce nu are dragoste, nici pe Dumnezeu nu-l
cunoaşte. Iar cum că cel ce nu iubeşte, (pe Dumnezeu şi pe vecin)
nu l-a cunoscut pe Dumnezeu; dovedeşte şi întăreşte aşa:
Dumnezeu dragoste este. De unde este ar ătat? Dintru căci au trimis
 pe Fiul Său cel Unul Născut în lume, ca să ne dea nouă viaţa cea
adevărată, şi să viem printr’însul. Că precum bunătate se zice, căci
 pentru bunătatea au zidit lumea cea gândită şi pe cea simţită, aşa şi
 pentru dragostea cea către noi dând pe Fiul Său cel Unul Născut în

184
 Matei 11, 15.
 

lume, au ar ătat şi prin acest lucru că dragoste este. Pentru aceea şi

el adaogă: Întru aceasta este dragostea, în loc de, întru aceasta se
arată  că  Dumnezeu dragoste este. Apoi ridicând şi crescând pe
 bunătatea dragostei lui Dumnezeu zice: nu căci noi l-am iubit pe
dânsul au f ăcut lucrul acesta Dumnezeu, pe Fiul său pentru noi
dându-l, ci el mai înainte începe facerea de bine cea către noi prin
dragoste, au trimis pe Fiul său. Şi nu numai l-au trimis, ci şi prin
sângele său face cur ăţire păcatelor noastre. Deci dacă  aşa ne-au
iubit pe noi Dumnezeu, măcar deşi noi nimic nu ne împărtăşim la
fire cu dânsul, cu mult mai vârtos suntem datori şi noi ca pe cei de
un neam cu noi să-i iubim, şi cunoscând bunătatea cea din
dragoste, să  slujim şi altora cu aceasta. Că  precum este prihănire
celui ce nu voieşte nici alege pe cel vrednic de a fi ales, aşa laudă 
 pricinuieşte celor ce iubesc pe cei vrednici de dragoste, pentru căci
sunt iubiţi. Şi a şa aşezându-ne avem pe amândouă, şi pe a fi iubiţi,
 pentru că  suntem de Dumnezeu iubiţi, şi căci ne-am f ăcut primiţi
de la dânsul, şi pe a fi iubitori prin dragostea cea către aproapele.
11. Iubiţilor, dacă Dumnezeu aşa a iubit pe noi, şi
IPG 97
noi datori suntem să iubim unul pe altul.
12. Pe Dumnezeu nimeni niciodinioar ă  nu l-a văzut. De iubim
unul pe altul, Dumnezeu întru noi petrece, şi dragostea lui
desăvâr şit este întru noi.
13. Întru aceasta cunoaştem că petrecem întru dânsul, şi el întru
noi, că din Duhul său ne-au dat nouă.
14. Şi noi am văzut şi mărturisim că  Tatăl au trimis pe Fiul
Mântuitor lumii.
Am zis şi mai înainte de acest cuvânt, că  obicei are fericitul
acesta, pe aceleaşi pentru aceleaşi să le repete. După acest obicei şi
acum formăluînd cuvântul zice: Pe Dumnezeu nimeni
niciodinioar ă  nu l-a văzut. De vreme că  pentru dragostea fraţilor
face cuvântul, au adus întru pildă  pe Dumnezeu. Carele pentru
dragostea cea către noi au dat pe Fiul său cel Unul Născut la
moarte. Şi era cu putinţă să zică oare carii, şi de unde zici aceasta
 pentru lucruri nevăzute?
 

  Deci unindu-mă şi împreunându-mă cu cei ce zic aşa şi eu zic că 

 pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodinioar ă. Dar din dragostea
unora către alţii, zice, cunoaştem că  Dumnezeu este întru noi. Şi
 bine zice şi aceasta, că multe din lucrurile Lui cele nevăzute de noi,
le prindem şi le înţelegem. Deci precum sufletul nu l-a văzut
cineva, ci din lucruri şi din mişcările lui se înţelege că  este întru
noi, aşa şi pe dragostea Lui
IPG 97 verso
cea către noi, că  prin oarecare mişcare şi lucrare o cunoaştem. Şi
dacă aceasta nu este afar ă de cuviinţă, apoi şi dumnezeiescul acesta
 bărbat arată cu cuviinţă din lucruri, că Dumnezeu este şi întru noi.
Şi care este lucrarea? Dragostea cea curată către aproapele nostru.
Aceasta este cunoaşterea statorniciei noastre întru dânsul, şi a
Aceluia întru noi. Şi acesta zice că din Duhul lui ne-a dat nouă.
Că cel curat împrumută curate şi neprihănite. Deci de vreme că 
 prin dragostea cea curată ne împărtăşim şi cu dânsul, dintru acest
lucru, zice, şi noi cei ce după  trup văzându-l pe dânsul l-am
cunoscut şi mărturisim că  Tatăl l-au trimis pe dânsul Mântuitor
lumii, şi încă  lângă  cunoştinţa noastr ă  şi el ne-au tâlcuit, mai
desăvâr şit deprinzându-ne pe noi întru o cunoaştere ca aceasta.
Uneori zicând: „Am ieşti din Tatăl şi am venit în lume”*185…
Acest cuvânt pentru căci au trimis pentru dragostea noastr ă din cer
 pe Fiul său cel Unul Născut în lume. Încă  şi prin altele iar ăşi mai
luminat. „Că  aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel
Unul Născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piar ă, ci să 
aibă viaţă veşnică”.*186  Şi n-am venit ca să judec lumea, ci ca să 
mântuiesc lumea. Deci avem zice, şi din însăşi vederea de faţă, şi
din tâlcuirea Unuia Născut celui ce este în sânul Tatălui*187, după 
cum în Evanghelie s-au zis, şi din, lucrarea cea pentru dragostea
unora către alţii. Că Dumnezeu este întru noi, şi cum că din Duhul
Său ne-a dat, şi cum că ne facem părtaşi lui.

185
 Ioan 16, 28.
186
 Ioan 3, 16.
187
 Ioan 1, 18.
 

  15. Oricare mărturiseşte că  Iisus este Fiul lui Dumnezeu,

Dumnezeu întru acela petrece, şi acela întru Dumnezeu.
16. Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea care are
Dumnezeu întru noi. Dumnezeu dragoste este; şi acela ce petrece
întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul.
IPG 98
Acest cuvânt aduce către cuvântul cel zis mai înainte, „că  tot
duhul care nu mărturiseşte pe Domnul Iisus că au venit în trup”. Că 
de vreme ce destul au ar ătat, că  sunt fii ai lui Dumnezeu, şi
Dumnezeu petrec întru dânşii, şi a ar ătat că  prin dragostea cea a
unora către alţii că s-a dat lor Duhul Sfânt. Întoarce iar ăşi cuvântul
la acelea şi zice: carele va mărturisi, că  Iisus este Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu petrece întru dânsul, precum s-a zis mai
sus, că tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup
de la Dumnezeu este. Au ar ătat încă  şi alta cuvântul, că  cei ce
mărturisesc acestea şi au pe Duhul petrecând întru dânşii, adică pe
Dumnezeu, şi ei petrec întru Dumnezeu, Şi cum acest lucru? Prin
dragostea cea a unora către alţii. Şi pomenindu-o pe dragoste,
adaogă  şi toate cele pentru dragoste, pe care le-au zis, dând multă 
încredinţare cuvântului celui pentru dragoste.
17. Întru aceasta s-a săvâr şit dragostea cea cu noi, ca îndr ăznire
să avem în ziua judecăţii; pentru că precum el este, şi noi suntem în
lumea aceasta.
18. Frică  nu este întru dragoste; ci dragostea cea desăvâr şit
scoate afar ă pe frică;
Lumină este Dumnezeu, şi sfinţii lui lumină în lume sunt după 
Evanghelie, şi nu este întru dânşii frică de chin, că întru dragostea
lui Dumnezeu prisosesc, vă voiesc pe voi ca să vă faceţi desăvâr şiţi
întru dragoste, ca îndr ăzneală  să  avem către Dumnezeu în ziua
 judecăţii, şi căci el este cel ce judecă, după a lui hotărâre când zice:
„Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata o a dat Fiului”*188.
Şi că vom fi cu îndr ăzneală către cel ce
IPG 98 Verso

188
 Ioan 5, 22.
 

s-au întrupat, au ar ătat zicând: Că precum acela este, şi noi suntem

în lumea aceasta: Aceasta zicând, după ce au ar ăta mai înainte şi a
dovedit, că  Dumnezeu este întru noi, şi noi întru dânsul, prin
săvâr şirea dragostei, zice o mărturisim nouă  înşine. Deci precum
acela f ăr ă de prihană era în lume şi curat, pentru aceea şi zicea: „că 
vine stă pânitorul lumii, şi întru mine nu va afla nimic”*189  aşa şi
noi vom fi întru Dumnezeu şi Dumnezeu întru noi. Deci dacă acest
lucru va fi aşa, apoi acela este nouă  învăţător de cur ăţire şi
dăruitor, aşa şi noi îl purtăm pe dânsul împrejur în lumea aceasta,
cu lămurire şi cu cur ăţenie, totdeauna purtând omorârea lui în
trupul nostru*190. Şi aşa vieţuind, vom îndr ăzni către Dânsul, şi
f ăr ă de nici o frică vom fi atunci. Că săvâr şiţi fiind întru dragoste
 prin lucruri bune, vom fi departe de frică. Şi adaogă lângă acestea
şi cuvânt doveditor. Că dragostea cea desăvâr şită scoate afar ă frica.
Şi care frică  zice? El zice pe cea muncitoare. Că  se poate şi ca
cineva să  iubească  pentru frica ca să  nu se muncească. Şi frica
aceasta nu este săvâr şitoare, adică  nu este a dragostei cele
desăvâr şite. După ce a zis acestea pentru dragostea cea desăvâr şită,
şi cu silinţă arată, că suntem datori să iubim pe Dumnezeu, că şi El
întâi ne-a iubit pe noi, şi zice datori suntem, fiindcă  el a început
către noi bunătatea, mai cu sârguinţă  către r ăsplătirea acestuia să 
ne silim pe noi. Însă  au căutat oarecarii, cum David zicând:
„Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii lui, că nu este lipsă  celor ce se
tem de dânsul”*191  , cum zice acesta acum, dragostea cea
desăvâr şită  scoate afar ă  frica, că  au doar ă  cu adevărat sfinţii lui
Dumnezeu nu s-au f ăcut desăvâr şiţi întru dragoste, cărora li se
 porunceşte a se teme de Domnul? Deci zicem că îndoită este frica.
Una înainte începătoare, care aleargă împreună cu frica
IPG 99
de munca, pentru relele cele lucrate de dânsul, aceasta este a
aceluia care temându-se se apropie de Dumnezeu, şi pentru aceasta
se apropie ca să  nu se muncească. Şi dragostea aceasta este cea
189
 Ioan 15, 30.
190
 2Corinteni 4, 10.
191
 Psalm 33, 10. /BIBLIA 1914: Psalm 33, 9.
 

