Dr.

Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (I)

“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi aceasta este biruinţa
care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, dacă nu cel ce
crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”
(I Ioan 5 – v. 4, 5)

Să luptăm lupta cea bună

Ajungând, doar cu Mila lui Dumnezeu, la o vârstă pe care nu nădăjduiam s-o atingem din pricina
rănilor păcatelor noastre omeneşti, ne-am reamintit – cu o fericită umilinţă sufletească, dar şi cu
multă limpezime primită în dar – cuvintele înţelepciunii lui Solomon, străvechi, dar mult
folositoare:

“Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de-o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul
anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor îmseamnă o
viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcătrăia între păcătoşi, l-a
mutat de pe pământ. A fost răpit ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i
amăgească sufletul. Căci vraja viciului întunecă cele bune şi ameţeala poftei
schimbă gândul cel fără de răutate. Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani
îndelungaţi. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l
scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa
ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de sfinţii Săi.
Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc, iar tinereţea ajunsă la
grabnică desăvârşire osândeşte lungile bătrâneţi ale celui nedrept. Vor vedea sfârşitul
înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el şi pentru ce l-a pus bine
pentru Sine. Căci vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul îi va face de ocară…” (Cap. 4, v. 8 –
18 ).

În momentul de faţă, întreaga omenire, alcătuită dintr-o mulţime de credincioşi, dreptcredincioşi,

puţin credincioşi sau doar cu numele credincioşi, şi o altă mulţime reprezentată de necredincioşi,
rău credincioşi sau împotrivitori, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi chiar luptători împotriva Sa, se
poate asemăna cu un imens banc de peşti căzuţi în năvodul planetar al stăpânitorului
întunecat al acestei lumi, cu ale cărui ispitiri, amăgiri, vicleşuguri şi capcane ne vom lupta
până în ultima clipă a vieţii noastre pe pământ, mântuiţi cu adevărat fiind doar dacă vom
ajunge dincolo de porţile Raiului (înăuntru), prin Harul şi Milostivirea Domnului nostru Iisus
Hristos, pe Care mulţi Îl slujim doar din buze, cu inimile stând încă departe de El…

Cea mai bună, realistă şi eficientă analogie o aflăm, aşadar, tot la Sfinţii Părinţi, care, spre
deosebire de alţi reformatori şi legiuitori morali ai popoarelor necreştine, aparţinând diferitelor
religii istorice (în întregime depăşite de peste două milenii de către toţi cei care trăiesc sub legea
Harului!), ne oferă şi soluţia filocalică desăvârşită. Într-o istorioară athonită plină de tâlc
paterical, mult superioară celor similare din alte părţi ale lumii, fiindcă oferă şi soluţii viabile,
ni se arată cum într-o oarecare vreme mulţimi de peşti au căzut într-un năvod lansat cu vechi
meşteşug asupra lor.

O primă categorie dintre peştii prinşi în capcană a rămas ca şi moartă, paralizată de

frică, ba chiar după o vreme a şi murit, împrăştiind duhoarea inconfundabilă a morţii; o a
doua categorie a intrat, tot de frică, într-o frenetică, dezordonată şi oarbă zbatere,
încurcându-se singură şi mai mult în aţele năvodului, în aşteptarea deznodământului; în sfârşit, o
ultimă categorie, păstrându-şi neatins instinctul de supravieţuire, a început să dea ocol
cu mare atenţie, de jur-împrejurul năvodului, în căutarea unui ochi mai larg sau poate
chiar rupt de greutatea peştilor prinşi, scăpând tocmai pe unde cel care aruncase plasa
n-ar fi putut crede, nicicum, că cineva s-ar mai putea strecura! Şi totuşi, aşa cum nu există
crimă perfectă pe pământ şi cu atât mai evident înaintea lui Dumnezeu, tot aşa nu există
capcană, viclenie sau uneltire omenească fără ieşire, căci:
„Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor, şi defaimă sfaturile
căpeteniilor… Iată ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila
Lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor, şi să-i hrănească pe ei în foamete. Fie, Doamne,
mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Psalm 32 – v. 10, 18 şi 21).

Nu judecaţi după înfăţişare

Aceasta ne-o zice Însuşi Mântuitorul Hristos: “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecată
dreaptă judecaţi!” De aceea, să luăm aminte cum Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu (şi apoi, după
modelul Lui, toţi Sfinţii) a început propovăduirea Evangheliei Sale cu un post de patruzeci de zile
şi patruzeci de nopţi şi numai după ce a biruit în pustiu cele trei grozave ispitiri cu care diavolul
L-a încercat, desigur cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Abia “atunci L-a lăsat diavolul şi iatăîngerii,
venind la El, Îi slujeau” (Matei 4 – v.11).
Oare facem noi tot la fel, mărturisitorii Lui de astăzi, plăpânzi şi nepricepuţi în cele
duhovniceşti, ori pornim la luptă împotriva stăpânitorului întunecat al acestui veac şi
împotriva legiunilor sale deopotrivă de rele şi întunecate, după cum ne taie capul şi
înţelepciunea noastră omenească sau, uneori, chiar cu binecuvântarea unui păstor, poate
renumit şi real folositor în catehizarea mulţimilor de credincioşi, dar fără o deplină experienţă
duhovnicească (într-un război total pornit pe faţă împotriva celui rău), similară sau măcar
comparabilă cu cea a Sfinţilor Mărturisitori şi Mucenici?

Nu cumva, începând lupta fără o pregătire lăuntrică temeinică, lipsiţi fiind şi de

cereasca înţelepciune, să păţim ruşinea de care ne vorbea Părintele Ilie Cleopa,
duhovnicul tuturor duhovnicilor, râzându-şi diavolul de noi până intră în spitalele
iadului?

(…)
Ne aducem aminte, cu vie recunoştinţă, un cuvânt al Părintelui Gherontie (duhovnicul nostru din
tinereţe), care ne întreba cu mult tâlc:

“Iubiţii mei fii duhovniceşti, fiind tineri şi cu sângele iute, se întâmplă să mai luaţi foc în
gură? <Se întâmplă, Părinte!>, îi răspundeam aproape toţi, fără ezitare. <Dar tămâie în mână
luaţi?>. <Şi aceasta ni se întâmplă, Părinte, de câte ori ne tămâiem casa cum ne-aţi
îndemnat>”.

Zâmbind cu bunătate, Părintele Gherontie, conchidea:

“Ei, atunci, dragii mei, cred că ne este mult mai de folos să luăm tămâie în gură şi foc în mână,
căci de nimic nu se teme mai mult tartorul cel mare decât de Sfânta Cruce făcută drept,
postul luminat şi rugăciunea din inimă, precum şi de smerenia celor mici, mulţi,
credincioşi şi îndelung-răbdători, care-şi ţin neadormite candelele lăuntrice, ştiind bine
că puterea se desăvârşeşte în chiar mijlocul slăbiciunii, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel!”.

Cu certitudine este cu mult mai de folos să-i facem ceea ce trebuie să-i facem lupului cel
înţelegător, cu reală pricepere şi curaj luminat (a nu se confunda curajul, binecuvântat
de Sus, cu temeritatea necugetată şi teribilistă cu care unii Îl ispitim pe
Dumnezeu), când a intrat în staul, îmbrăcat sau nu în mieluţ ecumenist, decât să tot
anunţăm pe toată lumea ce-i vom face şi ce-i vom drege noi lupului când îl vom prinde în staul
de coadă, împărţind din belşug „comunicate” şi „apeluri” pline de îndemnuri nerealiste, de multe
ori mai degrabă neliniştitoare şi ineficiente decât ziditoare, în locul unor cuvinte de luminare, de
îmbărbătare, de alinare sau chiar de certare duhovnicească, dar înţelepte, îndreptătoare şi cu har
învietor!

Cerându-ne iertare, cu smerită metanie de gând, tuturor celor care cred că lucrurile stau cu totul
altfel decât le prezentăm noi aici, fie ei şi fraţi sinceri de credinţă, dar cu o conştiinţă dogmatică
ortodoxă nelimpezită pe deplin, cu o experienţă duhovnicească încă plăpândă şi cu un
discernământ spiritual, moral şi social insuficient exersat, supraevaluându-şi imprudent
posibilităţile reale, indiferent de categoria în care se vor situa singuri prin opiniile lor liber
exprimate, vom preciza că oamenii paralizaţi de frica zilei de mâine, zăcând ca şi morţi,
fără nici o nădejde, se aseamănă izbitor cu peştii prinşi în năvod care mor înainte de-a
muri; oamenii care se zbat în toate direcţiile şi zările socio-politice ale acestei lumi,
încercând, chiar sincer, stăruitor şi cu bună credinţă, să schimbe situaţii sau ideologii
pur omeneşti şi sigur perisabile, pentru a le înlocui cu alte situaţii şi ideologii la fel de
perisabile, se încurcă singuri în desluşirea iţelor şi imponderabilelor culiselor
unor„structuri” mai mult sau mai puţin (o)culte, pe care nu le vor putea birui nicicând în
întregime, întrucât aceste „structuri” sunt îngăduite o vreme de Sus, ca toate stăpânirile acestei
lumi trecătoare, pentru lămurirea aurului lăuntric şi duhovnicesc al celor care au ales să lupte
lupta cea bună.

Grija lumii ne-a scos afară din Rai

După cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „gura şi trâmbiţa lui Hristos”, cel ce ne îndeamnă să nu
ne înrolăm în tabere străine de luptă, oricât de strălucitoare (…) ar arăta idealurile şi
scopurile lor sociale declarate, noi să rămânem de-a pururi ostaşi credincioşi şi smeriţi ai
Domnului nostru Iisus Hristos, înarmaţi cu armele Luminii celei veşnic vii şi cugetătoare,
căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, iar din întreaga istorie a omenirii
s-a văzut clar cum toate iniţiativele politice sau socio-culturale, indiferent de puritatea
terestră a stindardului ales sau calitatea morală şi socio-culturală a adepţilor lor, au
eşuat într-un fel sau altul, din trei motive principale şi mai mult decât evidente:

a) Cei cuprinşi în respectivele iniţiative nu şi-au pus sufletele întotdeauna numai în slujba
Adevărului şi având binecuvântarea Lui, ci şi-au irosit adeseori vieţile, făcându-şi voia
proprie deşi păreau să nu şi-o facă, fiind de fapt manipulaţi uneori cu multă viclenie,
pentru „idealuri”, „mişcări”, „revoluţii”, „insurecţii”, „frăţii”, „asociaţii”, „organizaţii”,
„loji” sau alte „ideologii” omeneşti efemere, de toate orientările, culorile şi amăgirile, ştiute
sau neştiute, cu excepţia Sfinţilor închisorilor şi Mucenicilor Mântuitorului Hristos,care
fără excepţie s-au înduhovnicit până la treapta sfinţeniei, lăsând însă toţi, de asemenea
fără vreo excepţie, un profund şi răscolitor testament creştin:
„Vă rugăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos, nu ne răzbunaţi, fiindcă
răzbunarea aparţine de-a pururea numai lui Dumnezeu!”.

