Cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,

despre gândul morții, despre fapta bună și despre bogație

Se cuvine a ne pleca celui ce zice: "Îndemnați-vă și zidiți-vă unul pe altul (I Tes. 5,
11)". Și nu ca și când eu aș fi vrednic a vă porunci vouă, ca prin a mea sârguință să
faceți aceasta. Știu, însă, pe cel ce a zis: "Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos Părintele îndurărilor și Dumnezeul a toată mângâierea,
Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi, pe cei
care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de
Dumnezeu (II Cor, 1, 3-4).
Pentru aceea, am socotit de trebuință să vă scriu vouă și ce am învățat din
dumnezeieștile Scripturi și ce am fost sfătuiți de bărbații cei cucernici, precum și ceea
ce noi înșine, prin căutare, am aflat, ca să nu ne asemănăm meșterilor celor invidioși,
care, din pizmă, ascund, de ucenicii lor, cele mai multe părți ale meșteșugului. Dar,
noi credem celui ce a zis: "Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să
săvârșiți, după a Lui bunăvoință" (Filip. 2, 13). Că fapta bună nu se micsorează, când
o primesc mai mult, și când o săvârșesc mai mulți, precum a zis cineva dintre Sfinți,
că bogăția și zestrea faptei bune, chiar de s-ar împărtăși toți oamenii dintr-însa, nu se
va împuțina. Că ea nu este ca averea cea de pe pământ, pe care o împărțim în
despărțituri și, cu cât adăugăm la o parte, cu atât le micșorăm pe celelalte și înmulțirea
părților este scăderea averii care se împarte. De unde și certurile ce se ridică între
oameni.
Iar celui ce a câstigat fapta bună, nimeni și-a pizmuiește înmulțirea avuției lui. Și
cel ce și-a agonisit, mai mult din fapta bună, n-a adus nicio pagubă celui ce se roagă
să se împărtășească și el din aceleași bunătăți. Ci, cu cât cineva are sufletul mai larg,
se umple și el de pofta cea bună și bogația faptelor bune, a celor ce s-au împărtășit din
ele, mai înainte, nu se păgubește. Deci, să facem iarăși început cuvântului, ajutându-
ne nouă Darul Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Lenevirea se face pricina de multe rele, celor ce nu se trezesc, scoțându-ne puțin
câte puțin, afară din petrecerea cea duhovnicească, jefuindu-ne, în taină, fierbinteala
credinței și făcându-ne să slujim, dulceților vieții. Că nu ne lasă lenevirea a lua aminte
la răsplătirile celor ce vor să fie, după ieșirea din viața. Și, chiar de ar auzi leneșul,
Scripturile cele ce învață despre muncile ce vor să fie după moarte, le socotește, ca și
cum altuia i-ar fi păstrate, iar, pe sine se socotește, cu nesimțire, afară de primejdie.
Deci, precum lenevirea este vătămătoare, tot așa trezia este folositoare, că se face
pricinuitoare de tot binele. Ca celui ce se trezește, totdeauna, de față îi este pomenirea
lui Dumnezeu. Iar unde pomenirea lui Dumnezeu este întărită, acolo toată lucrarea
celui viclean încetează și dorul bunătăților celor ce vor sa fie, de-a pururea îl
întinerește pe osârduitor și pe drumul faptei bune îl împlinește. Că la drumul cel
trupesc este nevoie de sănătate și de tăria mădularelor și de vedere ascuțită, iar la
drumul cel duhovnicesc este trebuința de suflet curățit. Că, chiar dacă trupul ar fi cu
totul trudit și slăbit, din pricina bolii, nimic nu va vătăma sufletul cel ce se trezește,
precum nici pe viteazul Iov, întreitele valuri ale durerilor, măcar că stătea pe gunoi, în
văzduh descoperit, întru nimic nu l-a vătămat.
Nimic nu este mai tare decât dreapta credința și nimic nu este mai vrednic de jale și
mai ticălos decât viața cea pătimașă. Și, cu cât sunt mai dulci cele vremelnice, cu atâta
crește primejdia lor. Și, precum cei ce se scumpesc de la o dramă sau două pătimesc
durere când s-au păgubit, străpunși fiind de iubirea de bani, și, precum iubitorul de
avere, când s-a lipsit de puțină vie, sau de puțin pământ de arătura, se mâhnește atunci
când s-a lipsit, nesuferind pagubă, așa și cu cei bogați, mult suferă la despărțirea de
bogație. Și, mai ales, când cineva se vede pe sine plecat spre bătrânețe, acela se
chinuiește și se mâhnește, ca și când ar fi strâns de o mână de fier, sau ar fi într-o
temniță; și nici un meșteșug nu află pentru schimbarea bătrâneților. Că, deși i se pare
că poate izgoni pomenirea morții, cu fluiere, cu tobe și cântări, prin acelea prin care se
sârguiește să-și micșoreze necazurile, prin acestea, și mai mult o crește, cunoscând că,
tocmai de această veselie se va lipsi negreșit. Că sunetele, adică, și jocul și glasul cel
prea dulce al trâmbiței încetează, iar necazul dinlăuntru nu încetează, arzându-i și
rozându-i încet trupul lui.