începătoare. Iar dragostea cea săvâr şitoare, de o temere ca aceasta

este izbăvită, pentru aceea şi se zice „curată  şi care r ămâne în
veacul veacului”*?*,. Deci care, şi pentru ce pricină este frica cea
săvâr şitoare? Frica săvâr şitoare este aceea pentru că cel ce o are pe
dânsa s-a f ăcut desăvâr şit întru dragoste, cel ce iubeşte se teme
foarte ca să  nu se arate lipsit de ceva din cele ce se cuvin să 
săvâr şească celui iubit de dânsul.
Că  frica muncă  are, şi cel ce se teme nu este deplin întru
dragoste.
19. Noi să-l iubim pe dânsul, că el întâi ne-au iubit pe noi.
Frică  zice aici de cea începătoare. Cel ce iubeşte curat pe
Dumnezeu, nu face cele plăcute lui Dumnezeu pentru groaza de
munci, ci pentru dragostea către Dumnezeu şi pentru dragostea
faptei bune. Iar pentru căci are frica cea curată nu se întemeiază  şi
se nădă jduieşte pe sine care este dar şi dragostea a lucrului celui
 bun. Ori iar ăşi, frica aceea pentru ca să  nu cadă  (cel ce o are) în
muncă  face vreun lucru bun, aceeaşi este cu cea dintâi. Pentru
aceea adaogă frica muncă are.
20. De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său
ur ăşte, mincinos este; că acela ce nu iubeşte pe fratele său pe care
l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut cum poate să-l
iubească?
IPG 99 verso
După  ce a ar ătat cu silinţă  că  se cade să  fie trecătoare??
dragostea de la Dumnezeu către noi, şi de la noi către Dumnezeu,
şi după  ceasta iar ăşi au adăogat, că  dacă  aşa ne-a iubit pe noi
Dumnezeu, şi noi datori suntem a iubi uni pe alţii. Şi iar ăşi
aducând cuvântul zice: fiindcă cu datorie ne stă înainte să iubim pe
fratele, din pilda dragostei lui Dumnezeu cea către noi, pe care
aducându-o în loc r ăsplătim lui Dumnezeu, vom plăti datoria. Se
cuvine a zice f ăr ă  de întârziere să  iubim pe fratele, spre
cunoaşterea desăvâr şit a dragostei celei către Dumnezeu. Că dacă 
nu va fi acest lucru, nici dragostea noastr ă către Dumnezeu se va
 păzi, fiindcă datoria ceea ce se cade a avea unii către alţii cade, pe
care o am avut din dragostea cea către Dumnezeu. Aduce şi alt
 

cuvânt mai lucr ător decât acesta spre mustrarea celor ce se ispitesc

să  facă  neadevărată  pe dumnezeiasca dragoste, zicând întru acest
fel: negreşit se alcătuieşte dragostea din obişnuinţa unora către
alţii, iar obişnuinţa are următoare pe privirea cea către fratele său,
şi prin aceasta mai vârtos se leagă cu dragostea lui, că vederea este
atr ăgătoare către dragoste. Şi dacă acest lucru este aşa, apoi cel ce
 pe simţirea ceea ce mai vârtos este atr ăgătoare către dragoste întru
nimic o socoteşte, şi pe fratele său pe care l-a văzut nu-l iubeşte,
cum pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut zice că-l iubeşte, când nici
obişnuit lui nu este, şi prins este că  nu o dovedeşte cu nici o
simţire? Deci dacă cineva obr ăznicindu-se zice ar gr ăi aceasta, cum
 pe Dumnezeu iubeşte, dar ur ăşte pe fratele său, au nu lângă acelea
cu care pe dumnezeiasca dragoste o face neadevărată, încă călcător
al poruncii
IPG 100
se află? „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi,
de veţi avea dragoste întru voi”*192? Deci cel ce iubeşte pe
Dumnezeu, se întăreşte că  este ucenic al Domnului prin iubirea
către fratelui său după porunca acestuia.
21. Şi această  poruncă  avem de la dânsul; ca cel ce iubeşte pe
Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

CAP: 5.

1. Tot cel ce crede că  Iisus este Hristos, din Dumnezeu este
născut; şi tot cel ce iubeşte pe cel ce au născut, iubeşte şi pe cel ce
s-a născut dintr’însul.
2. Întru aceasta cunoaştem că iubim pe fii lui Dumnezeu, când
iubim pe Dumnezeu, şi poruncile lui păzim.
Şi acest cuvânt este încredinţător al celor mai sus zise. Dacă 
 poruncă am luat de la Dascăl ca să iubim unii pe alţii, apoi negreşit
dacă  credem, că  dascălul nostru Iisus este Hristosul, carele întru

192
 Ioan 13, 35.
 

aceasta este Hristos, căci este Dumnezeu şi Om, să-i păzim şi

 poruncile şi ca ale unui Dascăl, şi ca ale unui Dumnezeu. Şi
crezând că el este Dumnezeu, ne facem fii ai lui, precum s-a zis şi
în Evanghelii: „Iar câţi l-au primit pe dânsul, le-au dat lor stă pânire
ca să  se facă  fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele
lui”*193.
IPG 100 verso
adică câţi au crezut întru Dânsul, aceştia de la dânsul s-au născut
ca nişte fii. Şi dacă ne-am născut de la Dânsul, apoi negreşit şi pe
cuviinţa celui ce ne-a născut o vom ar ăta. Şi care este această 
cuviinţă? Ca să iubim pe cel ce ne-a născut. Şi de vreme ce zice că 
toţi care am crezut întru dânsul de la dânsul ne-am născut, şi dacă 
ne-am născut de la dânsul suntem îndatoraţi să  ne iubim unii pe
alţii, ca nişte fraţi, şi ca nişte de la dânsul născuţi. Şi adaogă  şi
acestui cuvânt încredinţare, că cel ce iubeşte pe cel ce l-au născut,
şi pe cel născut dintru dânsul îl iubeşte. Apoi iar ăşi zice: că 
dragostea cea către fraţi, adică către fii lui Dumnezeu, întăreşte pe
dragostea cea către născătorul. Că  sus a zis că  cel ce iubeşte pe
Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său, iar acum zice; că  cel ce
iubeşte pe fii lui Dumnezeu, şi pe Dumnezeu iubeşte. Şi ar ătarea
dragostei celei către Dumnezeu, face pe dragostea cea către fratele.
3. Că aceasta este dragostea lui Dumnezeu, ca poruncile lui să le
 păzim;
Acest stih este aşa: Că aceasta este dragostea, ca poruncile lui să 
le păzim, că  tot cel născut de la Dumnezeu biruieşte lumea. Iar
 poruncile lui grele nu sunt este aruncat la mijloc.
şi poruncile lui grele nu sunt.
4. C ăci tot cel născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi aceasta
este biruinţa care biruieşte lumea, credinţa noastr ă.
Fiindcă pune paza poruncilor Lui Dumnezeu semn al dragostei.
Că  li se părea oare cărora că  sunt grele poruncile lui Dumnezeu,
 pentru aceasta zice: „Şi poruncile lui grele nu sunt”. Că ce greutate

193
 Ioan 1, 15./BIBLIA 1914, Ioan 1, 12.
 

este a iubi pe fratele? Dar şi în temniţă a-l cerceta ce greutate? Că 

nu zice să-l scoatem pe el din
IPG 101
temniţă, care este lucru greu, ci numai a-l cerceta. Nici a-l izbăvi
de boală  pe cel bolnav, ci numai a-l căuta şi a-l cerceta. Nici nu
 porunceşte să punem masă scumpă înaintea celui flămând, nici a-i
da celui gol haină f ăcută din multe materii, ci care plinesc nevoia,
 pe care le caută  cel flămând şi cel gol. După  ce a zis acestea,
adaogă alta lângă dragoste. Care este aceasta? Biruinţa. Că zice, că 
 prin dragostea cea către fratele f ăcându-vă  fii ai lui Dumnezeu,
următoarele lucruri ale bunătăţii aveţi: biruinţa lumii. Pentru că cel
născut de la Dumnezeu biruieşte lumea. Apoi le pune înainte
 biruinţa, şi lucrul prin care se face biruinţa, zicând credinţa a
amândurora este cea întru Dumnezeu, care fiind născută  de la
Dumnezeu, a biruit şi a golit toată  necredinţa. Şi iudeii, elinii, şi
ereticii nu pot ceva împotriva ei. Şi de vreme căci credinţa goală 
nu biruieşte, ci împreună cu cel ce o are pe dânsa, pentru aceasta
adaogă: Şi cine este cel ce biruieşte lumea, f ăr ă numai cel ce crede
că  Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Şi cine este Iisus acesta? Care
 prin apă şi prin sânge au venit Iisus Hristos.
5. Cine este cel ce biruieşte lumea, f ăr ă  numai cel ce crede că 
Iisus este Fiul lui Dumnezeu?
6. Acesta este care a venit prin apă şi prin sânge, Iisus Hristos;
Fiindcă fiime a lui Dumnezeu şi naştere au pomenit zicând, că 
tot cel născut de la Dumnezeu. Şi acest lucru prin sfântul botez
deodată se face. Pentru aceasta zice: Că acesta este cel ce au venit
 prin apă, şi prin sânge Iisus Hristos, născându-ne pe noi, şi fii ai
lui Dumnezeu f ăcându-ne. Pentru că  şi aceasta ca ceea ce urmează 
cuvântului se înţelege dinafar ă, ca să fie aşa, şi tot cel născut de la
Dumnezeu, biruieşte lumea. Şi cum s-au născut? Zice, prin apă, şi
 prin
IPG 101 verso
sânge. Că Iisus Hristos cel ce au venit prin apă  şi prin sânge de a
doua oar ă  naştere, Şi adaogă  iar ăşi cuvântul potrivit, zicând nu
numai întru apă, că naşte de a doua oar ă, ci în apă  şi în sânge. Că 
 

voieşte mai întâi să arate pe ar ătarea lui Hristos celui ce ne-au f ăcut
 pe noi fii din punere, că  după  ce s-au f ăcut fii din punere omul
 printr’însul de la Dumnezeu, şi a şa întru noi prin punere de fii a sa
a dăruit o vrednicie ca aceasta, care în trei vremuri s-a ar ătat, în
vremea botezului la Iordan, de sus Tatăl mărturisind Fiu iubit*194 
 pe cel ce se boteza. Şi carele? Cel ce intra în apă  ori omul cel
împreunat şi unit cu Dumnezeu Cuvântul cel ce se vedea împreună 
cu cel ascuns? Că  se cădea acestuia şi mărturia să  se facă. Deci
 prin apă  adică, în botezul cel prin apă, s-au ar ătat Fiu al lui
Dumnezeu Iisus prin mărturisirea Tatălui, iar prin sânge, când
vrând să se r ăstignească zicea? Proslăveşte-mă Părinte. Şi au venit
glas; „şi l-am proslăvit şi iar ăşi îl voi proslăvi”.*195 pe care tunet l-
au socotit cei ce l-au auzit. Iar prin Duhul, când ca un Dumnezeu
au înviat din mor ţi. Că  al lui Dumnezeu singur este acest lucru
adică a se învia pe sine-şi. Iar prin glasul Duhului, că însemnează 
Dumnezeu, pe Duhul, cea zisă  destul este să  se arate, Deci trei
fiind mărturiile, a botezului, a crucii, şi a învierii. Care pe punerea
de fii a lui Iisus o mărturisesc, ne împotrivă gr ăită este punerea de
fii a Domnului, prin care punere de fii, ca acela ce pârgă  este a
toată fr ământătura omenească, şi nouă ne-au dăruit şi ca să fim fii
ai lui Dumnezeu. Şi aceste trei întru Unul Hristos sunt. Că aceasta
înseamnă când a zis întru mărturia cea pentru Hristos: „cei trei una
sunt”. Însă  se cuvine a şti că  oarecarii din părinţi nu înţeleg pe
Duhul pentru învierea lui Hristos, ci pe Tatăl, când au strigat la
Iordan: „Acesta este Fiul meu cel iubit, întru carele am
 binevoit”*196. Fiindcă şi Duhul Dumnezeu este, precum am zis mai
înainte. Acestea zicându-le, adaogă încredinţare celor zise de la cea
mai mică 
IPG 101b
întru acest chip. Dacă  pentru orice fel de lucru luăm mărturia
oamenilor, mult mai cu dreptate este să luăm pe cea mai mare de la
Dumnezeu? Că  ce? Au nu este mărturia aceasta pentru Fiul lui,
194
 Matei 3, 17.
195
 Ioan 12, 28.
196
 Matei 3, 17.
 

adică, pentru Hristos, este de la însuşi Dumnezeu? Deci cel ce

crede întru Fiul lui Dumnezeu, că este Dumnezeu, ca un Fiu al lui
Dumnezeu, are mărturia întru dânsul adică întru sineşi, crezând că 
el se va face fiu se va face din punere, prin Iisus cel f ăcut Fiu de la
Dumnezeu. Iar cel ce nu crede, este vinovat a două  rele, adică  a
necredinţei, f ăcând mincinos pe Dumnezeu, încă  şi pe sine din
singur punerea de fii, şi pentru aceasta şi de viaţa cea veşnică, pe
care şi Hristos întru sine o are, după cum este scris în Evanghelie:
„întru dânsul viaţă  era”*197. Drept aceea cel ce are pe Fiul prin
 botez, are şi pe viaţă. Căci „Că ori câţi în Hristos v-aţi botezat, în
Hristos v-aţi îmbr ăcat”.*198  Şi carele nu are pe Fiul lui Dumnezeu
 prin botez, nici pe viaţă nu o are şi este mort. Că mor ţi cu păcatele
luându-ne pe noi, ne scoală  şi ne învie prin botez. Cum? Că cel ce
s-a îngropat împreună  cu Hristos, prin afundarea cea prin botez,
acesta mort este lumii, adică  poftelor lumeşti, şi nu încă  întru
sineşi, ci întru Hristos viază.
Nu numai prin apă, ci prin apă  şi sânge. Şi duhul este cel ce
mărturiseşte, căci Duhul este adevărul.
7. Stihul al şaptelea l-au lăsat tâlcuitorul, Sf. Teofilact, fiindcă 
în unele TESTAMENTE nu se află  adăogat, ca şi când ar fi de
 prisosit.
8. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: duhul şi apa şi
sângele.
Se cuvine a înţelege de afar ă acest, cel ce au venit, ca să fie aşa:
adică  cel ce nu numai întru apă  au venit, adică  prin apă  au dat
dovada.
Şi aceşti trei una sunt.