De altfel, Mântuitorul Hristos deşi a propovăduit în vremea celei mai mari puteri politice
a lumii antice (imperiul roman), nicicând nu a luptat împotriva acesteia, ci ne-a învăţat,
până la sfârşitul veacurilor să-i dăm “Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale
lui Dumnezeu”, descoperindu-ne în dialogul cu Pilat, ca reprezentant al acestei autorităţi
pământeşti efemere, că acesta nu ar fi avut nici o putere asupra Sa, dacă nu i-ar fi îngăduită de
Sus! Mai mult, Mântuitorul ne-a dat tuturor drept pildă (printre atâtea altele la fel de
uimitoare) credinţa sinceră a unui roman (Corneliu sutaşul). Dimpotrivă, anchiloza spirituală
şi răutatea preoţilor legii vechi, eroarea fariseilor şi saducheilor, făţărnicia cărturarilor şi cruzimea
iudeilor care L-au judecat, osândit şi răstignit au fost dezvăluite şi combătute de El cu cea mai
mare asprime, vădindu-i ca pe nişte ucigaşi de suflete…

b) Întotdeauna tăria unui întreg lanţ omenesc este dată de cea mai slabă verigă a sa,
fiindcă acolo se rupe! Iar la punctul în care lanţul s-a rupt se produc improvizaţii, inovaţii,
derapaje, excese de toate felurile, extremisme, umanisme, fanatisme, hipnotisme,
autohipnotisme, aventurisme, teribilisme şi tot soiul de alte “isme”, înlocuindu-se o eroare
(in)umană cu o altă eroare încă şi mai (in)umană, fiindcă vrând-nevrând se perpetuează uraşi
nu iubirea creştină... Există o singură şi fericită excepţie, lungul Lanţ de aur al Sfinţilorcare
nu se rupe în veşnicie, dintr-o binecuvântată pricină: lanţul acesta divino-uman plin de
iubire harică nu are nici măcar o singură verigă slabă, fiindcă numai lucrul lui Dumnezeu
este veşnic desăvârşit.
Ei bine, noi, prostimea planetară, după o amară, dar învietoare experienţă bimilenară, dorim în
mod tranşant, definitiv şi irevocabil să rămânem aşa, adică mulţi, mici, proşti şi cu frică de
Dumnezeu şi, de va vrea El, miluiţi, să facem parte ca robi ai Săi luminaţi doar din acest nebiruit
Lanţ de aur şi nicidecum din vreunul omenesc, pe care rugina mândriei ascunse şi
subţiri îl roade încă de la alcătuirea lui…
Ne îndoim, cu temeiuri fireşti şi evidente, că facem bine tot repetându-le obsedant şi
aproape dispreţuitor tuturor românilor faptul că ar fi proşti (…), fapt deloc creştinesc,şi
nici nu credem că i-ar putea cineva “deştepta” cumva, ci mai degrabă jigni şi
scârbi, prin alte noi ifose elitiste decât cele cu care sunt deja obişnuiţi, mai cu seamă că
neamul românesc şi creştinat apostolic (atâta cât a mai rămas din el, cu adevărat românesc şi
încă neamestecat cu o diversitate de alogeni, dar convieţuind cu aceştia mai tolerant decât euro-
intoleranţii moderni, care-i expulzează pe străini cu viteza făţărniciei!) nu este deloc prost, în
sensul folosit de “educatorii” săi, mai vechi sau mai noi, ci doar naiv şi poate, adeseori, prea
credul şi retras întrucâtva în anistorie…

Dar, înaintea lui Dumnezeu, sunt încă mai naivi şi creduli cei care cred că, prin mijloace
omeneşti dure şi insultătoare, vor putea câştiga măcar un singur suflet pentru cauza
lor vădit omenească, întrucât lupta cea bună se dă numai aşa cum ne-au învăţat
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului şi toţi Sfinţii Părinţi, şi nicidecum
vreo persoană anume sau vreun grup de persoane umane, solidarizate declarativ în
numele Mântuitorului, însă fără binecuvântarea Sa adeverită întotdeauna!

Despre aceşti sărmani amăgiţi Mântuitorul are un cuvânt dumnezeiesc aspru, dar veşnic drept:

“Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic
mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor”(Matei 15 – v. 8, 9).

Nu cumva în zilele noastre unii dintre noi procedăm la fel, vorbind sau scriind adeseori
în numele Domnului, în realitate dând învăţături, îndemnuri şi porunci omeneşti?
Cu o certitudine de foc ceresc, verificată de toţi cei creştinaţi cu fapta, Sfântul Mărturisitor Mihail
Eminescu, Românul absolut, cum inspirat îl numea Petre Ţuţea pe Poetul nemuririi noastre,
avea dreptate atunci când scria aceste emblematice şi adânc creştineşti cuvinte: “Naţia
adevărată – noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prin
suferinţele seculare, până în zilele noastre…”

Când un om este mandatat de Sus, în mod real, pentru a împlini o misiune divino-
umană după rânduiala Sfinţilor, acel om trece sigur printr-o metanoie profundă,
înviază lăuntric în mod vădit, este cu adevărat smerit până la moarte (nu doar se arată a fi
smerit, ci chiar este smerit, luând lauda ca ocara şi ocara ca lauda!), toţi cei care-l vor vedea şi
cunoaşte din faptele lui, îl vor recunoaşte ca atare. Un astfel de om duhovnicesc este plin de
dragoste creştină, convorbitor cu îngerii şi făcător de minuni, iar chipul său străluceşte precum
chipurile din icoane, trecând de la viaţă la Viaţă, prin el vorbind Însuşi Mântuitorul
Hristos (şi nu el despre Mântuitorul, asemenea tuturor ritorilor moderni), precum vom vedea
că au stat lucrurile cu Sfântul Cuvios Filothei Zervakos, din care vom cita succint ceea ce
ne poate fi de folos mântuitor tuturor celor care luptăm să ne lepădăm de voia
noastrăomenească, pentru a învăţa drept, dar mai cu seamă a săvârşi drept Cuvântul
Adevărului Său, numai după voia Sa cea dumnezeiască, în tot locul, în toată vremea şi în toate
împrejurările!

c) Nici până în ziua de astăzi şi nici în veac, nimeni dintre noi, păcătoşii, păstori sau păstoriţi,
guvernanţi sau guvernaţi, nu a putut şi nu va putea sluji la doi stăpâni în acelaşi timp, iar
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se roagă numai pentru toţi cei chemaţi la Taina învierii lăuntrice
şi a mântuirii veşnice, numai pentru cei care-L mărturisesc pe El ca Împărat al Vieţii, cu
vreme şi fără vreme, slujindu-I în duh şi adevăr, ei nefiind din lume (căci dacă ar fi din
lumea aceasta, lumea nu i-ar urî atât de cumplit!) şi astfel se vor deosebi prin aceea că, fiind
creştini cu fapta şi adevăraţi şi statornici ucenici ai Adevărului, se vor iubi între ei în Numele
Său cel Întreit Sfânt!
 Alegerea noastră este Crezul Ortodox

Aşadar, între orice poli-tichie lumească (oricât de sinceră, ingenioasă, cultă, înflăcărată, robustă,
sclipitoare, temerară şi legendară ar apărea ea – Sic!) şi Cuvântul Lui veşnic învietor, noi,
prostimea şi talpa planetară, vom alege întotdeauna numai ceea ce ne vine de la El, prin
Iubire, cu Iubire, întru Iubire, căci toate oile cuvântătoare din staulul Său recunosc
fără greş glasul inconfundabil al Păstorului Cel Bun, iar El ne-a învăţat că nu cu sabia
reparăm, chiar dacă ne-a predicat şi războiul cel duhovnicesc cu stăpânitorul acestei lumi, cu
răul din lume şi cu propriile patimi!

Excepţiile fericite, din istoria neamului nostru sau cea universală, aparţin unor imense şi
harismatice personalităţi creştine, care au mânuit, deopotrivă de eficace, atât sabia duhului, cât
şi pe cea folosită în luptele pământeşti, personalităţi sfinţite şi consfinţite de Sus, a căror statură
duhovnicească noi cei de astăzi nici măcar nu o atingem, dar s-o mai şi exprimăm social cât de
cât apropiat de măsura lor…

Nu noi purtăm neamul în spate, indiferent ce statură duhovnicească şi teologico-

culturală am avea (sau am crede că avem, deoarece pe nimeni nu trebuie să fericim înaintea
sfârşitului său!), ci numai Dumnezeu-Cuvântul ne poartă pe toţi cu puterea învietoare a
Evangheliei Sale, făcându-şi prin cei chemaţi lucrarea Lui cea dumnezeiască, indiferent de
conjuncturile şi vicisitudinile istorice, fiindcă Lui I S-a dat întreaga putere în cer şi pe pământ de
la Tatăl Ceresc, dimpreună cu Duhul Sfânt, Mângâietorul tuturor celor care I Se închină în duh şi
adevăr.

Cu siguranţă, chiar şi metaforic vorbind, a trecut vremea “haiduciei”, mă rog a frondei

citadine, spirituale şi culturale, fie ea şi plină de vervă pamfletară, pe care sincer o mai
folosim cu toţii, la măsura înzestrării fiecăruia, fiind mai mult decât afanisiţi de toate abuzurile şi
nedreptăţile cotidiene (îngăduite însă de Dumnezeu pentru păcatele noastre cu nume
anevoie de rostit, dar de purtat), fiindcă deasupra ei stă, desigur, puterea comuniunii
harice prin rugăciune şi post luminat, iar singura armă în veci nebiruită nu este
ascuţimea minţii noastre, oricât de răzbătătoare, metodică şi exersată ar fie ea, ci
numai smerita cugetare, care asemenea milei creştine ajunge direct la Tronul Dumnezeului Cel
veşnic Viu.

Altfel, oricât de temerari, sinceri şi hotărâţi am fi noi în demersurile noastre sociale, neavând
inspiraţia, clarviziunea, pregătirea, forţa, întinderea şi cuprinderea, să zicem ale Fericitului
Eminescu în primul rând, sau ale lui Vasile Pârvan, Onisifor Ghibu, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea ş.
a., ne vom vedea puşi în situaţia abisinienilor care trăgeau săgeţi cu arcurile spre tancurile
italienilor în războiul italo-abisinian…

Noi, păcătoşii, care scriem aceste gânduri de suflet, nu suntem altceva decât cei mai mici, firavi
şi neînsemnaţi fii ai Bisericii Ortodoxe, de aici şi pretutindeni, rămasă credincioasă Sfintei
Predanii, dar nu am da această comoară sfinţitoare, slujitoare, lucrătoare şi luptătoare pentru
nimic din lume, indiferent de cea ce ni s-ar putea oferi în schimb, deoarece nimic din ea nu se
poate apropia nicicum de sfinţenia aurului ceresc şi duhovnicesc pe care îl primim, după darul şi
Mila lui Dumnezeu, la fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie, taină sau ierurgie la care
participăm cu toată fiinţa noastră îngenunchiată, în duh şi adevăr.