Se întâmplă uneori, că, dacă cei ce cântă, pomenesc de moarte și de ucideri, în
basme și în războaie, frica de moarte să schimbe năravul cuiva, spre lucrarea binelui,
fiindcă tot omul are împreună cu el și pomenirea morții. Dar cei necredincioși
folosesc rău aceasta pomenire; numai pentru despărțirea de cele dulci se tânguiesc. Iar
credincioșii, ca pe un ajutor și ca pe o doctorie, împotriva patimilor celor prea de
rușine, o folosesc.
Deci, toți credincioșii și necredincioșii suntem încredințați de puterea morții. Iar
judecata după moarte, nu toți o cred. Drepții, adică, având-o pe aceasta de-a pururea
înaintea ochilor, după cel ce zice: "Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară,
iar, după aceea, să fie judecată." (Evrei 9, 27), noaptea și ziua trimit rugăciuni și cereri
lui Dumnezeu, ca să se izbăvească de gheena focului și de celelalte munci și să se
învrednicească dănțuirii celei împreună cu Sfinții îngeri. Iar pomenirea morții, ce se
face de cei necredincioși și păcătoși, este o pomenire oarecum goală, că, nu pentru
cele ce vor sa fie după moarte, sunt îngrijorați, ci, se tânguiesc pentru lipsirea și
despărțirea de cele dulci.
Leneșii și defăimătorii mântuirii, aflându-se întunecați, cu înșelăciunea păcatului
cheltuindu-și zilele, socotesc că departe sunt de ceasul morții și nici o grijă nu-și fac
de ieșirea lor, din cele de aici. Ci, ani mulți și vremi lungi își urează și își hotărăsc lor.
Dar ei sunt asemenea acelora ce călătoresc noaptea și fără de vreme umblă, care
socotesc că sunt departe de prăpastia ce le stă înainte, până când, prăpăstuindu-se ei,
aceasta încercare îi dumirește. Deci, cel ce a înțeles amăgirea vieții acesteia, cu ochiul
cel curat al sufletului și s-a făcut mai înalt decât cele iubite de aici, acela va înțelege
negreșit, că, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ori de lucrează, ori de se înalță
toată ziua și în tot ceasul, toate către bătrânețe și către sfârșitul vieții celei vremelnice,
de la fire aleargă. Și, că pe niște gunoaie, pe toate văzându-le, se va sârgui să se
smulgă din împătimirea vieții acesteia, că nicio împărtășire să nu aibă cu răutățile
omenești.
Deci, acela ce către viața cea îmbunătățită caută și, întru sine, adună fapta bună, pe
care niciun hotar omenesc nu o va cuprinde, va suferi el, oare, să treacă peste viața
aceasta, fără de umilință și fără de lacrimi? Sau, își va pleca sufletul său către lucrurile
cele pe jos târâtoare și călcate în picioare? Oare, se va mai minuna de bogația cea
pâmântească, sau de stăpânirea cea omenească, sau de altceva, din cele iubite de
mintea patimașă? Că, dacă cineva, încă, se află cu patimă spre unele ca acestea, acela
afară de ceata cea duhovnicească se așează. Și nimic nu are în fața cuvântului nostru.
Iar, dacă sus cugetă și sus, împreună cu Dumnezeu, călătorește și mai înalt este, cu
adevărat, decât unele ca acestea, acela cu toată puterea, fapta bună o va căuta, că
nimic nu este mai cinstit, în viața, decât aceasta, că, pe oameni, fapta bună, prieteni ai
lui Dumnezeu îi face. Tot aurul înaintea ei este ca niște nisip: și, ca niște tină, se vor
socoti arginții înaintea ei. Reaua pătimire n-a vestejit fapta cea bună și boala, pe ea n-a
înnegrit-o. Iar moartea cea tuturor înfricoșătoare a fost defăimată de cei ce au slujit
fapta cea bună. Și cu îndrazneală vor striga, împreună cu cel ce zice: "Doresc să mă
despart de trup și să fiu împreună cu Hristos." (Filip, 1, 23). Căruia se cuvine slavă, în
vecii vecilor. Amin.