IPG 101b verso

9. De primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu mai
mare este; că aceasta este mărturia lui Dumnezeu care a mărturisit
 pentru Fiul său.

197
 Ioan 1, 4.
198
 Galateni 3, 27.
 

  10. Cel ce crede întru Fiul lui Dumnezeu, are mărturia întru
sine; cel ce nu crede lui Dumnezeu, mincinos l-a f ăcut pe dânsul;
 pentru că  n-a crezut la mărturia care o au mărturisit Dumnezeu
 pentru Fiul său.
11. Şi aceasta este mărturia, că  viaţă  veşnică  ne-a dat nouă 
Dumnezeu, şi această viaţă întru Fiul lui este.
12. Cel ce are pe Fiul, are viaţa; iar cel ce nu are pe Fiul lui
Dumnezeu, viaţă nu are.
Şi cei trei întru unul sunt, adică, întru mărturia cea pentru
Hristos, şi căci s-au f ăcut Fiu din punere de la Dumnezeu Tatăl, şi
căci pe aceea ce el au avut, o au dat cu împărtăşire. Şi celor
vrednici carii au crezut întru numele lui.
13. Acestea am scris vouă  celor ce credeţi întru numele Fiului
lui Dumnezeu; ca să  ştiţi că  viaţă  veşnică  aveţi, şi ca să  credeţi
întru numele Fiului lui Dumnezeu.
14. Şi aceasta este îndr ăznirea, care avem către dânsul, că  de
vom cere ceva după voia lui, ne aude pe noi.
15. Şi dacă  ştim că ne aude pe noi, orice vom cere, ştim că vom
avea cererile care cerem de la dânsul.
Pe acestea. Ca întru epilog, în scurt le cuprinde, şi zice, că am
scris vouă. Ca unor moştenitori ai vieţii veşnice, că nu le-aş fi
IPG 102
scris pe acestea celor ce nu vieţuiesc după nădejdea vieţii veşnice.
Că  nu este vrednic lucru şi de laudă  nici pe cele sfinte a le da
câinilor, nici mărgăritarul a-l arunca înaintea porcilor. Şi repetă,
după cum am zis, aducându-le lor aminte pe cele zise, întâi, că se
cade să creadă f ăr ă de îndoială, întru numele Fiului lui Dumnezeu,
adică, întru cinstirea de Dumnezeu cea predanisită  nouă  de la
acela. Că acest lucru înseamnă numele Fiului lui Dumnezeu, după 
cum am zis. Apoi că nu este nici un alt semn al ne îndoitei acestei
credinţe: decât îndr ăzneala, pe care prin credinţa cea f ăr ă prihană o
aflăm către dânsul, după cum am zis mai sus, şi cum că iar ăşi semn
al unei îndr ăzneli ca acesteia au pus acesta, ca adică să audă  şi să 
nu treacă cu vederea pe toate cele cerute de noi. Dar de vreme ce
nu toţi dobândesc pe toate cele cerute, nici se aud la acelea care
 

cer, adaogă  acest, după  voia Lui. Fiindcă  cel ce afar ă  de voia
dascălului cere, nici va fi auzit, asemenea fericitului Iacov. Fiindcă 
199
şi acesta zice: „Cereţi şi nu luaţi, pentru că  r ău cereţi”* . Şi
întorcând altfel pe un semn ca acesta, spre mai luminată 
cunoaştere, zice: Şi dacă  ştim că  ne aude pe noi, la toate acelea
care cerem, ştim că avem cererile care am cerut de la dânsul, întru
acest fel oarecum zicând: dacă după voia lui cerem, ne aude pe noi.
Şi dacă ne aude pe noi la aceea care cerem, ştim că după voia lui
facem cererile noastre, şi avem întru noi înşine cererile care am
cerut. Iar acestea sunt „Ci căutaţi mai întâi împăr ăţia lui Dumnezeu
200
şi dreptatea lui,” , pe care şi el ne-a poruncit nouă în Evanghelie
să le cerem.
16. De va vedea cineva pe fratele său păcătuind păcat nu spre
moarte să  cear ă, şi va da lui viaţă  celor ce păcătuiesc nu spre
moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage.
17. Toată nedreptatea păcat este, şi este păcat nu spre moarte.
IPG 102 verso
După  ce au zis pe acelea care am ar ătat şi le-am descoperit,
acum însuşi ar ătat şi descoperit pune de faţă  oarece dintru acelea
care după voia lui Dumnezeu voieşte să le cerem noi. Şi de vreme
ce mai mult prin toată  epistola pe dragostea cea către fratele o
laudă, şi cum că aceasta voieşte Dumnezeu dovedeşte, că adică pe
dragostea cea către fratele adevărată să o păzim, acum pe una din
voile lui şi încă prea mare zice cum că este aceasta, adică dacă va
vedea cineva pe fratele lui păcătuind nu spre moarte, va cere şi îi
va da lui, şi ce îi va da? Viaţă  veşnică, cărora? Celor ce nu
 păcătuiesc spre moarte, căci ca de la un ghenos (adică  neam)
cuprinzător al păcatului face despăr ţirea, şi zice: toată nedreptatea
 păcat este, şi cea spre moarte, şi cea ce nu-i spre moarte. Ci pentru
cea adică spre moarte, zice, să nu se roage, să nu cear ă, că nu va fi
auzit, că  r ău cere. Adică  pentru cel ce nici o întoarcere nu arată 
zicând. Că păcat spre moarte singur acesta este, care nu caută spre
 pocăinţă, cu care şi Iuda bolind, sub moartea cea veşnică  s-au
199
 Iacov 4, 3.
200
 Matei 6, 33.
 

supus. Încă  şi pomenitorii de r ău, spre moarte păcătuiesc. Că zice

Solomon. „Căile celor ce ţin minte r ăul, sunt spre moarte”*201. Că 
nici aceştia nu se întorc nu se pocăiesc, de pomenirea de r ău
ţinându-se, şi păzind mânia cea asupra aproapelui, ci ne pocăite şi
neiertate păcătuiesc.
18. Ştim că tot cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel
ce s-au născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine însuşi, şi cel r ău nu
se atinge de el.
19. Ştim că din Dumnezeu suntem, şi lumea toată întru cel r ău
zace.
20. Şi ştim că  Fiul lui Dumnezeu au venit şi ne-au dat nouă 
 pricepere, ca să  cunoaştem pe cel adevărat şi să  fim întru cel
adevărat, întru Iisus Hristos Fiului lui. Acesta este Dumnezeu cel
IPG 104
adevărat, şi viaţa cea veşnică.
După ce ne-au înştiinţat pe noi care este păcatul cel spre moarte,
şi care păcat nu-i spre moarte, mai înseamnă  aicea şi cărora este
această neputinţă, ca să păcătuiască spre moarte? Şi zice: Că cel ce
s-au f ăcut fiu din punere de la Dumnezeu, acesta niciodată, nici
către moarte, nici cu cel f ăr ă de moarte, păcat nu va boli. Nu odată 
dându-se pe sine lui Hristos acela ce prin punerea de fii locuieşte
întru dânsul, nepipăit petrece de păcat. Însă ca nu cuiva să i se par ă 
căci cu totul nu se schimbă  cu firea unul ca acesta, căci este de
aceea ne prins şi nesupus păcatului, adaogă  şi pe acest, se păzeşte
 pe sine, cât dacă nu se va păzi pe sine, şi nu se va feri de cel r ău,
negreşit va păcătui. Deci nu după  fire întru nepătimire zice că 
cuvine, ci din marele dar al lui Dumnezeu: carele pentru căci ne-au
f ăcut pe noi fii din punere, de darul acesta ne-au învrednicit, ca
 păzind şi ferind noi darul cel de la Dânsul dăruit nouă, să avem şi
 pe a nu păcătui. Fiindcă  întru acest fel zice, lumea întru cel r ău
zace, şi zice lume pe cei ce nu s-au rânduit prin lucrurile cele dea
dreapta întru punerea de fii a lui Dumnezeu, nimic nu ne-ar fi oprit
 pentru noi ca împreună  cu cei ce pier să  ne număr ăm, fiindcă  se

201
 Pildele lui Solomon 12, 29.
 

 pleacă mintea omului cu sârguinţă spre cele rele din tinereţile lui*,

 precum au hotărât Dumnezeu la potop. Dar fiindcă  Fiul lui
Dumnezeu, a venit, şi ne-au dat nouă minte ca să-l cunoaştem pe
el Dumnezeu adevărat, şi cum că  este însuşi întru Iisus Hristos
adevăratul lui Fiu, am cunoscut prin această  mare dăruire, că 
aceasta este adevăratul Dumnezeu, şi viaţa cea veşnică. Şi
cunoscându-l petrecem nesupăraţi de la cel r ău, şi de la ale lui
sminteli.
21. Fiilor, păziţi-vă pe voi de idoli, Amin.
Au căutat oarecarii, pentru ce, dacă către cei desăvâr şit credincioşi
scria acestea, le porunceşte acum să se păzească pe sine despre
idoli? Deci zicem: Că de vreme ce către toată biserica scria
acestea, care nu toată din norodul cel ales şi lămurit se împlinea, ci
erau oarecarii întru dânsa carii şi mai neputincioşi se afla, către
unii ca aceştia porunceşte pe lesne alunecarea lor mai înainte
văzându-o.

Sfâr şitul
Soborniceştii epistolii ai lui Ioan. Sau scris de la Efes.

IPG 106

Pricina
Soborniceasca Epistolă a II-a a Sf. Ioan Teologul.

Pe această epistolă  o scrie ca un prezviter, doamnei şi fiilor ei.

Iar pricina este aceasta: Văzând pe fii ei bine hr ăniţi şi crescuţi
întru credinţă, şi pe mulţi amăgitori înconjurând şi zicând: Că  nu
este venirea lui Hristos în trup, îi scrie epistola aceasta, şi mai întâi
laudă pe fii ei, căci se poar ă şi bine umblă. Apoi învăţându-i, că nu
este proaspătă  şi nouă  taina noastr ă, îi sf ătuieşte iar ăşi pentru
dragoste, şi ca să r ămână întru învăţătura cea predanisită lor. Şi de
aici îi învaţă cum că antihrist este cel ce zice , că Hristos nu a venit
în trup, Şi le porunceşte, ca să  nu-i primească  cineva pe unii ca
 

aceştia în casă, nici să  le zică  lor să  se bucure. Şi aşa sfâr şeşte
epistola.

Capete ale acestei epistole.

1. După  înainte cuvântare, pentru viaţa cea dreaptă  întru
dragostea lui Dumnezeu, prin credinţă  blagocestivă  nestr ămutată.
Întru care şi cum că nu li se cade să-i bage pe eretici în casă sau să-
i heretisească. Pentru păcat.
2. Făgăduinţă a venirii sale, pentru nădejdea cea spre folos.
IPG 106 verso
A lui Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei.
Tâlcuire.
La a doua Epistolă a Sfântului Ioan Teologul.