Ştim dintr-o veche şi dureroasă experienţă personală ce greu ne despărţim noi,

oamenii vieţuitori în trup, de mândria minţii noastre, dar nădăjduim că Mila lui Dumnezeu
va lucra în sufletele, duhurile, inimile şi cugetele tuturor cititorilor noştri (…), îndreptând totul
către folosul lor, inclusiv puţinătatea înţelegerii, priceperii şi cuprinderii ce ne-au fost hărăzite,
căci Dumnezeu alege întotdeauna proşti ca noi, pentru a-i lumina pe cei ce se încred
naiv în puterea minţii lor şi înţelepciunea lumii…
“Ignominizarea” superbistă, necugetată şi treptată a demersului nostru public, în intenţie
intelectual, folosirea repetată a mega-invectivelor pe adresa tuturor vrăjmaşilor pe care
vrem să-i “(re)educăm”, precum şi ei vor s-o facă cu noi toţi, la scară planetară, dar în sens
contrar Creştinismului autentic, autoipostazierea noastră în persoane duhovniceşti cu o
autoritate intelectuală incontestabilă în toate privinţele, oferirea pripită a unor
“certificate de misionar” unor ritori pseudocreştini ocazionali (de tip “one man show”),
prezentaţi o vreme, cu obstinaţie, ca “mari voci” şi “conştiinţe” ale românilor şi
nerecunoaşterea ulterioară a propriei grave înşelări de apreciere asupra intenţiilor lor
reale, după ce toată obştea creştină s-a lămurit pe deplin cât de “dezinteresată” le
era “catehizarea neamului”, la care Biserica Ortodoxă nu i-a chemat în mod canonic,
promovarea necugetată a ecumenismului facil – pan-erezia timpului prezent, tupeul
năruitor al altor povestitori ai Creştinismului, împodobiţi până la saturaţie cu titluri
academice, plini de slavă deşartă şi “evlavie cultă’, care “ştiu Ortodoxie”, dar nu o trăiesc de
fel, laicizarea şi modernizarea managerială a vieţuirii monahale, tot mai vizibilă şi năruitoare,
accederea simoniacă a unor “speciali” la conducerea unor institute teologice, războiul
dintre noi şi recunoaşterea formală a păcatelor noastre, fără părăsirea lor, nefolosirea
simţului autocritic în egală măsură cu a celui critic , confuzionarea tinerilor prin
marginalizarea premeditată a modelelor creştine autentice, reprezintă tot atâtea greşeli omeneşti
larg răspândite nu doar printre laici, ci, vai, după cum vom vedea, şi printre unii clerici,
care vorbesc drept, dar făptuiesc strâmb, susţinând făţiş sau în ascuns promovarea
unor ereziarhi dovediţi în posturi ecclesiastice importante…
Într-o înţelegere de elementar bun simţ, dar şi de smerită ascultare a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Care ne-a prevenit, până la sfârşitul veacurilor, sesizăm că cea mai teribilă primejdie nu
vine din partea celor care ne pot ucide trupul (indiferent de modalitatea „tehnică“ aleasă), ci din
partea celor care ne pot ucide sufletul, adică din partea “fraţilor” înşelători strecuraţi cu
viclenie printre noi în Biserica dreptslăvitoare, uneori în cele mai înalte dregătorii, cărturari şi
farisei făţarnici, ce nu vor putea intra nicicum în Împărăţia Luminii, dar nu-i lasă nici pe alţii să
intre!

Cuvinte mult folositoare de suflet

Cuviosul Filothei Zervakos ne prevenea cu multă dragoste creştină şi dumnezeiască

înţelepciune pe la jumătatea secolului trecut:
“Încă de la începuturile acestui veac viclean pe care îl străbatem, s-au întâmplat şi se
întâmplă fapte îngrozitoare, cutremurând întreaga lume şi ameninţând distrugerea cosmosului,
prevestind mari necazuri şi calamităţi. Iar cuvântătorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, gura lui
Hristos, scriind lui Timotei, zice:

<Şi aceasta să ştiţi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că oamenii vor fi iubitori de
sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori,
fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de
bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, mai mult iubitori de desfătări decât iubitori de
Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei> (II Timotei
3, v. 1 – 5).

Văzând primejdia, sabia şi mânia ce va să vină pentru multele noastre păcate, necazurile şi
nenorocirile pe care mulţi dintre Sfinţii Prooroci, Apostoli şi de Dumnezeu purtători Părinţi le-au
profeţit, şi cunoscând din Sfintele Scripturi că numai o pocăinţă adevăratăşi o întoarcere
către Dumnezeu – ca cea a ninivitenilor – ar putea să ne izbăvească de mânia lui
Dumnezeu cea pornită cu dreptate asupra noastră, a păcătoşilor, de aceea am hotărât
să vă scriu aceste puţine şi sărace cuvinte.

Ca preot şi duhovnic, fie şi nevrednic, dându-mi seama de datoria sfântă pe care o am de a

mă îngriji cu toată puterea mea, până la jertfă, de îndrumarea şi păzirea fiilor mei duhovniceşti
de ameninţarea mâniei Domnului ce va să fie, am tipărit în 1949 broşura <Sabia ce va
să vină…>, publicată şi în 1960 la Athena, prin care îndemnam pe toţi la pocăinţă şi întoarcere,
de la rege până la ultimul soldat, de la patriarh până la ultimul monah, deoarece toţi
greşim, toţi păcătuim şi <dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înşine ne amăgim şi
adevărul nu este în noi> (I Ioan 1 – v. 8 ).

Şi eu, cel mai mic dintre toţi şi nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare,
mărturisesc că Mântuitorul Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel
dintâi sunt eu. Însă acest prim semnal de deşteptare puţini l-au auzit, puţini s-au pocăit.
Am fost nevoit să mă adresez a doua oară printr-un nou semnal de deşteptare, publicat la
Athena în 1959, în care chemam pe toţi clericii, învăţătorii şi predicatorii cuvântului divin, urmaşi
ai Sfinţilor Apostoli, de a se scula din somnul trândăviei, de a se uni prin legătura dragostei ca şi
Sfinţii Apostoli şi să lumineze lumina faptelor lor bune, ca, văzându-le oamenii,
să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri şi, pocăindu-se, să se mântuiască. Dar nici la acest al
doilea semnal nu s-au pocăit”.

Recitind, cu atenţie şi negrăită umilinţă, aceste dumnezeieşti cuvinte ale Cuviosului (care a mai
dat apoi încă două astfel de semnale, după care a ales definitiv numai arma
rugăciunii!) am recunoscut cu mâhnire, mai întâi în conştiinţa noastră, apoi înaintea
duhovnicului şi după aceea în mod public, prin cuvânt vorbit sau scris, că toate cele
rostite de Apostolul neamurilor despre cum vor fi oamenii vremurilor din urmă, le-am
săvârşit sau încă le mai săvârşim şi noi,

Iar cei care sunt îngăduiţi de Dumnezeu să ne păstorească sau conducă, de la “împăraţi şi regi,
patriarhi şi papi, arhierei şi preoţi, miniştri, generali şi ofiţeri, clerici şi laici, bogaţi şi săraci” şi
până la cel din urmă contribuabil, inclusiv mulţi redactori din presa creştin-ortodoxă, în loc
să caute pacea şi odihna întru Hristos Domnul, săvârşesc neîncetat aceleaşi păcate
năruitoare, ba mai şi vorbesc ex-catedra numai despre păcatele altora – vădindu-le, adesea
dispreţuitor – şi osândindu-i necruţător pe toţi cei păcătoşi în locul Dreptului
Judecător,pe când păcatele proprii, nemărturisite sau mărturisite formal, i-au copleşit cu totul,
pe cei mai mulţi, sub o făţărnicie cotidiană năruitoare, de nu mai are nimeni încredere în
cuvântul lor, nici măcar când de nevoie mai rostesc şi Adevărul, învăţând drept, dar trăind
strâmb.

Acesta este cu adevărat răul cel mai mare al zilelor noastre, şi deşi, noi, păcătoşii, care
aşezăm aici o astfel de dureroasă şi salutară mărturie, am vorbit şi am scris numai cu
binecuvântarea unor arhierei, duhovnici, luminători şi îndrumători sufleteşti, cu viaţă sfinţită şi
sfinţitoare, cei mai mulţi mutaţi la cele veşnice, ne simţim la fel de vinovaţi şi pătimitori ca
cei mai mari păcătoşi ai lumii clericale sau laice de azi, mai cu seamă când sesizăm un
început de căinţă sinceră în ei, reamintindu-ne şi cuvintele lui Solomon (Cap. 6 – v. 5, 6):
 “<Groaznic şi fără veste El va sta deasupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi
cumplită. Celor mici, Domnul le va arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu
străşnicie>.

Unii clerici, mai ales din Europa şi America, lăsându-se influenţaţi de neamuri, au învăţat faptele
lor şi, lăsându-se corupţi, în loc de fii ai luminii s-au făcut fii ai întunericului, îndrumători şi
învăţători ai întunericului… Să stăm bine, fraţilor, să stăm cu fricăde Dumnezeu şi
să păzim prea scumpul tezaur al credinţei noastre ortodoxe, pe care vrăjmaşii se luptă cu
tulburare să ni-l înhaţe, să nu rămânem afară de la ospăţul Mântuitorului Hristos!”.

(va urma)

Legaturi:
 ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba?
 DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU
“ORTODOXIA ADEVARATA”
 DUHUL NIHILIST SI “MISTICA” REVOLUTIEI – marile ispite ale crestinului de
azi
 Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL:
CAUZA A INTOLERANTEI? Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?
 Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa
fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
 TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA
HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai
departe!
 SFANTUL VALERIU – NEINTELES SI PRILEJ DE POTICNIRE pentru multi, si ieri,
si azi
 MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere…
Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
 Scurta omilie recenta a avvei Moise Aghioritul. CHEMARE LA TREZVIE SI
ECHILIBRU
 IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si
moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
 CUM FUGIM DE HRISTOS?
 CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A
VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
 CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
 DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR”
HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual

 FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii

VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
 CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
 Fanatism si relativism – extremele pierzarii

ARTICOLUL URMATOR/ANTERIOR
← Familia si relatiile de cuplu. AUTORITATEA SI SUPUNEREA IN CASNICIA
CRESTINA in viziunea Sfantului Ioan Gura de AurIMPORTANT! APEL LA CITIREA
PSALTIRII IMPREUNA IN PERIOADA POSTULUI MARE→

COMENTARII
Comentarii la “Aduse cu posta electronica (2): Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (I)”
 1. 03-03-2011 22:52

Corinteni cap 4
5 “Caci nu ne propovaduim pe noi insine , ci pe Hristos Iisus, Domnul , iar noi insine suntem slugile
voastre, pt Iisus.”
6″ Fiinca Dumnezeu ,Care a zis: Straluceasca din intuneric lumina!-, El a stralucit in inimile noastre,
ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos.”
7 “Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereeze ca puterea covarsitoare este a lui
Dumnezeu, si nu de la noi.”
8 ” In toate patimind necaz, dar nefiind striviti; lipsiti fiin , dar nu deznadajduiti;”
9″ Prigoniti fiind ,dar nu parasiti; doborati ,dar nu nimiciti;”
10″Purtand todeauna in trup omorarea lui Iisus ,pt ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru.”
11″Caci pururea noi cei vii , suntem dati spre moarte pt Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul
nostru cel muritor.”
12″Astfel ca in noi lucreaza moartea iar in voi viata.”
16″de aceea sa nu ne pierdem curajul , si char daca omul nostru cel din afara se trece cel dinauntru
insa se inoieste din zi in zi”
17″Caci necazul nostru de acum, usor si trecator ,ne aduce noua, mai presus de presus de orice
masura, slava vesnica covarsitoare”
18″Nepriviind noi la cele ce se vad ci la cele ce nu se vad ,fiinca `cele ce se vad sunt trecatoare, iar
cele ce nu se vad sunt vesnice.”

2. 03-03-2011 22:56 @ Geo: “Icoana din adanc” se chema, da.

3. Corinteni cap 4

5 “Caci nu ne propovaduim pe noi insine , ci pe Hristos Iisus, Domnul , iar noi insine suntem slugile
voastre, pentru Iisus.”
6″ Fiinca Dumnezeu ,Care a zis: Straluceasca din intuneric lumina!-, El a stralucit in inimile noastre,
ca sa straluceasca cunostinta slavei lui Dumnezeu pe fata lui Hristos.”
7 “Si avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui
Dumnezeu, si nu de la noi.”
8 ” In toate patimind necaz, dar nefiind striviti; lipsiti fiind , dar nu deznadajduiti;”
9″ Prigoniti fiind ,dar nu parasiti; doborati ,dar nu nimiciti;”
10″Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus ,pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul
nostru.”
11″Caci pururea noi cei vii , suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in
trupul nostru cel muritor.”
12″Astfel ca in noi lucreaza moartea iar in voi viata.”
16″De aceea sa nu ne pierdem curajul , si char daca omul nostru cel din afara se trece cel dinauntru
insa se innoieste din zi in zi.”
17″Caci necazul nostru de acum, usor si trecator ,ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava
vesnica covarsitoare”
18″Nepriviind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad ,fiindca `cele ce se vad sunt trecatoare, iar
cele ce nu se vad sunt vesnice.”

4. 04-03-2011 09:58

Cine-şi doreşte mântuirea

Şi îl iubeşte pe Iisus,
Rosteşte numai Adevărul
Aşa cum El se cere spus.
Nu socoteşte c’ar fi vrednic
Să schimbe răutatea-n bine,
Prin căi şi mijloace moderne
-Luptând să o facă după sine-.
Nu refomează- fin-, vreodată
-Interpretând modern pe sfinţi-
Ci apără doar UNITATEA,
Din calea sfinţilor părinţi.
Nu aggiorneză’ortodoxia
Făcând-o ca să placă lumii,
Stăpânitorilor politici
Ori slujitorilor minciunii.
Cine doreşte să sfinţească
Şi nu începe de la sine,
Nu-i ortodox în sine însuşi
Nici binele nu-i iese bine.
Cine nu s-a zidit pe sine
Zideşte trainic în trufie,
Din înşelare spre’nşelare
Şi cu lumească vrednicie.
Toţi avem trup.Toţi avem patimi,
Pe faţă sau în chip ascuns,
Şi cât suntem robiţi de ele
Nu slujim numai lui Iisus
Iar cât suntem încă sub patimi
Nu suntem drepţi. Nu suntem sfinţi
Şi n’avem dreptul nici chemarea
Să comentăm sfinţii părinţi.
Cât încă n’am ajuns prin cruce
Să le atingem vrednicia,
Zadarnic ne luptăm cu ceilaţi,
Că n’apărăm ortodoxia.
De nu trăim total şi sincer,
Ce învăţăm şi ce vorbim,
Cum vom sfinţi oare pe ceilaţi
Când nici pe noi nu ne sfinţim ?
Credinţa nu-i nici stăpânire
Nici scop, nici lucru pământesc
Ci-i viaţa veşnică şi sfântă
Numai în cei care-o trăiesc.
Credinţa schimbă faţa lumii,
Nu când e peste tot vorbită
Ci când în taiana din’lăuntru
Prin fiecare-i viu trăită.
Şi piere’adesea sau se stinge
Când miile care-o vorbesc,
-Deştept şi de pe culmi înalte-
Nu fac dovada c’o trăiesc.
Sfinţi părinţi în trei cuvinte
Spuneau tot ce aveau de spus,
Findcă făptura lor şi duhul
Vorbeau cu forţă în Iisus.
Iată eu însumi cum prin vorbe
Mă lupt să’ncarc golul văit
De lipsa rodului credinţei
Şi de cuvântul ne trăit.

5. 06-03-2011 00:58

Un articol foarte bun si in tema cu vremurile, felicitari!

Intr-un alt cuvant de invatatura al Sf. Ignatie Briancianinov despre Sfantul Macarie Egipteanul,”cel
Mare”, se arata ca acesta credea ca “pana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita
mandrie”. Zicea aceasta macar ca il vazuse pe Sf. Antonie cel Mare. Sfantul Macarie cel Mare ne invata
ca nu este om care sa poata fi numit “desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului. Neputinta
firii cazute, chiar daca se nevoieste spre cele de Sus.
Intr-o anumita enumerare folosita mai sus citati (printre altele) ”fratii” alaturi de “loji”. Este o asociere
oarecum fortata, cuvantul romanesc “fratii” inseamna ceva, iar “loji” inseamna cu totul altceva. Deci
este bine a nu amesteca caprele cu verzele.
In ce-i priveste pe abisinienii care trăgeau săgeţi cu arcurile spre tancurile italienilor în războiul italo-
abisinian stiti ca pana la urma poporul lor a castigat batalia cu opresorul modernizat si avansat.
Asa cum suntem, trebuie sa tragem cu arcurile, decat sa stam pe loc si sa ne calculam “IQ-ul” de
duhovnicie si vrednicie. Lasati acestea pe seama “comandantilor”, si a “sutasilor”, iar gloatele cele cu
arcul trebuiesc atrase si primite cat mai mult.
Armele Duhului sunt mai presus de toate, insa Sf. Daniil Sihastrul nu l-a oprit pe Stefan Cel Mare sa
foloseasca sabia…
Pe zidurile caselor din oraselul italian Piave, daramate de obuzele austro-ungare, locuitorii sai
scrisesera cuvintele care au ramas in inimi si astazi: “Meglio vivere un giorno da leone che cent’anni
da pecora”(mai bine a trai o zi ca un leu decat o suta de ani ca oaia”)
Oamenii trebuiesc invatati sa nu uite cine le-a dat Viata, Lumina si Patria, caci acestea se incearca a
se face uitate astazi, inlocuite de cele pe care bine le vedem si le stim.

6. a06-03-2011 01:10

Doar o completare, daca ingadui. Azi nu mai exista Stefan cel Mare, iar impostorii si inchipuitii, cum
bine zicea recent cineva, nu-i intreaba astazi niodata pe ai lor sihastri ce sa faca, cum si cand… Si
daca-i intreaba, oricum nu asculta de ei. Astazi dusmanul e peste tot, si e mai ales INAUNTRU. Astazi
nu mai are rost, din pacate, sa visam romantic, paseist. Suntem deja in crunta robie. Si inca intr-una
cu multe fete, o hidra perversa, ale carei capete nu se fac vazute oricui… Fiindca este plina de
fatarnicie si rafinata peste masura in mijloace satanicesti.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/03/01/curtea-suprema-din-sua-decide-ca-parintii-
nu-mai-au-dreptul-de-a-da-in-judecata-producatorii-de-vaccinuri-prilej-de-refletie-asupra-mega-
capcanei-care-ni-se-intinde-astazi-prin-provocarea-disperarii/
Si astfel omul este pus in pozitia imposibila de “lose/lose”, de sah-mat, de “situatie fara
iesire” (omeneasca!): frontal, guvernul si corporatiile care savarsesc abuzuri din ce in ce mai
mari, pana la cele totale, absolutiste, fara drept de apel pe o cale obisnuita, juridica, pasnica; de pe
flancuri, o presa ‘oficiala’ (mainstream) care vede in orice atitudine de respingere a unor produse
farmaceutice (si nu numai) o dovada de fanatism si extremism condamnabile; din spate, agentii
provocatori anti-sistem care comaseaza pe fagase controlate “energiile” de indignare ale
corpului social si pe care le imping cu putere spre revolta – daca se poate cat mai violenta e
cu atat mai ‘bine’…
Este genul de situatie in care “sistemul” joaca la ambele capete, cu doua maini, pe deasupra
vederii noastre: provocand atat problema, cat si reactia (controlata) la ea, despre care
discutam odata, intr-un cu totul alt context, inca unul destul de minor, local si punctual: “SISTEMUL”
sau CUM LUCREAZA SATANA “LA DOUA MAINI”.
Pacaleala este banala, si totusi subtila. Aparent si logic, din bun-simt, daca esti om sanatos si
credincios, nu ai cum sa nu fii de partea celor “revoltati” si sa nu fii, reflex, “anti-sistem”. E
firesc ca in constiinta ta sa respingi si sa fii indignat la maximum de toata aceasta presiune fara
precedent de control total, de otravire, de agresiune ideologica si de pervertire morala care s-au
generalizat, pentru a distruge tot ce inseamna credinta curata, normalitate, traditie, viata, sanatate,
familie, intimitate, libertate, etc. Problema, la care prea putini reflectam, este insa atunci cand
oamenilor li se canalizeaza colectiv aceste energii ale disperarii si ale furiei firesti nu inspre o
directie de asumare inteleapta, matura, ba chiar duhovniceasca si ecleziala, sa zicem, in cazul nostru,
a provocarilor (vezi aici), ci spre trasee “revolutionare”, “eroice”, “haiducesti”, multe deja
pregatite si “coapte” din vreme, spre “solutii” incarcate poate si de o aura mistica, avansate
de “lideri providentiali” iesiti de nicaieri, care au forta si “carisma” de a le deturna si
exploata nemultumirile si nevoile inspre cele mai primejdioase forme de asociere si de
actiune. Intotdeauna, mai ales pentru cei obisnuiti sa ia de bun tot ce circula mediatic, mai ales daca
apasa pe butonul de alarma si este impartasit “viral” de multimi anonime, dar solidare, va ramane
valabil riscul de a nu vedea intregul “tablou” al situatiilor, cu toate datele problemei si de a cadea din
lac in put, de a se arunca cu capul inainte, la primul strigat aparent mai credibil de tipul: “Dupa
mine!” .
E incomod de acceptat, dar ar trebui sa fie de inteles oricuarui om dotat cu putina refelexivitate si cu o
minima intelegere a istoriei, a actiunii structurilor oculte din societate (fie ele servicii secrete sau
organizatii “discrete”) si a mersului lumii de astazi, ca la nivelul de perfectiune a controlului
societal la care s-a ajuns, pur si simplu NU SE POATE ca “gulerele albe” sa nu tina cont si sa
nu prevada din vreme strategii de infilitrare si de deturnare a oricarei forme de opozitie fata
de agenda “oficiala”. E cu neputinta sa ne inchipuim ca “opozitia”, “disidenta” si “revoltele” de ordin
colectiv, mai ales cand iau o forma foarte explicita, publica, galagioasa, ostentativa si cu
impact popular, de succes la mase, cand contin chemarea clara de inregimentare disciplinata, cand
se contureaza ideologic si devin niste fenomene de o forta si de o influenta redutabila ar fi lasate sa se
nasca si sa se dezvolte liber, de capul lor…Dintotdeauna aceste structuri au apelat la diversiuni.
Diavolul insusi este Marele Diversionist al Istoriei. Sa ne imbatam deci cu amagirea ca de
aceasta data ne-a uitat si ca nu va mai sti sa ia chipul “binelui” , tocmai acum cand, dupa atata
amar de vreme, si el, si fortele omenesti care ii slujesc, au capatat o experienta uriasa, s-au
iscusit si s-au rafinat pana la nivele de neimaginat?! Prin urmare, de ce am fi atat de creduli si
de naivi in fata oricarei posibile diversiuni, luand de buna, de-a gata, orice “versiune” a realitatii care
ni se vantura, “salvator” prin fata ochilor nostri… hamesiti dupa certitudini izbavitoare, dupa dreptate
si adevar, dupa libertate, dar si dupa… predarea in fata unei autoritati care sa ne scuteasca sa
mai reflectam si singuri?!
Amagirea este foarte mare atunci cand ne centram numai pe abuzurile “oficialilor”, pe
propaganda acestora, pe planurile asasine ale elitelorantihristice (mai mult sau mai putin
secrete) ale planetei, care, iata, au devenit tot mai agresive, mai ostentative, mai
concertate, mai fatise si mai reusinate. Este putin probabil ca totul sa fie intamplator si este foarte
primejdios sa te arunci si sa musti momeala de a reactiona spontan, reflex, revoltat si disperat, dupa
cum esti provocat sa o faci, si de a te duce rapid dupa aceia care iti ofera, suspect de generos,
planuri si trasee de salvare foarte lumesti, care iti reduc anxietatea si iti hranesc dependenta
psihologica, care stiu sa-ti vanda iluzia ca esti “pe maini bune”, ca nu mai esti singur si vulnerabil in
fata asaltului generalizat si dezlantuit al raului, si ca, impreuna cu toti cei la fel de revoltati ca si tine,
sub conducerea unui lider investit cu toata increderea, veti putea chiar rasturna aceasta ordine
criminala.
 7. 06-03-2011 05:23

Asta este osanda pe care unii singuri si-o aleg. La vremurile acestea de Mare Primejdie vladicile ar
trebui sa scoale opincile la rugaciune si smerenie VAZUTE catre Dumnezeu.Impietrire,acesta este
cuvantul ! Mari sunt cei care au sufletul plin de ravna fata de Domnul Dumnezeu in acest veac ! Nu sa
dea in cap sau sa omoare,ci sa aiba ravna fata de Dumnezeu ! Caci ravna fata de Dumnezeu ne invata
toate cele bune,chiar daca ne aflam cumva pe un drum gresit,precum Pavel.