1. Prezviterul electii doamnei, şi fiilor ei, pe care eu îi iubesc

întru adevăr; şi nu numai eu singur, ci toţi cei ce au cunoscut
adevărul.
Oarecarii au socotit, că aceasta şi epistola următoare nu sunt ale
lui Ioan celui iubit, ci ale altuia de un nume cu acesta, fiindcă  şi
 prezviter pe sine-şi şi întru aceasta şi întru următoarea se declar ă, şi
către femeie, şi către Gaie, unul şi acelaşi, precum şi către femeie
una. Care lucru nu este al epistolei celei soborniceşti. Încă  şi
înainte scrierea că nu o a f ăcut ca a epistolei celei dintâi. Că nu a
început aşa întru aceea. Însă  noi zicem, că  întru cea dintâi nu a
f ăcut aceasta, ne scriind mai înainte şi întru început întru acest fel,
că nu a scris către faţă hotărâtă, nici către o biserică a oare cărora
locuri, precum au f ăcut fericitul Petru, cu hotărâre către iudeii cei
dintru risipire notând că  le scrie, şi dumnezeiescul Iacob mai
înainte de aceasta, ci către toţi credincioşii cei ce se adună  în
 biserică  şi către cei ce nu se adună  în biserică  de obşte f ăcând
cuvântul, lăsând forma scrierii de mai înainte. Şi prezviter se scrie
aici pe sine, şi nu Apostol, nici rob al lui Iisus Hristos ca ceilalţi
Apostoli. Deci nu se scrie pe sine Apostol, poate, fiindcă  nu el a
vestit întâi cuvântul Evangheliei în Asia, ci după Sf. Pavel, şi nu cu
trecerea ca acela, ci acolo petrecând şi fiind de faţă.
 

IPG 107
Dar nici rob al lui Iisus Hristos, că se bizuia căci foarte se iubea de
Hristos, şi afar ă de frica robiei era. Ci numai prezviter a se numi pe
sine au învrednicit, ori căci acum bătrân fiind când a scris acestea,
ori că s-a numit episcop prin numele acesta de prezbiter, care era
obişnuit lucru întru acea vreme ca şi episcopii să  poarte nume de
 prezbiter. Şi către femeie credincioasă  scriind, nu s-a sfiit, căci
întru Hristos Iisus nici parte bărbătească nici femeiască nu ştia.*202 
Iar către unul Gaie scriind, are şi pe Pavel (tovar ăş,) carele şi c ătre
Tit, şi către Timotei au scris şi încă  şi către Filimon carele era
simplu şi mirean. Acestea se ziser ă pentru înainte scrierea.
Şi se arată din frasis adică din vorbă  şi din cealaltă iconomie a
cuvântului, adeverirea Epistolelor. Fiindcă  şi aici de multe ori
întoarce cuvântul, pe aceeaşi pentru aceleaşi gr ăindu-le, cu căci
mică  pricină  îi cade înainte, şi cu acesta îşi întăreşte cuvântul. Şi
două  ispr ăvi bune electii acesteia îi mărturiseşte. Una căci întru
dragoste umblă  şi petrece, iar alta căci se abate de eretici. Iar
eclecta, o numeşte ori din nume (că poate aşa îi era numele ei) ori
şi din osârdia către fapta cea bună, pe care şi zice că o iubeşte întru
adevăr, şi nu numai pe dânsa, ci pe toţi cei de un nărav cu dânsa,
carii pe adevăr îl au întemeiat întru dânşii. Că  pe aceasta îl
însemnează, prin acest, care petrece întru voi, adică, credinţa cea
întru Hristos. Şi întru adevăr zice că  îi iubeşte că  se poate să 
iubească  şi cu prefacere, numai cu gura, precum au ar ătat întru
epistola întâia pentru oarecarii credincioşi neadevăraţi. Şi după ce a
zis, care petrece întru voi, au adus asupr ă acest, şi cu voi va fi în
veac. Şi lângă acestea iar ăşi adaogă acest, va fi cu voi darul şi mila,
ar ătând pe bunătăţile care din dragostea cea desăvâr şită 
IPG 107 verso
înfloresc. De la Dumnezeu Tatăl, şi de la Domnul
Iisus Hristos, şi a adăogat acest, Fiul Tatălui. Că acesta singur chiar
şi este adevărat Tată al Fiului. Pentru aceea şi Pavel, de la care este
toată  zice „Dintru care toată  părinţia în cer şi pe pământ se

202
 Galateni 3, 28.
 

numeşte.”203  Şi iar ăşi acest, întru adevăr, şi întru dragoste adaogă,

întemeiere cuvântului face şi cunoaşterea dragostei care o zice.
2. Pentru adevărul care petrece întru noi, şi cu noi va fi în veac.
3. Fie cu voi dar, milă  şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la
Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui, întru adevăr şi întru dragoste.
Adică  cea adevărată  şi întemeiată, iar nu cea f ăţarnică, şi care
este spoită numai pe deasupra cu chip de dragoste.
4. M-am bucurat foarte căci am aflat din fii tăi umblând întru
adevăr, precum am luat poruncă de la Tatăl.
5. Şi acum te rog pe tine doamnă, nu ca şi cum aş  scrie ţie
 poruncă nouă, ci care avem din început, ca să iubim unul pe altul.
6. Şi aceasta este dragostea, ca să umblăm după poruncile Lui.
Pentru căci cu adevărat mare pricină  de bucurie este, a afla
vreun om carele f ăr ă  de poticnire umblă  pe drumul credinţei lui
Hristos după poruncile lui. Şi care este porunca? Aceea pentru care
în Evanghelie zice Hristos: „De mă  iubeşte cineva pe mine,
cuvântul meu va păzi”*204. Iar Tată  acum pe Hristos îl numeşte,
fiindcă şi
IPG 108
Tată este a fiilor celor daţi Lui de la Tatăl prin iconomie, după cum
s-a zis: „Iată  eu şi pruncii carii mi i-au dat Dumnezeu”.*205  Şi
caută  şi vezi şi pe adevărul acestei epistole, că  se împreună 
glăsuieşte prin acestea cu cea zisă întru epistola cea dintâi adică cu
aceea, „şi ştim că  cel ce iubeşte pe Dumnezeu păzeşte poruncile
Lui”. Că acelaşi lucru este a umbla după poruncile lui, cu a le păzi
 pe ele. Că  faptele bune sunt lucr ătoare, şi au pe fiinţă  când se
lucrează. Drept aceea nici nu le păzeşte cel ce au încetat de a
călători după dânsele. Iar acest a umbla, s-a zis pentru sporire. Că 
 pe cât cineva lucrează  fapta bună, merge spre cele dinainte
câştigând întru sine mai multă deprindere a binelui. Şi după acest
chip mi se pare că  s-a zis: „Spre care doresc îngerii să 

203
 Efeseni 3, 15.
204
 Ioan 14, 23.
205
 Isaia 8, 18.
 

 privească”*206. Pentru că  atât de mari sunt bunătăţile cele dăruite

nouă de la Cel ce s-a f ăcut Om, cât şi îngerii doresc şi poftesc ca să 
ia o mică  înţelegere a acestora. Că  aceasta se înţelege prin acest,
„să  privească”. Şi pofteşte oarecare întreg înţelept, nu pe aceasta
care va înceta, ci pe cel dea pururi şi necurmat sporeşte înainte. Şi
de vreme că  pe ne deşertare, nu este cu putinţă  să  o cuprindă  pe
toată, iubit şi dorit lucru este măcar cât de puţin să  se
împărtăşească de aceasta. Şi zicând nu ca şi cum poruncă nouă aş 
scrie ţie, au zis cu împreună glăsuire şi acest cuvânt asemănător cu
cel dintâi. Şi adaogă  şi lucrul poruncii, ca să iubim unii pe alţii. Şi
tâlcuieşte dragostea, că  atunci când umblăm după  aceasta, are pe
fiinţă, şi cum că  nu pentru altceva s-a dat porunca cea dintru
început, f ăr ă numai ca întru dânsa să umblaţi.
Şi aceasta este porunca; precum aţi auzit dintru început, ca să 
umblaţi întru dânsa.
7. Pentru că  mulţi amăgitori au intrat în lume, carii nu
mărturisesc că Iisus Hristos să fi venit cu trupul.
IPG 108 verso
În sus şi în jos pe aceleaşi le întoarce, prin dragoste adică a nu
se dezbina şi a nu se rupe îi economiseşte pe ei. Să  nu se
r ăzleţească către amăgitori, carii umblă acum în lume, şi de venirea
în trup a Domnului se leapădă. Iar prin umblarea după porunca cea
dintru început, arată  socoteala şi credinţa ereticilor celor r ătăciţi
cum că  este proaspătă, şi îndemnându-i pe aceştia să  se ţină  de
 porunca cea dintâi, şi nu meargă  după  a lor înşelare. Pentru că  şi
Hristos a poruncit ucenicilor săi pentru amăgitorii aceştia zicând:
„Mulţi vor veni întru numele meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe
mulţi vor înşela*207, ci să nu mergeţi după ei*208”. Deci porunceşte
ca toţi să păzească poruncile şi să nu se lase amăgiţi, ci pe cel ce
zice (eu sunt Hristos n. tr) să-l socotească antihrist. Că acesta este
antihrist şi înşelătorul. Şi zicând, cei ce nu mărturisesc pe Iisus
Hristos că vine în trup, iar nu că  au venit, arată  că  erau unii care
206
 1Petru 1, 12.
207
 Marcu 13, 6.
208
 Luca 21, 8
 

lepădau a doua venire a lui Hristos. Fiindcă  şi însuşi Domnul zice:

Mulţi vor veni întru numele Meu, nu zice pentru venirea cea dintâi,
ci pentru cea de a doua. Cu toate acestea cu adevărat, cei ce
leapădă pe a doua venire, o aruncă  şi pe cea dintâi de la sine. Că 
dacă  cel ce au venit în trup, a f ăgăduit şi pe a doua venire a lui,
apoi negreşit cel ce o leapădă pe a doua, o leapădă şi pe cea dintâi.
Că dacă crede că a venit, şi f ăgăduinţa celui ce a venit o va socoti
credincioasă. Iar dacă leapădă f ăgăduinţa, nimeni nu zice, că o va
 primi pe cea dintâi. Pentru aceasta socotesc că  şi aşa au uneltit
ucenicul cel iubit pe numele acesta zicând: Că  vine, iar nu că  au
venit, ca pe cei ce leapădă  pe amândouă  venirile cu trupul ale
Domnului să-i cuprindă.
Acesta este amăgitorul, şi antihristul.
Se cuvine a înţelege de afar ă  lângă  acestea, spre desăvâr şită 
ar ătare acest: „carele nu mărturiseşte acestea”. Ca şi cu bună 
IPG 109
nimereală  şi potrivire să  se aducă  pe urmă  acest, acesta este
înşelătorul şi antihristul. Că  f ăr ă  de acestea ne spânzurat este
cuvântul.
8. Păziţi-vă  pe voi înşivă, ca să  nu pierdem pe cele ce am
lucrat, ci să luăm plată desăvâr şit.
9. Tot cel ce calcă  porunca şi nu r ămâne întru învăţătura lui
Hristos, nu are pe Dumnezeu; iar cel ce r ămâne întru învăţătura lui
Hristos, acela şi pe Tatăl şi pe Fiul are.
Le porunceşte ca să  se păzească  de cei ce se leapădă  de
amândouă  venirile Domnului. Şi adaogă  pricina: ca nu prin
amestecarea cea cu dânşii să  pierdeţi cele ce aţi lucrat, ci să luaţi
 plata nelipsit şi întreg. Dar poate să zică unii dintru aceştia, dar ce
dacă  nu cred pe venirea lui Hristos cea în trup, dar voi tr ăi cu
lucruri bune, au nu pot cu aceste lucruri ca împreună  cu cei
 binecredincioşi să fiu rânduit? Şi nici plată pentru lucrurile bune să 
iau? Pe această punere Apostolul mai înainte o surpă când zice: Că 
cel ce leapădă venirea în trup a lui Hristos, nimeni să nu socotească 
ca va lua plată pentru lucruri bune datorate credincioşilor, ori să se
socotească cinstitor de Dumnezeu. Ci tot cel ce calcă porunca Lui
 

adică a lui Hristos cel ce a venit, şi nu r ămâne întru învăţătura Lui,

nu are pe Dumnezeu. Că  dacă  cel ce vine ca şi cunoştinţă  de
Dumnezeu să-i înveţe pe oameni desăvâr şit, acesta s-ar fi văzut
lepădat, cum ar mai fi fost încă  blagocestiv, cel ce leapădă  cu
necinste pe tâlcuitorul dumnezeieştii vedenii? Deci acesta este f ăr ă 
Dumnezeu, precum cel întărit întru învăţătura lui Hristos este
dumnezeiesc şi iubitor de Dumnezeu, care are pe toată  plinirea
dumnezeirii întru sine, adică pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.
Că  el învaţă  pentru Tatăl zicând: „Toate câte are Tatăl ale mele
sunt”*209. Încă şi în multe locuri învaţă pentru sine
IPG 109 verso
şi pentru Tatăl, că  acesta îi este Tată, iar el Fiu. Iar pentru Duh
când zice: ”Duhul carele de la Tatăl purcede”*210. Şi mai
desăvâr şit atunci când zice: „Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh.”*211  Iar dacă  numai pentru Tatăl şi
 pentru Fiul s-a zis acestea de ucenicul Domnului, iar pentru Sfântul
Duh nu, să nu te sminteşti. Că era silit să zică numai pentru Tatăl şi
 pentru Fiul.
Iar acela ce petrece întru învăţătura lui Hristos, acela şi pe Tatăl
şi pe Fiul are.
Petrece întru învăţătura lui Hristos, adică, întru didascalia cea
din Evanghelie, cel ce cugetă după aceasta, şi învaţă, şi lucrează cu
împreună  privire vieţuire şi lucrare. Iar acela ce se depărtează  pe
sine de la aceasta, este f ăr ă de Dumnezeu. Că precum acela ce prin
trecerea cea adevărată  ca şi Avraam se lipeşte şi se împrieteneşte
 pe sine cu Dumnezeu, fiindcă  a auzit de la Dânsul: Eu sunt
Dumnezeul tău*212, aşa şi cel ce vieţuieşte în afara poruncii
evanghelice, este f ăr ă  Dumnezeu, însuşi depărtându-se de a avea
 pe Dumnezeu. Şi dacă acesta este f ăr ă de Dumnezeu, adică care s-
au înstr ăinat de învăţătura cea dumnezeiască, apoi cel ce petrece
întru dânsa, are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Că pentru unul ca acesta şi

209
 Ioan 16, 15.
210
 Ioan 15, 26.
211
 Matei 28, 19.
212
 Facerea 15.
 

Fiul a zis: ”Şi Tatăl meu îl va iubi pe el, şi la el vom veni, şi locaş 
la dânsul ne vom face.*213” Că dintru păzirea poruncilor s-a f ăcut
 pe sine biserică  şi locaş  al lui Dumnezeu, şi are pe Dumnezeu
sălăşluit întru sine. Şi este aceasta îndoită a avea pe Dumnezeu. Că 
se zice că  au pe Dumnezeu şi toate zidirile, după  cum au zis şi
Pavel: „Că  întru Dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem;”*214  şi
aceasta se află după chipul înfiinţării. Şi întru alt fel cel ce slujeşte
şi place lui Dumnezeu prin fapte bune, iar ăşi zicem că  are pe
Dumnezeu, după cea scrisă: „Dumnezeu şi al lui Avraam
IPG 110
215
şi Dumnezeul lui Isaac”* , şi cuprinzător al evreilor celor
iubitori de Dumnezeu. Că se cuvine a înţelege pe cele zise aşa: Cel
are pe Fiul, are şi pe Tatăl216*. Că cel ce au văzut pe Fiul , au văzut
şi pe Tatăl. Şi iar ăşi că „Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru Mine”, zice.
Drept aceea şi dintru aceasta, şi de o fiinţa Tatălui şi a Fiului se
cunoaşte. Iar dacă  va zice cineva că  după  acest cuvânt, şi cel ce
 primeşte pe ucenic are pe tatăl şi pe fiul, după cum s-a zis: „Acela
ca vă  primeşte pe voi, pe Mine mă  primeşte, şi acela ce mă 
 primeşte pe Mine, primeşte pe Acela ce m-a trimis pe Mine”.*217 
Să  ştie unul ca acesta că r ău zice, şi nu stă întru socoteala care se
cade. Că acestea s-au zis pentru învăţătur ă. Fiindcă cel ce a primit
cu învoire pe Apostoli, şi pe învăţătura lor, a primit prin dânşii
dascăli şi pe Tatăl şi pe Fiul. Şi întru alt fel. De vreme că  cel ce
 petrece întru învăţătura lui are şi pe Fiul şi pe Tatăl, şi Apostolii
 petreceau întru învăţătura lui, precum şi o propovăduia pe dânsa,
deci cel ce i-a primit pe dânşii care erau locaşuri ale lui Dumnezeu,
 prin acest lucru însuşi pe dânşii îi primea pe Tatăl şi pe Fiul care
erau întru dânşii.
10. Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta, să 
nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucur ă-te;

213
 Ioan 14, 23.
214
 Fapte 17, 28.
215
 Ieşirea 3, 15.
216
 Ioan 14, 11.
217
 Matei 10, 40.
 

  11. Că cel ce va zice lui bucur ă-te, se va face părtaş faptelor lui

celor rele.
12. Multe având a vă  scrie vouă, nu am voit pe hârtie şi cu
cerneală, ci nădă jduiesc că  voi veni la voi, şi gur ă  către gur ă  voi
gr ăi, ca bucuria noastr ă să fie deplin.
Întăreşte pe cei către care scrie epistolia, că dacă cineva nu vine
cu
IPG 110 verso.
mărturisirea aceasta către voi, de la voi să  nu dobândească  nici
acoper ământ, nici de închinăciune să-i învredniciţi. Zicând acestea
cu de amănuntul, fiindcă  această  închinăciune o dator ăm numai
celor de o credinţă şi de un nărav cu noi. Căci căruia îi vom ruga să 
se bucure f ăr ă  numai celor de un nărav şi de o credinţă? Drept
aceea dacă celor necredincioşi am adus de la noi o închinăciune ca
aceasta, apoi negreşit ca unor de un nărav şi de o credinţă cu noi se
va fi adus, şi i-am fi f ăcut ca pe nişte părtaşi cu noi prin acest
lucru, şi aceştia ne-ar fi tras pe noi în pr ă pastia lor. Iar pricina
 pentru scurtimea epistolei, şi a celei următoare, ne-a învăţat căci
nădă jduia să  meargă  la dânşii, şi prin vedere faţă  către faţă, să 
adaoge la cele scrise.
13. Sărută-te pe tine fii surorii tale Electii. Amin.
Voiesc oarecarii prin acest cuvânt să  întărească  căci nu către
femeie este această epistolă, ci către biserică, pentru care celui ce
voieşte aceasta nimic nu mă voi împotrivi.

Sfâr şitul a epistolei a doua a Sfântului Ioan.

IPG 111

PRICINA
Epistolei a treia a Sfântului Ioan Teologul.

E pistola aceasta este pentru iubirea de str ăini. Şi dintâi laudă pe

Gaie, carele era mărturisit de toţi pentru iubirea de str ăini, şi îl
îndeamnă  ca întru aceeaşi punere înainte să  îngăduiască, şi să 
 petreacă, şi să  primească  pe fraţi. Şi iar ăşi pe al lui prinos îl
 

 primeşte şi îl laudă, iar pe Diotref îl prihăneşte, ca pe acela ce nici

el nu da milostenie săracilor , şi încă  oprea şi pe alţii să  facă 
aceasta aceasta, şi multe bârfea. Şi zice cum că unii ca aceştia sunt
str ăini de adevăr, şi nici cunosc pe Dumnezeu. Iar pe Dimitrie îl
laudă mărturisindu-i lui cele prea bune.

CAPITOLE
Ale Epistolei a treia a Sfântului Ioan.

1. R ugăciune pentru săvâr şire, mărturisire pentru iubitorii de

str ăini şi a primirii fraţilor pentru Hristos. Întru care şi pentru
r ăutatea lui Diotref şi urâciunea de fraţi.
2. Pentru Dimitrie, căruia îi mărturiseşte cele prea bune.
3. Pentru mergerea lui către dânşii cea degrab pentru folosul.

A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISCOPUL

BULGARIEI.
TÂLCUIRE
La a treia Epistolă a Sfântului Ioan Teologul.
1. Prezbiterul lui Gaie celui iubit, pe carele eu îl iubesc, întru
adevăr.
2. Iubitule, pentru toate fac rugăciune ca să  sporeşti, şi să  fii
sănătos,
Întru adevăr iubeşte cel ce după  Domnul iubeşte, iar Epistola
aceasta o scrie lăudând pe oare care fraţi. Şi o scrie lui Gaie, şi îi
mărturiseşte acestuia multa primire de str ăini, pe care şi de mari
laude o învredniceşte. Că zice că de la Dumnezeu este cel ce face
 bine. Şi mai mult îl deşteaptă  pe dânsul şi dintru acelea care pe
Diotref îl prihăneşte ca cel ce n-a cunoscut să facă aceasta. Laudă 
încă  şi pe Dimitrie carele pe aceleaşi fapte bune, le lucra, şi
mărturie credincioasă pentru fapta lui bună îi dă.
Precum sporeşte sufletul tău.
3. Pentru că  foarte m-am bucurat, după  ce au venit fraţii şi a
mărturisit de adevărul tău,
 

  Precum sporeşte sufletul tău, şi sporeşte întru petrecerea cea

după Evanghelie.
Precum tu întru adevăr umbli.
Întru adevăr umblă, cel ce după  prostimea cea evanghelică 
umblă, şi umblă, nu prin mişcarea cea cu picioarele o zice, precum
la fiecare
IPG 112
vieţuitor care are picioare una este acest fel de călătorie mişcătoare
din loc în loc. Ci pe întreagă  înţeleaptă  tocmită  sporire cea după 
 pornirile cele sufleteşti, pe care puţini o dobândesc, carii au pe
cunoştinţă.
4. Mai mare bucurie decât aceasta nu am când aud că  fii mei
umblă întru adevăr.
5. Iubitule, cu credinţă  faci orice lucrezi către fraţi şi către cei
str ăini;
6. Carii au mărturisit de dragostea ta înaintea bisericii; pe cari
 bine vei face de îi vei petrece cu vrednicie lui Dumnezeu;
7. Că pentru numele lui au ieşit, nimic luând de la neamuri.
Acest nume mizoteran (adică  mai mare) limbii elineşti este cu
iscusinţă pus, ca acela ce întindere peste întindere însemnează. Ca
şi cum am zice aşa mai mare mai, mai mare.)
8. Noi dar, datori suntem să  primi pe unii ca aceştia, ca
împreună lucr ători să fim adevărului.
9. Am scris bisericii; ci Diotref cel ce iubeşte să  le fie lor
că petenie, nu ne primeşte pe noi.
Să-i primim, în loc de, să-i apucăm să-i luăm, precum este şi
acest: „Apucatu-m’au ca un leu gata la vânat”*218. Ne învaţă pe noi
 prin acest cuvânt, să nu aşteptăm pe cei ce au trebuinţă, când vor
veni către noi, ci noi înşine după dânşii să alergăm, şi în urma lor
să gonim, ca Avraam, şi ca Lot.
10. Pentru acesta de voi veni, voi pomeni faptele care face.
IPG 112 verso

218
 Psalm 16. 12.
 

  Dacă poruncit este, să nu r ăsplăteşti r ău pentru r ău, cum aceasta

acum îl îngrozeşte cu acestea: Deci zicem, că  acela adică 
 porunceşte să nu r ăsplătim r ău pentru r ău celui ce au greşit nouă.
Iar dacă  împotriva noastr ă  îndeamnă  păcatul, cât şi credincioşilor
aduce împiedicare, atunci se cuvine a-i r ăsplăti unuia ca acestuia,
 precum şi Pavel Elimei care r ăzvr ătea căile Domnului.
Ocărându-ne pe noi cu cuvinte rele, şi neîndestulat fiind cu
aceasta, nici însuşi primeşte pe fraţi, şi pe cei ce vor îi opreşte şi
din biserică îi scoate.
Gr ăindu-ne, adică, ocărându-ne, de r ău gr ăindu-ne batjocorindu-
ne.
11. Iubitule, nu urma r ăului, ci binelui. Acela ce face bine, din
Dumnezeu este; iar acela ce face r ău n-a văzut pe Dumnezeu.
Nici o împărtăşire nu are lumina cu întunericul, nici Hristos
împreună glăsuire cu veliar. Nu se cuvine celui luminat din
cunoştinţa lui Hristos, cu întunericul să  se fr ământe prin urmarea
celor necredincioşi, adică, cu lucrurile lor cele curveşti, că precum
cel ce lucrează, pe cele bune, zice: de la Dumnezeu este, şi cu
lumina cunoştinţei lui la ochiul minţii lui este desăvâr şit, şi pentru
acestea şi el tot lumină  fiind, şi vede pe Dumnezeu lumina cea
adevărată, şi se vede de alţii ca un luminător în lume, având
cuvântul vieţii. Aşa şi cel ce lucrează  cele rele întru întuneric
umblând, nici poate să  vadă  pe Dumnezeu (adică  să  lucreze
lucrurile lui Dumnezeu), nici altora să se zică că este îndreptător, ci
este urâcios tuturor şi greţos, după acest cuvânt: „Pe cel păcătos l-
am urât şi de dânsul m-am îngreţoşat” *Psalm?
12. Lui Dimitrie i s-a dat mărturie de către toţi, şi de către însuşi
adevărul; şi noi încă  mărturisim, şi ştiţi că  mărturia noastr ă 
adevărată este.
IPG 113
13. Multe am avut a scrie, ci nu voiesc cu cerneală  şi cu condei
a-ţi scrie ţie.
14. Ci nădă jduiesc că f ăr ă de ză bavă te voi vedea şi gur ă către
gur ă  vom gr ăi. Pace ţie, închină-se ţie prietenii. Spune
închinăciune prietenilor pe nume. Amin.
 