8. Război întru Cuvânt » CHEMARE LA RUGACIUNE (II)

9. Război întru Cuvânt » Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor,
care este arma cea mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?

10. Război întru Cuvânt » Aduse cu posta electronica (3): PR. GHEORGHE HOLBEA:
CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare” duhovniceasca
aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Crite

11. Război întru Cuvânt » Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei:

“IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”

12. Război întru Cuvânt » Unde L-au ascuns pe Hristos?

13. Război întru Cuvânt » Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN SI “ZELOTII”
SUPERCORECTI (II): “Simt in aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist”

14. Razboi întru Cuvânt » Articolele saptamanii (1): DE CE TREBUIE… “SA NU OSANDESC PE
FRATELE MEU”?

15. Război întru Cuvânt » Sa recitim impreuna (V): VLADICA AVERCHIE TAUSEV (35 de ani de la
adormire) DESPRE O FORMA DE APOSTAZIE FOARTE ACTUALA, dar ignorata atunci cand ne centram
doar pe corectitudinea formala. CE CAUTA INTRIGILE IN BISERICA?

16. Razboi întru Cuvânt » VIRALA NATIONALIST-ORTODOXISTA: despre inca un test social media.
Cazul mobilizarii romanilor la Sfantu Gheorghe printr-un Apel de pe Youtube

17. Război întru Cuvânt » Cuviosul Paisie Aghioritul despre PUBLICITATEA FACUTA PACATELOR
DIN BISERICA

18. CUVANT AL PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC PENTRU UNITATEA BISERICII si impotriva celor
care puneau intrebarea tendentioasa: "Unde a fost Biserica Ortodoxa in vremea comunismului?"

19. INDRUMARILE STARETULUI IOSIF DE LA OPTINA: "Ravna care vrea sa indrepte orice rau este
ea insasi un mare rau"

20. PAIUL SI BARNA. Judecarea si gandul cel bun

21. E NEVOIE DE “APA CEA VIE”. Sa nu dezertam de la lupta cea buna! -

22. Pr. Vasile Mihoc catre tineri: E NEVOIE DE SERIOZITATE SI LUPTA CU “CEL VICLEAN”,
HRISTOS NU E “NICE”. Lumea de azi ii fragilizeaza programatic pe tineri si proclama NORMALE si
patimile impotriva firii (VIDEO) -

23. Arhim. EFREM FILOTHEITUL espre FRICA, DEZERTARE si TRANDAVIE in RAZBOIUL

DUHOVNICESC: “Din faptul ca deznadajduiesti cunoaste ca acesta este razboi, este bombardament al
vrajmasului… Prin urmare trebuie RABDARE, STARUINTA, CURAJ. Aceasta sa nu
24. Arhim. EFREM FILOTHEITUL despre FRICA, DEZERTARE si TRANDAVIE in RAZBOIUL
DUHOVNICESC: “Din faptul ca deznadajduiesti cunoaste ca acesta este razboi, este bombardament al
vrajmasului… Prin urmare trebuie RABDARE, STARUINTA, CURAJ. Aceasta sa n

Dr. Ioan Gandu: SÃ LUPTÃM LUPTA CEA BUNÃ (II). “Ştiţi voi, fraţilor, care este
arma cea mai puternică a omului pe pământ?” De ce o lepădăm tocmai pe ea?

 Continuare de la: Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (I)

Noi, prostimea şi talpa ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim
bisturiul duhovnicesc şi socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi
hotărâtoare, trecând direct la operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune,
tact şi blândeţe, ci şi de curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor noastre
necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin intervenţia noastră pripită, uneori chiar
intempestivă sau ultimativă, le-am scos la iveală!

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat
cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcatşi
orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă…
 Despre zilelele cele rele şi stăpânii cei vicleni

“Trăim zilele cele grele în care mai marele întunericului, cu toate puterile sale, a pornit
atacul împotriva Bisericii noastre Ortodoxe şi a tuturor credincioşilor creştini. Însă, Domnul
cel tare şi puternic în războaie, Cel ce zdrobeşte pe vrăjmaşi cu braţul Său cel înalt, îi va zdrobi şi pe
aceştia cu toate uneltirile lor şi-i va trimite în focul cel mai dinafară şi în iezerul de foc, care este a
doua moarte.

Noi însă, să rămânem tari şi nezdruncinaţi în credinţa ortodoxă şi în iubirea Mântuitorului

Hristos, de care nimic nu trebuie să ne despartă, nici necazuri, nici supărări, nici foamete,
nici boală, nici altă primejdie, nici măcar moartea. Dacăvom fi statornici în dragostea lui
Dumnezeu, vom suferi puţin pentru moment, dar dupăaceea ne vom bucura şi vom trăi în veşnicie cu
El.

Din nefericire, conducerea şi stăpânirile statului şi ale Bisericii sunt guvernate de mai marele
întunericului şi de masonerie. Vai! Vai! Unde am ajuns! Cei mai mulţi dintre conducători sunt
instrumentele celui rău. Nu ştiu ce să spun.

<Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşa de îngrădire împrejurul buzelor mele!> sau <fugi,
taci şi mântuieşte-te>, dar unde să fugă cineva, căci pretutindeni duşmanul şi-a întins capcanele, şi
în oraşe, şi în pustie, şi pe uscat, şi pe mare; numai în Cer, acolo trebuie să fugă cineva ca să se
mântuiască. Dar vrăjmaşul şi ucigătorul de oameni, tocmai pe aceştia care vor să urce către ceruri îi
războieşte mai tare.
(N. n. – Observăm că Părintele Filothei primise în dar o profundă cunoaştere şi o străvedere
duhovnicească, ce-i permiteau să dea tuturor, credincioşilor şi necredincioşilor, sfaturi luminate şi
mântuitoare).

Rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă

Dar şi în aceste zile viclene, în care toţi s-au abătut de la credinţă Domnul Iisus Hristos
n-a părăsit Biserica Sa, pe care El Însuşi a zidit-o şi întărit-o, încât porţile iadului
nu o vor birui. Războită şi primejduită de duşmanii nevăzuţi care căutau s-o nimicească,
totuşi Biserica a promovat totdeauna bărbaţi plini de credinţă şi iubire, cu
multă râvnă, bărbăţie, înţelepciune, cumpătare şi har în propovăduirea cuvântului
lui Dumnezeu, care, ca nişte lei, au urmărit pe vrăjmaşul de moarte al Bisericii ortodoxe.
Tot astfel, şi acum şi în vecii vecilor, nu va înceta să arate astfel de bărbaţi care nu-şi vor
pleca genunchii noului Baal – papa şi slujitorilor săi.

Chiar dacă toate neamurile şi toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis
să corupă pe cei care locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor
cânta: <Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este
Dumnezeu>.

Întrucât, iubiţii mei fii sufleteşti, eu am ajuns la adânci bătrâneţi şi în curând voi pleca din
această patrie pământească şi străină, vă las sfatul meu părintesc: rămâneţi statornici în
adevărata credinţă ortodoxă pe care din pruncie aţi fost învăţaţi s-o păziţi;aşa ne
învaţă Sfintele Evanghelii, Profeţii, Apostolii, Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători, întruniţi
la cele şapte sinoade ecumenice, precum şi toată tradiţia scrisă şi nescrisă, apostolică şi
patristică. Să urâţi toată greşala, erezia şi învăţătura potrivnică Bisericii Ortodoxe, ca nişte
buni ostaşi ai Mântuitorului Hristos, ca să luaţi cununa cea nestricăcioasă. Amin. Cu
dragoste părintească, al vostru rugător către Domnul, arhimandrit Filothei Zervakos”.
După cum lesne putem sesiza Cuviosul Filothei, bărbat duhovnicesc plin de har şi făcător de
minuni, deşi extrem de realist şi corect informat asupra situaţiei socio-politice din lume, nu
ne îndeamnă decât la o statornică luptă duhovnicească şi nicidecum la acţiuni
sociale ultimative temerare, ineficiente şi chiar naive, fie ele şi sincere, fiindcă toţi
creştinii cu fapta, pe deplin luminaţi şi înţelepţiţi de Dumnezeu ştiu bine că lupta şi căinţa
lor lăuntricătrebuie să-I placă lui Dumnezeu, iar izbânda finală vine numai de la
El! Sfânta Scriptură zice:
“Vai, când numele prisoseşte mai mult decât fapta voastră”,

iar Sfinţii Părinţi adaugă:

„Cei ce-l laudă pe monah (N. n. – Şi prin extindere pe orice creştin!) îl predau
diavolului”.

Mai mare încă şi decât darul facerii de minuni este vederea propriilor păcate, ne învaţă
Mântuitorul Hristos şi toţi Sfinţii Părinţi, iar curajul celor care-i îngrijesc, alină sau
tămăduiesc cu pricepere reală pe cei răniţi în luptele acestei lumi efemere e încă şi
mai mare decât al celor care au provocat aceste răni, oricât de răsunătoare le-ar fi
fost victoriile efemere. Ce să mai zicem de adâncimea înţelegerii teandrice şi cuprinderii
luminate şi responsabile a lucrurilor?

Cu alte cuvinte, încă şi mai tranşant, dacă este firesc să mergem cu mărturisirea
ortodoxă până la jertfa totală din dragoste pentru Mântuitorul Hristos, deşi El milă
vrea mai întâi şi nu jertfă, apoi cu certitudine nici un ţel pur omenesc nu merită jertfa
supremă, chiar dacă milioane de semeni ai noştri, forţaţi de vicisitudinile istoriei sau
amăgiţi social dintr-o pricină sau alta, şi-au dat sau pierdut vieţile de-a lungul veacurilor,
suflete greu încercate pentru care Biserica dreptslăvitoare şi toţi creştinii cu fapta se roagă
fierbinte la fiecare Sfântă Liturghie, în special pentru cei care au murit pentru credinţă şi
neam, dar şi pentru cei care au murit nepregătiţi şi fără veste, din toate taberele de luptă,
căci Milostivirea Împăratului Vieţii până la Parusia şi dragostea creştină adevărată nu pot fi
condiţionate subiectiv şi nici nu pot avea limite preconcepute în inimile real şi viu
compătimitoare… Numai Bunul, Milostivul şi Dreptul Judecător ştie Taina fiecărui suflet în
parte, adâncul şi rărunchii lui. Noi să ne rugăm stăruitor!

Mărturisirea de credinţă ortodoxă a Părintelui Filothei

Redăm doar un fragment final din această mărturie, fiindcă aflăm în cuprinsul său toate
temeiurile de neclintit pentru care noi, talpa şi prostimea planetară, iubim, chiar şi aşa păcătoşi
şi vrednici de toată osânda, dar cu frică de Dumnezeu, dreapta slujire, dreapta mărturisire, dar,
mai cu seamă, dreapta săvârşire a poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum ni
le-a lăsat Dânsul şi nicidecum aşa cum încearcă să ni le răstălmăcească ecumeniştii facili ai
zilelor noastre…

Aşadar,
”nu primesc, resping şi anatematizez:
1) Orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care
este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice;
2) Nu accept niciun fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică
învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul al
VII-lea ecumenic declara: “Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura
formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anathema”.

Ascultând de porunca Creatorului a toată făptura, a Dumnezeului şi a Părintelui nostru

Ceresc, de a-i iubi pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri, şi de a ne ruga pentru toţi cei ce ne
urăsc şi pentru cei ce ne iubesc, îi iubesc pe toţi, îi iert pe toţi, cer iertare de la toţi şi mă rog din
tot sufletul şi din toată inima pentru toţi.

Mă rog la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la

cunoştinţa Adevărului să vină, pe cei întunecaţi să-i lumineze, pe cei aflaţi în greşeli să-i
îndrume spre Adevăr, pe duşmani să-i împace, pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul să-i vindece,
pe văduve şi pe pe orfani să-i ocrotească, pe cei bogaţi să-i facă milostivi, pe cei păcătoşi să-i
ierte, pe cei puţin credincioşi să-i întărească, iar pe cei credincioşi să-i ţină în credinţa ortodoxă,
toate neamurile, prin legătura dragostei, săle unească, pe toţi să-i cheme la unirea credinţei
ortodoxe celei adevărate, pe toţi să-i învrednicească de împărtăşirea Sfântului Duh şi tuturor
toate cele spre mântuire să le dăruiască. Iar, pe mine, păcătosul şi cel mai mic dintre toţi
oamenii, împreună cu toţi fiii mei duhovniceşti şi întreg neamul omenesc de pretutindeni, să ne
miluiască şi să ne mântuiască cu Harul şi cu Iubirea Sa de oameni şi să ne învrednicească de
viaţa cea veşnică şi nestricăcioasă a Împărăţiei Sale Cereşti” .

Păstrând proporţiile, fiindcă viaţa noastră duhovnicească sărăcăcioasă este cu totul lipsită de
fapte bune, mai cu seamă raportată la vieţuirea minunată a Cuviosului, iar păcătoşenia noastră,
deşi mărturisită, încă neîndreptată precum se cuvine, în ceea ce mă priveşte personal, ultima
felie de viaţă pe care mi-o va mai lăsa Milostivul şi Dreptul Dumnezeu vreau s-o petrec, cu
binecuvântarea duhovnicului în post luminat, rugăciune stăruitoare, milostenie şi priveghere
după puteri, căinţă reală şi pe cât mă vor ţine puterile, în iubire creştinească vie şi iertare a
tuturor, fie că mă iubesc, fie că mă urăsc, şi, doar cu Mila lui Dumnezeu, mai mult să primesc
decât să ofer învăţătură, în această parte finală a vieţii mele.

Rog cu umilinţă sufletească negrăită pe toţi cei care mă cunosc, atât pe cei care vor fi bucuroşi
de această hotărâre firească, izvorâtă dintr-o inspiraţie de foc lăuntric mistuitor, care-mi spune
că la certitudinile cele cereşti nu se poate ajunge decât după ce ne ardem ultimele iluzii
pământeşti, cât şi pe cei nemulţumiţi şi mâhniţi din pricina gândurilor, cuvintelor sau faptelor
mele, să mă ierte şi să se roage lui Dumnezeu şi pentru păcătosul meu suflet, precum mă voi
strădui la rândul meu să fac pentru ei, căci numai aşa vom împlini cu toţii porunca cea
dintâi a iubirii şi iertării creştineşti!

O rugăciune de foc a preotului martir Constantin Sârbu (1905 – 1975, Biserica Vergului
şi Sapienţei), făcută cu puţin înaintea plecării sale muceniceşti, ne-a tuşat adânc, căci se vede
că a fost plin şi deplin trăită, dovedindu-ne pilduitor cum mucenicia bineplăcută lui
Dumnezeu nu se cere, ci se primeşte de Sus în dar:

„Doamne Iisuse Hristoase, stau ruşinat înaintea Ta şi nu mai pot scoate nici un cuvânt, decât de
pocăinţă şi rugăciune! A fost şi în viaţa mea o vreme când Ţi-am făcut lăudăroase şi
uşuratice făgăduinţe. Eram tânăr, Doamne, iar jertfele, catacombele şi moartea pe care
mă lăudam atunci, că voi fi gata să le îndur pentru cuvântul Tău, mi se păreau doar
nişte declaraţii înflăcărate şi frumoase, care vor rămâne subiecte de cântări şi de
predici pe totdeauna.
Dar când, mai târziu, a venit vremea să-mi ceri în parte adeverirea cu fapte a acelor
grăbite făgăduinţe de iubire şi ascultare pe care Ţi le făcusem, abia atunci mi-am dat
seama ce preţ se cerea ca să-mi respect legământul pe care îl făcusem…”

(“Lacrimi şi Har”, pag. 172, editura Bonifaciu 2010)

Rugăciunea – o armă pururea victorioasă

“Ştiţi voi, fraţilor, care este arma cea mai puternică a omului pe pământ, o armă de
nebiruit şi pururea victorioasă, ştiţi?Rugăciunea! Da, rugăciunea!Aşa este, rugăciunea!
Deoarece cu ajutorul rugăciunii omul îşi închină tot sufletul său, toată inima şi întreaga sa
viaţă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu devine apărătorul şi călăuzitorul său. Ce-i mai pot face
oamenii or demonii atunci?Nimic! Absolut nimic! De aceea, Domnul ne porunceşte în
Evanghelia Sa: <Rugaţi-vă neîncetat>.

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de
nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău , orice păcat şi orice demon
sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă. Iar această armă este rugăciunea –
rugăciunea şi postul. Este armura cea mai de preţ, fiindcă este armura lui
Dumnezeu; cea mai sigură şi atotbiruitoare armură, pentru că este armura
Mântuitorului Hristos – armura singurului adevărat Dumnezeu pe toate tărâmurile. Iar El?
El ne-a oferit această armură nouă, creştinilor; ea se păstrează în Biserică şi este dăruită în
Biserică. Dumnezeiasca gură a Mântuitorului a descoperit tuturor locuitorilor pământului acest
adevăr absolut: prin rugăciune şi post orice necurăţie, orice păcatşi orice demon sunt
îndepărtaţi de oameni. Atunci când oamenii dau deoparte această armă a Mântuitorului
Hristos, ei devin uşor pradă a oricărei răutăţi, a oricărui păcat. Vai! Ei devin pradă oricărui
demon”.

Printre aceşti demoni cu care s-a luptat luminat, stăruitor şi se pare cu mult folos (printre alţi
nevoitori creştini lucizi şi în cunoştinţă de cauză), scriitorul Denis de Rougemont ne-a dezvăluit
extrem de convingător, nuanţat şi realist, “demonul libertăţii”, “demonul democraţiei”,
„demonul poliţiei”, „demonul siguranţei”, „demonul popularităţii”, „diavolul teolog”,
„diavolul filantrop”, „diavolul, om de lume”, „diavolul scriitor” ş.a, dar ne-a şi prevenit
că „diavolul ne face semn în viciile noastre şi ne aşteaptă în virtuţile
noastre”,reamintindu-ne şi soluţia eficientă, doar aparent paradoxală, dată de Solomon:

„Răspunde nebunului în acelaşi timp după nebunia lui şi după înţelepciunea pe care o
risipeşte, căci astfel nebunul nu va mai trece drept înţelept; şi noi, noi nu vom deveni
nebuni. Soluţia este să i se reziste diavolului prin subtilitate, prin inteligenţă (N. n. – Fără a
intra însă în dialog cu el, cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţii, ci făcând unicul lucru pe care diavolul
nu-l poate face şi nici nu-l poate împiedica oamenilor, adică să ne smerim!), prin toate armele
credinţei, ale speranţei şi ale iubirii creştine, cărora el le ignoră puterea!”.

„De ce, de ce a căzut lumea modernă într-un rău atât de mare, într-un rău de care nu mai poate
scăpa? Deoarece s-a îndepărtat de Mântuitorul Hristos, a dat deoparte Sfânta Sa
Evanghelie, a aruncat armura Sa atotbiruitoare: rugăciunea şi postul. Ea a aruncat totul
deoparte şi vrea să–şi rezolve problemele fără Mântuitorul Hristos, şi nu doar fără Hristos, ci
chiar împotriva lui Hristos.

Iar oricine se războieşte cu Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, se aliază cu

diavolii. Şi ce poate oare să mai rămână dintr-o astfel de persoană în acest mare
război? Un cadavru şi nimic altceva decât un cadavru! (…)
Numai datorită puterii sale divino-umane este Creştinismul sarea pământului, sare care-l
păzeşte pe om ca nu cumva să cadă în plasa păcatului şi a răului. Dacă şi Creştinismul se
dizolvă în felurite forme de umanism, el îşi pierde gustul, devine sare fără gust,care,
după cuvintele cu totul adevărate ale Mântuitorului, nu mai e bunăde nimic, decât spre a fi
aruncată şi călcată în picioare de oameni.
Orice dorinţă şi încercare a Creştinismului de a se uni, de a făuri o înţelegere cu duhul
vremurilor, cu mişcările trecătoare ale feluritelor perioade istorice şi chiar cu partidele
politice sau facţiunile conducătoare ale statului , îi răpeşte Creştinismului acea valoare
aparte care îl face singura religie divino-umană din lume.