  Adică de la cei ce au adevărul, şi din însuşi adevărul cuvântului

celui lucr ător. Că  sunt oare carii, cărora li se mărturiseşte faptă 
 bună, dar pentru cuvântul cel nelucr ător f ăcută  mincinoasă. Iar
dacă  cineva va înţelege de la toţi, de la credincioşi şi de la cei
necredincioşi, şi iudeilor şi elinilor, şi bisericii lui Dumnezeu,
 precum şi eu plac tuturor prin toate.

Sfâr şitul
E pistolei a treia a Sfântului Apostol Ioan.

PRCINA
Epistolei lui Iuda.

Pe Epistola aceasta o scrie Iuda celor ce acum crezuser ă. Iar

 pricina este aceasta: fiindcă intraser ă în mijloc oarecarii, şi învăţau
cum că păcatul este f ăr ă deosebire, şi se lepădau de Hristos, nevoie
avea să  o scrie, şi să-i întărească  pe fraţi. Şi întâi îi îndeamnă  pe
dânşii să se nevoiască  şi să îngăduiască în credinţa cea predanisită 
lor. Apoi îi vădeşte pe unii ca aceştia ca pe nişte amăgitori. Şi le
 porunceşte ca să  nu aibă  nici o împărtăşire cu unii ca aceştia,
fiindcă nu ajunge a fi numai chemaţi, dacă nu vom umbla şi după 
vrednicia chemării. Pentru că  şi pe norodul cel dintâi din Egipt
scoţându-l Domnul, şi ne r ămânând întru credinţă l-au pierdut. Încă 
şi pe îngerii carii n-au păzit a lor rânduială, nu i-a cruţat. Deci se
cade să  se depărteze de la unii ca aceştia. Pentru că  Mihail
Arhanghelul nu a suferit hulirea diavolului. Deci învaţă  că  va fi
 pieirea lor ca a sodomitenilor. Apoi îi sf ătuieşte pentru năravuri. Şi
sfâr şeşte epistola, rugându-le lor întemeiere în credinţă  de la
Domnul.

CAPITOLE
ale
Epistolei Sfântului Apostol Iuda.
 

  1. Pentru luarea aminte cea pentru credinţa cea întru Hristos,

 pentru scularea bărbaţilor celor necredincioşi şi înver şunaţi.
1.  Pentru munca lor ceea ce va să  fie. După  asemănarea
 păcătoşilor şi a r ăilor celor de demult.
3. Văicărisire a lor pentru amăgire, şi reaua credinţă, şi
înver şunarea, şi hulirea, şi pentru f ăţărnicia cea amăgitoare, pentru
darea de daruri spre amăgire.
IPG 114
4. Pentru întemeierea lor întru credinţă, şi pentru milostivirea, şi
cruţarea şi părtinirea către aproapele pentru mântuire întru sfinţire.
5. R ugăciune pentru dânşii spre sfinţire, şi spre îndr ăzneală 
curată împreună cu slavoslovia lui Dumnezeu.

A SFÂNTULUI TEOFILACT ARHIEPISOPUL BULGARIEI

TÂLCUIRE.
La epistola Sfântului Apostol Iuda.

1. Iuda, slugă a lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor sfinţiţi
întru Dumnezeu Tatăl,
Destul i-au fost apostolului acestuia de faţă, spre str ălucirea
slavei, după ce s-a numit pe sine rob al lui Hristos, şi de la Iacov să 
se f ălească  şi să se laude. Pentru că pentru fapta bună numele lui
Iacob fiind cântat înaintea tuturor, mai bine primit spre învăţătura
cea prin cuvânt face prin aceasta pe ascultători. Fiindcă cel părtaş 
al aceleiaşi naşteri şi aceluiaşi sânge nu ar fi fost cu putinţă să se
arate str ăin de năravurile aceluia, cu care s-a împărtăşit prin
înrudire, şi mai ales sub Unul Stă pânul Hristos fiind, şi pe acelaşi
 jug deopotrivă cu cel de un sânge se hotăr ăşte declar ă pe sine că îl
trage.
Şi de Iisus Hristos păziţi şi chemaţi.
2. Milă vouă şi pace şi dragoste să înmulţească.
Domnul zicând: „Nimeni nu poate să  vină  către Mine, de nu-l
va trage pe el tatăl”*219 pe acest cuvânt îl arată acest fericit bărbat

219
 Ioan 6, 44.
 

acum a fi adevărat. Că zice cum că cei iubiţi Tatălui, se păzesc de

Iisus Hristos, Pentru aceea îi numeşte şi chemaţi. Că nu de la sine-
şi ci de la Tatăl au chemare şi atragere. Şi se roagă ca mila şi pacea
şi dragostea să se înmulţească întru ei. Mila pentru căci pentru mila
şi îndur ările lui Dumnezeu ne-am luat să-i fim lui slujitori. Iar
 pace, căci şi pe aceasta Dumnezeu şi
IPG 116
Tatăl ne-a dăruit nouă, prin Iisus Hristos Fiul său pe noi cei greşiţi
împăcându-ne cu sine. Iar dragoste, că  pentru dragostea cea către
noi Unul Născut Fiul lui s-au dat pentru noi la moarte. Deci se
roagă s ă se dăruiască cu prisosinţă lor acestea, gr ăind asemenea cu
fericitul David ce zice: „Tinde mila ta celor ce te cunosc pe
tine”*220  Ca şi dintru aceste pilde mântuitoare şi asemănări
îndemnându-ne şi noi, cu ne f ăţarnic aşezământ către rudenia, celui
ce ne-a chemat să vieţuim.
3. Iubiţilor, toată nevoinţa f ăcând a scrie vouă, de cea de obşte
mântuirea voastr ă, nevoie am avut a vă scrie vouă.
Pricina epistolei prin aceasta o vesteşte, căci purtând grijă  de
mântuirea lor ca să  nu se prindă  de pângăriţii eretici pentru
 prostimea, alcătuieşte cuvintele acestea de acum, ca şi cum
îndemnându-i pe dânşii şi ar ătaţi f ăcându-i celor ce nu-i ştiu, prin
ar ătarea vieţii lor celei înver şunate. Pentru aceştia a zis şi Petru,
dar acum aici Sf. Iacov mai pe larg. Şi îi numeşte pe eretici mai
înainte scrişi, fiindcă  şi Petru şi Pavel au zis pentru ei, că în zilele
cele mai de pe urmă  vor veni nişte amăgitori ca aceştia*? Şi mai
înainte de aceştia însuşi Hristos zicând: Mulţi vor veni întru
numele meu şi pe mulţi vor amăgi. Deci să  nu mergeţi în urma
lor.*? Căci creştini numindu-se pe sine, vor amăgi pe mulţi cu
această numire. Şi zice pe ereticii cei ce se tr ăgeau de la Nicolae, şi
de la Valentin, şi de la Simon prea pângăriţii. Că  aceştia lacomi
fiind cu pântecele şi desfrânaţi f ăţărnicea învăţătura, ca prin
intrarea înăuntru cea în pace, să  afle lesnire să  robească  pe
muieruştele cele împovărate cu păcate. Că f ăţărnicind şi plăsmuind

220
 Psalm 35, 11 /BIBLIA 1914 Psalm 35, 10.
 

căci fac slujbe de noapte, la pat şi la înver şunări se dădeau ei. Iar

acest, mutându-se întru înver şunare, în loc de, pref ăcându-se
schimonosindu-se din întreaga înţelepciune întru înver şunare după 
ce s-au întâmplat lor de s-au şi lepădat de Domnul nostru
IPG 116 verso
Iisus Hristos. Căci cum nu se leapădă  cei ce prin necur ăţia vieţii,
 pe dascălul întregii înţelepciuni, f ăcându-l ca şi cu oarecare glas
aspru str ă bătător ? Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul.*221 
R ugându-vă  să  staţi vitejeşte pentru credinţa ceea ce odată  s-a
dat sfinţilor.
4. Căci au intrat oarecarii oameni, care mai înainte de demult au
fost scrişi spre această  osândă, necredincioşi, cari schimbă  darul
Dumnezeului nostru întru înver şunare, şi pe cel unul Stă pânul
Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos lepădându-se.
Îndeamnă  să  se nevoiască  cei ce l-au primit odată  pe Domnul
nostru Iisus Hristos, şi acestuia au crezut. Că primind pe cuvântul
cel ce s-a f ăcut Om, dacă vom zice că altul este cel ce s-a născut
din Tatăl mai înainte de veci , şi altul cel născut din maică, şi după 
osebit ipostas s-au născut. Cum nu ne lepădăm de Unul Domnul şi
Stă pânul? Căci Unul este Domnul Iisus după  unirea iconomiei.
Căci cel mai înainte de veci, Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu,
întru slava dumnezeirii avându-l pe trup suit, pe carele trup din
sfânta Fecioar ă  dintru începutul zămislirii l-au luat asupr ă-i, unul
din acelaşi este Stă pânul tuturor.
5. Şi voiu să  vă  aduc aminte, ştiind şi voi aceasta odată, că 
Domnul după  ce a scos pe norod din pământul Egiptului, mai pe
urmă pe cei ce nu au crezut i-au pierdut.
6. Şi pe îngerii carii nu şi-au păzit dregătoria lor, ci şi-au lăsat
locaşul lor, spre judecata zilei celei mari, legăturilor celor veşnice
sub întuneric îi ţine.
7. Precum Sodoma şi Gomora, şi cetăţile cele dimprejurul lor,
IPG 117
care întru acelaşi chip curveau.

221
 2Corinteni 6, 14.
 