Nesupunându-L şi neadaptându-L pe Dumnezeul-Om Hristos la duhul vremurilor, ci supunând şi

adaptând duhul vremurilor la duhul veşniciei lui Hristos, la umanitatea divină a lui Hristos
– aceasta este unica misiune adevărată a Bisericii lui Hristos în lume,a Bisericii
Ortodoxe şi Apostolice. Doar în acest chip va putea Biserica să păstreze personalitatea de
neînlocuit şi de viaţă dătătoare a Dumnezeului-Om Hristos,cea mai înaltă valoare din
toate lumile văzute şi nevăzute şi din toate timpurile,trecute, prezente şi viitoare, căci
El este valoarea supremă şi criteriul infailibil al tuturor!“

(“Lupta pentru credinţă” – Arhimandrit Justin Popovici)

O simplă rugăciune de toată vremea

Doamne al Puterilor, de Îţi este cumva bineplăcută rugăciunea noastră de proşti luminaţi, dar
nealiniaţi niciunei mişcări omeneşti trecătoare, precum Tu ne-ai poruncit, îndemnându-ne
să alegem întotdeauna partea Mariei, care nu se va mai lua de la noi, Te rugăm cu genunchii
 inimii plecaţi: nu lăsa uriciunea pustiirii să pătrundă şi în ultimele oaze planetare ale creaţiei
Tale, în care noi, ultimii Tăi mărturisitori (nădăjduim, fie şi cei din urmă!), mai căutăm cu un dor
lăuntric cotropitor măcar un strop din puritatea cea dintâi a vieţii noastre. Altfel, mărturisim fără
cel mai mic regret sau ezitare, am prefera de-o infinitudine de ori ca cel mai înverşunat vrăjmaş
al nostru să se smerească, la cunoştinţa Adevărului să vină şi viaţa veşnică s-o dobândească,
iar noi, păcătoşii, talpa şi prostimea planetară, să rămânem îmbrăcaţi doar în haina
penitenţei luminate până la sfârşitul zilelor noastre, căci duhul umilit, inima înfrântă şi
smerită Dumnezeu nu le va urgisi, iar cele mai scumpe daruri pe care Împăratul Vieţii le face
tuturor prietenilor Lui, sunt libertatea harică deplină, pacea inimii şi dreptul veşnic
nebiruit de-a fi slujitor al Luminii celei de-a pururea vie şi neînserată!

Pentru această libertate harică, singura libertate reală şi nebiruită, merită să facem orice
efort şi sacrificiu, pentru noi şi pentru alţii, dar ordinea firească şi biruitoare în lupta cea bună
este numai aceasta:
1. Mai întâi curăţirea şi sfinţirea propriei vieţi după Sfânta Predanie. Dacă va fi o
curăţire şi o sfinţire reală, cei din jur o vor sesiza, preţui şi urma;
2. Încredinţarea deplină, prin multă şi luminată sfătuire cu Părinţi şi fraţi adevăraţi de
credinţă, cu viaţă sfinţitoare şi mult sporită duhovniceşte, asupra adevăratului nostru
mandat duhovnicesc primit în dar şi a menirii reale la care am fost chemaţi de Sus;
3. Certitudinea vieţuirii noastre în duh şi adevăr şi stăruinţa de a lupta cu smerenie
adevărată, dreaptă socoteală şi bărbăţie duhovnicească, şi nicidecum aventurarea fără
binecuvântare de Sus în mijlocul zarvei de cuvinte şi a luptelor politice schimbătoare şi
amăgitoare ale acestei lumi efemere, în care lesne putem fi biruiţi şi ceea ce este mai dureros şi
fără folosul nădăjduit;
4. Rugăciunea fierbinte, cu vreme şi fără vreme, pentru cei care duc lupta cea
bună,precum şi pentru cei care luptă cu sinceritate, dar fără dreaptă socoteală, şi, mai
cu seamă, pentru vrăjmaşi, după modelul pilduitor al Mântuitorului Hristos şi al tuturor
Sfinţilor Părinţi. Fără iertarea deplină (cuprinzând şi uitarea răului suportat), rugăciunea
sinceră şi iubirea creştină a vrăjmaşilor noştri, nu ne putem numi creştini cu fapta,
conştiinţa îndemnându-ne să mărturisim că nici noi, cei ce scriem aceste rânduri de suflet, nu am
pus încă început bun acestei desăvârşite şi întru totul smerite vieţuiri duhovniceşti, deşi “noi n-
am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite
nouă de Dumnezeu!” (I Corinteni 2 – v.12).
5. Şi tot Sfântul Pavel Apostolul neamurilor ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, în termenii
cei mai clari cu putinţă:“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică în
care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie” (I Timotei 6 – v. 12)
În viaţa pământească, mai trecătoare decât umbra unui vis, cea mai grea înfrângere nu este
victoria,ci urmarea ei! Când ni s-a relevat sensul profund duhovnicesc al acestui paradox
creştin, am înţeles şi de ce pentru a dobândi totul, trebuie mai întâi să pierdem totul sau
aproape totul, trăind, în duh şi adevăr, voturile monahale, indiferent de forma vieţuirii
creştineşti la care am fost chemaţi, locul şi timpul în care suntem cuprinşi, deoarece cununa
cea nestricăcioasă o primesc numai cei ce vor împlini întocmai poruncile lui
Dumnezeu, şi nicidecum cei care le povestesc meşteşugit, le ajustează după mintea lor
ajunsă deja ţărână (indiferent de câtă putere omenească le-a fost îngăduită de Sus)
sau, şi mai grav, le pervertesc cumplit, făcându-se slugi oarbe ale întunericului, aşadar
hulindu-L pe Dumnezeu. Să nu fie la nimeni dintre cei muritori această hulire, să nu fie!

Şi ce ne mai îndeamnă Apostolul neamurilor?

“Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celei cu
vama,vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi
datori, decât cu iubirea unul faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit
legea (…) Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii”(Romani 13 –
v. 7, 8 şi 10)

Cu alte cuvinte:

„Noaptea e pe sfârşite: ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericuluişi

să ne îmbrăcăm cu armele Luminii” (Romani 13 – v. 12).

Dacă vom (re)citi cu smerită cugetare şi aceste cuvinte-lumină pe care le-am aflat în Cazanie,
poate cu toţii vom înţelege mai bine cum trebuie dusă lupta cea bună:

„Într-adevăr, orice călcare de lege este păcat, însă păcatul săvârşit în văzul tuturor
vatămă pe toţi câţi îl văd şi-l aud. Pentru aceasta păcatul săvârşit în ascuns este numai
păcat, iar cel săvârşit în faţa oamenilor se face însutit şi înmiit, pe potriva celor care-l
văd şi aud, vătămându-se de el. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele rostite,
împotriva oamenilor pricinuitori de sminteală, a zis: <Vai omului aceluia prin care vine
sminteala!>”.

Aşadar, să nu ne facem şi noi „călăuze oarbe, orbilor”, vrând să facem binele pe care îl
dorim, dar făcând răul pe care nu-l dorim, precum ne avertizează tot Sfântul Apostol Pavel,
 ci să vorbim, să scriem şi să înfăptuim luminat, în duh şi adevăr, numai ceea ce ne-a
poruncit şi învăţat pilduitor Mântuitorul, pentru a nu fi altora, vai, pricină de
smintealăşi nouă, vai, a doua oară, pricină de osândă…

Dacă dragoste nu avem, nimic nu ne foloseşte

O să-i rugăm cuviincios pe toţi cei care vor citi aceste rânduri de suflet, credincioşi sau încă
necredincioşi, să ne ierte puţinătatea înţelegerii şi a cuprinderii duhovniceşti şi teologico-
culturale, dar să cugete olecuţă şi asupra acestei analogii ce ni se pare extrem de sugestivă şi
potrivită dorinţei noastre limpezitoare; mai întâi fraţii noştri sufleteşti şi fii ai Bisericii Ortodoxe,
să se gândească cu seriozitate cât de mult şi izbitor se aseamănă situaţia unui medic chirurg
competent care-i face unui om suferind, să zicem, o operaţie laborioasă, cu cea a unui intelectual
creştin pregătit, sincer, onest şi moral ce se străduieşte să-i catehizeze şi să-i lumineze
duhovniceşte şi socio-cultural pe cititorii sau ascultătorii lui.

Dar, să ne reamintim şi care sunt etapele fireşti şi imperios necesare ale realizării unei operaţii
chirurgicale:
1. Un chirurg cu experienţă, stăpân pe mijloacele sale profesionale, îşi informează
pacienţii argumentat, calm, încurajator, blând, răbdător, dar ferm, de ce este absolut
necesară operaţia şi care sunt şansele de reuşită, precum şi riscurile sale, obţinând acceptul
acestora;
2. Se realizează apoi o pregătire preoperatorie corectă şi minuţioasă, cuprinzând
desigur pentru medicii şi bolnavii creştini şi rugăciunea;
3. Urmează preanestezia şi anestezia efectuate individualizat şi atent;
4. Operaţia propriu-zisă, în care rolul primordial îl au harul şi competenţa chirurgului,
care operează, curăţă ţesuturile, suturează, dar şi pansează cu grijă plaga operatorie;
5. Îngrijirea postoperatorie, cel puţin la fel de corectă şi minuţioasă ca cea
preoperatorie.
Ei bine, cu scuzele de rigoare, dintr-o experienţă întinsă pe cinci decenii, noi, prostimea şi talpa
ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim bisturiul duhovnicesc şi
socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi hotărâtoare, trecând direct la
operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune, tact şi blândeţe, ci şi de
curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin
intervenţia noastră pripită, uneori chiar intempestivă sau ultimativă, le-am scos la
iveală!

Se ştie că toţi oamenii, indiferent de pregătirea intelectuală sau treapta lor

duhovnicească, nu ascultă decât de teamă, pentru răsplată sau din dragoste, iar teama,
chiar dacă este începutul înţelepciunii, nu este şi sfârşitul ei, fiindcă mai ascultători şi decât cei
interesaţi doar de răsplata imediată, sunt cei care au un grăunte de iubire, or măcar de
compasiune creştină, iubirea creştină autentică fiind singura virtute fără umbră…

Cu mâhnire negrăită, mărturisim că nici noi, cei ce-am scris aceste rânduri […], nu am dobândit
încă o iubire necondiţionată subiectiv pentru toţi oamenii precum s-ar cuveni (poruncălimpede
având de la Mântuitorul să ne iubim şi vrăjmaşii!), ci adeseori doar puţină milă creştină, la
îndemnul marilor noştri duhovnici care ne-au sfătuit, stăruitor, ca în toate cazurile în care
avem îndoieli să precumpănească mila!

Desigur, ca orice vieţuitor în trup putem lesne greşi, mai cu seamă că ne recunoaştem deschis
simplitatea trăirilor (a se citi prostia noastră de toată vremea, despre care ne vorbeşte atât de
luminat şi Părintele Arsenie Papacioc), dar “Imnul Dragostei” ne-a marcat definitiv şi irevocabil
firava, sărăcăcioasa şi puţinăcioasa noastră trăire creştinească, din care ne-a rămas însă
nădejdea nebiruită a miluirii şi a învierii lăuntrice:
“De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-
aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu
am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar
dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale,nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de
nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate
le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…” (I Corinteni 13 – v. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8.)