  După  ce a zis pentru înver şunarea necuraţilor nicolaiteni, şi a

valentinienilor, şi a marcioniţilor, adaogă şi aceasta. Că Domnul pe
norod din pământul Egiptului mântuindu-l etc. Una ar ătând că  el
este Dumnezeu al celei vechi, şi al celei noi Mântuitor. Iar nu
 precum aceşti pângăriţi, carii zic cum că altul este Dumnezeul legii
vechi (legea lui Moise n.tr.), şi muncitor şi crud şi altul este al celei
noi blând şi iubitor de oameni de sus privitor. Alta cum că nici cei
de acum precum nici cei din Egipt nu vor scă pa de munci. Deci
 pentru puterea cea covâr şitoare, şi pentru jur ământul cel către
 părinţii lor Dumnezeu de sila Egiptenilor pe dânşii izbăvindu-i, dar
au r ămas ne pedepsiţi, după  ce au f ăcut nelegiuire, ci au plătit
vrednică  osândă. Nu i-a folosit pe dânşii cu nimic blândeţea lui
Dumnezeu şi milostivirea cea către părinţii lor, nici lucrarea cea
mai presus de fire a minunilor cea prin aceasta, că  după  ce au
trecut Marea Roşie ca pe uscat, depărtându-se mai pe urmă  de la
credinţă  au pierit. Iar pe cei ce au dobândit vrednicia cinstei
îngereşti, şi din trândăvie nu au îngăduit, întru dregătoria lor, ci au
lepădat cereasca petrecere cea dată  lor pentru bunătatea, i-au
 păstrat pentru pedeapsă  de judecată  la osânda zilei celei mari, că 
aceasta înseamnă  acum acest cuvânt: i-au păzit. Precum zice şi
Domnul: „Cel gătit diavolului şi îngerilor lui”. Şi încă  şi
sodomitenilor semnul focului celui f ăr ă  de sfâr şit care va să-i
 primească este pus înaintea lor.
Şi umblau în urma altui trup, sunt puse înainte întru pildă, a
focului celui veşnic muncă luând.
Iar acest, au mers în urma altui trup, şi au curvit, adică  s-au
abătut, o arată  pe curvie. Iar altui trup, o zice pe firea cea
 bărbătească, ca ceea ce nu ajută către împreunarea spre naştere. Că 
trupul cel f ăcut către împreunare, este al păr ţii femeieşti, după 
cuvântul cel zis de str ămoşul, „os din oasele
IPG 117 verso
mele, şi trup din trupul meu*222. Iar trupul păr ţii bărbăteşti de
împreunare, altul îl zic că este. Însă  şi la femeie cel după lege, una

222
 Facere 2, 23.
 

unuia trup osebit al său este. Iar cel înainte pus şi publicat, altul şi
str ăin este, şi cu puţin de cel bărbătesc întru pângăriciune este
r ămas mai jos.
8. Asemenea şi aceştia visându-se, trupul îşi spurcă, şi pe
domnie o leapădă.
După ce au zis aceste asemănări, pe care apucând mai înainte le-
au ar ătat, au lăsat pe următoarea acestora să o înţeleagă auzitorul.
Şi care este aceasta? Ca să  aducă  pe urmă. Deci dacă  aşa i-au
 pedepsit nimic cucerindu-se de buna norocirea lor cea de mai
înainte apoi oare pe aceştia carii acum se înver şunează  şi sunt
neastâmpăraţi îi va izbăvi, aceea adică  căci Fiul lui Dumnezeu a
venit în lume pentru oameni, şi a suferit pentru aceşti ocări, şi de
 patimi s-a ispitit? Nu va putea cineva a zice aceasta. Că măcar deşi
este iubitor de oameni, dar şi drept cu adevărat. Şi pentru adevărata
dreptate, pe cei ce au păcătuit nu i-a cruţat, iar pentru iubirea de
oameni, pe curvari, şi vameşi i-au băgat întru împăr ăţie. Aşa fiind
cuvântul cel următor, el l-a trecut şi nu l-a gr ăit. Şi pentru cele care
mai înainte le-am zis, ori urmând şi fericitului Petru care mai
înainte au gr ăit: „Că  de vreme ce Dumnezeu pe îngerii carii au
 păcătuit nu i-au cruţat”*223 etc. Şi aşa pentru acestea.
Iar acest, trupul îşi spurcă visându-se, vrednic este a ne minuna
de cinstea cuvântului. Pentru că  prin acest, visându-se, urâciunea
cea desăvâr şit a faptei, o au acoperit. Pe care noi puţin şi cât se
cuvine o dezgolim şi o descoperim, cunoscând din cartea cea
alcătuită  de fericitul Epifanie al Ciprului cele pentru aceştia, pe
care şi Panarion luându-o o au numit. Că  zice acesta, cum că 
întinaţii aceştia şi pângăriţii cu muieri urât amestecându-se, nu
slobozea sămânţa în matcă 
IPG 118
ci luându-o în mâini pe săvâr şita urâciune, îndată la gura muierilor
cu care se amesteca o ducea, (sămânţa aceasta şi o înghiţea) şi aşa
se duceau unii de la alţii necuraţii, carii socoteau că  au săvâr şit
oarece lucru. Pe aceasta urâtă  lucrare pentru că  r ămânea ne

223
 2Petru 2, 4.
 

săvâr şită, o numeşte visare, fiindcă întru acest fel sunt şi visările.

Deci pângărindu-şi prin această întinată jertf ă  şi prinos trupul lor,
încă, zice, că  şi asupra dumnezeieştii firi se îndr ăcesc, pe domnia
acesteia lepădându-o, şi pe stă pânia ei cea peste toate. Încă mai pe
larg pentru aceştia fericitul Irineu episcopul Lugdunului au zis,
întru mustrarea mincinoasei cunoştinţe care este scrisă în cartea lui.
Şi întru alt fel. Însă  mărturiseşte asupra lor şi de înver şunare
zicând: că  sunt şi cu viaţa necuraţi, şi cu cunoştinţa prea
neastâmpăraţi. Iar pe domnie o leapădă ei, adică pe lucrarea tainei
lui Hristos. Că  o leapădă  în locul tainelor celor îngereşti, pe ale
sale înver şunări le săvâr şesc.
Şi slavele hulesc.
Slave cele multe, vrednicii ale bărbaţilor celor str ăluciţi se
cuvine a le tâlcui, pe care şi cei iscusiţi la elini, θεσις  (puneri) le
numesc, hotărându-le pe dânsele prea slăvite vrednicii, cum că nu
sunt ale celor fiecum s-ar întâmpla, ci a celor vestiţi pentru
filosofie. Deci fiindcă  şi Moise oamenilor celor de atunci, şi
dumnezeieştii Apostoli le-au adus în viaţă  pe cele ce de la
Dumnezeu erau insuflaţi şi acestea se păreau paradoxologii (str ăine
cuvântări) pentru neobişnuinţa celor de atunci, slave adică 
vrednicii le numea pe acestea f ăr ă  stânjeneală. Încredinţare a
acestui cuvânt este dumnezeiescul Pavel, care în vremea aceea
fiind dus în Areopag, şi vorbindu-le lor acolo pe cele dumnezeieşti,
li s-a părut lor căci întru bârfire se termină. Deci precum acele
cuvinte se numeau cu clevetire a fi deşarte, aşa şi slavele cele mai
înainte zise. Pentru aceea şi
IPG 118 verso
acum a alcătuit o zicere obişnuită  şi cunoscută  tuturor. Slave a
numit pe oamenii cei insuflaţi şi dăruiţi de Dumnezeu. Adică 
tâlcuire iar ăşi la aceeaşi. Slave zice pe Vechiul Testament şi Noul
Testament,, după cum zice şi Pavel. „Că dacă a fost cea trecătoare
 prin slavă, cu mult mai vârtos cea netrecătoare va fi întru
slavă”*224. Ori le numeşte slave şi pe dregătoriile cele bisericeşti,

224
 2Corinteni 3, 11.
 

 pe care le huleau ei. După  cum putem a ne învăţa şi din a treia
epistolă a Sf. Apostol Ioan cel iubit, unde zice: Diotref cu cuvinte
rele îi ocăra pe dânşii. Şi de vreme că de hulă a pomenit nu numai
 pe dânşii singuri înţelepţindu-i, ci şi pe toţi oamenii, ca să  aibă 
curate limbile lor de un r ău ca acesta. Şi nici asupra celor vrednici
de hulă să nu întrebuinţeze acest r ău. Iar Mihail Arhanghelul, etc.
Pentru ce zice aceasta? Pentru că aceştia lesne şi nestă pâniţi huleau
asupra fiecăruia. Şi nu se cuvine aceasta fiindcă nici pe cei vrednici
de hulire nu este drept a-i huli, după  cum este ar ătat de la
Arhanghelul Mihail. Că  judecându-se şi pricindu-se cu diavolul
 pentru trupul lui Moise, şi putând să-l hulească pe diavol pentru a
lui obr ăznicie n-a f ăcut-o, f ăr ă  numai a folosit acest cuvânt:
„Ceartă-te pe tine Dumnezeu diavole”. Întru alt fel. Că  dacă  aşa
Arhanghelul, apoi dacă  ni s-ar întâmpla pricire cu vreun om care
este fratele nostru şi de un neam cu noi, nu ni se cuvine a
întrebuinţa hula împotriva lui. Iar judecata cea pentru trupul lui
Moise este aceasta. Se zice în căr ţile apocrife (ne canonice) cum că 
Arhanghelul Mihail să  fi slujit la îngroparea lui Moise. Fiindcă 
acest lucru nu-l primea diavolul, ci aducea prihănire asupra lui
Moise pentru uciderea egipteanului, ca şi cum Moise vinovat ar fi
 pentru acesta, şi nu s-ar ierta să dobândească îngropare. Şi aceasta
aduce de faţă  şi gr ăieşte Apostolul, învăţându-ne nu numai către
hulire să nu fim lesnicioşi, ci şi prin aceasta cum că asupra tuturor
oamenilor este datoria a da seamă după ieşirea din trup
IPG 119.
a vrut să le arate. Şi cum că Dumnezeu este acelaşi şi al Noului şi
al Vechiului Testament. Şi cum că după izbăvirea din această viaţă,
diavolul cu ai săi r ăi draci se împotrivesc sufletelor noastre, vrând
să  curme buna călătorie a sufletelor. Şi cum diavolul se
împotriveşte iar îngerii buni ajută  sufletelor, după  cum a văzut
fericitul Antonie, acestea atunci s-a slobozit să se lucreze. Însă zice
că  atunci Mihail, pe diavol nu l-a gonit, dar nu l-a certat cu
stă pânire, ci l-au lăsat la judecata Domnului tuturor, şi cum că 
numai aceasta a zis: „Ceartă-te pe tine Dumnezeu diavole”.
 

  9. Iar Mihail Arhanghelul, când cu diavolul pricindu-se gr ăia

 pentru trupul lui Moise, n-a îndr ăznit să aducă judecată de hulă, ci
a zis: ceartă-te pe tine Domnul.
10. Iar aceştia câte nu ştiu hulesc, şi câte după  fire, ca nişte
dobitoace necuvântătoare ştiu, întru acelea se strică.
11. Vai lor! Că în calea lui Cain au umblat şi întru înşelăciunea
lui Valaam prin mită s-au vărsat întru împotrivirea în cuvinte a lui
Core au pierit.
Mihail aşa zice: nici asupra bărbatului Moise nu a suferit
hulirile diavolului, iar aceştia pentru dogme care nu le ştiu
alcătuiesc cuvinte hulitoare. Iar câte f ăr ă  socoteală  prin pornirea
cea firească ca nişte dobitoace necuvântătoare le ştiu, pe acestea le
vânează. Ca nişte cai îndr ăciţi spre femei, vai lor, că au umblat în
calea lui Cain, prin uciderea de fraţi, căci şi ei învăţând unele ca
acestea pe fraţi, adică pe oamenii cei de un neam, îi ucid pe dânşii
cu învăţăturile lor cele rele. Sau şi sămânţa mâncându-o, pe cei ce
ar fi putut să le fie fraţi îi ucid, prin care i-ar fi adus la viaţă 
IPG 119 verso
rodirea seminţei. Iar în calea lui Valaam, căci pentru câştig şi ei
lucrează  ca acela pe acestea, iar cu împotrivirea lui Core, căci şi
aceştia ca acela au r ă pit vrednicia dăscălească nevrednici fiind.
12. Aceştia sunt întru dragostele voastre, ca nişte pietre în mare
acoperite de apă, împreună cu voi mâncând,
Era obiceiul în acea vreme să dea ospeţe în biserici, precum zice
şi Pavel în cea către Corinteni, pe care le şi numea dragoste. Întru
acestea se adună, nu pentru trebuinţa ceea ce se face întru acestea,
ci să afle vreme cu prilej, ca să amăgească sufletele cele ne întărite,
după  cum zice şi Petru întru epistola a doua. Şi îi aseamănă  pe
dânşii stâncilor celor din mare, norilor f ăr ă  de apă, şi copacilor
celor tomnatici, şi stelelor celor r ătăcite, că  acelea care sunt întru
acelea ce sunt după  fire, acestea întru aceştia după  voire. Că  şi
stâncile cele din mare sunt pierzătoare cor ă biilor lovite f ăr ă  de
nădejde de dânsele celor ce înoată pe mare, precum şi ei întru cei
ce împreună  cu dânşii cinează  nenădă jduit r ău odr ăslesc. Drept
aceea norii cei f ăr ă de apă de vânturi fiind goniţi. Nu r ăcoresc cu
 