Cu smerită metanie de gând şi recunoştinţă vie, mulţumim tuturor celor care ne citesc sau
publică modestele comentarii, cu atenţie şi solidaritate creştină luminată, dar şi celor care ne
critică pe bună dreptate neajunsurile de toate felurile, de fond şi de formă, şi în special plăpândul
tact duhovnicesc, mai întotdeauna insuficient, cu care ne-am străduit să-i sensibilizăm pe toţi
(mai cu seamă pe colegii de trudă redacţională, ceva mai tineri) asupra luptei cele bune, care ne
arată tuturor, prin pilda Sfinţilor Părinţi, că în faţa dreptăţii ne înclinăm, dar în faţa
bunătăţii, îngenunchem…

Aşa cum valoarea unui medic chirurg se judecă în mod obiectiv după numărul de cazuri grele
operate cu izbândă, viaţa oricărui creştin se cumpăneşte după roadele sale duhovniceşti,
după ajutorul pe care l-a dat, cu smerită cugetare şi luminată pricepere, în naşterea
lăuntrică întru Hristos Domnul a cât mai multor suflete, şi mai puţin prin greutatea
capetelor aplecate de dreptatea sa, părută sau reală numai Cel de Sus ştie cu adevărat.
Cu adevărat, prea iubiţilor şi apropiaţilor de Dumnezeu fraţi ortodocşi, cu gândul, cu cuvântul şi
cu fapta, cel mai greu, cel mai bun şi de folos lucru în această grea şcoală a vieţii pământeşti
este să rămânem întotdeauna nişte proşti luminaţi, care se roagă cu vreme şi fără vreme,
şi pentru cei răi, şi pentru cei buni, căci caprele suntem sigur noi, iar oile le ştie numai
Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, Cel veşnic viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit şi
închinat, fără de-a Cărui ştire nimic nu se mişcă, nici în lumea nevăzută, nici în cea văzută.
Doamne ajută cui… ajută şi sporeşte cui iubeşte!
25 ianuarie 2011

Sfântul Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constatinopolei

 Legaturi:
 Suntem convertiti cu adevarat?
 “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?
 ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba?
 DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU
“ORTODOXIA ADEVARATA”
 CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE
PE HRISTOS
 SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa
marturisesti credinta
 Teologul Jean-Claude Larchet despre pericolele antihristice ale
SPIRITUALITATII SI TEOLOGIEI FARA HRISTOS , FARA SFINTII PARINTI SI FARA
VIATA
 UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A
SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu?
Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup tători ai
diavolului?”
 Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark
Carlton:CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?
 Duminica Ortodoxiei. CE INSEAMNA SA FIM CU ADEVARAT ORTODOCSI?
 Articolele saptamanii (1): DE CE TREBUIE… “SA NU OSANDESC PE FRATELE
MEU”?

 Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar!
Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos?– CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
 Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE
PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)?Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si
pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
 CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam
deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”
 Parintele Ioan Sismanian la Duminica Fiului Risipitor (2011): PUTINI
INTELEGEM CU CINE SA LUPTAM SI PE CINE SA IUBIM!
 Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: “DE CE OAMENII
UCID DRAGOSTEA?”
 Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa
fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
 TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA
HRISTOS:Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai
departe!
 SFANTUL VALERIU – NEINTELES SI PRILEJ DE POTICNIRE pentru multi, si ieri,
si azi
 MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere…
Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
 CUM FUGIM DE HRISTOS?
 CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A
VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
 FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii
inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
 CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”
 Fanatism si relativism – extremele pierzarii
 Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL:
CAUZA A INTOLERANTEI?Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?
 SA NE REAMINTIM DUHUL ADEVARATEI MARTURISIRI , CA SA NU CADEM IN
INSELARE
 Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
 SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (III): Ce este Antihrist?

 Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN

BISERICA, ca FALSIFICARE a Duhului adevarat
 Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
 Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
 SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
 Sa ne temem de fatarnicie!
 Intre marturisire si razbunare
 PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (1)
 CE FEL DE CRESTINI SUNTEM, DE FAPT?
 TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara
Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
 CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos?
(II)
 Credinta mecanica sau viata crestina ca SIMULACRU
 Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de
azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
 PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA
DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”

 PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa

rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
 Cuv. Paisie Aghioritul: “Arme” pentru razboiul nevazut al acestor vremi
 E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
 CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi
sfarsitul”
 UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: Avem nevoie de cat
mai multa rugaciune!
 FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS – 30 DE ANI DE LA MUTAREA LA CER: “Vremuri
stricate, zile viclene, cel ce se mantuieste pe sine mare se va numi…
 Descoperirile dumnezeiesti ale avvei Filotei Zervakos
 E VREMEA SA NE TREZIM DIN SOMN!
 “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“
 Fericitul Filotheos Zervakos – DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE
CALENDARUL, CI POCAINTA
 Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou,
despre catolici si unirea “bisericilor”
 De ce a cazut Constantinopolul?
 Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina
Dumnezeiestii Cuminecaturi
 Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA
SFANTA TRADITIE!
 Sfaturi duhovnicesti de la Fericitul Filotei Zervakos (1) : “INCERCATI SA
DEVENITI FII AI LUI DUMNEZEU!”
 Cateva dintre multele minuni ale Cuviosului FILOTEI ZERVAKOS

 CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI – constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare

 Sfantul Iustin Popovici – Noul sfant filosof si martir al lui Hristos in vremurile
noastre
 Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (1)
 Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (2)
 Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
 ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?
 ULTIMUL CUVANT AL PARINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PASTI PE
ACEST PAMANT
 LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS – Omilie la Duminica Sfintei
Cruci (1967) a Cuviosului Justin Popovici

← Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM
SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?EMIL SEBESAN,
unul din patimitorii reeducarii de la Pitesti, O LECTIE VIE DE ISTORIE →

COMENTARII
Comentarii la “Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (II). “Stiti voi, fratilor, care este arma cea
mai puternica a omului pe pamant?…”. De ce o lepadam tocmai pe ea?”

1. 15-03-2011 16:12

Doamne ajuta-ne sa ajungem si noi sa facem macar o picatura din ceea ce scrie in acest articol!

Cateva fragmente din articolul de mai sus au fost publicate si in revista ”Icoana din Adanc”- o
revista ce nu mai apare de prin 2003…

2. 15-03-2011 19:54 Pentru rugaciunile duhovnicului si a celor care se roaga cu adevarat

nadajduiesc sa nu ajung astfel ca acel fariseu care si-a luat plata sa.

http://www.sinaxa.net
 3. 16-03-2011 10:04

Prin trup, prin inimă şi minte

-De prunc – mă stăpâneşte lumea,
Cea care îmi fură Adevărul,
Convingerea şi rugăciunea.

Ea ma crescut în cultul cărnii

Şi-a îndulcirilor prin ,,EU’’
Al duhului deşteptăciunii
Şi-al vieţii fără Dumnezeu.

De prunc, m-a învăţat minciuna,

Necinstea şi ,,diplomaţia’’
Sccesul venerat de public,
Cultul lui ,, eu’’ şi şmecheria.

În tot ce fac ea e prezentă.

În gând, în duh, în conştiinţă,
Şi-n chip viclean ascunsă-n fapte
Şi-n simţăminte de credinţă

Şi’ntreg lăuntru-mi răscoleşte

Cân m’adresez lui Dumnezeu,
Când vreau să sparg şi să înlătur
Tot ce-am zidit cu ea în ,, eu’’.

Ea mă înalţă-n cugetare
Şi-n instruire foarte sus,
Încât cutez să vorbesc lumii
Mai îndrăzneţ decât Iisus.

Cu ea’n virtutea instruirii

Cutez s’arăt celor smeriţi
Că şi’noirile-n credinţă
Se fac după sfinţii părinţi.

Dar eu nu le-am urmat nici scopul,

Nu le-am ajuns nici rugăciunea,
Ci am parcurs doar instruirea
Întocmai cum o face lumea.
Sfinţii părinţi au spus prin fapte
Şi traiul lor curat şi sfânt,
Cu mult mai mult decât noi astăzi
O facem numai prin cuvânt.

Făptura lor vădea prin sine,

Credinţa, duhul, vrednicia,
Sinceritatea ce nu poate
S-o dovedească teoria.

Duhul lui Dumnezeu î-mi cere

Să construiec cu rugăciunea
Biserica cea dinlăuntru
În care nu mai intră lumea.

Să sparg şi să arunc afară

Tot ce-am zidit lumeşte-n eu
Şi să zidesc numai în Duhul
Şi dragostea lui Dumnezeu.

Că în zadar zidesc cu vorbe

Ceia ce-n fapte nu am spus,
Că tot ce spun duce spre mine
Şi niciodată spre Iisus.

Când voi zidi în mine însumi

Voi şti concret prin rugăciune,
Când lacrima sincerităţii
Va arde viclenia lumiii.

Cînd postul nu-mi va doar foame

De hrana dulcelor bucate,
Ci foamea, stea biruinţei
Asupra multelor păcate.

Când voi simţi în suflet rană,

Ruşine-n suflet şi durere,
Enumerând faptele bune
Ni cinste-n lume şi plăcere.

Atuci făptura mea va spune

Curat şi sincer în Iisus
 Convingător tot Adevărul
Care se cere astăzi spus.

4. Război întru Cuvânt » Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei:

“IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”

5. Război întru Cuvânt » 14 IUNIE – SFANTUL IUSTIN POPOVICI: “In istoria neamului
omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei”

6. Război întru Cuvânt » Ce este Adevarul? UN CUVANT CAPITAL AL SFANTULUI IUSTIN

POPOVICI SI O MEDITATIE PE MARGINEA SA. Totul in Hristos…, nu doar in numele Lui!

7. Război întru Cuvânt » Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A
SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“

8. Război întru Cuvânt » Sfantul Iustin Popovici: “Sa transformam fiecare clipa libera a vietii
noastre macar intr-un suspin de rugaciune”

9. Razboi întru Cuvânt » VIRALA NATIONALIST-ORTODOXISTA: despre inca un test social

media. Cazul mobilizarii romanilor la Sfantu Gheorghe printr-un Apel de pe Youtube

10. Război întru Cuvânt » Aduse cu posta electronica: PR. GHEORGHE HOLBEA:
CUNOASTEREA DUHOVNICEASCA SE DA PE MASURA POCAINTEI. Si o “traversare”
duhovniceasca aplicata la viata noastra a Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Criteanul

11. INCEPUTUL ANULUI NOU BISERICESC. E nevoie de "apa cea vie". Sa nu dezertam de la
lupta cea buna!

12. PS SEBASTIAN: “Suntem obsedati de rau, de diavol si de puterile lui, in loc sa fim
obsedati de Dumnezeu si de Inviere! FERITI-VA SA CICALITI OAMENII!” -

13. ACATISTUL SFANTULUI CUVIOS IUSTIN POPOVICI (14 iunie) -

14. Pingback: Sfantul Iustin Popovici: SFINTELE TAINE NU AU NUMAR: “Toate in Biserica sint
Sfinta Taina, toate: de la lucrul cel mai marunt, pina la cel mai mare” -

15. SFANTUL IUSTIN POPOVICI, binevestitorul si marturisitorul Dumnezeu-Omului (†14

iunie) – 120 de ani de la nastere, 35 de ani de la adormire -

16. AVVA IULIAN LAZAR, duhovnicul schitului Prodromu: “Multumescu-ti Tie, Doamne, ca-mi
ingadui sa vorbesc cu Tine!” -
17. SFANTUL GRIGORIE PALAMA SI ZELOTISTII VREMII LUI. Blandetea, intelepciunea,
nobletea si pacea isihasta in fata calomniilor, razvratirii si intereselor politice | Cuvântul Ortodox

18. UNDE L-AU ASCUNS PE HRISTOS? (Cugetare duhovniceasca) | Cuvântul Ortodox

19. SFANTUL IUSTIN DE LA CELIE despre misiunea ascetica a Bisericii: “ASCETII SUNT
SINGURII MISIONARI AI ORTODOXIEI. Nevoinţa este singura ei scoala misionara. PUNE-TE IN
SITUATIA CELOR INDURERATI, PLINI DE TRISTETE SI DE NECAZURI…” | Cuvâ

20. PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA despre “desteptaciune”, (i)responsabilitatea cuvintelor,

provocarile de pe internet si stricarea dragostei: “SUNTEM IN FAZA DE BUIMACEALA. VOR CA
TOTI SA DEVENIM OBRAZNICI SI MANDRI” (video) | Cuvântul