 ploaie locurile peste care trec, ci negur ă le lucrează lor, asemenea

şi aceştia, nu adapă  cu cuvânt mântuitor sufletele celor ce-i
întâlnesc, ci îi întunecă cu tâlcuirile lor cele pângărite, gonindu-se
de relele meşteşugiri ale dracilor. Însă  şi copacii cei tomnatici de
două  ori sunt mor ţi, şi cu lepădarea rodului şi pierderea, şi cu
căderea frunzelor lipsiţi fiind de podoaba lor par a fi uscaţi, şi de
str ălucirea rodului, şi de podoaba înflorită  a frunzelor, pătimesc
asemenea lor. Că  şi aceştia mor de două  ori, că  şi rodul lor
lepădându-l şi pierzându-l prin mâncarea de sămânţă, şi pe buna
 podoabă cea din înţeleapta petrecere lipsindu-se. Pentru aceea se şi
smulg din raiul Domnului
IPG 120
Domnului adică  din biserică, şi afar ă  se aruncă, focului celui
veşnic păzindu-se. Căci care înr ădăcinare va avea acesta, care
 pentru urâciunea şi necur ăţia vieţii pe toţi i-a îngreţoşat? Şi sunt ei
stele r ătăcite, căci nu au stat întru tăria credinţei noastre str ălucind,
 pe Hristos soarele dreptăţii îl au prin dânşii petrecând, şi vremea
faptelor bune săvâr şindu-o, şi vii f ăcând pe credincioşii cei
lucr ători ai acestora? Ci căci p ărându-se că întru îngerul luminii se
formăluiesc, ca vicleanul drac cel ce este al lor mai înainte
începător numai împotriva dogmelor Domnului se poartă, cu care
şi întunecă  pe cei ce se apropie de dânşii, şi le pricinuiesc lor
întunericul cel veşnic. Încă  şi valurile celor sălbatice asemănaţi
f ăcându-se, de asemănarea cea cu dânsele nu se leapădă. Căci cu
nebunie şi cu ne ţinere şi ei prin hulirile cele asupra lui Dumnezeu,
goniţi fiind de duhurile r ăutăţii, înspumează pe ale lor ruşinări, în
spumă săvâr şind cu trufia hulirii, din nestatornica şi lesne vărsata
urâciune şi ne cuvioşie a vieţii lor. Că întru acest fel este şi spuma
valurilor cu care s-au asemănat.
Făr ă de frică pe sine păscându-se; nori f ăr ă de apă, ce se poartă 
de vânturi; copaci tomnatici neroditori, de două  ori mor ţi şi
dezr ădăcinaţi;
13. Valuri sălbatece de mare, spumegându-şi ruşinea lor; stele
r ătăcitoare, cărora negura întunericului în veac se păzeşte.
 

  Acest, f ăr ă de frică păscându-se pe sine, adică cu stânci de mare

se cuvine să  se sintaxiească, ca să  fie aşa înţelegerea: stânci de
mare f ăr ă de frică ospătându-se împreună, adică, când nici o frică 
nu vor aştepta oaspeţii împreună (cu ei n.tr), f ăr ă de veste aducând
 pieirea sufletelor lor ca nişte stânci. Ori cu acest, păscându-se, pe
acest f ăr ă de frică pe sine-şi sintaxindu-l. Întru acest fel vom afla
noima.*225  Făr ă  de frică   pă scându-se pe sine, ne temându-se de
osânda aceea pentru că  nu ştiu să  se pască  pe sine, căci zice
Domnul „Orb pe orb povăţuind, vor cădea amândoi în
IPG 120 verso
groapă” cu cei povăţuiţi de dânşii cad.
14. Şi a proorocit de aceştia şi Enoh, cel al şaptelea de la Adam,
zicând: iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi.
15. Să  facă  judecată  împotriva tuturor, şi să  mustre pe toţi
necredincioşii de toate faptele păgânătăţiei lor cu care au f ăcut
f ăr ădelege, şi de toate cuvintele lor cele aspre, care au gr ăit
împotriva lui păcătoşii cei necredincioşi.
16. Aceştia sunt cârtitori, gr ăitori de r ău, cari umblă  după 
 poftele lor cu păgânătate şi cu călcare de lege şi gurile lor gr ăiesc
cele cu semeţie, mirându-se de feţe pentru vre-o dobândă.
17. Iar voi, iubiţilor aduceţi-vă aminte de cuvintele care s-au zis
mai înainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos;
18. Că au zis vouă, că în vremea de apoi vor fi batjocoritori, cari
umblă după poftele lor cele necurate,
După ce a zis pe cele tâlcuite de noi, aduce pe urmă cuvântul şi
de Enoh. Carele au proorocit pedeapsa cea gătită  lor de la
Dumnezeu în vremile cele mai de pe urmă  adică  ale dreptei
 judecăţi a Domnului. Iar necredincios de păcătos se deosebeşte,
fiindcă  necredinciosul împrejurul lui Dumnezeu are greşeală, iar
 păcătosul împrejurul celor lucrate în viaţă, care este ne nemerirea
ipostasului dreptăţii. După aceasta lăsându-se de asemănarea celor
necredincioşi, acum se apropie şi către însăşi lucrul ar ătat asupra
lor, cârtitori şi prihănitori numindu-i pe dânşii. Şi este cârtitor

225
 Înţelesul tainic al cuvântului.
 

adică, care pe taină  şi prin dos şi f ăr ă îndr ăzneală bombăneşte, şi

 pe cel de care nu-i place îl prihăneşte. Iar prihănitor, carele pe toate
şi dea pururi este îndemânatic a le lua în batjocur ă. Şi sunt aceştia
cârtitori şi
IPG 121
 prihănitori cei pângăriţi. Că  nu au îndr ăzneală  la învăţătura lor
 pentru urâciunea şi ne cuvioşia vieţii lor. Că nu este lucru f ăr ă de
 primejdie a publica păgânătatea lor cea cu înver şunare şi cu hulire.
Iar prihănitori sau mai bine zis batjocoritori, precum pe cele ale
altora, aşa şi pe cele ale adevărului le prihănesc, ca şi cum să  le
întemeieze pe ale lor r ăutăţi şi înver şunări. Şi ceea ce a zis pentru
Valaam, căci şi aceştia ca acela cu plată s-au vărsat, acum zice mai
ar ătat, că  se minunează  de feţe pentru folosul, şi zice că  se
minunează adică, c ăci pe coconiţie şi momeală o întrebuinţează ei,
la cei mari şi cu vrednicii (funcţii). Iar folos numeşte dobânda.
19. Aceştia sunt care se osebesc pe sine şi sunt trupeşti, neavând
duh.
Iată  şi altă  prihănire a acestor oameni pângăriţi. Că  nu pier
numai ei singuri, ci jefuiesc şi pe fii bisericii, că aceasta înseamnă 
acest, se osebesc pe sine-şi, f ăcând, adică, adică  f ăcând cele ale
credinţei afar ă  de hotărârile bisericeşti ori şi de însuşi locaşul cel
 bisericesc. Că  ar ătându-le adunările lor că  sunt peşteri ale
tâlharilor, îi îndepărtează de la biserică şi către sine îi apropie pe ei.
Şi fac aceasta, oameni sufleteşti fiind, adică, tr ăind după învăluirea
lumii. Că am zis acum că suflet de multe ori şi pe viaţa s-a obişnuit
a o numi dumnezeiasca Scriptur ă, precum la Iov: „toate câte are
omul va da pentru sufletul său”*226  adică pentru viaţa sa. Încă  şi
Pavel zice: oameni sufleteşti fiind, nu pot să  primească  pe ale
Duhului lui Dumnezeu. Deci sufleteşti fiind, şi sufletească 
învăţătur ă  uneltesc. Pentru care s-a zis. Nu este aceasta
înţelepciune de la Tatăl luminilor pogorându-se, ci pământească 
sufletească dr ăcească, Duh dumnezeiesc neavând gr ăind.
20. Iar voi, iubiţilor, întru sfântă credinţa voastr ă zidindu-vă 

226
 Iov 2, 4.
 

IPG 121 verso

şi întru Duhul Sfânt rugându-vă,
21. Pe voi singuri întru dragostea lui Dumnezeu vă  păziţi,
aşteptând mila Domnului nostru Iisus Hristos spre viaţa cea
veşnică.
22. Şi pe unii să-i miluiţi luându-le seama. (aici traducerea
difer ă de cea din Biblia 1914 n.tr.) 
23. Iar pe alţii cu frică să-i mântuiţi, din foc r ă pindu-i.
Cei sufleteşti, zice aşa, după cum am tâlcuit şi ar ătat. Iar voi cu
Duhul Sfânt şi pe sfânta noastr ă  credinţă  zidindu-vă, adică 
înnoindu-vă  pe sine-vă  întru Duhul Sfânt, adică, după  învăţătura
Sfântului Duh întru rugăciune f ăcându-se adunările voastre, să vă 
 păziţi pe sine întru dragostea lui Dumnezeu, adică, str ă juindu-vă 
întru dragostea lui Dumnezeu să vă păziţi, adică să vă str ă juiţi, cu
mila cea de la Domnul aşteptându-o care se va hăr ăzi vouă în ziua
cea de pe urmă a vieţii celei veşnice. Şi pe aceea dacă se despart de
voi, că  aceasta înseamnă  acest, luându-le seama, să-i mustraţi,
adică, să  ar ătaţi tuturor păgânătatea lor. Şi dacă  privesc către
vindecare, să nu-i depărtaţi pe dânşii, ci cu mila dragostei voastre
să-i primiţi. Mântuindu-i din focul lor cel îngrozit. Şi după  ce îi
veţi milui pe dânşii să-i primiţi, şi cu frică, cercetându-i cu
deadinsul ca nu cumva primirea acestora f ăcându-o cu lenevire
aflându-vă, pricină de vătămare să se facă vou ă, carii acum întăriţi
sunteţi furându-vă  pe voi întru a lor revărsare a păgânătăţiei. Că 
lesne râvnită şi iubită este r ăutatea. Deci zice, fie primirea lor, ci cu
frică să-i primiţi pe dânşii, adică cu cercetare, şi cu mila cea către
dânşii, împreună  să  urmeze şi urâciunea, către lucrurile lor cele
 pângărite. Urând lucrurile lor şi îngreţoşându-vă  şi de haina cea
întinată  de pe trupul lor, ca şi cum prin atingere s-ar pricinui şi
lucrul lor cel greţos, ori cu munca ceea ce va să  fie faceţi-i ca
 pocăindu-se primindu-i pe dânşii, să  se vadă  vrednici de milă.
Urând şi haina cea întinată a trupului lor
IPG 122
 

  24. Iar celui ce poate să  vă  păzească  pe voi f ăr ă  de păcat şi
nespurcaţi şi să  vă  pună  înaintea slavei sale f ăr ă  prihană  întru
 bucurie.
25. Unuia înţeleptului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru prin
Iisus Hristos Domnul nostru, slavă  şi mărire, stă pânire şi putere,
mai înainte de tot veacul şi acum întru toţi vecii, Amin.
Viaţa cea întru multe păcate ale patimilor celor din trup este
haină tăvălită, şi întinată. Căci cu petrecerea cea din viaţă ca şi cu
o oarecare îmbr ăcăminte, fiecare din oameni are fire să se arate, ori
drept, ori nedrept. Acea haină curată, arată viaţa cea îmbunătăţită,
iar acela cu lucruri rele arată  prin lucruri haină  întinată. Ori mai
vârtos haină  întinată  este din trup, după  ştiinţă  îşi închipuieşte
sufletul aşezarea şi deprinderea prin pomenirea mişcărilor celor
rele şi a lucrurilor celor rele din trup. Pe care văzându-o totdeauna,
împrejurul său totdeauna o are ca pe o haină, ce se umple de
 putoarea patimilor. Că precum prin Duhul se ţes faptele cele bune
unele cu altele după  rânduială, se face haină  de nestricăciune
sufletului, cu care îmbr ăcându-se se face frumos şi slăvit. Aşa şi
din patimile trupului, unele împreună  cu altele ţesându-se după 
asemănare, se face haină întinată şi necurată, dintru sine ar ătându-l
cunoscut pe suflet, întru alt chip şi icoană afar ă de cel dumnezeiesc
 punându-l pe dânsul. Şi după  ce a zis acestea, cu rugăciune
 pecetluieşte epistola.

Sfâr şitul.
E pistolei Sfântului Apostol Iuda.

Sa-u tălmăcit tâlcuirea sfintelor epistole ale Sfântului Pavel, a

Sfântului Iacov, a Sfântului Petru a Sfântului Ioan Teologul, şi a
Sfântului Iuda. Din limba elinească pe limba românească. În anul
17?81 În zilele episcopatului